Strategiile Legitimitatii In Opera Lui Tudor Arghezi

Răscoala de la 1907 a fost un factor de decizie într-o țară în dezvoltare. Personal , cred că este punctul de plecare al comunismului și al altor modificatori în planul intern al țării, influențând literatura, artele, domeniile științifice.

Pentru a înțelege fenomenul trebuie să-i enunțăm cauzele. Printre acestea ar fi : sărăcia și mizeria țăranului român, nivelul analfabetismului și statutul economiei din perioada respectivă: o economie eminamente agrară, dar problematică. Cea mai mare parte a pământurilor erau ale moșierilor , care de altfel , nu preferau a le administra. Această sarcină revine arendașilor. Așa, apare o nouă categorie socială, arendașul (burghezul) . Aceștia erau evreii( în Moldova , cei mai mulți) , grecii și bulgarii ( în Valahia și Țara Românească) și romanii.

Aproape toată populația țării se întreținea din gospodăria proprie, dar mai mult de jumătate aveau suprafețe foarte mici și mai puțin de 5 animale pe familie. Acestea fiind infinit prea puține pentru a ajunge să se întrețină, în timp ce arendașii și marii proprietari se luptau pentru deținerea monopolului pământului. Era o țară unde se trăia sub limita sărăciei, chiar și la un deceniu de la izbucnirea răscoalei , în opinia lui Nicolae Iorga eram țara cea mai primitivă din Europa.

Din acest context apare și antisemitismul, împotriva evreilor. În realitatea , nu cred că acesta era adevăratul motiv. Astfel, răscoala ar fi rămas o simplă răzvrătire locală, în Moldova. Este doar un pretext, o motivare a unei administrații neeficiente în privința țăranului. După cum putem observa , tipul acesta de împărțire administrativă seamănă cu colectivizarea comunistă ( numai că în comunism, pământurile era administrate de stat, spre binele poporului și pentru a elimina pătura burgheziei).

După înăbușirea răscoalei, soldată cu morți și răniți, mulți mai mulți decât numărul oficial ,ceea ce a generat o bogată literatură : romanul lui L. Rebreanu ,, Răscoala’’ 1932, pamfletul lui I. L. Caragiale ,, 1907 din primăvară până-n toamnă”, broșura lui R. Rosetti ,, Pentru ce s-au răsculat țăranii”, articolul lui N. Iorga ,, Dumnezeu să-i ierte”, poeziile lui G.Coșbuc și mai ales ,,Noi vrem pământ” și nu numai, pe plan european , se produce un colaps.

Este perioada războaielor mondiale, una dintre cele mai crunte etape din istoria omenirii.

Perioada interbelică produce un progres în planul literaturii, apar marile romane obiective, subiective, de analiză interioară, o seamă de teme psihologice, este abordat omul în complexitatea lui, în analiză , în trăire. Este o fază a dezvoltării istoriei, a literaturii, a psihologiei. Apar o serie de autorii importanți, ce devin canon. Canonul este valorificat , el pune bazele, dictează , este o normă de legitimitate. Comuniștii încercând din răsputeri să-și creeze propriul canon. De aceea , la un moment dat, s-a dorit exterminarea generației de transmitere. Se dorește realizarea , așa zisele ,,experimente” în lagărele comuniste : Suceava, Pitești, Gerla, Aiud, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Balta Brăilei,etc.

Dar, războaiele produc schimbări majore în planul politic european. Tensiunile duc țara sub puterea sovietică și sub influența lui Stalin. Datorită faptului că cel care ocupă un teritoriu își impune și regimul , sovieticii au impus venirea la putere a comuniștilor. În posturile cheie sunt puși Lucrețiu Pătrășcanu și Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Interiorul URSS-ului e caracterizat prin încordare, în România se succed mai mulți oameni politici. Este adus la putere și Petru Groza . Se pun în aplicare strategiile totalitare, el legiferează reforma agrară , prin care expropriază pământurile țăranilor , reușind să atragă simpatia țăranilor. Încet, încet, dar sigur regimul se transformă într-unul totalitar. Regele este obligat să abdice , se aplică teoriile de stânga în privința capitalismului ale lui Karl Marx , se urmărește abolirea capitalului, căci este rău văzut . Regimul se întemeiază pe lupta contra claselor, apare victima exploatării capitaliste –proletarul ( care devine tema importantă în literatura de după 1945).

Doctrina marxistă se potrivea ca o manușă sovieticilor : se bazează pe materialism, socialism și propune un manifest al partidelor muncitorești. Materialul este elementul de sprijin în opoziție cu idealul, element al burgheziei.

Din istoria lui Marx , comuniștii au luat și exemplul religios. Deși,s-a născut creștin , Marx trece drept ateu și își botezează liga în noua doctrină.

O poziție importantă în istoria comunistă, ca parte a ,,grupării moscovite” este deținută de Ana Pauker. Ea este legitimizată de Armata Roșie. Împreună cu Petru Groza , Vasile Luca, Teohari Georgescu și Gheorghe Gheorghiu-Dej, duc o politică negativă asupra României,o politică ce se impune prin teroare și crime. Printre altele, ea este cea care cedează ,, Insula Șerpilor” ca dovadă a fidelității ei pentru Stalin și partidul său.

Gh. Dej a fost în primă fază un instrument, dar din 1948 reușește să-și exercite atribuțiile, eliminându-și treptat, în timp, adversarii chiar din aceeași partidă. Cât timp Stalin a fost la conducere, în țară s-a dus un regim de represiune.

Din 1948 încep persecuțiile. Se implementează în gândirea sovietică un ,,nou” model , se propune formarea omului nou , ,,reeducat”. Fața neagră a comunismului abia acum începe abuzurile. Fenomenul ,, Reeducării” a fost înfăptuit la inițiativa lui Stalin și a început în închisoarea de la Suceava, construită în timpul domniei carliste, pe care ar fi folosit-o dacă ar fi avut ocazia.

Experimentul a atins punctul culminant la Pitești și a avut o intensitate mai mică la Gherla și în celălalte lagăre.

Procesul a implicat teroarea psihologică , tortura fizică , distrugerea omului pe toate nivelurile. Surpriza , de implicație psihică , a fost aplicarea torturii de către prietenul , cunoștiința, colegul său. Scopul susținut a fost unul de formare în spiritul sovietic, de aderare la partida lor, de controlare sau de devotament al cetățeanului până la nivelul minții. Și la nivelul literaturii s-a dorit formarea unui tip nou de gândire, de simțire, cea în spiritul partidului.

Noul regim a voit renegarea vechiilor valori și propunerea unui alt sistem , propriu, un sistem al non-valorilor, în fond ; un sistem fără formă și fond , total fals , în opoziție cu nivelul cultural și literar. Pentru a introduce și a fi legitim până la ultimul om , torționarii au acționat conform unor principii.

Cine este ideologul, ne-am putea întreba atunci? Ideologul ,,omului nou” este A. Makarenko. El a fost pedagog într-o școală de delicvenți și de minori . Deși la început acționează în scopurile morale, treptat își orientează gândirea spre un nou tip de educare, cea prin tortură. El a observat, spre surprinderea lui, că tortura și bătaia conduc spre un ,,nou om”, spre cel voit, spre o nouă formare. Astfel pune bazele unei alte teorii educaționale și pedagogice. Fondează coloniile de muncă, instaurează spiritul militar, accentuează importanța colectivului. Gândirea sa pleacă și ea de la ideologia marxistă și leninistă .

Din punctul lui de vedere, noul om se formează în 15 ani.

Într-o tensiune permanentă pentru țăranul român, apare și această formă de asuprire până la deznădejde. ,, Reeducarea “ a impus teama în rândurile tineriilor și deși procesul încetează în 1952 , odată cu venirea la putere efectivă a lui Gh. Dej , ea nu a făcut decât să faciliteze fundamentarea noii guvernări.

Dej se detașează de cei de care alături condusese. Responsabili pentru această pată neagră de istorie au fost , în primul rând, Ana Pauker și Teohari Georgescu, în care Dej vede pericolul.

După moartea lui Stalin, în 1953, în România este un răstimp de liniște, Dej reușește să se detașeze de controlul Armatei Roșii , iar literatura și cultura au un moment de respiro. Acesta a fost fundamentul noii epoci, acum este timpul pentru ,,noua cultură”.

Etapele s-au succcedat în ordinea importanței : acapararea puterii și formarea noii ideologi în corcondanță cu noul regim , în toate planurile unei societăți, în special în cel politic, economic, social, literal.

Acum apar romanele situate la limita cenzurii, la limita ideologiei , la limita graniței –dacă putem spune așa.

În plan literal, anii 1944-1947 sunt reprezentați de o prelungire a literaturii interbelice, apar scrieriile lui Lucian Blaga ,, Trilogia valorilor” și a lui Tudor Arghezi ,,Una sută una poeme”. Ultima creație în spiritul interbelic , aparține lui Marin Preda ,, Întâlnirea din pământuri” (1948). Dar romanul este aspru criticat, iar literatura de până atunci intră sub umbra imitațiilor și a cenzurii.

După atâta agitație în planul politic, economic, social vine rândul culturii , și al literaturii ,în mod special, de a adera la noua formă de ,, democrație’’ social realistă. După cum vedem planul politic se suprapune cu planul literaturii.

Iar literatura capătă un mare potențial propagandistic. Ea este ,,reformată’’ și utilizată în scopurile dorite. ,, Reforma literală” a urmat anumite direcții.

Prima direcție este asociată eliminării vechilor modele , a canoanelor , despre care spuneam că pun bazele unei societății și au rol de legitimare. Etapa este văzută ca o susținere, o consolidare a regimului pe toate fronturile. Ei caută să-și facă cultura lor proprie , o temelie ,un canon, o raportare a generațiilor viitoare. Prima acțiune împotriva înaintașilor, este publicarea în ziarul ,,Scânteia” a unui articol numit ,,Poezia putrefacției și putrefacția poeziei”(1948), prin care Sorin Toma aduce prejudicii de ordin ideologic poeziei lui T. Arghezi, dar prin care se urmărește atacarea întregii literaturi interbelice. Soarta lui Arghezi, o vor avea și alți scriitori , ca : Lucian Blaga , Vasile Voiculescu , Mircea Eliade , s.a. Unii aleg să plece în exil , alții sunt complet interziși, iar unii sunt parțial acceptați – numai cu anumite opere.

Vizați sunt și scriitori decedați, în rândul lor se face un amplu proces de selecție. Eminescu este ,,triat” fir-a-păr , dacă se poate zice așa. Sunt acceptate poeziile din care nu se poate specula la nivelul ideologiei. ,, Geniu” primește noi valențe, este o ființă neînțeleasă și în opoziție cu clasa burgheziei. Poezia ,, Doina” este interzisă, în schimb este propagată poezia ,,Împărat și proletar “, căci susține încă din titlu tema proletarului.

Ce s-a propus în schimb? Valoarea a fost înlocuită cu non-valoarea, scriitorul numai servește esteticului, conștiinței, frumosului, devine un propagandist, lipsit de talent, tact, viziune, credințe proprii. Literatura cunoaște perioada sa cea mai nefastă , scriitorii de o calitate sub mediocră sunt propuși ca modele.

Anii 1950 izbutesc să creeze, totuși, prin texte lor o mentalitate. Curentul denumit ,,realism-social” sau ,,realismul-socialist” este din start de o mare absurditate , deci propune o utopie.

Ce este , de fapt, ,,realismul-social”? Realitatea suportă o anumită față a unui regim de tip doctrinar? Aceasta nu mai este realitate, este o ficțiune propusă ca realitate, un ,, illusio”, după cum afirma Pierre Bourdieu. Și despre ce realitate vorbim? Cea fabricată în sediile instituțiilor propagandistice?

Propaganda, cum am spus a avut ca țel crearea ,,omului nou”, un fanatic ,,al idealului comunist”. Pentru a-și atinge intenția, propaganda trebuia să urmeze un ritual, așa că modelul creștin le-a fost la îndemână, dar este scindat în fond. Se păstrează forma imnului, dar conținutul este înlocuit după bunul plac.

Producerea credinței a fost una dintre preocupările comuniștilor. Aceasta produce acest efect de ,,illusio”. Atenția este îndreptată asupra aparentului producător : pictor, scriitor. Dar, fără a putea să ne întrebăm : cine a creat acest producător? De unde are atâta forță de transsubstanțiere? Putem , însă, observa că acest tip de creație, impune un proces de producție, de fabricarea a materialului. Artistul devine un produs fabricat al regimului , făcut și instruit în interiorul câmpului de producție de către cei care asistă la ,, descoperirea “ sa . Comerciantul operei este cel care exploatează și își atribuie meritele artistului, dar care-l introduce și pe ,, creator” pe piața bunurilor simbolice, asigurându-și amândoi o ,, consacrare”. Opera de artă – asemenea bunurilor și serviciilor religioase, nu primește valoare decât ca urmare a existenței unei credințe colective funcționând ca o recunoaștere colectivă, produsă și reprodusă colectiv.

Cei care au dezorientat cititorii,în această perioadă au fost foștii scriitori din generațiile preexistente: Mihail Sadoveanu cu,, Pauna mica(1948), Mitrea Cocor (1949) și ,, Aventură în lunca Dunării”(1954), Eusebiu Camilar cu,, Oțel și pâine”(1952), Cezar Petrescu cu ,,Oameni de azi, oameni de ieri, oameni de mîine”(1955).

Criticați, scriitori ocolesc concesiile flagrante, iar propaganda avea nevoie de scriitorii buni. Ușor, ușor pervertirea intră în noua formă a scrisului și se nuanțează în operele: ,,Drum fără pulbere” (1951, P. Dumitriu), ,,Pasărea furtunii” (1954, P. Dumitriu), ,, Dulăii”(1953, Z. Stancu), ,, Florile Pământului (1954, Z. Stancu), ,,Străinul”(1955, T.Popovici) , ,,Setea” (1958, T.Popovici), ,,Gloaba” (1955, E.Barbu), ,, Oaie și ai săi” ( 1958, E. Barbu), etc.

Acestea fiind permise deoarece respectau forma ideologiei și aveau o susținere realistă.

Între moartea lui Stalin și Revoluția Ungară din 1956, cenzura a permis apariția unor cărți ce nu satisfăceau tematica : ,, Bietul Ioanide (1953) de G. Călinescu, ,,Toate pânzele sus ! (1954) de Radu Tudoran , ,,Moromeții (1955) de M. Preda, ,,Cronică de familie” ( 1957) de P. Dumitriu, ,,Groapa “ (1957) de E. Barbu.

Critica militantă le privește cu suspiciune și sunt acceptate cu dificultate, datorită intervenților. Ele arată limitele rigorii comuniste. Prozatorii evită tema prezentului, căci nu se putea oferii adevărul. Prezentul aparținea propagandei, era un instrument.

Înăbușirea revoluției din Ungaria, permite asaltul înapoi în 1952. Scăparea acestor romane, n-a rămas fără ecou.

,, Bietul Ioanide” deschide drumul romanului citan și celui tipologic.

,,Moromeții” este dedicat lumii satului ( apropiere cu răscoala țărănească din 1907, când ,,timpul nu mai are rabdare” , iar țăranii nu mai pot îndura represiuniile conducătorilor ; de altfel tema romanului era interzisă ; din contră era urmărită distrugerea lumii satului) și ignoranței stării sufletești.

,, Groapa” influențează prozele pitorești , de mediu exotic; este cronica unei lumi haotice, secvențe ce par că nu au nimic în comun se alipesc într-o imagine zdruncinată a lumii, iar dincolo de această ipostază există trăirea lăuntrică a individului.

,, Toate pînzele sus!” influențează romanele de aventuri și cele înrudite lor.

,, Cronică de familie” abordează teme asupra mediului social, istoric și tipologic. P.Dumitriu este singurul care abordează subiectul aristocrației. Citită cu atenție, la nivelul politic se remarcă tendința împotriva clasei politice , abuzul puterii, ușor mascat, căci cenzura nu putea permite mai mult- oricum era deja mult prea mult, trecând greu în epocă.

Poezia a suferit și ea de pe urma acestui realism, ea devine lozinca, un canon unic. Scriitorul este numit,, agitatorul”. Mariile nume sunt: Demostene Botez, A.Toma, Maria Bănuș, Nina Cassian, A.E. Baconsky, Eugen Frunză, etc. Toți păreau doar semnatari a unei variante , fals estetice a aceleiași poezi agitatorice.

După o simplă privire , decada aniilor 1950-1960 propune o multifațetă a comunismului, o perioadă a cenzurii, dar și a libertății mimate, a fabricării în toate câmpurile societății.

În planul literaturii au existat numeroase reminesciențe ale adevăratei culturi interbelice. Un astfel de caz îl impune și scriitorul Tudor Arghezi . El debutează la cenaclul lui Macedonski. Este admirator al simbolismului. În perioada primului război mondial , nu este de acord cu alianța de partea Antantei, deoarece se temea de forța Rusiei Imperiale. Urmează o perioadă în care se consacrează efectiv, printr-o serie de scrieri contenstate și ,altele, mai putin criticate. Este închis o perioadă, datorită susținerii declarate a Germaniei.

În anul 1948 este desființat de către comuniști, prin intermediul poetului proletcultist, Sorin Toma, fiul lui A. Toma, în articolul ziarului partidului , Scânteia”. Articolul intitulat ,, Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei” atacă opera la nivelul ideologiei și nu al esteticului. Autorul articolului sancționează ,, un urît mirositor vocabular”. Articolul a urmărit, însă, atacarea întregii generații interbelice, care nu partiza cu noua orânduire socială , cu noul regim , de tip,, democratic”. O perioadă este nevoit a se retrage din viața publică.

Deși nu este convins de noul regim și datorită lipselor la nivelul existenței , scriitorul începe să publice scrieri în spiritul noii realități; dar nu devine un partizan al acestora în adevărata sa simțire. Încearca să se strecoare prin noua față a realității și să-ți asigure traiul. Iar această schimbare la nivelul percepției, fie ea numai mimată, convine și noului regim , căci resimt lipsa de talent a produselor fabricate. Partidul era conștient că aveau nevoie de talent, simț critic și valoare în rândul scriitorilor, pentru a-și putea consolida imaginea în rândul mulțimii.

Așa că , în această perioadă se încearcă atragerea unor valori în rândul scriitorilor, dar cu o permisibilitate redusă a temelor abordate. Astfel, putem spune că scriitorul devine și el, într-o oarecare măsură, un element al ,,habitusului” societății.

În 1955 publică volumul de poezii ,, 1907 – Peizaje” și ,,Cântarea omului”. Construcțiile propagandistice și abordarea tematică a partidului , lupta împotriva burgheziei au adus afirmarea vădită a autorului în noua etapă socială. Ele au reușit să impresioneze cititorii epocii prin cheltuielile propagandistice, intrând și în manualele școlare. Stilul operelor arată cu câtă grija s-a implicat Arghezi în crearea lor. El nu și-a inventat un alt mod de a scrie , ci a avut grijă să nu mai cultive particularitățiile ce nu conveneau regimului. Antipatia față de clasele de sus a fost acum revalorificată și îndreptată față de clasele burgheziei și ale ,,exploatatorilor”. Iar vechea problemă religioasă și-a reprimat-o până la absență, dând ,,psalmilor “ o nouă expresie, aceea a ateismului, și nu a căutării Dumnezeului.

Volumul ,, Peizaje” se revendică de la momentul de criză și de maximă tensiune al țăranului roman : răscola țărănească din 1907- o puternică manifestare împotriva noii clase sociale. Deși este la câteva decenii depărtare de noua ideologie, aceasta pare momentul de substrat al afirmării și al speculării dorințelor maselor populare ( egalitate în societate). Voit sau nevoit, noul regim își însușește și împărțirea administrativă a pământului , care seamănă cu arenda. În acest fel, apare o realitatea răsturnată. Deși critica vehement poziția burgheziei ( imagine rezultată) , ei împrumută în substrat – se formează pe fundalul aceleiași imagini sociale burgheze ( realitatea din obiectiv, răsturnată, de fundamentare).

În poezia ,,Pe răzătoare”, poetul își exprimă revoltat antipatia față de clasa moșierilor, a burgheziei, arătând felul de a-și extinde arenda :,, S-a tot extins din luncă-n sat / Și-a mai lățit fîșia cu-o brazdă , la arat. / Moșia îi ajunge pînă la noi în casă.” Țăranul este pus în situația unei existențe limitate , din care nu mai poate ieși :,, Aproape n-are omul pe unde să mai iasă, / Și se făcu moșia de două ori mai mare, / Din suta de pogoane o sută de hectare.” Sentimentul proprietății nu există. Nimic nu aparține țăranului : ,, Nu ne mai țin de-ogradă nici cloștile cu pui, / Și ele pasc cu mieii azi pe moșia lui / A hoțului bătrîn. / Ia oile, le- nchide, făcîndu-se stăpîn.” Poetul atinge tezele marxism-leniniste, conform cărora revendicările țăranilor, n-au niciun efect , singura soluție fiind revendicarea acestora prin revoltă : ,, Ne-am plîns la stăpînire – n deșert , că cel mai tare / E cel umflat mai bine de pungi în buzunare”. Concluzia categorică este : ,, Nu căuta dreptatea domnească, frațioare. / Ia pe ciocoi ca hreanul și dă-l pe răzătoare”.

Poetul se arată a fi un bijutier iscusit al versificației. El nu mai are forța polemică de altă dată. Și , chiar, dacă ar mai exista, nu i-ar mai folosi la ceva.

Forța autentic creatoare, de abia , se mai zărește în poemul subversiv ,, Zdreanță” ( dedicat atât copiilor , cât și adulților ) : "Parcă-i strâns din petice,/ Ca să-l tot împiedice./ Ferfenițele-i atârnă/ Și pe ochi, pe nara cârnă,/ Și se-ncurcă și descurcă,/ Parcă scos din câlț pe furcă."

În finalul carierei sale poetice , Arghezi este răsplătit în 1955 , la împlinirea vârstei de 75 de ani, ca membru al Academiei Române, iar la 85 de ani este aniversat la nivelul țării. La moartea sa , în 1967 au avut loc funerarii naționale.

Bibliografie:

-texte teoretice și literare:

Arghezi, T ,,1907 – Peizaje”, Ed. Tineretului, 1955

Bourdieu, P ,, Regulile artei” , cap. ,, Câmpul literar în cadrul câmpului puterii”, Ed. Univers, B, 1998

Negrici , E ,, Literatura română sub comunism”, Ed. Fundației PRO, B, 2002- 2003

Ricoeur , P ,, Ideologia și utopia”, Ed. Humanitas, 1995

-surse internet:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Arghezi

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/cealalta-fa-lui-arghezi

http://www.romlit.ro/tudor_arghezi

http://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nia_comunist%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83scoala_%C8%9A%C4%83r%C4%83neasc%C4%83_din_1907