Stres Profesional Si Trasaturi de Personalitate
Cuprins
Argument
Rezumat
Argument
Este în afară de orice îndoială că în zilele noastre energia fizică, și mai ales energia psihică de care dispunem, se epuizează incomparabil mai repede ca altădată. De asemenea, disponibilitățile organismului uman pe linie de adaptare sunt solicitate la maximum. Viața a devenit tot mai complexă și, în consecință, avem de-a face cu tot mai mulți factori care acționează fie benefic, fie malefic asupra noastră.
Activitatea profesională, ca o modalitate esențială a existenței umane ce se desfășoară în baza unor criterii riguroase, ca durată și mod de organizare, la care nu se poate renunța în mod arbitrar, generează, în societatea contemporană cele mai multe situații stresante. Aceste situații prezintă o varietate destul de mare, iar perceperea stresului profesional este diferită de la un individ la altul. Diferențele în perceperea stresului se datorează atât naturii și intensității situației care declanșează stresul profesional, cât și particularităților individuale și disponibilităților funcționale ale individului în situația respectivă de stres.
De aceea, cred că studierea relației dintre percepția stresului profesional și trăsăturile imunogene de personalitate la pompierii militari se dovedește a fi atât interesantă, cât și utilă, din punct de vedere al evaluării specificului locului de muncă, al evidențierii surselor de vulnerabilitate la stresul profesional, al reducerii intensității agenților stresori la locul de muncă.
Activitatea pompierilor militari este reglementată de Legea nr. 121, din Monitorul Oficial, nr. 257, din 23 octombrie 1996. Inspectoratul General al Corpului Pompierilor Militari face parte din structura organizațională a Ministerului de Interne, având importante funcții economice și sociale.
Corpul Pompierilor Militari este instituția publică de interes național, specializată în prevenirea și stingerea incendiilor și este investită cu atribuții de coordonare, control și acordare a asistenței tehnice în acest domeniu. Această instituție colaborează pentru îndeplinirea atribuțiilor ce-i revin cu autoritățile administrației publice, cu forțele armate și cu forțele de protecție, dar și cu alte instituții și organisme care au atribuții privind apărarea ordinii publice, prevenirea și combaterea sinistrelor, apărarea vieții și integrității fizice a persoanelor, a avutului public și privat, precum și de protecție a mediului.
Factorii de stres profesional sunt acele situații, obiecte sau persoane care provoacă persoanelor angajate o stare internă de conflict care va cauza stresul. În cazul pompierilor, factorii de risc (temperatura extrem de ridicată, focul, fumul, noxele, pericolul, confruntarea cu suferința umană sau cu moartea, teama de accidente care pun în pericol viața sau sănătatea, etc.) cu care se confruntă aceștia în activitatea lor, pot influența nu numai sănătatea fizică și psihică a pompierilor, ci și activitatea profesională și viața socială.
Scopul cercetării îl costituie evidențierea anumitor relații între următoarele variabile: stres profesional și trăsături imunogene de personalitate (autoeficacitate, optimism și robustețe) la pompierii militari, în vederea identificării surselor de vulnerabilitate la stres și a legăturii dintre trăsăturile imunogene și aceste surse de vulnerabilitate.
Rezumat
Activitatea profesională generează în societatea contemporană cele mai multe situații stresante. Acest studiu are ca scop surprinderea unor relații între percepția stresului profesional și trăsăturile imunogene de personalitate (autoeficacitate, robustețe și optimism). Scopul a fost operaționalizat în trei ipoteze, și anume: 1. Există diferențe privind percepția stresului profesional între personalul angajat în funcții executive și cele decizionale; 2. Există o relație între percepția stresului profesional al personalului executiv și trăsăturile imunogene de personalitate; 3. Există o vulnerabilitate la sursele de stres profesional, în legătură cu trăsăturile imunogene de personalitate.
A fost evaluat un eșantion format din 97 de subiecți, populația vizată de acest studiu fiind cea reprezentată de pompierii militari din subunitățile județului Hunedoara.
Pentru evaluarea stresului profesional s-a folosit scala de determinare a surselor de tensiune la locul de muncă – MHPSS (Menthal Health Professionals Stress Scale), adaptat în românește de I. Lupu după Delia Cushwaz & Patrick, A. Tyler, 1996 „Development of stress scale for menthal health professionals”, British Journal of Clinical Psichology. Pentru măsurarea trăsăturilor imunogene de personalitate s-au folosit următoarele scale: General self-Efficacy, elaborată de Schwarzer și Jerusalem în 1993 ( pentru măsurarea autoeficacității); Life Orientation Test, elaborată de Scheier și Carver în 1985 ( pentru măsurarea optimismului); Dispositional Resilience Scale, elaborată de Bartone, Ursano, Wright și Ingraham în 1989 (pentru măsurarea robusteții).
În urma analizei și interpretării datelor, toate cele trei ipoteze s-au confirmat. Dat fiind acest fapt, considerăm că scopul acestei cercetări a fost îndeplinit.
CAPITOLUL I
PREMIZE TEORETICE ALE CERCETĂRII
Conceptul de stres
Fără a fi un fenomen recent, stresul a căpătat în ultimii ani o amploare nemaipomenită datorită noilor condiții de viață și de muncă ale oamenilor. Datorită faptului că societatea este într-o continuă schimbare, ceea ce implică evoluție și modernizare tot mai avansate, mobilitate accentuată, schimbările bruște din viața oamenilor solicită un plus de consum psihofizic. Prin urmare, oamenii fac eforturi suplimentare de adaptare la condițiile schimbătoare ale vieții lor. Acest fapt poate afecta starea de sănătate psihică și fizică a indivizilor, capacitatea de muncă, relațiile interpersonale, etc., fapt pentru care cunoașterea problematicii stresului este importantă pentru evitarea anumitor situații, pentru eliminarea unor factori de risc și adoptarea unui stil de viață sănătos.
Stresul este un fenomen complex, în care un rol important îl joacă atât stimulii stresanți, cât și persoana supusă acestor stimuli. Stresorii sunt de foarte multe tipuri și au o capacitate diferită de a induce stres. Răspunsul organismului la stimulii stresanți poate fi neurobiologic (nivelul de monoamine, neuropeptide, corticosteroizi), fiziologic (răspunsul electrodermal al pielii, tensiunea musculară) și psihologic (stări afective negative ca depresie, anxietate, boală). Stresorii sunt caracteristicile obiective, evidente ale stimulilor, iar amenințarea apare din perceperea de către persoană a situației ca fiind periculoasă, presantă, amenințătoare.
Experiența zilnică arată că viața modernă solicită în foarte mare măsură posibilitățile de adaptare a omului, individul uman trebuind să fie din ce în ce mai bine pregătit pentru a face față atât cerințelor, solicitărilor externe, cât și cerințelor interne costituite din dorințe, aspirații, interese, trebuințe de autorealizare etc. Astfel de „interacțiuni”, „ajustări” reciproce între individ și mediul în care trăiește el sunt generatoare de tensiuni și la nivelul individului (anxietate, stres, depresie), și la nivelul societății în ansamblu (șomaj, conflicte sociale). La nivelul individului nu este vorba doar de reacții imediate, directe, la modificări neașteptate, dar și de o incomparabilă capacitate de a anticipa evenimentele și deci de a elabora răspunsuri adaptative preventive (Floru, 1974).
Un rol important în producerea stresului îl are caracterul subiectiv al perceperii de către individ a unor solicitări, evaluate de el ca depășindu-i posibilitățile (chiar dacă realitatea e alta). Stresul apare atunci când există un dezechilibru între solicitările obiective ale organismului și posibilitățile pe care subiectul consideră că le are pentru a le face față (Miclea, 1997).
Catalogarea unei situații ca fiind stresantă sau nu, este în funcție de: dispoziția generală a persoanei, de starea fizică (sănătate sau boală) și starea psihică (bună dispoziție sau indispoziție), de experiențele personale anterioare, de mediul social etc. Deci, pentru definirea unei situații ca stresantă un rol esențial îl are modul în care o persoană evaluează acea situație. Se poate întâmpla ca chiar aceeași persoană, în aceeași situație, în momente diferite reacționează diferit datorită dispoziției fizice și psihice în care se află (Derevenco, 1992).
Termenul stres provine din limba engleză, omonimul lui fiind stress, care în limba de origine înseamnă constrângere, forță, solicitare. Câștigând de-a lungul timpului numeroase sensuri, el este greu traductibil în alte limbi, fapt pentru care acestea, inclusiv cea română, și l-au însușit ca atare. Introducerea conceptului de stres în limbaj medical aparține lui Hans Selye (1907-1982), celebru savant de la Universitatea din Montreal, care demonstra că la originea anumitor boli stă stresul, în enorma varietate în care acesta se prezintă. Stresul este definit de Selye, încă din anul 1935, ca starea în care se găsește un organism amenințat de dezechilibru sub acțiunea unor agenți sau condiții care pun în pericol mecanismele sale homeostatice. (Dicționar de psihologie, LAROUSSE, 1998).
În optica lui Selye, prin stres se înțelege reacția organismului la efortul de adaptare și nu situația care cauzează stresul. "Nu ceea ce ți se întâmplă este important – subliniază el – ci felul cum reacționezi" (apud. Percek, 1993). Orice situație de viață care solicită mecanisme de adaptare crează stres. Nimeni nu poate și nu trebuie să evite stresul. Stresul înseamnă viață, eliberarea de el făcându-se doar prin moarte.
Oamenii reacționează în mod automat la stres – în mare parte din obișnuință – la mii de evenimente care se produc în viața lor. Astăzi, s-ar putea ca stresul să fie provocat de faptul implicării în slujbe care presupun lucrul cu tehnologie de nivel înalt sau de realizare a tranzacțiilor rapide în afaceri, de confruntarea cu divorțul sau cu probleme sociale și familiale. Ceea ce, în vremuri imemoriale, a început ca un mecanism de apărare vital, a ajuns astăzi să fie principala cauză a bolilor de care suferă oamenii din toată lumea.
P. Derevenco, în lucrarea Stresul în sănătate și boală, prezintă principalele influențe și manifestări ale stresului:
influență asupra personalității: stări depresive, comportament impulsiv, sentimente de neajutorare sau de frustrare, autoizolarea, stări de neliniște panică, gândul la sinucidere, etc;
influență asupra comportamentului: scrâșnitul dinților, bătutul din picior sau din deget, roaderea unghiilor, smulgerea părului, fumatul excesiv, excesul de medicamente, consumul excesiv de alcool, bulimia, etc;
influențe asupra activității intelectuale: capacitate de imaginație redusă, lipsa concentrării, orientare temporală preponderent spre trecut, creativitate redusă, capacitate de memorare diminuată, etc;
influențe fiziologice: hiperglicemie, transpirația palmelor, diminuarea funcțiilor sexuale, hiperactivitate / neliniște persistentă, stări de greață sau vomă, etc;
influență asupra sănătății: durerile de cap, inflamațiile limbii, amețeala, durerile musculare, constipația, palpitațiile, etc;
influență asupra capacității de muncă: ineficiență în muncă, absenteismul, conflicte cu colegii, irascibilitate, etc. (Derevenco, 1992)
Stresul reprezintă o realitate a tuturor timpurilor, însoțind condiția umană asemenea unei umbre. În epoca noastră caracterizată prin multitudinea stărilor tensionale și conflictuale, stresul reprezintă o trăsătură definitorie.
1.1 Modele și teorii asupra stresului
Interacțiunea dintre organism și mediu apare drept un element esențial al vieții și impune o continuă adaptare a organismului atât pe linie filogenetică cât și cea ontogenetică. Primele observații privind adaptarea organismului la mediu datează încă din antichitate. Hipocrate considera că boala nu e numai suferință și leziune (pathos) ci și efortul organismului de a-și restabili echilibrul (ponos) (Derevenco, 1992).
Mult mai recent, când progresele științei au permis cercetări mai riguroase, biologii și fiziologii secolului al XIX-lea au semnalat înaltul grad de organizare a lumii vii care facilitează o adaptare activă. Procesul de adaptare activă al organismului la mediul extern în continuă schimbare este posibil datorită unor mecanisme dinamice, compensatorii, de neutralizare și corectare a disfuncțiilor survenite (Băban, 1998).
Termenul de stres, a cărui semnificație inițială era de adversitate, dificultate, suferință, poate fi găsit încă din secolul al XIV-lea. Trei secole mai târziu termenul este folosit în inginerie, pentru a desemna acea forță sau presiune care deformează corpurile. Modificarea structurii sub influența acelei forțe este desemnată prin noțiunea de strain (Levi,1990, apud Băban, 1998). De abia în secolul al XIX-lea conceptul de stres este preluat de științele biologice, fiind utilizat inițial cu sensul de boală mintală.
Prin cercetările sale, fiziologul american, Walter Cannon, este considerat cel mai important precursor al teoriei stresului. Cannon utilizează termenul de stres pentru a demonstra existența unor mecanisme homeostazice specifice de protejare a organismului împotriva agenților perturbatori.
Modelul fiziologic al stresului și teoria răspunsului
Modelul fiziologic al stresului, numit și model biologic își are originea în cercetările lui Hans Selye (1907-1982), celebru savant de la Universitatea din Montreal, și pune accentul pe răspunsul organismului la stimulii nocivi din mediu.
Stresul este definit de Selye, încă din anul 1935, ca starea în care se găsește un organism amenințat de dezechilibru sub acțiunea unor agenți sau condiții care pun în pericol mecanismele sale homeostatice. (Dicționar de psihologie, LAROUSSE, 1998).
Stresul biologic, inițial descris sub numele de sindrom general de adaptare (SGA), comportă trei stadii: reacția de alarmă, stadiul de rezistență și stadiul de epuizare. În fiecare din aceste faze se înregistrează modificări fiziologice, biochimice și comportamentale.
În stadiul de alarmă se acționează asupra sistemului nervos vegetativ simpatic și organismul se pregătește pentru acțiune. Apar o serie de reacții fiziologice: crește nivelul glucozei din sânge, pulsul se accelerează, frecvența și amplitudinea respirației se amplifică. În consecință, organismul "pulsează" mai multă energie. Sub stres pupilele se dilată, sângele se coagulează mai repede, mușchii se încordează, digestia se întrerupe, creierul este activat.
În faza acută a reacției de alarmă, rezistența generală a organismului scade sub cea medie. Are loc o mobilizare generală a forțelor de apărare ale organismului, caracteristică fiind eliminarea hormonilor corticosuprarenali în fluxul sanguin. Organismul nu se poate afla multă vreme în starea de alarmă. Dacă agentul nociv este foarte intens și incompatibil cu viața, survine moartea.
Dacă organismul supraviețuiește se instalează starea de rezistență, cu caracter adaptiv, fază complet diferită de prima. Stadiul de rezistență reprezintă consecința răspunsului organismului la stresul prelungit. Starea fiziologică revine la normal (pulsul, respirația devin normale), dar cu persistența modificărilor înregistrate în stadiul de alarmă. Nivelul crescut de ACTH (hormonul adenocorticotropic) din sânge duce la stimularea sintezei de adrenalină și noradrenalină, precum și la creșterea nivelului glucozei în sânge. Aceasta crează o sursă de energie pentru organism pentru acțiunile sale de apărare, dar nivelul crescut de glucoză determină un anumit grad de susceptibilitate la infecții prin slăbirea funcției de apărare realizată de sistemul imunitar. De aceea, cei care se confruntă cu situații prelungite de stres sunt predispuși la infecții (gripă, răceală, etc.).
Epuizarea. Este caracterizată prin prevalența fenomenelor de uzură și distrofie, capacitatea de rezistență a organismului scade și adaptarea nu mai poate fi menținută. Glanda hipofiză și suprarenalele își pierd capacitatea de a produce cantități suficiente de hormoni, scade capacitatea organismului de a lupta cu stresul, procesele fiziologice "se prăbușesc" sau își reduc foarte mult intensitatea. Persoana devine bolnavă și poate deceda în condițiile în care stresul sever continuă. Selye compară cele trei faze succesive ale sindromului general de adaptare cu succesiunea celor trei mari etape ale existenței umane: copilăria (în care rezistența este scăzută), maturitatea (când organismul este adaptat și rezistența este intensă) și bătrânețea (când adaptarea scade neîntrerupt, survine epuizarea și moartea). (Selye, 1984).
Orice situație de viață care solicită mecanisme de adaptare crează stres. Nimeni nu poate și nu trebuie să evite stresul. Stresul înseamnă viață, eliberarea de el făcându-se doar prin moarte.
În viziunea lui Selye stresul implică atât adaptare și stimulare, cât și uzura organismului. Pentru a realiza această distincție Selye (1983) introduce termenii de eustres și distres. În tabelul 1 este prezentată o sintetizare a accepțiunilor noțiunilor de eustres și distres. La nivel conceptual termenii de eustres și distres introduc ideea unui stres pozitiv necesar și a unui stres negativ, nociv. Distresul este cel care, mai mult ca posibil, generează "boala de stres", deci cercetările arată că ambele tipuri de stres pot fi dăunătoare, atât timp cât evaluarea graniței dintre cele două forme rămâne destul de imprecisă. Este stresant să te desparți de persoana iubită, dar tot stresant este și sărutul pasional al iubitei (iubitului); în ambele cazuri ritmul cardiac crește, corpul este străbătut de o emoție puternică. Orice solicitare neobișnuită pentru organism tinde să producă un set asemănător de reacții fiziologice. Orice emoție (dragoste, ură, frustrare, teamă) sau experiență de viață (căsătorie rapidă sau divorț, șomaj sau angajare într-un nou loc de muncă, intrarea în facultate sau terminarea ei) solicită mecanismele adaptative ale organismului.
TabeluI 1
Accepțiunile noțiunilor de eustres și distres
(după A. Băban, Stres și personalitate)
Astăzi există cercetători care acceptă total ideile lui Selye, alții le resping în întregime, unii le folosesc modificate, iar o parte le ignoră. Chiar dacă modelul fiziologic al stresului suscită critici și controverse, el a stimulat și deschis perspective noi de cercetare. Tocmai de aceea Selye își merită pe deplin numele de pionier în cercetarea stresului.
Modelul cauzal și teoria stimulilor
Un al doilea punct de vedere, identifică stresul cu factorii de stres, numiți stresori, stimuli sau agenți stresanți. Potrivit teoriei stimulilor, stresul este o condiție a mediului. Modelul cauzal denumit și model ingineresc, consideră persoana, prin analogie cu modelele tehnice, ca având o capacitate înnăscută (coeficient de toleranță) de a face față unor factori potențiali dăunători din mediu, definiți nivel de încărcare. Depășirea nivelului optim cauzează reacțiile de stres, respectiv alterări ale funcțiilor psihofizice.
Modelul cauzal conceptualizează stresul drept o funcție a stimulilor, exprimabilă prin formula S=f(s). Relația dintre stimuli și reacții este unilaterală și unidirecțională, de tipul S→R.
Îm cadrul modelului cauzal sunt descrise teoria evenimentelor de viață (identificată cu stresul acut), tracasările cotidiene (identificate cu stresul cronic) și experiențele traumatice și catastrofale (identificate cu stresul post traumatic).
Similitudini ale reacției post-război cu cele datorate catastrofelor, cataclismelor sau dezastrelor naturale sau provocate de om au determinat apariția unei noi entități clinice – stresul post-traumatic. el este definit ca un sindrom caracterizat prin dezvoltarea unor simptome psihice, comportamentale și somatice ce apar după evenimentele traumatizante ieșite din rangul experiențelor umane considerate normale (Friedman, 1989, apun Băban, 1998).
Modelul interacțional al stresului și teoria tranzacțională
Potrivit teoriei tranzacționale a stresului, stresul este definit ca o relație particulară între persoană și mediu, în care persoana evaluează mediul ca impunând solicitări care exced resursele proprii și amenință starea de bine, evaluare ce determină declanșarea unor procese de coping, respectiv răspunsuri cognitive, afective și comportamentale la feed-back-urile primite (Lazarus și Folkman,1994, apud Băban, 1998). Există patru concepte fundamentale care definesc teoria tranzacțională a stresului: interacțiunea sau tranzacția, sistemul cognitiv, evaluarea și copingul.
Termenul de tranzacție desemnează relația bidimensională dintre persoană și mediu, negocierea activă între cerințele și presiunile mediului și ierarhizarea scopurilor individuale.
Prin prisma teoriei cognitive, stresul nu mai este determinat de nivelul reacțiilor sau de o situație în sine, ci de evaluarea cognitivă a situației și a resurselor de a face față.
Evaluarea presupune un proces continuu de căutare și monitorizare de informații asupra a ceea ce se întâmplă și atribuirea de semnificații personale informațiilor obținute. Lazarus distinge două tipuri de evaluări: primară și secundară. Prin evaluarea primară situația este definită ca având sau nu semnificație pentru confortul persoanei, iar prin evaluarea secundară se identifică alternativele adaptative pe care subiectul le are la îndemână pentru a face față situației.
Spre sfârșitul anilor ’70 conceptul de coping devine o variabilă centrală în cercetările stresului psihologic, în înțelegerea efectelor adaptative de scurtă și lungă durată, a stării subiective de bine, a sănătății. Conform teoriei tranzacționale copingul este definit „ca efort cognitiv și comportamental de a reduce, stăpâni sau tolera solicitările interne sau externe care depășesc resursele personale” (Lazarus și Folkman, 1984, apud Băban, 1998).
Modelul ecologic
Modelul ecologic, bazat atât pe teoria răspunsului cât și pe cea a interacțiunii, a fost impus în literatura de specialitate de autorii suedezi, in special de Levi și Kagan. Conform acestui model, stresul se datorează următoarelor cinci mari categorii de factori: discrepanța între nevoi și posibilitatea satisfacerii lor; discrepanța între abilitățile umane și cerințele mediului; suprastimularea și substimularea; incompatibilitatea dintre funcțiile pe care individul este chemat să le îndeplinească în diverse grupuri sociale; schimbări rapide ce scapă controlului individului.
Modelul cultural
Modelul cultural formulat de Rapaport, propune completarea concepției despre stres bazată doar pe factorii de mediu și cei individuali cu o a treia componentă, cu caracter cultural, specifică unei civilizații date. Factorii culturali se interpun între ceilalți doi modulând răspunsul organismului la solicitările mediului prin intermediul factorilor cognitivi și emoționali.
1.2 Factorii de stres
Stresorii sau factorii de stres pot fi considerați situațiile, obiectele sau persoanele care provoacă individului o stare de stres sau o stare internă de conflict care va cauza stresul. Orice factor susceptibil de a distruge echilibrul homeostazic, fie el factor de origine fizică (traumatism, frig, etc.), chimică (otravă), infecțioasă sau psihologică (emoție), este numit agent stresant (Dicționar de psihologie, LAROUSSE, 1998). Elliot și Eisdorfer, 1982, consideră că stresorii sunt evenimente sau condiții ale mediului suficient de intenși sau frecvenți care solicită reacții fiziologice și psihosociale din partea individului.
Stresul poate fi creat și numai de un zgomot puternic de lungă durată (vecinătatea locuinței cu o autostradă foarte circulată), dar cauzele mai frecvente sunt suprasolicitările (în muncă, amenințarea cu pierderea postului sau cu falimentul, precum și tot felul de conflicte, dacă sunt puternice și de durată). Conflictele se nasc atunci când, simultan, apar mai multe tendințe în relație cu diferite alternative și când intensitatea for e relativ egală (dacă una are o forță mai mare, atunci conduita noastră i se subordonează). K. Lewin a descris trei tipuri de conflict posibile:
a) Evitare-evitare, când ambele alternative sunt negative. Un elev nu și-a făcut tema la un profesor care verifică lucrările și e intransigent. Alternativa de a nu se duce la școală ar atrage supărarea și pedeapsa părinților. Ambele perspective sunt sumbre.
b) Apropiere-evitare. Unei angajate a unei firme de prestigiu i se propune un servici în străinătate care presupune șederea acolo pe o perioadă îndelungată, cu importante avantaje profesionale și materiale. Acceptarea serviciului ar însemna separarea temporară de familia ei, de care este foarte legată. Dilemă.
c) Apropiere-apropiere. Un individ este pus în situația de a alege între două slujbe care îi oferă avantaje asemănătoare.
Sigur, unele conflicte pot fi minore și de scurtă durată, cum e cel din primul exemplu. Atunci, n-ar trebui să vorbim despre stres. Dar în vorbirea curentă și în limbajul unor psihologi se utilizează termenul, chiar și în cazul în care apare o tensiune, o dificultate. Există, după cum am mai menționat și acel tip de stres care condiționează efortul și dezvoltarea psihică. Însă, stresul adevărat, cel studiat de Selye, presupune o stare de mare încordare și amenință, dacă se prelungește, sănătatea fizică și psihică a individului (Cosmovici, 1996).
Tocmai de aceea, în acest context, descrierea principalelor tipuri de stresori se dovedește a fi de bun augur. Cei mai mulți autori împart stresorii în trei mari categorii: fizici, psihici și sociali.
a) Stresorii fizici sunt factori externi, care acționează asupra individului și pot produce stres. Printre aceștia, putem enumera: zgomotul, vibrațiile, temperatura ridicată sau scăzută, luminozitatea etc.
b) Stresorii psihici decurg fie din stresorii fizici sau cei sociali, fie sunt autoinduși. Prin caracterul for repetitiv ei sunt considerați ca fiind cei mai periculoși. În această categorie se include atât trăirile emotive acute sau cronice, cu amprentă negativă (frustrarea, culpabilitatea, furia, ura, depresia, anxietatea, sentimentul de inferioritate etc.), cât și cele pozitive ca: dragostea, fericirea etc. Nivelul intensității stresului psihic nu depinde întotdeauna de intensitatea factorului stresor, ci de felul în care acesta este perceput și trăit de către fiecare persoană.
Anumite trăsături de personalitate determină o toleranță redusă la stresorii psihosociali. Acestea, în opinia lui Derevenco și colab., 1992, sunt următoarele:
personalitate psihastenă: tendință de perfecționism, scrupul excesiv, nehotărâre anancastă, îndoială de a lua decizii, rigiditate;
personalitate senzitivă: activitate intrapsihică intensă, sensibilitate accentuată, hiperemotivitate, timiditate, anxietate;
imaturitate afectiv-comportamentală: adaptabilitate scăzută, impulsivitate și iritabilitate, toleranță redusă la frustrare, autocontrol redus;
fire distimică: nevoie scăzută de acțiune, participare redusă la viața socială, sobrietate, severitate, tendința spre viziuni pesimiste și depresie, neîncredere, labilitate afectivă;
nevoie imperioasă de autorealizare și de a-și dovedi valoarea;
ideea de controlabilitate externă;
tipul A de comportament care include ființele ambițioase, competitive, alerte, intolerante și agresive. Vorbirea lor este grăbită, gesticulează frecvent și le este greu să-i lase pe ceilalți să termine ce doreau să spună înainte de întrerupere. Vor să termine ce au de făcut într-un anumit timp ("urgență înainte de termen") și prezintă o extremă competitivitate, chiar și în preocupările din timpul liber.
c) Stresorii sociali sunt factori extemi rezultați din impactul individului cu structurile și procesele sociale, susceptibili a influența starea de sănătate somatică și mentală, confortul fizic și psihic, calitatea vieții. Petru Derevenco și colab, în lucrarea Stresul în sănătate și boală prezintă următoarele situații sociale ce contribuie semnificativ la intensificarea stresului social. El are ca sursă un report al Organizației Mondiale a Sănătății din 1975.
Urbanizarea și apariția unor "metropole mamut", cu consecințele bine cunoscute astăzi: supraaglomerarea, zgomotul ce depășește de multe ori limitele acceptabile, poluarea chimică, problemele financiare etc;
Microelectronica a indus o serie de modificări în structura muncii, educației, științei. Automatizarea și computerizarea determină predominarea muncii monotone, de supraveghere și control, cu posibilități reduse de decizie, ce contribuie la scăderea motivației și a satisfacției
profesionale;
Televiziunea oferă frecvent imagini saturate în violență, subcultură, șabloane existențiale etc. Televiziunea impietează socializarea individului, dialogul interpersonal, favorizând inactivitatea, izolarea, reducerea opțiunilor libere și individuale.
Dezrădăcinarea unor grupuri etnice prin imigrare ce determină deprivarea individului de tradițiile și valorile în care a fost ancorat, de experiențele și mijloacele materiale care-i fumizau suportul social și emoțional, sentimentul de apartenență și scopul în viață.
Familia, în dezvoltarea ei, parcurge mai multe stadii care fiecare în parte aduce cu sine schimbări de roluri, de reguli, de afecțiune primită sau dată de, de experiențe. Stadiile dezvoltării familiei sunt următoarele:
– constituirea familiei: a) cunoașterea
b) căsătoria
– lărgirea familiei: a) nașterea primului copil
b) nașterea următorilor copii
c) copii la școală
d) pubertatea copiilor
– dispersia familiei: a) copiii părăsesc căminul
b) redefinirea cuplului
c) căsătoria copiilor
stadiul final: a) apariția nepoților
b) pensionarea
c) moartea unuia dintre soți
Sursele de stres de la nivel familial sunt multiple: apariția unor noi membrii în familie, personalități și sisteme de valori diferite, conflicte maritale și filiale, divorț, comunicare redusă, alcoolism, violență intrafamilială, boală, invaliditatea, decesul unui membru al familiei. Datorită faptului că familia reprezintă de cele mai multe ori universul individului, fisurile sau eșecurile funcționării ei se transformă în factori de stres acuți sau cronici (Băban, 1998).
Familia care răspunde cu succes la stres are următoarele caracteristici: comunicare efectivă, deschisă și constantă; toleranță față de individualitatea fiecărui membru și față de diferențele de generații; flexibilitate în roluri și reguli; relații democratice cu dreptul de decizie.
Profesia reprezintă un alt reper existențial pentru individ. Inadecvarea condițiilor profesionale la factorii umani-individuali se repercutează asupra stării de confort fizic și psihic al persoanei generând stres. Factorii de stres profesional provin din ambianța fizică: zgomot, vibrații, temperatură, noxă, iluminat etc.; ambianța socială: relații interpersonale reduse, lipsa cooperării, atitudini critice sau dictatoriale, nesiguranța locului de muncă etc.; caracterul și organizarea muncii: suprasolicitare/subsolicitare, muncă repetitivă, ritm impus, orar prelungit, control redus, perspective de avansare.
Microcomunitatea (apartenența individului la un alt grup social, în afară de cel familial și profesional – cartier, club, biserică, organizații politice etc.) oferă nu numai suport social, dar și posibile surse de stres psihosocial. În cazul în care intervin relații conflictuale, cooperare redusă, competiție negativă, restricții inutile, criticism exagerat sau sentimentul frustrării de apreciere, grupul de apartenențe devine sursă de stres.
Adriana Băban în lucrarea sa Stres și personalitate prezintă trei tipuri de factori stresori, numiți de autoare stresori naturali. Aceștia sunt: evenimentele critice de viață, tracasările zilnice și experiențele traumatice.
Holmes și Rahe, 1967, definesc evenimentele de viață drept schimbări obiective în structurile și relațiile psihosociale ce determină reorganizări ale circumstanțelor uzuale și impun organismului un efort de reajustare psihică și socială, perioadă în care persoana este mai vulnerabilă la stres și boli.
Lazarus și colaboratorii, 1984, definesc "hărțuiala zilnică" sau tracasările cotidiene drept "experiențe și condiții ale vieții zilnice care sunt percepute de individ ca frustrante, iritante sau amenintătoare pentru starea sa de confort fizic și psihic" (apud. Băban, 1998). Tracasările zilnice sunt generate de diversele domenii ale vieții cotidiene: profesional (supraîncărcare, termene fixe); financiar (insuficiența banilor); familial (certuri); viață personală (probleme sexuale, de intimitate); sănătate (probleme proprii sau ale membrilor familiei); responsabilități casnice (gătit); relații sociale (conflicte, competiție); întâmplări ghinioniste (pierderi, ratări).
Pentru ca un stresor să fie cosiderat traumatic trebuie ca el să reprezinte o amenințare la viața proprie sau a celor apropiați, distrugerea bruscă a propriei case sau a comunității sau implicarea directă sau ca martor în uciderea sau rănirea gravă a altor persoane. În funcție de criteriul originii lor, stresorii traumatici pot fi clasificați astfel:
• cataclisme naturale: cutremure, inundații, erupții vulcanice, uragane, avalanșe.
• accidente provocate involutar de om: incendii, accidente rutiere, aeriene, maritime, feroviare, nucleare, industriale.
• dezastre provocate intenționat de om: lagăre, torturi, bombardamente, crime, răpiri, violuri.
Experiența traumatizantă poate fi trăită în grup, cum este cazul accidentelor de avion sau cutremurelor, sau individual (ex. violul). Din punct de vedere al intensității, stresorii traumatici pot fi acuți, bruști, intenși, catastrofali, când persoana nu are timp să-și mobilizeze resursele adaptative (ex. incendii, accidente rutiere, aviatice etc.) sau cronici, când stresorii sunt extremi, dar permit în timp mobilizarea mecanismelor adaptative (ex. lagărele de prizonieri).
1.3 Reacțiile la stres
Astăzi, apare ca o certitudine faptul că răspunsul la stres este un proces complex ce include atât reacții fiziologice cât și cele cognitive, emoționale și comportamentale. Nu toate reacțiile organismului nostru reprezintă simptome ale stresului; ele depind de fiecare persoană în parte. Ceea ce pentru un individ ar putea fi un semn al stresului, pentru altul poate fi un semn de boală.
În lucrarea Stres și personalitate, A.Băban oferă o sistematizare a reacțiilor la stres și anume:
▪ reacții fiziologice:
▪ reacții emoționale: frustrare, ostilitate, anxietate, tensiune, nervozitate, neliniște, depresie, demoralizare, insatisfacție, sentiment de neputință, autovaluare negativă, labilitate, culpabilitate, alienare.
▪ reacții cognitive: deteriorări ale memoriei de scurtă și lungă durată, scăderea gradului de concentrare, creșterea ratei de erori și confuzii, scăderea capacitătii de decizie, de planificare și organizare, căutare redusă de informații, evitare sau negare, inhibiții și blocaje, creativitate redusă, ideație obsesivă și iratională, toleranță redusă la criticism.
▪ reacții comportamentale: scăderea performanlei, instabilitate și fluctuație profesională, absenteism, evitare/evadare, pasivitate, agresivitate/intoleranță/dezacord, deteriorarea relațiilor interpersonale, accidente, răspuns "totul sau nimic", excesul sau pierderea apetitului, insomnii, utilizare crescută de alcool, tutun, cafea, tranchilizante, suicid.
Enumerarea exemplelor nu este desigur completă; influențele depind atât de intensitatea și caracterul agenților stresanți cât și de particularitățile individuale de vulnerabilitate și rezistență. În general, nivelul scăzut de stres conduce la performanțe scăzute. Stresul moderat stimulează personalitatea și conduce la îmbunătățirea performanțelor, în timp ce la nivelurile foarte ridicate ale stresului, performanțele se diminuează.
Prin prisma teoriei răspunsului, evaluarea nivelului prezumtiv al stresului se face pe baza caracterului și amplitudinii reacțiilor psihofiziologice și comportamentale. Astfel, Thome (1987) sugerează că ierarhizarea răspunsului în funcție de frecvență, intensitate și consistența în timp permite clasificarea reacțiilor în: reacții de scurtă durată sau tranzitorii, care de multe ori au efecte benefice, de activare, stimulare și adaptare; și reacții de lungă durată sau cronice, care pot deveni dăunătoare (apud Băban, 1998).
Nivelurile reduse de stres determină o slabă motivare, subsolicitare, neimplicare, plictiseală și, implicit, performanțe scăzute. Nivelurile foarte ridicate de stres determină anxietate, teamă de eșec, suprasolicitare care, de asemenea, diminuează performanțele, în timp ce stresul moderat determină motivare optimă, solicitare optimă, implicare și performanțe crescute (Smither, 1988).
1.4 Tipuri de stres
Selye și cercetătorii de după el au încercat să cuantifice modificările produse de stres la nivelul diferitelor structuri și infrastructuri ale organismului, încercând totodată să izoleze diferitele tipuri de stres în funcție de agenții stresori declanșatori. Clasificarea agenților stresori se poate face în funcție de mai multe criterii (Lupu, Zanc, 1999):
– după durata de acțiune a agentului stresant deosebim: stresul acut – unde factorul stresant poate acționa minute și chiar ore, și stresul cronic – în care factorul stresant poate acționa zile, până la luni de zile;
– după continuitatea și frecvența factorilor stresanți se pot distinge, pe de-o parte, stresori continui – a căror acțiune este neîntreruptă, și stresori discontinui – a căror acțiune este întreruptă; iar pe de altă parte, stresori unici și stresori repetați;
– după gradul de stimulare sau de intensitate a stimulului deosebim stres prin substimulare și stres prin suprastimulare iar după consecințele produse deosebim distresul și eustresul.
Selye descrie eustresul și distresul. Termenul de "eustres" desemnează nivelul unei stimulări psihoneuroendocrine moderate, optime, care menține echilibrul și tonusul fizic și psihic al persoanei, starea de sănătate și induce o adaptare pozitivă la mediu. Stresul ce depășește o intensitate critică, a cărei valoare variază în limite largi de la individ la individ, este desemnat prin termenul de "distres".
O altă clasificare împarte agenții stresori în fizici, psihologici (sau mentali) și sociali, fiecare generând un tip de stres specific (fizic, psihic și social), existând și forme combinate. În literatura de specialitate sunt descrise mai multe forme de stres: stresul ambiental, având ca factori principali zgomotul, căldura/frigul, trepidațiile, poluarea aerului, radiațiile etc.); stresul gravitațional, având ca factori principali imponderabilitatea și accelerația; stresul urban, având ca factori principali zgomotul, aglomerația, poluarea; stresul hiperbar, având ca factor principal presiunea atmosferică ridicată; tehnostresul, având ca factor principal excesul informațional; stresul prenatal și neonatal, având ca factor principal hipoxia, etc. (Derevenco, 1992) Unele forme, de exemplu, tehnostresul sau stresul hiperbar, implică o componentă profesională. Dar stresul profesional va fi dezvoltat în cele ce urmează.
2.Stresul profesional
2.1 Activitate profesională și stres
În condițiile progresului tehnic continuu se remarcă o încărcare crescândă a factorului om, prin sporirea volumului de informații pe care trebuie să le prelucreze, prin creșterea influențelor negative ale ambianțelor fizice sau, dimpotrivă, prin sărăcirea stimulărilor senzoriale și reducerea descărcărilor motorii cât și prin subprodusele progresului tehnic: zgomot, trepidații, noxe chimice etc.
Stresul profesional este generat de viața profesională, de mediul muncii, cu consecințe nemijlocite asupra celor care prestează munca respectivă. Stresul profesional a existat și până acum. El nu este o descoperire a timpurilor noastre. Dar, pe măsură ce munca dobândește noi valențe, cu accente pe încărcătura psihologică, iar peste problemele muncii se suprapun și cele de natură socio-economică, stresul profesional își amplifică forța de penetrație și consecințele devastatoare pentru persoana celui implicat nemijlocit în procesul muncii (Pitariu, 1994).
Stresul profesional provine din suprasolicitarea organismului în procesul muncii. Fiecare organism își are propriile sale limite în ceea ce privește capacitatea de a lucra și depășirea acestor limite este semnalată deîndată prin apariția oboselii. Nu există efort fizic sau intelectual care să nu se efectueze printr-un anume consum energetic și care să nu fie semnalat, într-o manieră mai mult sau mai puțin semnificativă, de această stare fiziologică de oboseală (Stora, 1999).
Atât timp cât se încadrează în limite normale, oboseala nu trebuie considerată drept boală. Însă ea poate deveni boală atunci când este îndelungată și profundă și survine în urma suprasolicitării organismului dincolo de limitele lui de toleranță; ca și atunci cînd nu i s-a acordat
atenția cuvenită din punctul de vedere al refacerii organismului.
Nu trebuie să se creadă că doar oboseala fizică produce stres sau oboseală. S-a demonstrat că suprasolicitarea nervoasă produce produce o stare de oboseală mult mai gravă decât cea generată de muncile fizice. Oboseala nervoasă, care caracterizează întru totul stresul profesional , este incomparabil mai difuză, mai durabilă și implicit mai dăunătoare. Ea afectează un mare număr de segmente ale organismului, diminuând vederea și acuitatea auzului, diminuând atenția, percepția, puterea de concentrare, memoria, ca și multe alte domenii legate de activitatea sistemului nervos (Percek, 1993).
Trebuie precizat că suprasolicitarea nu este în raport direct numai cu intensitatea și durata
muncii desfășurate. Ea depinde de o multitudine de alți factori, cum ar fi calitatea muncii, caracterul și ritmica ei, pregătirea profesională a aceluia în cauză etc. Stările de tensiune din mediul familial își spun și ele răspicat cuvântul în ceea ce privește apariția și intensitatea stresului profesional. Tot atât de important este dacă munca desfășurată este pe placul celui care o desfășoară și dacă dispune de sănătatea necesară pentru a o desfășura. Este de la sine înțeles că adaptarea la activitatea profesională este cu atât mai eficientă cu cât este mai mare pasiunea față de profesia aleasă – de unde și importanța capitală a orientării profesionale, proces în care familia și școala au un cuvânt greu de spus.
Stresul profesional este definit ca un fenomen pluricauzal și multidimensional reflectat în răspunsurile psihofiziologice ale individului într-o anumită situație de muncă, manifestat prin dezechilibrul dintre solicitările impuse de muncă și capacitatea obiectivă sau subiectivă a omului de a le face față. (Derevenco și colab., 1992)
Interacțiunea complexă ce apare în cursul activității profesionale incită la cunoașterea și înțelegerea semnificației factorilor de stres și la manifestările acestora asupra omului.
2.2 Surse de stres profesional
La condiționarea stresului din cursul activității profesionale concură factori multiplii, dependenți de ambianța fizică, particularitățile intrinseci ale activității și caracteristicile psihofiziologice ale individului. Toate acestea constituie, într-o corelație specifică ocupației sau chiar locului de muncă, sursele de stres profesional. Cercetătorii au identificat o serie de factori stresanți specifici, care pot avea drept rezultat anumite afecțiuni fizice, emoționale, cognitive etc.
(a) Ambianța fizică
Aceasta cuprinde un ansamblu de factori interdependenți, de natură fizică, ce acționează în cursul activității profesionale asupra individului. Ambianța fizică nefavorabilă își exercită efectul stresant în funcție de durata acțiunii, gradul de familiarizare cu agenții stresanți și tipul de muncă ce trebuie efectuat.
O atenție specială s-a acordat zgomotului și vibrațiilor, factori frecvent întâlniți în condiționarea stresului profesional. Zgomotul de mai mică amploare nu produce leziuni anatomice ca în cazul zgomotului cu frecvență mare, dar generează stres psihologic secundar, cu reducerea eficienței în muncă și oboseală precoce.
Iluminatul, atât cel insuficient, cât și cel exagerat, provoacă o suprasolicitare a aparatului vizual și grăbește instalarea oboselii.
Expunerile la temperaturi extreme, impun organismului un efort suplimentar pentru menținerea homeostaziei termice și hidroelectrolitice. Cel mai adesea temperaturile ridicate determină modificări cardiovasculare și electrolitice cu atât mai pronunțate cu cât stresul termic este mai accentuat și nivelul temperaturii ambiante variază mai mult în timpul lucrului.
Alți factori stresori, care fac parte din ambianța fizică, mai pot fi: umiditatea atmosferică, noxele chimice, presiunea atmosferică ridicată sau prea joasă etc. Factorii fizici de mediu, interacționând între ei, își pot spori efectul nociv, intensificând caracterul stresant al muncii, în cazul în care se corelează cu o sarcină dificilă și cu o capacitate fizică și psihică deficitară a subiectului. Totuși convingerea muncitorului că posedă antrenamentul necesar și echipamentul corespunzător pentru a învinge stresorii fizici ai ambianței, face ca stresul la care este expus să-și
reducă din intensitate prin sporirea rezistenței factorului uman.
(b) Ambianța socială a muncii
Ambianța socială a muncii se află în strânsă relație cu sănătatea angajatului și influențează bunăstarea acestuia. Există numeroși factori sociali care rezultă din interacțiunea individului cu mediul său familial, profesional și social. Ca această interacțiune să se realizeze optim este necesară armonizarea caracteristicilor biologice, psihologice și sociale ale persoanei cu structura ambianței (Stora, 1999). Printre stresorii sociali care influențează calitatea muncii enumerăm: relațiile interpersonale reduse, lipsa cooperării, atitudini critice sau dictatoriale, nesiguranța locului de muncă etc.
Relațiile interpersonale extraprofesionale dar și cele profesionale pot oferi persoanei atât suport, cât și posibile surse de stres. În cazul în care survin conflicte, neînțelegeri, tensiuni, grupul de apartenență devine sursă de stres. În ceea ce privește stresul relațional în plan profesional, numeroși psihologi au emis ipoteza că relațiile bune dintr-un grup de muncă sunt un factor primordial pentru sănătatea individului și a colectivității. Lipsa de considerație sau insufucienta considerație acordată de superiori subordonaților săi, se traduce la aceștia printr-un sentiment de tensiune sporită la locul de muncă. Considerația este un sentiment asociat cu un comportament implicând o oarecare prietenie, un respect mutual și o anumită căldură în relațiile umane.
Competiția și rivalitatea dintre colegi sunt surse binecunoscute de stres, dar acesta poate fi cauzat nu numai prin presiunea relațiilor profesionale, ci și prin lipsa de susținere a colegilor în situații dificile. În ceea ce privește comunicarea interpersonală, aceasta poate fi favorizată de un mediu de lucru degajat.
Cei care lucrează în funcții de conducere sunt implicați zi de zi în diferite conflicte, unele create de ei, altele de superiori, colaboratori sau subalterni. Pentru soluționarea conflictelor apărute se recomandă următoarele: întărirea capacității de a suporta conflictul; îmbunătățirea tehnicilor și a deprinderilor de rezolvare a conflictelor prin abordarea atentă a acestora, prin exersarea abilităților de a găsi într-un timp cât mai scurt motivele adevărate ale apariției conflictului; modificarea percepției despre conflict, aceasta fiind un prilej de a învăța ceva, o distracție etc. (Bogathy, 1999)
Cercetările referitoare la factorii sociali extraprofesionali: viața de familie, condițiile de locuit, calitatea îngrijirii copiilor, distanța casă – locul de muncă, au demonstrat ponderea foarte mare a acestora asupra capacității funcționale și sănătății angajatului. Personalitatea individului nu poate fi separată de mediul familial zilnic, nici de preocupările sale extraorganizaționale. Tocmai de aceea, sistemul relațiilor familiale odată perturbat, va afecta comportamentul la locul de muncă și viceversa. Armonia conjugală și rolul deconectant al mediului familial au influențe benefice asupra rezistenței la stresul profesional.
Un post de muncă sigur este un obiectiv important pentru aproape oricine și atunci când acesta este amenințat poate apărea stresul. Șomajul, care de multe ori implică pierderea resurselor financiare de trai, demoralizarea cauzată de scăderea stimei de sine, de schimbarea statusului social, de izolare și inactivitate, reprezintă poate cel mai grav factor de stres legat de profesie (Băban, 1998).
(c) Caracterul și organizarea muncii.
A trăi într-o societate organizată este în zilele noastre un destin împărtășit de milioane de persoane; însă, un mediu organizat, prin natura lui, poate reprezenta o sursă de amenințare a libertății, a autonomiei și a identității individuale. Munca desfășurată într-o ambianță corespunzătoare, nestresantă, solicită optim organismul. Pentru cei mai mulți indivizi o astfel de activitate reprezintă o necesitate cu rol de modelare și validare a personalității (Derevenco, 1992).
Activitatea profesională devine stresantă când, prin volumul și natura obligațiilor suprasolicită angajatul, se desfășoară într-un ritm impropriu celui ce o realizează și este în contradicție cu bioritmurile naturale ale acestuia sau se desfașoară într-o ambianță fizică și socială defavorabilă.
Orarul prelungit de lucru se traduce printr-un efort intens de adaptare, care se extinde și după ziua obișnuită de lucru. În orele libere de relaxare, de după efortul menționat, se remarcă persistența unei secreții pronunțate de adrenalină, o senzație de nervozitate și oboseală, ceea ce ilustrează posibilitatea acumulării treptate a efectelor suprasolicitării.
Nivelul de responsabilitate din cadrul unei activități profesionale reprezintă un factor semnificativ de încordare și stres ocupațional. Există cercetări care evidențiază asocierea dintre supraîncărcarea calitativă și cantitativă cu unele tulburări psihice și de comportament ca: abuzul de tutun, autoapreciere scăzută, motivație diminuată și excesul de alcool ca refugiu de tensiune nervoasă.
Munca în schimburi alternante reprezintă un stresor profesional frecvent întâlnit. Sub raport fiziologic și psihologic, munca în schimburi afectează ritmul nictemeral, temperatura corporală, rata metabolismului, nivelul glucozei sanguine, motivația în muncă, eficiența mintală, tulburări care în timp pot condiționa apariția unor boli legate de stres.
Între factorii organizaționali ai muncii care pot determina apariția stresului profesional se menționează ambiguitatea sarcinii și conflictul rolului în activitatea desfășurată. Informațiile neclare sau contradictorii cu privire la natura sarcinii sau în ce privește mijloacele de înfaptuire ale atribuțiilor crează tensiune și stres. Alteori, conflictul apare între dispozițiile superiorilor și interesele ori cerințele subordonaților sau în situații în care persoana în cauză are tendința realizării unor transformări în procesul de producție, iar superiorii ori subordonații sunt rigizi sau rutinieri, împotrivindu-se schimbării. Aceste conflicte stau la baza insatisfacției în muncă și au repercusiuni negative asupra sănătății fizice sau mintale a muncitorilor. În cazul unei activități de rutină, în care angajatul nu-și poate etala capacitățile creatoare, munca sa nu este urmată de un stimulent și el nu întrezărește o progresie firească în ierarhia profesională, activitatea se realizează fără interes și fără satisfacție este generat stresul ocupațional. În condițiile în care omul cunoaște scopul activității sale, înțelege sarcinile de muncă și stăpânește mijloacele de realizare ale acestora, având putere de decizie, rezistența sa la factorii stresanți sporește.
(d) Factorii psihologici
În numeroase studii privind stresul ocupațional se pune tot mai mult accentul pe factorii psihologici mai nou identificați în mediul de muncă. P. Derevenco în lucrarea Stresul în sănătate și boală oferă un model de interacțiune a factorilor psihosociali de muncă. Acest model este prezentat în figura l.
Factorii psihosociali de muncă rezultă din
Figura l. Interacțiunea factorilor psihosociali de muncă
Factorii psihologici sunt responsabili de producerea a numeroase cazuri de stres profesional. Tensiunea emoțională creată de nesiguranța profesională și de inexistența unui venit sigur și rezonabil are o puternică legătură cu patologia cardiovasculară. Eșecurile profesionale reduc încrederea angajaților în propria capacitate și sporesc vulnerabilitatea la stres, mai ales dacă nu se bucură de suportul social adecvat (Smither, 1988).
Factorilor psihologici legați de stres li se acordă o pondere apropiată celei generată de evenimentele negative din viața angajatului. Se accentuează astăzi tot mai mult importanța adecvării sau adaptării persoanei la cerințele complexe ale muncii.
2.3 Manifestări fiziologice, psihologice și comportamentale
Stresul, ca proces de mobilizare și apărare a organismului în fața unor situații neașteptate se concretizează în reacții extrem de diferite de la un individ la altul și de la o situație la alta. Răspunsurile sunt deci individuale și nu neapărat negative. Există persoane pentru care stresul este „sarea si piperul vieții", factor puternic, energizant. Aceste persoane care dispun nativ sau și-au dezvoltat prin antrenament rezistența la stres pot fi remarcate după următoarele trăsături :
• siguranța de sine, în diferite situații, în cea mai mare parte a timpului;
• schimbarea este considerată ca o provocare la competiție și nu ca o amenințare;
• implicarea profundă în viața profesională și personală;
• capacitatea de a-și asuma riscuri;
• perseverența față de structurile adverse sau diverse solicitări;
• flexibilitatea în opinii și acțiuni;
• conștientizarea faptului că nu pot schimba situațiile stresante, dar le pot accepta și
depăși.
În marea majoritate a cazurilor însă, efectele sunt nocive și chiar potențial primejdioase. Investigațiile au relevat, în principal, următoarele categorii de efecte potențiale ale stresului:
• efecte subiective: anxietate, agresiune, apatie, plictiseală, depresie, oboseală, indispoziție, scăderea încrederii în sine, nervozitate, sentimentul de singurătate;
• efecte comportamentade: predispoziție spre accidente, alcoolism, abuz de cafea, ieșiri emoționale, tendința de a mânca și/sau a fuma excesiv, comportament impulsiv, râs nervos;
• efecte cognitive: scăderea abilității de a adapta decizii raționale, concentrare slabă, scăderea atenției, hipersensibilitate la critică, blocaje mentale;
• efecte fiziologice: creșterea glicemiei, a pulsului, a tensiunii arteriale, uscăciunea gurii, transpirații reci, dilatarea pupilelor, valuri de căldură și de frig;
• efecte organizaționale: absenteism, demisii, productivitate scăzută, izolare, insatisfacție în muncă, reducerea responsabilității și a loialității.
Sub raport fiziologic, pe prim plan sunt manifestările cardiovasculare și endocrine. Stresul profesional și factorul conflictual sunt considerate elemente importante de risc cardiovascular. Manifestările cardiovasculare ilustrează prin modificările accentuate pe care le suferă în cursul stresului de muncă, capacitatea funcțională generală a individului. Printre reacțiile fiziologice întâlnite în stresul profesional se pot observa: durerile de cap, amețeala, indigestia, transpirația excesivă, insomnia, respirația rapidă sau dificilă, palpitațiile, arsurile la stomac, constipația, anorexia, etc.(Golisyek, 1999)
Manifestări psihologice
Acțiunea continuă sau intermitentă a factorilor psihologici de stres legați de realizarea unei activități profesionale depășește adesea resursele, rezistența angajatului, cu instalarea unor tulburări psihosomatice traduse prin: tensiune nervoasă, iritabilitate, perturbarea funcțiilor cognitive și reducerea posibilității de a realiza o muncă de calitate. La acțiunea îndelungată a factorilor stresanți se instalează senzația de disconfort.
O relație strânsă s-a stabilit între durata și încărcarea prin muncă, condițiile în care se lucrează, insecuritatea și gradul scăzut de participare la luarea deciziilor, pe de o parte, și scăderea încrederii în sine, reducerea senzației de bunăstare, cu accentuarea stării de depresie și insatisfacție, pe de altă parte.
Reacția psihologică cea mai întâlnită este utilizarea mecanismelor de apărare. Mecanismele de apărare sunt eforturile psihologice de a reduce axietatea asociată cu stresul. Cele mai des întâlnite sunt (Iamandescu, 1999):
Negarea. Desprinderea, din caracteristicile, potențial nocive ale unor agenți stresori, a celor acceptabile sau mai ușor contracarabile. Unei dorințe inconștiete i se refuză, cu ajutorul negării, intrarea în câmpul conștiinței subiectului.
Refularea. Trimiterea și menținerea în inconștient de gânduri, imagini, amintiri, trăiri reprobabile, penibile, antisociale. Are caracter de apărare temporară, deoarece conținuturile refulate exercită o presiune permanentă asupra conștiinței, tinzând să iasă la suprafață într-o manieră simbolică (vise, acte ratate, lapsusuri etc.)
Proiecția se referă la atribuirea propriilor idei și motive indezirabile altor persoane, așa încât să apară mai puțin negative.
Regresia se referă la reîntoarcerea în etapele anterioare ale dezvoltării subiectului (etape legate de experiențe mai agreabile și satisfacții mai mari), produsă mai ales în condiții de frustrare reală sau imaginară.
Formația reacțională. Sunt substituite alte gânduri sau sentimente, care sunt diametral opuse adevărului. De exemplu, un bărbat poate fi stresat deoarece el este putemic atras de soția celui mai bun prieten al său. Pentru a face față acestei situații el va căpăta sentimente de ură la adresa ei; ura cauzează mai puțin stres decât o face atracția puternică.
Intelectualizarea. Epuizarea în procesul analitic, a conținutului psihotraumatizant al unei situații de viață.
Sub raport comportamental se notează modificările eficienței activității individului în funcție de intensitatea stresului. Welford afirmă că nivelul optim al muncii se atinge la un grad mediu de stres, pe când excesul sau substimularea se soldează cu reduceri ale productivității(după Derevenco, 1992). Într-o încărcare nepotrivită suferă și calitatea muncii, fiind neglijate, prin diminuarea atenției, unele sarcini legate de desfășurarea complexă a activității. Sunt evidente sporirea absenteismului și a instabilității profesionale, în legătură cu intensitatea stresului ocupațional și cu gradul de insatisfacție a muncii. Schimbarea locului de muncă și absenteismul se corelează cu lipsa perspectivei de promovare și de creștere a salariului, cu insatisfacție în ce privește relațiile cu colegii, cu activități monotone, nestimulante, rol ambiguu și condiții necorespunzătoare de muncă. Fumatul excesiv se corelează cu tensiunea nervoasă și starea de anxietate. Alcoolismul ca refugiu este semnalat în cazurile de încărcare excesivă ori insuficientă, în condițiile utilizării improprii a calificării, în absența securității profesionale etc.
Răspunsul la stres se individualizează în funcție de vârstă, sex, ereditate, antecedente personale și tipul de personalitate al fiecăruia. Astfel, cu vârsta crește vulnerabilitatea generală a omului și sporește frecvența unor deficite senzoriale vizuale, auditive, de coordonare, senzoriomotorie, reducându-se și capacitatea perceperii și interpretării într-un timp scurt a unui ansamblu complex de semnale și, respectiv, de a lua decizii rapide și adecvate (Percek, 1993).
Existența în antecedentele personale ale individului a unor suferințe care au lăsat "urme", reducând capacitatea funcțională a unor sisteme și subsisteme fiziologice, conferă persoanei respective o "fragilitate" sporită la efort și solicitare. Factorii ereditari pentru hipertensiune arterială, dibet zaharat etc., crează o susceptibilitate mai mare la acțiunea unor situații generatoare de stres.
2.4 Specificul locului de muncă
Armata, în ansamblu, constituie o organizație complexă, un subsistem social, dar și un sistem relativ autonom, cu o diversitate de subsisteme (subunitate, unitate) organizate ierarhic, funcționând independent, în vederea îndeplinirii unor scopuri bine determinate și uzând de principii, reguli și norme proprii. Organizația militară este formată din conducători și executanți dispuși într-o ierarhie strict determinată, între verigile căreia există coeziune internă și stabilitate sporită (Arădăvoaice, 1998).
Conducerea este exercitată de persoane (șefi, comandanți) și de grupuri (state majore, comitete, consilii), ele însele conduse de persoane (șeful de stat major, președintele consiliului). În sistemul militar, conducerea este unică și subordonată unui scop de bază. Orice șef este lider. El este numit prin ordin, iar promovarea în ierarhia militară se efectuează concurențial, pe baza unor reglementări oferite de ghidul carierei militare. Organizația militară dispune de o conducere de tip elitist, bazată pe autoritate formală, în care subordonații sunt consultați asupra problemelor de serviciu, iar decizia aparține exclusiv comandantului.
Datorită faptului că cercetarea de față își propune ca subiect stresul profesional într-o unitate de pompieri, vom descrie mai jos specificul, structura și principalele atribuții ale pompierilor.
O unitate de pompieri militari, în funcție de elementele specifice zonei de competență, își desfășoară activitatea pe teritoriul unui județ și are ca obiectiv asiurarea protecției cetățenilor, agenților economici împotriva incendiilor, a calamităților naturale și a catastrofelor.
Structural munca unei unități se desfășoară pe două nivele principale: comandamentul unității și subunitățile de intervenție. În cadrul fiecărui nivel există compartimente funcționale și funcțiuni, care contribuie împreună la îndeplinirea misiunilor unității.
La comandamentul unității există următoarele compartimente și funcțiuni :
♦ comanda unității: comandant, șef de stat major, adjunct al comandantului pentru logistică, contabil șef;
♦ statul major: birou prevenirea incendiilor și următoarele compartimente: personal, operații – mobilizare, pregătire de luptă – educație – cultură – sport, transmisiuni, evidență efective, documente secrete, punct comandă misiuni operative;
♦ compartiment logistică: birou asigurare tehnico-materială, înterținere-reparații tehnică de luptă;
♦ compartiment financiar;
♦ compartiment medical.
La nivelul subunităților de intervenție există următoarele categorii de personal:
♦ comandant;
♦ locțiitor al comandantului;
♦ maistru militar (șef de garaj) – care se ocupă de latura tehnică din subunitate (tehnica de luptă, mijloace de protecție, carburanți, lubrifianți, etc.);
♦ subofițer administrativ – care se ocupă cu probleme de administrație: hrană, echipament, cazarmament, materiale de întreținere, curățenia și ordinea interioară, achitarea drepturilor de soldă, etc.;
♦ comandanți ai gărzilor de intervenție – cadre ce asigură în special conducerea activității de instruire, educare a efectivelor de militari în termen, precum și cinducerea acțiunilor de intervenție la incendii;
♦ militari angajați pe bază de contract – care îndeplinesc funcții operative (comandant echipaj, șef de țeavă, servant etc.), dar care conduc nemijlocit și instruirea militarilor în termen, sub comanda comandanților gărzilor de intervenție;
♦ militari în termen – încorporați în trei serii de încorporare pe an, succesive, pentru asigurarea continuității prezenței acestora. Ei îndeplinesc funcții operative (servanți), dar și unele de conducere (comandant echipaj – grupă), șoferi sau administrative (sanitar, furier, telefonist, bucătar).
În cadrul subunităților de intervenție se desfășoară un adevărat proces de învățământ, cu un puternic caracter practic – aplicativ, care are rolul de a pregăti personalul (cadre și militari în termen), pentru a fi în măsură să-și îndeplinească, în orice condiții atribuțiile. Dintre principalele atribuții ale pompierilor spicuim următoarele:
– exercită, potrivit legii, inspecții și controale privind modul de aplicare a prevederilor legale în domeniul prevenirii și stingerii incendiilor;
– întocmesc documentele operative de intervenție și stabilesc forțele și mijloacele necesare;
– asigură organizarea intervenției pompierilor care participă la stingerea incendiilor și coordonează acțiunea tuturor forțelor participante;
– stabilesc, împreună cu alte organe abilitate de lege, cauzele producerii incendiilor și a condițiilor care au favorizat dezvoltarea și producerea acestora;
– efectueză, la cerere, experimentări și constatări tehnico-științifice în scopul stabilirii cauzelor producerii incendiilor și a condițiilor care au favorizat dezvoltarea și/sau propagarea acestora;
– participă cu foțe și mijloace specifice la acțiuni de salvare sau protejare a oamenilor, animalelor și bunurilor aflate în pericol, de limitare și înlăturare a urmărilor accidentelor, catastrofelor naturale, precum și la activități de urgență medicală și de protecție civilă;
– desfășoară cu sprijinul mass-media activități de salvare sau protejare a oamenilor, animalelor și bunurilor aflate în pericol, de limitare și înlăturare a urmărilor accidentelor, catastrofelor și calamităților naturale, precum și la activități de urgență medicală și de protecție civilă;
– desfășoară cu sprijinul mass-media activități de informare publică pentru cunoașterea riscurilor de incendiu, a normelor și a modului de acțiune în caz de incendiu;
Corpul pompierilor militari poate presta, contra cost, la cererea persoanelor fizice și juridice, unele servicii cum ar fi:
►supravegherea măsurilor de prevenire și asigurare a intervenției pentru stingerea incendiilor la târgurilor, expoziții, manifestări cultural-sportive, activități de filmare și altele;
► consultanță, asistență tehnică de specialitate și studiu, verificări ale documentelor, precum și verificări la fața locului privind protecția împotriva incendiilor, activități specifice de formare, pregătire, spcializare și atestare în domeniul prevenirii și stingerii incendiilor a personalului din afara unităților militare de pompieri însărcinat cu asemenea atribuții la locul de muncă;
► transport pe apă, evacuarea apei din subsolurile clădirilor sau din fântâni; limitarea, colectarea sau îndepărtarea unor produse poluante; efectuarea de lucrări laînălțime;
► repararea și valorificarea unor mijloace tehnice pentru prevenirea și stingerea incendiilor. (Monitorul oficial, 1996)
Ambianța specifică intervenților solicită sub diferite forme și intensități atât sistemul uman în întregul său cât și subsistemele care îl compun. Astfel exploziile, zgomotele, vibrațiile, emanațiile toxice, imaginea dezolantă a celor accidentați, a clădirilor distruse etc. constituie factori de solicitare și suprasolicitare la care trebuie să se adapteze pompierii în timpul intervențiilor.
Echilibrul raportului dintre pompier și cerințele activității sale se obține printr-o temeinică pregătire militară: stăpânire de sine, rezistență la factorii perturbatori și capacitate de a desfășura activități în condiții de puternică tensiune psihică. Obiectivul principal al acestui gen de pregătire îl constituie creșterea rezistenței psihice la cerințele intervențiilor.
Rezistența psihică presupune capacitatea pompierilor de a îndeplini misiuni în condiții de intensă solicitare fizică și psihică, timp îndelungat, acționând eficient și cu inițiativă și folosind în mod optim tehnica din dotare.
Organizarea și desfășurarea pregătirii psihice presupune pe de o parte solicitările psihice, situațiile de risc și manifestările comportamentale în condițiile de stres curent iar pe de alta principiile și metodele specifice acestei categorii de pregătire.
Cunoașterea naturii și intensității solicitărilor psihice în raport cu normele de intervenție, etapele intervenției și caracteristicile individuale ale pompierului sau ale subunității se impun de la sine. Solicitările psihice depind de condiții externe dar și de condiții interne. Dintre condițiile externe sunt apreciate ca fiind importante următoarele: complexitatea situațiilor de intervenție, periculozitatea, situațiile conflictuale, suprasolicitările fizice și psihice (oboseala, zgomotul, emanațiile toxice, temperatura). Condițiile interne, subiective sunt apreciate ca ținând de: trăsăturile personalității pompierilor, nivelul de pregătire militară și de cultură, starea fizică și psihică, experiența acumulată etc.
Comportamentul uman în condiții de risc se deosebește substanțial, în foarte multe cazuri, față de situații normale. Comportamentul este diferit de la individ la individ nu numai în funcție de situațiile de risc, ci și în raport cu nivelul de instruire, starea moral-volitivă, experiența acumulată, antrenamentul efectuat în condiții primejdioase, gradul de rezistență psihică etc.
Uneori, în situațiile de risc, apare pasivitatea care este generată de manifestări afective primare, eferente comportamentului de teamă, frică, panică. Simptomele sentimentului de teamă pot să se manifeste prin: transpirație rece, uscăciunea gurii, palpitații, zgomote în urechi, nervozitate, tremurul genunchilor, amețeli, incapacitate trecătoare de a gândi clar, confuzie, slăbirea puterii de concentrare a atenției, dureri de cap, tulburări digestive, vomă, greutate în respirație, lipsa poftei de mâncare, oboseală, insomnie, stări depresive ș.a.
Teama influențează randamentul, sănătatea și puterea de decizie, duce la epuizare exteriorizată prin slăbirea memoriei, accese de plâns, tirade interminabile, tendința de a fuma și a bea excesiv.
Surprinderea, ca stare specifică a conștiinței, provocată de apariția unui eveniment neașteptat, care are o anumită însemnătate pentru om, și cu acțiuni de răspuns rapide, pentru care el nu este pe deplin pregătit, poate să provoace o serie de efecte cum sunt: tensiuni psihice, dereglări ale gândirii, dezorganizări în perceperea corectă a informației, lapsusuri ș.a.
Preîntâmpinarea sentimentului de teamă poate fi realizată prin stimularea stabilității emoționale, prin sporirea încrederii în forțele proprii, printr-o viață afectivă echilibrată, prin dezvoltarea solidarității și coeziunii în cadrul subunității și a echipelor, dar și prin cunoașterea situației reale.
Cauzele generatoare de stres profesional într-o unitate de pompieri pot fi multiple. O analiză atentă a acestora, relevă posibilitatea departajării acelora care acționează exclusiv la nivelul cadrelor de conducere față de cele regăsite în rândul executanților, dar și existența unora comune.
Cauze ale stresului profesional specifice cadrelor de conducere
● complexitatea, diversitatea și caracterul de noutate a sarcinilor curente cu care se confruntă cadrul de conducere. Solicitările contradictorii provin din gradul ridicat de dificultate și urgență al sarcinilor și lipsa de timp și/sau de cunoștințe profesionale actualizate cerute de rezolvarea acestor situații ;
● responsabilitățile mari care însoțesc funcțiile manageriale. Presiunile pot apărea ca urmare a dorinței de a concilia interesele organizației, în ansamblu, cu cele ale diferitelor categorii de indivizi. Nu de puține ori, cadrul de conducere este pus să aleagă și să sacrifice unele interese în favoarea altora, acele responsabilități fiind însoțite de emoții și sentimente puternice;
● ritmul alert de adoptare a deciziilor. Conflictul apare între complexitatea și importanța problemelor cărora cadrul de conducere trebuie să le găsească rezolvarea și presiunea exercitată de timpul redus al acestora;
● stilul managerial neadecvat reflectă conflictul dintre tipul de cadru de conducere care generează un anumit stil și caracteristicile diferite ale activității sau grupului condus;
● subodonați slab pregătiți. Cauza generează stres ca urmare a conflictului dintre dorința de realizare a obiectivelor grupului și lipsa autorității necesare sau concedierii subordonaților;
● prelungirea duratei zilei de muncă generată de constrângeri ca: termene scadente, schimbări frecvente în prioritățile organizației militare, folosirea pe scară largă a unor metode și tehnici uzate moral.
b) Cauze ale stresului profesional manifestate la nivelul subordonaților
● incompapatibilitatea cu tipul cadrului de conducere generează stres ca urmare a conflictului dintre dorința de a-și menține postul și tendința de a riposta față de atitudini, comportamente, gesturi percepute ca neadecvate;
● delegarea în exces practicată de șefi dă naștere unor presiuni contradictorii între dorința de afirmare și promovare și efortul cerut de rezolvarea propriilor sarcini și concomitent, a sarcinilor multe și/sau dificile, primite din partea șefilor;
● dispoziții și ordine inaplicabile primite din partea unor superiori sau foruri superioare. Stresul este datorat presiunii dintre autoritatea și, respectiv, amenințarea posibilei sancțiuni și realitatea situației care nu permite aplicarea ordinului în forma primită. A explica superiorului situația inadecvată ar putea fi interpretată ca un reproș față de incompetența sau gradul redus de informare a acestuia; a nu aplica decizia înseamnă nerespectarea procedurilor și a obligațiilor ce decurg din responsabilități;
● teama de pierdere a postului, cauză de stres mai intens în situațiile de criză. În general, afectează prioritar subordonații dar, în anumite condiții, se poate manifesta și la nivelul cadrelor de conducere. Este generat de nesiguranța locului de muncă.
c) Cauze comune generatoare de stres profesional
Atât la nivelul cadrelor de conducere cât și al executanților, stresul poate fi cauzat de:
● presiunea termenelor manifestate ca discordanța dintre obligația de a rezolva sarcini complexe și/sau dificile și timpul alocat lor;
● motivația nesatisfăcătoare reflectă conflictul dintre așteptările individului ca urmare a rezultatelor obținute și percepția, respectiv aprecierea diferită a acestora de către cei în drept;
● lipsa aptitudinilor sau a pregătirii necesare postului generează stres, în situațiile în care selecția și promovarea personalului se face după alte criterii decât cele legate de competența profesională. Stresul apare ca urmare a conflictului dintre dorința de putere a cadrelor de conducere și cea de satisfacere a trebuințelor primare pe de-o parte și neliniștea datorată posibilei constatări a performanțelor profesionale scăzute, pe de altă parte;
● aspirația spre funcții superioare este cauză generatoare de stres, fiind resimțită de orice individ ale cărui dorințe, nevoi, aspirații depășesc puterea și/sau veniturile bănești oferite de postul deținut;
● tensiunile familiale pot genera stres ca urmare a conflictului, dintre timpul și interesul acordat problemelor profesionale în detrimentul celor familiale;
● discordanța între ordin și execuție
● exprimarea defectuoasă a obiectivelor sau chiar precizării lor în fișa postului, sarcinile nedelimitate care dau naștere unor lucrări repetate sau paralel nivelul altor posturi sau compartimente generează nesiguranța, insatisfacția în muncă, frustrarea;
● sistem informațional ineficient care furnizează informații incomplete, inoportune, nerelevante;
● organizare informațională puternică, capabilă să pună în circulație informații neoficiale aflate în evident dezacord cu informațiile furnizate prin canalele oficiale.
Pentru a evita efectele nedorite ale stresului au fost elaborate mai multe strategii de ajustare la stres. Organizația militară trebuie să cerceteze cele două cauze majore, respectiv conflictul și ambiguitatea rolului, să releve nivelul de toleranță al fiecărui individ sau nivelul optim al stresului.
Pentru a stabili nivelul optim de încărcare și toleranță la stres este necesar ca personalul organizației militare:
► să cunoască perfect cerințele postului;
► să cunoască performanțele așteptate din partea lor;
► să fie încredințați că pot realiza aceste performanțe.
Atunci când se constată supra sau subîncărcarea, se impune declanșarea răspunsului de adaptare din partea managementului. Această reacție vizează: redefinirea rolului persoanei sau persoanelor afectate de stres, redistribuirea sarcinilor în cazul supraîncărcării; implementarea unor proceduri specifice diferitelor cazuri. O importantă modalitate de cantonare a stresului în limitele suportabilului o reprezintă îmbogățirea postului. Aceasta presupune creșterea numărului și varietății sarcinilor, competențelor și responsabilităților incluse în post pentru a pune de acord conținutul postului cu cunoștințele, abilitățile și interesul manifestat de titularul de post.
Abordarea organizațională poate fi extinsă până la elaborarea programelor manageriale antistres. Aceste programe pot fi orientate către problemele specifice și acute cu care se confruntă organizația militară (alcoolism, redistribuirea posturilor, de consiliere în domeniul carierei), sau către problemele cu caracter general, promovate de echipe de proiect din organizație sau de centre specializate (program pentru sănătatea emoțională, program de evaluare a sănătății). În principal, forma pe care o îmbracă este programul clinic bazat pe abordarea medicală tradițională și respectiv, pe tratamentul diferitelor persoane. În componența programului se includ:
▪ diagnoza, efectuată asupra persoanelor care acuză simptomele stresului și solicită ajutor;
▪ tratamentul, care prevede o terapie consultativă ori suportivă în clinici de specialitate;
▪ supravegherea, prin examinarea periodică a indivizilor supuși unui alt nivel al stresului, astfel încât să se poată acționa în timp util;
▪ prevenirea, ce presupune educarea și convingerea personalului privind riscul expunerii la stres, ca și posibilitatea de a solicita ajutor în cazul apariției lui.
Programele clinice pot fi susținute prin personal competent angajat permanent sau asigurat prin contacte de asistență cu centre specializate. Există anumite programe organizaționale, extinse la nivelul întregului personal din organizația militară.
Promovarea lor este stimulativă fie pentru identificarea unor probleme în grupurile de muncă, fie de anumite schimbări impuse organizației militare: desființarea unor unități militare, instalarea unor noi echipamente militare sau introducerea de noi tehnologii. Pentru anihilarea stresului prin programele organizaționale se recomandă o varietate de metode: îmbogățirea postului, reproiectarea structurii organizatorice, stabilirea unor grupe autonome de muncă, program variabil de activitate, acordarea unor facilități personalului pentru relaxare sau îngrijirea sănătății (www.actrus.ro).
3.Trăsături imunogene de personalitate
După Lazarus și Folkman (1984), termenul de stres desemnează o “ relație particulară între persoană și mediu, în care persoana evaluaza mediul ca impunînd solicitări care exced resursele proprii și amenință starea sa de bine, evaluare ce determină declanșarea unor procese de coping, respectiv răspunsuri cognitive, afective și comportamentale la feed-back-urile primite” (după Iamandescu, 1999). Aceeași autori definesc copingul ca fiind “un efort cognitiv și comportamental de a reduce, stăpâni sau tolera solicitările interne sau externe care depășesc resursele personale”.
Conceptul de "coping" a fost elaborat de Lazarus si Launtier în 1978, acesta desemnând un ansamblu de mecanisme si conduite pe care individul le interpune între el și evenimentul perceput ca amenințător, pentru a stăpâni, a ține sub control, pentru a tolera sau diminua impactul acestuia asupra stării sale de confort fizic si psihic.
Studiile referitoare la strategiile de adaptare (de "coping") au adus o schimbare fundamentală în cercetările referitoare la stres, prin schimbarea orientării acestora de la descrierea reacțiilor la stres la descrierea si cercetarea modalităților prin care individul controlează factorii și situația stresantă.
Conform acestui nou mod de abordare a problemelor, stresul nu trebuie căutat nici doar în raport cu individul, nici numai la nivelul evenimentului, ci în relația individ-mediu. Caracteristicile cantitative si calitative ale unui factor stresor nu influențează singure intensitatea stării de stres; reacția negativă la stres este rezultatul dezechilibrului între exigențe (interne sau externe) și resursele individului de a face față acestora (www.protecțiamuncii.ro).
Există o diferențiere a copingului, și anume: copingul centrat pe problemă și copingul centrat pe poziție. Prima variantă este direcționată pe analiza, rezolvarea, sau, dacă nu este posibil, minimalizarea situației stresante. Ea ar cuprinde, în principal, strategiile de acceptare a confruntării cu agentul stresor. Cea de-a doua formă de coping se centrează pe persoană, pe (in)capacitatea ei de a face față stresului, și cuprinde inclusiv modalități de acceptare a confruntării cu agentul stresor.
Există o legătură între strategiile de coping (văzute din perspectivă cognitivistă) și diversele scheme cognitive mai generale ale persoanei, care reflectă “ modul de selecție, păstrare, interpretare a informației, din și în experiențele trăite” (Băban, 1998), chiar și independent de prezența stresului. Cercetarea de față își propune să studieze aceste legături în cazul autoeficacității, optimismului și robusteții.
3.1 Autoeficacitatea
Conform teoriei social-cognitive a personalității autoeficacitatea percepută reprezintă o variabilă centrală în mecanismul de autoreglare a organismului la cerințele mediului. Ea reprezintă un construct relevant pentru înțelegerea factorilor protectori la stres. Bandura, 1998, definește autoeficacitatea ca și “convingerea unei persoane în capacitățile sale de a-și mobiliza resursele cognitive și motivaționale necesare pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor date” (apud Băban, 1998).
Autoeficacitatea se referă la credința personală că poate organiza și executa un anumit curs al acțiunii. Persoanele cu nivel crescut al autoeficacității sunt încrezătoare în abilitățile personale de a obține succesul într-o activitate (Macsinga, 2000). Bandura atrage atenția asupra faptului ca un subiect poate manifesta autoeficacitate de nivel superior într-un anumit comportament sau situație și un nivel scăzut în alte situații.Conceptul de autoeficacitate dezvoltat de Bandura, intervine ca operator important în diferite domenii: educație, sănătate, psihoterapie, resurse umane.
Cunoștințele, operațiile mentale, aptitudinile sunt necesare, dar nu suficiente pentru performanță. Deseori, oamenii nu se comportă optim chiar dacă știu ce trebuie să facă. Gândurile referitoare la sine mediază relația dintre cunoștințe și acțiune. Bandura are meritul de a fi integrat cunoștințele, aptitudinile și efectul acțiunii întreprinse în constructul de eficacitate. Astfel, autoeficacitatea poate fi definită ca o anticipare a rezultatelor pozitive în acțiunile întreprinse datorită cunoștințelor și abilităților posedate.
Percepția propriei competențe modifică și percepția eșecului sau a performanței reduse; în aceste cazuri, insuccesul tinde să fie atribuit efortului redus investit în sarcină și în mai mică măsură lipsei competenței necesare îndeplinirii sarcinii. Altfel spus, autoeficacitatea crescută se asociază cu atribuții autoprotectoare ale eșecului sau succesului.
Autoeficacitatea ca proces cognitiv generează opțiuni, motivații, emoții, idei și comportamente. Persoana nu numai că-și evaluează abilitățile în lumina succeselor sau eșecurilor trecute, dar și optează pentru anumite sarcini, își dozează efortul, își monitorizează progresele în funcție de experiența anterioară. Evaluările optimiste ale autoeficacității pot fi considerate un imbold suplimentar pentru unitățile de acțiune și pentru persistența în depășirea obstacolelor. Cu cât autoeficacitatea este mai accentuată cu atât nivelul de aspirație vizând atingerea scopurilor propuse este mai înalt (Bandura, 1995).
Convingerile despre autoeficacitate afectează și procesele gândirii și atenționale în direcția potențării sau reducerii eficienței lor. Persoanele cu autoeficacitate percepută își focalizează atenția înspre analiza și găsirea de soluții la problemele cu care se confruntă. Cei care au îndoieli asupra autoeficacității își îndreaptă atenția asupra propriei persoane, fiind preocupați de inabilitatea lor de a face față situației.
Individul uman, învățând în urma observațiilor unui comportament și a efectului acestuia, va reproduce comportamentul observat doar dacă are expectanța succesului. Anticiparea succesului sau eșecului declanșează emoții pozitive sau negative, care la rândul lor vor influența cognițiile și calitatea acțiunii întreprinse. Anxietatea este indusă de cele mai multe ori nu de stimulul sau situația în sine, ci de perceperea ineficienței resurselor de coping. Cercetările au demonstrat că cei ce au convingerea că nu pot face față situației, prezintă un nivel înalt de distres. Percepția copingului deficitar poate fi acompaniată și de percepția inabilității de a controla anxietatea. Putem afirma că este vorba de o reacție de „frică la frică” care poate culmina cu atacul de panică.
Nivelele scăzute ale autoeficacității pot indica sentimente de devalorizare, care pot conduce la depresie și anxietate(Hayward, 1999). Persoanele care se consideră pe sine ca ineficace, tind să își limiteze comportamentele de inițiere și implicare în sarcini, dificultățile sarcinii fiind apreciate ca insurmontabile. În contrast cu acestea, persoanele confidente în competența lor vor căuta căi diferite de a exercita control asupre mediului și de a obține performanțele dorite. Astăzi există dovezi certe că stresul excesiv deteriorează capavitatea de apărare a organismului.
Evaluarea autoeficacității se bazează conform teoriei lui Bandura (1986) pe patru surse majore de informații: performanțele anterioare, experiența dobândită prin învățarea vicariantă, persuasiunea verbală și starea fiziologică din momentul anticipării și desfășurării sarcinii. Bandura sugerează existența și a altor surse pentru conturarea convingerii de autoeficacitate cum ar fi grupul de apartenență și clasa socială. Percepția colectivă a autoeficacității influențează într-o oarecare măsură autoeficacitatea individuală.
Se consideră totuși conceptul de autoeficacitate ca fiind unul major în categoria convingerilor despre sine.
3.2 Robustețea
Cunoscută în varianta engleză sub termenul hardiness, sau, în franceză, endurance, reprezintă o aptitudine a individului de a fi neobosit, implicându-se în activități diverse cu multă curiozitate, gust pentru risc și gust pentru schimbare.
Conceptul de robustețe a fost introdus de Kobasa în anul 1979 ca fiind o variabilă individuală cu semnificație în rezistența la stres. Kobasa a demonstrat că există o legătură între robustețe și sănătate printr-un studiu realizat pe angajații unei mari firme, care dețineau funcții executive. Întâi, Kobasa a împărțit lotul de subiecți în două grupuri: unul care cuprindea persoane implicate de cel puțin trei ani în activități stresante și celălalt grup includea persoane care nu aveau o muncă prea stresantă. Apoi a comparat persoanele care prezentaseră mai multe îmbolnăviri cu persoanele care nu se îmbolnăviseră atât de des. Rezultatele au arătat faptul că există persoane care chiar dacă au înregistrat cote mari la stres, dispun de o stare de sănătate bună. Aceștia, în opinia cercetătoarei dispun de un stil de personalitate cu multiple fațete, pe care ea l-a denumit robustețe( Taylor, 1995).
Robustețea a fost definită ca o dispoziție de personalitate, manifestată la nivel cognitiv, emoțional și comportamental. Trăsătura rezultă din percepția controlului personal, al valorii și semnificației implicării și din percepția evenimentelor și schimbărilor de viață ca stimulante. E. P. Sarafino, în lucrarea Health Psychology, 1994, afirmă că robustețea implică următoarele trei caracteristici: control, angajare și provocare/stimulare.
Controlul exprimă convingerea că evenimentele pot fi controlate și influențate; această convingere nu implică expectații naive privind un control total al evenimentelor, ci mai degrabă percepția abilităților proprii de a se raporta activ la mediu, de a-și asuma cu responsabilitate propria soartă.
Angajarea exprimă tendința implicării ș persistenței în scopul propus, convingerea că evenimentele au un scop și semnificație. Altfel spus, angajarea se referă la abilitatea de a crede în importanța acțiunilor întreprinse de a avea un interes real pentru diversele domenii ale vieții: profesie, familie, relații interpersonale, instituții sociale. Angajarea înseamnă implicarea oamenilor în evenimente, activități și persoane din anturaj. Ea presupune maturitate afectiv-comportamentală, capacitate de a persista în ciuda unor opreliști, sensul scopului propus. Aceste caracteristici îi ajută pe oameni să ceară unii altora asistență și ajutor pentru a rezista mai bine situațiilor de stres. Cei care au un puternic simț al angajării tind să fie de acord cu declarația „Adesea mă trezesc nerăbdător să încep proiectul zilei” și dezaprobă declarația: ”A cere ajutor oamenilor mărește riscul de a deveni obligat față de ei”.
Provocarea este o caracteristică a robusteții ce derivă din percepția schimbărilor ca aspect normal al vieții care pot oferi șanse de dezvoltare personală; datorită flexibilității cognitive și toleranței ambiguității, experiențele noi sunt căutate și interpretate ca situații stimulante și benefice. Ea presupune capacitate de a răspunde activ la stimuli, deschidere și receptivitate la schimbări, flexibilitate în adaptarea la noile situații. Provocarea se exprimă și prin tendința orientării spre viitor.
Ca rezultat al controlului, angajării și provocării persoanele robuste pot aprecia potențialele situații stresante de viață mult mai favorabil decât persoanele care nu sunt robuste. Prin urmare, persoanele robuste se implică direct în acțiune, iau situațiile stresante ca pe o provocare, le integrează în viața lor și învață că ele pot constitui o achiziție pentru viitor. Mai mult decât atât, ei par a folosi efectiv strategiile pozitive de coping la stres, cum ar fi, de exemplu, căutarea unui suport social. De aceea, căile principale prin care persoanele robuste pot evita boala care este provocată de situația stresantă, pot fi, în primul rând faptul că aceste persoane pot transforma situațiile stresante în unele mai puțin stresante, și în al doilea rând, faptul că adoptă strategii pozitive de coping pentru a lupta cu stresul (Anspaugh, 1991).
Robustețea este o caracteristică ce se structurează prin experiențe bogate, variate și recompensatorii avute în copilărie, adolescență și tinerețe. Unii indivizi par să controleze mai bine evenimentele stresante unul după altul, în timp ce alții eșuează sub o foarte mică presiune. Cei care dau dovadă de robustețe prezintă un control mai mare asupra vieții, se implică mult mai activ în activitatea proprie și în viața socială și se orientează mai mult spre provocări și schimbare (Hayward, 1999).
Robustețea, printr-o combinație dinamică a celor trei trăsături enumerate, conduce la un stil particular de ajustare și la o atitudine pozitivă față de viață, care permite depășirea circumstanțelor defavorabile (Derevenco, 1992).
3.3 Optimismul
„Optimismul reprezintă atitudinea celui care privește de preferință latura bună a lucrurilor, care crede în om, în progres și în ameliorarea genului uman”( dicționar de psihologie, LAROUSSE, 1998). Optimistul nu este insul candid, cum adesea îl credem, ci, dimpotrivă, un individ curajos care nu se lasă împiedicat de obstacole și care stăruie în acțiunea sa chiar și atunci când totul pare pierdut.
Conceptul de optimism este derivat din teoria autoreglării comportamentale în funcție de anticiparea efectelor. În acest sens, optimismul este definit ca o sursă cognitiv – motivațională, caracterizată prin reprezentări mentale și expectanțe pozitive privind atingerea scopurilor propuse.
Scheier și Carver, (1992), definesc optimismul „ca o tendință generală relativ stabilă, de a avea o concepție pozitivă asupra viitorului și experiențelor vieții”(apud. A. Băban, 1998). Persoanele care privesc viața cu optimism evaluează pozitiv mediul social și fizic, investesc mai mult efort pentru a preveni problemele sau pentru a le transforma, savurează mai mult viața, se ajustează mai eficient la stres și boală (Taylor, 1995).
O natură optimistă poate conduce spre adoptarea unor strategii eficiente de coping la stres, prin urmare, reduce riscul de îmbolnăvire. Optimismul poate fi asociat cu găsirea unor strategii de coping pozitive cum ar fi: centrarea pe problemă, găsirea suportului social și evidențierea aspectelor pozitive din situațiile stresante. Pesimismul, din contra, se asociază cu negarea și distanța față de evenimente, centrare directă pe sentimentele provocate de situațiile stresante și neimplicarea subiectului în atingerea scopului propus, în momentul când acesta interferează cu un factor stresor (Elliot, Eisdorfer, 1982).
În contrast cu optimismul este descris stilul pesimist, caracterizat prin expectații negative privind efectul acțiunilor întreprinse. Pesimiștii reacționează la situații problematice și dezamăgiri prin renunțare, evitare și negare. Repercursiunile stilului pesimist sunt agravate de asocierea cu un stil atribuțional intern stabil și global. Pesimismul din perioada de tinerețe s-a dovedit a corela cu determinarea stării de sănătate la adultul de vârstă medie și înaintată.
Optimismul este interpretat ca o trăsătură „magică” în predicția sănătății și a stării de bine, a emoțiilor pozitive și a recuperării din boală. S-au pus în evidență mai multe căi prin care optimismul influențează sănătatea fizică și psihică. În primul rând, optimismul influențează efortul oamenilor de a evita bolile prin atenția acordată informațiilor despre factorii de risc; în al doilea rând, se afirmă că optimismul este un predictor pentru copingul activ în situațiile de stres și pentru utilizarea redusă a formelor de coping evitativ, prin negare și retragere. De asemenea, optimismul poate influența starea de sănătate și prin tendința de a-și menține dispoziția afectivă pozitivă chiar în situații de stres acut (Băban, 1998).
În opinia lui I. B. Iamandescu, optimismul acționează în două direcții – minimalizarea gravității evenimentelor și supraestimarea propriilor resurse de a le face față. O importanță destul de mare în acest context o are umorul, care este o strategie de ajustare, capabilă de a reduce impactul evenimentelor stresante. Trebuie spus ca aptitudinea de a avea umor (inclusiv de a vedea ceva comic într-o variată gamă de situații și relații, chiar și în cele negative) este considerată ca o trăsătură de personalitate imunogenă, dintre cele care predispun la longevitate. Nu trebuie neglijat efectul râsului în plan psihologic deoarece el are o acțiune multiplă, efect antistres, efecte de creștere a funcțiilor cognitive (atenție, memorie, imaginație, etc.) și a celor afective (disipează anxietatea, crisparea sau înlătură timiditatea) (Iamandescu, 2002).
Optimismul, ca și o concepție de viață și atitudine practică față de ea, având ca nucleu sentimente de încredere în valorile ei și în partenerii de interacțiune, este, prin esența sa constructiv, acționând ca impuls spre multiplicarea căilor de relaționare a individului cu ceilalți.
Optimismul este o caracteristică care are întotdeauna efecte benefice. S-a dovedit că optimismul poate corela cu efecte negative în cel puțin două situații: când optimismul determină un comportament pasiv, iar efectul pozitiv este așteptat de la divinitate, șansă, hazard etc. sau în situațiile care, deși sunt netransformabile, optimismul persistă cu tenacitate în schimbarea lor.
CAPITOLUL II
ASPECTE METODOLOGICE
1.Ipotezele cercetării
S-a procedat la operaționalizarea scopului prezentat în introducere în următoarele ipoteze de lucru:
1. Există diferențe semnificative privind percepția stresului profesional între pompierii militari cu funcții executive și cei cu funcții decizionale;
2. Există o corelație semnificativă între percepția stresului profesional și trăsăturile imunogene de personalitate (autoeficacitate, optimism și robustețe) la cele două loturi de pompieri militari
3. există o vulnerabilitate variabilă la sursele de stres profesional în legătură cu trăsăturile imunogene de personalitate la pompierii cu funcții executive și decizionale
Obiectivele cercetării
În conformitate cu ipotezele prezentate se va urmări atingerea următoarelor obiective:
1. Evaluarea nivelului stresului profesional al personalului angajat în funcții executive și decizionale.
2. Cuantificarea niveluluitrăsăturilor imunogene de personalitate
Evidențierea unei relații între percepția stresului profesional la personalul executiv și trăsăturile imunogene de personalitate.
Evidențierea surselor de vulnerabilitate la stresul profesional al pompierilor militari pe funcții (executive, decizionale)
Descrierea eșantionului
Dată fiind structura organizatorică a unei unități de pompieri, a faptului că aceasta își desfășoară activitatea, de regulă, pe teritoriul întregului județ, la alegerea eșantionului s-a avut în vedere acoperirea întregii structuri a unității. Astfel, din cauza faptului că cercetarea s-a realizat pe pompierii militari din județul Hunedoara, au fost incluși în studiu toți pompierii care făceau parte din funcția de execuție și de decizie și care participau efectiv în intervenții. Structura eșantionului este următoarea:
Repartizarea pompierilor pe subunități
A fost evaluată întreaga populație de pompieri militari din subunitățile județului Hunedoara, la solicitarea comandantului unității, formată din 97 de subiecți, din care 54 cu funcții de execuție iar 43 cu funcții de decizie. Solicitarea de a răspunde la chestionare a fost făcută de comandantul unității care si-a manifestat întregul interes pentru realizarea cercetării și și-a adus contribuția la realizarea ei tehnică. Evaluarea afost realizată în grupe mici 5-10 subiecți, în funcție de programul unității. Aplicarea efectivă a chestionarelor a fost realizată de mine asigurându-i pe militari de confidențialitatea datelor (Albu, 1999).
Trebuie să remarc că acceptul de realizare a cercetării dat de comandantul unității și implicarea lui ca șef ierarhic în buna desfășurare a cercetării a produs totuși efecte secundare. La momentul cotării testelor aplicate s-a constatat o pierdere semnificativă dintotalul persoanelor evaluate. Au fost validate complet 31 de subiecți din grupul de pompieri militari cu funcție de execuție și 36 cu funcție de decizie, care au format cele două eșantioane ale cercetării.
Design-ul cercetării
Privind cercetarea propriu-zisă am aplicat instrumentele de lucru celor 97 de subiecți ce compun eșantionul total. Din total au fost validate prin completarea corectă a chestionarelor un număr de 67 de subiecți (36 în funcții de execuție și 31 în funcții de decizie). Designul cercetării este non-experimental pentru că nu implică diagnosticarea subiecților în funcție de condiții prestabilite. Toate măsurătorile au fost făcute o singură dată prin chestionare și scale de evaluare.Administrarea probelor s-a făcut de către cercetător, în grup, pe parcursul unei săptămâni. Subiecților li s-a dat instructajul pentru fiecare probă și au dat răspunsul pe protocoalele de răspuns (Hohn,1998).
Toate cele patru probe au fost aplicate întregului lot de subiecți, în același timp, explicându-li-se modul de completare a chestionarelor la începutul fiecărei evaluări. Includerea subiecților în evaluare s-a realizat pe acordului voluntar al acestora, neexistând, însă, nici o situație de refuz.La prelucrarea datelor s-a constatat că deși afost obținut acordul formal parte din protocoale au fost invalidate datorită răspunsurilor incomplete.
5. Descrierea instrumentelor de lucru
A. Proba pentru măsurarea stresului profesional la locul de muncă – MHPSS
Pentru evaluarea stresului profesional am folosit scala de determinare a surselor de tensiune la locul de muncă – MHPSS (Menthal Health Professionals Stress Scale), adaptat în limba română de I.Lupu după Delia Cushway & Patrick, A. Tzler, 1996 „Development of stress scale for menthal health professionals”, British Journal of Clinical Psichology. Chestionarul a fost aplicat pentru evaluarea stresului profesional al personalului medical.
Chestionarul cuprinde șapte subscale. Acestea sunt următoarele:
1. Solicitări profesionale
2. Dificultăți în relațiile cu clientii (beneficiarii)
3. Probleme organizatorice
4. Relații conflictuale cu colegii
5. Insuficiența resurselor materiale și umane
6. Dubii profesionale
7. Conflicte generate de climatul familial.
Întrucât scala este elaborată pentru personalul medical, am adaptat această scală pentru cadrele unităților de pompieri militari.
Această formă a chestionarului este prezentată în anexa 1. Am păstrat aceleași subscale, itemi și mod de cotare, modificând doar numele celei de-a doua scale. Dacă în varianta pentru personalul medical ea se numea „Dificultăți în relațiile cu pacienții”, pentru a servi în cazul de față, am denumit-o „Dificultăți în relațiile cu clienții (persoane fizice sau juridice)”.
Deasemeni au fost adaptate conținuturile scalei la configurația profesiopnală a pompierilor militari, la sarcinile specifice acestora și la particularitățile locului de muncă pe baza discuțiilor avute în prealabil cu comandantul unității și prin consultarea fișelor de post pentru cele două funcții.
Fiecare subscală cuprinde câte șase itemi, în total, chestionarul având 42 de itemi repartizați astfel: prima subscală cuprinde itemii 1, 8, 15, 22, 29, 36; cea de-a doua 2, 9, 16, 23, 30, 37; cea de-a treia 3, 10, 17, 24, 31, 38; cea de-a patra 4, 11, 18, 25, 32, 39; cea de-a cincea 5, 12, 19, 26, 33, 40; cea de-a șasea 6, 13, 20, 27, 34, 41; iar cea de-a șaptea 7, 14, 21, 28, 35, 42.
Subiecților li s-a cerut să opteze pentru una dintre variantele de răspuns (niciodată – 0; uneori – 1; deseori – 2; tot timpul – 3), în funcție de propriul mod de interpretare. Scorul nivelului de stres profesional se obține prin însumarea punctajului de la cei 42 de itemi. Astfel, scorurile pe cele șapte subscale pot lua valori cuprinse între 0 și 18 de puncte. Scorurile totale, pe întrega scală pot lua valori cuprinse între 0 și 126 de puncte, scorurile mai mari semnificând stres profesional mai accentuat.
Instructajul utilizat a fost următorul: „Mai jos sunt trecute o seamă de situații și stări sufletești pe care le încearcă în activitatea lor zilnică personalul trupelor de pompieri. Citiți cu atenție fiecare întrebare din chestionar și apreciați în ce măsură vă caracterizează pe dumneavoastră personal. Treceți un X în dreptul variantei de răspuns (niciodată, uneori, deseori. tot timpul) care vi se potrivește mai bine. Chestionarul este anonim.” Scala adaptată se găsește în anexa lucrării de față.
B. Probele pentru măsurarea trăsăturilor imunogene de personalitate
Autoeficacitatea a fost măsurată cu scala General self-Efficacy elaborată de Schwartzer și Jerusalem (1993). Scala, în varianta sa redusă cuprinde 10 itemi ce descriu caracteristici pozitive ale aficienței personale. Subiectului i se cere să opteze pentru una din cele patru variante de răspuns (1 – niciodată, 2 – câteodată, 3 – adeseori, 4 – întotdeauna), în funcție de modul de autoevaluare.
Scala a fost utilizată în numeroase cercetări pentru a i se dovedi calitățile psihometrice (coeficientul alfa Cronbach raportat de autori este cuprins între .75 și .90). Traducerea scalei din limba germană în peste 20 de limbi și utilizarea ei pe alte populații îi conferă calitățile psihometrice.
Scorul autoeficacității percepute se obține prin însumarea punctajului de la cei 10 itemi. El poate fi cuprins între minim 10 și maxim 40.
Instructajul utilizat a fost următorul: „Mai jos sunt date 10 afirmații reprezentând atitudini pe care este posibil să le adoptați când vă confruntați cu o situație dificilă. Citiți cu atenție fiecare afirmație și treceți un X în coloana care indică cel mai bine modul dumneavoastră de a acționa în general.”
Optimismul a fost evaluat prin scala de autoevaluare Life Orientation Test elaborată de Scheier și Carver (1985). Scala este alcătuită din 12 itemi dintre care doar 8 afirmații vizează optimismul. Cei patru itemi „falși” sunt: 2, 6, 7 și 10. Opțiunile de răspuns sunt în număr de cinci de la complet de acord (1) la complet dezacord (5). Scorul se obține prin inversarea cotei la itemii 4, 5, 11, pozitivi și prin însumarea numerelor care indică răspunsul. Se obține astfel un scor cuprins între 8 și 40, valoarea crescută indicând prezența optimismului.
Autorii chestionarului raportează un scor alfa de .84.
Instructajul dat lotului de subiecți a fost următorul: „Vă rugăm să răspundeți la aceste afirmații, marcând cu X una din cele cinci posibilități, în funcție de sentimentele dumneavoastră și nu de ceea ce gândesc oamenii în general.”
Robustețea a fost evaluată cu scala de autoevaluare Dispositional Resilience Scale, elaborată de Bartone, Ursano, Wright și Ingraham (1989). Funk, 1992 consideră că apariția celei „de-a treia generații” de chestionare care evaluează robustețea și care încearcă să depășească neajunsurile și criticile scărilor anterioare (după Băban, 1998).
Scala cuprinde 45 de itemi, solicitând subiectului optarea pentru una dintre cele patru opțiuni de răspuns, de la 1 (complet fals) la 4 (perfect adevărat), în funcție de acordul personal cu afirmația cuprinsă în item. Ea cuprinde 15 itemi pozitivi (1, 2, 8, 13, 15, 17, 19, 22, 25, 30, 33, 36, 39, 42). Scorul global poate fi cuprins teoretic între 45 și 180.
Scorul se obține prin însumarea numerelor care indică răspunsurile pentru cei 45 de itemi, ținându-se cont de inversarea cotelor la cei 30 de itemi negativi. Scorul mare indică prezența robusteții la subiecții investigați.
Coeficientul alfa raportat de autori este.85.
Instructajul dat subiecților a fost: „Mai jos sunt redate afirmații asupra cărora oamenii au puncte de vedere diferite. Citiți cu atenție și indicați în ce măsură credeți că este adevărată sau nu fiecare propoziție pentru dumneavoastră, marcând cu X una dintre cele patru variante de răspuns ale fiecărei întrebări”. Cele trei probe pentru măsurarea trăsăturilor imunogene de personalitate sunt prezentate în anexele 2, 3 și respectiv 4.
CAPITOLUL III
ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR
Cercetarea de față se constituie în cvasi-experiment, dat fiind următorul design: din întregul eșantion s-au eliminat acei subiecți care au obținut cote la MHPSS cuprinse în clasele I și II, deoarece tema supusă cercetării are în vedere măsurarea stresului profesional. Prin urmare, păstrarea subiecților care nu prezintă cote semnificative de stres, ar duce la periclitarea studiului. Astfel, a rămas în studiu un număr de 67 de subiecți (36 în funcții de execuție și 31 în funcții de decizie). Cotele brute obținute în urma aplicării chestionarului MHPSS de personalul implicat în funcții de decizie și de cel implicat în funcții de execuție sunt prezentate în anexele 5, respectiv 6.
1. Pentru verificarea statistică a primei ipoteze, și anume, există diferențe semnificative privind percepția stresului profesional între pompierii militari cu funcții executive și cei cu funcții decizionale, s-a folosit testul t (de semnificație a diferenței între două medii), pentru eșantioanele independente.
Tabelul 2. Compararea mediilor celor două loturi (după funcții) pentru stresul profesional total
Legendă: N1 – eșantionul format din personalul care deține funcții de execuție
N2 – eșantionul format din personalul care deține funcții de decizi
În cazul criteriului t valorile critice sunt t=1,96, pentru p=.05 și t 02,58 pentru p=.01. Scorul obținut în acest caz este de 2,58, ceea ce înseamnă că valoarea lui t=9,5 este semnificativă la un p.01, deci diferența dintre cele două grupe este semnificativă.
În acest caz putem afirma că prima ipoteză a cercetării se confirmă statistic. Cu alte cuvinte, există diferențe semnificative privind percepția stresului profesional între personalul angajat în funcții executive și cele decizionale.
Acest fapt poate fi explicat prin faptul că personalul executiv participă direct în intervenții operative de stingere a incendiilor și de salvare a bunurilor materiale și umane, ei fiind mai vulnerabili la factorii de risc, decât personalul decizional, care chiar dacă ia parte la intervenții sub aspect organizațional, nu se confruntă direct cu agenții stresori. Stresul profesional perceput de personalul executiv poate avea ca surse criterriul de neprevăzut al situațiilor de intervenție generate de factori mai puțin controlabili printre care pot fi citați materiale sau obiecte explozibile care nu pot fi inspectate sau cunoscute la o simplă inspectare a locului sau la presiunea reducerii riscului de extindere a incendiilor.
2. Dat fiind faptul că s-au constatat diferențe între perceperea stresului profesional de către personalul de decizie și cel de conducere, s-a trecut la studierea relației dintre stresul profesional și trăsăturile imunogene de personalitate la cele două loturi. Astfel, pentru verificarea statistică a celei de-a doua ipoteze, și anume, există o corelație semnificativă între percepția stresului profesional și trăsăturile imunogene de personalitate (autoeficacitate, optimism și robustețe) la cele două loturi de pompieri militari, s-a calculat coeficientul de corelație r (Bravais-Pearson) pentru cele două loturi. În tabelul de mai jos sunt prezentați coeficienții obținuți în urma prelucrării datelor și pragurile de semnificație între trăsăturile imunogene și stresul profesional.
Tabelul 3. Coeficienții de corelație liniară între stresul profesional și trăsăturile imunogene de personalitate la cele două loturi
Se observă că trăsăturile imunogene de personalitate corelează puternic semnificativ și negativ cu stresul profesional pentru ambele grupe de pompieri militari, atât la cei cu funcție de execuție cât și la cei cu funcție de decizie. Aceasta evidențiază eficacitatea trăsăturilor imunogene în reducerea interpretării ca stres ridicat a stresului profesional. Corelațiile negative obținute arată că creșterea nivelului autoeficacității, stimei de sine și arobusteței scade stresul perceput profesional rezultat din prelucrările cognitive ale pompierilor militari, rezultate din confruntarea evaluarea și reevaluarea situațiilor de intervenție. Deși pe ambele loturi corelațiile sunt semnificative statistic din inspectarea tabelului se desprind două concluzii:
autoeficacitatea este o tăsătură mai eficientă la lotul cu funcții de execuție (r=.45 pentru p< .01) față de cei cu funcții decizionale ( r=35 pentru p<.05) ca urmare posibil a expunerii repetate cu situațiile de confruntare directă cu intervențiile specifice a celor din grupul executiv față de cei din grupul decizional;
optimismul și robustețea deși sunt eficiente la praguri de sumnificație egale, în valoarea calculată a lui r se constată o tendință de creștere a eficacității optimismului la grupul decizional față de cel executiv și invrs cu privire la eficacitatea robusteței, mai mare la cel executiv decât la cel decizional.
3. Pentru identificarea surselor de vulnerabilitate la stresul profesional la pompierii militari grupați pe funcții executive și de decizie s-a efectuat studiu de corelație între cele trei trăsături imunogene de personalitate și fiecare subscală de la MHPSS. S-a folosit coeficientul de corelație r (Bravais-Pearson) pentru a se verifica dacă se confirmă și cea de-a treia ipoteză a cercetării, și anume, există o vulnerabilitate variabilă la sursele de stres profesional în legătură cu trăsăturile imunogene de personalitate la pompierii cu funcții executive și decizionale
Tabelul 4. Corelațiile dintre trăsăturile imunogene de personalitate și sursele de stres profesional pentru pompierii cu funcții executive
Legendă: * – semnificativ la p.01
** – semnificativ la p.05
Din tabelul de mai sus se constată că pentru eșantionul de pompieri militari cu funcții executive autoeficacitatea, ca trăsătură imunogenă, corelează semnificativ la p<.01 cu sursele de stres profesional evidențiate prin scalele 1(solicitări profesionale), 2 (dificultăți cu clienții) și 5 (insuficiența resurselor materiale).
Aceste subscale cu puternică corelație negativă cu autoeficacitatea percepută evidențiază că efectul imunogen al autoeficacității la agenții stresori direcți sarcinilor lor profesionale este prezent la pompierii militari cu sarcini executive. Autoeficacitatea dobândită ca trăsătură fie din experiențele anterioare cu sursele de stres profesional enumerate mai sus fac ca efectul agenților stresori să se reducă prin efectul expunerii repetate care este sursă de confirmare a capacităților de reacție în intervenții cu risc ridicat. Se poate concluziona că din analiza de mai sus se identifică o configurație legată de autoeficacitate și surse directe de stres profesional în activitatea funcțiilor executive.
Celelalte subscale ale chestionarului MHPSS nu corelează semnificativ cu autoeficacitatea, ceea ce poate fi interpretat că aceasta nu reprezintă o trăsătură imunogenă suficient de intensă pentru stresul profesional evaluat prin scalele 3, 4, 6, 7. Aceasta evidențiază că autoeficacitatea are slab caracter imunogen la aceste scale pe eșantionul pompierilor cu funcții executive.
În privința funcției imunogene a optimismului se constată o mai mare acoperire corelațiilor acesteia cu sursele de stres, astfel: la prag de semnificație <.01 are efect imunogen la stresul generat de solicitările profesionale (1), dificultățile cu clienții (2), insuficiența resurselor materiale (5), iar la prag de semnificație mai mic ca .05 se găsesc ca surse cele generate de relațiile cu colegii(4). Din prezentarea datelor de mai sus se constată optimismul ca expresie a încrederii pompierilor militari în eficacitatea acțiunilor lor rezultată din autoeficacitatea percepută este sursa citată și în literatura de specialitate care stă la baza optimismului ca expresie a credinței că prin perseverență evenimentele pot evolua într-o direcție favorabilă. Și aici se poate identifica o configurație de surse de stres legate de subfactori acționali ai echipei de intervenție pentru care optimismul este sursă imunogenă.
Robustețea are cea mai mare acoperire de semnificații în legătură sursele de stres pentru șase din cele șapte scale astfel: la prag mai mic ca .01 scalele 1,2,3,5 iar la prag de semnificație mai mic ca .05 scalele 4,7. Singura scală cu care nu corelează semnificativ este scala 6(dubii profesionale).
Din punct de vedere psihologic se constată că robustețea ca dispoziție cognitivă emoțională și comportamentală care exprimă curiozitate, gustul pentru risc sau schimbare a pompierilor militari de execuție este sursă imunogenă cu largă acoperire pe sursele de stres profesional, ceea ce le conferă atributele necesare intervențiilor rapide.
Dacă examinăm pe linie sursele de stres profesional cu grad de vulnerabilitate ridicat se observă că dubiile profesionale (6), probele organizatorice (3) și conflictele generate de tensiuni familiale (7) sunt cele mai vulnerabile a fi interpretate ca surse de stres, Pentru aceste scale convingerile evalute în această cercetare nu sunt eficiente pentru grupul pompierilor militari cu funcții executive.
Tabelul 5. Corelațiile dintre trăsăturile imunogene de personalitate și sursele de stres profesional pentru pompierii cu funcții decizionale
Legendă: * – semnificativ la p.01
** – semnificativ la p.05
Din analiza tebelului de mai sus observăm că autoeficacitatea ca trăsătură imunogenă corelează semnificativ la p< .01cu scalele solicitări profesionale(1), probleme organizatorice (3), insuficiența resurselor materiale (5). Din analiza conținutului scalelor se poate aprecia că cele trei citate reprezintă principalele surse de stres ale pompierilor militari din structurile decizionale, iar dintre ele scala probleme organizatorice reprezintă sursa cu impact ridicat la compensare prin dimensiunea autoeficacității. Dacă ținem cont de faptul că pompierii militari din structurile decizionale provin în marea lor majoritate din eșaloane executive care au pregătire și de specialitate sau că ei au fost avansați pe baza criteriilor de competență specifice funcției putem înțelege că aceștia au convingerea că dețin capacități cognitive și volitive pentru a rezolva cu succes sarcinile organizatorice (3), să răspundă variatelor solicitări profesionale (3) și chiar să rezolve carențe materiale ivite în activitatea lor(5). Pentru ceilalți factori autoeficacitatea nu reprezintă otrăsătură imunăgenă la stres pe acest eșantion, corelațiile aflându-se sub pragul de semnificație statistică.
Componenta optimism este trăsătură imunogenă tot pentru scalele 1,3 și 5 la prag de semnificație < .01, iar la prag de semnificație <.05 și pentru subscala 6(dubii profesionale). Se poate trage concluzia că optimismul recuposcut ca fiind sursă semnificativă protectoare la stres pentru pompierii militari cu funcție de decizie are efect protector pentru aceeași configurație de stimulări pe care le interpretează ca solicitări stimulante la care există strategii de rezolvare.
Trăsătura imunogenă robustețe se dovedește a fi factor protector pentru stresul adus din sursele solicitări profesionale (1), dificultăți cu clienții (2), probleme organizatorice (3) la prag de semnificație < .01, iar la p< .05 pentru componenta dubii profesionale. Caracteristicile robusteței exprimate prin tendința spre a fi curios, de a avea deschidere pentru situații în schimbare sau chiar riscante sunt eficiente la pompieriimilitari cu funcții de decizie în adaptarea la situații specifice profesiei care în organizarea activității solicită evaluări și decizii rapide și corecte în etape succesive ale activității.
Din inspectarea pe linie a surselor de stres profesional se constată maximă vulnerabilitate a pompierilor militari la scala relații conflictuale (4) care nu este acoperită de nici una din sursele de protecție la prag de semnificație statistică, în ordine vulnerabile fiind scalele dubii profesionale(6) și dificultățile cu clienții (2).
Trebuie să observăm că toate scalele au acoperirire în privința trăsăturilor imunogene dar există variabilitate diferită pe acest eșantional pompierilor militari.
Trebuie de remarcat că analiza de mai sus evidențiază o scală vulnerabilă la stres și anume scala dubii profesionale (6) pentru grupu executiv pe primul loc ca semnificație statistică și pe locul doi pentru grupul cu funcții decizionale.
CAPITOLUL IV
CONCLUZIILE ȘI LIMITELE CERCETĂRII
Din punct de vedere psihologic, munca face parte din trebuințele fundamentale ale omului, corespunzând nevoii de realizare, nevoii de performanță, recompensată prin satisfacția rezultatelor obținute. Stresul profesional este determinat de impactul omului cu procesul muncii fizice și intelectuale, în special în cadrul unei organizații.
Activitatea profesională generează în societatea contemporană cala mai multe situații stresante. Studiul stresului profesional se dovedește a fi extrem de util în vederea evaluării specificului de muncă, reducerea intensității agenților stresori nespecifici și pregătirea profesională în vederea realizării unui randament maxim, cu păstrarea echilibrului psihofiziologic.
Cercetarea de față a avut ca scop surprinderea unor relații între percepția stresului profesional și trăsăturile imunogene de personalitate, cât și identificarea surselor de vulnerabilitate la stresul profesional într-o unitate de pompieri, instituție cu responsabilități crescute, Scopul a fost operaționalizat în trei ipoteze iar verificarea lor confirmă scopul cercetării.
Datorită faptului că toate cele trei ipoteze ale cercetării s-au confirmat, considerăm că scopul acestei cercetări a fost îndeplinit. Astfel, s-au identificat sursele majore de vulnerabilitate (solicitări profesionale, dificultăți în relațiile cu clienții și insuficiența resurselor materiale și umane) la strresul profesional al pompierilor militari cu funcții executive.
De asemenea, s-a demonstrat faptul că există diferențe semnificative în percepția stresului profesional între personalul care deține funcții de decizie și cel executiv, acesta din urmă fiind mai vulnerabil la agenții stresori profesionali. Relația dintre trăsăturile imunogene de personalitate și percepția strresului profesional la pompierii care fac parte din personalul executiv evidențiază slabe mecanisme de evaluare pozitivă a agenților stresori, deci o permeabilitate ridicată de interpretare tip distres.
Ar fi oportun de extins studiul privind relația dintre stresul profesional și trăsăturile imunogene de personalitate la pompierii militari, având și alte criterii, cum ar fi vechimea în muncă, statusul marital, nivelul de școlarizare, etc.
O extensie a cercetării, în cazul în care unitatea ar avea în schema de personal psiholog angajat, se poate referi la asistarea periodică prin evaluări la 6-12 luni a personalului executiv, pentru evidențierea persoanelor cu risc ridicat de decompensare, în vederea asistării psiho-medicale sau după caz, a reorientării profesionale.
În studiul relației dintre stresul profesional și trăsăturile imunogene de personalitate s-ar putea lua în considerare și alte trăsături imunogene, cum ar fi, stima de sine, locusul de control, sentimentul de coerență, care participă la barajul interpretării negative a agenților stresori.
Cercetarea este reprezentativă doar pentru eșantionul luat în studiu, fiind astfel oportună continuarea cercetării pe alte unități reprezentative din țară, pentru a se evidenția trăsăturile comune ale personalului din activitatea de stingere a incendiilor, în vederea elaborării unei baterii de probe standardizate pentru selecția profesională.
BIBLIOGRAFIE
Albu, M., 1999, Minighid pentru elaborarea lucrărilor științifice în psihologie, Ed. Clusium, Cluj-Napoca
Arădăvoaice, G., 1998, Managementul organizației și acțiunii militare, Editura Militară, București
Anspaugh, D. J., Hamnick, M. H., Rosato, F. D., 1991, Wellnes, Mosby-Year Book, Inc., Boston
Bandura, A., 1995, Self-efficacy in changing societies, Cambridge University Press, Cambridge
Băban, A., 1998, Stres și personalitate, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
Bogathy, Z., 1999, Negocierea în organizații, Ed. Eurostampa, Timișoara
Cosmovici, A., 1996, Psihologie generală, Ed. Polirom, Iași
Derevenco, P., Anghel, I., Băban, A., 1992, Stresul în sănătate și boală, Ed. Dacia, Cluj-Napoca
Elliot, G., Eisdorrfer, C., 1982, Stress and Human Health, Springer Publ., New York
Floru, R., 1974, Stresul psihic, Editura Enciclopedică Română, București
Goliszek, a., 1999, Învingeți stresul!, Ed. Teora, București
Hayward, S., 1999, Biopsihologie, Ed. Tehnică, București
Hohn, M., 1988, Curs de statistică aplicată în științe sociale, Ed. Universitatea de Vest, Timișoara
Hohn, M., Vîrgă, D., 2000, Ghid de psihologie experimentală, Tipografia Universității de Vest din Timiș, Timișoara
Iamandescu, I.B., 1999, Elemente de psihosomatică generală și aplicată, Ed. Info Medica, București
Iamandescu, I.B., 2002, Stresul psihic din perspectivă psihologică și psihosomatică, Ed. Info Medica, București
Langner, T.S., Stanley, T. M., 1963, Life Stress and Mental Health, Toronto
Lupu, I. și Zanc, I., 1999, Sociologie medicală, Ed. Sincron, Iași
Macsinga
Miclea, M., 1997, Stres în apărare psihică, Presa Universitară Clujeană
Percek, A., 1993, Stresul și relaxarea, Ed. Teora, București
Pitariu, H., 1994, Psihologia, nr.1, Societatea Știință și Tehnică S.A., București
Radu, I., (coord.), 1993, Metodologie psihologică și analiza datelor, Ed. Sincron, Cluj-Napoca
Sarafino, P. E., 1994, Health Psychology, John Wiley & Sons, Inc., New York
Selye, H., 1984, Știință și viață, Ed. Politică, București
Smither, R. D., 1988, Psychology of work and human peformance, Harper & Row, Publishers, New York
Stora, J. B., 1999, Stresul, Ed. Meridiane, București
Taylor, S. E., 1995, Health Psychology, McGraw – Hill, Inc., New York
***Dicționar de psihologie socială, 1981, Editura Științifică și Enciclopedică, București
***LAROUSSE-Dicționar de psihologie,1998, Ed. Univers Enciclopedic, București
***1996, Monitorul Oficial, nr. 257, miercuri, 23 octombrie
***www.actrus.ro
***www.protecțiamuncii.ro
Anexa nr. 1
Chestionarul MHPSS
Mai jos sunt trecute o seamă de situații și stări sufletești pe care le încearcă în activitatea lor zilnică personalul trupelor de pompieri. Citiți cu atenție fiecare întrebare din chestionar și apreciați în ce măsură vă caracterizează pe dumneavoastră personal. Treceți un X în dreptul variantei de răspuns care vi se potrivește mai bine.
1. Mă copleșesc sarcinile de serviciu.
2. Mă urmărește teama că s-ar putea să fiu accidentat sau chiar să-mi pierd viața în timpul intervențiilor.
3. Nu am o bună colaborare din partea personalului tehnic de intervenție.
4. Am conflicte cu colegii cu care lucrez.
5. În unitatea în care lucrez, personalul calificat este insuficient.
6. Mă simt insuficient pregătit pentru a face față situațiilor neprevăzute (cataclisme, catastrofe).
7. Nu am timp suficient pentru familie.
8. Trebuie să fac prea multe lucruri în același timp.
9. Sunt confruntat cu suferința umană sau moartea.
10. Am dificultăți serioase cu șeful ierarhic pe linie profesională.
11. Am conflicte cu unii angajați ai unității în care lucrez.
12. Lipsesc resursele financiare pentru activitățile de perfecționare profesională.
13. Am îndoieli asupra capacității mele profesionale.
14. Sunt incapabil să-mi îndeplinesc bine rolul de soț sau părinte.
15. Nu-mi ajunge timpul să-mi îndeplinesc în mod satisfăcător toate obligațiile profesionale.
16. Nu reușesc să rezolv satisfăcător problemele cetățenilor în situațiile de criză.
17. Am dificultăți în comunicarea cu colegii și colaboratorii.
18. Am dificultăți în integrarea mea în colaborarea cu colegii de alte specialități (poliție, salvare etc.)
19. Îmi lipsesc echipamentul de lucru și protecție și utilajele necesare intervențiilor.
20. Mă simt insuficient pregătit sufletește pentru a face față solicitărilor în situațiile de criză.
21. Mă gândesc la problemele de serviciu chiar și când sunt acasă.
22. Am prea multe intervenții în intervalul de lucru.
23. Unele probleme cu cetățenii, în situație de intervenție mă depășesc.
24. Mă nemulțumește organizarea și conducerea (managementul) unității în care lucrez.
25. Sunt ținta criticilor din partea colegilor, dar și a șefilor cu care lucrez.
26. Lipsesc măsurile adecvate de protecție a securității muncii în unitatea în care lucrez.
27. Am îndoieli în ceea ce privește randamentul pe care îl dau la locul de muncă.
28. Relațiile tensionate cu soția se răsfrâng negativ asupra activității mele profesionale.
29. Faptul că trebuie să mă prezint la locul de muncă oricând sunt chemat, chiar dacă eu sunt în orele mele libere, mă deranjează.
30. Mă confrunt cu situații în care îmi pun în pericol viața și sănătatea.
31. Mă nemulțumește modul în care îmi pun în pericol viața și sănătatea.
32. Îmi lipsește suportul afectiv din partea colegilor / o atmosferă calmă și prietenoasă la locul de muncă.
33. Serviciile tehnice și administrative din unitatea în care lucrez sunt nesatisfăcătoare.
34. Am greutăți în a mă ține la curent cu noi tehnici și cunoștințe de specialitate.
35. Solicitările profesionale îmi crează un sentiment de neputință și izolare.
36. Nu am timp pentru destindere și activități extraprofesionale preferate.
37. Am dificultăți în desfășurarea activităților specifice situațiilor de criză și calamitate.
38. Mă nemulțumește politica de promovare a personalului din unitatea mea.
39. Am dificultăți în colaborarea profesională cu unii dintre colegi.
40. Condițiile de muncă sunt greu de suportat (Temperatură, fum, apă, costum etc.)
41. Mă tem să nu fac o greșeală majoră în intervențiile specifice.
42. Nu am timp suficient pentru a menține relațiile cu prietenii și rudele apropiate.
Anexa nr. 2
Scala de autoeficacitate
Mai jos sunt date 10 afirmații reprezentând atitudini pe care este posibil să le adoptați când vă confruntați cu o situație dificilă. Citiți cu atenție fiecare afirmație și treceți un X în coloana care indică cel mai bine modul dumneavoastră de a acționa în general.
1. Dacă insist reușesc să-mi rezolv problemele dificile.
2. Chiar dacă cineva mi se opune, găsesc mijloacele pentru a obține ce vreau.
3. Este ușor pentru mine să persist în îndeplinirea scopurilor mele.
4. Am încredere că mă pot descurca eficient în situații neașteptate.
5. Datorită abilităților mele știu cum „să ies” din situații imprevizibile.
6. Pot să rezolv cele mai multe dintre probleme dacă investesc efortul necesar.
7. Rămân calm când mă confrunt cu dificultăți deoarece mă pot baza pe capacitățile mele de soluționare.
8. Când mă confrunt cu o problemă găsesc de obicei mai multe soluții de rezolvare.
9. Când sunt într-o situație dificilă știu ce am de făcut.
10. Orice s-ar întâmpla sunt (de obicei) pregătit să fac față situației.
Anexa nr. 3
Scala de robustețe
Mai jos sunt redate afirmații asupra cărora oamenii au puncte de vedere diferite. Citiți cu atenție și indicați în ce măsură credeți că este adevărată sau nu fiecare propoziție pentru dumneavoastră, marcând cu X una dintre cele patru variante de răspuns ale fiecărei întrebări.
1. Cea mai mare parte a vieții mele se petrece făcând lucruri care merită efortul.
2. Elaborarea unui plan poate ajuta la evitarea celor mai multe probleme viitoare.
3. Nu merită să te străduiești prea mult de vreme ce lucrurile nu ies bine.
4. De obicei, indiferent cât de mult mă străduiesc, eforturile mele nu duc la nimic.
5. Nu-mi place să fac modificări în programul meu zilnic.
6. Drumurile bătătorite (sigure) sunt întotdeauna cele mai bune.
7. Nu contează să lucrezi din greu, de vreme ce numai șeful profită de asta.
8. Poți întotdeauna să-ți îndeplinești scopurile dacă lucrezi din greu.
9. Cei mai mulți oameni sunt pur și simplu manipulați de șeful lor.
10. Cea mai mare parte a lucrurilor în viață s eîntâmplă pur și simplu pentru că așa trebuie să se întâmple.
11. De obicei este imposibil să schimbi lucrurile la serviciu.
12. Legile noi n-ar trebui să reducă veniturile oamenilor.
13. Când îmi fac planuri sunt sigur că le voi pune în aplicare.
14. Îmi este foarte greu să schimb felul de a gândi al unui prieten în legătură cu o anumită problemă.
15. E pasionant să învăț despre mine însămi.
16. Oamenii care nu-și schimbă niciodată părerile au de obicei o judecată bună.
17. De obicei aștept să mă duc la slujbă.
18. Politicienii ne conduc viața.
19. Dacă lucrez la o sarcină dificilă știu când să caut ajutor.
20. Nu răspund la o întrebare înainte de a fi sigur că am înțeles-o.
21. Îmi place varietatea în munca mea.
22. De cele mai multe ori oamenii ascultă cu atenție ceea ce le spun.
23. Să visez cu ochii deschiși este pentru mine mai captivant decât realitatea.
24. A te gândi la propria persoană ca la o persoană liberă duce la frustrare.
25. Merită cu adevărat să-ți dai toată silința pentru profesie.
26. De obicei îmi este foarte greu să-mi corectez propriile greșeli.
27. M deranjează faptul că intervine ceva în rutina mea zilnică.
28. Problemele se rezolvă cel mai bine când nu te gândești la ele.
29. Cei mai mulți dintre atleți, conducători buni sunt înnăscuți, nu făcuți.
30. Adesea mă trezesc dimineața dornic să-mi continui munca și viața.
31. De foarte multe ori nu știu ce-i în mintea mea.
32. Respect regulile pentru că ele mă orientează.
33. Îmi place când lucrurile sunt nesigure sau imprevizibile.
34. Nu pot face prea mult pentru a împiedica pe cineva care vrea să-mi facă rău.
35. Oamenii care dau totul ar trebui să primească sprijin din partea societății.
36. Schimbările în rutină mi se par interesante.
37. Oamenii care cred în individualitate se amăgesc singuri.
38. Nu mă atrag teoriile care nu sunt stâns legate de fapte.
39. În cele mai multe zile viața mi se pare interesantă și palpitantă.
40. Vreau să fiu sigur că cineva va avea grijă de mine la bătrânețe.
41. Mi-e greu să-mi imaginez că există persoane entuziasmate de muncă.
42. Ce se va întâmpla cu mine depinde de ceea ce fac astăzi.
43. De obicei nu-i vina mea când cineva se supără pe mine.
44. E greu să-i crezi pe cei care susțin că munca lor ajută societatea.
45. Munca obișnuită e mult prea plictisitoare ca să merite osteneala.
Anexa nr. 4
Scala de optimism
Vă rugăm să răspundeți la aceste afirmații, marcând cu X una din cele cinci posibilități, în funcție de sentimentele dumneavoastră și nu de ceea ce gândesc oamenii în general.
1. De obicei, în momentele nesigure mă aștept să se întâmple ce-i mai rău.
2. Nu mă pot relaxa ușor.
3. Dacă ceva rău ar putea să mi se întâmple, se va întâmpla.
4. Întotdeauna văd partea frumoasă și luminoasă a lucrurilor.
5. Sunt întotdeauna optimist în legătură cu viitorul meu.
6. Îmi plac mult prietenii mei.
7. Pentru mine e important să fiu activ și ocupat.
8. Nu prea mă aștept să-mi meargă lucrurile bine.
9. Niciodată nu se întâmplă ca lucrurile să-mi meargă cum doresc eu.
10. În general mă supăr ușor.
11. Cred în proverbul “După nori urmează soare”.
12. Nu prea țin seama de lucrurile bune care mi se întâmplă.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Stres Profesional Si Trasaturi de Personalitate (ID: 166335)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.