Stresul de Aculturatie Cauze, Forme de Manifestare Si Cai de Ameliorare In Teatrele de Operatii

STRESUL DE ACULTURAȚIE – CAUZE, FORME DE MANIFESTARE ȘI CĂI DE AMELIORARE ÎN TEATRELE DE OPERAȚII – STUDIU DE CAZ

CAPITOLUL I

GLOBALIZAREA CULTURALĂ ȘI EFECTELE EI

1.1.DEFINIREA TERMENULUI DE GLOBALIZARE

Globalizarea este un termen al anilor ’60, care a câștigat în popularitate în ultimele trei decenii, devenind un cuvânt la modă, o lozincă, un "zgomot de fond" ce se regăsește în aceeași măsură în discursul popular, în cel politic, în discursul mass-media și în acela specializat, al științelor sociale. The Penguin Dictionary of Sociology, editat de Nicholas Abercrombe, Stephen Hill și Bryan S. Turner, care ajunsese, în 1994, la a treia ediție, nu conține termenul globalizare ca articol separat. Sensul termenului este explicat în cadrul paragrafului dedicat “teoriei sistemului global”. Primul dictionar care dedica un articol termenului de globalizare este Dicționarul de Sociologie al lui Gordon Marshall’s, publicat în 1998.

Termenul provine de la adjectivul global, cu sensul de "răspândit în întreaga lume", adjectiv al cărui uz este legat de începuturile expansiunii coloniale europene, care au avut loc în secolul al XVI-lea. Procesul pe care globalizarea, ca termen, il acoperă pe plan conceptual este, așadar, mult mai vechi decât conceptul ce i-a fost anexat. O primă ințelegere a acestui proces este geografică. Cele dintâi călătorii maritime, însoțite de descinderea în necunoscutul exotic și explorarea unor spații până atunci cel mult bânuite sau mitizate, au fost văzute, de către omul european, ca fiind o mare promisiune, aceea de extindere pe orizontală, de cuprindere teritorială a întregii planete. Se pare ca expediția lui Magellan (1519-1522) în jurul lumii a fost ceea ce a inițiat formal epoca globalizării. Dacă ne raportăm la cele trei faze geografice ale istoriei introduse de Simion Mehedinti ("faza continentală", în care are loc migrația popoarelor, "faza oceanică", ce are drept element propriu invenția motorului cu aburi, și "faza aeriană", caracterizată prin invenția avionului), globalizarea, ca proces, debutează în faza oceanică, epoca primelor descoperiri teritoriale. Ce-a de-a doua înțelegere a procesului, aflat încă în stare germinală, a fost politico-economică. Expansiunea geografică s-a conjugat cu aceea de luare în stăpânire, de revendicare, achiziționare și valorificare a noilor spații descoperite. Putem vorbi, acum, despre o a patra fază a istoriei, care nu mai este geografică întrucât nu presupune parcurgerea unui spațiu, ci eludarea lui: fază electronică. Adjectivul global este investit cu sensuri noi în 1960, cănd McLuhan se referă la lume folosind sintagma de "sat global", metafora care trebuia să indice faptul că, datorită mijloacelor electronice de comunicare, contactul dintre indivizi cunoaște aceeași rapiditate și eficiență cu care acesta se produce în micile comunități rurale. Termenul de globalizare – forma gramaticală care sugerează un proces -, în sensul sau de acum, s-a ivit din conștiința faptului că lumea se află într-un proces prin intermediul căruia va deveni un fel de sat global sau, cel puțin, un singur sistem economic, socio-politic și cultural. Dacă "global" este un termen static, "globalizare" se vădește a fi unul dinamic. Vom distinge, așadar, între "globalizare", ca proces sau set de procese, și "globalism", ca rezultat socio-cultural posibil (dar nu și necesar) al proceselor globalizării.

O primă dificultate cu care ne întâlnim tine de chiar definirea termenului de "globalizare". De-a lungul ultimului deceniu al secolului trecut, globalizarea primește accepțiuni dintre cele mai diverse, nu atât din punctul de vedere al extensiunii, cât din acela al intensiunii. Dacă cele mai multe dintre definiții asumă faptul că avem de-a face cu un proces dinamic și de lungă durată, dacă toate definițiile se pun de acord asupra faptului că fenomenul interesează întreaga lume, accepțiunile variaza în ceea ce privește notele conceptului. Una dintre primele definiții consacrate globalizării vine dinspre sociologie și a fost oferită de Giddens: "Globalizarea trimite la dezvoltarea relațiilor sociale și economice, care se extind în întreaga lume. Un aspect cheie al studiului globalizării este apariția unui sistem mondial, ceea ce inseamnă că, într-o oarecare măsură, trebuie să privim lumea ca formând o singură ordine socială."

Globalizarea, acest sistem complex și în rapidă dezvoltare de piețe integrate, comerț internațional, investiții internaționale, corporații multinaționale, convergență a tehnologiilor oferă nebănuite oportunități pentru domeniul culturii. Dar existã și numeroase puncte de vedere potrivit cărora reprezintã un factor de risc pentru culturile și identitățile naționale și locale/comunitare.

Impactul pe care îl are globalizarea asupra culturii poate fi analizat prin prisma unor teorii contemporane promovate în diverse medii științifice și dezbãtute în organizațiile interguvernamentale:

Globalizarea ca heterogenizare culturală (cresterea varietății și diversității produselor culturale, “consumatorul este rege”, etc.)

Globalizarea ca omogenizare culturală (amenintarea culturilor locale de cãtre modelele vestice/americane – fenomenul McDonald-izării)

Globalizarea ca hibridizare culturală (amestecul de culturi ce are ca rezultat un “mélange”global)

Aceste teorii nu se exclud una pe cealaltă, ci se completează. Globalizarea reprezintă atat o oportunitate de dezvoltare, imbogătire și diversificare a vieții culturale cât și o amenintare la adresa identităților culturale nationale sau comunitare.

Este globalizarea și un proces cultural sau se reduce la unul economic, social și politic? Răspunsul la această întrebare se vrea definitoriu pentru modul în care antropologia culturală se raportează la fenomenul globalizării și depinde în cea mai mare măsură de acceptiunea pe care o dăm termenului de cultură.

Dacă, inițial, în școala evoluționistă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, termenul de cultură era folosit la singular și sinonim cu acela de civilizație, Boas, deși nu oferă o definiție clară a culturii, este cel dintâi antropolog care operează cu un termen plural. O dată cu Boas, nu mai putem vorbi despre o cultură universală, ci de culturi particulare, fiecare având unitate, coerentă, propria sa istorie. Una din accepțiunile date culturii se pretează cu ușurință la ințelegeri conform carora se globalizează, pe lângă economii, și culturi. Pentru a obține acest rezultat, este suficient a globaliza factorii tehnici. Dacă însă lucrăm cu cea dintâi accepțiune, pentru a parveni la concluzii potrivit cărora procesul în discuție interesează și cultura, trebuie să demonstrăm mai întâi ca același proces este capabil să înlocuiască mentalități, să deturneze în mod total și definitoriu modelele mintale care structurează și normează comportamentul. Un al doilea element de care depinde răspunsul la intrebare este legat de acceptarea sau neacceptarea distincției dintre cultură și civilizatie, și, implicit, de tipul de raport care se instituie între elementele de cultură și acelea de civilizație. în condițiile în care rezervăm culturii elementele spirituale (norme, complexe mitico-ritualice, arte, idei religioase etc.), iar civilizației elementele materiale (echipamentul tehnic, adapostul, hrană, îmbrăcămintea etc.), fie admitem ca globalizarea este un proces care interesează în exclusivitate civilizația unei comunități (cultura ei rămânând necontaminată), fie – dacă definim raportul dintre elementele materiale și cele spirituale ca fiind unul de interdependență și intercondiționare – consimțim la faptul că globalizarea modifică, mai mult sau mai puțin, modelul cultural. Dintre pozițiile, cât se poate de diverse, privitoare la aspectul mai sus amintit, vom selecta două mai recente, diametral opuse.

După opinia lui Tomlinson, cultura trebuie distinsă atât de sfera economică, cât și de aceea politică. Dacă cultura este "contextul în care oamenii conferă sens vieții lor", practicile economice au drept scop satisfacerea nevoilor materiale, iar practicile politice sunt puse în legatură cu distribuirea puterii în și între comunități. Esența culturii unei comunități, scria Said, ar consta în "practici precum artele descrierii, comunicarea și reprezentarea, care au o autonomie relativă față de teritoriul economic, social și politic". Sunt însă și opinii, totodată critice la adresa poziției mai sus mentionate, care consideră că economicul și politicul sunt două teritorii legitime ale culturii, ca atare poziția care susține autonomia culturii în raport cu acestea două nu se susține, întrucât (a) fiecare element cultural, oricât ar fi el de delimitat, are o semnificație egală cu celelalte, iar (b) toate aceste elemente culturale se influențează și condiționează reciproc, influentand totodată cultura ca întreg.

Dacă menținem distincția cultura – civilizatie, globalizarea interesează, în exclusivitate, faptele de civilizație. Acestea din urmă sunt caracterizate prin faptul că "satisfac nevoi organice", sunt "neutre în raport cu realitatea etnică", "pot primi o evaluare universală (etică)" și pot fi difuzate dintr-o regiune în alta fără dificultăți de adaptare. Prin contrast, faptele de cultură "exprimă o disponibilitate psihică", "poartă un sigiliu etnic", "au o încărcătură idiomatică (emică) și pot fi difuzate doar "cu rest", adică imperfect. Cele două categorii de fapte sunt foarte diferite în natura lor, fundalul lor metafizic fiind vechea dispută dintre material și spiritual. Dacă "etnicitatea se sprijină indeosebi pe categoria de fapte aparținând culturii", "globalizarea recurge la categoria de fapte aparținănd civilizației".

1.2. GLOBALIZAREA CULTURALĂ ȘI EFECTELE EI

O primă problemă privind globalizarea ține de modul în care vedem relatiile dintre statele implicate: în raport de coordonare sau în raport de subordonare Contabilizând numeroasele definiții anexate termenului de "globalizare" în ultimul deceniu al secolului trecut, definiții care vin dinspre sociologie, economie politică și antropologie, constatăm că putem vorbi despre două poziții coerente și distincte privind procesul în discuție. O primă pozitie identifică globalizarea cu o extensie conceptuală a mai vechii noțiuni de "imperialism cultural", înțeles ca fiind suma proceselor prin care o societate este adusă într-un modern sistem mondial și modalitatile prin care pătura sa dominantă este atrasă ori presată să restructureze instituțiile locale astfel încât acestea să corespundă cu valorile și structurile centrului dominant al sistemului. Vehiculul acestei corupții este, după Schiller, mass-media. în cadrul acestei accepțiuni, relațiile culturale oglindesc relațiile puterii economice ale lumii capitaliste, forțele conducătoare manipulând ideologic culturile. în 1990, Hall definește globalizarea ca fiind o forma particulară de omogenizare, diferențele culturale fiind absorbite într-un cadru mai larg și mai vast, care reprezintă, în mod esențial, o concepție americană asupra lumii. Conform opiniilor lui Hall, globalizarea este echivalentă cu manipularea culturilor locale și precis identificată cu un proces de "americanizare" sau de "capitalizare" al intregii lumi. Cu 5 ani mai devreme, Schiller vedea mass-media ca fiind un loc central în manipularea culturilor locale, jucand rolul unui cal troian capitalist și "saturând spațiul cultural al națiunii" A corela globalizarea cu conceptul de "imperialism cultural" sugerează o oarecare intenționalitate în ceea ce privește interconexiunea și interdependența culturilor lumii, interdependență care trebuie să serveasca unei anume culturi (de pildă, cultura americană) sau unei anume puteri politico-economice transculturale.

O a doua poziție principală privind globalizarea admite, și ea, ca rezultatul procesului este ceea ce am putea numi o "cultură globală", dar aceasta din urma fiind mai puțin asociata cu o sursă identificabila (ex. SUA, capitalismul). Poziția asumă faptul că această cultură a lumii este creată prin intermediul unei interconexiuni în creștere a diferitelor culturi locale, ca și prin intermediul dezvoltarii culturale, fără o ancorare clară în teritoriul niciuneia dintre aceste culturi. Caracterul de intenționalitate al procesului, ca și ideile care se refera direct sau aluziv la un raport inegal de forțe sunt aici anulate, lasand loc unei concepții care privește globalizarea nu ca pe o difuziune intenționată a unei culturi de-a lungul întregului glob, ci ca pe o comunicare de pe poziții egale, o interdependentă a culturilor care se întâmplă într-un mod mai puțin intenționat, ceea ce o distinge net de imperialismul cultural, acesta din urma având un caracter clar intențional.

Argumentele în favoarea unei comunități globale omogene sunt serios amenințate dacă analizăm materialul de teren existent – cercetari care converg catre concluzii în conformitate cu care globalizarea nu anulează localul. Imediat ce ideile sau mărfurile sunt aduse în alte societăți, acestea sunt traduse în limbajul cultural al societății gazdă. în 1985, Katz și Liebes demonstrează varietatea răspunsurilor diverselor grupuri etnice la programul american de televiziune "Dallas". Autorii ajung la concluzia că semnificația unui program este o negociere între producătorul story-ului sau mesajului de pe ecran și cultura din care face parte spectatorul. Robertson respinge modelele simpliste ale globalizării. Deși recunoaște constrângerile care apar în urma inegalei distribuiri a puterii în sistemul internațional, el accentuează importanța alegerii în schimbarea culturală. Societățile încearcă să-și mențină propriile identități. Încă de la început, discuțiile din jurul fenomenului globalizării s-au confruntat cu un aparent paradox: globalizarea nu conduce fatalmente la o omogenizare culturală globală, ea fiind insoțită de un alt proces, cu semn contrar, localizarea, care are de-a face cu accentuarea specificitatii culturilor. Un exemplu pentru aceasta aparentă contradictie poate fi întâlnit pe terenul limbajului: în timp ce, pe de o parte, engleză devine rapid limba întregii comunicări globale, în aproape toate sferele activității umane, în multe țări are loc o reinviere a limbilor minoritare, unele dintre ele fiind aproape dispărute. Acest fenomen se întâmpla chiar și în Anglia, unde limbi celtice precum Cornish și Welsh câștigă în popularitate.

Astfel de fenomene măsurabile au condus cercetătorii la formularea unor ipoteze potrivit cărora cele două procese sunt doar aparent contradictorii: este posibil ca ele să fie cele două fețe ale aceluiași proces. Opoziția local – global este falsă. Fiecare termen este o condiție a celuilalt. Relațiile globale sunt de neconceput fără aspectele locale (state, micro-regiuni, comunități), după cum "local" nu are nici un sens în lipsa unui anume context (o comunitate care are relații în afara granițelor sale sau o comunitate care rezisța presiunilor pieței). Pe măsură ce se intensifică presiunile integrarii globale, societățile tind să promoveze valori locale, tendință care adesea reprezintă un răspuns de aparare prin care respectivele regiuni culturale tind să evite marginalizarea sau dezagregarea. Dar, în interiorul aceleiași societăți, se juxtapun comunități distincte din punct de vedere etnic, comunități de apartenență culturală distinctă. în aceste condiții, politica identității tinde să se substituie politicii civice (universaliste) a națiunii. Este evident faptul că din ce în ce mai multe regiuni își solicită autodeterminarea, iar aceasta reprezintă mai mult decât un scop economic. Termenul de localism cosmopolit al luiWolfgand Sachs reda tocmai dreptul universal al localului, i.e. dreptul, de vocație universală, a fiecărei regiuni de a se autodetermină. Dacă este adevarat faptul ca procesul de globalizare conduce la transformarea națiunilor în mari cartiere, este tot atât de adevărat și faptul ca tendinta cartierelor este aceea de a deveni mici națiuni.

Localismul cosmopolit pune sub semnul întrebării presupoziția de uniformitate a proiectului global. Putem privi cultura globală din cel puțin trei perspective:

ca fiind o cultură națională care tinde să se difuzeze agresiv și să colonizeze culturile locale (este perspectiva globalizării ca imperialism cultural).

ca fiind o cultură de tipul "melting pot", care adună și restructurează, în același creuzet, elemente culturale din cele mai diferite ca apartenență. Este viziunea culturii globale ca sinteza a culturilor locale.

ca fiind o cultură transnațională, aflată în relație biunivocă cu culturile locale.

Nivelul de penetrare a culturii locale de catre cultura globală este în funcție de tipul de răspuns al culturii recipiente. Avem în vedere cel puțin trei tipuri principale de reacție:

pasivă; fie cultură străină este primită cu entuziasm (este cazul anumitor tari postcomuniste din estul și centrul Europei), fie avem de-a face cu o inabilitate de a concura cultura globală.

participativă; presupune un proces de negociere, de traducere și autohtonizare a elementului și/sau structurilor straine, și implica un control destul de ridicat al culturii tinta asupra scurgerilor culturale pe care le asimileaăa.

conflictuală; cultura tinta poseda resurse suficiente pentru a rezista, dar și un set de valori incompatibil cu cultura globală, care conduce la rejectarea acesteia.

În funcție de cele trei tipuri de răspuns, putem vorbi despre un nivel adânc, mediu și superficial al penetrării culturii locale de către cultura globală.

CAPITOLUL II

CULTURĂ ȘI IDENTITATE. ÎNVĂȚAREA CULTURALĂ. PROCESUL DE ENCULTURAȚIE

2.1. CULTURĂ ȘI IDENTITATE

Cât despre conceptul cultură acesta a fost folosit multă vreme pentru a desemna modul de viață al unei anumite societăți, sensul lui exact sub raportul conținutului rămîne vag în unele privințe. Ca și alte concepte din științele sociale, acela de “o cultură” a trecut printr-un proces de delimitare treptată în cursul folosirii sale. Există mai multe definiții posibile pentru o cultură, fiecare fiind utilă în raport cu cercetările de un anumit gen.

Prima definiție riguroasă a culturii este dată de E.B.Tylor, în 1871 :” tot acel complex care include cunoașterea, credința, arta, moravurile, legea, obiceiurile și orice alte capacități și deprinderi dobîndite de om ca membru al societății”.Cu siguranță că încercările de definire a culturii sunt mult mai vechi decât varianta propusă de Tylor întrucât termenul este uzual încă din antichitate.

Numărul sensurilor culturii este mult mai mare, se vorbește despre cultură civică și cultură politică, cultură mozaicată și cultură structurată, cultură preparatorie și cultură generalizată, cultură populară și cultură aristocrată, cultură națională și cultură minoritară, cultura de tip “rol “și cultura de tip “club”, etc. Deși atât de numiroase, definițiile date culturii gravitează în jurul a trei mari aspecte: relația omului cu natura, relația omului cu semenii, relația omului cu valoarea.

Cea mai vehiculată definiția a culturi în sens larg este aceea că ea reprezintă : ”totalitatea valorilor materiale și spirituale create în procesul istoric de afirmare a omului, ca om- proces care evidențiază progresul omenirii în cunoașterea, transformare și stăpînire naturii, a societății și a cunoașterii însăși.”

S.Chelcea consideră că “cultura reprezintă ansamblul structurat al rezultetelor materiale și spirituale ale activității de schimbare și adaptare a mediului natural și social la trebuințele și aspirațiile oamenilor:sistemul integrat al comportamentelor sociale, al modului de simțire și gîndire învățat și transmis prin mecanisme nebiologice din generație în generație în cadrul societăților sau comunităților umane; totalitatea experienților umane de transformare a lumii și de autotransformare fizică și psihică.”.

Pentru studierea personalității în psihologia socială a culturii R.Linton propune următoare definiție:”O cultură este configurația comprtamentelor învțțate și a rezultatelor lor, ale căror elemente com- ponente sînt împărtășite și transmise către membrii unei societăți date”.

Configurație- sînt diferite comportamente și rezultatele acestora, care alcătuiesc o cultură, sînt organizate într-un întreg structurat. Comportament înv˘ațat în sensul cel mai larg, include toare activitățile individului, explicite sau implicite, fizice sau psihice. Din punct de vedere al acestei definiții, învățarea, gîndirea etc., trebiue să fie considerate ca forme de comportament, așa cum sînt mișcările musculare implicate în procese tehnice.

Comportamente limitează activitățile care trebiue să fie clasificate ca parte a oricărei configurații culturale date la activitățile a căror forma a fost modificată prin procesul de învățare.

Nici comportamentul instinctual, nici trebuințele sau tensiunile de bază, care determină motivațiile ultime ale comportamentului individului, n-au fost privite vreodată ca părți ale culturii, deși influența lor asupra culturii este evidentă.

Termenul rezultate ale comportamentului, se referă la fenomene de două genuri complet defirite, psihologic și material. Primul gen include acele rezultate ale comportamentului care sînt reprezentate în individ de stări psihice (atitudinile, sistemele de valori, cunoștinște).

Rezultatele comportamentale- obiectele făurite și folosite în mod curent de membrii unei societăți au fost întotdeauna cunoscute sub numele colectiv de “cultură materială” a acestei societăți și considerate ca o parte integrantă a configurației culturale.

Termenul împărtășite și transmise trebuie înțeles în sensul că un anumit model de comportament, o anumită atitudine sau o anumită cunoștință sînt comune pentru doi sau mai mulți membri ai unei societăți. Ea nu implică o cooperare sau o proprieate comună. Împărtășite justifică includerea unui aspect particular în configurația culturală, trebuie să fie stabilită în raport cu continuumul socio-cultural și nu în raport cu o cultură într-un moment dat.

Nu trebuie să considerăm că elementele privite ca o parte a configurației culturale sînt împărtășite de toți membrii unei societăți. Ar fi imposibil să găsim vreun element de cultură care să fi fost împărtășit de toți membri ai unei societăți de-a lungul întregii durate a acesteia.

Din cele spuse despre cultură se poate vedea că acest concept include elemente de cel puțin trei ordine diferite:

material- produse ale muncii;

cinetic- comportamentul explecit;

psihologic-cunoștințe, atitudini, valori împărtășite de membrii unei societăți.

Fenomene din primele două categorii pot fi calificate ca explecite, cele din a treia sînt implicite. Aspectul explicit al fiecărei culturi este concret și palpabil. El este supus observației directe și înregistrării, nu există confuzii în privința lui care să nu pot fi controlate cu ajutorul unor mijloace tehnice. Orice erori care se ivesc în această direcție se datorează exclusiv greșelilor de observație și pot fi ușor corectate.

Înregisrtarea culturii implicite prezintă alte probleme. Acest aspect al culturii ține de stările psihice, iar natura și chiar existența unora asemenea stări poate fi doar dedusă din comportamentul explicit căruia îi dau naștere. Problema de a stabili modelele implicite ale unei culturi este în bună măsură similară cu cea a stabilirii conținutului și organizării personalității unui individ.

Nu putem să omitem faptul că omul învață cunoștințe despre o anumită cultură, dar nu se naște cu ele. Procesele prin care cultura este asimilată de către individ sunt socializarea și enculturația. Trebuie să evidențiem existența diferenței dintre conceptul de cultură și civilizație.

Conceptul de civilizație desemnează totalitatea mijloacelor cu ajutorul cărora omul se adaptează mediului fizic și social, pe care îl supune, îl organizează și îl transformă pentru a se putea integra, tot ceea ce ține de satisfacerea nevoilor materiale, confortului și securității reprezintă civilizația. În sfera civilizației figurează elementele de natura utilitară dispuse în următoarele capitole: alimentația, locuința, îmbrăcămintea, construcțiile publice și mijloace de comunica¸ tie, tehnologia de orice fel, activitățile economice și administrative, organizarea socială, politică, militară, juridică, educația și învățămîntul.

Conceptul de cultură cuprinde în sfera lui atitudinile și operele limitate la domeniul spiritului și intelectului. Opera, actul și omul urmăresc satisfacerea nevoilor spirituale, explicareamisterului, plăcerea frumosului. În raporturile cu natura, cu semenii se urmăresc nu atăt scopuri practice și instrumentalizarea unei părți de către cealaltă, ci mai ales relații de comunicare, căutare și regăsire în celălalt. Ca atare, sferei culturii aparțin: datiniile și obiceiuri, credințele¸ și practicile religioase, ornamentele și divertismentele, operele de știință, filosofie, literatură și muzică, arhitectură, pictură, sculptură și artele decorative aplicate.

2.2. ÎNVĂȚAREA CULTURALĂ

Distanța culturală este greu de evitat. Or, diferențele culturale rămân un factor care influențează puternic relațiile interculturale. Cauza menținerii distanței culturale este de cele mai multe ori lipsa banalei comunicări. Fiecare presupune despre celălalt anumite lucruri, conform propriului său model cultural, de multe ori aceste presupuneri sunt eronate sau distorsionează realitatea.

Reducerea neînțelegerilor culturale poate avea loc prin rezolvarea problemelor de adaptare, axată strict pe armonizarea diferențelor culturale. Dispoziția unei persoane de a se lansa într-o participare la o comunicare interculturală contribuie la conștientizarea riscurilor unei neînțelegeri culturale în relațiile cu celălalt. În acest context, ELA intervine cu numeroase finalități educative, intelectuale, morale și afective, lingvistice și culturale și nu doar estetice.

Percepția similitudinilor și diferențelor contribuie la acceptarea propriului sistem de valori prin compararea lui cu modelele culturale ale altuia. Reprezentările sociale ale altei identități facilitează procesul identificării individuale și sociale, înlesnesc reglementarea comportamentului individual și al celui de grup în raport cu alteritatea. Caracterul proceselor interactive dintre grupurile etnice din comunitățile mixte sunt determinate de reprezentarea identității, iar condițiile existenței grupului etnic sunt dictate nu doar de relațiile cu cultura de referință dar și de posibilitățile de conservare, transmitere și reproducere a modelelor culturale.

2.3.PROCESUL DE ENCULTURAȚIE

Termenul de enculturație, desemnează un proces de asimilare a unei forme de cultură, prin instruire și educație, pe toată perioada vieții, un proces de internalizare de către individul uman a normelor și valorilor grupului (comunității, societății), în care se naște și/sau trăiește.

Enculturația permite o viață armonioasă în interiorul unui grup prin modelarea culturală a personalității umane. Înțelegerea propriei enculturații joacă un rol important în depășirea etnocentrismului. Este necesară, însă, o alteritate pentru a putea privi cu „alți ochi” propria societate, insistențele proprii, precum și prejudecățile personale.

CIC nu este o competență izolată de alte competențe sociale relaționale de bază. Conform lui M.H.Rakotomena, CIC reprezintă produsul și procesul interacțiunii a două/mai multe culturi.

Scopul enculturației este de a iniția educatul în cultura în care există și care îi oferă acestuia metodele și mijloacele general acceptate pentru a trăi și a munci în societate. Astfel, enculturația formează o personalitatea integră prin cultura neamului său și cea general-umană.

Definirea în plan diacronic a noțiunii de competență interculturală incumbă o serie de definiții ale mai multor autori. Conform acestora, competența interculturală este:

capacitatea de a lucra eficient în sânul unei culturii străine;

capacitatea de a administra aspectele interculturale ale lucrului și de a profita de sinergiile interculturale;

al treilea nivel de instruire și rezultatul conștientizării faptului că a fost asimilată o anumită programare mentală și că alții au o programare mentală diferită, de achiziție a cunoștințelor cu referire la o altă cultură; CIC este a reuși într-un mediu social nou; a fi capabil să rezolvi probleme noi;

capacitatea de a înțelege diferența unei alte culturi, a fi capabil să comunici eficient, conștientizând această diferență și a putea să te integrezi în această cultură;

o conștiință critică a caracteristicilor distinctive atât ale culturii străine cât și ale celei proprii;

capacitatea care permite în același timp să se analizeze și să se înțeleagă situații de contact între persoane și între grupuri purtătoare de culturi diferite; să se cunoască administrarea situațiilor; capacitatea de a se distanța suficient în raport cu situația de confruntare culturală în care se implică;

un ansamblu de aptitudini analitice și strategice care lărgesc evantaiul interpretărilor și acțiunilor individului în interacțiunile sale interpersonale cu membrii altor culturi.

Fiecare autor consideră esențial un anume element a CIC, diferit de al celorlalți. M.C.Gertsen, P.Iles, D.E.Bender, Z.Zhu evidențiază importanța aspectului cognitiv, pentru CIC cunoștințele necesare cele mai citate fiind:

cunoștințele cu referire la cultură în general;

cunoștințele cu referire la propria cultură;

cunoștințele cu referire la cultura specifică cu care interacționează.

Unii autori pun în prim plan termenul comprehensiune, care parcurge câteva faze de observare, de reținere, de analiză – și se rezultă cu o conștientizare la un nivel mai înalt.

Comprehensiunea presupune un bagaj teoretic minim care permite unei persoane să adopte modelul de comportament pe care-l consideră adecvat situației date.

Alți autori pun accentul pe rezultat: CIC este o aptitudine empirică (cunoștințele și practicile acumulate datorită experienței personale) având ca scop stăpânirea a cât mai multor situații interculturale diferite.

S.M.Flye pune accentul pe importanța aspectelor comportamentale, pe anumite trăsături și calități personale.

Y.Zhu consideră că atitudinile dominante ale personalității sunt necesare contextului intercultural. Aceste trăsături ale caracterului sunt deseori evidențiate prin manifestări comportamentale, precum respectul, empatia, flexibilitatea, toleranța, interesul, curiozitatea, bunăvoința, motivația, etc.

Calitățile indicate predispun spre o reușită într-o situație interculturală:

cosmopolitismul presupune o anumită flexibilitate a caracterului, implicând capacitatea de adaptare la o situație neașteptată. Comportamentul etnocentric consideră propriile valori ca fiind universale;

flexibilitatea;

empatia;

toleranța – respectul opiniilor și felului de a fi ale altei persoane;

toleranța ambiguității;

capacitatea de a concesiona în raport cu situații echivoce și imprevizibile;

capacitatea de empatie culturală;

spiritul de inițiativă, inteligența, independența, optimismul.

Or, în pregătirea tinerilor pentru deschidere spre dimensiunea interculturală se justifică promovarea activă a valorilor sociale și individuale (respect, solidaritate, cooperare, echitate, toleranță, onestitate, onoare, responsabilitate, spirit civic etc.) pentru evitarea formării unor reprezentări eronate a diferențelor dintre etnii, rase, culturi, genuri, confesiuni, categorii sociale, grupuri profesionale etc.

Sinteza acestor caracteristici și discriminarea definițiilor date de autorii sus-numiți ne-a condus la formularea unei definiții proprii a competenței interculturale:

Competența interculturală reprezintă capacitatea individului de a sintetiza un ansamblu structurat de cunoștințe, abilități și atitudini generale și specifice, necesare/aferente orientării în sistemul axiologic multilateral uman, interacțiunii reușite cu persoane/grupuri de persoane aparținând unor culturi diferite de a sa, precum și sporirii în consecință a propriei identități cultural-spirituale.

CAPITOLUL III

ACULTURAȚIA ȘI ȘOCUL DE ADAPTARE, FORME DE ACULTURAȚIE

3.1.CONCEPTUL DE ACULTURAȚIE

Aculturația, fenomen conceptualizat și definit în prima jumătate a secolului trecut, s-a constituit în obiect de studiu pentru antropologie o dată cu apariția problemelor legate de colonizare.

Politica imperială de asimilare a culturilor dominate a privilegiat, în calitate de urgență științifică, cercetările dedicate aculturației și diverselor forme de răspuns cultural anexate acesteia. Recunoscând importanța studierii aculturației, Consiliul de Cercetare pentru științele Sociale (The Social Science Research Council) se intalneste în anul 1936 pentru a studia implicațiile termenului de aculturație. în Memorandum for the Study of Aculturațion, Robert Redfield, Ralph Linton și Melville Herskovitz ofera cea dintâi definiție a procesului: "Aculturația cuprinde acele fenomene care rezultă din faptul că grupuri de indivizi de diferite culturi ajung într-un contact continuu, direct, având drept consecință modificări în modelul cultural original al unuia dintre grupuri sau al amândurora.

Având în vedere această definiție, aculturația trebuie distinsă de schimbarea culturală (care este doar un aspect al ei) și de asimilare (care este, uneori, doar o fază a aculturației). Trebuie, de asemenea, diferențiată de difuziune, care, deși apare în toate cazurile de aculturație, este un fenomen care poate avea loc frecvent și în afara apariției tipului de contact interuman specificat mai sus, și care, totodată, se poate constitui în doar unul dintre aspectele procesului de aculturație."

Tot în Memorandum, autorii identifică trei tipuri de raspuns al culturii țintă, ca rezultat al aculturației:

acceptarea; când procesul aculturației se întâmplă în condițiile primirii unei mari portiuni dintr-o altă cultură și pierderea moștenirii culturale tradiționale. Membrii grupului receptor vor fi asimilați nu numai în ceea ce privește modelele comportamentale, dar și în ceea ce priveste valorile interne ale culturii cu care acestia au venit în contact.

adaptarea; când trăsături deopotrivă originare și straine se combina astfel încât să producă o cultură omogenă în stare de funcționare, care arată ca un mozaic istoric. Modele preluate din ambele culturi sunt puse la lucru într-un întreg armonios și cu sens, iar conflictele, mai mari sau mai mici, sunt reconciliate în viața de zi cu zi.

reactia; cand, din cauza oprimarii sau din cauza rezultatelor neprevazute ale acceptarii trasaturilor straine, are loc o miscare contra-aculturațiva.

Kroeber consideră că aculturația cuprinde acele schimbări care intervin într-o cultură ca urmare a contactului cu o altă cultură, iar rezultatul ei va fi o din ce în ce mai mare asemănare intre cele două culturi. Schimbarea poate fi reciprocă, deși, cel mai adesea, procesul este asimetric, iar rezultatul este absorbția (de regulă parțială) a unei culturi în cealaltă. Aculturația este, după Kroeber, mai degrabă graduală decât abruptă. Spre deosebire de autorii Memorandum-ului, Kroeber conectează procesul difuziunii de acela al aculturatației, considerând că difuziunea contribuie la aculturație, iar aculturația presupune și difuziune.

Distincția dintre aculturație și difuziune ar constă în aceea ca difuziunea este în legatură cu ceea ce se întamplă elementelor culturale, în vreme ce aculturația privește ceea ce se întâmplă culturilor care vin în contact.

Aculturația ar consta, așadar, într-un proces sistematic de schimbare culturală, îndeplinit de o societate străină, dominantă. Condiția acestei schimbări este existența unui contact direct intre grupurile care se angajează în contact, mai exact, între indivizi care aparțin ambelor culturi.

3.2.CAUZELE ACULTURAȚIEI

Conform studiilor dedicate fenomenului de aculturație, aceasta este conditionată de doi importanți factori:

contactul dintre două culturi delimitate, dintre care una este dominantă (cultura "sursă"), iar cealalta dominată (cultura "șintă").

mențiunea că acest contact trebuie să fie direct.

Aceste două condiții pentru producerea stării de aculturație sunt susținute teoretic de o viziune modernistă, bipolară, asupra timpului și spațiului. Timpul este văzut ca fiind progresiv bipolar, situat între începutul și sfârșitul istoriei, iar spațiul este constituit din centre metropolitane și locuri periferice, unite prin linii de comunicare, dar având granițe bine delimitate. Misionarii, călătorii, comercianții, oficialitățile guvernamentale și alte persoane care duceau cu ele misiunea de "civilizare" a "sălbaticilor" din Lumea Nouă călătoreau dinspre centru (Europa) către periferie (Lumea Nouă), purtând cu sine modelele culturale ale centrului, spre a le impune marginii.

În situația actuală, ne confruntăm cu ceea ce se poate numi o comprimare a spațiului. Spațiului euclidian bidimensional (cu centre, periferii și granițe riguroase) i se substituie un spațiu global multidimensional și discontinuu, cea ce duce la o reconsiderare a condițiilor cu privire la schimbarea culturală.

Analizând schimbarea viziunii asupra timpului și spațiului, Harvey avansează teza în conformitate cu care o marcată accelerație a comprimării timpului și spatiului în economia politica capitalista este hotărâtoare pentru actuala schimbare culturală.

Comprimarea timpului își are punctul de plecare, după Harvey, în acel imperativ al capitalismului care spune ca trebuie scurtat constant timpul mediu de circulație a mărfurilor dintre investiție și profit. Aceasta reducere a timpului de circulație a mărfurilor facilitează și este facilitata de transmiterea rapidă a informației, bunurilor, serviciilor și capitalului. Lucrurile se intâmplă analog și în ceea ce privește comprimarea spațiului. O formă de compresiune este efectuată de ceea ce numim mass-media globală. Posturi ca CNN și MTV, de pildă, au o audiență "orizontală", iar nu "verticală", în sensul în care sunt frecventate de indivizi din întreaga lume, de toate vârstele și condițiile. Televiziunea și Internetul comprimă spațiul și timpul prin însăți schimbarea imaginii asupra turismului. "Navigarea" pe Internet și "surfarea" canalelor TV ofera cea mai la îndemână, mai rapidă și mai eficientă călătorie în alte spații, ceea ce face din acest tip de turism cea mai mare industrie a lumii. dacă în secolele trecute, contactul direct dintre "vizitator" (aventurier, misionar, comerciant etc.) și cultura "vizitată" conducea la o schimbare culturală bidirecțională (chiar inegală fiind, în favoarea comunității "sursă"), în condițiile de față, "vizitatorul electronic" este, în urma acestei specii de contact, susceptibil a fi subiect pentru o schimbare culturală. în acest tip de turism, schimbarea pare a fi mai degrabă unidi-recțională, dinspre ceea ce se prezintă pe ecran ca fiind cultură și consumatorul din fața ecranului.

O inițiativă importantă în studiul proceselor culturale a fost fondarea, în 1988, a revistei Public Culture, orientată către explorarea scurgerilor culturale globale. Centrala pentru acest proiect a fost deplasarea cercetării de la un spațiu intelectual modelat de distincția dintre lumea I, a II-a, a III-a și a IV-a (și concepțiile moderniste pe care aceasta le presupune) către efectele omogenizatoare ale cosmopolitismului. În regândirea teoriei culturale în lumea contemporană, se observă tendința de a înlocui termenul de culturi, o achiziție a culturalismului relativist din prima jumătate a secolului trecut (care s-a substituit termenului de cultură al evoluționismului antropologic), cu termenul de cultură. Transnationalismul, fenomenle de periferizare a centrului, deteritorializarea, care a dus la înlocuirea conceptului de arie culturală cu acela de arie de graniță sunt tot atâtea fenomene care generează discuții privind regândirea conceptului însuți de cultură. Va câștiga conceptul modernist, plural, de cultură (“nu există cultură, ci culturi”) sau datele și analizele culturale vor converge catre nevoia de a regândi cultura la singular? întrucât studiile care își iau ca obiect schimbarea culturală – concept central în teoriile aculturației – pot fi decisive în ceea ce priveste răspunsul la intrebarea anterioară, studiul globalizării ca aculturație, cu metodele și aparatul conceptual al antropologiei ar putea fi profitabil în chestiunea de față. Pentru a putea studia fenomenul globalizării ca fenomen de aculturație, trebuie să răspundem la intrebarea dacă și în ce măsură este globalizarea o specie a aculturației.

După cum am remarcat anterior, toate studiile de specialitate asupra aculturației parvin la concluzii potrivit cărora este necesar, pentru ca starea de aculturație să se instituie, un contact direct, fizic, între două culturi. Dar acest tip de contact direct stipulat de definițiile clasice presupune o conceptie modernistă asupra spațiului și timpului. O data cu schimbarea de perspectivă asupra acestor două universalii, cu comprimările spațio-temporale specificate anterior, contactul fizic nu mai reprezintă un factor determinant pentru apariția fenomenului aculturației. Informatia despre "ceilalți" nu mai este purtată de călători, misionari, aventurieri, comercianți etc.. în schimb, mass-media electronica funcționează ca un broker cultural, cu șanse cel puțin egale, dacă nu superioare celor de care s-au bucurat "civilizatorii" veacului trecut. O a doua problema legată de aplicabilitatea conceptului de aculturație privind fenomenele globalizării depinde de răspunsul la intrebarea pe care am pus-o în I. A, și anume dacă putem vorbi despre fenomenul globalizării și în ceea ce priveste culturile. Ne confruntăm aici cu cel puțin două situații:

situația în care admitem o definiție a culturii care absoarbe în ea conceptul de civilizație, caz în care raspunsul la întrebarea anterioară este pozitiv: culturile se globalizeaza.

situația în care menținem distincția cultură – civilizatie, caz în care suntem nevoiți să admitem că globalizarea se produce pe linia civilizației, iar nu pe aceea a culturii. Dar fenomenul corelat globalizării, localizarea, este un fenomen care interesează mai puțin civilizația, cât cultura.

Prezervarea identității etnice prin intermediul promovării, reciclării și chiar inventării patrimoniului cultural local sunt tipuri de răspuns cultural la fenomenul globalizării. Simtindu-se amenintate, culturile produc un întreg scenariu de natura sa con-tracareze factorii globalizanți, percepuți ca fiind agresivi la adresa identității locale. Cum nu putem detașa procesul globalizării de acela al localizării (in acest sens, termenul lui Robertson de glocalizare este relevant), după cum nu putem separa fenomenul aculturației de acela la contra-aculturației, ca răspuns cultural la agresiunea externă-, avem temeiuri să afirmăm că globalizarea se adresează și modelelor culturale gazdă. Aculturația este un concept de bază al antropologiei contactelor culturale. în acest caz, aplicarea, la fenomenul globalizării, a aparatului conceptual și a metodologiei pe care antropologia secolului trecut le-a pus în joc cu raportare la studiul aculturației este o indeletnicire profitabilă, globalizarea putand fi studiă ca fiind un caz particular, modern, al aculturației.

3.3.GLOBALIZAREA ȘI ACULTURAȚIA

Definiția clasica a aculturației se cere remaniată astfel incat conceptul să devină lucrativ în studiul fenomenului globalizării. Vom înțelege prin aculturație procesul de-a lungul căruia o cultură dată este contaminată progresiv la nivelul continutului și/sau structurilor, ca urmare a contactului direct sau indirect, agresiv sau pasnic, cu o altă cultură, considerată ca fiind dominantă.

Aculturația se poate produce într-un singur sens sau în ambele sensuri, poate fi, așadar, univocă sau biunivocă. în situațiile clasice de aculturație ale secolelor trecute, cele două culturi care intră în contact sunt (a) cultura colonialistă și (b) cultura colonizată. în acest caz, ambele culturi sunt culturi locale relativ bine delimitate, una dintre acestea exercitând presiuni pentru asimilarea celeilalte. în cazul globalizării, situația se modifică, întrucât numai una dintre culturile aflate în contact este o cultura locală, delimitată: cultura – țintă. Care este cultura care globalizează? Literatura de specialitate ne oferă două posibile răspunsuri:

Promotorii imperialismului cultural identifică aceasta cultură cu cultura americană

O teorie care evita speculatiile privitoare la globalizare ca imperialism cultural este aceea care vorbește despre cultura globală ca fiind una transnaționala, poziție care corelează conceptul de "globalizare" cu acela de "transnationalism".

Noțiunea de globalizare se folosește aici ca referindu-se la procese culturale, economice, sociale și demografice care, deși au loc în interiorul națiunilor, transcend națiunile. Unii autori consideră conceptul de "transnationalism" ca suprapunându-se doar parțial peste conceptul de "globalizare", el avnd o extensiune mai limitată.

Procesele transnaționale sunt ancorate în unul sau mai multe state naționale, pe care, totodata, le transcend (de pildă, corporațiile care operează în intreaga lume, dar sunt centrate într-o singură națiune), în vreme ce procesele globale sunt descentrate din teritoriile specific naționale, avand loc intr-un spatiu global. Kloos extrage termenul de "regim" din științele politice, unde acesta este pus în strânsa legătură cu relațiile dintre state sau dintre guverne. Considerând că această limitare a regimului la relațiile internaționale nu este practică, întrucât multe dintre aceste regimuri se ivesc fără intervenția statelor, Kloos rectifica definiția, regimul constând în "principii, reguli și proceduri de decizie implicite și/sau explicite care mobilizează și constrâng actorii sociali dintr-o arie de activitate dată". Un regim transnațional va fi acela care mobilizează și constrânge activitățile actorilor sociali la un nivel transnațional, chiar global.

Pentru ca accentul cade aici pe norme și reguli, punand între paranteze rolul activ, creator, al indivizilor în crearea acestora, și întrucât astfel de regimuri (ex. mișcarea feministă, mișcarea ecologică, mișcarea pentru drepturile omului etc.) sunt strâns legate de legăturile care există între actorii individuali, Kloos intervine pentru a doua oară în definiție, înțelegând printr-un regim "o constelație formalizată de interdependente umane în care principii, reguli și proceduri de luare a deciziei, implicite și/sau explicite, create de către actorii sociali, mobilizează comportamentul acestora și totodată îl constrâng intr-o arie de activitate dată".

Un astfel de regim devine transnațional o dată ce constelația interdependențelor umane transcende granițele statului. Globalizarea va fi definită în termenii regimului transnațional: "globalizarea este nimic altceva decat ascensiunea și extinderea regimurilor transnaționale, în ultimă instanță, globale".

Numim cultură care transcende granițele locale sau naționale cultura translocală sau transnațională și ne referim la ea ca fiind cel dintâi termen al contactului de aculturație care este globalizarea: cultură – sursa sau cultură – vector. Cultura transnațională este un mozaic dinamic, eclectic și capricios, în continuă prefacere, care asambleaza disproporționat elemente culturale locale după criterii de selectie care țin, în principal, de piață. Presiunea pe care aceasta o exercită asupra culturilor locale este una de tip concurențial. Succesul, pe scara globală, a culturii transnaționale se bazează pe un fenomen la fel de vechi ca și civilizația: concurenta dintre dificil și facil, dintre incet și repede, dintre complex și simplu. Iar Disney, McDonald și MTV sunt abinitio învingătoare, întrucât apelează întotdeauna la facil, repede, simplu. și dinspre culturile locale către cultura translocală, se produc diferite tipuri de scurgeri: de arta etnică, de practici religioase, de dans, de bucătărie, de modă etc., elemente care suferă serioase modificări o dată ce a fost extrase din culturile care le-au produs și alimentat. Aceste elemente sunt reciclate, deprivate de continutul lor inițial, asamblate în imensul conglomerat al culturii transnaționale și avansate ca marfă, transformate în capital simbolic.

Globalizarea ca aculturație presupune un număr de procese, unele dintre ele operative în același timp. Vom prelua terminologia pe care o foloseste Ralph Beals, cu privire la procesele aculturative:

procese substitutive (noua trăsătură sau complex de trăsături substituie trăsături existente ale culturii – țintă, îndeplinind aceeași funcție; în acest caz, schimbarea structurală este minimă);

procese aditive (noi trăsături, complexe sau instituțtii care se adaugă elementelor existente; o schimbare structurală semnificativa poate fi sau nu implicată);

procese sincretice (noile și vechile trăsături se amalgameaza pentru a forma un nou sistem sau subsistem; schimbarea structurală poate fi, în acest caz, considerabilă);

procese deculturative (contactul intens și de lungă durată cu cultura translocală poate cauza pierderea unei părți a culturii gazdă, fără ca aceasta parte să fie înlocuită; ex.: substituirea unor bunuri care sunt fabricate în cultura – țintă pot cauza pierderea tehnologiei; sărbătoarea Valentine, de largă audiență, se poate substitui unor obiceiuri locale de fertilizare);

procese inventive (noi structuri sunt inventate pentru a întâmpina nevoile provocate de schimbare);

procese rejective (efortul culturii – țintă de a rezista schimbarilor care survin în urma contactului cu cultură – sursă).

La aceste procese, se adaugă un număr de variabile care țin de gradul de diferențiere dintre cultura locală și cultura translocală (in cultura americană, de pildă, acest grad este minim), de puterea politico-economică a culturii – gazdă, de durată și intensitatea contactului, de amploarea cu care mijloacele tehnice, ultramoderne, de comunicare au pătruns în culturile – tinta etc. în funcție de aceste procese și variabile, se poate vorbi despre trei posibile rezultate ale globalizării:

identificarea culturii locale cu cultură translocală (pierderea identității);

asimilarea culturii translocale de către cultura locală cu menținerea identității (apariția unor fenomene precum identitatea dubla)

adaptarea; cultura – gazdă traduce elementele și structurile străine în funcție de datele proprii, ajungând la un nou echilibru intern.

3.4 PROCESUL DE ACULTURAȚIE

În ultimul timp în psihologia socială tot mai multă atenție se acordă fenomenului de imigrare și de aculturație. Acest obiect de cercetare care se află la granița dintre psihologia și antropologie, se interesează de influența factorilor culturali asupra progresului și comportamentului uman, influența care se traduce prin diversitatea universală a conduitelor umane și a comportamentelor cotidiene. De asemenea, un interes reprezintă adaptarea psihologică a indivizilor atunci cînd trec dintr-o cultură în alta, aceasta vizează o adaptare psihologică a indivizilor la o cultură nouă. Un astfel de eveniment determină un proces de aculturație, implicînd schimbări în interiorul grupurilor și al indivizilor aparținînd celor două culturi aflate în contact: imigranți și comunitate de primire. Aceste schimbări au fost identificate și clasificate, ele se referă la atitudinile și comportamentele intergrupuri, la comportamentele sociale, la valorile, identitea personală și colectivă, precum și la stressul de aculturație.

Modul în care imigranții se schimbă și se adaptează, în timp, la societate de primire este un aspect important al relațiilor intergrupuri. Procesul de imigrare produce schimbări nu numai în rîndul celor veniți, dar și în societăți gazdă. Vasquey numește aculturația drumul cu două sensuri, toate ¸ările gazdă se schimbă în contact cu cei veniți, să luăm ca exemplu, adaptarea felurilor de mîncare specifice grupurilor imigrante, pizza în America, paella și couscous în Franța

Conform definiției clasice “aculturația cuprinde fenomenele care rezultă din contactul direct și continuu dintre grupuri de indivizi de culturi diferite, cu modificări ulterioare ale tipurilor culturale originale unuia dintre grupuri sau ale ambelor”.

Mai întîi procesul de aculturație era considerat un fenomen de cultură, ea a fost definită ca o schimbare de cultură, rezultată din contactul între două grupuri culturale autonome și distincte. Lucrările lui Graves au demonstrat că fenomenul de aculturație implică atât din parte membrilor societății de primire, cât și cea a imigranților apariția noilor moduri relaționale în viața cotidiană. Cercetările din acest domeniu au arătat existența unui număr mare de diferențe individuale în modul de a se adapta la schimbările de aculturație. Aceste strategii sînt compuse din trei elemente: preferințele sau “atitudinile de aculturație”, schimbările concrete de comportament sau ”modoficările comportamentale”, nivelul de dificultate resimțit de indivizi în a face față situației sau “stressul de aculturație”.

Cercetările efectuate în Canada au evidențiat un pattern de aculturație al imigranților, care include schimbarea în sferele economiei, politicii și culturii.

Integrarea economică este măsurată în capacitatea imigranților de a se plasa într-o nișă pe piața economică, calitatea acesteia depinde foarte mult de nivelul instruirii al acestora și de îndemînarea în lucrul efectuat.

Integrarea lingvistică, se referă la cunoașterea limbii oficiale ale țării, care limitează segregarea etnică în drepturi pentru obținerea unui post. Cunoașterea limbii țării ajută prima generație de imigranți în adaptarea economică, culturală și politică.

Integrarea culturală și cea lingvistică sunt două procese complementare, care se produc concomitent și intr-o dependență reciprocă. Patternul imigrării și integrării poate fi reprezentat ca printr-un atașament cultural complet pentru domenii dintr-o o nouă cultură, ceea ce face pe noiveniți să privească cu speranța viitorul într-o nouă societate.

3.5.FORME DE ANALIZĂ A ACULTURAȚIEI

Modele de analiză a aculturației

Modelul unidimensional sau liniar

Aculturația a fost privită ca o adaptare progresivă: indivizii se desprindeau de grupul lor de origine pentru a se contopi cu societatea de primire.

Conform modelului liniar orientare către grupul de origine și orientarea către grupul de primire s-ar situa la cele două extrimități ale aceluiași continuum, astfel încât între aceste două puncte se află biculturalismul, care este faza tranzitorie. Adică individul încă nu a adoptat cultura nouă, dar nici nu a uitat acea de proveniență. Privită prin această prismă, problema adaptării imigranților este atribuită lor, care sunt responsabili pentru eșecul în adaptarea într-o nouă societate. Ca măsura de adaptare în acest model s-a considerat indecele de contact cu societatea de primire, adoptare valorilor noii culturi.

Modelul bidimensional

Criticele modelului unidimensional au adus la descoperirea unui noumod de analiză a procesului de aculturație, și anume, a modelului bidimensional. Zak a propus o nouă abordare a identității imigranților, care conținea dimensiuni independente și ortogonale: biculturalism vs menținerea culturii natale, status ingrupului vs outgrupului, asimilarea vs menținerea moștenirii culturii, adoptarea normelor noi vs păstrarea normelor vechi.

Un alt model bidimensional a fost propus de Berry. Acesta a admis prioritatea a două probleme din evantaiul strategiilor de adaptare ce pot fi observate în viața cotidiană. Una din ele este legată de menținerea și dezvoltarea distincției etnice a grupurilor dintr-o societate. Pentru grupuri și indivizi trebiue să se determine dacă menținerea propriei identități culturale și obiceiurilor lor reprezintă o valoare importantă sau nu, să se stabilească în ce măsură ele trebiue să fie păstrate.

O altă problemă se referă la dorința de a avea contacte interculturale, de a stabili dacă relațiile cu alte grupuri reprezintă o dimensiune importantă și în ce măsură sunt importante aceste relații. Acest model poate fi redus la două întrebări:

este importantă conservarea identității și a caracteristicilor culturale;

este important să se stabilească și să se mențină relații cu alte grupuri.

Cele două dimensiuni constituie, de fapt, probleme de valoare care pot fi măsurate și evaluate cu ajutorul stărilor continuie dintre polul negativ și pozitiv.

Criteriile conceptuale permit ca orientările să fie reduse la alegeri dihotomice și astfel să se genereze un model cu patru celule. Fiecare celulă este considerată o strategie de aculturație a grupurilor dintr-o societate multiculturală, față de care indivizii pot manifesta diferite atitudini.

Modelul interactiv (MAI)

Recent Bourhis a propus un nou model de aculturație Acest model se centrează pe următoarele puncte:

strategiile de aculturație adoptate de imigranți în noua comunitate;

strategiile de integrare de adaptare în noua societate;

relațiile intergrup, care sunt rezultatul ai combinării strategiilor imiganților și societății de primire.

Primul element al modelului constă în strategiile de aculturație bine articulate în modelul lui Berry. Folosind varianta lui, aculturația poate fi măsurată prin diferența orientării individului sau grupului spre ingrup sau outgrup.

Al doilea element al modelului constă în strategia de aculturație preferată de membrii societății de primire.

Întrebările prototip al modelului sunt:

Sunteți de acord sau acceptați ca imigranții să mențină moștenirea lor culturală;

Acceptați ca imigranții să adopte cultura noii comunități.

Aceasta scală era adresată deferitor domenii ale vieții : viața familială, endogamia-exogamia, educația, serviciu, organizarea comunității, conducerea politică.

3.6.STRATEGII DE ACULTURAȚIE

Modelul de aculturație identifică patru strategii de aculturație, în funcție de gradul de asimilare a noii culturi. Astfel, putem să vorbim de: asimilare, integrare, separare, marginalizare.

Asimilarea este cazul în care răspunsul la prima întrebare este negativ, iar cel la a doua întrebare este pozitiv. Ea corespunde dorinței de a abandona identitatea culturală de origine și de a se orienta spre societatea de primire. Astfel se produce absorbția grupului nedominant de cel dominant.

Integrare implică faptul că identitatea culturală, specifică grupului este menținută în întregime, dar în paralel are loc în cadrul grupului de apartenență o mișcare pentru a deveni parte integrantă din societatea de primire. În acest caz, există numeroase grupuri etnice distincte, toate cooperînd în cadrul sistemului social general. Un exemplu de multiculturalism este situația etnică din Canada, astfel, se vorbește de mozaicul canadian, un tot coerent și semnificativ format dintr-o îmbinare de fragmente extrem de diferite.

Segregarea se caracterizează prin absența relațiilor dintre grup și societatea de primire, asociată cu menținerea identității și tradițiilor. Sunt două situații cînd poate apărea această strategie. Fie că ea este impusă de grupul dominant, atunci asistăm la modelul clasic de segregare, în care se pun oameni la locul lor. Un exemplu, poate fi America de Sud și de Nord și situația indienilor pe aceste continente. Fie este impus de grupul etnic cu scopul menținerii tradițiilor dincolo de orice participare socială în cadrul societății.

Marginalizare este caractrerizată printr-o mișcare de recul și printr-o distanțare de societate de primire, existînd sentimentul de înstrăinare provocat de pierderea identității, adăugat stressului legat de aculturație. Marginalizații pierd contactul cultural și psihologic atât cu societatea de primire, cât și cu societatea lor tradițională.

3.7.FACTORI DE CARE DEPINDE ACULTURAȚIA

Numeroase ceretări s-au inspirat din modelul lui Berry, toate au demonsrat pertinența abordării acestuia în mai multe țări ale lumii, pe diferite grupuri etnice.Validitatea și soliditatea modelului au fost evidențiate cu precădere de cercetările efectuate în Canada.

Cercetările canadiene au demonsrtat, că toate grupurile preferă strategia de integrare și doresc cel mai puțin atitudinea de margimnalizare. De asemenea, fiecare grup, din cauza condițiilor istorice și sociale ale imigrării lui, are atitudini diferite față de asimilare și separare. Astfel., asimilarea este imposibilă pentru unele grupuri mici, în special cele cu trăsături fizice distinctive, cum ar fi aborigenii australieni, indieni sau coreenii din Canada. În mod similar, separarea este o atitudine puțin probabilă în cazul anumitor grupuri care au imigrat recent și voluntar în Canada.

Moghaddam, studiind strategiile de aculturație ale elitelor, a diferențiat două tipuri de strategii de promovare socială: strategiile colectiviste și strategiile individuale. Strategiile colectiviste aparțin persoanelor sărace sau minoritare, deoarece forța acțiunii colective le permite să amelioreze soarta comună a indivizilor. Srtategiile individuale sunt mai curînd specifice indivizilor dotați, care preferă să se situeze personal pe scara socială.

Rezultatele studiilor lui Maghaddam au evidențiat necesiatea de a considera orientarea spre grupul de origine și cea spre societatea de primire ca independente una de cealaltă. El a presupus că dorința de a fi asimilat nu demonsrează un individualism excesiv, ci mai curînd o stimă de sine inferioară.

Lucrările lui Maghaddam au evidențiat diferența între indivizi care resping ambele culturi (de origine și de primire) și cei care nu manifestă vreo orientare anume. Primii ar fi indivizi marginalizați, în timp ce ceilalți mai degrabă indivizi talentați, autonomi.

Lucrările din acest domeniu evidențiază existența diferenței nu numai între grupuri, ci și în interiorul grupului de imigranți. Ele sunt asociate cu trăsături individuale de caracter, dar și cu suma de indicatori psihosociali: vîrstă, durata rezidenței, nivelul de educație, condiții de imigrare.

Toleranța populației de primire este una din condițiile necesare imigranților pentru ca integrarea să fie opțiunea de preferință. Preferința imigranților pentru strategia de integrare este condiționată de un nivel scăzut de prejudicăți, de atitudini pozitive față de grupurile etnice și rasiale și de o primire favorabilă a ideii de diversitate culturală în cadrul societății de primire. În Canada toleranța este destul de mare și grupurile din situația de acultara¸ tie se află în situația de acceptare.

Totalitatea cercetărilor efectuate indică importanța unui șir de indicatori psihosociali, precum: vîrsta, durata rezidenței, nivelul de educație, condiții de imigrare.

Variabila de vîrstă poate fi interpretată ca lipsită de flexibilitate, fiindcă persoanele mai în vîrstă sunt mai orientate spre grupul lor de origine, iar cele tinere spre societate de primire, dar trebuie să luăm în calcul și alte variabile ca durata șederii, situația politică în țară de origine, în cea de primire.

Durata șederii poate influența atitudinile de aculturație, în primele perioade toată activitatea individului este ocupată de găsirea unei locuințe, unui post de muncă, ceea ce implică anumită cunoaștere a noii culturi, determină pe nou venit să se adapteze mai rapid.

Odată stabilit imigrantul simțindu-se în siguranță își stabilește singur ce trebuie menținut și ce trebuie uitat din propria cultură, adică își definește atitudinea față de noua cultură.

Un alt factor important este cunoașterea limbii țării de primire. Atunci cînd persoanele sunt monolingve ( fie cunosc numai limba proprie culturi, fie numai a culturii de primire) ele adoptă o atitudine de aculturație îndreptată spre una din culturi, adică asimilarea sau marginalizarea.

Motivele imigrării, cunoștințe despre altă țară pot fi de asemenea alți factori care influențează adaptrea într-o nouă țară, aceste două dimensiuni pot fi diferite în cadrul aceleiași familii.

Desigur un factor important în aculturație este atitudinea de toleranță a populației de primire. În ansamblu, tinerii sunt mai deschiși în fața faptului ca imiganți să-și păstreze

valorile culturale. Persoanele care trăiesc în zonele unde există o densitate mai mare de noi veniți au o atitudine mai pozitivă față de aceștea, decât cei care nu au un contact permanent cu imigranți.

La începutul secolului XIX în Franța s-a încercat să studieze influența schimbării culturii asupra sănătății mintale a imigranților. Cercetătorii influențați de etnopsihologia au identificat în rîndul imigranților din acea perioadă un număr mai mare de cazuri de sinucidere, de comportament heteroagresiv, un nivel de inteligență mai scăzut în comparația cu populația de primire, aceste concluzii au fost extinse asupra tuturor imigranților. Însă, ei au uitat să verifice influența altor variabile, acele ca nivelul de instruire, apartenența la un grup. Rezultatele obținute pot fi explicate prin faptul că majoritatea imigranților din perioada 1945 –1974 erau neinstruiți, izolați, needucați, nu cunoșteau limba țării.

Astăzi, de asemenea, se continuă studii pentru a identifica corelația dintre aculturația și sănătatea mintală. Astfel, Neto în 1993 a identificat o legătură între atitudinea de marginalizare a tinerilor portughezi și nivelul de stress. Alte cercetări au demonstrat o influență benefică a coeziunii sociale, indiferent de distanța între cultura de primire și cea de origine. Grupurile cu viața de comunitate mai intensă, de exemplu, portughezii, chinezii, prezintă mai puține probleme de adaptare decât grupurile cu o viață de comunitate mai dezorganizată.

CAPITOLUL IV

STRESUL DE ACULTURAȚIE ÎN TEATRELE DE OPERAȚII DIN AFGANISTAN

– STUDIU DE CAZ –

4.1. MISIUNI ÎN AFGANISTAN – CULTURA GAZDĂ/ TRUPE STRĂINE

Afganistanul este o țară din Asia centrală. Se învecinează cu Iranul la vest, Pakistanul la sud și la est, Turkmenistanul, Uzbekistanul și Tadjikistanul la nord, și cu China în estul extrem. Aici sunt cea mai mare parte din Munții Hindukush. Este una dintre cele mai sărace țări ale lumii.

Populația Afganistanului este atât de eterogenă, încât nu se poate vorbi cu adevărat despre un popor Afgan în sensul clasic al cuvântului. Nici despre stat național nu se poate vorbi, probabil că cel mai nimerit termen ar fi Confederație etnică bazată pe o comuniune tribală (Tribal Commonwealth).

Afganistanul prezintă două probleme majore pentru lumea occidentală. Prima și cea mai actuală (aproximativ de la începutul anilor 80) este insurgența islamistă, reprezentată prin alianța între Talibani Afgani și Islamiști Suniți-Wahabiți de sorginte a Fraților Musulmani care au generat Al-Qaida. A doua problemă, mult mai veche, este producția de Opium + derivate (Heroina și crackul).

Războiul din Afganistan este dificil tocmai pentru că se confruntă două lumi total deosebite. De o parte supertehnologia și tradițiile democratice occidentale, de cealaltă parte primitivismul agresiv și libertatea înțeleasă ca valoare colectivă supremă. SUA și aliații lor nu vor putea câștiga în Afganistan decât dacă vor vorbi pe limba poporului său, oricât de dificil ar fi să se găsească și un limbaj comun. Bombele, oricât de inteligente ar fi, nu pot ține loc de sentimente și chiar sentimentele lipsesc în Afganistan. Talibanii au fost împinși prin politica agresivă dusă de aliați în brațele Al Quaida, în loc să se găsească o punte de înțelegere cu ei, pentru că și ei aparțin culturii și tradiției islamice afgane. Nu poți impune cu forța o cultură și reguli chiar democratice fiind, complet străine de substanța poporului afgan, este de altfel concluzia la care au ajuns aproape toți comandanții care au luptat în Afganistan.

Războiul antiterorist din Afganistan a fost declanșat în toamna anului 2001, după atacurile din 11 septembrie asupra gemenilor din New York, când SUA au cerut activarea articolului cinci din Carta Nord Atlantică, care spune că atunci când un stat membru este atacat, celelalte state membre sunt obligate să acorde ajutor.

Ca și actori, în opinia unor specialiști se remarcă următoarele categorii:

Actorii Principali: Afganistan, SUA, NATO, Coaliția Talibană, SUA, NATO, al-Qaida, Pakistanul, Arabia Saudită

Actorii Secundari Regionali: India, Rusia, Iran, Irak, Fostele republici Sovietice-Musulmane

Actorii Secundari Medieni: Turcia, Israel, Egipt, Țările Balcanice, Siria-Libanul, China.

Patroni: SUA, Pakistanul și Rusia.

În primul rând, Zona EST-VEST, este zona în care două puteri nucleare se află într-un conflict care a generat deja două războaie, încă convenționale (Pakistan-India).

Unul dintre ele ar fi, evident, repartiția inegală a resurselor pe mapamond. Ideea că Afganistanul ar avea în subsol o cantitate impresionantă de resurse i-a determinat și pe sovietici acum 20 de ani sa facă pasul important de a interveni în Afganistan sub aspectul a unui sau mai multor motive mai mult sau mai puțin reale. Astfel, banuielile diversilor analisti politici internationali care invinuiau Statele Unite ale Americii ca doresc, de fapt, cotropirea și insusirea bogatiilor naturale ale Afganistanului (despre care circulau cifre imense în cercuri restranse), sunt pe cale sa fie confirmate. Unii estimeaza ca valoarea bogatiilor subterane depaseste suma astronomica de 1 trilion de dolari. Se banuia ca aceasta tara arida ascunde și alte bogatii în afara de uriasele depozite de gaze naturale, despre care Kremlinul avea cunostinta inca din anul 1957, cand geologii rusi investigau rezervele de gaze naturale din apropierea fluviului Amu Daria.

Un alt motiv de invadare al Afganistan-ului expus de anumiti experti în domeniu ar fi acela al opiumului sau al uraniului, care ar rotunji foarte mult veniturile statelor aflate în coaliție, dar în special SUA. Nu mulți știu că, după ce americanii și-au facut simțită prezența pe teritoriul Afganistan-ului producția de opium aproape s-a dublat, Afganistan-ul posedând astfel posibilitatea să alimenteze întregul mapamond. În ciuda tentativelor comu-nității internaționale, producția de opium, materie primă pentru obținerea heroinei, a bătut toate recordurile în Afganistan în 2007. Semnalul de alarmă apare în raportul anual al Organismului internațional de control al stupefiantelor (OICS). Afganistanul a produs o „cantitate excepțională” de 8.200 tone de opium anul trecut, cu 34% mai mult decât în 2006, și aprovizionează deja circa 93% din piața mondială a consumatorilor de opium.

Cele mai mari culturi de mac se găsesc în sudul țării, unde insurgența talibană împotriva guvernului afgan și a președintelui Hamid Karzai este mult mai intensă, iar zona mai greu de controlat. Talibanii, care îi protejează pe crescători și traficanți, sunt cei care au cel mai mult de câștigat (circa 100 milioane dolari anul trecut) de pe urma traficului de opiu, făcând rost astfel de bani și de arme. Valoarea de export a drogului s-a ridicat anul trecut la circa 4 miliarde de dolari, mai mult de o treime din produsul intern brut al țării, menționează raportul.

4.2.STRESUL DE ACULTURAȚIE

Trecerea dintr-o cultură în altă presupune nu numai dificultăți în acomodarea într-o nouă cultură, ci și trecerea printr-un șoc și stress de aculturație.

În șoc de aculturație se poate identifica tei perioade:

etapa agitației energice caracterizată prin voința apriori de a depăși toate neajunsurile generate de contactele cu cultura srăină;

etapa de depresie, de delăsare, atunci cînd indivizii constată că voința lor este privită cu suspiciune și chiar ostilitate de către grupul de contact. Părțile implicate în relația de dialog și transfer cultural au viziuni diferite despre modul cum trebuie să acționeze eficient. Nici una nu concepe să renunțe la propriul model cultural și, din acest motiv, șocul cultural are amplitudinea mare chiar de la început;

etapa de familiarizare este faza în care sentimentele negative scad în intensitate, iar gradul de siguranță resimțit de individ este din ce în ce mai mare.

Astăzi se consideră că pentru a înțelege mai bine stressul de aculturație trebuie să ținem cont de trei considerații. În primul rînd, trebuie remarcat efectul contextului de aculturație. Pentru fiecare țară de primire motivele de aculturație sînt diferite. Gradul de acceptare venind dinspre societatea de primire nu este acelaș pentru toate grupurile de imigranți, de asemenea, gradul de adeziune și de participare a indivizilor la aceste procese de grup variază. În consecință, experiența de aculturație variază de la persoană la persoană.

În al doilea rînd, elementele simbolice ce pot declanșa stressul nu sunt identice pentru toți indivizi. Ele variază în funcție de expunerea personală indivizilor la situația de aculturare și de modul în care ei înțeleg aceasta situație.

În al treilea rînd, totul depinde de gradul de rezistență la stress a indivizilor și caracteristicilor lor personale. Nivelul de stress resimțit de individ depinde și de alți factori, cum ar fi prejudicățile din societate de primire, capacitatea indivizilor de a se adapta la diferite situații, precum și strategiile pe care le pun în aplicare, nivelul de școlarizare. Fiecare dintre aceste dimensiuni influențează cele trei componente ale stressului de aculturație.

Așadar, atitudinile societății de primire și relațiile intergrupuri prezintă elemente importante ale adaptării imigranților. O analiză în funcție de cele două axe, una de schimbare și altă de conservare a identității culturale ne permite să determinăm mai exact diferitele forme de adaptare și să precizăm factorii individuali, colectivi și instituționali necesari.

Recent s-a adus o nouă replică la modelul lui Berry, care se referă la Marginalizarea. Este clar că proporția imigranților care aleg cultura natală și nu cea nouă este mică, această strategie se mai numește anomie. Sensul acestei strategii este în funcție de stima de sine și poate influența adaptarea imigranților în noua cultură. Însă, unii imigranți se disociază singuri de la propriul grup etnic și nu se alătură unui grup nou special pentru a se diferenția mai ușor și mai repede, dar nu din cauza unui șoc cultural.

4.3.FACTORII DETERMINANȚI AI STRESULUI ACULTURAȚIEI

Cele cinci aspecte principale ale aculturației psihologice au primit diferite etichete în literatura de specialitate, dar există un consens larg asupra faptului că procesul gestionării evenimentelor vieții începe cu un anumit agent cauzal care emite o sarcină sau o solicitare organismului. În timpul aculturației, aceste solicitări își au originea în experiența interacțiunii dintre cele două culturi și din necesitatea de a participa, în anumite grade la ambele.

Al doilea fenomen la care face trimitere modelul lui Berry, implică demersul indivizilor de a lua în calcul semnificația acestor experiențe, evaluându-le și apreciindu-le ca o sursă de dificultate (ex.: factori de stres, oportunități). Efectele acestei aprecieri sunt variabile: când experiențele aculturațive sunt judecate ca nepunând probleme individului, schimbările comportamentale sunt ușoare, fără perturbări în sfera personalității acestuia. Când sunt experimentate niveluri ridicate ale conflictului intercultural, iar aculturația este judecată ca problematică, dar controlabilă și surmontabilă, atunci rezultă stresul aculturației. În acest caz indivizii înțeleg că se confruntă cu probleme rezultate din contactul intercultural care nu poate fi gestionat cu ușurința și rapiditate.

Al treilea, după cum am mai amintit, indivizii încearcă, prin diverse strategii să facă față experiențelor interculturale evaluate ca problematice. Aceste strategii pot fi înțelese în relație cu strategiile interculturale și sunt în legătură cu noțiunea de „coping”, definită de Lazarus și Folkman, ca reprezentând ansamblul eforturilor cognitive și comportamentale destinate controlării, reducerii sau tolerării exigențelor cerințelor externe și/sau interne care amenință sau depășesc resursele unui individ. Răspunsurile individului la factori de stres, răspunsuri necesare acestuia pentru a putea face fața situațiilor respective pot fi de natură cognitivă, afectivă (ex.: transformarea în plan imaginar a unei situații periculoase într-o ocazie favorabilă de profit personal) și comportamentală (ex.: înfruntarea deschisă a problemelor, adoptarea unei conduite de evitare etc.). Autorii au identificat două funcții majore: prima, centrarea pe emoții, având ca obiectiv reducerea tensiunii emoționale fără a schimba situația, iar a doua, centrarea pe problemă, având ca obiectiv modificarea situației și acționând indirect asupra emoțiilor. O distincție importantă este făcută de Diaz-Guerrero între strategiile de „coping” activ și pasiv. .„Copingul pasiv” reflectă răbdarea și auto-modificările comportamentale asemănătoare strategiei de asimilare. Această strategie pare a fi de succes numai dacă societatea dominantă împărtășește atitudini pozitive și dorește să accepte membrii grupului non-dominant. Dacă atitudinile sunt ostile, strategiile de „coping pasiv” pot conduce la niveluri inacceptabile de excludere și dominare.

Al patrulea aspect al aculturației psihologice este un complex set de efecte imediate, incluzând reacții psihologice și emoționale apropiate noțiunii de stres. Când schimbările comportamentale au loc fără dificultate, stresul pare a fi minimal și consecințele personale sunt în general pozitive. Când problemele aculturațive (factorii de stres) apar, dar indivizii reușesc să le facă față cu succes, stresul va avea un nivel scăzut, iar efectul imediat va fi pozitiv; când factorii de stres nu sunt complet surmontați, stresul va fi ridicat și efectele consecutive mai negative. Când problemele aculturațive sunt copleșitoare, efectele sunt substanțial negative, stresul fiind însoțit de crize personale, anxietate și depresie.

Ultimul din cele cinci aspecte principale ale aculturației psihologice este adaptarea pe termen lung care poate fi atinsă de un individ. Adaptarea se referă la schimbări relativ stabile care au loc în comportamentul unui individ sau într-un grup ca răspuns la solicitările mediului și implică două perspective: psihologică și socioculturală.

Referindu-ne la factorii mediatori, anteriori aculturației care influențează relațiile între principalele evenimente, putem spune că indivizii intră în acest proces cu o serie de caracteristici personale, de ordin psihologic, demografic și social, variabile care uneori intervin direct în interacțiunile interculturale. Vom analiza în detaliu variabilitatea impusă de vârsta, genul, educația, motivele pentru migrare a indivizilor și distanța culturală în procesul aculturației.

Vârsta unei persoane se află într-o strânsă corelație cu modul în care aculturația se va dezvolta. Când aculturația începe devreme (ex.:anterior intrării în școala primară), procesul este în general liniștit, fără tulburări sau conflicte. Motivul pentru această situație ar consta în faptul că enculturația în cultura primară a persoanei nu este suficient de avansată pentru a solicita o schimbare culturală sau a crea un conflict intercultural serios. Sau, flexibilitatea și adaptabilitatea personalității este maximală în decursul acestor ani timpurii. Totuși, în timpul adolescenței, tinerii experimentează o serie de probleme aculturațive. O posibilă explicație pentru situația creată ar fi nivelul ridicat al conflictului între solicitările părinților, pe de o parte, și cele ale grupului de prieteni, pe de altă parte în această perioadă. În plus, problemele legate de tranziția de la perioada copilăriei, la cea de adult sunt combinate cu tranziția culturală. Este momentul dezvoltării structurii identității personale care în situație de aculturație interacționează cu elemente ale identității etnice. Dacă aculturația începe la o vârstă mai avansată, (ex.: pensionari, părinți în vârstă care migrează pentru reunificarea familiei, alăturându-se copiilor adulți) riscul inadaptării, a stresului asociat cu diverse crize de anxietate și depresie este foarte ridicat. O viață întreagă petrecută în spațiul unei singure culturi nu poate fi cu ușurință ignorată atunci când un individ încearcă să se stabilească într-o nouă societate.

Genul are o influență variabilă asupra procesului de aculturație. Există evidențe substanțiale că genul feminin poate fi expus riscului de a avea probleme într-o măsură mai mare decât genul masculin. Totuși această generalizare depinde de statutul și tratamentul diferențiat al genului feminin în cele două culturi. Acolo unde există o diferență substanțială, încercarea genului feminin de a obține roluri noi în cultura de primire le poate aduce într-o situație de conflict cu grupul de referință.

Educația este un factor consistent, asociat cu posibilitatea adaptării: un nivel ridicat al educației este un factor predictiv pentru un nivel scăzut al stresului, întrucât indivizii sunt mai bine pregătiți, școlaritatea instruindu-i în lumea modernă unde au mai multe facilități intelectuale și economice. Un număr de motive susțin această relație. Primul, educația este o resursă în sine: problema analizată și problema rezolvată sunt de regulă induse de educația formală, contribuind în acest fel la o bună adaptare. Al doilea, educația corelează cu alte resurse: venitul, statusul ocupațional, suportul rețelelor interacționale, toți aceștia fiind, în sine, factori protectivi. Al treilea, educația poate pregăti migranții pentru caracteristicile societății de primire; este un fel de pre-aculturație în ce privește limba, istoria, valorile, normele noii culturi. Stăpânirea limbilor, atât pe cea a țării gazdă, cât și pe cea a țării de origine facilitează contactele, accesul la prieteni și informații.

Motivele migrării au atras atenția autorilor o lungă perioadă, utilizându-se două categorii de factori și expectanțe: presiunea pentru abandonarea culturii de origine și atracție pentru noua cultură. Richmond, a propus un continuum reactiv – proactiv al motivației pentru migrare în care presiunea pentru abandonarea culturii de origine (incluzând migrația involuntară sau forțată și expectanțele negative) caracterizează polul reactiv al dimensiunii, în timp ce atracția pentru noua cultură (incluzând migrația voluntară și expectanțele pozitive) constituie polul proactiv. Kim, a identificat că, de regulă, cei care au fost presați să-și părăsească societatea de apartenență au avut multe probleme psihologice de adaptare. Totuși această relație tinde să se păstreze într-o anumită proporție și în cazul indivizilor care au fost atrași de noua cultură. Este de înțeles că toți cei care au fost reactivi, sunt expuși riscului de a se confrunta cu probleme de adaptare, și că la fel se poate întâmpla cu cei care au fost puternic proactivi. Aceștia din urmă par a avea așteptări extrem de ridicate sau excesive (uneori nerealiste) în legătură cu viața lor în noua societate pe care nu au întâlnit-o, aspect care conduce la un grad ridicat de stres.

Distanța culturală (cât de diferite sunt cele două culturi sub aspectul limbii, religiei, etc.) constă în diferența dintre cele două culturi aflate în contact și nu în unicitatea cadrului aculturațiv individual. Consistența rezultatelor obținute în urma mai multor studii au indicat că distanța culturală mare implică nevoia de schimbare culturală, atrage după sine prezența conflictului intercultural și conduce la o adaptare scăzută. Este cazul vizitatorilor, imigranților și a populației indigene.

Întorcându-ne la factorii mediatori din timpul aculturației, este acum clar că faza aculturației trebuie luată în calcul dacă stresul și adaptarea au fost înțelese; cât timp o persoană experimentează aculturația, este puternic afectată de tipul și măsura problemelor care apar în derularea acestui proces. Relația dintre durata aculturației și dificultăților apărute în acest interval este dimensionată pe specificul experiențelor și problemelor care se schimbă în timp (ex.: inițial, învățarea limbii țării de primire, obținerea unui loc de muncă, a unei locuințe, ulterior stabilirea relațiilor sociale, a oportunităților de petrecere a timpului liber) și pe relația dintre aceste probleme, resursele personale ale imigrantului și oportunitățile societății de primire.

4.4.PROBLEMA ACULTURAȚIEI ÎN TEATRELE DE OPERAȚII DIN AFGANISTAN

Soldați sunt o armată de străini în mijlocul unor străini. În primele luni de ocupație, izolare culturală în Afganistan s-a creat o barieră de separare radicală între afgahanii de bunăvoință și soldații români, lucru ce s-a întâmplat și în cazul altor misiuni de acest gen. Acest zid cultural trebuie să fie dărâmată. Vieți depind de el.

Fiecare tânăr soldat ar trebui să primească instrucțiuni culturale și de limbă, nu pentru a face fiecare soldat un lingvist, dar pentru a face fiecare soldat un diplomat cu suficientă sensibilitate și abilități lingvistice pentru a înțelege și de a conversa cu cetățeanul indigen de pe stradă. Misiunea de aculturație este prea importantă pentru a fi retrogradată la briefing-uri de ultim moment înainte de implementare. Politica de aculturație ar trebui să fie concepută, monitorizată, evaluată și ca o responsabilitate comună. Tehnologiile de astăzi de e-learning vor permite un astfel de program pentru a fi distribuit pe Web. Soldații ar trebui să fie capabil să realizeze avilități la domiciliu și demonstreze cunoștințele lor, folosind instrumente de evaluare administrate de către comandament, înainte de orice detașare în străinătate.

Armata cheltuiește milioane pentru a crea site-uri de luptă pentru a instrui soldații cum să omoare un dușman în orașe. La fel de util ar putea fi site-uri, optimizate pentru a învăța soldații cum să coexiste și să cultive încredere și înțelegere între popoare indigene. Astfel de centre ar cufunda tineri soldați într-un oraș simulat Orientul Mijlociu, probabil, aproape o moschee sau de piață ocupat, în cazul în care s-ar confrunta cu diferite crize. Inter și prezența internațională ar fi la fel de evidentă în aceste centre ca cea a serviciilor și organismelor de comune, cu, probabil, un al departament de stat, sau controlor aliat ce atrage focurile de armă în timpul exercițiului.

Pentru a ajuta în procesul de aculturație, ministerul apărării ar trebui să fie necesar pentru a construi baze de date care conțin normele religioase și culturale pentru lume populații pentru a identifica interesele părților majore, soldații-tabuuri culturale, astfel încât se poate descărca informații rapid și utiliza profitabil în domeniu.

Un proces de transformare cognitivă și culturală nu poate fi realizată în biți necoordonați și piese așa cum este astăzi. Scopul acestui efort ar trebui să fie nimic mai puțin decât o revoluție în procesul de învățare de-a lungul ministerului de aparare. Acest lucru este clar din eforturile anterioare, cu toate acestea: reforma de o asemenea magnitudine este esențială, așteptată de mult timp, și poate fi anulată fără angajamentul întregii comunități intelectuale militare.

4.5. STRESUL DE ACULTURAȚIE ÎN TEATRELE DE OPERAȚII DIN AFGANISTAN– STUDIU PARTICULAR

Am ales ca pentru acest studiu de caz să studiez acele persoane ce au fost în teatrele de operații din Afganistan iar acum s-au întors acasă.

De la început voi spune că nu fiecare veteran are probleme în ceea ce privește sănătatea mintală, agresiune la trecerea la statutul de civil. Majoritate fac trecerea la civil fără nicio problemă, și prosperă într-un mediu în care se pot utiliza gama lor largă de abilități.

Unii pleacă cu probleme de aculturație, alții pleacă cu probleme pe care le aveau înainte de serviciu și un procent foarte mic (3,5-5%) pleacă cu problemele stresul , sau simptome similare.

Ceea ce am scris aici doar sunt mici detalii referitoare la situația actuală, simt că această situație reiterează necesitatea de o rețea puternică de sprijin reciproc pentru aceste persoane și existența unor departamentele locale de sănătate mentală și fizică.

Personalul din teatrele de operațiuni privesc statutul de civili cu neîncredere sau chiar dispreț. Ei cred că mulți civili pur și simplu nu îî vor, o vedere în care este încorporat un anumit sâmbure de adevăr. Ca atare, personalul activ și veteranii se vor angaja de multe ori în mod activ în a evita interacțiunile cu civilii, și, uneori, acest lucru poate fi realizat destul de agresiv. personalul activ și veteranii vor găsi de multe ori legăturile de camaraderie mai puternice cu "frații" lor de luptă decât cele pe care le poate avea vreodată cu un civil.

Acest comportament de exclusivitate socială prezintă o barieră socială instantanee ce este problematică și extrem de greu de a depăși, nu numai la prieteni odată apropiați și membri ai familiei, dar, de asemenea, pentru cei din comunitatea mai largă, inclusiv agențiile de sănătate și de asistență socială. Aceste bariere vor fi consolidate în vremuri de stres psihologic personal și în timpul perioadelor de deliberată izolare în care individul poate simți ca și cum acestea nu este înțeles și caută a-și proteja psihicul de atacul perceput de către o societate străină și neprietenoasă.

Battlemind a fost dezvoltat de Walter Reed Army Institutul Armatei SUA de Cercetare și a lansat pentru uz în 2008. Acesta a fost conceput și dezvoltat pentru a reduce stresul post-implementare, cu care se confruntă atât servicii individuale om / femeie și familiile lor care se întorc din zonele de luptă din Afganistan. Totuși flexibilitatea de forma în proiectare permite să fie ușor adaptate pentru a veni în sprijinul celor ce se confruntă cu probleme de tranziție.

Battlemind identifică atât persoanele învățate cu abilitățile de luptă și militare ale individului, un tip de socializare militar dacă vreți, percepțiile și comportamentele care au susținut și a asigurat supraviețuirea soldatului în timpul excursiilor lor de datorie. Ca atare setul de aptitudini Battlemind pot fi periculoase pentru sănătate socială și comportamentul individului o dată se întoarce acasă în mediul civil.

Battlemind condiționează militarul cu: forță interioara a Soldatului să se confrunte cu teama și adversitate cu curaj.

Mecanismele semnificative de condiționare a militarului includ:

Încrederea în sine: asumarea de riscuri calculate și răspunderea la provocări.

Tenacitate mentală: depășirea obstacolelor sau eșecurilor și menținerea gândurilor pozitive în perioadele de adversitate și de provocare.

Aceste competențe ajutată soldatul să supraviețuiască în luptă, dar pot apărea probleme în cazul în care nu sunt adaptate, atunci când ajungi acasă

Este interesant de observat că, în prezent, doar Royal Marines au adoptat pe deplin intervenția Battlemind, făcând acest lucru de la sfârșitul anului 2008. De asemenea, este interesant de observat că armata română se confruntă cu cele mai mici incidente de PTSD – combate stresul, din toate ramurile forțelor armate din teatrele de operațiuni din Afganistan.

Mai jos identificăm abilitățile de luptă (condiționate militare / de socializare) și mentalitățile care au suferit în asigurarea supraviețuirii soldatului în teatrul de operațiuni. Ca atare aceste abilități ar putea fi periculoase pentru sănătatea socială și comportamentale veteranilor odată ce părăsesc mediul militar și revin la mediul civil.

Studiul este aplicat pe 5 bărbați, între 40 și 48 de ani ce au fost retrași din teatrele de oprațiuni din Afganistan

Tabelele de mai jos poate oferi un instrument de bază și adaptabil ce poate ajuta la identificarea acestor cogniții și comportamente în tranziția lor de la militar la viața civilă. Acest lucru se realizează prin identificarea modelelor de comportament provocator și modificarea modelelor negative și distructive prin cunoașterea lor.

Este vital a reitera necesitatea pentru soldații veterani de a învăța modelele negative pentru a controla și combate comportamente și reacții negative care vor determina răspunsurile lor individuale la stimul negativ în mediul civil și, invers, cum clientul este privit de cei cu care interacționează.

Tabelele de mai jos privesc modul comun de cunoaștere militar, comportamente ce sunt întâlnite atunci când se lucrează cu militari în serviciu, precum și modul în care acestea pot afecta percepțiile individuale, odată ce clientul s-a mutat departe de mediul de disciplinat al armatei. Acesta permite clientului a vedea modul în care aceste și comportamente cognitive pot fi adaptate și modificate.

Schimbare și adaptarea cognițiilor militare

Responsabilitate vs control

Schimbare și Adaptarea cognițiilor militare

Vizate vs Agresiune inadecvată

Schimbare și Adaptare a cognițiilor militare

Conștientizarea tactică vs Hipervigilență

Schimbare și Adaptarea cognițiilor militare

Regimul armelor

Schimbarea și Adaptarea militară

Control emoțional VS. Detașament

Schimbare și Adaptarea cognițiilor militare

Operațional VS securitate

Schimbare și Adaptare a cognițiilor militare

Responsabilitatea individuală vs Vina

Schimbare și Adaptarea cognițiilor militare

Combat VS. Non agresiv

Schimbare și Adaptarea cognițiilor militare

Disciplina și comandă vs Conflict

Schimbare și Adaptarea cognițiilor militare

Cred că tabelele sunt în măsură să ofere cu o metodă clară și subiectivă de a modifica și de a schimba comportamentul din lume civil. În timp ce acest proces este în curs de desfășurare , este la fel de important ca asistența să pună accent personalul militar și pe veterani cărora trebuie să le construiască și consolideze originea și rețeaua de susținere a familiei cu acelasi vigoarea pe care le-a fost construită și consolidată rețeaua de muncă, și să îi sprijine în acest sens cât pot de bine.

Asistentul ar trebui să încurajeze, de asemenea, clientul să fie mândru de serviciul lui, realizările lor și abilitățile sale stabilite și nu să critice aspru serviciul militar anterior în orice etapă.

În cele din urmă, de asemenea, e inacceptabil pentru noi să spunem și să recunoaștem faptul că societatea a luat un individ de la început, ca un tânăr, și le-a transformat în ceea ce se dorește , și că odată ce persoana a terminat de îndeplinit sarcinile stabilite, atunci societatea nu le mai datorează nimic . Trebuiesc depuse eforturi pentru ca acești bărbați și femei să revină în societate cu o structură de adaptare adecvată astfel încât acestea să devină membrii funcționali ai comunităților noastre.

Studiul particular și-a dorit să prezinte o altă latură, mai puțin studiată, anume schimbarea culturii personale după întoarcerea din teatrele de operațiuni. Modul profund în care activitatea din teatrele de operațiuni modifică psihicul șu comportamentul celor ce au fost acolo șu dificultatea în a se adapta la noua viață.

BIBLIOGRAFIE

Adela Rogojinaru, Comunicare si Cultura – aplicatii interdisciplinare, Editura Tritonic, 2006

Adela Rogojinaru, Comunicare, relații publice și globalizare, Editura Tritonic, 2007

Caune Jean, Cultură și comunicare, București: Editura Cartea Românească, 2000

Dassen Pierre, Perregaux Christiane, Rey Micheline, Educație interculturală, Iași: Editura Polirom, 1999

Doru Claudian Frunzulică, Marea ecuatie: Afganistan, editura RAO, 2013

Gavreliuc Alin, Psihologie interculturală, Iași: Editura Polirom, 2011

Malița Mircea, Zece mii de culturi o singură civilizație. Spre geomodernitatea secolului XXI, București: Editura Nemira, 2001

Nicu Gavriluta, Antropologie socială și culturală, Editura Polirom, 2009

Pierre Dasen, Christiane Perregaux, Micheline Rey, Educația interculturală, Editura Polirom, 1999

Vasile Carja, Globalizare si cultura, Editura Conspress (U.T.C.B.), 2012

Visarion Neagoe, Afganistan. Zece ani de razboi contra terorii, Editura Militară, 2011

Zaiț Dumitru, Mangement intercultural, București: Editura Economică, 2002

BIBLIOGRAFIE

Adela Rogojinaru, Comunicare si Cultura – aplicatii interdisciplinare, Editura Tritonic, 2006

Adela Rogojinaru, Comunicare, relații publice și globalizare, Editura Tritonic, 2007

Caune Jean, Cultură și comunicare, București: Editura Cartea Românească, 2000

Dassen Pierre, Perregaux Christiane, Rey Micheline, Educație interculturală, Iași: Editura Polirom, 1999

Doru Claudian Frunzulică, Marea ecuatie: Afganistan, editura RAO, 2013

Gavreliuc Alin, Psihologie interculturală, Iași: Editura Polirom, 2011

Malița Mircea, Zece mii de culturi o singură civilizație. Spre geomodernitatea secolului XXI, București: Editura Nemira, 2001

Nicu Gavriluta, Antropologie socială și culturală, Editura Polirom, 2009

Pierre Dasen, Christiane Perregaux, Micheline Rey, Educația interculturală, Editura Polirom, 1999

Vasile Carja, Globalizare si cultura, Editura Conspress (U.T.C.B.), 2012

Visarion Neagoe, Afganistan. Zece ani de razboi contra terorii, Editura Militară, 2011

Zaiț Dumitru, Mangement intercultural, București: Editura Economică, 2002