Stress Si Coping.grupul de Dezvoltare Personala Ca Resort Suportiv

PARTEA I

CAPITOLUL I TEORII SI MODELE EXPLICATIVE ALE STRESULUI

SI ALE MECANISMELOR DE COPING

Definitii ale stresului

Acest capitol este dedicat definirii stresului si copingului ca ca fenomene asociate procesului de adaptare a organismului la mediu si analizei diferentelor conceptuale dintre stressul sistemic si stressul psihic si psihosomatic.

În psihologie, stresul se refera la starile psihice disfunctionale datorate dificultatilor carora individul trebuie sa le faca fata, iar coping-ul vizeaza mecanismele si mijloacele de care dispune pentru a gestiona aceste probleme.

In definirea stresului din perspectiva adaptativa, se pune accent pe aspectele biologice, stressul reprezentind un sindrom, un cumul de raspunsuri nonspecifice provocate de actiunea agentilor stressori nespecifici (sindromul general de adaptare) (Selye 1969 in Floru 1974)

Teoreticienii psihologiei cognitive, in special Lazarus si Folkman introduc in ecuatia om-mediu, stimul-raspuns, varianta interpersonala pentru a explica de ce oamenii reactioneaza diferit la acelasi eveniment, sau de ce aceeasi persoana are reactii diferite in functie de durata sau intensitatea aceluiasi stimul.

Astfel stresul psihic nu este doar un dezechilibru dintre solicitari si resurse, ci dezechilibrul real sau perceput intre solicitarile interne sau externe si resursele organismului (Derevenco 1988, in Bradu-Diamandescu 2002).

Conform psihologiei cognitive, in definirea stresului se diferentiaza trei aspecte (Cohen1985):

agentul stressor – orice stimul care provoaca senzatia de discomfort psiho-fiziologic;

perceptiile noastre asupra evenimentului

raspunsul organismului sub aspect fiziologic, psihic sau comportamental.

Astfel, din perspectiva cognitivista, se poate explica de ce la doua persone diferite acelasi eveniment poate provoca reactii diferite sau de ce la aceeasi persoana pot diferi reactiile psihofiziologice din punct de vedere al duratei, amploarei sau intensitatii acestora de la un moment la altul.

Stresul psihic induce stress somatic si invers, acestea fiind doua aspect ale ale aceluiasi fenomen. Stresul sistemic produs de agenti fizici, biologici sau fizici induc modificari atat psihice cat si somatice.

Atunci cand agentul stressor ataca receptorii si tesuturile organismului se provoaca reactii specific fiziologice denumite de H. Salye “sindrom general de adaptare” si acesta reprezinta un ecou psihic al stresului somatic, stres somato-psihic sau stres psihic secundar.

Atunci cand actiunea agentilor stresori se indreapta asupra psihicului in primul rand, provocand tariri ale amenintarii, frustrarii sau conflictului se declanseaza ceea ce Salye denumeste “stress primar”, “stress psihosomatic” reprezentand un ecou somatic al stresului psihic.

Manifestarile stresului psihic

Din punct de vedere al semnificatiilor evenimentelor declansatoare de stress Powel 1983 a definit cateva categorii distincte:

Frustrarea: starea de discomfort cauzata de perceperea unui obstacol in calea indeplinirii unui obiectiv.

Frustrarea este starea pe care o resimtim adesea cand ne grabim si totusi pierdem autobuzul, cand suntem criticati fara a avea posibilitatea de a ne argumenta pozitia, cand timpul nu ne permite sa ne ocupam de trebuirle marunte din casa, cand cei din jur sot/sotie/copii au pretentii nejustificate de la noi, cand avem nevoie de o pauza, de o vacanta, de timp liber si suntem in mijlocul unor evenimente care nu ne permit nicio pauza, cand avem un loc de munca nemotivant si nu gasim o alternative mai buna, cand resimtim lipsa banilor fara a avea nicio solutie la situatie, cand intampinam reactii neasteptate la cei din jur, neconforme cu asteptarile noastre

b) Conflictul: prezenta simultana a doua sau mai multe conditii sau cai de actiune aparent incompatibile.

Cele mai cunoscute sunt conflictele motivaționale între vreau și vreau, conflictele cognitive și conflictele de rol între trebuie și trebuie (dificultatea realizării mai multor roluri de o singură persoană). Dar mai există și conflictul moral între vreau și trebuie, complexul inferiorității între vreau și pot, conflictul de adaptare între trebuie și pot (tulburarea procesului de adaptare la mediul înconjurător, în special cel social), conflictul autoapreciarii neadecvate între pot și pot, conflictul nevrotic reprezentand longevitatea oricărui conflict descris mai sus sau totalitatea acestora.

Amenintarea: starea de discomfort provocata de anticiparea unui pericol. Amenintarea provoaca stress pentru ca subiectul intrevede posibilitatea reala sau imaginara, apropiata sau indepartata a unui pericol, a unei vatamari, pierderi sau a unui conflict.

Perceperea unei situatii ipotetice ca fiind o amenintare reala se intalneste foarte des in cazul persoanelor geloase, in cazul persoanelor cu stima scazuta care vad amenintari in jur ca rezultat al propriilor temeri legate de capacitatile proprii, anticiparea unor esecuri.

Teorii si modele ale stressului

De la introducerea conceptului de stress ca raspuns adaptativ de tip fuga-lupta de catre W. Cannon, conceptul de stres a facut obiectul a numeroase studii, dezbateri si controverse stiintifice.

In aceasta lucrare voi prezenta principale trei modele explicative in descrierea proceselor implicate in stress:

Modelul fiziologic si teoria raspunsului

Modelul cauzal si teoria stimulilor

Modelul interactional si teoria tranzactionala

Modelul fiziologic si teoria raspunsului

Pornind de la conceptul de adaptare al lui Claude Bernard, care afirma ca secretul independentei organismului in raport cu mediul consta in mentinerea constanta a conditiilor interne – proces denumit homeostaza, endocrinologului canadian H. Selye a dezvoltat teoria raspunsului la stimul.

In baza experimentelor de laborator H. Selye a observat ca, indiferent de natura agentului stressor la care era expus, organismul reactiona la fel, si anume prin :

1. cresterea secretiei de andrenalina

2. inhibarea functiei glandelor cu rol in aparararea organismului: (timusul si ganglionii limfatici)

3. ulceratii la nivelul stomacului si duodenului ;

In urma cercetarilor facute a evidentiat ca procesele aparute ca reactie la stimulii stresanti sunt reactii adaptative normale, mobilizand organismul sa faca fata amenintarii imediate.

Cresterea presiunii sanguine, a ritmului respirator si a pulsului sunt determinate de cresterea secretiei de andrenalina si a altor hormoni. In cadrul acestui process de crestere a presunii sanguine se asigura transportul unei cantitati mai mari de oxigen si nutrienti catre muschi si creier pregatind astfel organismul pentru reactia de fuga sau de lupta.

Pentru ca organizmul sa beneficieze rapid de mai multa energie andrenalina determina si cresterea consumului de acizi grasi si glucoza.

In urma acestor procese simturile devin mai acute, memoria mai buna si suntem mai putin sensibili la durere. Astfel mobilizat, organismul este capabil sa faca fata amenintarii percepute.

In acelasi timp, alti hormoni au rolul de a inhiba functii sau procese consumatoare de energie digestia, cresterea si refacerea tesuturilor, reproducerea si functiile sistemului imunitar, mobilizand mai multa energie pentru rezolvarea situatiei de criza. Aceasta functionalitate a organismului face ca stressul cronic sa duca la oboseala si epuizare, la disfunctii sexuale si la cresterea riscului imbolnavirilor.

Dupa ce amenintarea perceputa a trecut, organismul incearca sa se intoarca la normal, proces care nu e deloc usor si devine, cu varsta, din ce in ce mai dificil.

Si asta pentru ca in timp ce sistemul nervos simpatic responsabil de toate modificarile vegetative ce au loc in starea de alerta, intra in actiune imediat, calmarea acestor procese si reintrarea in normal sub actiunea sistemului nervos parasimpatic dureaza. In timp, atunci cand amenintarea persista prea mult sau depaseste capacitatile de aparare a organismului, procesul normal adaptativ se transforma intr-un proces patogen, prin consecintele sale si anume: scaderea rezistentei organismului la infectii, hipertensiune arteriala, afectiuni ale aparatului digestiv. ( http://www.fi.edu/brain/stress.htm)

Selye reunit acest ansamblu de reactii specifice la stimuli nonspecifici sub denumirea de sindromul general de adaptare, sau reactia organismului la stress. Conform acestei teorii stressul este identificat cu raspunsul nonspecific al organismului la stimulul stressant

Conform observatiilor sale, Sindromul General De Adaptare cuprinde trei faze (Floru 1974):

Reactia de alarma cuprinde o faza de soc cu hipotensiune, hipotermie, depresiune a sitemului nervos cu afectarea sistemica generala urmata de o faza de contrasoc, in care apar fenomenele de aparare (hiperactivitatea cortico-suprarenalelor, involutia aparatului timico-limfatic, etc.)

Stadiul de rezistenta se refera la acea faza evolutiva in care organismul are deja elaborate mijloacele de adaptare ca urmare a expunerii prelungite la stimuli.

Stadiul de epuizare in care adaptarea nu mai poate fi mentinuta, resursele organismului sunt consumate, iar daca nu intervin schimbari organismul intra in soc si moare.

Teoria lui Selye a pus accentul pe aspectele adaptative ale stressului, facandu-se pentru prima data diferenta intre

eustress – stressul pozitiv stimulator, care mobilizeaza si ajuta persoana sa faca fata unor situatii dificile si

distress – stresssul negativ sau over-stress-ul cu potential nociv pentru organism prin suprasolicitarea si epuizarea resurselor

Pe langa recunoasterea contributiei adusa studiului stressului, au existat si critici aduse teoriei raspunsului la stimul (Derevenco, Baban 1992 in Rizescu, Farcas):

1. Accentul exagerat pus pe nespecificitatea raspunsului organismului, stiut find ca raspunsul organismului este mediat de numerosi factori situationali si personali;

2. Tratarea stressului in principal din punct de vedere biologic si neglijarea aspectelor psihice ce intervin in evaluarea si interpretarea stimulilor, sau a celor biochimice ce intervin la nivel molecular;

3. Extrapolarea si transpunerea simplista a datelor de observatie de la animal la om

Modelul biologic care punea accent pe reactia la stress a fost detronat de un alt model explicativ care pleca de la cauza stresului, de la agentul stressor.

Modelul cauzal si teoria stimulilor

Conform teoriei stimulilor, fundamentata de doi cercetatori americani, Holmes si Rahe, stresul este o caracteristica a mediului. In cadrul acestei teorii stressul este identificat cu factorii de stres, numiti stressori, stimuli sau agenti stressanti. Conform teoriei organismul are o capacitate innascuta, un coeficient de toleranta de a face fata unor factori potential daunatori din mediu. (Holmes si David 1989, Perkins, l992 in Rizescu, Farcas 2002).

Thomas Rahe si Richard Holmes au considerat ca stressul este dat nu de evenimentul in sine ci de efortul sau cantitatea de re-adaptare prin care trebuia sa treaca un individ pentru a face fata schimbarilor determinate de acel eveniment. Holmes si Rahe au elaborat in 1967 – scala de adaptare sociala – care continea un numar de 43 de evenimente marcante cu care se putea confrunta un individ de-a lungul vietii, de la moartea partenerului pana la incalcari minore ale legii. Fiecarui eveniment i se acorda un scor in functie de efortul de adaptare considerat necesar in acel caz.

Cantitatea de stress atribuita unei persoane era calculata prin insumarea scorurilor la toate evenimentele traite de persoana si enumerate in lista. Se obtinea astfel un scor Unitati de Schimbare de Viata (LCU – “Life Change Units”). Cu cat o persoana inregistreaza un scor LCU mai mare, cu atat persoana respectiva experimenteaza un stress mai mare, cu consecinte vizibile si eventual cuantificabile in starea de sanatate, starea relatiilor sociale etc.

La un scor LCU intre 150 si 199, aproximativ o treime din numarul de femei si barbati investigati sufereau de diferite afectiuni psihice sau fizice, la un scor de 300 sau peste, procentajul se ridica la aproape 80% (Holmes, Masuda in Powell, Understanding Human Adjustment 1985)

Ei au propus un model conceptual ce continea un numar de factori care mediau impactul evenimentelor stressante asupra starii de sanatate. Unii factori, precum anumite trasaturi de personalitate, suportul social si folosirea anumitor strategii de coping aveau un rol protector impotriva stressorilor, in timp ce altii aveau un caracter predispozant.

(Rahe 1974,)

Cu toate acestea, cercetarile lor facute pe loturi au gasit corelatii moderate intre scorul la aceasta scala si diferitele tipuri de morbiditate. Unii cercetatori au fost de parere ca nu efortul de readaptare ci nivelul pierderii suferite este decisiv, in timp ce pentru altii, perceptia evenimentului si nu evenimentul sau numarul de evenimente traite ar putea fi o expresie a gradului de stress.

Modelul conceptual a fost criticat intrucat s-a considerat ca are o deficienta majora: nu ia in calcul varianta inter-subiectiva: acelasi eveniment nu este perceput la fel de stressant de catre persoane diferite.

De exemplu, conform scalei, pentru o persoana casatoria ar putea insuma un scor LCU de 197 puncte, desemnind efortul de readaptare la schimbarile intervenite in viata, in schimb pentru alta casatoria ar putea insemna un efort mult mai mic. In plus, scala continea in aceeasi masura si evenimente pozitive cat si negative, nefacindu-se o diferentiere intre ele considerindu-se ca ambele aduc aproximativ acelasi efort de adaptare in viata persoanei respective (Powell 1983).

Faptul ca atit modelul biologic cit si cel cauzal nu ofereau explicatii pentru variatiile interpersonale aparute in evaluarea si interpretarea stimulilor a determinat lumea stiintifica sa abandoneze aceste modele in favoarea modului interactional si a teoriei tranzactionale.

Modelul interactional si teoria tranzactionala

Daca cele doua modele fiziologic si cauzal tratau stressul ca o reactie unilaterala, unidirectionala de tip S-R, teoria interactionista dezvoltata in anii 70 de catre Lazarus, Kaplan, McGrath, Kasl accentueaza rolul mediator al organismului intre agentul stresor si reactiile pe care le provoaca. Ecuatia behaviourista de tip S-R este dezvoltata de psihologii cognitivisti adaugand si factorul interpersonal. Ecuatia Stimul – Raspuns se transforma in ecuatia tip Stimul-Organism-Raspuns.

Factorului interpersonal inclus in definirea stressului explica diferentele de reactie a oamenilor la acelasi eveniment, sau diferentele de comporta in fata aceluiasi eveniment in anumite momente sau in functie de anumite caracteristici ale situatiei.

In abordarea modelului interactional, stresul este prezentat drept un dezechilibru intens, perceput subiectiv, intre solicitarile interne sau externe impuse organismului si capacitatea sa de raspuns (Lazarus si Folkman 1984 in Rizescu, Farcas 2002)

http://www.armyacademy.ro/reviste/2_2002/r10.pdf

Definitorii in teoria tranzactionala a stresului sunt patru concepte fundamentale:

(1) interactiunea  sau tranzactia;

(2) sistemul cognitiv;

(3) evaluarea;

(4) copingul.

(1)Interactiunea sau tranzactia, se refera la interactiunea dintre persoana si mediu, interactiunea dintre cerintele si presiunile mediului si scopurile individuale. Lazarus subliniaza astfel ca amenintarea nu exista in sine, ca proprietate a uneia din cele doua subsisteme implicate – persoana si mediu – ci doar in relatia dintre ele. Conform definitiei stresului, amenintarea decurge din perceperea unui dezechilibru intre cerintele impuse de mediu si capacitatea de raspuns a individului, din discrepanta dintre starea actuala si cea dorita de subiect. Natura subiectiva a evaluarilor determina astfel o arie larga de stresori.

Autorii subliniaza interconditionarile reciproce dintre variabilele implicate, astfel incat emotiile negative, deteriorarea sanatatii fizice sau mentale, pot fi consecinte ale stresului, dar ele la randul lor se pot transforma in surse de stres care vor influenta evaluarea si copingul.

(2) Sistemul cognitiv cu rol mediator in evaluare si coping. Aceasta abordare abordeaza stresul ca fiind determinat de evaluarea cognitiva a situatiei si a resurselor de a face fata acesteia, si nu de situatia in sine sau de nivelul reactiilor.

O parte din cercetatorii cognitivisti considera ca stresul e generat de limitarea capacitatii de procesare a informatiei, fie datorita unor abilitati cognitive neadecvate, fie datorita unui exces sau unui deficit informational. Ei nu tin seama de modul individual de procesare a informatiei, de semnificatia  pe i-o acorda subiectul.

O alta categorie de cercetatori sunt interesati de stilul si schema cognitiva a persoanei, care descriu “maniera si preferinta in care informatia este stocata, organizata si activata, in acordarea de semnificatii personale situatiilor de viata” (Miclea, 1994).

A treia categorie de cercetatori abordeaza cele doua directii in mod interactiv.

(3) Evaluarea continuua a mediului este o caracteristica atat a fiintei umane cat si a lumii animalelor. Ea presupune un proces continuu de cautare si monitorizare de informatii asupra a ceea ce se intampla si atribuirea de semnificatii personale informatiilor obtinute.

http://www.scrigroup.com/educatie/psihologie-psihiatrie/Stresul-si-riscul-pentru-boala94769.php

Lazarus distinge doua tipuri de evaluare: primara si secundara.

Evaluarea primara se refera la aprecierea situatiei ca avand sau nu semnificatie pentru confortul persoanei. Evaluarea situatiei ca fiind pozitiva duce la o stare emotionala neutra sau placuta. Evaluarea situatiei ca fiind stresanta implica trei tipuri diferite de informatii, insotite de trei tipuri diferite de emotii:

– dauna deja produsa – furie sau depresie;

– anticiparea unei amenintari viitoare – frica sau neliniste;

– provocare – nerabdare, incredere, bucurie (deoarece provocarea reprezinta confruntarea cu cerinte dificile, pe care insa avem convingerea ca le putem controla, sau ca vom avea de castigat de pe urma lor, sau ca vor avea efecte pozitive).

Evaluarea secundara urmeaza celei primare, si prin ea se identifica alternativele adaptative prin care persoana poate face fata situatiei, in vederea luarii unei decizii. Evaluarea secundara poate sa confirme evaluarea primara a amenintarii, sa o reduca sau sa o amplifice, in functie de evaluarea resurselor de coping.

Evaluarea este influentata de factori situationali si personali. Factorii situationali se refera la noutatea, severitatea, ambiguitate, iminenta, durata si predictibilitatea stimulilor, iar cei personali la atitudinile si sentimentele fata de sine (Baban, 1998).

Evaluarea stimulului sau evaluarea primara presupune clasificarea stimulului ca

pozitiv,

controlabil,

dificil,

irelevant,

iar evaluarea secundara se refera la evaluarea

optiunilor

resurselor proprii individului (Cohen 1985)

Aceasta evaluare determina activarea unor stategii si resurse pentru a face fata schimbarilor determinate de solicitarile externe.

Consideram ca factorilor personali: atitudinile si sentimentele fata de sine, se adauga si factori dispozitionali (neuroticismul) care implica existenta unei mosteniri genetice semnificative si care pot influenta evaluarea.

(4) Ajustarea sau copingul 

Ansamblul eforturilor cognitive si comportamentale de a diminua efectele stresului au fost reunite de catre teoreticienii cognitivisti sub denumirea de coping (Lazarus si Folkman 1984, in Baban 1998).

Modelul interactional presupune o interactiune de tip feed-back care se desfasoara in trei etape: (Bratu 2002, p.23).

Anticiparea evaluarea agentul stressor si a resurselor personale rezultand un cost al confruntarii cu situatia respectiva

Impactul ce evidentiaza raspunsul organismului, urmat de reevaluare, redefinire

Postconfruntarea – in care are loc atasarea unei semnificatii evenimentului.

Copingul este definit ca “efort cognitiv si comportamental de a reduce, stapani sau tolera solicitarile interne sau externe care depasesc resursele personale” (Lazarus si Folkman, 1984, apud. Baban, ). Din aceasta definitie reiese rolul important al proceselor cognitive si al actiunii in procesul de coping, precum si faptul ca unele strategii de coping sunt mai eficiente decat altele. Un alt aspect important este faptul ca procesul de coping presupune efort, spre deosebire de mecanismele innascute de aparare. Copingul este intotdeauna un proces de tranzactie intre persoana si mediu, proces in cadrul caruia au loc permanent schimbari calitative si cantitative.

(Lazarus si Cohen,1977, Antonovsky and Katz, 1967;Cohen 1984 in

http://www.tcw.utwente.nl/theorieenoverzicht/Theory%20clusters/Health%20Communication/transactional_model_of_stress_and_coping.doc/)

Modelul interactional este cel care reuneste in prezent consensul majoritatii specialistilor, fara a epuiza insa dezbaterile specialistilor cu privire la stress.

Tipuri de stress

In acest paragraf vor fi prezentate principalele tipuri de stress indentificate de cercetatori, atat din perspectiva agentului stressor cat si din perspectiva raspunsului organismului la stimulii care genereaza stressul.

Vom avea in vedere faptul ca orice tipologie a stresului este influentata de perceptia individuala. Stressul reprezinta un fenomen complex si orice tipologie prezentata, fie ea din perspectiva agentului stressor sau din perspectiva raspunsului la stress pastreaza o nuanta de relativitate.

Tipuri de stress din perspectiva stressorului

Stressorii se refera la evenimente specifice care implica o schimbare sau lipsa ei, conditii de mediu persistent negative sau orice situatii ce creeaza diferente intre asteptari si posibilitati. (Cohen 1985)

Din paleta larga de stressori existenti in mediu: fizici, chimici, sociali si psiho-sociali in aceasta lucrare vom aborda in mod special la stressorii de natura psiho-sociala

Stressorii se caracterizeaza printr-o anumita intensitate si durata. In functie de acestea distingem:

Stressul acut provocat de evenimentele critice de viata

Holmes and Rahe (in Rizescu, Farcas 2002) definesc evenimentele de viata drept: “schimbari obiective in structurile si relatiile psihosociale ce determina reorganizari ale circumstantelor uzuale si impun organismului un efort de reajustare psihica si sociala.”

In aceasta categorie sunt incluse atit evenimentele negative cit si cele pozitive precum: divortul, decesul partenerului sau casatoria pierderea slujbei, sarcina,. Cei doi cercetatori americani au descoperit ca la un numar semnificativ de persoane perioadele ce preceda imbolnavirile se caracterizeaza prin existenta unui numar mare de astfel de evenimente. De asemenea ei au facut corelatii semnificative intre nivelul de stress ca efort de adaptare la schimbarea intervenita si simptomele psihofiziologice manifestate (Markush, Favero 1974, Vinokur si Selzer 1975 in Cohen 1985). Simptomele psihice si fizice in cazul Stressul acut provocat de evenimentele critice de viata poate lua forma

tulburarilor de concentrare, atentie, memorie care duc la scaderea randamentului intelectual, la epuizare fizica si psihica,

tulburarilor functionale psihice (insomnie, fatigabilitate etc.)

tulburarilor psihosomatice (Luban-Plozza si colab. in Diamandescu 2002):

modificari ponderale (slabire/ingrasare),

tulburari de apetit (inapetenta/hiperfagie) sau de tranzit (constipatie/diaree)

tulburari de dinamica sexuala

Stressul cronic provocat de tracasarile cotidiene

Lazarus si colaboratorii (in A. Baban, Stress si personalitate, 1988, pg.33), definesc tracasarile zilnice, drept “experiente si conditii ale vietii zilnice, care sunt percepute de individ ca frustrante, iritante sau amenintatoare pentru starea sa de confort fizic si psihic“.

Tracasarile cotidiene pot proveni din domeniul

profesional (neintelegeri cu superiorul ierarhic sau cu colegii, nemultumiri legate de conditiile de munca),

familial (certuri cu partenerul sau diferiti membri ai familiei),

probleme de sanatate

evenimente cotidiene precum blocaje in trafic, birocratie, etc.

Tinand cont de faptul ca stressul are un efect cumulativ, tracasarile cotidiene pot reprezenta o problema majora atunci cand se asociaza cu alte evenimente stresante. Acestea evenimente stresante pot fi factorul declansator a unui episod depresiv, anxiogen, sau fobic. Desi sunt caracterizate de o intensitate relativ mica, tracasarile cotidiene implica, prin frecventa si caracterul lor cronic simptomatologia somatica si psihica (Weiberger, Hiner si Tierney 1987 in A.Baban 1998).

Cercetatorii vorbesc de stressul acut episodic pentru a desemna perioadele scurte sau medii, repetitive sau consecutive de viata unei persoane in care se inlantuiesc evenimente de natura stressanta cu intensitate medie. In acesta categorie intra viata persoanelor cu un ritm de viata extrem de alert, cu numeroase responsabilitati carora trebuie sa le faca fata, care sunt mereu pe fuga si care sint predispuse cu precadere bolilor de natura cardiovasculara sau bolilor digestive.

Modificarile psihice si fizice in cazul stressului acut sint de regula reversibile si pot fi considerate atit “markeri “ ai stressului psihic cit si efecte ale acestuia atunci cind se prelungesc mult timp dupa disparitia actiunii agentului stressor. In aceasta categorie intra (Cf. Diamandescu 2002):

comportamentul hiper activ cum ar fi logoreea, excitatia/ furia, agitatia motorie, strigatul de bucurie sau risul nervos etc. sau cel pasiv cum ar fi blocajul, ametelile, lentoarea psihomotorie etc.

modificarile cardio-respiratorii (hiperventilatie, apnee, tahicardie, bradicardie), manifestarile circulatorii (extremitati reci, palide)

modificarile mimicii (crispare, depresie, panica, extaz etc) , tensiunea musculara (hipertonie, hipotonie) etc.

Experientele traumatice (stressul posttraumatic)

Experientele traumatice au intrat in atentia cercetatorilor mai ales dupa cele doua razboaie mondiale, in urma marturiilor victimelor lagarelor de prizonieri sau ale combatantilor in razboiul din Vietman. S-a observat ca victimele dezastrelor naturale (cutremure, inundatii etc.), ale dezastrelor provocate de om (prabusirea unui avion, deraierea unui tren etc.) aveau reactii asemanatoare cu cele manifestate de fostii combatanti sau prizonieri de razboi, ceea ce a dus in scurt timp la recunoasterea unei noi entitati clinice: sindromul de stress postraumatic (PTSD).

Sindromul de stress posttraumatic este definit ca un sindrom caracterizat prin dezvoltarea unor simptome psihice, comportamentale si somatice ce apar dupa evenimente traumatizante iesite din rândul experientelor umane considerate normale (Friedman 1989 in Baban 1998).

Pentru ca un stresor sa fie considerat traumatic trebuie ca acesta sa reprezinte o amenintare la viata proprie sau a celor apropiati, de exemplu distrugerea brusca a propriei case sau afectarea comunitatii, sau implicarea directa sau ca martor in uciderea sau vatamarea grava a altor persoane (Everly 1990 in Baban 2002)

Conform DSM IV stresul postraumatic se manifesta prin:

ruminatii frecvente cu privire la evenimentul trait,

tulburari de somn,

tulburari de memorie insotite de sentimente de disperare, neajutoare si lipsa de perspectiva, fatigabilitate, izolare sociala etc.

Cu rezerva ca aceasta nu e singura clasificare a tipurilor de stressori, ci este cea pe care am considerat-o ca fiind cea mai relevanta, vom face o scurta analiza a tipurilor de stress din perspectiva raspunsului.

Tipuri de stress din perspectiva raspunsului

Cea mai cunoscuta distinctie este cea facuta de Selye intre eustress si distress, distinctie facuta prin prisma efectelor.

Eustressul este stressul pozitiv, cel care ne mentine in functie, ne motiveaza si stimuleaza iar

Distressul este stressul negativ sau stressul cu efecte nocive asupra organismului.

Derevenco (Dereveno apud Diamandescu 2002) incadreza in notiunea de eustress acele situatii capabile sa genereze o activare psihoendocrina moderata, un efort fizic de intensitate medie, sau o activitate profesionala organizata.

Conform Baban (1998) eustressul inseamna :

stimulare optima, activare

echilibru fizic si psihic

efecte stimulante , de antrenare si adaptare

reactie acuta

activare fazica , de scurta durata

in timp ce distressul se caracterizeaza, conform aceleasi autoare, prin:

solicitare intensa, prelungita, supraincarcare

modificari fiziologice si fiziopatologice

efecte de incordare si tensionare, de dezadaptare

reactie cronica

activare tonica, de lunga durata

(A.Baban, Stressul si personalitatea 1998 , p.17-18)

In acest paragraf sunt prezentate efectele stressului tinand seama de conditionarile interne, de mecanismele de mediere specifice organismului, precum si de conditionarile externe, care tin de intensitatea, durata si previzibilitatea agentilor stressori.

Sunt analizate consecintele stressului din punct de vedere psiho-somatic, social dar sunt identificate si unele situatii in care stressul are efecte benefice asupra organismului.

Reactie versus efect. Mecanisme mediatoare

Un aspect important, uneori ignorat de cercetatori este distinctia intre aspectele nonspecifice, generale si aspectele specifice ale stressului.

Conform Bohus si colab. (in Derevenco 1992) fenomenele nespecifice se manifesta prin activarea sau inhibarea unor procese fiziologice, inclusiv endocrine si prin reactii comportamentale de explorare, miscare, imobilitate in timp ce componenta specifica se refera la adoptarea unor strategii de ajustare si adaptare si apeleaza la invatarea si retentia de reactii comportamentale adecvate unor stressori specifici.

Adriana Baban (Baban 1998) vorbeste de distinctia necesara intre reactie si consecinta, consecinta fiind un efect al reactiilor de lunga durata. Consecintele pot fi globale, afectind starea de sanate fizica si mentala si particulare atunci cind e afectat unul din nivelele structurale si functionale ale organismului, de la cel molecular si fiziologic pina la psihologic si social. Consecintele sint rezultatul modului in care persoana reuseste sa faca fata in timp mai multor stressori, actionind atit biochimic, cognitiv si comportamental.

In categoria reactiilor la stress, pe linga cele la nivel biomolecular, vorbim in special de reactiile psihofiziologice, care sint observabile si relativ cuantificabile.

In categoria reactiilor fiziologice intra hiperglicemie, tahicardie, presiune arteriala marita, uscaciune a gurii, transpiratie abundenta, midriaza, hiperventilatie, valuri de caldura si frig etc. iar a reactiilor psihice starile reversibile de agitatie, agresivitate, iritabilitate, furie, blocaj psihic, incapacitate de decizie etc.(Cf. Derevenco si colab. 1992).

Thome (Thome in Baban 1998) considera ca ierarhizarea raspunsului la stress functie de frecventa, intensitate si consistenta in timp permite clasificarea reactiilor in:

Reactii de scurta durata, reversibile si care au de multe ori efecte benefice de activare, stimulare si adaptare. Vorbim in acest caz in special de reactile la stressul acut.

Reactii de lunga durata sau cronice care pot deveni daunatoare, Vorbim de efectul cumulativ al stressului acut, al stressului cronic, sau al combinarii diferitelor tipuri de stress.

Mecanisme mediatoare

Schematic vorbind, interactiunea agent stressor-organism este mediata intern de caracteristicile psihice si biologice individuale si extern de caracteristicile situatiei stressante (Stora 1999). Conditionarea interna sau externa poate inhiba sau intensifica efectele stressului.

Fig.1 Mecanisme mediatoare ale stressului dupa P. Derevenco, A. Baban, I. Anghel, Stressul in sanatate si boala 1992

Conditionarea interna

B.P.Dohrenwend si B.S. Dohrenwend (B.P.Dohrenwend si B.S. Dohrenwend in Stora 1999) afirmau ca perceperea stressului de cate indivizii depinde de doua mari categorii de factori:

factori personali: pragul senzatiilor biologice si psihologice, inteligenta, capacitatea verbala, tipul de personalitate, sistemele psihologice de aparare, experienta trecuta si un anume simt de stapinire a propriei vieti

factori externi: virsta, nivelul de educatie, veniturile, ocupatia profesionala si suportul social

Conform studiilor celor doi cercetatori indivizii dotati cu mai multe resurse: o mai buna capacitate de comunicare, un nivel de educatie mai inalt, sau mai multe resurse sociale pot face fata mai bine situatiilor stressante. In ceea ce priveste personalitatea exista anumite tipuri de personalitate care sint mai vulnerabile la stress, asa numita personalitate de tip A caracterizata prin: ambitie, voluntarism, dependenta de munca, agresiva, mereu presata de timp, perfectionista (www.winona.edu/stress/stressprone.htm )

Conditionarea externa

Se refera la intensitatea, dimensiunea, durata, posibilitatea prevederii situatiei si la “efectul de noutate”.

Intensitatea situatiei stressante se masoara prin schimbarile percepute in viata personala sau in societate. Studii realizate de cercetatori asupra perceperii intensitatii unor evenimente stresante au descoperit o corelatie pozitiva intre schimbarea perceputa in mediul social si nivelul de anxietate si de stress.

Durata perceputa a unui eveniment poate avea efecte importante asupra psihicului uman: procentul cel mai ridicat de perturbare nervoasa s-a inregistrat la pilotii de pe bombardierele britanice in timpul celui de-al doilea razboi mondial dupa 30 de misiuni si nu dupa 15 sau 10.

In ceea ce priveste “efectul de noutate” sau gradul de informare cu privire la situatie, un studiu facut asupra pacientilor dupa operatie arata ca cei care fusesera informati cu privire la procedurile operatorii au fost mai putini afectati psihic decit cei care nu au primit nici o informatie cu privire la procedura medicala prin care urmau sa treaca (Floru 1975)

Consecintele stressului

a) Consecinte psihofiziologice. Legatura stress-boala

In general studiile care fac legatura intre stress si boala urmeza distinctia deja mentionata specific-nonspecific, centrandu-se pe stress fie ca factor patologic favorizant, fie pe studiul unor boli specifice induse de stress (Cohen 1985).

In ceea ce priveste efectele nonspecifice, studierea acestor aspecte a fost impulsionata mai ales in cadrul modelului teoretic a lui Selye care se axa in special pe efectele fiziologice ale stressului.

Exista trei cai principale prin care stressul poate sa duca la boala somatica (Holroyd si Lazarus 1982 in Lazarus 1985):

Prima este afectarea functiei celulei prin influentele neurohumorale. In momentul in care organismul percepe amenintarea, concentratia de hormoni din sange creste dramatic ceea ce duce la alterari majore ale proceselor interne manifestate prin puls accelerat, transpiratie, tremor, oboseala fizica si psihica.

A doua cale este prin angajarea in activitati si intr-un stil de viata daunator sanatatii, de exemplu munca in exces mai ales in cazul personalitatii de tip A (agresiva, ambitioasa la extrem, dependenta de munca), regim alimentar necorespunzator, abuz de substante daunatoare (medicamente, droguri, alcool) etc.

O a treia cale prin care stressul poate duce la boala este, conform autorilor, ignorarea in mod constant sau minimizarea semnelor de boala. Evitarea controalelor medicale si a doctorilor poate fi considerata un mecanism defensiv de genul negare sau evitare sau poate fi efectul faptului ca individul este membru al unei culturi ce valorizeza stoicismul. (Mechanic 1978 a, Zborowski 1969 in Monat, Lazarus 1985)

Legatura dintre stress si boala este pusa in evidenta de numeroase studii. Rees si Lutkins (Rees si Lutkins in Cohen 1985) au comparat rata mortalitatii la 903 de subiectii ale caror rude apropiate murisera de curand cu un grup de control de 878 de persoane si au descoperit ca rata mortalitatii a fost in primul an de 7 ori mai mare in grupul experimental decit in grupul de control. Analizele facute asupra unui grup de 26 de persoane la doua saptamini dupa moartea partenerului lor au pus in evidenta modificari ale functiei limfocitelor T (Stora 1999).

Alte studii facute de Hinkle (Hinkle 1974 in Cohen 1985) asupra distributiei perioadelor de imbolnavire de-a lungul vietii au pus in evidenta faptul ca perioadele de imbolnavire nu erau distribuite la intimplare in cursul vietii celor intervievati, ci apareau cel mai adesea grupate, urmind mai ales unor perioade in care persoana avusese dificultati de adaptare.

In plus, studii longitudinale facute asupra supravietuitorilor din lagarele de concentrare (Horrowitz 1976, Eitinger, 1971 in Stora 1999) indicau o corelatie pozitiva intre dimensiunea sau importanta agentului stressor si maladiile acute sau cronice de care sufereau supravietuitorii. Rata mortalitatii la prizonierii americani proveniti din lagarele din Japonia era cu 60% mai mare decit la prizonierii proveniti din lagarele din Germania. Bolile aparute la acesti supravietuitori afectau toate organele si printre cauzele de deces cele mai numeroase erau: cancerul, accidendentele si tuberculoza.

In ceea ce priveste stressul ca factor specific, Diamandescu (Diamandescu 2002) considera ca stressul se poate constitui in unul din principalii factori etiopatogenici in urmatoarele cazuri:

Tulburari psihosomatice: palpitatii, lipotimii, sincope, hiper sau hipo tensiune, bulimie, inapetenta, spasme, astenie musculara, amenoree, dismenoree, hipoglicemie, cefalee, epilepsie functionala, impotenta, frigiditate, prurit etc

Boli psihosomatice: arterioscleroza, astm, tuberculoza, ulcer gastric si duodenal, rectocolita ulcero-hemoragica, poliartrita reumatoida, hipertiroidism, tulburari de dinamica sexuala, fibrom, ovarita sclerochistica, urticarie, eczeme, psoriazis.

Printre tulburarile psihice induse de stress cele mai cunoscute sunt: sindromul de stress postraumatic, tulburarile alimentare pe fond nervos (bulimia si anorexia nervosa), depresia, anxietatea, etc.

Desi legatura dintre stress si boala a fost demonstrata de numeroase studii, mecanismele de conditionare fac ca nu orice eveniment sa duca in mod automat la o tulburare functionala sau la boala. Fiecare individ are o anumita reactivitate sau vulnerabilitate la stress, data de caracteristicile sale individuale si de resursele pe care le are la dispozitie si de mediul in care traieste (Baban 1998).

Consecintele la nivel psihofiziologic nu sint singurele. Avind in vedere ca omul traieste in comunitate vorbim de consecinte socio-economice.

b) Consecinte socio-economice

Printre reactiile imediate la stress se numara in plan psihic: incapacitatea de a lua decizii, blocajul psihic, lipsa concentrarii, amnezii, nervozitate, alienare, autoevaluare negativa, agresivitate, crize emotionale, iar in plan comportamental: abuzul de substante toxice (droguri, alcool), supra sau subalimentatie, comportament riscant sau agresiv, scaderea performantei sau eficientei in munca

Toate aceste efecte pot avea drept consecinte pe termen lung dificultati relationale, dificultati in indeplinirea responsabilitatilor la locul de munca, comportament antisocial etc.

In ultimele decenii a devenit o problema majora stressul prodesional iar consecinta cea mai citata in acest caz este sindromul de extenuare (burn-out) caracterizat prin epuizare emotionala, fizica si mentala, exprimata in aplatizare afectiva, depersonalizare si scaderea interesului pentru aspiratiile personale (Greenglas, Burke si Ondrack 1990, Richardson, Burke si Leiter 1992, Burke 1992 in Baban 1998).

Sindromul de burn-out este consecita implicarii de lunga durata in activitati profesioanale cu grad ridicat de stress. Acesta apare atunci cind individul lucreaza in conditii in care are putin control asupra calitatii muncii sale dar se simte in mod personal responsabil de succesul sau esecul muncii sale.

Consecintele stressului pot fi evaluate si in costuri. Astfel in Marea Britanie, Centrul de Studii Economice a Sanatatiii estima ca in fiecare an 1.8 miliarde de lire sterline erau prevazute pentru cheltuielile avind drept cauza alcoolismul in industrie, 641, 51 milione de lire sterline pentru absentele datorate imbolnavirilor, 567.7 milioane de lire pentru decese premature etc.

In S.U.A costul stresului a fost evaluat la 3% din PNB. Statisticile anilor 90 arata ca aproape 9 americani din 10 sufera de un stress foarte intens odata sau de doua ori pe saptamina; unul din patru se plinge ca resimte aceasta stare zilnic.

Stressul profesional a devenit o problema majora, cauzand industriei pierderi anuale de 200 miliarde de dolari, evaluate prin insumarea pierderilor cauzate de scaderea productivitatii, cresterii absenteismului si a cheltuielilor medicale ale intreprinderii, a costului asigurarilor si indemnizatiilor legale platite muncitorilor.

c) Stressul ca factor de dezvoltare

Ar fi incorect sa vorbim despre stress fara a mentiona si efectele sale pozitive. Stressul nu este un proces negativ in sine ci devine negativ prin depasirea unor limite de rezistenta ale organismului care, sa nu uitam, sunt individuale.

Cel putin 2 efecte clar pozitive pot fi identificate dupa Powell (Powell 1983):

Satifacerea nevoii organismului de stimulare;

Cresterea increderii in sine si dezvoltarea abilitatilor de a face fata situatiilor stresante

Selye era cel care a afirmat ca absenta stressului inseamna moarte. El afirma ca fiintele vii au nevoie de un nivel optim de stress pentru a putea trai. Experientele de deprivare senzoriala au demonstrat ca in absenta stimulilor organismul incepe sa-si creeze proprii stimuli sub forma halucinatiilor psihosenzoriale. Stressul sub forma conflictului solicitari-resurse este necesar pentru a mentine organismul in functiune.

In ceea ce priveste ce-al de al doilea efect, cresterea increderii in sine si dezvoltarea abilitatilor de a face fata situatiilor stresante, studii facute pe copii de catre Murphy and Moriarty (Murphy and Moriarty in Powell 1983) au pus in evidenta faptul ca dezvoltarea psihologica era favorizata de experiente de adaptare cu succes la diferite situatii problematice.

Atata timp cat stressul era tolerabil, rezolvarea cu success a unor astfel de situatii ducea la cresterea increderii in sine.Astfel de situatii se concretizau in experiente pozitive si in moduri de actiune utile in rezolvarea unor noi situatii dificile.

Deci stressul nu este o problema in general, el este necesar pentru functionarea organismului. El devine o problema atunci cand sunt depasite limitile functionale percepute si atunci vorbim de efecte nocive sau de distress.

CAPITOLUL II Coping

A.Perspectiva cognitivistă

După Lazarus și Folkman (1984), termenul de stress desemnează o “relație particulară între persoană și mediu, în care persoana evaluează mediul ca impunînd solicitări care exced resursele proprii și amenință starea sa de bine, evaluare ce determină declanșarea unor procese de coping, respectiv răspunsuri cognitive, afective și comportamentale la feed-back-urile primite”.

Această definiție aduce în prim-plan cîteva atribute definitorii pentru relația persoană-agent stressor, acesta din urmă văzut ca “factor fizic, chimic, emoțional,(și biologic, n.n.), ce produce tensiune corporală sau mintală” (Webster New Collegiate Dictionary, 1989), din care cel mai reprezentativ este termenul de “coping”.

1.1. Definiție, structură

Copingul desemnează un “efort cognitiv și comportamental de a reduce, stăpîni sau tolera solicitările interne sau externe care depășesc resursele personale” (Lazarus și Folkman, ibid.).

Analiza acestei definiții pune în evidență o caracteristică esențială : copingul este ilustrarea faptului că stressul emerge numai din relația dintre subiect și situație, fiind de neconceput în afara triadei acțiune-cogniție-comportament dizadaptativ.

Definiția de mai sus este oarecum restrictivă, în raport cu noțiunea mai largă de “strategii adaptative”, care ar include și mecanismele defensive de sorginte inconștientă, nesupuse controlului voluntar.

În ce privește caracteristicile copingului, paradigma cognitivistă pornește de la cel puțin două premize esențiale :

copingul presupune efort conștient, îndreptat asupra modului în care situația stressantă este percepută, prelucrată, stocată ;

copingul presupune o anumită procesualitate, etapizare, ce se concretizează în :

a) anticiparea situației (evaluarea costului confruntării) ;

b) confruntarea propriu-zisă și redefinirea situației prin prisma confruntării ;

c) analiza semnificației personale a situației post-confrun-tare.

Există o anumită ierarhie la nivelul structurii copingului : copingul

de tip cognitiv intervine atunci cînd strategiile comportamentale uzuale devin ineficiente, prea costisitoare, atunci cînd posibilitățile de intervenție concretă în mediu sunt limitate, sau cînd timpul necesar unei asemenea intervenții este prea scurt.

Distorsiunile în prelucrarea informației, redefinirea situației stressante în termeni convenabili, capătă, în viziune cognitivistă, o înaltă valoare adaptativă, deși se poate întîmpla ca, uneori, să existe un dezacord între ceea ce stabilește subiectul “amenințat” în forul său interior și exigențele sarcinii.

Percepute din afară uneori ca mecanisme de “autoînșelare”, tehnicile de coping de acest tip sunt frecvent întîlnite în clinică. Supra-estimarea șanselor de vindecare și minimalizarea simptomelor ce anunță un prognostic prost (ex. scăderea accentuată în greutate la un bolnav neoplazic, etc.) sau optimismul nejustificat, denumite generic “iluzii pozitive” (Taylor și Brown, 1994) ar avea o certă contribuție modula- toare în relația cu stressul produs de boală.

Nu de puține ori, un șir de evaluări/distorsiuni de acest tip, pot fi urmate de reevaluări ce nu se mai adresează situației inițiale, ci celei imaginate, construite mental de bolnav. Acest fenomen atinge un apogeu în cazul constituirii anumitor boli psihice, și explică depărtarea tot mai accentuată de realitate a acestor pacienți (ex. mecanisme defensive de tip proiectiv, aplicate neselectiv, mai ales pe un tip de personalitate dizarmonic, ca cel paranoid ) ; îl întîlnim însă și în diverse boli somatice, cu impact psihologic real, situație în care se poate ajunge la hipocompli- anță și agravarea prognosticului inițial.

În practică, chiar și aplicarea exclusivă și neselectivă a unei singure tehnici adaptative, duce în mod inevitabil la dizadaptare și rupere de realitate. Atribute esențiale ale mecanismelor cognitive de coping la o persoană sănătoasă l-ar reprezenta așadar flexibilitatea și adecvarea. Orientarea teleologică (spre scop) a mecanismelor de coping nu trebuie să prevaleze în principiu asupra flexibilității.

1.2.Natura copingului

În legătură cu natura copingului, acest aspect rămîne controversat în literatură.

Unii autori (Miller, 1987, Carver și colab., 1989, etc.) concep copingul ca pe o predispoziție stabilă, sau ca pe o trăsătură de personalitate. Alții (Lazarus și Folkman, 1984, Miclea, 1997, Băban, 1998) îl văd ca pe un proces evolutiv , inclusiv în plan ontogenetic.Cea de-a 2-a variantă este cea care cîștigă vizibil teren astăzi, inclusiv pentru că susține mai bine flexibilitatea.

1.3.Forme de coping

Se delimitează o clasificare clasică (Lazarus și colab., 1984, 1987) în coping centrat pe problemă și coping centrat pe emoție.

Prima variantă, numită și coping direct, este direcționată pe analiza, rezolvarea, sau, dacă nu este posibil, minimalizarea situației stressante.Ea ar cuprinde , în principal, strategiile de acceptare a confruntării cu agentul stressor.

Cea de-a 2-a (coping indirect) se centrează pe persoană, pe (in)capacitatea ei de a face față stressului, și cuprinde inclusiv modalități paleative sau de autoînșelare, prin care o confruntare decisivă cu agentul stressor este adesea amînată “sine die” sau chiar nu are loc.

Alți autori concep copingul într-o manieră mult mai neomogenă, în esență multifactorială. Spre exemplu, Stone și Neale (1984) îl văd ca fiind determinat de 8 factori (catharsis, suport social, acceptare, acțiune directă, distragere, redefinirea situației, relaxare, sentimente religioase), și înșiși Folkman și Lazarus procedează, în 1985, la o diversificare a structurii copingului (8 factori : confruntare, distanțare, autocontrol, căutarea suportului social, asumarea responsabilității, evadare-evitare, planificarea rezolvării problemei, reevaluare pozitivă).

Revenind la clasificarea inițială, să remarcăm inter-relația între cele două tipuri de coping, ele susținîndu-se și potențîndu-se reciproc : copingul centrat pe emoție crează condițiile pentru soluționarea în condiții mai bune a problemei (tensiunea ergică scade), iar copingul centrat pe problemă reduce distressul emoțional, printr-o evaluare mai realistă, decentrată de sentimentul neputinței.

Există o legătură, atît de filiație conceptuală, cît și obiectivă, între strategiile de coping (văzute din perspectivă cognitivistă) și diversele scheme cognitive mai generale ale persoanei, care reflectă “modul de selecție, păstrare, interpretare a informației, din și în experiențele trăite” (Băban, 1998), chiar și independent de prezența stressului.

Mai reprezentative ne apar aceste legături în cazul locusului de control, autoeficacității, robusteței.

2.Trăsături de personalitate implicate în coping

2.1.Locus de control

Termenul de “locus de control” a fost definit de Rotter (1966) și desemnează “modul în care o persoană își explică succesul sau eșecul, prin cauze de tip intern sau extern,controlabile sau necontrolabile”(ibid.)

Locusul de control intern (LCI) reprezintă convingerea că responsabilitatea pentru eșec , respectiv meritul pentru succes stau în defectele, erorile, respectiv în aptitudinile și calitățile persoanei respective, și au o prea mică legătură cu întîmplarea sau factori de presiune din afară, în timp ce locusul de control extern (LCE) se referă la convingerea că sursa evenimentelor (pozitive sau negative ) se găsește în soartă, destin sau puterea altora.

Dincolo de apropierea evidentă care se poate face între categorii ca LCE-proiecție, sau LCI-strategii de tip combativ (“luptă”) , unii autori încearcă a stabili o legătură între tipul de LC și eficiența copingului. Astfel, LCI ar fi protector în stressul psihic acut și cronic (Cohen, Edwards, 1989 ; Rotter, 1966), prin receptivitatea crescută a persoanei la informațiile din mediu cu valoare adaptativă, prin rezistența la presiunile externe, ca și prin gradul crescut de angajare în situație. Antonovsky (cit.de Băban, 1998) consideră că LCI manifestat prin responsabilitate (asumarea răspunderii pentru succes, dar și pentru eșec) ar reprezenta un factor favorizant pentru sanogeneză..Alți autori susțin, în consens, că LCE ar fi asociat cu o proporție mai mare de insatisfacții, și cu o predispoziție netă spre anxietate și depresie (Sarason și colab., 1978).

Totuși aceste concluzii au un anumit grad de relativitate, în măsura în care :

LC are totuși o evoluție individuală cu vîrsta (în general de la LCI spre LCE);

uneori LCI este asociat cu sentimente crescute de culpabilitate, iar LCE – cu o anumită detașare de consecințele situației stressante (“externalitate defensivă”) ;

există o variabilitate transculturală a LC, care vine din normele de presiune culturală și socială specifice unui anumit tip de societate (ex. LCI (exprimabil în autonomie timpurie, independență, responsabilitate) și strategiile agresive de coping sunt încurajate în societățile moderne de tip occidental, iar LCE și strategiile pasive, de tip “Capul plecat sabia nu-l taie” sau “Ce

ți-e scris, în frunte ți-e pus”, în societățile de tip tradițional).

2.2.Autoeficacitatea și robustețea

Autoeficacitatea (AE) reprezintă “convingerea unei persoane în capacitățile sale de a-și mobiliza resursele cognitive și motivaționale, necesare pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor date”(Băban,1998).

– AE crescută este asociată cu o motivație mai înaltă și cu o centrare pe problemă mai accentuată și mai productivă (subiectul își concentrează atenția pe analiza și găsirea de soluții).

– AE scăzută este, în contrast, asociată cu atribuirea insucceselor unor cauze ce țin de propria incompetență, teama de insucces, iar în plan clinic prin predispoziția netă la :

anxietate (prin perceperea ineficienței resurselor de coping) ;

depresie (rezultă din autocritica exagerată, fixarea de scopuri prea înalte).

Este documentată, de asemenea, o relație de directă proporționalitate între AE și funcționarea optimă a sistemului imun, în special a celulelor T, subpopulația NK (autori cit.de Iamandescu, 1996).

Robustețea (hardiness – engl., andurance – fr.) este o variabilă individuală ilustrativă pentru rezistența la stressul psihic, sau , altfel spus, pentru eficiența mecanismelor de coping.

Trei componente definesc această dispoziție de personalitate :

LCI (convingerea că evenimentele pot fi controlate și influențate, datorită capacităților și aptitudinilor subiectului) ;

angajarea și persistența în scopul propus ;

percepția schimbărilor de viață, ca fiind normale (sau chiar ca pe niște provocări(“challenges”),și nu ca pe niște fatalități.

3.Limitele teoriilor cognitive asupra copingului

În principal, cei care susțin limitele teoriei cognitive (psihanaliști, psihiatri, dar și unii medici somaticieni) se prevalează de incompatibili- tatea între noțiuni ca prelucrare informațională, restructurare cognitivă conștientă, etc., și posibila evoluție subterană a unui agent stressor (uneori strict la nivel inconștient) , sau de evoluția sa brutală, ce nu lasă timp suficient mecanismelor de filtrare și adaptare conștientă să acționeze. Iamandescu (1993) consideră că toți agenții stressori (fizici, chimici, biologici), induc , în ultimă instanță, un stress psihic “secundar”.Este evocat efectul stressor jucat de stimuli afectogeni puternici (ex.dezgustul violent sau emoția brutală la vederea unui accident), ca și stressul psihic instalat în cursul efectuării unei acțiuni cu rezonanță afectivă plăcută pentru subiect , ce generează insidios o “stare de oboseală, cu atributele stressului” (ibid.). După Shaffer (1982), citat de L.Alexandrescu (1997), agenții stressori silențioși , insidioși “pot declanșa SGA (sindromul general de adaptare – n.n.) direct, fără o evaluare cognitivă conștientizabilă”, iar agenți “inevitabili” (ca poluarea atmosferică, zgomotul stradal continuu, etc.) sunt procesați automat, fără implicarea proceselor cognitive superioare.

Acestor puncte de vedere li se opun alți autori, care, sprijinindu-se și pe cercetări anterioare (studiul subcepției, analiza apărării perceptive, învățarea implicită (inconștientă) a gramaticilor artificiale) postulează imaginea unui inconștient cognitiv (Miclea, 1997) , ce depășește cu mult clasicul conținut “cald , umed , primitiv și irațional” (ibid.) al inconștientului freudian. Inconștientul cognitiv ar avea certe proprietăți informaționale și adaptative.

Această controversă, între punctul de vedere psihiatric – psihanalitic , și cel al psihologiei cognitive , este încă departe de a fi rezolvată.

B.Perspectiva psihanalitică

Tradiția psihanalitică asupra mecanismelor de apărare situează conflictul id(sine) ego, ca tip de conflict primar, sursă a majorității mecanismelor defensive.

Ego-ul, supus “principiului realității”, încearcă compromisul optim, reconcilierea între tendințele de sens contrar ale sinelui și supra-ego-ului, supuse exclusiv “principiului plăcerii”, respectiv “datoriei”.

Această reconciliere se poate realiza într-o manieră mai mult sau mai puțin adaptativă, funcție și de gradul de maturizare a mecanismelor defensive.

Ierarhizarea mecanismelor defensive este, din punctul de vedere psihanalitic, un fapt real, la un pol situîndu-se mecanismele cu un potențial înalt patogen, “imature”, ce blochează energia instinctuală, creînd implicit premizele pentru acumularea tensiunii interne (ca de ex. negarea, represia), iar la celălalt pol, cele mature, “superioare”, ca

intelectualizarea și sublimarea.

Tabel 1

Cîteva importante mecanisme defensive inconștiente

Criticii paradigmei psihanalitice subliniază insuficienta operabilita-te și putere de generalizare a acesteia: mecanismele defensive, în viziune

psihanalitică, ar fi îndreptate majoritar spre blocarea pulsiunilor instinc-tuale interne (și mai puțin înspre afară), ca moment de apariție sunt post-afective(se declanșează doar după ce a intervenit “anxietatea de semnal”, cînd “pulsiunile instinctuale amenință să inunde Ego-ul” (Miclea,1997). În viziunea acestor autori, demersul acestor mecanisme este adesea distorsionant în finalitate (nu facilitează uneori decît adaptarea de moment, iar alteori este chiar generator de simptome).

În plus,se aduc critici care țin de însăși esența teoriei psihanalitice : operarea implicită cu constelații și mecanisme psihice inconștiente, deci nedemonstrabile.

Reținem, la acest punct (în ce privește mecanismele adaptative în fața stressului psihic) – predilecția pentru folosirea termenului de “coping”, de către cognitiviști, față de termenul “mecanisme defensive”, mai uzitat de orientarea psihanalitică, care corespund tendinței de a alătura termenul de “coping” mecanismelor conștientizate, iar pe cel de “mecanisme defensive” – celor subconștiente sau inconștiente.

Principalele deosebiri între cele două curente, în ce privește mecanismele adaptative față de stress, sunt sintetizate în tabelul 2 :

Tabel 2

Compararea mecanismelor de coping cu cele defensive (A.Băban,1998)

problema acelor persoane care, fără a avea, de altfel, o afectare psihică gravă, cu potențial de ireversibilitate, se cantonează în mecanisme dizadaptative de coping.

În aceste cazuri, cele mai numeroase de altfel, se pune problema educării pacientului în direcția însușirii unui nou stil de viață, și înarmarea sa cu mijloacele necesare pentru a accede și a se menține la acest palier.

Pentru realizarea acestui obiectiv, consecutiv identificării mecanismelor dizadaptative (inclusiv a dinamicii acestora), se poate trece la o formă de psihoterapie adecvată necesităților și posibilităților pacientului.

Cîteva orientări în această direcție ar merita menționate (după Holdevici, 1996) :

psihoterapia experiențială : consideră omul ca pe o entitate activă, autoafirmativă, cu un potențial latent cert. Nu se urmărește neapărat strict vindecarea simptomelor actuale, ci perfecționarea, atingerea unui nivel superior de conștiință, accentuîndu-se pe contextul de viață în care are loc psihoterapia, pe raportul de simetrie (egalitate) între psihoterapeut și client. Prin tehnici de exprimare liberă a Eului (dramatice, de imaginație dirijată, etc.) se crează premizele pentru saltul de la folosirea exhaustivă , stabilă, rigidă a cîtorva strategii – la multiplicarea acestora și la flexibilizarea utilizării lor ;

psihoterapia cognitiv-comportamentală : pune accentul pe formularea problemei în termeni clari, și pe elaborarea unor strategii comportamentale la îndemîna pacientului, de a face față situației. Accentul se deplasează de la insurmontabilitatea aparentă a problemei, spre raționaliza-re, experimentare (inclusiv mentală), relaxare, fiind extrem de eficientă în tulburări de tip anxios sau obsesivo-fobic ;

psihoterapia scurtă, centrată pe obiectiv : vizează clarificarea scopurilor pacientului, deplasarea centrului de greutate al discuției dinspre problemă spre soluție (pornindu-se de la așa-zisele “excepții pozitive” din viața pacientului), evidențierea progreselor (chiar minime) ale pacientului, încurajarea acestuia în direcția asumării de responsabilități și acțiuni independente ;

analiza tranzacțională : se pornește de la premiza multiplicității stărilor Ego-ului, în fiecare persoană coexistînd stările de “părinte”, “adult” și “copil”, fie în latență, fie activ. Trecerea la terapie este precedată de analiza stărilor Ego-ului și de alcătuirea unei egograme. Analiza relațiilor interpersonale și tentativa de restructura-re comportamentală implică analiza dinamicii stărilor Eului și modificarea scenariilor de viață. Acest obiectiv poate fi realizat și cu ajutorul hipnozei, în vederea obținerii regresiei de vîrstă, necesară acestor schimbări.

psihoterapia de grup : facilitează (funcție și de dezirabilitatea subiectului în grup), apariția sentimentelor de acceptare și de creștere a încrederii în sine, deplasarea comportamentului de la orientarea spre trecut – la cea spre viitor, deplasarea gîndirii de la orientarea spre simptom la orientarea spre Eu, perceperea mai fină și mai diferen- țiată a realității.

Toate aceste forme de psihoterapie, alături de psihanaliză, și fără a epuiza paleta extrem de largă de psihoterapii , au vocație adaptativă, în primul rînd prin restructurarea mecanismelor de coping, dar și prin creșterea disponibilității generale a subiectului la autocunoaștere și autoformare. Utilizarea lor la bolnavii psihosomatici reprezintă un aport extrem de valoros în remodelarea unor comportamente nocive pentru sănătate, ele valorizînd suplimentar colaborarea cu psihologul, și optimizînd intervenția terapeutică.

Definitii ale coping-ului

Copingul este un “efort cognitiv si comportamental de a reduce, stapani sau tolera solicitarile interne sau externe care depasesc resursele personale” (Lazarus si Folkman, 1984, apud. Baban, )

Din aceasta definitie desprindem rolul important al proceselor cognitive si al actiunii in procesul de coping, precum si faptul ca unele strategii de coping sunt mai eficiente decat altele. Procesul de coping presupune efort de cele mai multe ori, spre deosebire de mecanismele innascute de aparare. Copingul reprezinta un proces de tranzactie intre persoana si mediu, proces in cadrul caruia au loc permanent schimbari.

Copingul presupune trei etape:

– anticiparea sau avertizarea, etapa in care situatia poate fi amanata sau prevenita, in care persoana se poate pregati pentru confruntare, in care poate evalua costul confruntarii;

– confruntarea sau impactul, in care are loc raspunsul, redefinirea situatiei si reevaluarea ei;

– postconfruntarea, etapa in care se analizeaza semnificatia personala a ceea ce s-a intamplat.

Deseori momentul anticiparii determina reactii psihofiziologice mult mai intense decat confruntarea insasi, ceea ce a dus la conturarea stresului de anticipare.

Coping-ul ca functie a Eu-lui. Delimitari conceptuale

In ceea ce priveste strategiile de coping studiile evidentiaza o serie de fenomene controversate. Primul se refera la constientizarea sau nu a eforturilor de ajustare, in general acceptandu-se ca ajustarea este un raspuns constient la stimuli negativi. Exista insa si pareri conform carora ajustarea necesita efort constient doar daca a fost putin practicata, o strategie de coping des utilizata automatizandu-se si activandu-se cu un control constient minim sau chiar fara acesta. Pe de alta parte unii autori includ si mecanismele de aparare in categoria strategiilorde coping, ceea ce implica acceptarea lipsei efortului constient si voluntar. Astfel Haan (1985, apud. Baban, 1998) ofera o descriere ierarhica a proceselor adaptative ale Eului. El plaseaza copingul la nivelul superior de ajustare, urmat de mecanismele defensive cu un grad relativ de adaptabilitate (spre exemplu intelectualizarea) si la polul inferior formele nonadaptative, imature, care duc la o adaptare regresiva, fragmentara.

In ciuda criticilor aduse integrarii mecanismelor de aparare in categoria formelor de coping, nu pot fi ignorate unele evidente. Spre exemplu exista rezultate care atesta corelatii mai degraba pozitive in situatii specifice intre negare si sanatatea psihica. Mai mult, reprimarea sau negarea pot fi utilizate ca procese constiente de coping la o emotie negativa. De exemplu, procentul de supravietuire si recuperare din boala a fost semnificativ mai mare in cazul bolnavilor de cancer si al celor operati pe cord deschis care utilizau negarea bolii dupa diagnostic si tratament, fata de cei care reactionau cu lipsa sperantei la aceeasi circumstanta de viata. In schimb negarea s-a dovedit total contraproductiva in faza de percepere si interpretare a simptomelor (Contrada, Leventhal, O’Leary, 1990, apud. Baban, 1998). Evitarea s-a dovedit eficienta pe termen scurt, in timp ce confruntarea s-a dovedit o strategie superioara pe termen lung. In concluzie, efectul adaptativ sau non-adaptativ nu poate fi dat doar de mecanismul defensiv sau de strategia de coping in sine, ci si de situatia data sau de momentul in care se afla persoana.

Miclea (1997) propune o restructurare a mecanismelor defensive prin prisma psihologiei cognitive, inconstientul pulsional si dezadaptativ fiind inlocuit de un inconstient informational si adaptativ, iar mecanismele de aparare sunt incadrate in categoria copingului cognitiv evitativ. Prin procesarea selectiva a informatiei sau blocarea procesarii celei cu valente negative sau traumatice, mecanismele defensive pot diminua distresul.

Un alt aspect controversat este cel al conceptualizarii diferite a copingului, ca trasatura sau ca proces. Studiile care adopta abordarea copingului ca o predispozitie stabila, consistenta in timp si situatii diferite, studiaza relatia dintre anumite trasaturi de personalitate, preferinta pentru un stil de coping si efectele stresului (Miller, 1987, Carver, 1989, apud. Baban, 1998). In sprijinul acestei conceptii au fost aduse si argumente genetice. Lazarus si Folkman (1986, apud. Baban. 1998) considera trasaturile de personalitate ca fiind predictori slabi pentru evaluare si ajustare, considerand copingul ca un proces invatat, ce suporta modificari in functie doar de context, domeniu, varsta, stilul personal de ajustare fiind astfel putin relevant.

Baban (1998) considera insa ca evidentierea caracterului procesual al copingului nu exclude rolul personalitatii in determinarea unui stil de ajustare. Dimpotriva, conceptul de vulnerabilitate individuala este un concept cheie in stresul psihologic, personalitatea mediind raspunsul de coping. Dupa Thomae (1987, apud. Baban, 1998) ajustarea depinde de balanta dintre structurile cognitive si cele motivationale ale persoanei.

Nici in privinta numarului de dimensiuni specifice procesului de ajustare nu exista consens. Cea mai utilizata clasificare este cea dihotomizata de Lazarus si colaboratorii sai in: coping focalizat pe problema (instrumental) – orientat direct spre rezolvarea, redefinirea sau minimalizarea situatiei stresante si coping focalizat pe emotie (indirect) – orientat spre persoana in scopul reducerii sau controlarii raspunsului emotional la stresori. In aceasta categorie sunt incluse si strategiile paleative (alcool, fumat, sedative, tranchilizante, droguri, tehnici de relaxare, sport etc.).

Steptoe (1991, apud. Baban, 1998) subclasifica fiecare din cele doua categorii de coiping de mai sus in comportamentale si cognitive, fiecare din cele patru categorii putand fi active sau pasive. Amirkhan, Endler si Parker (1990, apud. Baban, 1998) propun o a treia dimensiune a ajustarii si anume evitarea, fie prin distragere, fie prin implicari sociale.

In privinta eficientei diferitelor tipuri de coping au existat o serie de controverse, unii autori considerand copingul focalizat pe problema mai eficient decat cel focalizat pe emotie. Cercetarile din ultimii ani au nuantat insa aceste opinii. Astazi se admite ca functionalitatea sau disfunctionalitatea copingului depinde de: cine foloseste o anumita strategie, cand, in ce circumstante ambientale si psihice si tipul de amenintare. Copingul emotional poate facilita copingul comportamental prin reducerea stresului care altfel ar impieta eforturile de solutionare a problemei. Copingul focalizat spre problema poate determina evaluari mai putin amenintatoare, deci va reduce distresul emotional.

Tipuri de coping

Vom rezuma in acest paragraf cateva demersuri de clasificare a raspunsurilor de tip coping.

Asa cum am mentionat anterior, copingul reprezinta o denumire generica pentru o gama foarte larga de cognitii si comportamente.

Diferiti cercetatori au incercat sa sistematizeze aceste eforturi in principal pentru a vedea daca exista diferente in ceea ce priveste eficacitatea acestora.

Cea mai cunoscuta distinctie si cea mai generala este cea facuta de Folkman si Lazarus in 1980 intre copingul focalizat pe problema si cel focalizat pe emotie. (Baban 1998)

Copingul focalizat pe problema se refera la actiunile orientate direct spre rezolvarea, redefinirea sau minimalizarea situatiei stresante cum ar fi de exemplu cautarea de informatii cu privire la sursa problemei, confruntarea persoanei sau a persoanelor responsabile de problema aparuta etc.

Copingul focalizat pe emotie sau copingul indirect este orientat spre persoana in scopul reducerii sau controlarii raspunsului emotional la stresori.

In aceasta categorie intra asa numitele strategii paleative in sensul ca astfel de strategii nu modifica in nici un fel conditiile situatiei ci doar fac persoana sa se simta mai bine.

Lazarus si Folkman au detaliat citiva ani mai tirziu distinctia facuta identificind 8 categorii (Folkman, Lazarus, Dunkel-Schetter, DeLongis & Gruen 1986 in Eckenrode 1991):

Confruntarea (exemplu: exprimarea furiei),

Distantarea (exemplu: a face lumina asupra situatiei),

Autocontrolul (a tine sentimentele pentru tine),

Cautarea suportului social (a vorbi cu cineva pentru a afla mai multe despre problema),

Acceptarea responsabilitatii (autocritica sau mustrarea),

Evitarea-Fuga (a-ti dori ca problema sa dispara),

Rezolvarea problemelor (a-ti face un plan de actiune si a-l urma) si

Acordarea unei semnificatii pozitive (problema m-a schimbat in bine sau m-a facut sa ma maturizez ).

Pe baza acestor categorii ei au alcatuit o scala, Lista Tipurilor de Coping, ce contine 67 de itemi si este una din cele mai populare scale pentru identificarea tipurilor de coping folosite de subiecti adaptarea la situatii problematice.

Dintre autorii romani, Mircea Miclea identifica trei tipuri principale de mecanisme prin care se realizeaza adaptarea la stress: cognitive, comportamentale si biochimice. (Miclea 1995 )

Copingul comportamental cuprinde totalitatea comporta-mentelor de prevenire si adaptare la stress. In aceasta categorie ar intra: inlaturarea stressorului, actiunea preventiva, cautarea suportului social etc.

Copingul cognitiv se refera la mecanismele de prelucrare a informatiei care pot reduce nivelul de stress. Acest lucru se poate face prin prelucrarea selectiva a informatiei, modularea evaluarilor primare si secundare si planificarea rezolvarii rationale a problemelor cu care ne confruntam.

Copingul biochimic cuprinde toate procedeele de optimizare a parametrilor biochimici perturbati de situatia stresanta. Aici sint incluse consumul de substante (alcool, drog, medicamente) care sa amelioreze, compenseze, sau diminueze efectele fiziologice ale stresului, sau tehnici psihologice de autocontrol: trainingul autogen, biofeed-back-ul, hipnoza.

Faptul ca majoritatea clasificarilor merg pe conceptul evitare-confruntare l-a facut pe autor sa realizeze o interesanta clasificare biaxiala ce imbina tipul de mecanism de coping cu vectorul functionarii sale (evitare-confruntare).

In ultimii ani, in studiile psihologice exista tendinta de a considera copingul drept un proces cu multe dimensiuni ce prezinta 5, 6, sau 8 factori diferiti, de multe ori utilizindu-se clasificari multifactoriale, de tipul celei realizata de Lazarus si Folkman (Baban 1998).

Conform tabelulului 2.2 prezinta o sistematizare a celor mai utilizate clasificari ale dimensiunilor copingului (dupa Baban 1998, pag.54)

Autorii , anul Dimensiunea copingului

Pearlin & Schooler(1978)

Orientat spre problema

Orientat spre emotie

Reevaluare

Folkman & Lazarus (1980 )

Orientat spre emotie

Orientat spre problema

Folkman & Lazarus (1984 )

Confruntare

Distantare

Autocontrol

Cautarea suportului social

Asumarea responsabilitatii

Evadare-evitare

Stone& Neale (1984)

Distragere

Redefinirea situatiei

Actiune directa

Catharsis

Acceptare

Suport social

Relaxare

Religie

Billings & Moos (1984)

Focalizat spre emotie

Focalizat spre problema

Focalizat spre evaluare

Cohen (1987)

Cautarea de informatii

Actiunea directa

Inhibarea actiunii

Procese intrapsihice

Cautarea suportului social

Miller (1987)

Monitorizare(cautarede informatii

Evitare (distragere de informatii)

Carver &Scheier &Weintraub (1989)

Orientat spre emotie

Orientat spre problema

Eliberare emotionala

Dezangajare comportamentala

Dezangajare mentala

Eptein&Meier (1989 )

Emotional

Comportamental

Gindire supertitioasa

Gindire categorica

Gindire negativa

Optimism naiv

Palinificarea rezolvarii problemei

Reevaluare pozitiva

Amirkhan (1990 )

Rezolvarea de probleme

Cautarea suportului social

Evitarea

Endler & Parker (1990)

Orientat spre sarcina

Orientat spre emotie

Orientat spre evitare

Hobfoll (1994 )

Prosocial-antisocial

Direct-indirect

Activ-pasiv

Nowack (1989)

Ginduri pozitive intruzive

Ginduri negative , intruzive

Evitare

Focalizare pe problema

Discutia recenta se orienteza spre identificarea acelor strategii considerate mai eficiente din perspectiva rezultatului. O forma de coping eficienta permite unei persoane tolerarea sau diminuarea efectelor stressorului. Eficacitatea unei anumite strategii depinde foarte mult de context, de abilitatile celui care o foloseste, de cand si cum o aplica. Anumite strategii aduc beneficii pe termen scurt insa pe termen lung pot fi extrem de nocive. De aceea mai importanta este nu eficacitatea unui anumit tip de coping, ci identificarea factorilor care determina alegerea unei anumite strategii.

Factori ce intervin in alegerea strategiei de coping. Efectele coping-ului

In acest paragraf sunt prezentati factorii individuali si situationali care determina alegerea unei anumite strategii de coping si sunt prezentate principalele efecte ale copingului.

Literatura recenta in domeniul stressului pune in evidenta faptul ca in acest domeniu, accentul s-a mutat dinspre definirea stressului si identificarea efectelor sale catre modalitatile de limitare, diminuare sau de combatere a efectelor sale, cu alte cuvinte catre coping.

Copingul cuprinde o gama larga de cognitii si comportamente. Care sunt factorii care determina alegerea unui anumit tip de actiune versus alta si in ce masura alegerea respectiva afecteaza rezultatul, voi incerca sa analizez in cele ce urmeaza.

Conform modelului tranzactional stressul apare ca urmare a interactiunii om-mediu mediate de catre sistemul cognitiv. Efectul agentului stressor asupra organismului depinde de doua tipuri de evaluari cognitive:

Evaluarea stimulului sau evaluarea primara

In functie de aceasta organismul decide daca are de a face cu o amenintare, provocare sau cu un stimul neutru ;

Wethington si Kessler (Wethington si Kessler 1991) sunt de parere ca factorii situationali sunt cei care influenteaza alegerea strategiei de coping, prin acestia intelegand:

tipul de eveniment : problema financiara, relationala etc.

severitatea evenimentului exprimata prin gradul de pierdere , vatamare sau amenintare.

Dar aprecierea severitatii evenimentului presupune o evaluare cognitiva din partea subiectului care depinde de experienta sa anterioara, de credintele si valorile sale ceea ce ne duce la cea de-a doua dimensiune a influentei copingului si anume:

Evaluarea resurselor personale, culturale sau sociale sau evaluarea secundara

Evaluarea primara presupune clasificarea stimului ca pozitiv, controlabil, dificil, sau irelevant, iar evaluarea secundara se refera la evaluarea optiunilor si resurselor proprii individului (Lazarus si Cohen 1977, Antonovsky and Katz1967 in Cohen 1985)

In faza I-a, se evalueaza situatia pentru a vedea daca aceasta poate constitui o amenintare, provocare, sau pericol, iar in faza a II-a se iau in calcul alternativele de actiune in functie de resursele personale ale individului si anume: resurse fizice (sanatate, energie psihica), resurse psihologice (increderea in sine, sentimentul autoeficientei, locul controlului), resurse sociale (reteaua sociala de la care poate obtine suport informational, emotional, sau material), resurse materiale, abilitati personale, precum si alte resurse culturale, politice si institutionale (Folkman 1985).

Perlin si Schooler (1978) au aratat ca nivelul de educatie si venitul au corelat cu strategii de coping ce s-au dovedit eficiente in cazul unui tip de stres cronic, cum ar fi a face fata restrangerilor financiare sau profesionale.

Billings si Moos (1981) au pus in evidenta faptul ca persoane cu un nivel scazut de resurse sociale aveau tendinta de a folosi intr-o proportie mult mai mare strategii de evitare-evadare.

Strickland (1978) a descoperit corelatii intre sentimentul autoeficientei si stiluri de coping active in cazuri de stress indus de probleme de sanatate (Perlin si Schooler 1978, Billings si Moos 1981, Strickland 1978 in Eckenrode 1991)

Sistematizand, copingul este un proces dinamic si complex, influentat atat de caracteristicile personale (Bolger 1990, Friedman si al 1992, Long si Songster 1993), de caracteristicile mediului (Folkman si Lazarus 1986, Heim et al. 1993) si caracteristicile sociale si fizice ale situatiei (Mechanic 1978).

Fig.2.3.1 (Mecanismele determinante ale copingului dupa Whetington si Kessler, Situations and processes of coping 1991)

Efectele copingului

Daca acestia sunt factorii care influenteaza alegerea unei strategii de coping, urmatoarea intrebare este in ce masura alegerea facuta schimba rezultatul, sau cu alte cuvinte, exista strategii mai eficiente si unele mai putin eficiente din perspectiva raspunsului?

Perlin si Schooler (1978 in Wethington si Kessler 1991) afirma ca atat alegerea cat si eficienta copingului sunt influentate de caracteristicile situatiei. Un studiu realizat de Wethington si Kessler asupra a 1556 de barbati si femei cu privire la tipul de coping utilizat de ei intr-un eveniment considerat ca fiind “cel mai stressant din anul precedent” a pus in evidenta existenta unor profile sau patternuri multivariate de coping.

Ei au identificat doua tipuri principale de profile:

versatilii care cuprindeau 49% din subiecti si care folosesc toate tipurile de coping indentificate in studiu (evaluarea pozitiva, religia, activ cognitiv, activ comportamental si cautarea suportului social)

pasivii, mai putin de 4% din subiecti care au declarat ca au folosit fiecare strategie fie “deloc”, fie doar “putin”.

In acelasi timp a fost evaluata eficienta copingului ales folosindu-se nivelul simptomelor de anxietate si depresie declarate de subiecti. In ansamblu, rezultatele studiului au indicat faptul ca religia, comportamentul activ si copingul versatil sunt strategii in general eficiente, in timp ce evitarea, reevaluarea cognitiva si copingul activ cognitiv sunt mai putin eficiente. Copingul pasiv este uneori eficient.

Studiul are insa si limite: una din ele ar fi masurarea eficientei copingului prin determinarea simptomelor autodeclarate, in plus varietatea tipurilor de stresori luati in calcul. Aceeasi autori descopera ca efortul de coping este in general mai putin eficient pentru cei expusi unui stress cronic decat pentru cei expusi unui stress acut.

Dar e suficient sa spunem ca o strategie eficienta este cea care duce la eliminarea discomfortului fizic sau emotional? Nu, pentru ca si refugierea in alcool sau droguri elimina pe moment discomfortul dar problema inca exista, adaugandu-se treptat altele, gen dependenta de alcool.

Susan Folkman e de parere ca o strategie de coping eficienta presupune existenta a doua corespondente: corespondenta dintre realitate si evaluarea ei si cea dintre evaluare si coping (Folkman, Schaefer si Lazarus 1979; Folkman 1984; Lazarus si Folkman 1984; Menaghan 1983 in Folkman 1988).

Corespondenta intre evaluare si realitate se refera la corespondenta dintre ceea ce se intampla de fapt si ceea ce percepe persoana. Deviatii majore pot duce la un mod de actiune dezaptativ. Perceperea unei amenintari in contrast cu realitatea situatiei duce la un consum inutil de resurse iar neperceperea unui pericol atunci cand el exista poate fi costisitoare pentru subiect.

Corespondenta dintre evaluare si coping se refera la potrivirea dintre aspectele dinamice ale situatiei si strategia de coping aleasa. De exemplu in situatii in care pot interveni direct oamenii prefera o strategie focalizata pe propriile emotii ceea ce nu va duce la eliminarea problemei ci la mentinerea ei.

Cele doua corespondente sunt conditii necesare dar nu si suficiente. Suficienta implica si atingerea scopului dorit adica echilibrul psihoemotional (Folkman 1988). Cu alte cuvinte nu putem afirma cu certitudine ca unele strategii sunt mai bune decat altele ci ca acestea sunt circumscrise unui numar mare de factori si eficienta lor rezida in flexibilitatea si adaptarea raspunsului la caracteristicile personale si situationale

Personalitatea si copingul

In acest paragraf sunt prezentate rezultatele unor cercetari care demonstreaza ca nu exista o relatie liniara intre anumite trasaturi de personalitate si coping. Personalitatea este un mediator in evaluarea stresului si doar unul din factorii implicati in alegerea strategiei de coping si in eficacitatea acesteia.

Conform modelului tranzactional, carcateristicile personale reprezinta unul din factorii mediatori ai reactiei organismului la stress.

Studii realizate de Wethington si Kessler (in Wethington si Kessler 1985) au pus in evidenta existenta unor patternuri/profile multivariate de coping.

Desi in ultimul timp cercetatorii au cazut de acord asupra ideii de coping ca proces si nu ca trasatura de persoanlitate (Baban 1998), aceasta nu elimina persoanalitatea ca factor mediator in alegerea strategiilor de adapatare. Implicarea personalitatii in strategiile de adaptare explica de ce anumite persoane, desi confruntate cu un nivel inalt de stress se bucura de o asa numita imunitate.

Intr-un studiu realizat asupra a 837 de persoane, Kobassa (Kobassa 1985) a descoperit un nucleu de trasaturi la persoanele cu o rezistenta inalta la stress. Ea a numit acest tip de personalitate configurat in cercetarile sale drept personalitate “tare“ sau robusta caracterizata prin urmatoarele trasaturi: locus control intern, angajare/implicare si perceptia pozitiva a schimbarii, sau interpretarea schimbarii drept o provocare pentru dezvoltarea personala.

Persoanele cu locus control intern, spre deosebire de cele cu locus control extern, au convingerea ca pot influenta situatia prin munca si aptitudinile proprii. Persoanele cu locus control intern tind sa faca atribuiri interne, in sensul ca isi atribuie succesul propriilor abilitati si competente dar isi asuma si responsabilitatea in cazul esecurilor. Astfel de persoane vor prefera stiluri de coping active altor tipuri de coping gen evadare-evitare considerate mai putin eficiente.

Angajarea sau implicarea exprima tendinta implicarii in activitatile desfasurate si persistenta in urmarirea scopului propus indiferent de obstacolele intilnite.

Perceptia pozitiva a schimbarii este o caracteristica ce deriva din perceptia schimbarilor ca un aspect normal al vietii care le da sansa dezvoltarii si maturizarii ca om.

Conform autorului acest tip de personalitate are atit efecte de mediere a evaluarii evenimentului cit si de moderare a consecintelor stresului.

Antonovsky (in Baban 1998), dupa cercetari de decenii asupra factorilor de rezistenta la stress in domeniul personalitatii si mii de interviuri cu supravietori ai lagarelor de concentrare, a conturat un alt termen ce ar sintetiza secretul persoanelor care si-au pastrat sanatatea fizica si mentala in ciuda incercarilor prin care au trecut, si anume: sentimentul coerentei.

Sentimentul coerentei provine din nevoia de coerenta si universalitate a omului si este definit de autor ca o orientare cognitiva globala ce exprima gradul in care persoana are convingerea ca: stimulii externi si/sau interni intilniti de-a lungul vietii sint explicabili si predictibili; are resurse de a face fata stimulilor, si evenimentele au un sens si un scop iar implicarea si investitia de efort este justificata. (Antonovsky in Baban 1998, p. 98 )

Sentimentul corentei nu este o trasatura in sine ci un mod de a gandi care se reflecta in comportamentul persoanei.

Studii realizare de Lasson si Colba (1994, 1995, 1996 in Baban 1998) au evidentiat faptul ca persoanele cu un puternic sentiment al coerentei tind sa isi mentina sanatatea in conditii de stress acut in timp ce cei cu un slab simt al coerentei sint mai vulnerabili la stress si boala. Aceasta s-ar explica prin faptul ca ca primii pot gasi mai usor un sens pozitiv chiar evenimentelor care le provoaca pierderi, fac in general evaluari pozitive, au un stil de viata mai sanatos (alimentatie, consum redus de alcool, droguri si adopta strategii de adaptare mai realiste, adecvate situatiei )

O alta variabila de personalitate implicata in medierea stressului este optimismul.

Schier si Carver (Schier si Carver 1992 in Baban 1998) definesc dispozitia spre optimism drept o tendinta generala, relativ stabila, de a avea o conceptie pozitiva asupra viitorului si experientelor vietii. Conform acestor autori, persoanele optimiste evalueaza pozitiv oamenii si evenimentele, investesc mai mult efort pentru a preveni sau rezolva problemele, au in general expectatii pozitive cu privire la viitor si in consecinta se adapteza mai bine la stress si la efectele sale.

In studii realizate de cei doi autori in 1986, pe un lot de paciente suferind de cancer la san si pe un grup de pacienti supusi unei interventii chirurgicale cardiace, optimismul a corelat pozitiv cu gradul de recuperare post operatorie si rata supravieturii.

Desi nu este o trasatura de personalitate ci un construct teoretic, stima de sine a fost si este o variabila cheie in domeniul psihologiei sanatatii.

Stima de sine este o schema cognitiva ce cuprinde convingerile persoanelor cu privire la persoana sa sub toate aspectele: cognitiv, comportamental, afectiv, biologic, social etc., persoana tinzind sa se comporte in maniera care ii va permite confirmarea imaginii de sine. Shaenbrock si Gangster (Shaenbrock si Gangster in Baban 1998) afirma ca stima de sine influenteza evaluarea stimulilor, a resurselor de coping si modereaza efectele confruntarii cu circumstantele stressante.

Beck, autorul modelului cognitiv al depresiei, releva rolul major al stimei de sine scazute asociate cu evenimente de viata negative in declansarea si mentinerea depresiei (Whisman si Kwon, 1993 in Baban 1998). Persoanele cu stima de sine scazuta au tendinta de autoevaluare negativa, expectante in general negative cu privire la viitor si la performantele lor si de aceea au tendinta de a trai frecvent sentimente precum anxietate, furie, manie, disperare si de a reactiona pasiv in fata dificultatilor.

In acelasi timp, stima de sine crescuta se asociaza cu expectante pozitive in ceea ce priveste viitorul si performantele viitoare, cu strategii active si persistenta in depasirea obstacolelor.

Cu toate astea, alte studii efectuate de DeLongis, Folkman si Lazrus (DeLongis, Folkman si Lazarus in Baban 1998) infirma rolul de mediator al stimei de sine in relatia dintre stress si modificarile dispozitei afective. In plus, autorii nu gasesc o asociere semnificativa intre stress si coping.

Autoeficacitatea se refera la “convingerea unei persoane in capacitatile sale de a-si mobiliza resursele cognitive si motivatioanle necesare pentru indelinirea cu succes a sarcinilor date “(Bandura in Baban 1998, p.90)

Persoanele cu un inalt sentiment de autocompetenta tind sa se implice activ in sarcinile pe care le au , sa manifeste perseverenta si sa aiba expectatii pozitive cu privire la rezultatele muncii lor. Persoanele cu autocompetenta perceputa redusa tind sa adopte comportamente pasive, de evitare si neimplicare din teama de esec.

Relatia dintre autoeficacitate si coping este ilustrata de cercetari care demonstreaza ca terapia focalizata spre cresterea autocompetentei ajuta persoanele fobice sa-si depaseasca frica si sa adopte comportamente adecvate. In plus autoeficienta coreleaza semnificativ cu succesul renuntarii la fumat sau toleranta la durere fizica (Bandura 1982, Karoly 1993 in Baban 1998)

Cu toate aceste discutii privind implicarea personalitatii in coping, Folkman, Lazarus, Gruen si DeLongis (Folkman, Lazarus, Gruen si DeLongis in Eckenrode 1991) au pus in evidenta faptul ca variabile de personalitate gen increderea interpersonala si sentimentul competentei au corelat in foarte mica masura cu strategii de coping specifice.

Pearlin si Schooler (Pearlin si Schooler in Eckenrode 1991) prezinta date ce sugereza ca variabile de personalitate precum sentimentul competentei si stima de sine au fost mai eficiente in situatii in care subiectul detinea in mica masura controlul, cum ar fi locul de munca, in timp ce strategii de coping active au fost mai eficiente in domenii in care subiectul detine un oarecare control, cum ar fi cel al relatiilor maritale.

Atfel de situatii sugereaza ca nu exista o relatie liniara personalitate-coping. Personalitatea este un mediator in evaluarea stresului si doar unul din factorii implicati in alegerea strategiei de coping si in eficacitatea acesteia.

optimizarea mecanismelor de coping

Capacitățile de coping vizează pe rând construirea unei atitudini pozitive la adulți cât și dezvoltarea abilităților de comunicare și de rezolvare a conflictelor; construirea unor modele rezolutive generale și a unor modalități de a răspunde în mod adecvat factorilor stresori.

Dezvoltarea abilităților de coping permite persoanei/individului în mediul său privat și public nu doar să răspundă adecvat la solicitările exterioare și mai ales să conștientizeze modul în care face acest lucru. Acest fapt îi va conferi individului sentimentul competenței personale și implicit îi va crește stima de sine cât și eficiența de sine.

Ipostaza trăirii unei oglindiri a propriei personalități în mod corect în ceilalți permite și conduce întotdeauna spre autodefinire.

câștigurile sensibile ale subiecților în ceea ce privește stima de sine, eficiența de sine, mai buna adaptare profesională dovedite de expunerea statistico-psihologică prezentată pe larg în capitolele anterioare reprezintă un alt atu pentru conștientizarea necesității utilizării unui program de optimizare al mecanismelor de coping pentru adulți într-o arie diferită și mai ales diversă a spațiului public – mediul organizațional și cel managerial fiind obiectivele imediate, pe termen scurt pe care le vizăm în acest sens

programe de optimizare a mecanismelor de coping într-un context social cât mai divers, facilitând astfel descoperirea, conștientizarea resurselor pe care le poate folosi fiecare persoană atunci când se regăsește într-un șir de situații, evenimente cu un înalt aport stresant. Conduita de aplicabilitate a acestui tip de program de optimizare traversează mediul academic, în special cel psihologic fără însă a-l îndepărta.

(V Neacsu)

Grupul de dezvoltare personala ca resort suportiv

Pornind de la teoria eriksoniana care considera “diferențele individuale ca fiind factori reciproci și intrerrelaționați” si care sublinia ca dezvoltarea psihosociala “se axează pe influențele psihosociale ale dezvoltării” am abordat grupul de dezvoltare personala ca pe un mediu social securizant in cadrul caruia individul are posibilitatea unei autoanalize terapeutice.

Criza de dezvoltare este universală, iar situația particulară se definește din punct de vedere cultural, motiv pentru care, intr-un grup, individul experimenteaza sentimente de identificare patiala a experientei, participa empatic la experientele celorlalti si gaseste resurse si abordari diferite ale situatiilor similare. Experientele personale, intime chiar, gasesc modalitati diverse de a fi ilustrate, impartasite, exteriorizate prin intermediul tehnicilor de socializare si contribuie la procesul de invatare interpersonala.

Erikson pune în evidență felul în care fiecare stadiu contribuie la dezvoltarea unei personalități unice și, în același timp, îl sprijină pe individ să devină un membru activ și creator al societății

probleme psihosociale semnificative apar pe tot parcursul vieții, și a fost printre primii care a recunoscut dezvoltarea ca un proces întins pe toată durata vieții.

Preocuparea centrală a teoriei eriksoniene, și o altă diferență față de teoria lui Freud, este dezvoltarea unei personalități sănătoase, ceea ce deschide o perspectivă pozitivă în psihanaliză.

Dezvoltarea pentru Erikson este un proces evolutiv, bazat pe o succesiune universal experimentată de evenimante biologice, psihologice și sociale și implică un proces autoterapeutic de vindecare a cicatricilor apărute ca urmare a unor crize accidentale și naturale, inerente dezvoltării.

Un individ nu are o personalitate, ci își redezvoltă propria personalitate. Fiecare etapă descrisă de el se remarcă prin propria sa temă de dezvoltare și relația cu etapele anterioare și ulterioare, precum și prin rolul pe care îl joacă în schema generală a dezvoltării.

În fiecare etapă a dezvoltării, individul trebuie să se confrunte și să stăpânească o problemă centrală care este dilema etapei respective. Criza de dezvoltare aferentă este universală, iar situația particulară se definește din punct de vedere cultural.

Astfel, dezvoltarea este un proces continuu cu fiecare fază reprezentând o parte egală a continuității, deoarece fiecare fază are antecedente în faza anterioară și soluție finală în fazele ulterioare.

PARTEA a II-a

1.OBIECTIVELE CERCETARII

Identificarea perceptiei stresului

Studiul strategiilor de coping folosite in raport cu evenimentele stresante

Rolul grupului de dezvoltare personala in optimizarea strategiilor de coping si dezvoltarea deprinderilor de comunicare si rezolvarea a conflictelor

Influenta anumitor trasaturi de personalitate in evaluarea situatiei si in alegerea strategiilor de coping si raspuns la stress

Definirea unor modele generale de a raspunde factorilor stresori

2. IPOTEZELE DE CERCETARE

Grupul de dezvoltare personala are un rol important in reducerea intensitatii reactiilor la situatii stresante

Participarea la grupuri de dezvoltare personala determina o crestere a stimei de sine si a eficientei

Participarea la grupuri de dezvoltare personala faciliteaza cresterea adaptarii

3.METODOLOGIE

Subiecti

variabile

3.3.INSTRUMENTE FOLOSITE

Masurarea stilurilor de coping chestionarul Brief COPE

Brief COPE (traducere si adaptare în limba româna dupa: S.C. Carver, 1997). Chestionarul cuprinde 28 de enunturi. Scalele chestionarului Brief COPE sunt redate mai jos.

Coping activ 13, 20

Auto-distragere (retragere din situatia problema) 1, 17

Tagaduire, negare 3, 21

Apelare la medicamente/substante 4, 22

Sustinere emotionala 5, 14

Sustinere instrumentala 10, 19

Dezangajare 6, 15

Exprimarea emotiilor 9, 18

Reinterpretare pozitiva 11, 26

Planificare 2, 24

Umor 16, 28

Autoblamare 12, 25

Acceptare 8, 23

Religie 7, 27

Perceptia situatiei – CHESTIONAR PENTRU EVALUAREA NIVELULUI DE STRES

Scala stresului perceput (“Perceived Stress Scale” elaborata de Cohen si Williamson, 1988) – tradusa si adaptata – este un chestionar cu auto-administrare care masoara sentimentul de a fi stresat în viata de zi cu zi. Scala a fost elaborata pornind de la abordarea tranzactionala a stresului. Coerenta interna a scorurilor obtinute de Lourel, Gana si Wawrizyniak (2005, p. 231) la Scala stresului perceput s-a dovedit satisfacatoare (alfa = 0,82).

Chestionar de personalitate multifazic Freiburg

TEHNICI UTILIZATE ÎN GRUPUL DE DEZVOLTARE DIN CADRUL PROGRAMULUI DE OPTIMIZARE

Atelierele de lucru au avut ca obiectiv principal identificarea surselor de stress si constientizarea si optimizarea mecanismelor de coping. Pentru acestea s-au utilizat exercitii si tehnici variate

Programul de optimizare a cuprins: tehnici de prezentare, tehnici de autoexprimare, de învățare a comportamentului, comunicării și structurărilor asertive, tehnici de rezolvare de problem, tehnici de relaxare si .

A. TEHNICI DE PREZENTARE

PREZENTAREA

Obiective:

• facilitarea cunoașterii interpersonale;

• stimularea coeziunii de grup;

• facilitarea construirii unui co-conștient și a unui co-inconștient de grup;

Număr de participanți: 10-12 subiecți, împărțiți în echipe de câte doi.

Durată: 120 minute.

Materiale necesare: fără materiale

Desfășurare:

participanților li s-a cerut să se împartă în echipe de câte doi: astfel, fiecare participant sa puna cât mai multe întrebări colegului de echipă, într-un interval de timp de 30 de minute subiectul încercând să obțină cât mai multe informații despre celălalt, după care rolurile asumate se schimbă. Ulterior fiecare membru al echipei si-a prezentat colegul în fața grupului „intrând în pielea acestuia”. La final fiecare a revenit la rolul său și a spus cum s-a simțit în postura celuilalt și cum s-a simțit auzindu-l pe celalalt.

3: CINE SUNT EU

Obiective:

• conștientizarea și verbalizarea propriei concepții despre sine;

• prezentarea în fața celorlalți a propriului punct de vedere referitor la sine;

• depășirea inhibițiilor legate de a vorbi despre sine în public;

• intercunoașterea.

Număr de participanți: 10-12.

Durată: 35 – 45 minute.

Materiale necesare: fără materiale.

Desfășurare: fiecare participant s-a prezenta în fața celorlalți, răspunzând la întrebarea “Cine sunt eu?”. Restul participanților au fost încurajați să pună întrebări cu specificarea clară a faptului că pot pune doar întrebări în scopul de a obține mai multe informații și nu pot emite judecăți mascate în contextul întrebărilor adresate subiectului. La final fiecare participant a relatat cum s-a simțit și dacă a aflat ceva nou despre sine.

B. TEHNICI DE AUTOEXPRIMARE METAFORICĂ

1.CADOUL

Obiective:

• intercunoaștere și autocunoaștere;

• dezvoltarea analogiilor pe care le implică fantezia și dezvoltarea creativității interpersonale;

• exteriorizarea unor sentimente față de ceilalți și conștientizarea acestor sentimente în urma discuțiilor ulterioare;

• conștientizarea proiecțiilor în viitor și a patternurilor de desfășurare a relațiilor afective cu ceilalți.

Număr de participanți : 10-12

Durata : 100 minute.

Materiale necesare: fără materiale

Desfășurare: fiecare participant a trebuit să-și imagineze că este un cadou; să se exploreze pe sine ca fiind cadoul respectiv – cum arată, cui îi este destinat, cum se simte cel căruia îi este destinat etc.; a doua etapă a presupus ca participanții să se retranspună în starea de cadou, dar după ce au trecut zece ani, să se exploreze pe ei înșiși ca fiind cadoul respectiv peste zece ani : ce s-a întâmplat cu el, cum arată acum, etc. Fiecare participant s-a prezenta grupului din perspectiva de cadou. La final fiecare a împărtășit grupului cum s-a simțit și dacă a aflat ceva nou despre sine.

MĂȘTILE

Obiective:

• intercunoaștere și autocunoaștere;

• conștientizarea și expunerea în fața grupului a unor elemente vulnerabile caracteristice fiecărui subiect;

• dezvoltarea paternurilor de cooperare și a unei atmosfere pozitive, de familiaritate, în grup;

• conștientizarea resurselor personale și a altor moduri în care acestea pot fi folosite.

Număr de participanți: 10-12

Durata: 240 minute.

Materiale necesare: materiale de desen – hârtie și creioane colorate.

Desfășurare: fiecare participant a desenat o față a sa pe care nu o prea arată celorlalți, și care nu îi prea place. După aceea fiecare participant configurează ipostaza la care s-a referit alegându-și un coleg pe care l-a modelat corporal și căruia i-a atașat fața desenată. Ceilalți colegi au descris ce credeau că reprezintă statuia și la final autorul acesteia a relatat ce a dorit să reprezinte și ce a înțeles ascultându-i pe ceilalți colegi de grup.

D. TEHNICI DE REZOLVARE DE PROBLEME

1. ÎNVĂȚAREA ETAPELOR REZOLVĂRII DE PROBLEME

Obiective:

• învățarea unor paternuri rezolutive cu o sferă largă de aplicabilitate;

• formarea patternurilor de cooperare în grup;

• dezvoltarea unor abilități de a rezolva probleme în grup;

• dezvoltarea sentimentului de apartenență la grup;

• dezvoltarea unor noi mecanisme de coping.

Număr de participanți: 10-12

Durata: 120 minute.

Materiale necesare: hârtie și creioane.

Desfășurare: fiecare participant își va alege o problemă asupra căreia va lucra după care se vor prezenta etapele demersului rezolutiv, etapă cu etapă, participanții parcurgându-le individual, în scris, pe rând: definirea problemei, stabilirea obiectivelor, generarea soluțiilor alternative, evaluarea acestora, adoptarea deciziei, verificarea deciziei și stabilirea planului de implementare. Cei care nu sunt multumiți de rezultatele obținute vor putea expune problema în fața grupului, ceilalți membrii având posibilitatea de a oferi variante alternative. Subiectul care a propus problema va evalua variantele primite de la grup, parcurgând din nou ceilalți pași – de la adoptarea deciziei. Ultima etapa a demersului rezolutiv, punerea în practică a planului se va constitui în tema pentru acasă.

2.COMPLETAREA DESENULUI

Obiective:

• dezvoltarea creativității;

• schimbarea perspectivei asupra propriilor preocupări;

• formarea unei atmosfere pozitive, de cooperare în grup;

• dezvoltarea unor abilități de a rezolva probleme în grup;

• dezvoltarea sentimentului de apartenență la grup;

• găsirea unor modalități noi, neconvenționale, de rezolvare de probleme.

Număr de participanți: 10-12

Durata: 120 minute.

Materiale necesare: materiale de desen – hârtie și creioane colorate.

Desfășurare: fiecare participant se va gândi la o preocupare actuală și va începe un desen care să reflecte respectiva preocupare. Fiecare desen va trece pe rând pe la toți ceilalți membri ai grupului, participanții completând desenul cum cred de cuviință. Pentru începerea desenului fiecare participant va avea la dispoziție un timp de trei minute, același timp fiind acordat pentru fiecare foaie pe care o are de completat. La final fiecare subiect va prezenta celorlați desenul, cum a început, ce dorea să reprezinte, cum se numea desenul inițial și cum arată acum desenul, ce a primit de la grup, ce dorește să păstreze și cum se numește acum desenul, concluzionând cu ce are de introiectat din desen. O variantă a acestui exercițiu presupune completarea unui poem, în care autorul formulează primele două versuri, fiecare coleg completează cu alte două și la final fiecare își încheie poemul început de el inițial.

4.ANALIZA SI INTERPRETAREA REZULTATELOR