Stresul Profesional In Domeniul Penitenciar

Rezumat

Lucrarea de față se intitulează Stresul profesional în domeniul penitenciar.

Teza este structurată în două mari părți, având la bază o bogată bibliografie și studii de specialitate, debutând cu un suport teoretic, urmat de studiul aplicativ referitor la stres li personalitate în mediul penitenciar.

Obiectivele practice sunt reprezentate de evidențierea anumitor aspecte de natură psihologică la personalul angajat în penitenciar, având ca și criteriu postul în care se activează, de conducere sau de execuție. Fiecare eșantion a avut un număr de 30 de subiecți.

Testele utilizate au fost Inventarul pentru anxietate State-Trait Anxiety Inventory STAI X1, Chestionar de personalitate Myers Briggs și Chestionarul de evaluare a nivelului de stres Abraham.

Această cercetare dezvăluie faptul că personalul din conducere are un nivel al stresului mai scăzut decât personalul care este în mod direct executant al muncii cu deținuții. Ținând cont de complexitatea activităților întreprinse, a gradului ridicat de risc, a stresului, organele executive trec uneori prin situații delicate, care necesită un consum enorm de energie nervoasă într-un timp foarte scurt, secunde sau fracțiuni de secundă în care trebuie să ia unele hotărâri capitale, să dea dovadă de spirit de orientare, maximă atenție, să se bazeze pe stimulii interni care există în fiecare ființă umană.

Abstract

This paper work is named Occupational stress in prison. The thesis is divided into two parts, based on extensive literature and studies, starting with a theory, followed by practical study of level of stress on the personnel's personality . Practical objectives are represented by highlighting certain aspects of the psychological staff in prison, regarding the criterion of the position. Each sample had a total of 30 subjects. The tests used were: for anxiety Inventory State-Trait Anxiety Inventory STAI X1, Myers Briggs Personality Questionnaire and Questionnaire to assess the level of stress Abraham. This research reveals that management staff has a lower stress levels than staff who work directly with prisoners. Given the complexity of the activities undertaken, the high degree of risk, stress, the executive bodies sometimes pass through tricky situations that require a lot of nervous energy consumption in a very short time, seconds or fractions of seconds that must take some capital decisions, to show the spirit of guidance, the tmost care, to be based on internal stimuli that exist in every human being.

Capitolul I – Introducere

În 1997, Organizația Europeană pentru Îmbunătățirea Condițiilor de Viață și Muncă prezenta într-un raport că în Uniunea Europeană un muncitor din patru se simte stresat la locul de muncă, un muncitor din cinci simte că este obosit, menționându-se și o creștere a problemei stresului în noile ramuri industriale, în special în cea a serviciilor.

Organizația a mai arătat că în mod special Finlanda, Grecia Italia și Suedia se confruntă cu problema stresului ocupațional. În Regatul Unit mulți angajați apelează la ajutorul oferit de Fundația „Samaritenilor”, din datele prezentate rezultând că problemele la locul de muncă sunt cauza majorității apelurilor telefonice pe care le-au primit pentru a oferi consiliere. În 1991, Oficiul Internațional al Muncii a declarat că stresul ocupațional este boală sfârșitului de secol care nu va ocoli nici o tară, afectând toate nivelurile muncii. Într-un raport al Organizației Mondiale a Sănătății s-a arătat că până în 2020 stresul va fi principala problemă de sănătate a oamenilor din țările în curs de dezvoltare.

De ce în ultimii ani în rapoartele oficiale au fost semnalate aceste creșteri ale nivelului stresului, precum și îngrijorarea legată de consecințele negative ale acestuia? Există multe motive, dar schimbările care au intervenit în mediul muncii și în societate par să ofere cele mai multe răspunsuri. De exemplu, în multe țări se remarcă o reducere semnificativă a numărului muncitorilor din sectorul productiv și o creștere a angajaților din industria serviciilor și IT. Multe posturi de muncă depind acum de calculator sau alte forme a sistemelor informatice, iar aceste tehnologii au determinat creșterea solicitărilor psihologice și cognitive în procesul muncii, fără a mai menționa și utilizarea calculatorului pentru monitorizarea performanței muncitorilor. Toate acestea au determinat mărirea timpului de lucru în cazul multor angajați și o reducere constantă a timpului liber. Problemele psihologice cu care se confruntă cei care muncesc în învățământ, sănătate, serviciile de urgență, domeniul militar,etc. au crescut. Dezvoltarea pieței mondiale a intensificat competiția dintre companii și economii. Alte schimbări care au afectat organizațiile și angajații acestora sunt redimensionarea, managementul calității, piața bancară delegarea și introducerea învățământului organizațional. Structura muncii s-a schimbat în mod dramatic în așa zisa „muncă pentru viață” și a crescut diversitatea forței de muncă pe măsură ce femeile și minoritățile etnice se angajează.

Stresul ocupațional generat de viața socioprofesională și de mediul muncii influențează activitatea socioprofesională dar și sănătatea persoanelor din diferite ramuri de activitate (Pitariu, 1996; Pitariu, Miclea & Munteanu, 1987; Brațe, 2002). Pe măsură ce muncă dobândește noi valențe, cu accente pe încărcătura psihologică, iar peste problemele muncii / ocupației se suprapun și cele de natură socio-economică și politică, stresul ocupațional (S.O.) “își amplifică forța de penetrație, iar consecințele sale devin devastatoare pentru persoana celui implicat nemijlocit în procesul de producție” (Pitariu, 1994, p. 2).

Există o diversitate de dovezi care indică că sursele de stres într-o anumită profesie combinate cu caracteristicile individuale ale deținătorului postului pot cauza insatisfacția muncii, producerea unor accidente de muncă, abuzul de alcool și probleme sociale sau în familie. Simplul fapt că trăiești în societatea de azi este stresant, ceea ce a condus la remarca că „fiecare individ este hărțuit zilnic nu numai de realitatea propriei vieți dar și de fiecare dezastru din țară sau lume pe care îl află din mass-media. Probabil câștigurile civilizației moderne vor fi depășite de efectele stresului cauzat dacă noi nu încercăm să înțelegem, controla, preveni sau adapta la stres și anxietate.” (Kutash, Schlesinger, 1980)

Literatura privind stresul ocupațional prezintă influența contextului socio-politic asupra programelor de cercetare și a modului de conceptualizare (Calnan, Wainwright și Almond, 2000). Totuși investigarea problematicii stresului nu poate fi făcută într-un vid politic sau ideologic (Mulhall, 1996).

Începuturile cercetărilor în domeniul stresului ocupațional (de la primele demersuri făcute de Kahn și continuând până în anii `70) au însemnat focalizarea mai mult pe trăsăturile personale și caracteristicile subiective decât pe contextul social. S-a argumentat că această concepție individualistă privind rolul stresului ar fi permis includerea problematicii specifice în sfera de competență a departamentelor de resurse umane din cadrul corporațiilor (Handy, 1995).

În același timp în țările scandinave problematica stresului a fost abordată din perspectiva politicii social-democrate. Mediul politic a influențat abordarea cercetărilor din domeniul stresului dintr-o perspectivă nouă, focalizându-se mai mult pe caracteristicile muncii și sănătatea ocupațională. Acest context a fost unul al reformei muncii și a democrației industriale, având suportul patronatului, guvernului și organizațiilor sindicale (Calman, 2000).

Din anii `60 cercetările în acest domeniu pur și simplu au explodat, conducând spre asumții diferite asupra noțiunii de stres. Deoarece stresul are multe cauze, cercetătorii au putut formula și evalua diferite modele explicative (Baker, 1985).

Mai mult decât atât, conceptul de stres a fost extins prin includerea unor valori cum ar fi:

dorința umanitar-idealistă pentru o societate mai bună și un mediu de muncă sănătos;

credința în participarea, influența și controlul angajaților asupra politicilor organizației din care fac parte;

interesul economic legat de competitivitatea și profiturile mediului de afaceri și a sistemului economic;

Așezat în acest cadru, stresul ocupațional a devenit o problemă socială și politică asemenea oricărei probleme de sănătate (Levi, 1990).

Analiza calitativă a literaturii de specialitate permite conturarea stadiului actual al cercetărilor în problematica stresului ocupațional, care poate fi descris prin următoarele aserțiuni:

Ø în ultimii aproximativ 25-30 de ani s-au înmulțit considerabil (de la câteva sute la câteva mii) studiile privind impactul stresului ocupațional asupra individului / organizației și eficienței intervenției strategiilor de management (au apărut noi reviste de specialitate prestigioase), ca urmare a “intersecției tranzacționate” a două orientări distincte până atunci în psihologia muncii și organizațională, privind pe de o parte sursele de unde și/sau contextul în care se dezvoltă stresorii ocupaționali/organizaționali, care declanșează răspunsurile la stres, iar pe de altă parte efectele aversive ale solicitărilor muncii asupra “stării de bine” (sănătate mentală și fizică) a individului (orientarea patogenetică: psihopatologia muncii sau industrială transformată de exemplu în Germania în conceptul de “umanizare a muncii”, apud Buessing, 1999);

Ø există încă numeroase lacune (de exemplu caracterul fragmentar al investigării stresului ocupațional: focalizare pe arii limitate de cercetare-doar stresori sau efecte; abordarea variabilelor luate în studiu în termeni de cauzalitate unidirecțională), confuzii terminologice (confundarea unor termeni, de exemplu anxietatea ca reacție la stres sau stresul ca formă de reacție la anxietate), dispute și controverse privind modelele teoretice, demersurile metodologice (de exemplu metode obiective vs. subiective sau combinarea lor), definirea, operaționalizarea și/sau delimitările conceptuale ale stresului: ocupațional / profesional / al muncii / organizațional, dar și un acord sau puncte de vedere comune / complementare / convergente privind categoriile majore de variabile relevante pentru înțelegerea și diagnoza procesului de stres ocupațional;

Ø cercetările și modelele teoretice s-au axat în special asupra efectelor stresorilor la nivel individual / organizațional, neglijând de exemplu surprinderea cauzelor apariției stresorilor (operaționalizarea stresului ocupațional ca variabilă dependentă, în termeni de antecedente ale stresorilor din mediul muncii: caracteristici organizaționale și extra – organizaționale), studiul efectelor pe termen lung vs. scurt ale stresorilor și importanța factorilor mediatori/moderatori (variabile intermediare: factori personali, interpersonali, organizaționali) pentru procesul stresului ocupațional și efectelor sale distructiv – dezadaptative .

Capitolul II – Cadrul teoretic al stresului profesional în domeniul penitenciar

A. Stresul

A.1. Stres. Delimitări conceptuale

Contradicțiile și inconsistențele legate de conceptul de stres i-au determinat pe unii autori să sugereze necesitatea abandonării termenului, ca fiind unul confuz. Alți cercetători, din contră, au susținut teza stresului și au continuat să efectueze cercetări afirmând „teoria stresului a influențat gândirea și cercetările medicale, în toate ramurile sale, mai intens și mai rapid decât oricare alta teorie propusă ” (în Henry, 1980). Din aceste considerente, termenul de stres a primit mai multe accepțiuni. În mod exclusivist, unii cercetători îl definesc numai în termeni de „stimulus” („stres stimulus”), iar alții limitează înțelesul termenului de stres la răspunsurile sau reacțiile persoanei („stres reaction”), ignorând situația care le produce. În unele cazuri sunt relevate mai mult particularitățile de ordin fiziologic ale stresului, acesteaorilor mediatori/moderatori (variabile intermediare: factori personali, interpersonali, organizaționali) pentru procesul stresului ocupațional și efectelor sale distructiv – dezadaptative .

Capitolul II – Cadrul teoretic al stresului profesional în domeniul penitenciar

A. Stresul

A.1. Stres. Delimitări conceptuale

Contradicțiile și inconsistențele legate de conceptul de stres i-au determinat pe unii autori să sugereze necesitatea abandonării termenului, ca fiind unul confuz. Alți cercetători, din contră, au susținut teza stresului și au continuat să efectueze cercetări afirmând „teoria stresului a influențat gândirea și cercetările medicale, în toate ramurile sale, mai intens și mai rapid decât oricare alta teorie propusă ” (în Henry, 1980). Din aceste considerente, termenul de stres a primit mai multe accepțiuni. În mod exclusivist, unii cercetători îl definesc numai în termeni de „stimulus” („stres stimulus”), iar alții limitează înțelesul termenului de stres la răspunsurile sau reacțiile persoanei („stres reaction”), ignorând situația care le produce. În unele cazuri sunt relevate mai mult particularitățile de ordin fiziologic ale stresului, acestea fiind definit în termeni fiziologici („stres fiziologic”), iar alteori se insistă în deosebi asupra aspectelor psihologice ale fenomenului, vorbindu-se de un „stres psihologic”.

De origine engleză, cuvântul stres (stress) circumscrie o serie de substantive înrudite ca înțeles, dar care au totuși nuanțe ușor diferite: presiune, apăsare, efort, solicitare, tensiune, încordare nervoasă.

Dicționarul de psihologie, coordonat de Norbert Sillamy [p. 301], definește stresul ca „stare în care se găsește un organism amenințat de dezechilibru sub acțiunea unor agenți sau condiții care pun în pericol mecanismele sale homeostatice”.

Pentru fiziologi Stresul desemnează tulburarea structurii sau sistemului de funcționare a țesutului, ca rezultat al acțiunii stimulilor nocivi (cum ar fi: căldura excesivă, gerul, microorganismele etc.).

Enciclopedia de psihosociologie, coordonata de Septimiu Chelcea și Petru Iluț, definește stresul în termeni de reacție [p. 348] – „Stresul este o reacție a individului la situațiile sau evenimentele care strică sau amenință să-i strice echilibrul fiziologic sau psihologic, o stare fiziologică sau psihologică neplăcută ca răspuns la un stresor (persoană, situație, eveniment din mediul înconjurător)”.

Cercetătorii care definesc Stresul în termeni de stimulus subliniază în mod deosebit aspectul

extern sau situațional al acestuia și caracterul neobișnuit al circumstanței (situației) externe care, prin aspectul ei dificil/periculos, constituie un obstacol în calea realizării scopului, a satisfacerii trebuințelor de moment, producând astfel reacții afective puternice. Dintre situațiile care, prin caracterul lor amenințător atât pentru integritatea persoanei cât și pentru scopurile fixate, menționam: luptă armată, dezastrele naturale, iminența morții datorită unei boli incurabile, alte pericole precum ar fi cele legate de domeniul profesional, neîncrederea sau ostilitatea din partea celor ce ne înconjoară.

Golu, M. (1981) caracterizează stresul ca: „stare de tensiune, disconfort, încordare, determinată de agenții afectogeni cu semnificație negativă, de frustrare sau de reprimare a unor motivații, de dificultate sau imposibilitate a rezolvării unor probleme”.

Iamandescu, I. (1995) afirma – „stresul psihic reprezintă un sindrom constituit de exacerbarea dincolo de nivelul unor simple ajustări homeostatice, a unor reacții psihice și a corelatelor lor somatice, în legătură cu o configurație de factori declanșanți ce acționeaza intens, surprinzător, brusc și presistent, și având un caracter simbolic de amenințare”.

Nu vom întâlni în literatura de specialitate o singură accepțiune a acestui termen, definirea căruia este îngreunata de numeroasele semnificații care i se atribuie, și pe care J.B.Stora le-a menționat:

– Stresul, în sensul său activ, este o forță care produce o tensiune: este vorba de un stimul

extern, fie fizic (zgomot, căldura, frig), fie psihologic (necaz, tristețe);

– Stresul este înțeles ca rezultatul acțiunii exercitate de un stresor, agent fizic și/sau psihologic, și/sau social, asupra sănătății unei persoane (consecințele biologice, mentale și psihice ale acțiunii acestui agent asupra sănătății persoanei);

– Stresul este concomitent agent stresor și rezultatul acestei acțiuni, în diversele sale

dimensiuni particulare; această semnificație este reținută în lucrările apărute după Hans

Selye;

– Stresul nu mai este luat în considerare că reprezentând consecințele somatice, ci ca apărare a funcționării psihicului față de stimulările senzoriale și motorice.

Stresul poate fi privit din trei unghiuri de vedere: ca reacție (tensionare), ca stimul (factor de stres) și ca proces (tranzacție).

A.2. Modele și teorii ale stresului

A.2.1. Modelul fiziologic și teoria răspunsului

Modelul fiziologic, numit și model biologic își are originea în cercetările lui H. Selye și pune accentul pe răspunsul organismului la stimulii nocivi din mediu. Stresul este definit de Selye ca o stare a organismului manifestată prin reacții nespecifice ca răspuns la agenții perturbanți. Stresul biologic, inițial descris sub numele de sindrom general de adaptare (SGA), comportă trei faze:

reacția de alarmă

stadiul de rezistență

stadiul de epuizare.

Investigând mecanismele fiziologice și consecințele SGA, Selye (1968, 1980) demonstrează că stresul implică atât adaptare și stimulare cât și uzura organismului, descrisă sub numele de strain. Pentru a realiza această distincție Selye (1983) introduce termenii de :

eustres (stimulare optimă, antrenare, adaptare)

distres (solicitare intensă, prelungită, supraîncărcare, efecte de încordare și tensionare, de dezadaptare).

În cadrul modelului fiziologic al stresului constatăm completări și dezvoltări ulterioare teoriei lui Selye care nuanțează înțelegerea răspunsului organismului la factorii de stres. Studiile lui Frankenhaeuser (1982) urmăresc stabilirea unor relații între patternurile de răspuns endocrin la stres și trăsăturile psihologice. Astfel, stările afective negative se traduc prin activarea adrenalinei și cortisolului, iar cele pozitive numai prin adrenalină. Frankenhaeuser dovedește specificitatea răspunsului la stres și prin diferențele reacției endocrine în funcție de sex. Atât la bărbați cât și la băieții de vârstă școlară secreția de adrenalină este mai mare decât la persoanele de sex feminin (1986).

Așa cum am arătat în paginile anterioare, una din limitele abordării fiziologice este identificarea stresului cu activarea, chiar dacă unii cercetători extind termenul și asupra activării psihologice. Este meritul lui Lundberg (1980) și Ursin (1984) de a demonstra experimental că atât supraactivarea cât și subactivarea induc stres exprimat prin modificări în plan fiziologic, psihologic și comportamental cu repercursiuni asupra nivelului performanței umane. Alături de stresul de suprasolicitare se impune astfel și conceptul de stres de subsolicitare.

Modelul de stres oferit de Karasek și Theorell (1990) se distanțează de asemenea de identificarea activării cu stresul. Activarea este urmarea pozitivă a unor cerințe intense dar în prezența controlului. Conform autorilor citați, stresul se produce doar la intersecția dintre solicitări intense și opțiuni de control minime. Apreciem modelul ca având valențe aplicative deosebite pentru mediul ocupațional. Relevanța modelului este susținută și de datele epidemiologice privind relația dintre caracteristicile psihosociale ale muncii și organizației și incidența unor boli cronice, cum este boala coronariană.

Meritul de a integra factori sociobiologici în modelul fiziologic de stres revine teoriei propusă de Henry și Stephans (1977), chiar dacă ea se bazează doar pe studii experimentale realizate pe rozătoare și maimuțe. Autorii dovedesc specificitatea răspunsului endocrin la stres în funcție de clasificarea animalelor în tipul dominant/agresiv și tipul subordonat/pasiv. Prima categorie de animale optează pentru un răspuns activ de tip "luptă sau fugă", însoțit de modificări ale activității simpatoadrenale, cu descărcări catecolaminice. Animalele subordonate aleg un comportament pasiv, de supunere, caracterizat prin activarea sistemului hipofizo-corticoadrenal și secreția de corticosteroizi, răspuns considerat mai nociv decât primul. Complexitatea modulării tipului de reacție este dovedită de Henry (1980) și prin includerea factorului situațional: mediu securizant, deprivare maternă, ambianță nouă, lipsa posibilităților de control.

Potențialul de nocivitate asupra organismului a reacției fiziologice determinat de combinația dintre perceperea lipsei controlului și atitudinea de pasivitate și supunere este confirmată și de studiile realizate pe subiecți umani (Seligma ci și o multitudine de macanisme neuronale coordonate de sistemul nervos central (SNC).

Participarea SNC accentuează componenta specifică a răspunsului organismului și evidențiază capacitatea de învățare și persistență în timp a strategiilor adecvate de ajustare la stres.

A.2.2. Modelul cauzal și teoria stimulilor

Un al doilea punct de vedere, identifică stresul cu factorii de stres, numiți și stresori, stimuli sau agenți stresanți. Potrivit teoriei stimulilor, stresul este o condiție a mediului (Holmes și David, 1989, Dohrenwer, 1986). Spielberger sugerează că termenul de stres trebuie să se refere la caracteristicile obiective ale situației (cit. în Patterson și Neufeld, 1989, p.10). Pearlin (1981, 1989) propune modelul sociologic al stresului, subliniind faptul că structurilor și relațiile sociale sunt principalele surse de stresori. În cadrul modelului sociologic, Rapaport (1978) și Toffler (1973, 1978) acordă o importanță deosebită factorului cultural în atribuirea de semnificații stresorilor sociali.

Modelul cauzal denumit și model ingineresc, consideră persoana, prin analogie cu modelele tehnice, ca având o capacitate înnăscută (coeficient de toleranță) de a face față unor factori potențiali dăunători din mediu, definiți drept nivel de încărcare. Depășirea nivelului optim cauzează reacțiile de stres, respectiv alterări ale funcțiilor psihofiziologice. Modelul cauzal conceptualizează stresul drept o funcție a stimulilor, exprimabilă prin formula S=f(s). Relația dintre stimuli și reacții este una similară din behaviorismul radical, adică unilaterală și unidirecțională, de tipul S – R.

Asumarea ideii, de către modelul cauzal, că stresul rezultă exclusiv din proprietățile stimulilor reprezintă o abordare unidimensională și restrictivă. Teoria stimulilor ignoră complexitatea relației dintre ființa umană cu mediul său și existența diferențelor interindividuale în reacțiile la stres. Este adevărat că factorii de stres psihosociali sunt caracteristici inevitabile ale vieții cotidiene. Totuși unii oameni percep mai intens și reacționează mai acut decât alții la impactul cu factorii de stres social. Cu excepția unor evenimente de viață extreme, cum este moartea unei ființe dragi, stimulii psihosociali nu pot avea aceeași semnificație pentru toți indivizii. A interpreta stresorii în sine ca o cauză de maladaptare reprezintă o simplificare pe modelul unui determinism reducționist, mecanicist, poziție de care ne distanțăm. În același timp nu putem omite faptul că modelul cauzal aduce contribuții valoroase la înțelegerea și aprofundarea unui segment al procesului de stres, și anume rolul structurilor sociale în generarea de posibili stresori.

A.2.3. Modelul interacțional și teoria tranzacțională

O dată cu publicarea teoriei lui Lazarus cercetările asupra stresului încep să fie comutate din cadrul biologic în cel psihologic, conturând în final teoria tranzacțională a stresului (Lazarus și Folkman, 1984). Analiza noii paradigme de cercetare permite identificarea a patru concepte fundamentale care definesc teoria tranzacțională a stresului:

interacțiunea sau tranzacția;

sistemul cognitiv;

evaluarea;

copingul.

De altfel chiar definiția stresului dată de Lazarus și Folkman (1984, p. 19) reflectă integrarea conceptelor teoretice enumerate: "stresul este o relație particulară între persoană și mediu, în care persoana evaluează mediu ca impunând solicitări care exced resursele proprii și amenință starea sa de bine, evaluare ce determină declanșarea unor procese de coping, respectiv răspunsuri cognitive, afective și comportamentale la feed-backurile primite".

Termenul de tranzacție desemnează relația bidirecțională dintre persoană și mediu, negocierea activă între cerințele și presiunile mediului și ierarhizarea scopurilor individuale. Se subliniază astfel faptul că amenințarea (termen preferat de Lazarus față de cel de stresor) nu există în sine, ca proprietate a uneia din cele două subsisteme implicate – persoană și mediu – ci numai în relația dintre ele. Conform definiției stresului, amenințarea decurge din perceperea unui dezechilibru între cerințele impuse și capacitatea de răspuns, din discrepanța dintre starea actuală și cea dorită de subiect. Natura subiectivă a evaluărilor determină o arie largă de stresori.

Dacă inițial era utilizat termenul de interacțiune sau relație, ulterior a fost preferat cel de tranzacție care indică nu numai unitatea organică dintre cele două subsisteme, dar elimină și caracterul static al relației mediu-persoană. Termenii pot fi utilizați și ca sinonimi. Autorii introduc și conceptul de proces strâns legat de cel de tranzacție pentru a sublinia intercondiționările reciproce dintre variabilele implicate. Abordarea convențională a stresului interpretează stresorii ca punct de start iar sănătatea mentală ca punct final al acestui fenomen. Este adevărat că deteriorarea sănătății mentale este una din consecințele stresului dar a limita emoțiile negative la variabila de consecință este prea restrictiv; în realitate emoțiile negative pot deveni la rândul lor surse de stres care vor influența atât evaluarea cât și formele de coping.

Sublinierea rolului sistemului cognitiv ca mediator al evaluării, copingului și emoției este consecința “revoluției” cognitive din psihologia deceniului al șaselea. Dacă psihologia tradițională considera că emoția este cea care modelează adaptarea, psihologia cognitivă abordează aspectele motivaționale și emoționale ale adaptării prin prisma proceselor informaționale. Medierea cognitivă este elementul care distinge teoria psihologică a stresului de cea sociologică și fiziologică. Tocmai datorită acestei note specifice, teoria lui Lazarus și colab. era cunoscută inițial sub numele de teoria cognitivă a stresului.

Prin prisma teoriei cognitive, stresul nu mai este determinat de nivelul reacțiilor sau de o situație în sine, ci de evaluarea cognitivă a situației și a resurselor de a face față. O primă categorie de cercetători cognitiviști ai stresului se focalizează asupra abordărilor de tip normativ ale proceselor și abilităților cognitive de procesare a informației. În acest context distresul este generat de limitarea capacității de procesare a informației datorită fie unor abilități cognitive neadecvate, fie unui exces sau deficit informațional. Cercetările de acest gen ignoră diferențele individuale de procesare a informației, de acordare de semnificații personale informației.

Subliniem că stresul nu presupune numai suprastimulare sau substimulare informațională ci și procesarea unei informații interpretată de subiect ca aversivă, irelevantă sau deosebit de importantă pentru scopul urmărit. Cercetătorii încadrabili în a doua categorie sunt interesați mai mult de stilul și schema cognitivă a persoanei care descriu maniera și preferința în care informația este stocată, organizată și activată în acordarea de semnificații personale situațiilor de viață (Miclea, 1994).

În cadrul teoriei interacționale s-au impus și alte modele, fiecare reliefând importanța unor aspecte ale procesului de stres. Modelul ecologic propus de Levi și Kagan (1981) sugerează abordarea holistică a persoanei umane în interacțiunea dinamică cu ambianța sa fizico-chimică și psihosocială. Conform modelului, stresul psihosocial se datorează următoarelor cinci mari categorii de factori: 1. discrepanța dintre nevoi și posibilitatea satisfacerii lor; 2. discrepanța dintre abilitățile umane și cerințele mediului; 3. suprastimularea și substimularea; 4. incompatibilitatea dintre rolurile pe care le are persoana și 5. schimbări rapide ce scapă controlului individului. Modelul sugerează și strategiile de reducere și combatere a stresului la nivel individual și social prin identificarea situațiilor, grupurilor și reacțiilor cu risc crescut.

Pornind de la prezumția că scopul principal al persoanei este de a obține, păstra și proteja resursele, Hobfoll (1988, 1993, 1994) dezvoltă unul din cele mai recente și acceptate modele ale stresului, numit "modelul conservării resurselor". În concepția autorului resursele reprezintă ceea ce individul valorizează ca important pentru sine, de la valori obiective la caracteristici personale, condiții sau energii. Conform autorului, stresul apare în oricare din cele trei circumstanțe: amenințarea pierderii resurselor; pierderea lor; sau privarea persoanei de posibilitatea câștigării unor resurse pentru care se investesc eforturi. Considerăm că modelul are relevanță pentru adaptarea umană prin surprinderea unor tipuri diverse de relații individ-mediu, de la macrosistemele sociale, la structurile organizaționale și relațiile interpersonale.

A.2.4. Modelul patogen și teoria fiziopatologică

Studierea consecințelor stresului asupra stării de sănătate a dus la formularea unei variante a modelului fiziologic și anume modelul patogen sau fiziopatologic al stresului. Observațiile privind asocierea stresului cu patologia nu au apărut doar odată cu formularea modelului susmenționat. Prima descriere a relației dintre stres și boală datează din 1910 și aparține lui Sir W. Osler, care consemna că angina pectorală este o boală caracteristică oamenilor de afaceri, intens absorbiți de munca lor (cit. în Hinckle, 1973). Relevarea relației dintre psihic și somatic a determinat apariția Psihosomaticii, marcată în special de studiile lui Dunbar (1938), Wolf (cit. în Henry și Stephens, 1977) și Alexander (1950). Inițial, modelul oferea o imagine simplistă, unilaterală, dominată strict de ideile psihanalitice, în care relația dintre un anumit conflict intrapsihic și o boală specifică era considerată ca fiind directă și liniară.

Continuatorii școlii pavloviene, Bâcov și Kurțin (1949) demonstrează experimental unitatea dintre psihic și fiziopatologic și conturează orientarea corticoviscerală. Primele dovezi de laborator ale lui Selye (1956) vizând rolul agenților perturbatori asupra organismului erau involuția timusului și ulcerațiilor gastrointestinale. Ulterior, Selye (1976 b) dezvoltă teoria bolilor de adaptare ce cuprind bolile reumatoide, alergice și colagenozele, ca răspunsuri nespecifice la stres.

Chiar și cei mai sceptici autori privind teoria stresului, acceptă rolul conceptului în depășirea punctului de vedere unilateral privind specificitatea cauzei bolii. Sub influența descoperirilor lui Virchow și Pasteur, medicina secolului XIX și începutului de secol XX a fost dominată de un determinism strict biologic. Engel (cit. în Sarafino, 1990), subliniind cauza multifactorială a bolii, în care elementele specifice (biologice) se înlănțuie cu cele nespecifice (psihologice și sociale) conturează modelul biopsihosocial al bolii, considerat mult mai pertinent.

Astăzi, în cadrul modelului patogen, un număr mare de cercetări încearcă să elucideze rolul predispozant sau precipitator al stresului pentru diverse boli (Brown și Harris, 1989, Kasl și Cooper, 1987, Holmes și David, 1989, Markides și Cooper, 1989, Brown și Harris, 1989, Friedman, 1990, Iamandescu, 1993). Dezvoltarea unei noi ramuri interdisciplinare, și anume Psihoneuroimunologia este relevantă în acest sens (Ader, 1982, Whalley și Page, 1989, Băban, 1992).

În concluzie, modelul fiziologic, cel patogen, respectiv teoria răspunsului acoperă o mare parte din cerectările asupra stresului. Studii de laborator și în cadrul natural, pe subiecți umani și pe animale, încearcă să elucideze o verigă esențială în procesualitatea stresului, și anume răspunsul la stres. În măsura în care aceste cercetări se limitează numai la aspectele de reacție și conceptualizează stresul ca o sumă a răspunsurilor organismului la stimulii nocivi, abordările ne apar unilaterale și restrictive. Ignorarea rolului personalității și situației în răspunsul individual face ca demersul de cunoaștere să devină incomplet și inadecvat. Se impune necesitatea integrării reacției la stres în studiul procesului dinamic rezultat din interacțiunea variabilelor personale cu cele situaționale. În același timp, focalizarea cercetărilor doar pe tipul de evaluare și confruntare cu situația stresantă, fără a identifica costurile și beneficiile răspunsului, este un demers la fel de unilateral ca și cel anterior menționat. Când costul controlării stresorului este mai ridicat decât beneficiile înregistrate, copingul nu numai că nu reduce distresul, dar îl intensifică, stare obiectivabilă în reacțiile de scurtă durată și consecințele pe termen lung.

A.2.5. Teorii moderne asupra stresului

Datele din literatura de specialitate subliniază coexistența mai multor modele ale stresului psihic (teoria evenimentelor stresante de viață, teoria cognitivă a stresului (modelul interacționist), teoria vulnerabilității individuale (tip A, grad de nevrotism), modelul ecologic, modelul cultural etc.), modelul propus de Lazarus fiind menționat de către cercetători ca fiind baza metodologică cea mai adecvată pentru studiu, la care s-ar adăuga și modelul propus de Holmes și Rahe.

Teoria evenimentelor de viață. Suportul social

Începutul cercetărilor evenimentelor de viață se leagă de publicarea în 1967 a metodelor de cuantificare a acțiunii acestor evenimente prin scalele de evenimente de viață ale lui Holmes și Rahe, care afirmă că cele mai diverse schimbări de viață (respectiv moartea partenerului, mutarea, schimbarea locului de muncă, divorțul etc.) implică aceeași încărcătură, readaptare și consecință, ideea de bază constând în aprecierea situațională a stresului, procesele mijlocitoare între stimulul stresant și reacția de stres rămânând ignorate. Indiferent de semnificația idiografică, frecvența diverselor evenimente de viață stresante (respectiv moartea partenerului, mutarea, schimbarea locului de muncă etc.)  atrage după sine importante reacții de adaptare ale individului. Dacă acestea nu se declanșează, deoarece cerințele depășesc resursele obiective și/sau subiective ale individului, pot apărea ca urmare decompensări psihice și/sau fizice.

Critica conceptului de evenimente de viață (Filipp, 1981; Katsching, 1980) se referă la insuficienta evaluare a calității emoționale a acestora, plasarea lor deficitară în biografie și în contextul individului afectat și omisiunea percepției, evaluării și prelucrării specifice persoanei. În plus, consideră Petermann (1981), evaluarea retrospectivă a evenimentelor de viață nu permite o apreciere condițională și cauzală a relațiilor dintre eveniment și consecințele sale. Datorită faptului că evenimentele de viață au calitatea specifică și efectul lor exclusiv prin percepția, evaluarea și prelucrarea lor intrapsihică, ele nu trebuie neapărat să aibă numai o acțiune patogenă, ci pot avea și o contribuție la dezvoltarea personalității (Baltes, 1979; Filipp și colab., 1980).

Rezultatele unor cercetări, precum cele ale lui Olinger, Kuiper & Shaw (1987), Kuiper și Olinger (1986) ș.a. studii, evidențiază că o acțiune patogenă a schimbărilor de viață nu trebuie gândită în mod liniar, ci probabil necesită o mijlocire multidimensională și o optică tranzacționistă așa cum este realizată de teoria cognitivă a stresului a lui Lazarus și Launier (1978). Resursele și competențele individuale (comportamentul de coping) decid asupra faptului dacă o interacțiune între organism și agenții stresori duc la consecințe patologice.

Totodată, Moss (1990) consideră că nu se diferențiază în mod satisfăcător între evenimentele negative de viață și circumstanțele stresante curente de viață (probleme de sănătate, conflictele de familie etc.).

Într-o serie de lucrări (Brown & Harris, 1978; Brown & Prudo, 1981; Costello, 1982; Roy, 1978; Solomon & Bromet, 1982 etc.) se poate evidenția o schimbare de accent care se îndepărtează de la orientarea asupra acțiunilor negative ale evenimentelor de viață spre focalizarea asupra relației dintre suportul social deficitar și sănătate,  (Fiedler, 1991). Au fost formulate două ipoteze:

1. Ipoteza efectului principal susține că împovărările sociale, precum și condițiile deficitare ale suportului social funcționează ca stresori și influențează sănătatea psihică direct și independent sau interacționează împreună.

2. Ipoteza tamponului implică faptul că suportul social reduce stresul social. În consecință, persoanele cu suport social mai amplu au o tendință mai scăzută spre decompensare psihică la apariția unor greutăți existențiale comparativ cu persoanele cu un grad mai redus al integrării sociale și suportului social.

Din numeroasele teme de cercetare consacrate depresiei Fiedler (1991) desprinde patru domenii:

1) stresul social și suportul social ca antecedente ale tulburărilor depresive;

2) stresul social și suportul social ca urmare a tulburărilor psihice depresive;

3) efectul moderator, protectiv al resurselor personale și comportamentul de coping;

4) semnificația moderatoare a variabilelor personale.

Dar, după cum afirmă Schwartzer & Leppin (1989) în urma unei meta-analize a 70 de studii empirice, interdependențele susținute între valorile unor tulburări apreciate ca consecințe ale SP și variabilele suportului social pot fi numai parțial întrevăzute deoarece ele apar ca inconsistente.

De diferențiat de constructul "suport social" este rețeaua socială. Aceasta ar fi înțeleasă ca un model al relațiilor sociale și poate fi descrisă mai exact cu trăsături precum mărime, densitate, durabilitate sau omogenitate (Sommer & Fydrich, 1989), fiind apreciat ca concept mai mult orientat sociologic. Suportul social este mai degrabă orientat psihologic și el ar fi rezultatul interacțiunilor sociale și prelucrarea lor de către individ. Se reunesc aici trăsăturile structurale ale rețelei sociale, trăsăturile interacțiunilor sociale ca și caracteristicile persoanei. Pentru unii autori (Sommer & Fydrich 1989; Cohen & Syme, 1985) componentele de conținut ale suportului social sunt: suportul emoțional (de exemplu, apropiere, încredere, acceptare); suportul informațional (de exemplu, informațiile relevante pentru acțiune); suportul practic și/sau material (suport financiar, sprijin material, etc.); integrarea socială (inserție în rețeaua interacțiunilor sociale, acord asupra valorilor și concepțiilor).

Barrera (1986) propune o altă analiză a perspectivei suportului social: structural – persoane care într-o anumită situație ajută sau ar ajuta; cognitiv – percepția suportului ca și a certitudinii sau a conștiinței sprijinului social (suportul social perceput ca și cogniție socială); interactiv – suportul acțiune.

După cum afirmă G. Richter (1996), deficitele indivizilor obiectivate și reflectate în rețeaua socială pot fi mai degrabă clarificate prin semnificația lor idiografică, prin prelucrările cognitive și strategiile de coping ale subiectului sau perceperea subiectivă de către acesta a suportului social.

Teoria cognitivă

Conform fondatorilor acestei teorii (Lazarus, McGrath, Sells, Kasl, French, Cobb, Caplan, p. 95-100) stresul psihic apare ca un dezechilibru intens, perceput subiectiv, dintre solicitările impuse organismului și capacitatea sa de răspuns.

Pentru a descrie SP, Lazarus introduce următoarele concepte: amenințarea (treath), evaluarea (appraisal) și ajustarea (coping).

Amenințarea este definită prin trei caracteristici de bază:

a)       anticipează confruntarea cu o situație periculoasă sau cu o trăire negativă;

b)       orientează conduita în viitor;

c)       este dependentă de procesele cognitive (percepție, gândire, memorie, învățare).

Se arată că SP se produce atunci când se anticipează amenințări, reale sau imaginate, asupra: integrității fizice; a stării psihice pozitive și a relațiilor interpersonale și sociale . De asemeni, se face distincția dintre anticiparea amenințării, ce are un caracter subiectiv, și confruntare, ca fenomen obiectiv. Studiile realizate conchid că anticiparea este mai intensă în reacții psihofiziologice decât confruntarea . Acolo unde nu există momentul anticipativ, reacțiile psihofiziologice pot să apară după confruntare. Uneori sursele amenințării rezidă în dinamica intrapsihică a individului și sunt conștientizate numai manifestările pe care le provoacă (anxietate, neliniște, depresie etc.)

Stimulii rezultați din anticiparea amenințării sunt apreciați de individ ca nocivi, neutri sau benefici prin procese cognitive de evaluare, înțeleasă ca activitate mentală ce implică judecăți, raționamente, deducții, discriminări, opțiuni prin care datele sunt asimilate într-un anumit cadru cognitiv. Lazarus distinge trei momente ale evaluării:

1. Evaluarea primară – prin care situația este definită ca dăunătoare sau nu, finalizându-se printr-un sentiment de încredere în forțele proprii sau, dimpotrivă, de neputință.

2. Evaluarea secundară – prin care subiectul trebuie să aleagă din alternativele adaptative avute la îndemână.

3. Reevaluarea, care se referă la schimbarea percepției inițiale din benignă în nocivă, sau invers, ca rezultat al noilor informații, inclusiv succesul sau eșecul primelor tentative adaptative.

Caracterul stresant al stimulului este determinat de două categorii mari de factori:

1. Factori externi ce țin de configurația stimulilor, de ambiguitatea indicatorilor privind natura confruntării provenită din lipsa de informații sau din date contradictorii, de balanța dintre stimulii care produc amenințare și resursele individuale și ale mediului.

2. Factori interni, ce depind de structura psihică a individului: ansamblul de motive, sistemul de convingeri, credințe și atitudini constituite față de diversele aspecte din mediu și față de propria persoană, resursele intelectuale și educația.

Dacă stimulul este evaluat ca amenințător se declanșează procesele ce vizează reducerea sau eliminarea lui, numite procese de ajustare (coping).

Ajustarea, considerată un concept cheie în înțelegerea stresului psihic, este definită ca efort cognitiv și comportamental al organismului de reducere, tolerare sau stăpânire a cerințelor mediului ce depășesc resursele individului (autoevaluate). Este subliniată distincția între adaptare, ce desemnează de cele mai multe ori răspunsuri automate, bine stabilite, mai ales biologice și senzoriale, și ajustare ce intervine când adaptarea nu mai este valabilă, fiind necesar un efort ce implică strategii cognitive și comportamentale .

Lazarus  și Miller  disting două categorii în strategiile de ajustare: acțiuni directe, dirijate spre modificarea intensității sau eliminarea stresorilor (întărirea resurselor individuale, atacul, evitarea, blocarea); și acțiuni indirecte ce au ca scop controlarea răspunsurilor emoționale la stresori (strategiile "paleative" și mecanismele inconștiente de apărare psihologică); la care Pearlin  adaugă și "modificarea modului de a privi problema într-o manieră ce reduce amenințarea".

S-a arătat că strategiile de ajustare au ca scop următoarele: menținerea distresului în limite tolerabile; menținerea stimei de sine; prezervarea relațiilor interpersonale; plasarea situației în alte circumstanțe .

Pentru realizarea acestor obiective, individul poate folosi multiple strategii de ajustare (Lazarus identifică un număr de 68 de forme) simultan sau secvențial, cu diferite nivele de conștiință.

Trăsătura centrală a teoriei SP a lui Lazarus și colab.  constă în relevarea factorului cognitiv în evaluarea situațiilor, în determinarea configurației răspunsurilor cât și în alegerea modalităților de ajustare

B- Mediul penitenciar

B.1. Organizarea penitenciarului

Sistemul penitenciar de la noi din țară este parte integrantă a mecanismului social de combatere a infracționalității și element de bază în procesul de resocializare a individului delincvent, contribuind la protecția societății prin deținerea persoanelor împotriva cărora s-a emis mandate de executare a sancțiunilor privativ de libertate ori de arestare preventivă.

Cadrul de resocializare a persoanelor delincvente este determinat aici de cadrul legislativ de desfășurare a activității penitenciarelor, respectiv Legea nr. 23/1969 și Regulamentul privind executarea unor pedepse și a măsurii arestării preventive. Prin adoptarea acestei legi sistemul penitenciar român își însușea o serie de prevederi și normative internaționale, aliniindu-se astfel la principiile și normele mondiale în materie. Ansamblul de reguli minime privind tratamentul deținuților, adoptat de ONU încă din 1955. Acest lucru a făcut ca întreaga activitate din instituția penitenciară să treacă de la ideea unui sistem represiv, către un sistem bazat pe resocializarea și reinserție socială.

Pe parcursul capitolului vom face o prezentare și o analiză a acestei legi privită din punct de vedere al persoanei abilitate să desfășoare o activitate de resocializare, recuperare și reabilitare a deținutului.

Încă din prima secțiune legea abordează problema reeducării condamnaților. Conform art.5 din lege, reeducarea condamnaților se realizează prin muncă, condamnații fiind obligați să presteze o muncă utilă pentru care sunt apți. Importanța prestării unei munci nu constă în obținerea unor rezultate economice, ci ea trebuie privită ca principalul factor de menținere a echilibrului fizic și psihic a individului, dându-i sens întregii sale existențe și sentimentul utilității sociale. Trebuie remarcat faptul că începând din anul 1990 obligativitatea prestării unei munci a fost anulată, lucru ce a condus la reducerea considerabilă a numărului deținuților ce prestau acea muncă. Celelalte prevederi care vizau resocializarea prin calificarea într-o meserie, desfășurarea unor activități educative și stimularea celor care dau dovezi de îndreptare, au rămas în vigoare. De asemenea, pentru ca procesul de resocializare să atingă finalitatea dorită aceea ca nici un.deținut să nu recidiveze, legea prevede ca acțiunile educative să fie intensificate și orientate către înțelegerea de către deținuți a normelor de conduită și respectarea lor, acționându-se sistematic pentru însușirea valorilor umane.

Raportată la capacitatea de cazare, numărul mare al efectivelor de deținuți a determinat menținerea unei situații de supra-aglomeare care a condus inevitabil la degradarea condițiilor de detenție, la apariția unor mari greutăți în desfășurarea normală a programului de resocializare.

Spațiul de cazare în penitenciare este format din camere ce au între 10 (zece) și 50 (cincizeci) de locuri de detenție. Acest sistem de detenție se numește „sistemul în comun". Pe plan mondial sunt cunoscute cinci sisteme penitenciare de deținere:

• sistemul în comun (utilizat la noi în țară);

Acest sistem a reprezentat un pas înainte pe calea umanizării executării pedepsei și constă în faptul că atât ziua cât și noaptea, condamnații lucrează și sunt întemnițați în comun. El prezintă avantajul economicității și simplității, ceea ce a determinat extinderea lui în majoritatea țărilor lumii, unele elemente ale sale aplicându-se și în prezent.

În prezent în literatura de specialitate se afirmă că detenția în comun are implicații negative asupra procesului de reeducare, din cauza stării morale care se creează în cadrul colectivelor de condamnați. După unii autori, închisoarea în comun este de fapt “o școală de pregătire a crimei și infracționalității”, prin perfecționarea tehnicilor și metodelor infracționale.

• sistemul celular (numit și sistem Pensilvanya);

Acest sistem s-a aplicat pentru prima dată în 1790, în Pensylvania, motiv pentru care a fost numit și pensilvănean sau filadelfian.

După acest sistem, închisoarea celulară se aplică atât ziua, cât și noaptea, prin două forme:

1. Sistemul penitenciar absolut, ce constă în izolarea absolută a condamnatului.

2. Sistemul penitenciar de separațiune, care pune accentul pe separarea condamnaților intre ei, dându-li-se dreptul de a comunica zilnic cu personalul închisorii etc.

La baza acestui sistem stă ideea că, omul în solitudine reflectă asupra faptelor săvârșite și, fiind ferit de contactul periculos cu alți deținuți, se poate îndrepta.

După o îndelungată experiență, s-a renunțat la acest sistem de detenție, pentru că a produs asupra deținuților o depresiune și iritabilitate fizico-psihică.

• sistemul aubumian (Aubum-New-York): izolarea deținuților se face tot în celule de o singură persoană, dar numai pe timp de noapte, ziua se muncește în comun;

Acest sistem mai este numit și sistem al tăcerii și a fost aplicat pentru prima dată la închisoarea din Almira (New York), în anul 1920. El a constituit un sistem mixt, ce a derivat din sistemul închisorilor în comun și cel celular. Se punea accentul pe izolarea celulară pe timpul nopții, iar ziua

condamnații munceau în comun, însă erau nevoiți să păstreze tăcerea. Acest sistem era superior sistemului celular absolut, deși aplicarea tăcerii absolute putea fi realizată doar prin măsuri foarte severe. Din această cauză, sistemul auburnian poate fi considerat ca ineficient.

• sistemul progresiv (irlandez) – constă în a acorda libertăți din ce în ce mai mari deținutului pe anumite perioade: la început se aplică sistemul celular, apoi sistemul aubumian, în continuare, sistemul în comun, ca în ultima fază deținutul să beneficieze de libertate condiționară;

Acest sistem de origine engleză a plecat de la ideea că este primejdios pentru societate și condamnat, ca acesta să treacă brusc de la regimul celular la cel de libertate. El reprezintă o combinație a regimului celular de noapte cu lucrul în comun ziua și cu alte perioade succesive cu un regim din ce în ce mai blând.

Acest sistem a îmbrăcat două forme:

Sistemul progresiv englez.

Sistemul progresiv irlandez.

Sistemul progresiv, cu cele două forme ale sale, a constituit un element important în evoluția sistemelor penitenciare, ideea sa de bază fiind progresivitatea în executarea pedepsei închisorii, având și unele aspecte preluate și de sistemele contemporane.

• sistemul reformator: constă în faptul că instanța stabilește data pedepsei, sfârșitul acesteia fiind stabilit de către administrația penitenciarului.

Acest sistem s-a aplicat prima dată în închisoarea Almira din New York, în anul 1876. La baza lui a stat ideea sentinței nedeterminate, adică fără o durată prestabilită, ce constituie o condiție necesară a sistemului reformat și s-a plecat de la ideea că este absurdă o condamnare pe termen fix, deoarece nu se poate ști dinainte în cât timp se poate realiza reeducarea condamnatului.

B.2. Cadrul tratamentului penitenciar

Elementele constitutive ale cadrului în care tratamentul penitenciar poate fi aplicat sunt: clădirile, personalul și regulamentul de ordine interioară.

a) Clădirile

Specialiștii au ajuns la concluzia aproape unanimă că, pentru eficacitatea tratamentului penitenciar sunt preferabile imobilele cu un efectiv redus de condamnați, până la 200, organizat într-un sistem pavilionar. Totodată, s-a emis părerea că imobilele unității penitenciar să fie ridicate în cadrul unei aglomerații umane, pentru a se evita cât mai mult sentimentul marginalizării de societate al celor condamnați la închisoare.

b) Personalul

S-a stabilit deja că în eficacitatea tratamentului penitenciar clădirile au importanța lor și personalul angajat al unei închisori are rolul lui bine stabilit.

Ca în orice meserie, și personalul angajat al închisorii trebuie să fie înzestrat cu acea vocație educativă, care este primordială în stabilirea relațiilor cu cei condamnați. Totodată este necesar ca personalul să fie bine pregătit și instruit pentru a face față cerințelor diversificate ale celor condamnați și pentru a

rezolva problemele acestora care apar pe toată perioada detenției.

c) Regulamentul de ordine interioară

Pentru ca tratamentul penitenciar să fie bine aplicat, este nevoie de un regulament de ordine interioară care trebuie să fie complex, bine formulat, fără rigidități și, în același timp, să nu îngăduie nici un fel de abatere de la el. În primul rând, acest regulament trebuie să urmărească respectarea disciplinei în ceea ce privește relațiile dintre indivizi, care trebuie să fie bazate pe respect reciproc, să impună o ținută exterioară, respectarea curățeniei încăperilor și a igienei personale.

Scopul regulamentului de ordine interioară este acela de a menține un anumit ritm de viață al condamnaților.

B.3. Mediul penitenciar-caracteristici generale

„În foarte multe feluri o unitate de încarcerare este ca o societate în miniatură în cadrul unei societăți mai largi”.

Mediul penitenciar este un mediu ostil pentru individ încă de la primul contact cu acesta. Chiar dacă nu intri în penitenciar, observi, dacă treci pe lângă acesta, zidurile puternice, gardul de sârmă ghimpată, turnurile în care cadrele înarmate așteaptă orice semnal să tragă. Pe lângă acestea, ne sunt accesibile și scurte istorioare despre viața deținuților, povestiri care nu fac din mediul de detenție un mediu în care să vrei să intri, nici măcar un mediu acceptabil pentru traiul unor persoane. Dar să vorbim despre caracteristicile mediului penitenciar din perspectiva celui care intră acolo și nu doar în vizită , ci ca să rămână pentru o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă.

Mediul penitenciar, cum spuneam mai devreme citându-i pe Bohn și Haley, este ca o societate în miniatură, însă în această societate apar caracteristici semnificativ diferite față de societatea liberă. Principala trăsătură a mediului carceral este privarea de libertate.

Instituția socială în care infractorul urmează să execute pedeapsa privativă de libertate este penitenciarul.

Penitenciarul, ca instituție socială, arată Donald Cressey (1961), urmărește concomitent trei scopuri:

a).custodial, care constă în claustrarea deținuților și împiedicarea evadării lor. Acest scop este impus și urmărit de suborganizația militară structurată pe sistem de comandă și prevenire;

b).producția de bunuri materiale (meșteșugărească, industrială, agrară etc.), prin remunerare,

reducere din timpul condamnării etc. pentru problemele de producție există cadre specializate (maiștri, tehnicieni, ingineri), care asigură realizarea producției;

c).reeducativ, impus prin coerciție morală de către educatori specializați, care se ocupă de problemele educaționale ale deținuților.

Coexistența celor trei obiective, cu personal specializat pe trei direcții care acționează concomitent, dar nu întotdeauna strict convergent, prin natura lucrurilor pot genera stări tensionale care, deși perfect rezolvabile, uneori creează disfuncții în mersul înainte al instituției penitenciare și se răsfrânge în parte și asupra activității de reeducare. Conducerea penitenciarului poate să acorde prioritate unui sector sau altuia, în funcție de viziunea acesteia asupra priorităților, activitatea efectivă de reeducare poate fi pe primul plan, sau poate fi lăsată pe al doilea plan, deși scopul reeducativ este prioritar în aplicarea oricărei pedepse privative de libertate.

Despre mediul penitenciar s-au scris multe lucruri de-a lungul timpului, fiind un subiect care s-a bucurat de o atenție deosebită din partea specialistilor în domeniu. Acestea au pus foarte mult accent pe lumea persoanelor condamnate, a suferințelor încarcerării, a subculturii carcerale a deținuților, a relațiilor dintre ei/dintre ei si lumea exterioară, a condițiilor din penitenciar s.a.m.d., însă foarte puține vorbesc despre celălalt element uman constitutiv al mediului carceral: staff-ul din penitenciar. Impactul dur pe care individul îl resimte la intrarea în acest mediu, strictețea ordinelor, surmenajul provocat de munca si rutina zilnică în cadrul aceluiasi mediu închis, deprimant, transpunerea conduitei din penitenciar si în afara acestuia conduce, în timp, la incapacitarea individului, la imposibilitatea de a lega relații în exteriorul penitenciarului, la închiderea în sine, la lipsa interesului față de dezvoltarea de relații interpersonale, lucruri puțin vizibile în cazul celor aflați în fața gratiilor.

Este bine cunoscut faptul că succesul unei instituții depinde, în principiu, de mecanismul intern, alcătuit din regulamentele, organizarea, valorile interioare, dar mai ales de personalul care lucrează în cadrul instituției, mediul penitenciar fiind cu atât mai avid de prezența unui personal specializat cât mai numeros, entuziast și implicat, având în vedere specificitatea mediului si a persoanelor cu care lucrează. Așadar, în prezent, se pune tot mai mult accent pe pregătirea specializată, atât fizică, cât și psihică, din sistemul penitenciar, desi pregătirea personalului pentru un astfel de domeniu este destul de anevoioasă, având în vedere nivelul de cunoștințe ridicate pe care îl presupune această muncă, mediul în care trebuie să lucreze, riscurile și dificultățile pe care le implică.

Parte dominantă a societății carcerale, comunitatea cadrelor este organizată după propriile norme, având propriile elemente definitorii ale culturii căreia aparțin și propriile „suferințe” cărora trebuie să le facă față de-a lungul timpului.

În timp ce este ușor de înțeles încăpățânarea educativă în ce-i privește pe deținuți în viața cotidiană a unui penitenciar, personalul însă nu are prea des satisfacții: a încerca să influențezi în bine personalitatea deținuților este mai greu acum, în perioada de tranziție a țării, când unele valori par a nu mai fi respectate, când mulți oameni sunt fragilizați psihologic, când este dificil să definești „binele“ și evoluția sociala. În acest context, explozia criminalității nu mai surprinde. Cea mai mare presiune asupra unui gardian vine din partea superiorilor care sunt dependenți de munca sa: ambiguitatea rolului și schimbările frecvente în exigențele cărora trebuie să le facă față, se transformă frecvent într-un cerc vicios care escaladează stresul, monotonia sarcinilor de serviciu, slabele șanse de stimulare și / sau promovare profesională, ceea ce ne permite ușor să intuim stările afectiv-motivaționale ale personalului din penitenciare, în speță a gardienilor: blazare, tendință spre plafonare, impresia de spațiu închis fără perspective de promovare, recunoașterea muncii prestate etc. În aceste condiții, simptomele stresului cronic specific gardianului nu mai surprind: melancolie, alcoolism, hipertensiune arterială, cefalee, bulimie, agresivitate, accidente de circulație, divorț etc.

Svetlana Rusnac caracterizează mediul carceral ca fiind un spațiu penal, deci existența lui este determinată nu de trebuințele, interesele, motivele sociale ci de prescripțiile legii penale; este un spațiu închis, colaborarea cu alte medii sociale fiind redusă, închiderea fiind constitutivă structurii și funcționarii sale; este bipolar (dihotomic- Gh. Florian) – incluzând două grupuri de bază: cel al deținutului și cel al lucrătorului penitenciar. Gheorghe Florian (1996, p. 22) distinge încă două trăsături ale acestui spațiu: calitatea de zonă a interacțiunilor asimetrice, deci și de spațiu al autorității, precum și cea de câmp de forțe în care se ciocnesc interese și aspirații diferite.

Gheorghe Florian, psiholog la Institutul Național de Criminologie din România, mai enumeră câteva elemente specifice acestui mediu:

– Susținerea afectivă și morală din partea relației sociale imediate este minimă;

– În cursul primelor experiențe penitenciare se obține o resemnare care devine un invariant al personalității deținutului;

– Pierderea controlului asupra mediului generează frecvent stări depresive;

– Sentimentul eficacitățîi personale este anulat prin lipsă cronică, pentru majoritatea deținuților, a posibilităților de a-și exersa, experimenta aptitudinile și de a avea succes.

Subculturi carcerale

Fiecare mediu de lucru, indiferent de specificitatea lui, are o cultură proprie.

În mediul penitenciar, modalitatea de gândire și de a acționa a celor care „ocupă” spațiul penitenciar (deținuți, dar și cadre) determină, prin rutina lor, elementele care alcătuiesc cultura penitenciară. Aceasta reprezintă „stilul, atmosfera și rafinamentul care asigură unicitatea și identitatea socială a unei instituții” (Bruno, 2006, p. 7); credințele, valorile și ideile care definesc normele existente și prototipurile comportamentale.

Subculturile se formează și evoluează în interiorul unei societăți, reprezentând o parte a culturii dominante, care funcționează după norme, credințe și valori proprii, în care indivizii se unesc într-un sprijin mutual. (Alder, Mueller, Laufer, 1995, apud Amza, Amza, 2008)

Apariția subculturilor carcerale poate fi explicată și cu ajutorul teoriilor formulate de-a lungul timpului pe această temă. Una dintre acestea este „teoria selecției negative”, elaborată de Wheeler în 1961 (apud Durnescu, 2009), care vorbea despre faptul că închisoarea este o „școală a crimei” și că infractorii se pot „specializa mai bine în contextul penitenciarului”, însă tot el vede nașterea „subculturii carcerale ca modalitate de rezolvare a problemelor legate de ajustarea la mediul penitenciar” (Durnescu, 2009, p. 91), lucru ce explică apariția subculturii și în rândul personalului penitenciar.

Clemmer în 2006 (apud Durnescu, 2009), se referea la procesul de prizonificare în explicarea formării subculturilor, prin prisma nevoii de socializare, în timp ce teoria lui Cline în 1966 (idem), vorbea despre „teoria importului direct” al deținuților cu atitudine de respingere față de cadre, din afara penitenciarului (Durnescu, 2009).

O altă teorie importantă în explicarea apariției subculturii carcerale o reprezintă „teoria etichetării”, emisă de Becker în 1963 (apud Ogien, 2002) care privea condamnarea precum o etichetă aplicată individului, care, mai apoi, și-o asumă, adaptându-se, prin diverse procese, la mediul carceral.

Subcultura dezvoltată în rândul cadrelor poate fi explicată, cu ajutorul acestei teorii, prin faptul că și cei din personalul penitenciar au fost etichetați pentru faptul că lucrează în acest mediu, atât de cei din exterior, cât și de cei dinăuntru, adică de persoanele condamnate, în timp găsind modalități de adaptare.

În penitenciar, dezvoltarea subculturii carcerale vine ca urmare a nevoii de adaptare la mediu, ca rezultat al frustrărilor aduse de mediul penitenciar, cât și ca efect al diviziunii celor două lumi existențe: cea a deținuților și cea a personalului penitenciar, din nevoia de a se diferenția una de cealaltă, de a se supune unor seturi diferite de principii și valori.

Fiind un mediu anomic în esența să și în penitenciar iau naștere diverse moduri de adaptare ale indivizilor la anumite situații. Merton în 1959 vorbește despre cinci astfel de modele de adaptare:

Conformistul se adaptează atât scopurilor, cât și mijloacelor legitime. Reprezintă acel model care conferă stabilitate și continuitate societății (Durnescu, 2009).

Inovatorul este cel care acceptă existența scopurilor legitime, dar nu apelează la mijloace legale pentru a le atinge, ci găsește alte variante. Consideră că scopurile sunt primordiale, nepunând accent pe modalitățile de realizare ale acestora, acestea fiind de cele mai multe ori ilegale, crezând că în felul acesta pot atinge succesul, îndeosebi cel economic.

Ritualistul, ca și inovatorul, se află la limita dintre conformism și evazionism; el insistă aupra însemnătății mijloacelor, dar nu și asupra legitimității scopurilor. Din cauza atașamentului excesiv față de norme, acesta devine neinteresat de scopurile sociale, devenind pasiv, supus, ascultând și executând doar ordine, fără a avea vreun obiectiv propriu.

Evazionistul nu admite nici existența scopurilor, nici cea a mijloacelor legitime. Merton în 1959 (apud Ogien, 2002, p. 106) spune despre evazioniști că „sunt în societate fără să fie totuși”, se referă la ei ca fiind „bolnavi mintal, lunatici, paria, rătăcitori, vagabonzi, cerșetori, bețivi cronic, drogați etc.: ei au abandonat scopurile prescrise și nu mai acționează conform normelor”.

Prezența lor în societate este mai puțin întâlnită decât în cazul celorlalți, însă sunt cei mai contestați de către membrii acesteia, deoarece resping atât scopurile, cât și mijloacele legale, impuse de către societatea căreia îi aparțin.

Rebelul este acela care refuză atât scopurile, cât și mijloacele legitime, impuse de către societate, însă dorește schimbarea acestora cu altele noi. Este considerat ca fiind un revoluționar și, precum evazionistul, aparține zonei devianței, deoarece încalcă normele și valorile sociale elementare.

Aceste modele de adaptare survin în urma contactului cu mediul penitenciar și cu subcultura carcerală, care îi schimbă celui abia intrat aici percepția asupra propriei persoane, conștientizând că are nevoie să-și construiască o strategie de supraviețuire printr-o acceptare pasivă a regulilor și principiilor convenite de comun acord de către cei din închisoare.

Wheeler în 1968 (apud Durnescu, 2009) subliniază că fenomenul de prizonizare, de integrare în grupul deținuților, de identificare cu subcultura carcerală este doar o primă fază în evoluția deținutului.

Prizonificarea implică pe lângă celelalte consecințe și însușirea unei poziții ostile față de personalul închisorii și totodată, coeziunea grupului deținuților.

Deși greu de crezut, subcultura carcerală nu vorbește doar despre aceea a deținuților, cu referire la modul în care indivizii se adaptează la viața din mediul penitenciar, modalitatea în care deprind modul în care să-și administreze timpul și la efectele acesteia, ci și despre aceea a cadrelor din penitenciar.

Lumea angajaților din penitenciar este mult mai puțin cunoscută, mai puțin studiată, însă la fel, sau poate mai complexă, decât cea a deținuților; poate nu este atât de închegată precum cea a condamnaților, însă, cu siguranță, are propriile simboluri și elemente care o definesc.

Un prim element îl reprezintă și în cazul subculturii cadrelor, modalitatea de adaptare la mediu. Astfel, se pot întâlni mai multe tipuri de angajați (Bruno, 2006):

Tipul „robotului” este acela care ascultă ordinele, aplică regulile și funcționează în mod mecanic; este lipsit de sentimente și de umanitate, fiind mai potrivit pentru activități birocratice decât pentru lucrul cu oamenii, în mod direct.

„Carieristul” este angajatul fără scrupule, amabil în aparență, care tinde spre atingerea unor standarde profesionale ridicate și își concentrează atenția pe acest lucru. Este tipul manipulatorului, care încearcă să-i neutralizeze pe ceilalți prin această metodă.

Angajatul „rafinat” este acela cu studii superioare, care necesită recunoașterea meritelor profesionale; este îndreptat către latura științifică.

Tipul „violent” este acela patologic. Deși acum reprezintă cazuri izolate, în trecut erau o obișnuință a sistemului.

În final, angajatul care se bucură de cel mai ridicat grad de simpatie, atât din partea colegilor, cât și a deținuților este angajatul bun, care și-a păstrat de-a lungul timpului latura umană. Deși este văzut drept fraier, deoarece nu tinde către o poziție ierarhică superioară, el își face treaba bine, încercând să ajute pe toată lumea și să rezolve problemele și conflictele. Din păcate, ponderea acestui tip de angajat, în penitenciar, este redusă.

Pe lângă celelalte elemente care definesc cultura penitenciară, elemente ce se regăsesc și în subculturile definitorii ale mediului carceral (cadre/deținuți), o trăsătură inedită a subculturii personalului o reprezintă simțul umorului.

În ceea ce privește personalul, umorul, râsul, au devenit o însușire necesară supraviețuirii muncii zilnice în mediul penitenciar, funcționând ca un mecanism de apărare față de suferințele provocate de anumite situații, ca un factor de ridicare a moralului, precum și o eliberare a staff-ului penitenciar… este, într-o oarecare măsură, o terapie prin râs, creată și aplicată cu succes de însăși persoanele cu

experiență în munca din penitenciar.

Având în vedere că cele două subculturi carcerale sunt dominante în egală măsură, acest lucru determină, deseori, apariția conflictelor, ostilitatea fiind un sentiment reciproc, o reacție socială normală, în circumstanțele date.

Aceste tendințe conflictuale au fost explicate prin intermediul teoriilor sociologice ale reacției sociale. Astfel, Simmel în 1908 (apud Durnescu, 2009, p. 59), considera că poate face diferența între modelul consensual și acela conflictual, în timp ce Dahrendorf în 1959 (ibidem) avea o altă viziune asupra teoriei conflictului dintre grupurile ce se află în lupta pentru putere, considerând că ideea de control

social se poate realiza doar „peste o societate stratificată și ierarhizată, caracterizată prin relații de coordonare și subordonare”, iar „distribuția inegală a puterii și autorității produce un conflict social în care grupul dominant își impune interesele” (ibidem), cum este și cazul conflictelor din penitenciar.

Însă, indiferent de natura și proveniența conflictelor, penitenciarul rămâne, în esența sa, un mediu conflictual, închis, dezumanizant.

Norme și valori

Indiferent de locul în care lucrează și de specificitatea acestuia, fiecare om se ghidează după un set propriu de norme și valori, care, dacă predomină în cazul majorității indivizilor angajați într-o instituție, se va oglindi și în imaginea acesteia.

În cazul instituțiilor cu o specificitate anume cum este penitenciarul și normele și valorile angajaților vor fi diferite de cele ale angajaților din alte domenii, având un specific aparte.

Viața în mediul penitenciar este văzută, din afară, precum una cu un mers zilnic logic, în care deținutul trebuie hrănit, trebuie să participe la programe care să-l ajute la culturalizare, igienă etc., pentru ca, la o privire mai atentă să se observe mecanismele interne care ajută la funcționarea acestui sistem (relațiile interpersonale, organizarea internă, normele și valorile interne). În acest fel, se observă faptul că și

în situațiile de criză există o ordine a dezordinii, ceea ce „întărește”, de fapt, „ordinea coercitivă” (Florian, 1996, p. 48).

În ceea ce privește normele, prin caracterul lor coercitiv, asigură modul de acțiune individual sau de grup, în vederea unor rezultate bune ale intervenției, stabilesc sistemul de recompense și de sancțiuni, asigurând buna funcționare a sistemului, în ansamblul său.

Conform lui Tudosescu în 1980 (apud Florian, 1999, p. 50), normele dinpenitenciar funcționează după același principiu ca al celui din societate, fiind

împărțite în trei tipuri:

1. „- norme organizaționale”, care au drept scop exercitarea rolului instituției (cadrul legal de executare a pedepselor);

2. „- norme acționale”, care asigură cadrul de acțiune propriu-zis din mediul penitenciar și evaluarea exactă a situațiilor;

3. „- norme relaționale”, care privesc relațiile interpersonale din interiorul spațiului penitenciar și practicile eficiente, cu aplicabilitate în aceste relații (deținut/deținut, deținut/cadre).

În afara normelor oficiale bine cunoscute, atât de deținuți, cât și de personal, mediul carceral impune propriul set de norme informale, rezultat al experienței dobândite de ambele părți și cărora li se supun necondiționat (deținuții și personalul); ele vin în completarea celor oficiale și reprezintă mecanisme de slăbire a regulilor impuse în mod formal, asigurând punctul de legătură dintre cele două grupuri ale populației penitenciare.

În interiorul penitenciarului nu doar deținuții sunt în căutarea acceptării sociale, prin apartenența la un grup. Membrii personalului tind să facă parte din grupuri cu interese comune, în care să împărtășească aceleași credințe și valori.

Această nevoie de afiliere este cu atât mai puternic resimțită de către cei nou-intrați în sistem, pentru care nevoile de conformare, aprobare și de suport emoțional sunt mai mari, mergând, însă, până într-acolo unde își pot pierde identitatea personală și propriile valori. (Crawley, Crawley, 2008, în Bennett, Crewe, Wahidin, 2008) Valorile îngăduie definirea sinelui, precum și raportarea la ceilalți, la atitudinea personală adoptată în relațiile interpersonale, acordând semnificație situațiilor, persoanelor, comportamentelor etc. Importanța lor stă în faptul că reprezintă piesa de rezistență a unei culturi, conferind sens și identitate celorlalte elemente.

În penitenciar, principalele valori aflate în fruntea listei ambelor grupuri (deținuți/personal) sunt ordinea, securitatea, loialitatea (solidaritatea), demnitatea și adaptarea.

Ordinea este necesară atât deținuților, cât și cadrelor din penitenciar, deoarece în lipsa acesteia s-ar crea haos.

Deținuții au nevoie de ordine, în ceea ce privește ierarhizarea în rândul lor, sistemul de privilegii, de recompense, ceea ce ajută la organizarea internă în sânul subculturii, despre care vorbeam mai devreme, în timp ce cadrele au nevoie de această ordine pentru a simți că lucrează într-un mediu organizat, în ciuda specificului său și că normele (atât cele formale, cât și cele informale) funcționează

în deplinătatea lor.

Securitatea este un factor important al universului carceral. Pentru deținuți, acest lucru semnifică faptul că, deși sunt închiși într-un loc dur și obscur, pierzându-și dreptul la libertate nu l-au pierdut și pe acela de a le fi respectate nevoile fundamentale, nevoia de siguranță fiind plasată de Maslow pe treapta a doua a ierarhiei trebuințelor umane.

De cealaltă parte, cei din personalul penitenciar au nevoie să se simtă în siguranță pentru a mai reduce din efectele negative ale muncii pe care o prestează și pentru a da randament în ceea ce presupune această muncă.

Loialitatea (solidaritatea) este o valoare foarte importantă, în egală măsură pentru deținuți, cât și pentru cadre. Deoarece aparțin unor subculturi atât de antagonice, dar puternice totodată, membrii acestora simt nevoia constantă de a reconfirma faptul că nu sunt singuri și că au lângă ei oameni pe care se pot baza.

Prieteniile cu membrii celeilalte subculturi sunt văzute, din start, precum o încălcare a acestei valori, de ambele părți.

În ceea ce privește deținuții, loialitatea este un lucru foarte important, în special din prisma coeziunii de grup; cei care aparțin unui grup trebuie să fie loiali acestuia și liderului în principal. Cei care nu respectă aceste lucruri sunt văzuți drept trădători și sunt excluși din grup.

Personalul penitenciar, la rândul său este cu atât mai dornic să știe că există solidaritate în interiorul grupului. Acest lucru îi asigură de faptul că se pot baza pe colegii lor în momentele grele, de criză, că sunt uniți în fața criticilor venite din afară și că secretele interne rămân în interiorul grupului.

Demnitatea este, de asemenea, o valoare foarte importantă pentru cele două grupuri, dreptul la demnitate și respect fiind un drept recunoscut și la nivel internațional.

Deținuților, păstrarea demnității le arată faptul că nu și-au pierdut calitatea de oameni odată cu pierderea libertății, că sunt încă capabili de a primi respectul celorlalți, fie ei deținuți, cadre sau cei din societate.

Pentru personalul penitenciarului, păstrarea demnității este o valoare importantă, mai ales în contrast cu munca lor, cu umilințele pe care le presupune în unele momente și situații, muncă care este percepută de către cei din afara sistemului drept dezumanizantă și lipsită de decență. Păstrarea acestei valori înăuntrul penitenciarului le arată faptul că există o departajare evidentă între ei și persoanele

condamnate, că funcția deținută impune, încă, respect.

În final, adaptarea reprezintă, atât pentru deținuți, cât și pentru cadre, victoria în fața sistemului și supraviețuirea în interiorul acestuia; semnifică faptul că au rezistat în fața dificultăților, a condițiilor degradante pe care închisoarea le implică și că au asimilat cunostințe suficiente pentru a face față cu brio vieții în penitenciar.

Așadar, prezența normelor și valorilor este un „must” al mediului carceral.

Ele reglementează funcționarea internă a societății penitenciare, având, deseori, rolul de a le apăra, atât deținuților, cât și staff-ului penitenciar, propria personalitate.

Suferințele falsei încarcerări

Deși piesa umană centrală adusă în discuție când vine vorba despre mediul penitenciar o reprezintă deținuții, puțini sunt aceia care știu că și cei din personalul penitenciar resimt, ca și persoanele condamnate, efectele unei false încarcerări. Chiar dacă nu ei sunt cei privați de libertate, chiar dacă după terminarea programului părăsesc penitenciarul, reîntorcându-se în societate, în familie, munca în penitenciar își pune, treptat, dar sigur, amprenta asupra vieții angajaților, asupra relațiilor sociale ale acestora, a relațiior cu membrii familiei și asupra personalității lor.

Sykes (1974) vorbea despre efectele încarcerării asupra persoanelor condamnate. Printre acestea, el amintea de fenomenul de deculturație, de pierderea autonomiei sau de privarea de securitate. Ori, cu toate aceste lucruri se confruntă și personalul care lucrează în penitenciar.

Impactul dur pe care individul îl resimte la intrarea în acest mediu, strictețea ordinelor, surmenajul provocat de muncă și rutina zilnică în cadrul aceluiași mediu închis, deprimant, transpunerea conduitei din penitenciar și în afara acestuia conduce, în timp, la incapacitarea individului, la imposibilitatea de a lega relații în exteriorul penitenciarului, la închiderea în sine, la lipsa interesului față de dezvoltarea de relații interpersonale, fapt ce cauzează procesul de deculturație, lent, dar sigur, al individului ce își desfășoară activitatea în penitenciar.

Munca în penitenciar este condusă de reguli stricte, abaterile fiind strict sancționate, deciziile nu aparțin individului, ci conducerii, cu trecerea timpului toate aceste lucruri provocând frustrări personale și profesionale, pierderea stimei de sine și anularea inițiativei (Durnescu, 2009), pierderea entuziasmului și interesului față de munca depusă, dezumanizarea personalului și deci, într-un final, pierderea autonomiei.

Nu în ultimul rând, privarea de securitate, reprezintă o problemă cu care se confruntă personalul penitenciar, atât în interiorul, cât și în exteriorul penitenciarului.

Să nu uităm faptul că, cei închiși nu se află în mod gratuit în penitenciar, iar membrii din personal reprezintă dușmanii direcți ai acestora, care sunt în număr evident superior. Presiunea zilnică la care sunt supuși cei din staff, sentimentul de suspiciune care se instalează de-a lungul timpului, teama de a nu întâlni în afara penitenciarului un fost deținut cu sete de răzbunare, cu probleme psihice sau rude/prieteni ai persoanelor condamnate generează o stare continuă de stres, cu efecte devastatoare

asupra sănătății fizice și psihice ale individului, asupra personalității sale, asupra relațiilor sale sociale, precum și asupra întregii sale vieți personale.

Alte sentimente pe care le încearcă cei care lucrează în penitenciar mai sunt: depunerea efortului în munca realizată în zadar, rutina, sentimentul de singurătate, diminuarea stimei de sine.

Stresul de la locul de muncă este încă o problemă cu care se confruntă personalul penitenciar. Acesta apare fie la început, când are loc acomodarea cu mediul, cu presiunea impusă de problemele zilnice, cu reticența deținuților, dar și a celorlalți colegi, fie pe parcurs, când poate fi generat de diverși factori (Crawley, Crawley, 2008, în Bennett, Crewe, Wahidin, 2008), precum: interacțiunea cu ceilalți

colegi, presiunea pusă de sarcinile ce trebuie realizate sau de acelea care intervin spontan, presiunea exercitată de către superiori, supraaglomerarea etc.

Astfel, devin evidente simptome ale stresului cronic, specific personalului penitenciar: „melancolie, cinism, comunicare dificilă, izolare, nivel scăzut de performanță, agresivitate, divorțul”. (Florian, 1996, p. 175)

Printre caracteristicile semnificative ale personalului penitenciar putem regăsi: nevoia solidarității între membri, suspiciunea, sentimentul de izolare socială, accentuarea curajului (fizic). (Crawley, Crawley, 2008, în Bennett, Crewe, Wahidin, 2008)

Dintre acestea, cea mai importantă caracteristică o reprezintă sentimentul de izolare socială, de multe ori cei din personal resimțind efectele muncii lor și în afară penitenciarului, prin modul în care sunt priviți de către ceilalți.

Nevoia de solidaritate reprezintă, de fapt, siguranța susținerii din partea colegilor, în orice situație.

Sentimentul de suspiciune apare de-a lungul timpului, prin lucrul direct cu infractorii, fapt ce se răsfrânge și în viața personală a celor care lucrează cu persoanele condamnate, devenind mai neîncrezători, mai atenți, uneori în mod exagerat.

Așadar, putem observa faptul că, și cei care aparțin lumii carcerale din fața gratiilor întâmpină dificultăți în adaptarea la acest mediu, suferind, uneori, de un fals efect al încarcerării. Însă, deși o muncă ingrată și dificilă, dacă este realizată cu dăruire și pasiune aduce satisfacții enorme pentru aceia care au într-adevăr înclinația de a lucra în mediul penitenciar.

B.4. Munca personalului angajat al penitenciarului

Personalul unei unități penitenciare este divizat în dependență de executarea sarcinii de muncă. Astfel, unii au rolul de a asigura securitatea penitenciarului respectiv, iar alții au menirea de a-i ajuta pe condamnați să conștientizeze că, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat se vor întoarce în societate.

Este cunoscut faptul că un penitenciar este totdeauna un focar în care violența și tensiunea este gata oricând să ia naștere. Avându-se în vedere aceste realități, ce pot avea consecințe negative atât asupra condamnaților, dar și asupra personalului, este necesar ca personalul să fie bine instruit și echipat corespunzător pentru a diminua sau chiar a anihila aceste situații.

De aceea, pentru ca personalul angajat să fie gata oricând să pună în practică regulamentul de ordine interioară, se cere o selecționare a acestuia, făcută cu multă atenție și rigurozitate.

a) Critica organizării de tip militar

Fiind o instituție, într-un penitenciar există funcții de conducere și funcții de execuție stabilite ierarhic, sub conducerea unui director. Legislația și directivele trebuie transpuse în obiective, iar aceste obiective sunt communicate personalului închisorii. Când aceste obiective sunt executate de către

personalul închisorii, se poate spune despre personalul respectiv că a executat cel mai bun serviciu.

b) Relația de ajutor

Cadrul problemei

Este esențial ca personalul unui penitenciar să conștientizeze că nici o altă suferință nu mai trebuie adăugată condamnaților, căci închisoarea reprezintă prin ea însăși o pedeapsă.

Relația propriu-zisă

Personalul dintr-un penitenciar trebuie să-i vadă pe condamnați ca pe niște oameni care au greșit și care au nevoie de ajutor pentru a se putea reabilita. În acest sens, este recomandat ca în timpul desfășurării activității într-un penitenciar, fiecare angajat să încerce să devină o persoană apropiată pentru oricare dintre cei aflați în spatele gratiilor și să îl trateze ca pe un om care necesită ajutor. Tratamentul personalului dintr-un penitenciar asupra deținuților are un efect considerabil în ceea ce privește comportamentul și raporturile dintre personal și condamnați.

c) Relația cu comunitatea

Se știe că cei din exterior au o părere negativă despre ceea ce înseamnă închisoare. Această părere este alimentată, în primul rând, de faptul că nu sunt cunoscute suficient realitățile din interiorul unui penitenciar, iar în al doilea rând, aceste realități de multe ori sunt deformate și transmise eronat. Pentru cunoașterea lor, este nevoie de informare în sensul aducerii la cunoștință a celor din afară, despre ce se întâmplă într-un penitenciar. De aceea o informare de acest fel trebuie:

– să aducă la cunoștința opiniei publice serviciile dificile pe care personalul penitenciarului trebuie să le îndeplinească;

– să relateze despre felul în care sunt tratați cei aflați în detenție;

– să prezinte detalii despre programul zilnic al celor aflați în spatele gratiilor.

C – Personalul în penitenciar

Poate mai mult ca alte subsisteme sociale, penitenciarul are nevoie crescută de homeostazie în toate compartimentele sale umane și normative. Specificul muncii face din calitatea personalului un factor decisiv al stabilității și credibilității acestei instituții. Succesul profesional va fi determinat de prestigiul personal, de eficacitatea relațiilor interpersonale, de buna orientare în mediul social actual. Toate acestea devin importante și din cauza influențelor care vin din partea „obiectului muncii", sub forma mentalităților, vocabularului, stilului de viață.

A forma personalul de penitenciare este dificil dar încercând să creăm o corespondență între ceea ce face efectiv un lucrător de peniteciare și ceea ce credem că trebuie să cunoască și să facă, dificultățile se multiplică și mai mult.

De la imaginile artificial frumoase și romantismul steril în materie de formare a personalului până nu demult, îa competența vizibilă, maniere agreabile, transparență, neutralitate binevoitoare, înțelegere corectă a timpurilor în care trăim, de la convingerea că ești și trebuie să rămâi doar un umil subordonat la concepția conform căreia ceea ce faci este o muncă de terapie socială, că reglementările în vigoare au o limită dincolo de care trebuie să te descurci singur, orientat doar de valorile în care crezi, este un drum lung. De la poziția formală, detașată, indiferentă față de deținut, la viziunea globală asupra locului și rolului instituției în cadrul mecanismelor de apărare socială și efortul de a face din peniteciar într-adevăr un loc unde se renaște, este iar o cale lungă. A avea o înaltă idee despre viață și om conduce spre frământări interioare când ești pus în situația de a administra existențe care temporar au valoarea diminuată. Dacă moral este de înțeles încăpățânarea educativă în ce-i privește pe deținuți, în viața cotidiană a unui peniteciar personalul nu are prea des satisfacții: a încerca să influențezi în bine personalitatea deținuților este mai greu acum, în perioada de tranziție a țării, când unele valori par a nu mai fi respectate, când mulți oameni sunt fragilizați psihologic, când este dificil să definești "binele" și sensul evoluției sociale, când evenimentele vieții o iau înaintea gândirii. În acest context, explozia criminalității nu mai surprinde.

Revenind la personal și la exigențele formării sale, mai trebuie ținut cont și de alte aspecte; fenomenologia penitenciară este mult mai largă decât limitele juridicului, ponderea disciplinelor trebuind să reflecte adevăratele raporturi regăsite în activitatea cotidiană; diversele categorii de personal trebuie pregătite și perfecționate diferențiat: unele pentru „azi“, altele pentru „raâine“, iar comandanții de penitenciare, cu necesitatea pentru „poimâine"; adevărata competență profesională înseamnă calificare și moralitate, în perioada de tranziție pe care o traversăm, accentul căzând mai ales pe al doilea temen; o organizație devine modernă când are o viziune sistemică asupra domeniului său, își informatizează informațiile, se preocupă de prognoza dificultăților, își formează experții, iar primatul omului este dincolo de orice îndoială; personalul din peniteciare se găsește nu în fața, ci pe aceeași scenă cu deținuții: a fi partener de viață cu ei înseamnă a le fi în primul rând superior în univers sufletesc, iar dacă penitenciarul este deseori o frontieră a civilizației, a-ți face datoria înseamnă întâi de toate a fi om; a stimula personalul să învețe, să dorească să progreseze înseamnă și a statua relații foarte clare, cu criteriile de recrutare, evaluarea anuală, sistemul de premiere și, bineînțeles, promovare în posturi.

C.1. Profesionalizarea personalului din penitenciare

a. Evaluarea conceptului

Gardianul este pus în trei tipuri de raporturi:

– să cunoască realitatea și problemele specifice penitenciarului în care lucrează;

– să evalueze prin prisma solicitărilor munca celor aflați în detenție;

– să facă muncă socio-educativă cu cei aflați în spatele gratiilor.

Profesionalizarea recomandă metoda expunerii și pe cea a exercițiului, metode ce impun un dialog tot mai strâns cu ceea ce s-a predat, în măsură să aducă sugestii și clarificări pentru adoptarea unor soluții, iar prin metoda expunerii trebuie să înțelegem prezentarea orală a unei teme de pază, supraveghere și escortare a celor privați de libertate, teme ce trebuie să se evidențieze prin trei caracteristici: densitate, pregnanță și fluență, iar prin metoda exercițiului trebuie să înțelegem complexul de procedee și activități practice la care participă cursanții.

b. Formarea profesională este un drept rezultat din „jurământul de credință”

Unitățile penitenciare sunt obligate să fie pregătite în mod continuu pentru asigurarea condițiilor necesare cu privire la:

– organizarea și executarea serviciului de zi pe unitate în conformitate cu legea și regulamentul de aplicare;

– îndeplinirea, în scurt timp, a misiunilor specifice potrivit atribuțiilor ce le revin;

– antrenarea și verificarea etapei de pregătire a întregului personal.

Personalul dintr-un penitenciar are datoria de a participa la cursurile de reciclare, organizate în scopul completării cunoștințelor profesionale și reîmprospătării acestora pentru a fi în conformitate cu „jurământul de credință” depus odată cu angajarea în penitenciar.

c. Criterii unitare de stabilire a evenimentelor negative

Modul în care sunt însușite și aplicate prevederile legii și regulamentului, specifice muncii în penitenciar, influențează standardele superioare, îndeplinirea misiunilor încredințate personalului de pază, supraveghere și escortare a celor privați de libertate.

Perfecționarea sistematică a pregătirii celor care își desfășoară activitatea într-un penitenciar duce la realizarea obiectivelor specifice oricărui penitenciar.

d. Deontologia muncii de supraveghere a condamnaților

În contextul Regulilor europene pentru penitenciare, „meseria de supraveghetor” reprezintă:

1) „o profesiune care necesită dibăcie” și care trebuie să aibă la bază însușirea tehnicii profesionale;

2) o profesiune a relației, care cere o bună practicare a tehnicilor de comunicare;

3) o profesiune de justiție.

Supravegherea în mod schematic are menirea organizării materiale a vieții de penitenciar. În practică, supravegherea trebuie în primul rând să asigure desfășurarea vieții din închisoare, în sectorul de care supraveghetorul răspunde.

Apelurile și controalele de efectiv, plimbările, etc., trebuie asigurate zilnic. De asemenea, prin actele profesionale privind securitatea personalului și a penitenciarului trebuie să înțelegem acțiunile de verificare prin sondaj a gratiilor, percheziționarea celulelor și a celor aflați în detenție etc.

Responsabilitatea supraveghetorului este esențială, pentru că el este cel care trebuie să răspundă în cazul unor evenimente negative.

Statutul de supraveghetor presupune o diferențiere a comportamentului profesional, potrivit poziției lui față de cei aflați în spatele gratiilor, corespunzător locului și funcției pe care o îndeplinește în cadrul secției de deținere.

Ca trăsături speciale ale profesiei de supraveghetor amintim pe cele concretizate în obligațiile față de cei privați de libertate, față de colegi, de opinia publică și de societate.

Nu trebuie confundat termenul de „supraveghetor” cu cel de „educator”.

Gardianul de închisoare este cel care păzește și este o funcție mai complexă decât cea a supraveghetorului.

Scopurile misiunilor sale sunt:

1. În cazul detenției preventive asigură condițiile corespunzătoare desfășurării și finalizării procesului penal.

2. Asigură executarea pedepsei închisorii în eventualitatea unei condamnări definitive.

Dimensiunea socio-educativă a muncii de supraveghetor este una care are menirea de a-l ajuta pe cel aflat în detenție să se reintegreze, prin menținerea cu acesta a unei comunicări.

Caracterizarea principal-teoretică, dar și analitic particularizatoare a dimensiunii muncii socio-educative este noțiunea de „schimbare” a ideii și realității, privind personalitatea criminogenă a condamnatului.

C.2. Stresul profesional

Stresul asociat serviciului este o problemă majoră de sănătate și implicat în bolile de inimă, paradontoză, boli gastrointestinale, iritări ale pielii, nevroză, alcoolism etc. Stresul rezultat reduce abilitățile angajaților de a lucra corect, având ca rezultat pierderi de resurse umane.

Nici o ocupație nu este ferită de stres, dar anumite profesii – printre care și cea de funcționar penitenciar – implică un grad mai ridicat de solicitări. Stresul de serviciu este adesea reflectat în alte statistici, cum ar fi absenteism, concedii medicale, pensionări înainte de limită, fiind înrăutățit de condiții precum supraaglomerarea deținuților, lipsa confortului, program prelungit, lipsa satisfacțiilor profesionale.

În 1981, câțiva psihologi americani au realizat o anchetă asupra oricăror evenimente, dezacorduri, decepții, surprize dezagreabile care survin în viața obișnuită a fiecărui om. Rezultatele au fost neașteptate: pierderea portofelului, blocarea circulației, o ceartă cu copilul, o dispută cu patronul sau cu un subordonat au constituit indicatori mai buni pentru prognosticul fizic sau mental decât evenimentele majore ale existenței. Mai mult, efectele evenimentelor majore decurg în mod esențial din complicațiile cotidiene. Astfel, tristețea unei femei pentru moartea soțului iubit este agravată de necesitatea de a învăța să-și facă bugetul, de preocuparea pentat reparațiile apartamentului, de dificultățile birocratice în a obține ajutorul social.

De ce se întâmplă astfel? Pentru că suntem obișnuiți să avem sub control toate aspectele mediului în care trăim, fiind necesar să putem stăpâni micile lucruri ale existenței noastre. Când acest control devine inoperant, ne simțim afectați. La acesta se adaugă frecvent incapacitatea de a prevedea ce se întâmplă.

Stresul apare deci ca o manifestare a adaptării. Orice situație de viață care solicită mecanismul adaptiv creează stres. Nimeni nu poate și nu trebuie să evite stresul; el este viața însăși și eliberarea de stres se face doar prin moarte. De aici apare și ipoteza existenței a două forme de stres: stresul negativ sau distres (la care ne referim în mod curent) și stresul bun, pozitiv sau eustres.

În literatura consacrată stresului și modului de a face față acestuia se pune tot mai mult accentul pe perspectiva pozitivă, în sensul cunoașterii nivelului de toleranță sau a nivelului optim de stres. Acesta este strict individualizat, ca și energia de adaptare.

Pentru lucrătorii corecționali, stresorii se împart în patru categorii:

1. stresori externi organizației, cum ar fi atitudinea publicului față de penitenciar;

2. stresori interni organizației: condițiile materiale de muncă, distanța față de domiciliu etc.

3. stresori înrădăcinați în activitatea corecțională; lucrul în ture, conflictul de roluri, disproporția dintre numărul de subofițeri și cel de deținuți, inactivitatea, sedentarismul etc.;

4. stresori particulari, individuali: responsabilități familiale, teama de contactul cu deținuții, boli cronice etc.

Frecvent, subofițerul din penitenciare lucrează cu oameni violenți, explozivi și se așteaptă de la el să lucreze după regulament, dar aceasta este foarte greu; nu poate lucra doar prin ordine, ci trebuie să se târguiască, să negocieze. În consecință, subofițerul simte că are un rol responsabil, dar nu are nici o participare la stabilirea regulilor. Atunci el devine impasibil și dur, negându-și sentimentele și slăbiciunile; iritat de contactele cu deținuții – mai ales când aceștia nu-i respectă autoritatea – răspunde mai repede printr-un comportament agresiv, decât prin reținerea mâniei. Întrebându-l dacă are o meserie stresantă, cel mai frecvent va nega acest lucru.

Vulnerabilitatea la stres se acumulează când suntem într-o situație confuză și când avem sentimentul că nimic nu poate fi stăpânit. O mare varietate de stresuri pot afecta modul în care un individ realizează diferite sarcini: zgomot, îmbulzeală, discriminări arbitrare, greutăți birocratice, exigențe crescute în muncă. Efectul negativ al acestor stimuli este mai marcant când individul nu poate controla și nici prevedea apariția lor. El pierde astfel orice dorință de a modifica vreun aspect al mediului; de acum înainte nimic nu mai are importanță, iar în final, individul va ridica din umeri – „La ce bun?". Așa începe mediocritatea în orice domeniu, de la cel cognitiv până la cel emoțional.

Mai mult, asemenea manifestări au demonstrat și persoanele care prin munca lor nu făceau decât să contemple/observe oameni care își pierduseră controlul asupra mediului în care trăiau și se acomodaseră la resemnare. Asemenea constatări au consecințe ample în planul comportamentului profesional: dacă vom dori funcționari amabili, atenți cu cei din jur, mai puțin agresivi, va fi nevoie să-i învățăm cum să organizeze și să anticipeze mai bine evenimentele lumii în care trăiesc.

Este un lucru comun faptul că personalul dintr-un penitenciar are o meserie stresantă, dar sursele specifice de stres sunt mai puțin cunoscute. În cele ce urmează, vom trece în revistă cele mai importante surse de stres pentru gardianul din penitenciare.

În mod neașteptat, cea mai mare presiune asupra unui gardian vine din partea superiorilor care sunt dependenți de munca sa; ambiguitatea rolului și schimbările frecvente în exigențele (normele) cărora trebuie să le facă față se transformă frecvent într-un cerc vicios care escaladează stresul. Poziția gardianului este foarte incomodă; dacă mediul penitenciar este privit dihotomic, gardianul este separat de deținuți; dacă acest mediu, este privit ierarhic, gardianul se află pe ultima treaptă, asupra lui acționând raporturile de putere și inegalitate. În perspectivă dihotomică, gardianul pare a avea o poziție înaltă, dar din perspectivă ierarhică ei se află la nivelul zero. Această dublă asimetrie este o permanentă sursă de stres.

2. De multe ori managerii scriu politici confuze și complicate, urmărind mai mult beneficiul managerului decât să ofere o direcție solidă pentru lucrători. De aceea filozofia și atitudinea administrației pot fi greu de urmat. Deseori administratorii nu demonstrează sprijin pentru subordonații lor și de multe ori presupun că aceștia greșesc înainte de a afla toate faptele. Dacă o persoană vrea să fie „în echipă“ ea trebuie să se alăture nu numai fizic, ci și emoțional, ceea ce înseamnă o conformare și suprimare a sentimentelor și atitudinilor care sunt în conflict cu managerii.

3. A fi înțeles greșit, de către public este stresant. Dilema gardianului este de a fi privit de unii ca prea blând în relațiile cu deținuții, iar de alții ca fiind o „brută"; primii cred că închisoarea este un pension, ultimii că este un centru de tortură. Și nu o dată gardianul aude câte un deținut care, personalizând detenția, îi spune „Dacă nu ai fi tu, eu aș fi liber!".

4. Un stres considerabil asupra gardianului provine din atitudinile și sistemele de valori ale colegilor de serviciu. Un tânăr poate să-și înceapă cariera convins că trebuie să depună toate eforturile pentru a-i ajuta pe deținuți, dar deseori constată că ceilalți gardieni nu gândesc ca el. Chiar dacă în sinea lui rămâne la credința inițială, în realitate el trebuie să adopte punctul de vedere al colegilor, găsindu-se deci în situația – deloc confortabilă – de a simți într-un fel și a acționa în altul.

5. Monotonia condițiilor de lucru, teama în diverse împrejurări când se găsește față în față cu deținuții, posibilitățile incerte de promovare sunt alte surse de stres tipice închisorilor. Deseori gardianul atinge punctul în care simte că nu mai are nimic de așteptat de la carieră: el are sentimentul că este blocat într-un serviciu spre nicăieri, că viața trece pe lângă el, că este uitat pe undeva; gardianul nu vede nici un scop real sau un rezultat final al muncii pe care o îndeplinește. De aici și până la sindromul de epuizare profesională nu mai este decât un pas: cel în cauză se simte demotivat, indiferent, are o viziune ostilă asupra celor din jur și asupra muncii sale. În mod obișnuit acest sindrom apare la cei a căror muncă implică mari exigențe emoționale, ca în cazul marii majorități a personalului de penitenciare.

6. Mai există o schimbare atitudinală generală care, în timp, creează probleme în întreg spectrul relațiilor cu oamenii. Este greu de spus în care moment al carierei unui gardian are loc această schimbare, dar rezultatul este ușor de observat. În mod obișnuit, suntem crescuți în ideea de a crede în oameni, de a fi prietenoși cu cei din jur, de a aștepta conduite morale în majoritatea cazurilor. Tânărul gardian învață destul de repede că trebuie să fie suspicios, că de obicei este greșit înțeles, că trebuie să rezolve problemele fară a cere ajutor, că trebuie să evite confesiunile în fața superiorilor și chiar a egalilor. Cu timpul, aceste schimbări atimdinale se răsfrâng asupra relațiilor sale cu familia, cu rudele, cu prietenii, creând tensiuni și chiar conflicte.

7. În general, gardienii din penitenciare nu povestesc soțiilor lor despre lucrurile petrecute la serviciu, deoarece „Oricum nu m-ar crede" sau „Vreau să țin murdăria departe de casă". Obișnuința comunicării selective este dăunătoare, ea putând acoperi toate aspectele vieții gardianului și sfârșind prin a nu avea nimic de spus familiei sale. Încercarea de a-și proteja familia îi face pe membrii acesteia să-l perceapă ca fiind rece și distant. În această situație, ei nu pot aprecia în mod real problemele de serviciu ale gardianului, privindu-l ca pe un nimeni care nu face altceva decât să țină oamenii închiși.

8. Accesul la resursele dorite intens de deținuți (țigări, droguri, alcool, bani, celular etc.) constituie o sursă importantă de stres pentru gardieni. Deținuții execută o presiune psihologică foarte mare pentru a-i îndupleca pe supraveghetori să le aducă/faciliteze intrarea în posesia lor: se roagă, plâng, amenință, bat în ușă, își provoacă răni, înghit medicamente, intră în refuz de hrană, oferă valută plătibilă în afara zidurilor, oferă cafea, țigări, alimente furate de la alți deținuți sau de la bucătăria unității, născocesc calomnii despre cei care nu „cooperează" cu ei. Presiunea se exercită continuu și macină nervii personalului cu care se află în contact direct; cu cât raportul personal-deținut este mai mare, cu atât densitatea antagonică este mai semnificativă. Să nu uităm că deținuții pot fi considerați niște “bolnavi ai timpului”, cu reacții disfuncționale datorită anulării viitorului și impresiei că timpul s-a oprit: faptul că sunt părăsiți afectiv de persoanele semnificative pentru ei, că nu mai pot avea inițiative, că activitățile au caracter stereotip sunt aspecte care îi fac să devină greu de suportat pentru personal.

9. Penitenciarul este o instituție cu multe centre de putere: director, locțiitori, șefi de compartimente, ofițeri de serviciu, specialiști (medici, psihologi, ingineri). Pentru personalul de execuție problema centrală nu este „Ce argumente trebuie să accept?", ci „Cui trebuie să mă supun?". Același lucru este valabil și pentru deținuți. Ca urmare, devine foarte importantă pentru atmosfera din unitate definirea criteriilor dreptului de a comanda: sfera de decizie, timpul (în zilele săptămânii sau doar în week-end, până la/după ora 15). Specificitatea puterii este o problemă nesoluționată în unitățile penitenciare, care poate genera confuzie.

10. Paradoxul lui Toqueville și Durkheim (cu aplicare la penitenciarele noi, moderne): insatisfacția colectivă crește atunci când motivele fiecăruia de a fii satisfăcut cresc și ele.

Confortul și facilitățile oferite de celei mai noi penitenciare din țară au surprins de la început în mod plăcut miile de deținuți care au fost transferați aici de la alte unități din țară. Treptat însă, fiecare deținut dorea alte și alte privilegii care, nefiind prevăzute în regulament, se transformau în surse de nemulțumire și ostilitate față de personal. Avem de-a face cu un tip de contradicții care nu conduc la nici o sinteză, la nici o posibilitate de programare a serviciilor oferite care să convină marii mase a deținuților. Conflictele de interese și iradierea rapidă a nemulțumirilor deținuților vor face să rămână veșnic o utopie eliminarea incertitudinilor din majoritatea aspectelor vieții penitenciare: cooperare loială (!) între personal și deținuți, respectul reciproc, admiterea diferențelor, soluționarea calmă a crizelor.

În aceste condiții, simptomele stresului cronic specific personalului din închisori – melancolie, cinism, comunicare dificilă, izolare, nivel scăzut de performanță, îngrășare excesivă, hipertensiune arterială, agresivitate, accidente de circulație, divorț – nu mai surprind. Dar remediile, departe de a fi o problemă individuală, constituie, în primul rând, o problemă organizațională.

Capitolul III – Studiul aplicativ

3.1. Obiectivul general al lucrării și ipotezele

Evidențierea unor aspecte de natură psihologică ce apar la persoanele care lucrează în domeniul penitenciar

a) Se presupune că există o diferență la nivelul anxietății între persoanele care lucrează în mod direct cu deținuți și persoanele aflate în posturi de conducere în cadrul penitenciarului.

b) Se presupune că există o diferență la nivelul stresului între persoanele care lucrează în mod direct cu deținuți și persoanele aflate în posturi de conducere în cadrul penitenciarului.

c) Se presupune că există o diferență în cadrul personalității între persoanele care lucrează în mod direct cu deținuți și persoanele aflate în posturi de conducere în cadrul penitenciarului.

3.2. Instrumente de lucru

3.2.1. Instrumente de psihodiagnoză

Inventarul pentru anxietate State-Trait Anxiety Inventory STAI X1

A fost utilizat pentru determinarea nivelului anxietății.

Forma STAI X1 conturează apariția anxietății ca stare, iar forma STAI X2 scoate în evidență existența anxietății ca trăsătură.

Inventarul conține în total 40 de întrebări, repartizate în mod egal pentru ambele forme ale testului (X1- 20 și X2- 20). Itemii sunt formați din întrebări cu răspuns închis. Acestea solicită individului o autoevaluare a propriilor trăiri care se referă la tendința obișnuită a individului de a manifesta anxietate, pe o scală de patru trepte (aproape niciodată, câteodată, adeseori, aproape întotdeauna).

Cota totală se obține prin adunarea cifrelor încercuite de subiect pentru fiecare formă în parte. Cota minimă ce poate fi obținută este de 10, iar cea maximă de 80.

Chestionar de personalitate Myers Briggs Test Inventory (MBTI)

MBTI face parte din categoria testelor de personalitate care sunt concepute special pentru scopuri profesionale. Acest indicator tipologic identifică tipurile de personalitate de bază, iar baremul de punctare indică tipurile de activități care par cele mai potrivite pentru tipurile de personalitate identificate prin test.

Testul a fost dezvoltat de Isabel Briggs Myers pornind de la teoriile psihologului Karl Jung începând cu anii 1940. Ea a dorit să transpună aceste teorii într-un limbaj care să poată fi înțeles și de un neinițiat.

Testul are 32 de itemi, distribuiți fiecare în varianta a și b.

Condiția interpretării chestionarului este că factorul onestitate să aibă mai puțin de 5 răspunsuri simptomatice. De la 5 răspunsuri în sus se anulează chestionarul, deoarece informația care urmează este dată rațional, răspunsurile sunt gândite, nu oglindește cu adevărat subiectul.

Plajă se întinde de la 0 la maxim 10.

Nu se face referire la personalități patologice. Există doar tendințe, începând de la 5 răspunsuri simptomatice pe o linie. Când sunt cel puțin 5 răspunsuri simptomatice ne putem referi la tendințe.

Factorii simptomatici sunt mult mai prezenți la femei, cu mai multă intensitate.

Scala 1: ONESTITATE

– O cotă crescută indică scăderea creditului pe care îl acordăm subiectului și de aici necesitatea unui examen clinic atent pentru a putea determina dacă este vorba despre nesinceritate sau boală psihică.

Scala 2: Prezența sau absența ANTECEDENTELOR PERSONALE (alcool, probleme cu legea, boli psihice în familie sau la subiect, suicid).

– Antecedente personale: trebuie identificată întrebarea unde s-a răspuns simptomatic: în anamneză:

☻ dacă bea prea mult alcool

☻ internări în serviciul psihiatric

☻ certat cu legea

☻ gânduri de suicid

și reluat cu subiectul o mică discuție referitor la acest lucru.

– În cazul unei cote crescute este indicat a se cere relații despre mediul psihosocial, eventual tare ereditare. Se va face analiza la întrebare în corelație cu răspunsurile subiectului.

Scala 3: PSIHASTENIE – energie psihică scăzută

– Să nu facem pe cineva cu oboseală cronică.

– O cotă crescută indică referiri la stări de anxietate, prezența elementelor

obsesivo-fobice, indecizii, neîncredere în propriile forțe.

Scala 4: DEPRESIVITATE – tendințe depresive

– O cotă crescută denotă existența unei structuri depresive, melancolice, lipsite de interes și de necesitatea unei participări afective. Absența elanului vital. Sentimentul de culpabilitate.

Scala 5: IMATURITATE și LABILITATE EMOȚIONALĂ (afectiv-emoțională) – dezvoltarea întârziată în plan afectiv-emoțional.

– Trimite la copilărie

– O cotă crescută indică imaturitate afectiv-relațională (situațională), labilitate psiho-comportamentală (generată de această „subdezvoltare”). Reactivitate excesivă față de familie sau față de alte persoane.

Scala 6: SCHIZOFRENIA – clivajul afectiv-emoțional, tipul de gândire schizoid – orientarea spre abstract, spre sine. Ne argumentăm informația legat de factorul vizat.

– O cotă ridicată indică prezența unei structuri autiste cu elemente discordante de comportament, lipsa nevoii de relaționare afectivă, ciudățenii de comportament.

Scala 7: TENDINȚE PARANOIDE – revendicare, premise false cu raționamente logice, parcimonie. Apare la tipii zgârciți, tipii care judecă foarte corect dar punctul de plecare este foarte fals. Să nu afirmăm că tipul este paranoic. Este doar o tendință.

– O cotă crescută indică orientări spre superioritate exagerată în comportament și în aprecierea disponibilităților personale, precum și susceptibilitate exagerată, rigiditate psiho-afectivă, tendințe de interpretare logică, însă cu premize false.

Scala 8: TENDINȚE HISTEROIDE – demonstrabilitate, sugestibilitate, dorința de a te pune în valoare cu orice preț. Labilitate emoțională.

– O cotă crescută reflectă o tendință spre teatralism, manierism, dependență exagerată față de „sine”, dorință exagerată de a se remarca, indiferent de procedee.

Scala 9: PSIHIOPATIE – tendințe psihopatoide – personalități dizarmonice în comportament, mai ales în relațiile negative cu normă.

Tendința spre comportamentul psihopat sau personalitate dizarmonică. La adolescenți – plecarea de acasă, nu dau raportul de ceea ce fac, energie emoțională nestăpânită (duc la contradicții cu legea).

– O cotă crescută denotă: fragilitate psihică, comportamente de tip extrem (între pasivitate exagerată și reactivitate exagerată de tip imprevizibil), impulsivitate cu tendințe conflictuale în raport cu normele etico-morale, lipsind cenzură (autocontrolul) și uneori și starea de conștientizare.

Scala 10: NIVELUL MENTAL – evaluare, dar cu referire la inteligență verbală și cu necesitatea evaluării cu teste specifice. Este o semnalare a faptului că din punct de vedere mental structurile nu s-au maturizat destul.

– În funcție de răspunsul dat se poate aprecia calitatea nivelului mental și de aici, când este cazul și necesitatea unor investigații mai atente cu o probă specifică.

Scala 11: FRUSTRARE – căutăm motivele (apar și în anamneză).

– Cota obținută indică în ce măsură subiectul se adaptează și rezistă la regimul de lucru impus precum și la privațiuni, mai ales în contextul social în care acesta își desfășoară activitatea.

Scala 12: ECHILIBRUL EMOȚIONAL – care combinat cu imaturitatea dă naștere la probleme de atașament. Trebuie văzut dacă și labilitatea emoțională este crescută.

– O cotă crescută relevă prezența unor intensități ale reacțiilor emoționale, de multe ori exagerate. Echilibru emoțional precar, care este caracterizat prin: timiditate exagerată (excesivă) pe de o parte și excitabilitate excesivă greu controlabilă în sfera emoțională, pe de altă parte. Acestea sunt deobicei sursele decompensărilor și a conduitelor dezordonate în contrast cu normele și rigorile mediului social.

Scala 13: STRUCTURA MOTIVAȚIONALĂ – orientare spre scop, pornind de la valori intrinseci. Motivația poate fi extrinsecă sau intrinsecă. Să vedem și dacă investesc multă energie în activitate.

– Cota obținută indică gradul de conștientizare al conduitei și al atitudinilor față de cerințele impuse în plan socio-familial sau socio-profesional.

Chestionarul de evaluare a nivelului de stres Abraham

Chestionarul de evaluare a nivelului de stres (Stress Level Questionnaire, 1985) conceput de J. Abraham evaluează intensitatea globală a stresului în funcție de șase factori care constituie surse și totodată arii de manifestare ale acestuia: ambianță, prejudicierea Eului, relații interpersonale, activitate profesională, administrarea timpului și regim de viață. Chestionarul cuprinde 84 de întrebări și are o sensibilitate crescută datorită celor patru variante de răspuns pentru fiecare item, gradate în funcție de intensitatea manifestării respective: “niciodată”, “rareori”, “deseori”, “întotdeauna”.

Factorul ambianță (A) pune în evidență reacții de stres generate de lipsa de intimitate a spațiului psihologic, pe care persoana are senzația că nu-1 poate controla și în interiorul căruia nu resimte liniște și relaxare, ca și de un spațiu fizic lipsit de confort.

Factorul prejudicierea Eului (PE) pune în evidență reacții de stres exprimate prin trăiri de insuficiență personală constând în (auto)devalorizare, incapacitate de afirmare, vinovăție, anxietate, teamă, ca și printr-o conduită evitantă și submisivă.

Factorul relații interpersonale (RI) evidențiază reacții de stres produse de culpabilitatea și dezamăgirea în relațiile familiale (cu partenerul de viață și cu copiii), de dificultățile financiare, problemele sexuale, de incapacitatea de a întreține relații durabile de prietenie, de relaționarea insuficientă și nesatisfacătoare cu sine însuși.

Factorul activitate profesională (AP) evidențiază reacții de stres datorate incapacității de organizare a muncii, imposibilității de a refuza sarcinile suplimentare și de a delega răspunderile atunci când ele devin copleșitoare, inabilității de a cere ajutor sau de a solicita recompensele cuvenite (bani sau vacanțe). Pe de altă parte, reacții de stres poate genera și caracterul monoton, nestimulativ al activității sau condițiile nocive în care ea se desfășoară.

Factorul administrarea timpului (AT) pune în evidență reacții de stres care decurg din lipsa de planificare a timpului, din supraîncărcarea benevolă cu sarcini care împing adesea persoana în criză de timp și spre trăiri conflictuale cu familia, din nesepararea activităților profesionale de cele personale cu alocarea unui timp pentru relaxare și refacere.

Factorul regim de viață (RV) evidențiază reacții de stres produse de dezechilibrul dintre activitate și repaus, de alimentația neechilibrată, de efortul fizic intens. Totodată factorul reflectă efectele stresului acumulat în celelalte arii, tradus atât prin conduite compensatorii (exces alimentar, abuz de produse stimulative), cât și prin slăbirea rezistenței generale a organismului față de boală.

Interpretarea probei se face în funcție de scorul total care indică nivelul global de intensitate a stresului și în funcție de punctajele celor șase factori, toate raportate la etalon. Punctajele factorilor ierarhizate descrescător pun în legătură reacțiile de stres cu sursele lor, evidențiind cauzele stresului în raport cu cele șase registre de funcționare personală, interpersonală și socială a individului. In principiu, se poate considera că factorii cei mai încărcați constituie surse maxime de dificultate și destabilizare, în timp ce factorii cei mai puțin perturbați indică zonele mai rezistente ale persoanei. Se poate face și o analiză calitativă pe baza factorului cel mai tensionat, ai cărui itemi pot fi analizați detaliat în cadrul unui interviu. Totodată, aceștia pot constitui puncte de sprijin într-o consiliere sau într-o terapie scurtă (focalizată pe problemă).

3.3. Instrumente metodologice constatative utilizate

Tendința centrală reprezintă valoarea centrală a datelor obținute. În cazul datelor numerice, aceasta este reprezentată prin medie. Media este reprezentată de suma datelor raportată la numărul de subiecți:

m = x / n

Ea reprezintă modul în care datele tind să se concentreze în jurul unei valori centrale sau dimpotrivă migrează în efective mari spre una din extremele intervalului de variație.

Pentru determinarea intervalului de încredere al mediei se calculează eroarea standard a mediei notată cu Em = / n. Această eroare standard este un indicator prin care putem evalua eroarea pe care o comitem luând ca bază media eșantionului în locul celei adevărate, a populației.

Măsurile dispersiei scorurilor sunt folosite pentru a indica gradul de împrăștiere a scorurilor în jurul tendinței centrale. În studiul de față vom folosi ca indicator al gradului de dipersie abaterea standard. Acest indicator se notează cu în cadrul unei populații și cu S în cazul în care exprimă abaterea unui eșantion și se obține conform formulei:

( x)2

= S = x2 – n

n

Un indice statistic utilizat adesea, pe lângă medie și abaterea standard este reprezentat de frecvență. Frecvența reprezintă numărul de elemente existente într-o anumită clasă dintr-o populație sau un eșantion dat. Pornind de la frecvențe se obțin procentajele conform formulei: n/N x 100, unde n reprezintă numărul de subiecți existenți într-o clasă și N – numărul total de subiecți.

Instrumente de analiză comparativă

Testul T independent.Pentru aplicarea acestui test este necesar ca distribuția rezultatelor să fie normală, iar cele două grupe să aibă o dipersie omogenă (dispersii relativ egale).

Formula de calcul a testului T independent este:

M1 – M2

t = , unde

E EM1 – M2

M1 și M2 reprezintă mediile celor două eșantioane, iar E EM1 – M2 – eroarea standard a diferențelor dintre cele două medii.

3.4. Prezentarea eșantioanelor

Design-ul cercetării

Lucrarea este realizată în mod comparativ pe un lot de 30 de subiecți care lucrează în mod direct cu deținuți și 30 de subiecți care se află în posturi de conducere în cadrul penitenciarului.

Subiecții sunt de atât de sex feminin, cât și de sex masculin , cu vârsta cuprinsă între 25 și 50 de ani , provenind din mediul urban și din mediul rural..

Aplicarea testelor s-a desfășurat în perioada 1 octombrie-10 decembrie.

Examinările au avut loc în mediul urban, pe subiecți aparținând la diferite categorii sociale.

Cele două loturi au fost alese astfel încât să fie cât mai asemănătoare din toate punctele de vedere, singura diferență aleasă voluntar fiind distincția de privind mediul de lucru.

Datele au fost colectate prin chestionare și inventare, care au fost înmânate subiecților în mod individual, neexistând un timp limită pentru completarea răspunsurilor.

În momentul în care subiecții s-au aflat față în față cu examinatorul, li s-a explicat scopul cercetării și li s-a facut instructajul pentru completarea chestionarelor.

Am ales prin randomizare douoă eșantioane independente:

Lotul A – – un eșantion de 30 de persoane care lucrează în mod direct cu deținuți;

Lotul B un eșantion ce cuprinde un număr de 30 de subiecți care se află în posturi de conducere în cadrul penitenciarului.

Tabel reprezentând structura eșantionului

Tabel reprezentând grupa de vârstă a persoanelor angajate în penitenciar în regim executiv

Tabel reprezentând grupa de vârstă a persoanelor angajate în penitenciar în post de conducere

Structura eșantionului în funcție de nivelul de educație

Structura eșantionului în funcție de nivelul de mediul de proveniență (rural/urban)

3.5. Analiza calitativă și cantitativă a datelor

Ipoteza 1. Se presupune că există o diferență la nivelul anxietății între persoanele care lucrează în mod direct cu deținuți și persoanele aflate în posturi de conducere în cadrul penitenciarului.

Ipoteza nulă (Ho) presupune că diferențele dintre cele două eșantioane privind nivelul anixetății sunt datorate hazardului și nu mediului de lucru, respectiv poziției.

După cum se poate observa din datele oferite de SPSS, centralizate în tabelul de mai sus, media obținută pe eșantionul de executivi la anxietate este 30,30, ceea ce corespunde anxietății ridicate, în timp ce media obținută de personalul din conducere la acest parametru este 15,93, adică anxietate moderată.

În urma analizei diferenței dintre medii, se observă că există o diferență privind nivelul de anxietate, iar mediile diferă semnificativ.

Distanța de 14,37 dintre medii este suficient de mare pentru a sprijini existența unei diferențe privind nivelul de amxietate dintre persoanele care lucrează în mod direct cu deținuți și persoanele aflate în posturi de conducere în cadrul penitenciarului. Valoarea lui t ne indică faptul că există diferențe semnificative între cele două eșantioane

Pentru a respinge ipoteza nulă trebuie să evidențiem că diferențele sunt suficient de clare încât șansele ca ele să apară din întâmplare să fie mai mici de .05. Pentru cazul de față, testul Levene nu este semnificativ statistic F=27,73, p>.10, prin urmare ne putem încrede în valoarea lui t.

Ce reprezintă t(58) = 27,73, p<.01? Rezultatul este semnificativ statistic, ceea ce duce la respingerea ipotezei nule care stipula că cele două populații nu diferă în ceea ce privește nivelul de anxietate. Analiza datelor din tabel indică faptul că există diferențe între cele două eșantioane. Astfel ipoteza nulă nu este acceptată, ea este infirmată, ceea ce duce la acceptarea ipotezei statistice, conform căreia mediul de lucru influențează nivelul anxietății.

Reprezentarea grafică a rezultatelor obținute la variabila anxietate-stare

Analizând datele prezentate până acum, putem concluziona că sub aspect cantitativ, ipoteza statistică se validează, în sensul că există diferențe semnificative între cele două eșantioane, relevând nivelula nxietății. Persoanele din mediul executiv al penitenciarului au o anxietate mai ridicată, comparativ cu cele cu funcție de conducere.

Asemenea multor procese emoționale, anxietatea este un răspuns multidimensional la situații interne sau externe și la evenimente. Este o stare afectivă trăită ca neplăcută, rezultată din previziunea unei primejdii apropiate, a unui pericol iminent resimțit de persoana care lucrează în mod direct cu deținuții, datorată stării de tensiunea și a așteptării a ceva ce nu se știe cum va fi. În plus, persoana elaborează fantasme care amplifică totul, ridicând situația la proporțiile unei drame. Ea este convinsă de imposibilitatea sa absolută de a acționa, trăind intens sentimentul propriei sale dezorganizări și al aneantizării în fața pericolului.

Brissaud (1890) face diferența între anxietate – ca reacție emoțională pură – și angoasă, ca reacție emoțională cu o mare încărcătură somatică, trăită în plan fizico-somatic, având caracter periferic. De fapt, angoasa este fața fiziologică a anxietății, rezultând din reprezentarea unui rău, a unui pericol iminent pentru individ.

Ipoteza 2. Se presupune că există o diferență la nivelul stresului între persoanele care lucrează în mod direct cu deținuți și persoanele aflate în posturi de conducere în cadrul penitenciarului.

Tabel reprezentând mediile la subscalele chestionarului de stres

În ceea ce privește ambianța, persoanele care lucrează direct cu deținuții au obținut o medie de 29,93, corespunzătoare unei ambianțe stresante crescute, pe când persoanele din conducere au o medie egală cu 15,60 – ambianța este redusă la jumătate – ceea ce înseamnă că rezultatele sunt complet diferite.

Distanța de 14,33 dintre medii este suficient de mare pentru a sprijini existența unei diferențe privind nivelul de ambianță a stresului dintre persoanele care lucrează în mod direct cu deținuții și persoanele care lucrează în funcție de conducere.

În ceea ce privește prejudicierea Eului, persoanele care lucrează direct cu deținuții au obținut o medie de 45,33, corespunzătoare unei ambianțe stresante crescute, pe când persoanele din conducere au o medie egală cu 20,76 – ambianța este redusă la jumătate – ceea ce înseamnă că rezultatele sunt complet diferite.

Distanța de 24,57 dintre medii este suficient de mare pentru a sprijini existența unei diferențe privind nivelul de prejudiciere a Eului dintre persoanele care lucrează în mod direct cu deținuții și persoanele care lucrează în funcție de conducere.

În ceea ce privește relațiile interpersonale, persoanele care lucrează direct cu deținuții au obținut o medie de 23,36, corespunzătoare unor relații stresante, pe când persoanele din conducere au o medie egală cu 11,70 – stresul relațiilor este redus la jumătate – ceea ce înseamnă că rezultatele sunt complet diferite.

Distanța de 11,66 dintre medii este suficient de mare pentru a sprijini existența unei diferențe privind nivelul ridicat de stres privind relațiile interpersonale dintre persoanele care lucrează în mod direct cu deținuții și persoanele care lucrează în funcție de conducere.

În ceea ce privește activitatea profesională, persoanele care lucrează direct cu deținuții au obținut o medie de 49, corespunzătoare unei activități profesionale stresante crescute, pe când persoanele din conducere au o medie egală cu 20,06 – redusă la jumătate – ceea ce înseamnă că rezultatele sunt complet diferite.

Distanța de 28,94 dintre medii este suficient de mare pentru a sprijini existența unei diferențe privind nivelul de activitate profesională stresantă dintre persoanele care lucrează în mod direct cu deținuții și persoanele care lucrează în funcție de conducere.

În ceea ce privește administrarea timpului, persoanele care lucrează direct cu deținuții au obținut o medie de 52,40, corespunzătoare unei administrări a timpului stresante crescute, pe când persoanele din conducere au o medie egală cu 23,56- redusă la jumătate – ceea ce înseamnă că rezultatele sunt complet diferite.

Distanța de 28,84 dintre medii este suficient de mare pentru a sprijini existența unei diferențe privind nivelul administrării timpului stresant dintre persoanele care lucrează în mod direct cu deținuții și persoanele care lucrează în funcție de conducere.

În ceea ce privește regimul de viață, persoanele care lucrează direct cu deținuții au obținut o medie de 31,30, corespunzătoare unui regim de viață stresant crescut, pe când persoanele din conducere au o medie egală cu 21,10, ceea ce înseamnă că rezultatele sunt complet diferite.

Distanța de 10,2 dintre medii este suficient de mare pentru a sprijini existența unei diferențe privind nivelul regimului de viață stresant dintre persoanele care lucrează în mod direct cu deținuții și persoanele care lucrează în funcție de conducere.

În cazul de față, toate subscalele chestionarului de stres, au evidențiat diferențe semnificative între cele două loturi testate: ambianță, prejudicierea Eului, relații interpersonale, activitate profesională, administrarea timpului, regim de viață.

Ambianța. Pentru a respinge ipoteza nulă trebuie să evidențiem că diferențele sunt suficient de clare încât șansele ca ele să apară din întâmplare să fie mai mici de .05. Pentru cazul de față, testul Levene nu este semnificativ statistic F=3,64, p>.10, prin urmare nu ne putem încrede în valoarea lui t.

Ce reprezintă t(58) =29,64, p=.05? Rezultatul nu este semnificativ statistic, ceea ce duce la respingerea ipotezei nule care stipula că cele două populații nu diferă în ceea ce privește nivelul de stres al ambianței. Prin urmare, ipoteza cercetării este susținută, între cele două eșantioane existând diferențe privind gradul de stres al ambianței.

Prejudicierea Eului. Pentru a respinge ipoteza nulă trebuie să evidențiem că diferențele sunt suficient de clare încât șansele ca ele să apară din întâmplare să fie mai mici de .05. Pentru cazul de față, testul Levene nu este semnificativ statistic F=0,77, p>.10, prin urmare nu ne putem încrede în valoarea lui t.

Ce reprezintă t(58) =13,53, p=.05? Rezultatul nu este semnificativ statistic, ceea ce duce la respingerea ipotezei nule care stipula că cele două populații nu diferă în ceea ce privește nivelul de prejudiciere a Eului. Prin urmare, ipoteza cercetării este susținută, între cele două eșantioane existând diferențe privind gradul de prejudiciere a Eului.

Relații interpersonale. Pentru a respinge ipoteza nulă trebuie să evidențiem că diferențele sunt suficient de clare încât șansele ca ele să apară din întâmplare să fie mai mici de .05. Pentru cazul de față, testul Levene nu este semnificativ statistic F=0,70, p>.10, prin urmare nu ne putem încrede în valoarea lui t.

Ce reprezintă t(58) =13,40, p=.05? Rezultatul nu este semnificativ statistic, ceea ce duce la respingerea ipotezei nule care stipula că cele două populații nu diferă în ceea ce privește nivelul de stres al relațiilor interpersonale. Prin urmare, ipoteza cercetării este susținută, între cele două eșantioane existând diferențe privind gradul de stres al relațiilor interpersonale.

Activitate profesională. Pentru a respinge ipoteza nulă trebuie să evidențiem că diferențele sunt suficient de clare încât șansele ca ele să apară din întâmplare să fie mai mici de .05. Pentru cazul de față, testul Levene nu este semnificativ statistic F=49,83, p>.10, prin urmare nu ne putem încrede în valoarea lui t.

Ce reprezintă t(58) =15,01, p=.05? Rezultatul nu este semnificativ statistic, ceea ce duce la respingerea ipotezei nule care stipula că cele două populații nu diferă în ceea ce privește nivelul de stres al activității profesionale. Prin urmare, ipoteza cercetării este susținută, între cele două eșantioane existând diferențe privind gradul de stres al activității profesionale.

Administrarea timpului. Pentru a respinge ipoteza nulă trebuie să evidențiem că diferențele sunt suficient de clare încât șansele ca ele să apară din întâmplare să fie mai mici de .05. Pentru cazul de față, testul Levene nu este semnificativ statistic F=4,27, p>.10, prin urmare nu ne putem încrede în valoarea lui t.

Ce reprezintă t(58) =13,51, p=.05? Rezultatul nu este semnificativ statistic, ceea ce duce la respingerea ipotezei nule care stipula că cele două populații nu diferă în ceea ce privește nivelul de stres al administrării timpului. Prin urmare, ipoteza cercetării este susținută, între cele două eșantioane existând diferențe privind gradul de stres al administrării timpului.

Regimul de viață. Pentru a respinge ipoteza nulă trebuie să evidențiem că diferențele sunt suficient de clare încât șansele ca ele să apară din întâmplare să fie mai mici de .05. Pentru cazul de față, testul Levene nu este semnificativ statistic F=3,34, p>.10, prin urmare nu ne putem încrede în valoarea lui t.

Ce reprezintă t(58) =10,53, p=.05? Rezultatul nu este semnificativ statistic, ceea ce duce la respingerea ipotezei nule care stipula că cele două populații nu diferă în ceea ce privește nivelul de stres al regimului de viață. Prin urmare, ipoteza cercetării este susținută, între cele două eșantioane existând diferențe privind gradul de stres al administrării timpului.

Privind în ansamblu, s-a constatat că nivelul global al stresului este mai mare la persoanele aflate în posturi executive, lucrând direct cu deținuți, comparativ cu cei care se află în posturi de conducere.

Acest fapt ne conduce cu gândul la faptul că oamenii aflați în posturile de conducere au o ambianță mai puțin stresantă, fără să fie nevoiți să dea piept cu deținuții. Asta înseamnă că ei simt că pot controla și gestiona mai bine mediul psihologic în care lucrează.

Prejudicierea Eului este mai scăzută la cei care se află în posturi de conducere, lucru care indică o suficiență personală manifestată prin autovalorizare, capacitate de afirmare, lipsa sentimentelor de vinovăție. Acest lucru este în totalitate opus la cei care lucrează cu deținuții.

Cei care sunt în posturi de conducere au un nivel mai scăzut al stresului din relațiile interpersonale.

Activitatea profesională are un stres ridicat al agenților executvi manifestat prin incapacitatea de organizare a muncii, imposibilitatea de a refuza sarcinile suplimentare și delegarea răspunderilor când acestea devin copleșitoare, inabilității de a cere ajutor sau de a solicita recompensele meritate (bani sau timp liber).

Administrarea timpului denotă un stres ridicat al agenților executivi în munca cu deținuții, evidențiat prin lipsa de planificare a timpului, supraîncărcarea cu sarcini care împing persoana în criză de timp etc. Acest lucru are loc în maimică măsură la personalul din penitenciar care deține funcții de conducere.

Regimul de viață produce stres ridicat prin dezechilibrul dintre activitate și repaos, alimentație neechilibrată, efort fizic intens. Acest stres marcant este mai pregnant la agenții executivi comparativ cu cei din conducere.

Ipoteza 3. Se presupune că există o diferență în cadrul personalității între persoanele care lucrează în mod direct cu deținuți și persoanele aflate în posturi de conducere în cadrul penitenciarului.

Grafic reprezentând mediile la subscalele chestionarului de personalitate

În ceea ce privește introversiunea, persoanele care lucrează direct cu deținuții au obținut o medie de 18,86, corespunzătoare unei introversiuni crescute, pe când persoanele din conducere au o medie egală cu 20,23 – ceea ce înseamnă că rezultatele sunt complet diferite.

Distanța de 1,37 dintre medii este suficient de mare pentru a sprijini existența unei diferențe privind nivelul de introversiune dintre persoanele care lucrează în mod direct cu deținuții și persoanele care lucrează în funcție de conducere.

În ceea ce privește intuiția, persoanele care lucrează direct cu deținuții au obținut o medie de 18,46, corespunzătoare unei intuiții crescute, pe când persoanele din conducere au o medie egală cu 20,46 – ceea ce înseamnă că rezultatele sunt complet diferite.

Distanța de 2 dintre medii este suficient de mare pentru a sprijini existența unei diferențe privind nivelul de intuiție dintre persoanele care lucrează în mod direct cu deținuții și persoanele care lucrează în funcție de conducere.

În ceea ce privește afectul, persoanele care lucrează direct cu deținuții au obținut o medie de 18,93, corespunzătoare unei introversiuni crescute, pe când persoanele din conducere au o medie egală cu 20,70 – ceea ce înseamnă că rezultatele sunt diferite.

Distanța de 1,77 dintre medii este suficient de mare pentru a sprijini existența unei diferențe privind nivelul afectului dintre persoanele care lucrează în mod direct cu deținuții și persoanele care lucrează în funcție de conducere.

În ceea ce privește percepția, persoanele care lucrează direct cu deținuții au obținut o medie de 18,63, corespunzătoare unei percepții crescute, pe când persoanele din conducere au o medie egală cu 21,46 – ceea ce înseamnă că rezultatele sunt diferite.

Distanța de 2,83 dintre medii este suficient de mare pentru a sprijini existența unei diferențe privind nivelul percepției dintre persoanele care lucrează în mod direct cu deținuții și persoanele care lucrează în funcție de conducere.

În cazul de față, doar anumite subdimensiuni ale chestionarului de personalitate au înregistrat diferențe: introversiune, intuiție, afect, percepție.

Introversiune. Pentru a respinge ipoteza nulă trebuie să evidențiem că diferențele sunt suficient de clare încât șansele ca ele să apară din întâmplare să fie mai mici de .05. Pentru cazul de față, testul Levene nu este semnificativ statistic F=4,841, p>.10, prin urmare nu ne putem încrede în valoarea lui t.

Ce reprezintă t(58) =2,01, p=.05? Rezultatul nu este semnificativ statistic, ceea ce duce la respingerea ipotezei nule care stipula că cele două populații nu diferă în ceea ce privește nivelul de introversiune. Prin urmare, ipoteza cercetării este susținută, între cele două eșantioane existând diferențe privind gradul de introversiune.

Personalul din conducere este mai introvertit decât agenții executivi. De asemenea, tipul introvert este orientat spre propriul comportament și mai puțin spre obiectele și faptele din mediu. Introversiunea reprezintă o orientare tipică a conștiinței către propriul Eu, predominare a tendinței de a examina propriile desfășurări sufletești, de a se închide în sine, neglijând lumea externă.

Intuiția. Pentru a respinge ipoteza nulă trebuie să evidențiem că diferențele sunt suficient de clare încât șansele ca ele să apară din întâmplare să fie mai mici de .05. Pentru cazul de față, testul Levene nu este semnificativ statistic F=0,06, p>.10, prin urmare nu ne putem încrede în valoarea lui t.

Ce reprezintă t(58) =3,53, p=.01? Rezultatul nu este semnificativ statistic, ceea ce duce la respingerea ipotezei nule care stipula că cele două populații nu diferă în ceea ce privește nivelul de introversiune. Prin urmare, ipoteza cercetării este susținută, între cele două eșantioane existând diferențe privind gradul de intuiție.

Afectul. Pentru a respinge ipoteza nulă trebuie să evidențiem că diferențele sunt suficient de clare încât șansele ca ele să apară din întâmplare să fie mai mici de .05. Pentru cazul de față, testul Levene nu este semnificativ statistic F=3,40, p>.10, prin urmare nu ne putem încrede în valoarea lui t.

Ce reprezintă t(58) =2,44, p=.03? Rezultatul nu este semnificativ statistic, ceea ce duce la respingerea ipotezei nule care stipula că cele două populații nu diferă în ceea ce privește nivelul afectului. Prin urmare, ipoteza cercetării este susținută, între cele două eșantioane existând diferențe privind gradul afectului.

Percepția. Pentru a respinge ipoteza nulă trebuie să evidențiem că diferențele sunt suficient de clare încât șansele ca ele să apară din întâmplare să fie mai mici de .05. Pentru cazul de față, testul Levene nu este semnificativ statistic F=0,59, p>.10, prin urmare nu ne putem încrede în valoarea lui t.

Ce reprezintă t(58) =3,78, p=.01? Rezultatul nu este semnificativ statistic, ceea ce duce la respingerea ipotezei nule care stipula că cele două populații nu diferă în ceea ce privește nivelul perceptual. Prin urmare, ipoteza cercetării este susținută, între cele două eșantioane existând diferențe privind gradul perceptual.

Din analiza realizată a ieșit dominant următorul subtip INFP. Așadar, personalul din conducere reprezintă subtipul INFP (Introvertit Intuitiv Afectiv Perceptiv)

Ca un INFP, modul dominant de orientare a atenție este unul spre interior, spre lumea interioară, fiindintrovertit, de unde analizezi lucrurile în funcție de felul în care simți despre ele sau în funcție de felul în carese potrivesc sistemului personal de valori. Modul secundar de focalizare a atenției este cel extern unde judecilucrurile folosindu-te de intuiție. Un INFP, mai mult decât alte tipuri, sunt centrați pe a face lumea un loc mai bun. Scopul principalpentru ei este să își afle rostul în viață, care este scopul existenței lor. Se întreabă mereu cum ar putea slujiumanitatii și progresului acesteia mai bine. Sunt idealiști și perfecționiști care își ating cu greu obiectivele. Ei sunt persoane care se folosesc de intuiție în a analiza și cunoaște oamenii. Ei se bazează pe intuiție și isifolosesc concluziile pentru a căuta constant valori în viață. Ei sunt constant într-o misiune de a afla adevarulascuns sub aparența lucrurilor. Orice bucățică de informație este filtrată de INFP prin sistemul său de valori sieste analizată pentru a vedea dacă duce la o redefinire a căii în viață. Scopul major al vieții este mereu același, indiferent de concluziile intermediare: un INFP trebuie să ajute oamenii și să facă lumea un loc mai bun. În general, fiind plini de considerație la adresă celorlalți, sunt foarte buni ascultători. Ei pot fi rezervatiin a-și exprima simțămintele, emoțiile, dar au un interes natural în a-i înțelege pe ceilalți. Este o persoanaonesta, devotată, făcând din el un prieten valoros, un confident. Un INFP poate fi chiar foarte călduros siplacut cu aceia pe care îi cunoaște bine. Unui INFP nu-i plac conflictele și încearcă pe toate căile să le evite.

Dacă nu le pot evita, ei le vor aborda prin filtrul emoțiilor și simțămintelor personale. În situații de conflict, un INFP acorda mai puțină importanță pe cine are dreptate, ei se centrează mai mult pe felul în care conflictul îi face să se simtă și nu lepasa dacă au sau nu dreptate. Ei nu vor să se simtă rău. Asta îi face pe ceilalți să îi vadă ca fiind nepăsători, iraționali în conflicte. Pe de altă parte, un INFP este un bun mediator și sunt tipic buni în a găsi soluții laproblemele altora pentru că ei intuitiv înțeleg bine punctul de vedere și simțămintele celuilalt, dorind mult să iiajute. Un INFP este flexibil și lasa de la sine până ce una dintre valorile sale sunt încălcate. Atunci ei potdeveni apărători vehemenți, pasionați ai cauzei lor. Când o astfel de persoană se implica într-un proiect sauintr-o slujba, aceasta devini de obicei o cauză pentru ei. Deși ei nu sunt persoane orientate spre detalii, ei voravea grijă de orice detaliu pentru că munca să fie bine făcută. Cât privește detaliile din viața curentă, acestea pot trece neobservate pentru mult timp, că de exempluo pata pe covor, dar ar șterge cu grijă orice greșeală minoră din proiectul lor pe care îl pregătesc.

Unui INFP nu-i place să aibă de-a face cu lucruri grele și logice. Atenția orientată spre simțăminte sispre condiția umană, nu mai poate fi încărcată cu lucruri impersonale, logice. Sub stres, nu este imposibilpentru un INFP să facă erori de logică, neținând cont de unele lucruri atunci când este emoțional bulversat. Persoanel INFP au standarde foarte înalte și sunt perfecționiști. Deseori ei sunt foarte exigenți cu eiinsisi și nu își acordă prea mult credit. Pot avea probleme atunci când lucrează în echipa pentru că standardelelor sunt foarte ridicate față de ale celorlalți membri ai grupului. În situații de acestea ei pot prelua controlul sauvor fi cei care verifica critic la final sarcinile îndeplinite. Ei au nevoie să învețe să echilibreze așteptările lorinalte cu detalii nesemnificative care trebuiesc făcute zilnic. Dacă nu vor rezolva acest conflict, ei pot fiparalizati pentru mult timp, neștiind ce să facă cu viețile lor.

Concluzii

Stresul este boală secolului nostru și ne este imposibil să ne ferim de el. Însăși societatea noastră așa cum a evoluat ea, este puternic generatoroare de stres. Societatea informațională, ritmul accelerat și viteza de dezvoltare, necesitatea inovației permanente duc competiția la un cu totul alt nivel de solicitare.

Lucrarea de față a dorit să evidențieze aspectele legate de stres și în mod special, stresul în domeniul penitenciar.

Lucrarea este structurată în două mari părți, una care abordează partea teoretică și una care vizează studiul aplicativ referitor la stres în mediul penitenciar.

Prima parte – cea de suport teoretic – cuprinde trei capitole, care abordează stresul, cel de-al doilea capitol mediul penitenciar, iar ultimul capitol tratează problematica personalului în penitenciar.

Studiul aplicativ este de tip comparativ, pe două eșantioane de indivizi, angajați în mediul penitenciar, care dezvăluie faptul că personalul din conducere are un nivel al stresului mai scăzut decât personalul care este în mod dorect executant al muncii cu deținuții. Ținând cont de complexitatea activităților întreprinse, a gradului ridicat de risc, a stresului, organele executive trec uneori prin situații delicate, care necesită un consum enorm de energie nervoasă într-un timp foarte scurt, secunde sau fracțiuni de secundă în care trebuie să ia unele hotărâri capitale, să dea dovadă de spirit de orientare, maximă atenție, să se bazeze pe stimulii interni care există în fiecare ființă umană.

Limitele studiului

Una dintre posibilele limite ale studiului este aceea că eșantioanele de studiu sunt prea mici pentru generalizarea rezultatelor obținute.

În plus, testele nu au fost validate și etalonate absolut pe populația românească.

În ceea ce privește posibilitățile de continuare ale studiului, acesta ar putea fi realizat pe o populație mai extinsă.

Ar fi interesantă și investigarea unor eventule diferențe în plan psihic în privința personalului din penitenciar în funcție de statutul civil.

Pe viitor, este utilă construirea unui profil de personalitate al persoanelor care au funcție de conducere și un profil al celor care lucrează în executiv.

ANEXE

S.T.A.I. FORMA –X1-

INSTRUCTIUNI: Mai jos sunt date diferite descrieri ale unor stari sufletesti. Cititi fiecare descriere in parte si incercuiti acea cifra  din dreapta descrierii care corespunde cu felul cum va simtiti acum, in acest moment. Nu exista raspunsuri bune sau rele. Nu pierdeti prea mult timp cu vreo descriere si dati acel raspuns care pare sa infatiseze cel mai bine felul cum va simtiti in prezent.

M.B.T.I.

(Myers – Briggs Type Indicator)

Distribuiți 5 puncte între variantele a și b ale fiecărei afirmații, proporțional cu măsura în care acestea sunt conforme cu modul dvs. de a fi și de a vă comporta, folosind numai numere întregi. De exemplu: dacă varianta a vă caracterizează total și varianta b deloc, atunci acordați variantei a 5 puncte și variantei b 0 puncte. Treceți punctele acordate în dreptul fiecărei afirmații, în spațiile special destinate.

Prefer:

Chestionarul de evaluare a nivelului de stres – J. Abraham

Încerci senzația că nu ai un loc în care să stai liniștit pentru a-ți pune treburile în ordine?

Apreciezi că locuința este neconfortabilă sau prea strâmtă?

Ai nevoie de mai mult spațiu pentru a lucra acasă?

Crezi că nu ai intimitate, spațiu de refugiu personal?

Îți este dificil să te deconectezi seara acasă?

Vecinii tăi sunt prea zgomotoși?

Ești deprimat iarna, când zilele sunt scurte?

Te scoli dimineața cu spatele înțepenit?

Simți că nu ești în largul tău după ce ai stat mai mult timp așezat?

Te simți prins în cursă de situații pe care nu le poți schimba cu nimic?

Trăiești senzația că ai multe defecte și puține calități?

Îți este teamă să vorbești cu persoanele străine?

Renunți să-ți afirmi punctul de vedere pentru a nu-i jigni sau supăra pe alții?

Renunți să faci ceea ce dorești pentru a te supune voinței altcuiva?

Îți este dificil să vorbești despre problemele care te frământă?

Ți se întâmplă să amâni rezolvarea unei probleme pentiai că îți este teamă de dificultățile pe care ea le implică?

Intri ușor în panică în fața unei situații dificile?

Te îngrijorezi pentru viitorul tău?

Te înfurii cu ușurință, ai izbucniri de mânie?

Izbucnești în plâns chiar în fața unor provocări ușoare?

Te-ai simțit vinovat sau deprimat când nu ți-ai atins un obiectiv?

Iți este dificil să te relaxezi?

Ai impresia că resursele, capacitățile tale sunt foarte limitate?

Îți este dificil să te pregătești să înfrunți perioadele stresante ale vieții?

Ai senzația că nu dispui de timp pentm tine însuți?

Ai dispute mari pentru chestiuni financiare?

Simți că nu ai intimitate acasă (în familie)?

Te simți vinovat că nu faci mai mult pentru familia ta?

Ai fost dezamăgit de partenerul de viață care nu s-a arătat la înălțimea așteptărilor tale?

Ai dificultăți în a stabili relații durabile?

Îți este dificil să vorbești despre sex cu partenerul tău de viață?

Consideri că unele din nevoile sau gusturile sexuale sunt anormale?

Ești prea obosit pentru a mai face dragoste?

Este o atmosferă proastă în familia ta pentru că unii membri nu-și fac partea lor de treabă?

S-a întâmplat să constați că proprii copii sunt insolenți sau grosolani față de sugestiile și opiniile tale?

Familia ta petrece prea puțin timp acasă?

Ești nemulțumit că nu îți vezi mai des prietenii?

Ai vrea ca partenerul de viață să câștige mai mult?

Ai impresia că ești “exploatat”, că se profită de tine și că muncești prea mult?

Ți se întâmplă să lucrezi dimineața foarte devreme sau seara până târziu?

Îți iei concedii, vacanțe?

Mediul de muncă te deprimă?

Îți este greu să te adaptezi la o promovare sau la o sarcină nouă?

Te simți incapabil să ceri o mărire de salariu sau o vacanță șefului tău?

Munca pe care o faci te plictisește?

Iți este dificil să-ți organizezi activitatea încât să faci mai multe lucruri diferite în același timp?

Îți este greu să cedezi altcuiva o parte din sarcini atunci când ești supraîncărcat?

Te simți rău dacă trebuie să ajungi la o înțelegere cu colegii (de ex., să-ți țină locul, să schimbe tura, să te ajute preluând un aspect al problemei la care lucrezi…)?

Comunicarea ți se pare insuficientă în mediul tău de muncă?

Munca ta îți impune o presiunea legată de detalii, de amănunte?

Ai impresia că întreruperile îți afectează în mod serios concentrarea?

Lucrezi într-un mediu nociv (cu zgomot, radiații, praf, mirosuri urâte..,) sau periculos?

Consideri că nu îți sunt recunoscute pe deplin capacitățile?

Ești nevoit să faci o muncă mecanică și repetitivă, fară posibilitatea de a lua pauze?

Faci lucrurile cât mai repede posibil?

Îți lipsește timpul (intri în criză de timp) atunci când lucrezi la proiecte importante?

Alegi de bunăvoie să faci mai multe lucruri în același timp?

Ți se întâmplă să uiți de o întâlnire care fusese stabilită?

Îți planifici activitățile cu o zi, două înainte?

Vorbești și mergi repede?

Îți pierzi ușor răbdarea?

Te simți presat de timp?

Te gândești că timpul trece prea repede?

Timpul petrecut cu drumurile dintr-un loc în altul te deprimă?

Pentru a ajunge la locul de muncă ești nevoit să circuli în orele de vârf?

Partenerul tău de viață se plânge că îți petreci prea mult timp la serviciu?

Îți acorzi o pauză pentru a te deconecta, a juca un joc, a lenevi sau pentru a hoinări fară un scop anume?

Îți petreci timpul cu alți oameni astfel încât nu-ți mai rămâne nici un pic de timp pentru tine?

Ai impresia că petreci mult timp acasă, cu copiii?

Ai izbucniri de furie pentru că nu ai timp să sfârșești ceea ce ai de făcut?

Ții un jurnal de însemnări?

Acorzi mai mult de o jumătate de oră fiecăreia dintre mesele principale? Mănânci în timp ce faci și altceva, de exemplu, mergând pe stradă, citind, gătind, uitându-te la televizor?

Consumi multe alimente bogate în calorii (dulciuri, carne, alcool…) pe principiul că ele îți stimulează energia?

Mănânci următoarele produse: alimente conservate, congelate sau semipreparate, legume stocate de mult timp, mâncăruri grase și prăjite?

Bei mai mult de cinci cești de cafea pe zi?

Bei mai mult de 4 căni cu vin, 4 păhăruțe cu alcool, sau 2 sticle cu bere pe zi?

Iei o mică gustare între mesele principale?

Te îngrași cu ușurință și într-un timp scurt?

Faci cu ușurință afecțiuni virale (răceală, gripă, faringită)?

Fumezi?

Iți rezervi vreun moment în cursul zilei pentru a-1 consacra unei forme de meditație conștientă?

Iți acorzi în cursul zilei un repaus neplanificat, pentru că pur și simplu simți că nu mai poți?

Obligațiile tale cotidiene implică vreo activitate fizică (stat mult în picioare, deplasări pe jos, jocuri în aer liber cu copiii, cărat marfa, practicarea unor exerciții fizice moderate)?

Cotarea probei. Itemii corespunzători celor șase factori suni următorii: factorul ambianță (A): itemii 1 – 9; factorul prejudicierea Eului (PE): itemii 10-2-1; factorul relații inter-personale (RI): itemii 25 – 38; factoruI activitate profesională ( AP): itemii 39 — 54; factorul administrarea timpului (AT): itemii 55-71; factorul regim de viață (RV): itemii 72 – 84.

Se echivalează cu puncte variantele de răspuns, astfel: A = 1 punct; B = 2 puncte; C = 3 puncte; D = 4 puncte. Se calculează scorurile pe factori și scorul total al probei.

Bibliografie

Tiberiu Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Editura Știință și Tehnică, București, 1978

Ioana-Teodora Butoi, Alexandru Butoi, Tudorel Butoi, Psihologia comporta-mentului criminal, Editura Enmar, 1999.

Andreescu, Anghel (coord.), Managementul stresului profesional, Editura M.A.I., București, 2005, 2006

Gheorghe Florian: “Fenomenologie penitenciară”, Editura Oscar Print, Bucuresti, 2006

Gheorghe Florian: “Psihologie penitenciară”, Editura Oscar Print, Bucuresti, 2006

Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi: “Psihologie judiciară”, Editura Sansa, Bucuresti, 1992

Băban Adriana, Stres și personalitate, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998

Băban Adriana, Psihologia sănătății: abordare psihosocială a sănătății publice, Ed. ASCR, Cluj-Napoca, 2002

Radu, Ion (coord.), Introducere în psihologia contemporană; Editura Sincron; Cluj-Napoca, 1991

Radu, Ion (coord.), Introducere în psihologia contemporană; Editura Sincron; Cluj-Napoca, 1991

Rotter, J.B., Generalized expectancies for internal versus external control of reinforcement, Psychological Monographs, 1966

Tudose Florin, Fundamente În Psihologia Medicală, Editura Fundației România de Mâine, 2007

Șchiopu, Ursula, Dicționar enciclopedic de psihologie, Ed. Babel, București, 1997

Matthews Gerald, Deary Ian J., Whiteman Martha C., Psihologia personalitaii, Polirom, – Iasi, 2004

Rusnac Svetlana, Psihologia Dreptului, editura ARC, – Chisinau, 2000

Phillip Zimbardo, “A Pirandellian Prison”, interviu publicat în “New York Times Magazin” nr. 330,1972