Structura Capitalului Intreprinderii

Structura capitalului întreprinderii

Rezumat: Această lucrare analizează influenta gradului de îndatorare în ceea ce privește structura capitalului. Studiu ia în considerare un eșantion format din top 10 companii romanești după CA (cifra de afaceri) în anul 2013.. Studiul a folosit modelul regresiei liniare multiple reprezentat de metoda celor mai mici pătrate, ca o tehnică de examinare a efectului unor variabile independente precum ROA (rentabilitatea economică), TR (rata de impozitare), FIAT (gradul de acoperire a utilizărilor stabile cu surse stabile), asupra gradului de îndatorare. Pentru calculul variabilei dependente și a celor independente au fost utilizate rapoartele anuale ale companiilor pentru perioada 2009-2013. Studiul a constatat că una dintre variabilele explicative, FIAT are un impact negativ asupra gradului de îndatorare a companiilor, aceasta având un impact semnificativ statistic. În plus, rezultatele acestui studiu sugerează faptul că, pe parcursul perioadei analizate, companiile înregistrează creșteri din punct de vedere financiar, însă acest efect apare concomitent cu sporirea valorii gradului de îndatorare, pe termen lung, respectiv atingerea unui nivel mult prea ridicat al gradului de îndatorare,situatie poate poziționa compania într-o poziție alarmantă, compania devenind astfel dependenta de credite.

Cuvinte cheie: structura capitalului, companie, gradul de îndatorare.

Cod/uri JEL:https://www.aeaweb.org/econlit/jelCodes.php?view=jel

1.Introducere

Structura capitalului reprezinta un raport existent intre sursele proprii de finantare si sursele imprumutate.Fiecare sursa de capital are un anumit cost,asadar finantarea poate influenta marimea profitului,de aceea compania trebuie sa decida asupra modelului de finantare. Managerul este cel trebuie să cunoască structura capitalului și valoarea unei companii pentru a putea lua o decizie dacă compania respectivă este finanțată in mod adecvat sau nu.

Structura capitalului companiei oferă informații pretioase partilor interesate despre situația financiară a unei companii. In cazul unui grup de firme, structura capitalului devine importantă in scopul continuitatii activității acesteia. Investiția proprietarilor în cadrul companiei poartă denumirea de capital propriu sau capital social.

Daca managerul decide reinvestirea profitului, actionarii așteaptă ca această sursă să fie utilizata în proiecte de investiții care vor spori valoarea companiei și respectiv, mărimea valorii capitalului propriu. Dar, profiturile pot fi insuficiente pentru a oferi posibilitatea finanțarii oportunităților de investiții profitabile. În asemenea cazuri, compania trebuie să decidă dacă să împrumute de la creditorii financiari sumele de care are nevoie sau să opteze pentru o nouă emisiune de acțiuni.

Structura optimă a capitalului reprezintă in fapt, o decizie extrem de importantă pentru orice mediu de business. Aceasta decizie nu este necesară doar din nevoia de a spori rezultatele, dar și pentru ca intreprinderiile să fie mai competitive în cadrul sectorului in care isi desfasoara activitatea.

Daca vorbim de economii în curs de dezvoltare, deciziile privind structura capitalului sunt cruciale, astfel de decizii devin extrem de dificile atunci cand mediul economic în care activeaza aceste companii prezintă un nivel ridicat de instabilitate.Companiile pot elibera zeci de titluri diferite în nenumarate combinatii, dar aceasta încearcă să găsească combinația optima care sa maximizeze valoarea de piață totală. Structura financiară care urmează să fie adoptată de către o organizație este o decizie critică luata de către managementul respectiv. Asemenea decizii sunt atât de importante din cauza necesității de a creste spre un nivel cat mai aproape de maxim câștigurile la diferite circumscripții organizatorice și efectul unei astfel de decizii asupra capacității companiei de a face față mediului concurențial. Deși de-a lungul timpului au existat numeroase studii pe tema structurii capitalului, nu a existat nici un consens cu privire la natura impactului acesteia asupra performanței firmelor.

Relevante in teoria economica sunt două puncte de vedere generale cu privire la impactul structurii capitalului asupra performanței întreprinderilor, în vreme ce unul dintre acestea susține importanța structurii capitalului în determinarea performanțelor companiilor, cealălalt susține că structura capitalului nu joacă nici un rol semnificativ în determinarea performanței companiilor.

Exista numerosi factori care influenteaza modul de luare a deciziilor privind structura capitalului intreprinderii.Acesti factori pot fi clasificati in factori de ordin intern si extern ai companiei.Dintr-e factorii externi putem enumera stabilitatea ratelor de profit,impozitele,pietele(mobiliare,monetare),atitudinea creditoriilor companiei si a agentiilor de clasament.Daca discutam despre factorii interni,printer cei mai semnificativi se numara profitabilitatea,conditiile interne ale companiei,structura activelor,rata de crestere a companiei,stabilitatea vanzarilor.

Cand discutam despre structura capitalului,ne intereseaza in mos special proportia resurselor proprii si a resurselor imprumutate in cadrul capitalului intreprinderii.Unul dintre indicatorii prin care se poate realiza o exprimare a structurii financiare a companiei,este gradul de indatorare.

Acesta reprezinta un indicator general al indatorarii si calculeaza proportia in care activele totale sunt finantate din alte surse decat sursele proprii, cum ar fi creditele, furnizorii, datoriile la stat. Gradul de indatorare reprezinta inversul solvabilitatii patrimoniale si poate avea valori mai mici sau egale cu 1. In conditii normale de desfasurare a activitatii gradul de indatoare trebuie sa aiba valori in jur de 50%. Un nivel sub 30% indica o rezerva in ceea ce priveste apelarea la imprumuturi, iar un nivel peste 80% arata o dependenta de credite, cazul in care compania se afla intr-o situatie alarmanta.

De altfel exista un volum considerabil de studii si lucrari academice, atât în economiile dezvoltate cât și în economiile în curs de dezvoltare cu privire la impactul gradului de indatorare asupra structurii capitalului întreprinderilor, de asemenea nenumarate cercetări sunt realizate în continuare pentru a confirma teoriile existente. Prezenta lucrare,face parte din aceste categorii avand ca scop furnizarea de dovezi empirice pentru a confirma validitatea teoriilor.

Principalul obiectiv al acestui studiu este de a examina empiric impactul unor indicatori precum rentabilitatea economica,rata impozitarii si gradului de acoperire cu surse stabile a utilizarilor stabile asupra gradului de indatorare si respectiv influenta acestuia din urma asupra structurii capitalului companiilor. In scopul realizari acestui obiectiv am utilizat un model de regresie liniară multiplă. Eșantionul utilizat pentru realizarea acestui studiu cuprinde date referitoare la top 10 companii romanesti dupa cifra de afaceri in anul 2013. Datele utilizate pentru calculul variabilelor au fost colectate din situațiile financiare anuale, în special din contul de profit și pierderi si din bilantul companiilor, pentru perioada 2009-2013.

Tinand cont de obiectivul anterior prezentat lucrarea este structurată după cum urmează:

o analiză sumară a literaturii de specialitate,teorii,contradictii,efecte positive dar si negative

metoda de cercetare, principalele etape ale demersului metodologic precum și colectarea datelor,

rezultatele empirice și analiza acestora,

principalele concluzii și propune direcții viitoare de cercetare

2.Literatura de specialitate

Scrieriile de specialitate ofera dovezi solide legate de importanta deciziei de finanțare, fiind una dintre cele mai importante decizii care afectează performanțele companiei. Diverse modele de finanțare implică costuri diferite, acestea având impact asupra performanței firmei. Continuitatea companiei depinde de performanța financiară. O companie de succes este benefică pentru toate părțile interesate. Teoriile de finanțare au subliniat importanța de a găsi combinațiile optime dintre capitaluri proprii si datorii care maximizează averea acționarilor, performanța generală a companiei și valoarea de piață. Performanța financiară a companiilor nu este afectată doar de utilizarea resurselor și costurile atașate surselor de finanțare, de asemenea, contează. Deciziile luate cu privire la structura capitalului sunt foarte importante pentru companii, deoarece permit acestora să-și maximizeze câștigurile pentru diversele părți interesate. Mai mult decât atât o structură de capital adecvată este, de altfel, importantă pentru companii deoarece aceasta le va ajuta să facă față mediului competitiv în care actioneaza.

În finanțe, structura capitalului face referire la modul în care o firmă își finanțează activele prin utilizarea unei combinatii optime a capitalurilor proprii, datoriilor, sau titluri de valoare hibride. Aceasta este o combinație între datoria pe termen lung a unei companii, datoria pe termen scurt, capital comun și capital preferențial. Structura de capital descrie, practic, modul în care o firmă își finanțează operațiunile globale și creșterea, prin utilizarea diferitelor surse de finanțare. Structura financiară a firmei este compoziția sau structura pasivelor sale. ˮDecizia de finanțare presupune ca managerii companiilor să stabilească o anumită structură a capitalului urmărindu-se atingerea următoarelor scopuri (Pirtea, Cristea, Nicloescu, Boțoc, 2010):

menținerea unui nivel corespunzător al autofinanțării – garanția rentabilității curente și viitoare a companiilor, precum și a rambursării creditelor în cazul utilizării de resurse externe de finanțare;

asigurarea unui grad de îndatorare maxim, luând în considerare raportul costuri-beneficii ale îndatorării;

aplicarea unei politici de dividend stimulative și stabile, în funcție de mediul său de afaceri și de perspectivele de investire, care să permită menținerea sau chiar creșterea valorii acțiunilor companiilor;

urmărirea unei politici de îndatorare eficiente care să ofere avantaje atât creditori, cât și acționarilor, dar mai ales să se evite starea de insolvabilitate;

aplicarea pe termen mediu și lung a unei politici de capitalizare argumentată acționarilor, astfel încât să se asigure supraviețuirea și dezvoltarea companiilor, dar și remunerarea satisfăcătoare a acționarilor pe termen scurt prin intermediul dividendelorˮ.

2.1 Teorii referitoare la structura capitalului

Teoriile cu privire la aspectul structurii capitalului au fost într-o anumită măsură, o zonă “conflictuala” de cercetare în domeniul finanțelor, care a asistat la un număr impresionant de publicații. Acestea subliniază importanța companiilor de a găsi combinația optimă dintre datorii și capitaluri proprii care sa maximizeze averea acționarilor, performanța generală a companiei și valoarea de piață.

2.1.1 Modelul Miller si Modigliani

In 1958, Modigliani si Miller initiau teoria structurii capitalurilor in articolul “The cost of Capital, Corporation Finance and the Theory of investment” despre efectele structurii capitalurilor asupra valorii companiilor. Modelul porneste de la o serie de ipoteze legate de piata financiara pe care se afla companiile. In primul rand aceasta considera ca piata este una perfecta, respecatand conditia de atomicitate, respectiv nu exista agenti ce pot influenta piata in mod semnificativ, nu exista costuri de tranzactionare sau de faliment, iar fiscalitatea este absenta.

Principalele critici primite de modelul formulat de Modigliani si Miller face referire la ipoteza teoretica a pietelor perfecte, care are un rol de baza, si la absenta impozitarii, acest lucru fiind observat si de autori, care considera necesara aducerea unor modificari asupra modelului in aceasta privinta.

Concluziile modelului din 1958 (clasic fara fiscalitate) , doua concluzii importante privind structura de finantare a companiilor, prezentate si demonstrate sub numele de propozitii. In baza ipotezelor considerate, ce corespund unei piete financiare perfecte, autorii demonstreaza ca valoarea de piata a companiei este independenta de structura capitalului sau, iar structura capitalului este doar un instrument cu ajutorul caruia se impart cash-flow-urile intre investitorii acesteia. Modigliani si Miller au demonstrat propozitia lor in baza argumentului de arbitraj. Ei au demonstrat ca oportunitatile de arbitraj exista pe piata daca valoarea de piata a datoriilor si actiunilor unei firme difera de valoarea unei firme identice dar neindatorate.

Cea de-a doua concluzie importanta a acestui model se refera la independenta dintre costul mediu ponderat al capitalului si structura de finantare a firmei. Daca piata se afla in dezechilibru investitorii vor vinde actiunile companiei indatorate si vor cumpara actiunile companiei neindatorate. Lucrul acesta se va repeta pana cand posibilitatile de castig vor fi eliminate, deci pana cele doua firme se vor egaliza, ajungandu-se din nou la starea de echilibru.

Principala idee a acestei teorii a fost ca nu exista o structura optima a capitalului, deoarece valoarea companiei nu depinde de decizia de finantare a companiei, rezultand deci ca nu exista factori de influenta ai structurii financiare. Prin aceasta lucrare, cei doi practic au pus bazele teoriilor care studiaza structura capitalului prin faptul ca au aratat in ce conditii aceasta este irelevanta.

2.1.2 Teoria structurii capitalului in prezenta fiscalitatii

Mai tarziu, in 1963 Modigliani si Miller au dezvoltat teoria anterioara analizand efectul taxelor asupra datoriilor si a capitalurilor proprii, comparand valoarea unei companii neindatorate cu valoarea unei companii asemanatoare dar indatorata. In urma acestor studii, cei doi au concluzionat faptul ca datorita deductibilitatii cheltuielilor aferente dobanzilor companiile ar trebui sa foloseasca un grad de indatorare de 100% reusind astfel sa obtina o structura optima a capitalului prin reducerea taxelor. In urma acestei analize apar ca factori determinanti ai structurii capitalurilor, pe langa alti factori, si cotele de impozitare.

Compania este avantajata daca se indatoareaza prin fonduri atrase. Chelutielile financiare sunt deduse si vor reprezenta sumele primite de catre creditorii firmei fara a fi supuse impozitului, contrar dividendelor care sunt oferite doar dupa plata impozitului. Indatorarea conduce la cresterea rentabilitatii financiare avand doua interpretari: cresterea performantelor fiscale si satisfacerea actinarilor prin cresterea costului capitalurilor proprii. In aceasta inpoteza in care se tine cont de fiscalitate, structura capitalului nu mai este una neutra, ea influenteaza valoarea firmei.

Miller si Modigliani au reluat modelul lor in 1963, tinand cont de impozitul pe profit ceea ce a dus la formularea concluziei urmatoare: luarea in considerare a impozitului pe profit privilegiaza indatorarea in raport cu fondurile proprii, aceasta deoarece cheltuielile financiare sunt deduse din veniturile impozabile. Aceasta suma va fi primita de creditorii firmei fara a fi supusa impozitului, in schimb dividendele nu sunt deduse din baza impozabila, actionarii incasandu-le doar dupa plata impozitului specific. Indatorarea conduce la cresterea ratei rentabilitatii financiare, cu dubla interpretare: cresterea performantelor fiscale ale firmei si totodata majorarea costului capitalurilor proprii solicitat de actionarii intreprinderii indatorate. In ipoteza impozitarii, structura financiara nu mai este neutra deoarece dobanda fiind deductibila in calculul profitului impozabil, structura financiara influenteaza valoarea firmei. Teoria elaborata de cei doi in anul 1958 nu se verifica si in realitate.

Modelul lui Modigliani si Miller, prin rezultatele obtinute a avut meritul ca a determinat construirea unor teorii de referinta in finante, tocmai prin neacceptarea concluziilor privind irelevanta structurii de finantare a firmei, fortand astfel identificarea acelor variabile in modelul clasic ce trebuie modificate sau chiar respinse. Stiglitz1 (1988) a realizat o sinteza a studiilor ce au avut ca punct de pornire acest model, din ultimele decenii, conturand astfel patru directii de studiu in ceea ce priveste ipotezele modelului clasic:

Companiile pot fi identificate cu ajutorul claselor de risc a caror parte integranta se presupun a fi;

Indatorarea personala poate fi un substitut pentru indatorarea firmei;

Investitorii detin informatii complete privind rezultatelor companiilor ce actioneaza pe piata;

Absenta fiscalitatii, cel putin, politica fiscala nu trateaza diferentiat datoriile si actiunile;

Cercetariile efectuate nu s-au concentrat cu insistenta asupra ideii daca ipotezele sunt sau nu sunt realiste, ci mai degraba asupra ideii daca , si in ce conditii, modificandu-le, structura financiara poate exercita o influenta asupra valorii companiei si asupra costului capitalului.

Comentand pe scurt fiecare dintre aceste ipoteze, in ceea ce priveste premisa existentei claselor de risc, aceasta se pare ca s-a dovedit a fi utila in alte domenii mai mult decat in cel al finantelor. Stiglitz2 (1969) concluzioneaza ca, in conditiile echilibrului general, aceasta poate fi eliminata complet, firmele fiind separate pur si simplu prin nivelul datoriilor ce pot determina sau nu o crestere a probabilitatii de faliment.

Teoria conform careia structura financiara chiar poate diferentia companiile intre ele a fost sustinuta si de ideea de restrictionare a accesului firmelor la imprumuturi cat si la emisiunea de actiuni, selectia adverse si hazardul moral fiind motivatii relevante ce au condus catre aceste ipoteze, in studiile realizate de catre Keeton (1987), Stiglitz si Weiss (1981ș 1983). Absenta costurilor de tranzactionare constituie o alta ipoteza discutabila a modelului classic formulat de Modigliani si Miller. Totusi aceste costuri joaca un rol important in alegerea structurii de finantare pentru o firma. In absenta acestor costuri, este posibil ca fluxurile de numerar obtenabile de catre investitori, generate de emiterea unui titlu financiar de catre firma, sa nu situeze respectivul titlu in pozitie superioara vizavi de celelalte titluri existente pe acea piata financiara. In aceste conditii, managementul firmei se poate confrunta cu situatia de a nu isi realiza plasamentul financiar planificat, si in consecinta nici structura financiara propusa.

Aceasta teorie concluzioneaza prin faptul ca valoarea de piata a companiei nu este independent de structura capitalului,deoarece existent impozitelor creeaza avantaje in cazul utilizarii unui volum mai mare de capitaluri imprumutate.

2.1.3 Teoria arbitrajului static

Teoria arbitrajului static explică cum poate o companie sa atinga o structură financiară optima în scopul maximizării valorii companiei (Brealey, Myers și Marcus, 2001).

Teoria susține că o companie poate creste nivelul îndatorării până în momentul în care valoarea câștigului fiscal adițional, determinat de caracterul deductibil al dobânzilor plătite, compensează costurile asociate dificultăților financiare sau falimentului.

Costurile falimentului includ costuri legate de urmărire judiciara, costuri administrative de instalare a unui consiliu de supraveghere și alte costuri direct ocazionate de faliment sau de activitatea de reorganizare a companiei. Aceste costuri sunt relativ mici în comparație cu valoarea de piață a companiei. În schimb, costurile indirecte pot fi de un nivel semnificativ afectând atat costul capitalului propriu cat si pe cel al datoriilor. In momentul in care creditorii percep creșterea probabilității pierderii financiare ei cer un venit mai mare pentru capitalurile ce le-au imobilizat, vor solicita o primă de risc de insolvabilitate. De asemenea, acționarii au aceleasi preocupari, întrucât dacă pierderea financiară atinge un nivel crescut firma se îndreaptă catre faliment, astfel costurile cerute și de acestia vor duce la reducerea valorii firmei.

În unele lucrări de pe teritoriul României se utilizează uneori și formularea de teoria compromisului, a echilibrului în baza traducerii termenului „trade-off”. Asadar putem concluziona prin faptul că o creștere a datoriilor are o influență pozitivă asupra valorii companiei prin intermediul impozitării (deductibilității dobânzii) și o influență negativă datorată costurilor falimentului. Dacă acești doi factori acționează combinat, atunci rezultă o structură optimă a capitalului.

2.1.4 Teoria de semnal

Teoria de semnal, a lui Ross (1976), porneste de la faptul ca managerii dețin adevăratele informații legat de modul de distribuire a rezultatelor firmei, insa învestitorii nu. Apare astfel ca problematică generală analiză ineficiențelor datorate in special imperfecțiunii informaților economic-financiare și asimetriei în ceea ce privește repartiția între operatorii din interni ai companiei, în special managerii, și cei din exteriorul acesteia, în special învestitorii.

Teoria semnalului sustine că gradul de îndatorare este interpretat de creditori ca un semnal de performanță, pentru că o companie bună este aceea care se îndatorează și care are de asemenea capacitatea de a rambursa datoria la scadență, altfel s-ar ajunge la faliment.

Asadar, prin obtinerea creditului, managerul trimite un mesaj de credibilitate investitorilor potentiali și activi. Creșterea nivelului îndatorării trebuie să fie percepută, pe de o parte, ca un factor de creștere a riscului de faliment iar pe de altă parte, ca un semnal care indică faptul că compania este mai performantă. Conform acestei abordări, îndatorarea este corelată pozitiv cu valoarea intreprinderii ( Poitevin, Ravin and Sarig,Ross – 1989) și cu probabilitatea de faliment (Ross).

In concluzie, Ross prin intermediul acestei teorii, arată că structură financiară poate fi o metodă de a identifica calitatea intreprinderilor care activeaza pe piață și de a le ordona după nivelul de performanta obtinut.

2.1.5 Teoria finanțării ierarhice

In mod contrar teoriilor anterior prezentate, aceasta nu este centrată pe problema structurii optimale, avand ca scopdoar stabilirea unui clasament al posibilelor modalităților de finanțare și a oferi o alternativă rezonabilă privind apelarea într-o măsură mai redusa la împrumuturi al companiilor profitabile.Cele mai semnificative observații ce sintetizează aceasta teorie sunt:

Companiile preferă finanțarea internă, deoarece obtinerea acestor fonduri nu sunt purtatoare de semnale care ar putea duce la scaderea pretului actiunilor;

In cazul in care finanțarea externă este necesară, companiile apelează la cele mai sigure surse, acestea încep cu îndatorarea, apoi dacă este posibil recurg la emisiuni de titluri de valoare hibride, cum ar fi obligațiunile convertibile și doar ca ultima varianta, la creșterea capitalului prin emisiuni de acțiuni.

Teoria susține că intreprinderile se vor împrumuta, prin evitarea emisiunea de acțiuni, atunci când sursele proprii devin insuficiente pentru finanțarea de investiții rentabile. În aceste condiții, o companie ce se îndatorează transmite, pe de o parte, un semnal al insuficientei fondurilor proprii, dar și unul privind existența investiții rentabile pe care dorește să le valorifice..

Aceasta teorie este validata in practica pentru majoritatea companiilor, în special în cazul companiilor măture.

2.2 Studii empirice realizate pe tema structurii capitalului

Structura capitalului este unul dintre subiectele combatute în mod continuu în domeniul finanțelor, de-a lungul timpului s-au scris numeroase lucrări empirice. Primele studii au avut ca punct de plecare si s-au concentrate asupra modelului M&M.. Insa incepând cu anii 1970, factorii determinanți ai structurii capitalului au primit atentia cuvenita din partea cercetătorilor. Deoarece acopul acestui studiu este identificarea factoriilor determinanți ai structurii capitalului pentru intreprinderiile romanești dar și pentru cele din țările emergente, în această sectiune voi face o scurta prezentare a unor studii empirice remarcabile și relevante, efectuate pe țări dezvoltate,dar si emergente inclusive Romania.

2.2.1 Studiul lui Bradley, Kim & Jarrell (Bradley, 1984)

Cercetarea lui Bradley a fost indreptata mai mult catre problema determinanților structurii capitalului. În cazul lor, au luat ca baza de date un numar de 851 de companii si au testat trei atribute specifice companiei:cheltuieli cu publicitatea,fiscalitatea,volaitilitatea,deductibilitatea cheltuielilor, pentru impactul lor asupra levierului.. În acest studiu, cross-section pe o medie de 20 de ani, acestia au masurat variabilelele dependente și independente, ei au observat faptul că volatilitatea a fost intr-o corelatie negativa cu gradul de îndatorare, cheltuielile de publicitate au fost, de asemenea, negativ corelate in raport cu gradul de îndatorare, iar deductibilitatea cheltuielilor a fost pozitiv corelata; sectorul firmei a fost de asemenea găsit ca fiind un factor foarte important în vederea alegerii structurii.

2.2.2 Studiul lui Maria Psillaki & Nikolaos Daskalakis

In cadrul acestei lucrari, autorii au investigat factorii determinanți ai structurii de capital a întreprinderilor din tari precum Italia, Grecia, Portugalia,Franța. Acestia au comparat structurile de capital între țările studiate și diferențele existente în ceea ce privește caracteristicile de țară, profitabilitate,structura activelor, risc, dimensiune și creștere economică și modul în care acestea au impact asupra alegerii structurii de capital. Au aplicat metode de date de tip panel la un eșantion de firme din cele patru țări pentru perioada 1998- 2002.Ipoteză testată pentru fiecare colectie de date este că structură de capital a firmei exprimată prin raportul dintre total datorii la total active depinde de structura activelor sale, mărimea, rata de creștere.Rezultatele testelor econometrice arata că dimensiunea este pozitiv corelată cu levierul. Structura activelor este negativ corelata cu levierul. Asadar, firmele care mențin o mare parte a activelor corporale din activele totale au tendința de a utiliza datorii mai puține. Rentabilitatea este, corelată negativ cu efectul de levier,iar efectul de levier și riscul sunt negativ corelate, a carui insemnatate este că cu cât este mai riscantă compania, cu atât gradul de îndatorare tinde sa scada,pentru a evita posibilitatea de a nu fi în măsură să își îndeplinească obligațiile financiare. În concluzie, rezultatele au arătat faptul că variabilă de creștere nu este statistic semnificativă. Rezulta deci că intreprinderiile din aceste țări isi determina structura lor de capital înntr-un mod similar.

2.2.3 Studii empirice axate pe Romania

Este constata de asemenea, o lipsă de studii empirice pe România, care să includă importanta si validitatea teoriilor structurii capitalului și influența factorilor de decizie asupra structurii capitalului. În ce privește deciziile de finanțare, majoritatea studiilor care au fost realizate în acest sens investighează deciziile de finanțare ale entităților economice din țările în curs de dezvoltare, unde este inclusă și România (Peeters & De Haas, 2004).

3 Metodologia de cercetare

Se au în vedere toate condiții specificate la secțiunea ”Introducere”.

Studiu de caz și rezultate (Times New Roman, 12, Bold)

Se au în vedere toate condiții specificate la secțiunea ”Introducere”.

Concluzii (Times New Roman, 12, Bold)

Se au în vedere toate condiții specificate la secțiunea ”Introducere”.

Listă bibliografică (Times New Roman, 12, Bold )

Se au în vedere toate condiții specificate la secțiunea ”Introducere”.

Anexe (Times New Roman, 12, Bold)