Stresul psihoemoțional la copiii din mediul instituționalizat [309738]

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI BRAȘOV

DEPARTAMENTUL DE PSIHOLOGIE ȘI PEDAGOGIE

PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ

PSIHOLOGIE

Stresul psihoemoțional la copiii din mediul instituționalizat

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Lect.univ.dr.Cătălin Marius Gherasim

Student: [anonimizat]-Ibolya Rotar

2019

Cuprins

Introducere /pag. 3

Capitolul 1. Bazele teoretice ale stresului psihoemoțional/ pag. 5

1.1. Definirea stresului psihoemoțional/ pag. 5

1.2. Etapele stresului psihoemotional/ pag. 8

1.3. Reacții psihoemoționale ale copiilor instituționalizați/ pag. 9

1.4. Identificarea factorilor care influențează dezvoltarea psihoemoțională a copiilor aflați în plasament familial/[anonimizat]/ pag. 10

Capitolul 2. Cercetare privind efectele și cauzele instituționalizării copiilor/pag.15

2.1 Cadrul și metodologia cercetării/pag.15

2.1.1. Scopul cercetării/ pag.15

2.1.2. Obіеctіvеle cercetării/ pag.15

2.1.3 Іpotеzеlе cеrcеtărіі/pag.16

2.1.4. Ipotezel de nul/pag.16

2.2.Organizarea cercetării/pag.17

2.2.1. Durata și etapele cercetării/pag.17

2.2.2. Locul de desfășurare a experimentului și condițiile/pag.18

2.2.3. Eșantionul dе subіеcțі cuprinși în experiment/pag.18

2.2.4. Metode și instrumentele de cercetare/pag.18

2.2.5. Analiza și interpretarea datelor/pag.20

2.2.6. [anonimizat]/pag.20

2.2.7 Analiza comparativă /pag. 21

Capitolul 3. Pregătirea în vederea prevenirii stresului psioemoțional/pag.36

3.1 Terapia stresului psihoemoțional ca urmare a instituționalizării/pag.36

Concluzii /pag.46

Bibliografie /pag.49

Anexe/pag.50

Rezumatul lucrării /pag.60

Introducere

Dezvoltarea psihică a [anonimizat], familial și cultural. Mama reprezintă primul mijloc de apărare al copilului. [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat]. Acesta are obligația de a asigura și continua dezvoltarea sub toate aspectele a [anonimizat], în condiții de scindare a [anonimizat], abandon, scindare soluționată prin instituționalizarea în centre de plasament.

Se naște astfel o [anonimizat]: acela de copil/tânăr instituționalizat. Evident, [anonimizat]. Probabil, [anonimizat]-[anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat]: [anonimizat]; este construit pe respect și în spiritul ajutorului. [anonimizat]: acela de compasiune și de ajutor (Dumitrana,1998,103). [anonimizat], în special copiii instituționalizați de la o vârstă fragedă sunt în cel mai mare pericol.Cele mai semnificative efecte sunt acelea legate de lipsa atașamentului corespunzător. Elena Macavei (1989) găsește, în cadrul investigației sale, sărăcia repertoriului socioafectiv, stări afective preponderent negative cu manifestări stridente și constată: „Trebuințele afective ale capiilor fiind mai mari decât posibilitățile de satisfacere a lor, restricțiile vieții în colectiv, venite pe fondul vulnerabilității biologice și psihice, declanșează stări de nervozitate colectivă marcate de crize de afect (plâns și furie, agresivitate și autoagresivitate), atitudini revendicative (gelozie, posesivitate, regresii comportamentale -suptul degetului, legănatul).

Aceste manifestări sunt consecințe ale nevrozei de abandon datorită carenței afective materne și neglijării copilului de către adultul substitutul matern“(Macavei,1989,106).

Emoțiile noastre pot fi foarte importante pentru starea de sănătate. Pe de o parte, datele științifice arată că legătura emoții și sănătate este foarte strânsă în cazul sentimentelor negative:furie,anxietate,depresie. Dacă sunt accentuate și prelungite, aceste stări pot crește vulnerabilitatea la boală, pot amplifica simtomele sau pot împiedica recuperarea. Pe de altă parte, stările pozitive, cum ar fi liniștea și optimismul, par să aibă efecte benefice asupra stării de sănătate, cu toate că datele referitoare la acest proces nu sunt la fel de solide ca în cazul celor negative. (Goleman, 2008,49)

Lectura lucrării de liciență reprezintă o trecere în revistă a unor cercetării prezentate în literatura de specialitate, privind stabilirea factorilor de vulnerabilitate la stres-evenimente de viață, partcularități ale temperamentului la copiii din mediul instituțional în comparații cu copiii aflați în îngrijirea asistentului maternal profesionist, respective în plasament familial. Lucrarea de față supusă atenției Dvs., conține trei capitole: Primul capitol cuprinde bazele teoretice ale stresului psihoemoțional; al doilea capitol se referă la cercetarea privind efectele și cauzele insituționalizării copiilor; Cel de-al treilea capitol, conține pregătirea în vederea prevenirii stresului psihoemoțional; urmată de concluzii, bibliografie, anexe și rezumat.

Capitolul .1.

Bazele teoretice ale stresului psihoemoțional

1.1. Definirea stresului psihoemoțional

Noțiunea de stres a devenit un fapt cotidian. Stresul însoțește orice activitate în care omul este implicat, aceasta ca rezultantă posibilă a unui conflict ce poate fi generat de activitatea în sine si cel care o prestează. Vorbim astfel despre stresul vieții de zi cu zi, al mediului familial, ambiental, școlar și profesional.

Stresul psihic reprezintă o stare de tensiune, încordare disconfort determinat de agenți afectogeni cu semnificație negativă de frustrare sau reprimare a unor stări de motivație (trebuințe, motivații, aspirații) de dificultatea sau imposibilitatea rezolvării unor probleme (apud Golu, 1972, 113)

Conceptul general de stres- extras din cursul d-lui dr. Cătălin Marius Gherasim – Stresul psihic și vulnerabilitatea la stres. Stresul este o forță care produce o tensiune urmată de o deformare a obiectului(străin) asupra căruia s-a exercitat.

Stresul este rezultatul acțiunii unui agent fizic extern și/sau psihologic și/sau social- agentul numit de Hans Selye:stresor

Stresul este în același timp stresorul sau agentul stresului cât și rezultatul acestei acțiuni în diferite dimensiuni individuale.

Stresul este: momentul’’când se produce un dezechilibru marcat între solicitările mediului și capacitățile de răspuns ale organismului”( Mc.Grath, 1998,49)

Hans Selye (Selye,1950,113) a utilizat acest termen spre a desemna o acțiune externă de suprasolicitare exercitată asupra organismului de un evantai larg de agenți cauzali fizici (traumatisme,arsuri), chimici, biologici (infecții), psihici capabili să producă un ansamblu de modificări morfofuncționale, în special endocrine (hipofizo-supra-renale)

Stresul ( Selye,1957, 89) reprezintă o reacție a organismului (în mare măsură nespecifică) și nu trebuie confruntată cu agentul cauzal, numit de Selye, agent agresor.

Stresul este sindromul general de adaptare, care cuprinde totalitatea mecanismelor nespecificate capabile să asigure mobilizarea resurselor adaptative ale organismului în fața agresiunii care-i amenință integritatea morfologică sau a constantelor sale morale cu următoarele stadii:

-Stadiul de alarmă- șoc și contrașoc

-Stadiul de rezistență specifcă- contrașoc prelungit

-Stadiul de epuizare.

Hans Selye în 1973, identifică două tipuri fundamentale de stres: Distresul, care are un potențial nociv pentru organism; Eustresul desemnează o stare de stres benefică pentru individ, trăiri psihice pozitive.

Trupul nostru se pregătește pentru confruntarea cu stimulii externi neobișnuiți, mobilizându-și cât mai eficient toate resursele interne necesare. In momentele de relaxare, valorile stresului si pregătirile făcute de organism în vederea combaterii unor eventuali factori de stres, sunt la limita lor inferioară. Cu totul altfel se prezintă situația existenței de zi cu zi, când suntem stresați de termenele cerute de executarea diferitelor activități, enervați de problemele de studiu sau de serviciu, de intervențiile nedorite ale semenilor noștri. În mod normal, cea mai mare parte a anului, nivelul nostru de stres atinge cote foarte înalte.

Putem spune ca viața de zi cu zi este caracterizată de o permanentă înșiruire de reacții de stres, trupul și spiritul oamenilor găsindu-și doar cu dificultate momentele de liniște. Din punct de vedere psihologic conchidem că trăim în condițiile unui stres de durată, timp în care glandele noastre trebuie să emită aproape în permanentă hormonii necesari combaterii stresului, inima este nevoită să lucreze într-un ritm accelerat, tensiunea se ridică, mușchii sunt mai puternic alimentați cu sânge, întregul organism se afla intr-o stare de alertă.

Stresul este un fenomen psihosocial complex ce decurge din confruntarea persoanei cu cerințe, sarcini, situații care sunt percepute ca fiind dificile, dureroase sau cu o miză mare pentru persoana în cauză.

Deseori stresul este redus doar la una din componentele sale, caz în care controlul stresului este deficitar. Cu alte cuvinte, dacă noi echivalăm stresul doar cu factorii de stres din mediu, există riscul ca să nu ne mobilizăm resursele de a face fată situațiilor, considerând că aceasta este lumea în care trăim și nu te poți opune prea mult.“ Dacă spunem “ sunt stresat “ doar atunci când suntem obosiți, avem insomnii, diverse stări de disconfort fizic, probabil că am

ignorat multe din situațiile pe care le-am trăit sunt factorii de stres cu impact major (de ex: dificultăți financiare, conflicte interpersonale). În acest caz, devenim conștienți de fenomenul stresului doar când răspunsul organismului si psihicului la situațiile de încordare au devenit pregnant manifeste; deci am echivalat stresul cu reacțiile somatice, emoționale, cognitive sau comportamentale.

Întotdeauna stresul decurge din îmbinarea a trei caracteristici cheie: prezenta/absenta factorilor de stres, resurse personale de confruntare cu stresorii si topul de reacții de stres.

Întâlnim adesea si termenul de distres (stresul intens), care este consecința unei suprasolicitări cu repercursiuni nemijlocite asupra performanței, atitudinii comportamentale, acuze subiective psihosomatice si/sau reacții ale sistemului endocrin. Exista si un tip de stres cu acțiune trofică, cu efect pozitiv – eustresul. Acesta arătând că o anumită stare de activare a organismului este necesară, indiferent ce acțiune dorim să întreprindem (Selye,1973, 78).

Stresorii sau factorii de stres sunt evenimente si situații externe sau interne, sau alte condiții ale mediului, suficient de intense sau frecvente care solicită reacții de adaptare din partea individului.Oamenii evaluează in permanență mediul intern și extern (evaluare primară) și, nu răspund pasiv la aceste evaluări. Evenimentul (intern sau extern) poate fi perceput ca : irelevant sau indiferent, pozitiv, negativ sau amenințător.

Stresul poate apărea în orice moment al interacțiunii organismului cu agenții stresori. El își are geneza în supradimensionarea problemei, în incapacitatea de actiune a organismului, în sentimentul de de insecuritate sau în constientizarea caracterului nociv al unei adapatari dificile. Sacrificarea unor pulsiuni, trebuințe instinctuale creează conflicte spre nivelul inconstientului sau subconstientului iar presiunea exercitată de aceste conflicte spre nivelul constient al psihicului poate da nastere stresului psihic.

Agentii stresori au un caracter provocator, agresiv, neașteptat, neobișnuit, care amenință persoana. Factorii de stres pot fi:

timpul (criza de timp)

efortul fizic si psihic îndelungat și susținut, fară pauze adecvate (stresul de suprasolicitare)

neconcordanța dintre asteptări și realizări

neconcordanța dintre cerințe și posibilitati personale

insecuritatea afectivă / sufocarea afectivă, probleme de comunicare în familie, violența în familie

relatiile conflictuale cu prietenii, colegii, profesorii, schimbarea școlii sau mediului de muncă

conflicte între valorile personale și cerințele adresate de societate (mediul profesional, familial, cercul de prieteni, cunoscuți)

neîncrederea în propiile forțe, capacităti, posibilităti, nemulțumirea față de aspectul fizic

autocunoaștere insuficientă

boli fizice și psihice

factori situaționali: moartea cuiva apropiat, sarăcia, izolarea de familie

abuz fizic, emoțional sau sexual

1.2. Etapele stresului psihoemotional

Stresul psihoemoțional cunoaște trei etape Luban-Plozzo, Boris, Pozzi, Ugo și Carlevaro,Tazio, 2000,10):

a. Etapa de alarmă – se manifestă prin:

funcțiile psihofizice sunt temporar diminuate, organismul apelează la rezervele sale pentru a se apăra;

nervozitate și contuzie

tendința de a exagera, sunt exagerate chiar și frustrările ușoare care sunt transformate în dezastre

probleme de memorie

scade obiectivitatea în aprecierea unor comportamente și situații

se manifestă incapacitate în concentrare și atenție

atitudinea este certăreață și ostilă

randamentul în activitate este redusă

b. Etapa de rezistență

organismul își folosește toate rezervele pentru a își putea menține echilibrul funcțional

se modifică indicatorii comportamentali

apar izbucniri emoționale

se manifestă mânie, agresivitate

c. Etapa de epuizare

organismul este epuizat

aparare apatia, copilul abandonează aproape total toate activitățile și în ceea ce face este lipsit de eficiență

apar stările fiziologice

1.3. Reacții psihoemoționale ale copiilor instituționalizați

Instituționalizarea copiilor, a fost demonstrată, că provoacă o gamă largă de probleme pentru dezvoltarea lor. Îngrijirea instituțională a copiilor, nu asigură în mod adecvat nivelul de atenție individuală, pozitivă a personalului de îngrijire, care este fundamentală pentru dezvoltarea emoțională, fizică, mentală și socială. Acest lucru este profund relevant pentru copii sub vârsta de 3 ani, pentru care îngrijirea instituțională a fost dovedit a fi deosebit de dăunătoare (Legeron, 2003, 84).

Reacții psihoemoționale la copilul instituționalizat:

sindromul de instituționalizare numit și hospitalism care se manifestă datorită neglijării, prin reducerea contactului copilului cu alte persoane decât cele din centru sau din familia care l-a preluat în plasament, sau a îngrijirii necorespunzătoare din instituții;

dezinteres cu privire la ceea ce se întâmplă în jurul lui, astfel copilul este nervos, agitat, introvertit;

în situația în care copilul nu reușește să realizeze relații cu cei din jurul lui va deveni trist și, în lipsa consolării, va deveni disperat, se va comporta dezorganizat, ca avea crize de plâns, se va manifesta lipsa poftei de mâncare, va avea tulburări de somn și se va constat diluarea sau renunțarea la relațiile sociale(Brătieanu, Roșca, 2005,43)

la copii de peste un an în toate sectoarele dezvoltării psihice se constată tulburări (Roth-Szomoskosi, 1992, 92)

retard parțial sau global în dezvoltarea psihomotorie

comportamente fără conținut

tulburări majore ale organizării spațio-temporale

instabilitate psihomotrică

imaturizare afectivo-emoțională

labilitatea stărilor

deprivare afectivă

absența conștiinței de sine

insecuritate emoțională

1.4. Identificarea factorilor care influențează dezvoltarea psihoemoțională a copiilor aflați în case de tip familial, în plasament familial, respectiv la asistent maternal profesionist

Abandonarea copiilor la naștere reprezintă o modalitate rudimentară de gestionare a nașterilor nedorite sau neacceptate din cauze culturale sau/și economice. Prezența sau persistența lor în societățile moderne sunt generate de absența unor servicii, de nefuncționare a unor instituții sau de absența culturii utilizării lor.

Începând cu anul 1967, România a cunoscut o creștere bruscă a copiilor abandonați îndeosebi la naștere. Fenomenul abandonului, deși incriminat de toate guvernele, a fost prost gestionat, în condițiile în care amploarea lui nu a scăzut, timp de mai bine de 35 de ani. În România, ca și în alte culturi, au existat din totdeauna copii abandonați, fără ca acest fapt să ia vreodată o amploare, în timp și spațiu, prin care ar deveni tradiție sau ar defini o trăsătură culturală al poporului român.

Cu toate că între abandon și avort se pot găsi, acum, numeroase similitudini și apropieri, în anul 1967 alăturarea lor era greu acceptabilă prin prisma valorilor acelor vremuri, cu referire în special la avort.

De aceea credem că în mod cert trebuiau să mai acționeze și alte determinări, fenomene, care s-au suprapus în mod straniu cu decretul pronatalist și au generat acel segment de populație care recurgea la abandon.

Mai mult decât atât, consider că abandonul în acea perioadă nu constituia neapărat (sau nu numai) un mod de a controla fertilitatea ci, mai degrabă, un mod de reacție colectivă la anumite presiuni venite cu agresivitate din partea unui regim politic dictatorial deosebit de dur.

Ca urmare, a existat tendința de a trimite, în mod abuziv, copiii din teritoriu în spitale, pentru afecțiuni minore.

Personalul care se ocupa de anunțarea sosirii copilului din spital în teritoriu își aduce aminte de refuzul preluării copilului de către personalul medical al dispensarelor dacă familia acestuia nu prezenta suficiente garanții pentru o îngrijire a copilului fără riscuri.

Era la ordinea zilei ca o mamă să invoce lipsa condițiilor de acasă pentru ca să-și lase copilul într-o unitate sanitară, fără nici o consecință ulterioară – pentru că sloganul “statul i-a vrut, statul să-i creasca” se înrădăcinase în conștiința publică, și devenise o legitimare cinică pentru astfel de fapte.De asemenea, la recomandarea personalului medical adresată mamei, de a lăsa copilul în grija unităților sanitare, pentru binele copilului, când se presupunea că există riscuri în îngrijirea la domiciliu. Conform datelor furnizate de studii, în 1990, dintre copiii internați în leagăne și secții de distrofici, 85% aveau recomandarea unui medic pentru instituționalizare (Cauze ale instituționalizării copiilor în România, 1991).

Acestă “complicitate” între mamă și instituții – făcută cu credința că este în favoarea copilului – a contribuit la creșterea, perpetuarea și tolerabilitatea fenomenului de abandon al copiilor în România, în special în unități sanitare.

În limbbaj juridic, se declară abandonat copilul care, în condițiile legii, se află în grija unei instituții, de ocrotire socială sau medicală de stat sau privat, sau a unei persoane fizice, ca urmare a faptului că părinții în mod vădit s-au dezinteresat de el pe o perioadă mai mare de șase luni.Dezinteresul, în acest context, este definit ca încetarea oricăror legături dintre părinți și copil,legături care să dovedească existența unor raporturi afective normale (Dumitrana,1998,5)

Tolerarea fenomenului de abandon, timp de mai bine de 20 de ani, și, concomitent, dezvoltarea progresivă, de către statul comunist, a unei infrastructuri de protecție instituțională (pentru copii nedoriți, abandonați și neglijați), total neadecvată nevoilor copilului, confirmă consecințele izolării României de aceste cunoștințe, cu deosebire în plan socio-uman. După căderea comunismului, în anii ’90-’91 s-a sperat la o scădere “naturală” a fenomenului de abandon, ca urmare a liberalizării avorturilor și a accesului liber la contraceptive. Dar acest lucru nu s-a întâmplat.După 1989 abandonul a căpătat determinări din ce în ce mai complexe care au făcut dificilă găsirea soluțiilor pentru scăderea numărului de copii abandonați. Statul comunist a dezvoltat un sistem de valori care subminează legăturile de familie, încurajează dependența față stat, slăbește capacitatea familiilor de a-și îngriji copiii și uneori a propriei vieți.

După 1989 s-au desființat multe leagăne de dimensiuni foarte mari. Amploarea abandonului fiind aceeași, copiii rămâneau în continuare mult timp în maternități și spitale de pediatrie pentru că nu aveau unde să plece.

Ulterior, închiderea leagănelor a provocat aceleași blocaje chiar și în condițiile dezvoltării formelor alternative de protecție (asistenți maternali, centre maternale) pentru că acestea nu puteau acoperi nevoile. Blocajele sunt perpetue pentru că ieșirile din sistemul de protecție sunt puține. Copiii rămân la asistenții maternali, perioade comparabile cu cele petrecute în centrele de plasament. Deci, pentru noi cazuri trebuie create noi locuri (noi asistenți maternali).

Înainte de 1989, amploarea fenomenului de abandon era necunoscută, în primul rând din cauza faptului că, oficial, abandonul nu era recunoscut ca atare.

Primul studiu, realizat de IOMC și UNICEF în 1990, privind Cauzele Instituționalizării copiilor în leagăne și secții de distrofici a relevat faptul că, din aproape 9000 de copii 0-3 ani, care se aflau instituționalizați în leagănele din țară, 83% proveneau direct din maternități și spitale, secții de pediatrie și de distrofici. Ei aveau recomandarea unui medic pentru instituționalizare. Majoritatea copiilor aveau probleme medicale cronice sau dizailitate apărute în timpul șederii în instituție prin carența afectivă și datorate lipsei stimulării, lipsei expunerii la soare sau hranei neadecvate.

Cauzele instituționalizării erau variate pentru fiecare caz în parte, începând cu lipsa sprijinului social și material (mame singure/adolescente, lipsite de sprijinul tatălui sau al familiei lărgite) și terminând cu probleme asociate sărăciei extreme (familie numeroasă, mamă care nu are cu cine lăsa copilul când pleacă să muncească, alcoolism, prostituție etc.).

În 1996 s-a realizat al doilea studiu privind Cauzele instituționalizării copiilor în România (UNICEF, FICF, IOMC). Acest studiu a evidențiat faptul că aproape 70% dintre copiii 0-3 ani instituționalizați în leagăne proveneau direct din maternități și spitale/secții de pediatrie. Abandonul (în maternitate spitale/secții de pediatrie) a fost indicat, în anchetele sociale, drept principala cauză a instituționalizării în 51% din aceste cazuri. În doar 10% din cazuri a fost indicată ca fiind singura cauză, restul anchetelor sociale indicând și alți factori de natură economico-socială.

Cele mai multe din aceste studii au fost realizate pe analiza documentelor și a intervievării profesioniștilor din maternități. Nici unul din studii nu și-a propus înțelegerea fenomenului de adandon al copilului și din perspectiva mamei.

La baza organizării sistemului de instituționalizare a copiilor în România s-a aflat timp de câțiva zeci de ani, Legea nr. 3/1970 privind Regimul de ocrotirii unor categori de minori. În baza legii, au fost instituționalizați toți acești copii în unități sanitare de ocrotire. Decizia de instituționalizare era luată de o comisie, la recomandarea, de regulă, a unui medic, și avea la bază argumentul că dezvoltarea copiilor ar fi “primejduită în familie”. Destinația copiilor ca urmare a deciziei era într-o unitate sanitară de ocrotire închisă, leagăn (dacă copilul avea acte de identitate) sau secție de distrofici (dacă copilul nu avea acte de identitate).

În această lege nu apare noțiunea de copil abandonat, pentru că legea “gândește” separarea copilului de familie și părinți și internarea lui într-o instituție, ca un plus de oportunități în furnizarea de resurse suplimentare copilului pentru o bună dezvoltare.

Drept urmare, acești copii nu erau percepuți ca fiind în dificultate, încălcându-li-se drepturile ci erau considerați că se bucură de acoperirea tuturor nevoilor, prin ocrotire într-un colectiv și garantată de stat. Colectivitatea și statul erau percepuți în sine garanți.

Legea, prin prevederile sale, ilustrează limitele în care era gândită dezvoltarea copilului, cu ignorarea desăvârșită a relațiilor cu mama/părinții. Satisfacerea nevoilor lor era extrem de restrânsă – la hrană și adăpost – în ideea că nevoile lor educaționale “apar de-abia după vârsta de 3 ani”. Și această perspectivă a fost inoculată și părinților. Si așa se face că această lege care voia să salveze copiii a căror dezvoltare era periclitată în familie, să dezvolte o cultură de abandonare instituționalizată a nevoilor copilului, afectând ireversibil dezvoltarea lor normală, fără ca aceasta să fie conștientizată ca atare.Mult timp de acum încolo, acțiunile și comportamentele profesioniștilor care vor veni în contact cu acești copii, lăsați fără părinți în instituții medicale sau de protecție socială, vor fi tributare acestei culturi.

În conceptia autorilor acestei lucrări un copil sub 2 ani – cu atât mai mult nou-născut lăsat fără mamă, constituie din primul moment o urgență de maximă importanță care nu suferă nici o amânare. Preluarea lui imediată nu poate fi amânată în numele unor proceduri birocratice pentru că dezvoltarea lui normală va fi ireversibil afectată.

De cele mai multe ori, nu săracia ca atare a fost menționată în ancheta socială drept cauză a instituționalizării copilului, ci problemele familiale care fie îi amplificau efectul, fie constituiau cauzele sărăciei (abandonul familial, destrămarea familiei prin divorț, despărțire, deces, detenție). În ultimii ani, situația socio-economică a familiilor devine o cauză cu pondere importantă în instituționalizarea copiilor, respectiv în plasarea acestora la vârste mai mari în case de copii.

Copiii care se află în îngrijire instituțională suferă adesea de „neglijare structurală“, care ar putea include resurse minime fizice, modele personale nefavorabile și instabile, și social-emoțional inadecvate.

Copiii expuși la îngrijirea instituțională nu primesc tipul de cultivarea și stimularea mediului necesare pentru creșterea și dezvoltarea normală psihologică sănătoasă.

Convenția Națiunilor Unite privind drepturile copilului prevede că fiecare copil are dreptul să locuiască cu părinții săi sau să rămână în contact cu ei, (Națiunile Unite, 1989). De asemenea, se afirmă că fiecare copil are dreptul de a crește într-un mediu de susținere, de protecție și îngrijire, care promovează potențialul său.

Cercetările arată că factorii de risc familial, factori de risc în special materni, cum ar fi utilizarea de substanțe, condițiile de sănătate mintală și expunerea la violența în familie, pot avea un impact asupra abilității părinților de a sprijini dezvoltarea copiilor, și pot contribui la problemele de comportament în randul copiilor mici chiar mai devreme de varsta de 3 ani. (Adler, 1995, 54)

Principalele cauze ale instituționalizării copiiilor, sunt următoarele:

decesul sau spitalizarea mamei sau a tatălui;

imoralitate și cruzime, sărăcie sau neglijență din partea familei;

rudele nu își manifestă dorința și responsabilitatea de a se angaja în creșterea și educarea lor.

Instituționalizarea presupune separare, în primul rând, de mamă, ori acest aspect poate să determine un complex de efecte cu caracter negativ pentru copil, cu implicații pe termen scurt.

De timpuriu se constituie un limbaj emțional de fond biologic, instinctual exteriorizat prin stările reactive de confort, disconfort biopsihic. Trebuințele biologice de securitate (alimentație, odihnă, tandrețe) primează. De aceea, împlinirea lor în prezența tonică a adultului constituie un suport al creșterii și maturizării echilibrate a individului.(Bowlby,1952,172-173)

Copiii cu probleme de comportament internalizat pot deveni deprimați și anxioși. Majoritatea copiilor au diverse temeri și griji în toată copilăria lor și astfel de temeri sunt adesea etichetate ca anxietatea.  Copiii mai mici demonstrează anxietate străină și, mai târziu anxietate de separare. Astfel de copii dezvoltă frica de intuneric, griji cu privire la performanța socială, teama de a dăuna celor dragi și teama de a muri. Atunci când sunt prezente ambele simptome de anxietate și disfuncție copii trebuie evaluați pentru o posibilă tulburare de anxietate. (Fritz, Riemann, 2004,149)

Anxietatea la copii a fost apoi definită ca un construct multidimensional, care cuprinde de comportamentul, somatizarea, elemente cognitive și emoționale. Primejdia cognitivă experimentată de copii anxioși poate include rumegare sau griji excesive, sau de gândire anxioasă. Pentru toate acestea, răspunsul comportamental cel mai proeminent la anxietate este evitarea, dar și alte răspunsuri pot include voce șubredă, postură rigidă, plâns, roaderea unghiilor și suptul degetului mare. Copiii cu anxietate pot raporta ca răspuns fiziologic, inclusiv o creștere a activității sistemului nervos automat, transpirație difuză, față congestionată și tremurături. (Iamandescu,1993,45)

Capitolul 2.

Cercetare privind efectele și cauzele instituționalizării copiilor

2.1 Cadrul și metodologia cercetării

2.1.1.Scopul cercetării

Scopul cercetării se referă la identificarea profilului de vulnerabilitate la stres pentru copiii din mediul instituționalizat și reducerea vulnerabilității la stres pentru aceștia prin aplicarea unui program de sprijin prin diferite terapii.

2.1.2.Obiectivele cercetării

Cercetarea are ca obiectiv de studiu felul în care copiii din mediul instituționalizat din casele de tip familial în comparație cu copiii aflați în îngrijirea asistenților maternali, respectiv copiii aflați în plasament familial, răspund la situațiile stresante, cauzele care le generează și felul în care răspund la metodele pe care le pot învăța pentru a face față acestuia.

Din cerectarea efectuată rezultă situațiile de stres-evenimente de viață, temperamentul copiilor și detectarea tipului A. În baza rezultatelor obținute am aplicat un program de intervenție prin acordarea de terapii pentru reducerea stresului psihoemoțional.

2.1.3 Іpotеzеlе cеrcеtărіі

Presupunem ca stresul psihoemoțional la copiii institutionalizați care au participat la un program de reducerea stresului este mai mic decât la copiii institutionalizați care nu au participat la un astfel de program.

Obiectivele propuse sunt reducerea stresului psihoemoțional și un control cât mai bun al factorilor stresanți prin crearea unui mod de răspuns adecvat.

1. Presupunem că există o relație semnificativă între nivelul anxietății la copiii instituționalizați (ca stare și ca trăsătură) și gradul de adaptare la viața școlară.

2. Presupunem că anxietatea ca stare și trăstură la copiii instituționalizați este amplificată de variabila tip de case de tip familial.

3. Presupunem că profilul de vulnerabilitate la stres la copiii instituționalizați este moderat de variabila tip temperamental.

4. Presupunem că stresul psihoemoțional la copiii instituționalizați este moderat de variabila vârstă/ timp petrecut în forma de plasament familial/asistent maternal profesionist.

5. Presupunem că există o corelație între nivelul stresului psihoemotional la copiii instituționalizați și tulburările de comportament.

Ipotezele de nul

1. Presupunem că nu există o relație semificativă între nivelul anxietății la copiii instituționalizați (ca stare și trăsătură) și gradul de adaptare la viața școlară;

2. Presupunem că anxietatea (ca stare și trăsătură) la copiii instituționalizați, nu este amplificată de variabila de case de tip familial;

3. Copiii care vor avea un temperament de tip emotiv (coleric, nervos, pasionat sau emotiv) în urma aplicării testului de temperament Wiersma-Heymans, vor avea un profil de vulnerabilitate la stres asemănător cu copiii cu temperament de tip non-emotiv (sangvin, flegmatic, amorf-nonșalant și melancolic).

4. Presupunem că nu există o corelație între nivelul stresului psihoemotional la copiii instituționalizați și tulburările de comportament.

5. Copiii din grupul experimental pentru care s-a aplicat terapia de reducerea stresului este mai mic decât profilul vulnerabilității la stres al copiilor din grupul de control.

2.1.5. Organizarea cercetării

Cercetarea a fost organizată în colaborare cu psihologii și asistenții sociali din cadrul DGASPC HR.S-au aplicat diferite chestionare psihologice.Cercetarea cuprinde două loturi de copii: grupul experimental și grupul de control.

2.1.6. Durata și etapele cercetării

Cercetarea a avut loc în perioada 15.04 – 25.08. 2019.Aceasta s-a desfășurat în două etape de cercetare psihologică. În primă fază am luat legătura cu direcțiunea Direcției Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Harghita, pentru a solicita respectuos, permisiunea pentru a efectua studiul de cercetare. Am primit acordul verbal al Direcțiunii, pentru Complexul de servicii, Case de tip familial, asistenți maternali profesioniști și, la familiile de plasament. În urma acestei aprobări am luat legătura cu psihologii și asistenții sociali din cadrul DGASPC HR. De asemenea, am idendificat copii care au fost dispuși să participe la evaluarea psihologică pentru acest studiu.

În perioada 15.04-05.05.2019, împreună cu psihologii și asistenții sociali, am selectat copiii din casele de tip familial, asistenți maternali profesioniști, respectiv copiii aflați în plasament familial. Ulterior, am stabilit programul de aplicare a chestionarelor.Au fost selectate 40 de copii, cu vârste cuprinse între 12-17 ani. Din care, 20 de copii care se află în Case de tip familial, 10 copii aflați în plasament familial, respectiv 10 copii, care se află în îngrijirea asistenților maternali profesioniști.

Intervalul dintre prima evaluare psihologică și cea de a doua a fost alocată pregătirilor pentru aplicarea unui program de reducerea vulnerabilității la stres pentru grupul experimental. După aplicarea programului de reducere a vulnerabilității la stres pentru grupul experimental, am procedat la reevaluarea profilului de vulnerabilitate la stres pentru ambele grupuri de copii: grupul experimental și grupul de control. Am interpretat rezultatele obținute verificând ipotezele și concluzionând cele constatate.

2.1.7. Locul de desfășurare a experimentului și condițiile

Testarea copiilor a avut loc în mediul familial, cabinet psihologic, din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Harghita, respectiv în camerele de recreere din cadrul caselor de tip familial.

Li s-a explicat că vor avea de răspuns la diferite chestionare care măsoară vulnerabilitatea la stres, factorii de stres-evenimente de viață, profilul vulnerabbilității

Copiii le-am explicat că aceste chestionare și teste vor stabilii stresul psihoemoțional din cauza instituționalizării, le-am recomandat ca fiecare în parte să lucreze pe cont propriu și să încercuiască răspunsurile care sunt relevante pentru ei. Pentru confortul lor psihic și pentru eliminarea unui nou factor de stres, aceste acțiuni au avut loc în prezența unui psiholog.

Copiii au avut probleme cu înțelegerea sensului întrebărilor, astfel, pe parcursul completării chestionarelor au avut nevoie de explicații și traducerea unor termene din limba română în limba maghiară.

2.1.8. Eșantionul dе subіеcțі cuprinși în experiment

Copiii care au participat la acеastă cercetare sunt împărțіțі în două grupe dіstіnctе. Prіmul grup de experiment este format din copiii aflați în Case de tip familial, selectați din Complexul de servicii și Casa de tip familial din Miercurea Ciuc, Casa de tip familial Jigodin, Casa de tip familial Fülöp din comuna Frumoasa. Cel de-al doilea grup, grupul de control, sunt copii aflați în plasament familial și, în îngrijirea asistenților maternali profesioniști.Cele două grupe, sunt formate din 40 de copii, cu vârstе cuprіnsе întrе 12 dе anі șі 17 dе anі, dintre care zece fete și zece băieți aflați în case de tip familial, zece băieți și zece fete din plasament familial și asistent maternal profesionist.

2.1.9. Metode și instrumentele de cercetare

În funcție de natura obiectului de studiu, orice știință elaborează propriile metode de cercetare.Metodele au în spatele lor niște norme, puncte de vedere principale, care le guvernează.Astfel, putem vorbi de câteva principia ale cercetării psihologice:-principiul determinismului, principiul dezvoltării, principiul organizării sistemice(Cosmovici,2005,30).

Obsеrvarеa comportamеntеlor nonvеrbalе, fapt cе sporеștе cantіtatеa sі calіtatеa іnformațііlor;

Аsіgurarеa controluluі asupra succеsіunіі întrеbărіlor, fapt cе arе consеcіnțе pozіtіvе asupra acuratеțеі răspunsurіlor;

Аsіgurarеa unor răspunsurі pеrsonalе, fără іntеrvеnțіa altora;

Аsіgurarеa răspunsuluі la toatе întrеbărіlе șі prіn acеsta furnіzarеa іnformațііlor pеntru tеstarеa tuturor іpotеzеlor cеrcеtărіі;

Studіеrеa unor problеmе maі complехе prіn utіlіzarеa chеstіonarеlor cu maі multе întrеbărі, dе o maі marе subtіlіtatе.

Chestionarele utilizate pe parcursul cercetarii sunt următoarele:

Profilul vulnerabilității la stres. Factorii de stres- evenimente de viață.

(Cherstionarul 1 Usaci și Gherasim)

Profilul vulnerabilității la stres – Stresul manifest

Fișa de răspuns pentru vulnerabilitatea la stres – chestionar 1,2,3

Profilul vulnerabilității la stres – Stresul fiziologic, Stresul psihoemoțional, Stresul social și comportamental

MASC (John March, MD, MPH)

Test de temperament (Wiersma-Heymans)

Chestionar pentru determinarea tipului A

Chestionarul se lovește de două categorii de dificultăți: cele ce decurg din particularitățile introspecției și aceea de a câștiga încrederea subiectului pentru a răspunde în mod sincer și cu seriozitate. Acest din urmă dezavantaj este sporit la chestionar, întrucât, neavând un contact direct cu subiectul în timpul răspunsului, n-avem nici un fel de indiciu pentru a putea aprecia sinceritatea și angajarea sa efectivă. De aceea, prima și cea mai importantă condiție a unui chestionar este de a fi alcătuit în așa fel încât să combată tendința de fațadă, ceea ce nu este deloc facil. Unul din mijloace este acela de a evita întrebările directe; se prezintă o afirmație și se cere să se aprecieze dacă e corectă sau nu. (Cosmovici, 2009, pg.24)

Metoda se desfășoară prin aplicarea chestionarelor care determină profilul de vulnerabilitate la stres după Gherasim și Usaci și, tipul de stres la care sunt expuși copiii din sistemul de protecție a copilului: chestionarul nr.1 privind evenimentele de viață; chestionarul nr.2 privind stresul manifest – actual și chestionarul nr. 3 privind stresul calitativ: stres fizic, psihic și stresul comportamentului social. Detectarea vulnerabilității la stres se face cu ajutorul măsurătorilor, care sunt ușor de folosit pentru a determina nivelul de stres la copii.

Chestionarul MASC evaluează dimensiunile majore ale anxietății la copii și adolescent, cu vârstă cuprinsă între 8-19 ani; Chestionarul Wiersma-Heymans, determină temperamentul prin combinații specific: emotiv-nonemotiv, nonactiv-activ, prim-secundar, care ca și celalalte chestionare și teste ajută la stabilirea unui tipar de persoane sensibile la factorii externi;Chestionarul pentru determinarea tipului A,care descrie tipurile de comportament.

2.2. Analiza și interpretarea datelor

2.2.1. Profilul pre-experimental al eșantionului

Analiza datelor a fost efectuată în programul SPPS (în traducere Pachet statistic pentru științele sociale) este un pachet de programe care ajută la analiza datelor în științele sociale (extras din cursul Analiza computerizată a datelor, prof.Gherasim).

În urma aplicării chestionarelor pe ambele grupuri în prima etapă a cercetării, s-au obținut următoarele rezultate cantitative privind: Fișa de răspuns pentru vulnerabilitatea la stres – chestionar 1,2,3.

Tabel 2.2.1. Profilul de vulnerabilitate la stres pentru grupul experimental

Tabel 2.2.2. Profilul de vulnerabilitate la stres pentru grupul control

2.2.2.Analiza comparativă

Am comparat mediile obținute pe lotul de copii din casele de tip familial cu copiii aflați în plasament familial, respectiv în îngrijirea asistentului maternal profesionist.

Nivelul anxietații înainte de terapie

Fig.2.2.5 Anxietate grup experimental

Fig.2.2.6 Anxietate grup control

Nivelul anxietății dupa terapie

Fig.2.2.10. Anxietate grup de control

Nivelul anxietății dupa terapie

Tabel.2.2.11 Anxietate grup experimental

Frequency Table

Fig.2.2.14

Testul de temperament Wiersma – Heymans

Tabel2.2.15. Rezultate cantitative temperament grup experimental

Testul de temperament Wiersma – Heymans

Tabel 2.2.16. Rezultate cantitative temperament grup control

Chestionarul de comportament de tip „A”

Tabel.2.2.17. Rezultate cantitative comportament grup experimental

Tabel.2.2.18. Rezultate cantitative comportament grup control

Tabel.2.2.19.Rezultate cantitative indicatori fiziologici/ psihoemoționali/ comportamentului social ai stresului – testare I grup experimental

Tabel.2.2.20. Rezultate cantitative indicatori fiziologici, psihoemoționali,comportamentului social ai stresului – testare I grup control

În urma efectuării primului test pe cei 20 de copii din grupul experimental putem observa că predomină temperamentul sanguinic 35%, flegmatic 20%, coleric 15%, amorf 10%, nervos, pasional și sentimental, câte 5%.

Fig.2.2.21. Temperament grupul experimental

Fig.2.2.22 Temperament grupul de control

În urma efectuării primului test pe cei 20 de copiii din grupul de control observăm că predomină temperamentul amorf cu 45%, urmat de temperamentul sentimental cu 15%, temperamentul nervos și flegmatic cu 10%, cel sanguin și pasionat cu 5%, din eșantionul selectat, tipul de temperament coleric lipsește.

Putem spune că temperamentele de te tip nonemotiv: amorf, sangvinic, flegmatic și melancolic sunt prezente într-o proporție de 70 % pentru grupul control și, de 60% pentru grupul experimental. Este posibil ca non-emotivitatea să fie unul dintre rezultatele lipsei de afectiune la copiii instituționalizați fapt care duce la o vulnerabilitate mai mare la stres.

În ce privește comportamentul, reprezentativ pentru grupul experimental este cel de tip AB cu 55%, cei cu tipul AB sunt în procent de 40% iar cei cu tipul A fiind de 5%.

Fig.2.2.23. Comportament grupul experimental

Pentru grupul de control, comportamentul predominant este cel de tip AB cu 75%, cei cu tipul B sunt în procent de 25% iar cei cu tipul A 0%.

Fig.2.2.24. Comportament grupul control

Putem afirma că prezența tipului de comportament AB la copiii instituționalizați resimt o vulnerabilitate la stres mai mare. După cum se poate vedea copiii cu comportament de tip A, sunt minoritari.

Din punctul de vedere al stresului în punctul inițial al cercetării, majoritatea copiilor din grupul experimental și cei din grupul de control prezintă un stres moderat la cele 3 chestionare de stres (factori de stres, indicatorii psihoemoționali și indicatorii comportamentului social ai stresului și un stres manifest și indicatori fiziologici ai stresului la un nivel minor.

Profilul de vulnerabilitate la stres pentru ambele grupuri de copii este unul moderat și este necesară o intervenție terapeutică.

Tabel.2.2.25. Mediile vulnerabilității la stres – testare 1 grup experimental

Mediile vulnerabilității la stres – testare 1 grup control

2.3.Verificarea ipotezelor

2. Presupunem că anxietatea (ca stare și trăsătură) la copiii instituționalizați, nu este amplificată de variabila de case de tip familial.

Fig 2.3.1

Conform figurilor 2.3.1 și 2.3.2 este evident faptul că anxietatea la copiii din casele de tip familial este mai accentuată față de ce cel al copiiilor aflați în mediul familial: asistentul maternal profesionist, plasament familial. Astfel ipoteza de nul 2 se respinge și se acceptă ipoteza 2.

3. Presupunem că profilul de vulnerabilitate la stres la copiii instituționalizați este moderat de variabila tip temperamental.

Tab. 2.3.3.

Fig.2.3.4.

Pentru a verifica această ipoteză am comparat mediile testelor vulnerabilității la stres și cele de temperament la copiii instituționalizați rezultând variabile nesemnificative, prin urmare ipoteza de nul 3 se cofirmă și se respinge ipoteza ipoteza 3.

4. Presupunem că există o corelație între nivelul stresului psihoemotional la copiii instituționalizați și tulburările de comportament.

Tab.2.3.5 Corelații grup control

Tab. 2.3.6

Corelații grup experimental

În tabelele 2.3.5 și 2.3.6 sunt evidențiate corelațiile între nivelul stresului psihoemotional și ale tulburărilor comportamentale, care, conform acestor tabele, sunt semnificative nivelulu stresului fiind legat de cel al tulburărilor de comportament. Prin urmare ipoteza 5 de nul se respinge și se acceptă ipoteza 4.

5. Presupunem că, copiii din grupul experimental cât și cei din grupul de control vor avea un profil de vulnerabilitate la stres asemănător.

Pentru a verifica această ipoteză, am alăturat mediile rezultatelor la chestionarele inițiale de stres ale fiecărui grup în tabelul 2.3.1

Tabel.2.3.1. Mediile de stres – grup experimental și grup de control – la prima testare

Fig.2.3.2. Comparație mediilor de stres între cele două grupuri

Tabel.2.3.3 Mediile de stres – grup experimental și grup de control la a doua testare

Fig.2.3.4. Comparație mediilor de stres între cele două grupuri

După programul de terapie privind reducerea stresului psihoemoțional pe grupul experimental și repetarea testelor de vulnerabilitate la stres, rezultatele indică o scădere a nivelului de stres, de la stres moderat la stres minor. Grupul experimental refăcând testul, apar mici modificări pe parcursul perioadei de terapie în medie se încadrează tot la un nivel moderat de stres. Astfel, se confirmă ipoteza de nul 4 și se respinge ipoteza numărul 5.

Capitolul 3

Pregătirea în vederea prevenirii stresului psihoemoțional

3.1. Terapia stresului psihoemoțional ca urmare a instituționalizării

Există posibilitatea de a combate stresul zilnic și în felul acesta am putea evita multe din efectele sale negative. Puțini oameni știu să combată stresul în mod eficient. Modalitățile de combatere a stresului nu sunt însușiri naturale ale indivizilor, ele trebuie învățate, ca orice alte deprinderi. Învățarea acestor modalități nu este un lucru simplu.

Aceasta necesită o investiție atât de timp cât și energie din partea individului. Dar această investiție merită făcută deoarece individul se va simți mai bine; combaterea efectivă a stresului va aduce o schimbare importantă în viața de zi cu zi, crescând calitatea vieții fiecărui individ.

Căutarea sprijinului altei persoane ne reamintește rolul major pe care îl are colectivitatea umană în protejarea echilibrului psihic al individului. Discutarea unei probleme dificile, cu care suntem confruntați, cu un membru al familiei, cu un prieten, cu persoana cu experiențe similare sau doar descrierea propriilor sentimente altei persoane, pot avea efecte de alternare a intensității stresului.

Conduitele centrate pe rezolvarea problemei (constituirea unui plan de acțiune), preocuparea pentru acționarea pas cu pas, încercarea de a evita graba, negocierea sau urmărirea unui compromis pentru a obține totuși ceva pozitiv de situație, sunt declanșate cu prioritate în situațiile în care persoana apreciază că are posibilitatea de a controla situația, cel puțin parțial.

Emoțiile pot face, la rândul lor, obiectul acțiunii noastre. Încercarea de a privi partea pozitivă a lucrurilor, orientarea spre alte preocupări pentru a ne abate gândul de la o problemă, autoadresarea unor încurajări sau apelul la exerciții specifice pentru reducerea tensiunii emoționale.

Starea de tensiune emoționala poate fi abordată și altfel decât prin încercarea de a o stăvili și anume în sensul descătușării ei. Descărcarea asupra altei persoane la furie sau încercarea de a reduce tensiunea prin consumul de droguri (alcool, țigări, tranchilizante, orice) sunt mostre de conduite de eliberare a simțurilor.

Remediile moderne antistres la care au recurs îndeosebi membrii societăților industrializate evoluate sunt bine cunoscute: așa zisele vitamine antistres, somniferele, tranchilizantele, vitaminele C si B (necesare într-o perioadă de efort fizic).

Exercițiile de relaxare corporală: gimnastica aerobică, activități cu impact redus de stres. Aceste exerciții fizice ce fac să scadă ritmul cardiac, reduc riscurile de hipertensiune, de tensiune hipermusculară, ușurează anumite dureri musculare, dureri dorsale, cu consecințe psihice, cum ar fi reducerea temporară angoasei, depresiei, etc.

Metode de relaxare mentală : meditația, efectuată într-un mediu protejat de orice excitare senzorială și însoțită de o respirație lentă și ritmată, poate contribui la reducerea multor simptome.

Metode ce folosesc : relaxarea în apă, bio feed- backul este o tehnică care utilizează aparate de măsurat funcții precum pulsul, temperatura pielii și tensiunea musculară. Subiecții pot învăța sa le controleze, urmărindu-le vizual pe un ecran.

Metodele psihoterapeutice: atunci când rezistenta psihica individuală nu îmi permite înfruntarea dificultăților zilnice, când anxietatea, depresia se instalează și apar anumite tulburări somatice, este important să se recurgă la medici, psihiatrii, psihanaliști, psihoterapeuți și psihosomaticieni.

Terapia stresului psihoemoțional trebuie să conțină activități care să aibă în vedere următoarele aspecte:

Capacitatea de exprimare – capacitatea de a-și exprima trăirile, experiențele, de a transpune în cuvinte ceea ce simte, de a da o formă orală emoțiilor și situațiilor încarcate de emoții este cea care ajută copilul să-și structureze afectele, să valorifice resursele sale și să le folosească mai tarziu în povestirea orală și în realizarea compunerilor. Activitățile în care copiii învăță să numească emoțiile, să le descrie, să le diferențieze ajute la dezvoltarea capacității de expresie și apariția fenomenului de empatie, de apropiere față de ceea ce simte celălalt.

Capacitatea de planificare – copiii percep până la această vârstă acțiunile ca

fiind concomitente, deodată. Deprinderea de a face un plan presupune înțelegerea faptului că lucrurile se întâmplă pe rând, într-o anumită ordine. Structurarea activităților și deprinderea momentelor lor, a succesiunii și a etapelor ajută copilul să înțeleagă modul în care se succed activitățile sale.

Capacitatea de amânare–copilul, acolo unde există un program și o modalitate anume de desfășurare a activităților, una din abilitățile cele mai importante pe care este nevoie sa le dezvoltăm este toleranța la frustrare. Controlul asupra acestor dorințe și nevoi asigură copilului un program și o mobilizare a atenției.

Dezvoltarea manualității – includem aici activități care se referă la dezvoltarea motricității generale, activități sportive (gimnastica, alergat, jocuri cu mingea), dar mai ales motricitatea fină. Un rol important are aici asimilarea și identificarea componentelor schemei corporale, percepția propriului corp și diferențierea celuluilalt. Cu cât schema corporală este mai bine conturată, cu atât mai clară este și diferențierea de mediu și de ceilalți. Aceasta diferențiere este necesară pentru dezvoltarea unor relații.

Orientarea spațio-temporală – reperul spațial și temporal este un bun indicator al adaptării la mediul înconjurător și al orientării. Perceperea pozițiilor, a direcțiilor, recunoașterea spațiilor frecventate, a posibilităților de a ajunge dintr-un loc în altul se constituie în repere ale copilului în încercarea sa de a deveni autonom.

Dezvoltarea creativității – creativitatea, deși pare un dat nativ al copilului, o trăsătură naturală și spontană, poate fi de multe ori inhibată sau neluata în seamă, nestimulată sau îngrădită de anume scheme care par a fi prioritare. Există o varietate de activități care pot sprijini și dezvolta creativitatea, de la activități artistice sau intelectuale, până la cele manuale sau cele casnice. Fie că povestește foarte frumos, că pictează deosebit, ca demontează cu mare dexteritate sau inventează lucruri noi, toate aceste calități ale copilului pot fi valorificare în experiențele sale și pot consolida aptitudini sau înclinații.

Terapii care pot fi aplicate în cazul stresului psihoemoțional sunt următoarele:

Terapia ocupațională

Este un tip de terapie care stimulează persoanele în a dobândi independență. Contribuie la îmbunătățirea deprinderilor cognitive, înțelegere și coordonare motrică.

Printre terapiile ocupaționale semnificative, la care cadrul didactic își poate aduce o contribuție importantă, enumerăm: ludoterapia, arterapia, meloterapia, terapia prin dans, ergoterapia etc. Există o strânsă legătură între ergoterapie și ludoterapie, pentru că atât munca, cât și jocul sunt forme de activitate prin care copilul își poate valorifica disponibilitățile sale în raport cu grupul și cu aportul său la desfășurarea acțiunii. Se va stimula dezvoltarea sentimentelor de cooperare și

întrajutorare, formarea spiritului de stăpânire de sine și de autocontrol, de antrenare în activități care să-i aducă copilului satisfacție și să-l ajute să înțeleagă succesul.

Terapia prin artă (art terapia)

Reprezintă utiliizarea terapeutică a artei (pictura, sculptura, muzica, poezia, literatura, teatrul și dansul) cu scopul de a ajuta copilul să dezvolte abilități de comunicare și să își exerse capcaitatea de relaționare.

Kinetoterapie

Reprezintă acel tip de gimnastică medicala ce are ca scop corectarea posturii, creșterea rezistenței și a forței musculare, reducerea sensibilității, corectarea deficitului respirator și relaxarea.

D. Terapia cu ajutorul animalelor

Este un tip de terapie alternativă ce sprijină și întărește efectele terapiilor convenționale și se utilizează pentru obținerea unor comportamente pozitive.

Terapia comportamentală prin recompensă și motivație

O problemă majoră în ceea ce privește programele intensive de terapie este dificultatea de a motiva copiii pentru a realiza activități, pentru a interacționa cu ceilalți, pentru a comunica. Cheia pentru scăderea comportamentelor inadecvate și înlocuirea lor cu comportamente acceptabile social este motivația pe care o oferim copiilor. De aceea, este important să aflăm ce anume este motivant pentru ei.

În terapia comportamentală aplicată, recompensele sunt “uneltele” cu care se lucrează pentru modelarea comportamentului copiilor cu diverse tulburări de dezvoltare/ sindroame.

Recompensa este o consecință oferită unui comportament, nu unei persoane.

Recompensele au un “termen de valabilitate”: ceva care înainte reprezentă o recompensă poate înceta să aibă această semnificație pentru copil. De aceea, este important să fim atenți și mereu pregătiți să identificăm alte recompense.

Știm că “ceva-ul” pe care-l oferim este recompensă atunci când probabilitatea ca un comportament să se manifeste pe viitor crește. Pentru a crește motivația copilului pentru o anumită activitate, este indicată prezentarea recompensei înaintea cerinței “După ce faci cerculețul, îți ofer jucăria”

Concluzii:

Scopul cercetării se referă la identificarea profilului de vulnerabilitate la stres pentru copiii din mediul instituționalizat și reducerea vulnerabilității la stres pentru aceștia prin aplicarea unui program de sprijin prin diferite terapii.

Conform programului stabilit, în prima perioadă de evaluare am aplicat chestionarele pe eșantionul de 40 de copii, formate din grupul experimental (20 de copii) și grupul de control (20 de copii). În urma colectării datelor și interpretării lor am identificat următoarele:

Temperamentul amorf, 65% – un temperament conciliant, neglijenți, indiferenți;

Comportamentului de tip AB, (ambiguu) 65% – persoane tolerante, moderate și temperate;

În privința, identificării profilului de vulnerabilitate la stres, rezultatele au indicat un nivel moderat de stress.

Totodată, în urma analizei stresului și a temperamentelor corespunzătore fiecărei categorii, a rezultat că temperamentele emotive au un nivel ridicat al vulnerabilității la stres, fiind mai predispuse acesteia.

Datorită diferitelor terapii aplicate copiilor din grupul experimental, prin activități de recreere în echipă, s-a format o coeziune de grup, comunicarea s-a îmbunătățit, iar în urma sesiunilor de fotbal și volei, tensiunile și stresul au scăzut, fapt demonstrat prin rezultatele reaplicării testelor de vulnerabilitate la stres, acestea fiind mai mici decât cele ale grupului de control care nu au luat parte la activitățile derecreere.

Τulburărіlе anхіоasе sunt prіntrе cеlе maі frеcvеntе tulburărі psіhіcе la copiii insituționalizați, carе cоnduc la pеrturbărі sеrіоasе în funcțіоnarеa sоcіală și іntеrpеrsоnală, prеcum șі multă sufеrіnță șі trăіrі dеzaɡrеabіlе șі dіscоnfоrtantе, cu cоnsеcіnțе majоrе în planul calіtățіі vіеțіі. Studіеrеa aprоfundată a acеstuі fеnоmеn șі rеzultatеlе оbțіnutе în urma cеrcеtărіі nе pеrmіt să fоrmulăm următоarеlе cоncluzіі ɡеnеralе:

Аnхіеtatеa еstе una dіn stărіlе dоmіnantе șі frеcvеntе în acеastă pеrіоadă a mоdеrnіzărіі Prіn anхіеtatе înțеlеɡеm “еmоțіa nеplăcută caractеrіzată prіn tеrmеnі cum ar fі nеlіnіștе, aprеhеnsіunе, tеnsіunе șі tеamă” pе carе fіеcarе dіn nоі lе rеsіmțіm în dіvеrsе sіtuațіі cu dіfеrіtе іntеnsіtățі șі carе еstе “dіscоnfоrtabіlă” dіn punct dе vеdеrе psіhоlоɡіc”.

Studiul arată că stresul psihoemoțional este mai diminuat la copii aflați în plasament familial decât la cei care se află în casele de tip familial.

De asemenea, o metodă de reducere a nivelului de stres psihomeomoțional la copiii instituționalizați este aplicarea de terapii, programe de educație și culturale.

Pentru cercetările viitoare este important a se realiza studii care să cuprindă o analiză a programelor și a terapiilor care pot fi aplicate copiilor instutiționalizați pentru ca straea lor psiho-emoțională să fie ameliorată, să fie contracarate efectele abandonului și a evenimentelor traumatizate din viața acestor copii.

Bibliografie

Cosmovici, Andrei. (2009). Psihologia generală. Iași: Editura Polirom.

Cosmovici, Andrei și Iacob, Luminița. (1999). Psihologie școlară. Iași: Editura Polirom.

Zlate, Mielu. (2000). Fundamentele psihologiei, București: Editura Prohumanitate.

Golu, Mihai,(2007) Fundamentele psihologiei. București:Editura Fundația România de Mâine.

Șchiopu, Ursula. (1967). Psihologia copilului. București: Editura diadactică și pedagogică

Macavei, Elena (1989) Familia și casa de copii. București:Editura Litera.

Dumitrana,Magdalena(1998). Copilul instituționalizat. București: Editura Didactică și Pedagogică.

Adler, Alfred.(1995). Psihologia școlarului greu educabil, București: Editura Iri.

Gilly,Michel. (1976). Elev bun elev slab. București: Editura Didactică și Pedagogică.

Șchiopu,Ursula; Verza, Emil. (1997). Psihologia vârstelor, ciclurile vieții. București: Editura Didactică și Pedagogică.

Gherasim, Catalin-Marius. (2011). Stresul psihic și vulnerabilitatea la stres, psihologia la locul de muncă. Curs de formare în psihologia și psihoterapia adleriană. Brașov : APPAR.

Iamandescu, I.B. (1993). Stresul psihic și bolile interne. București: Editura All.

Cungi, Charly. (2000). Cum putem scăpa de stres. Iași: Editura Polirom

Legeron, Patrik. (2003). Cum să te aperi de stres. București: Editura Trei.

Crețu, Romeo-Zeno (2010). Amprenta comportamentală și evaluarea personalității. Iași: Editura Polirom.

Roth-Szamoskozi, (1992) Protecția copilului. Dileme, concepții și metode

Fritz, Riemann. (2004).Formele fundamentale ale angoasei. București: Editura Trei.

Luban-Plozzo, Boris, Pozzi, Ugo și Carlevaro,Tazio.(2000). Conviețuirea cu stresul. Strategii de înfrângere a anxietății. București : Editura Medicală.

Brătieanu I.-Roșca C. (2005). Copilul instituționalizat între protectiv și abuz. București: Editura Lumen.

Goleman, Daniel. (2008). Dialoguri cu Dalai Lama despre rațiune, emoții și sănătate. București: Editura Curtea Veche.

Matthews, Gerald, Deary Ian J. și Whiteman, Martha C. (2012). Psihologia personalității. Trăsături, cauze, consecințe. Iași: Editura Polirom.

Gordon, Allpor.(1981). Dinamica dezvoltarii personalitati. București: E.D.P.

Bowlby, John. (1975). Cauzele instituționalizării.-Raport către UNICEF

Brătianu, I.- Roșca (2005). Copilul instituționalizat-între protecție și abuz. Editura Iași: Lumina.

Gilly, Michel. (1976). Elev bun elev slab. București: Editura Didactică și Pedagogică.

Golu, Mihai. (1987). Fundamentele psihologiei. București: Editura științifică și enciclopedică.

Mitrofan, Iolanda. (1999). Psihoterapia experiențială. București: Editura Infomedica.

Nuț, Sava. (2003). Anxietate și performanță la tiner. Timișoara: Editura Eurostampa.

Roth-Szomoskosi, M. (1992). Protecția copilului. Dileme, concepții și metode. Cluj Napoca: Presa Universitară Clujeană.

Spitz, Rene. (1964). Hospitalism, A. Follow Report an Investigation Described Psychoanalytic Study of the Child, vol. II. New York: International Universities Press.

Dan, Mirela (2005). Introducere în terapia ocupațională. Oradea: Editura Universității Oradea.

Bușneag, I. Carmen (2007). Terapia ocupațională. București: Editura Fundației România de mâine.

Popescu, Al.(1993). Terapie ocupationala si ergoterapie. București: Editura Cerma.

ANEXA3

ANEXA 4

ANEXA 5

ANEXA 6

ANEXA 7

ANEXA 9

Rezumat:

De-a lungul istoriei psihologiei și, până în prezent, în cărțile de specialitate, printre altele, se arată că:instituționalizarea afectează copilul pe toate planurile, are repercursiuni asupra:dezvoltării cognitive, formării conștiinței de sine, respectul de sine, maturității afectiv-emoționale, și comportamentului manifest.

În cazul copiilor orfani sau abandonați, care se află în grija asistenței publice, cu toată atenția care li se acordă aici, le lipsește tocmai mediul afectiv familial. De aceea, din rândul acestora se detașează, uneori, copilul depresiv, descurajat, aflat în continuă căutare de afectivitate, de încredere și înțelegere din partea celor din jur. (Cosmovici-Iacob,1999,111)

Conform Dumitriana M. ( Dumitriana, 1998,103): În instituție, ca și în viața obișnuită, copilul este unic: prin zestrea genetica, prin experiență și prin felul original în care asimilează această experiență. Acest din urmă factor, atât de important este cel care a perpetuat până astăzi, întrebarea: de ce în condiții comune de instituționalizare și aproximativ aceeași zestre genetică unii copii reușesc, iar alții eșuează?