Strategiile Didactice

CAPITOLUL I

STRATEGIILE DIDACTICE

(definiție , caracteristici, , clasificare)

MOTTO:

"Țelul suprem al educației este

să preschimbe oglinzile ȋn ferestre."

Sydney J. Harris

1.1 Definiție

Termenul de ,,strategie”, în sens restrâns ,se referă la ,, planificarea și directivarea mișcărilor militare masive sau a operațiilor în contrast cu tactica, domeniu care presupune procesul actual al mișcării forțelor”. (The International Encyclopedia of Education, 1985, p. 5148)

În sens general, strategia se referă la totalitatea metodelor implicate într-o activitate în vederea atingerii unui scop. Referitor la ȋnvățămȃnt , conceptul de strategie se referă la un set de acțiuni de predare orientate intenționat către atingerea unor finalități specifice, în timp ce metodele sunt căile prin care sunt atinse acestea, vizând obiectivele concrete, iar procedeele sunt instrumentele de lucru necesare pentru atingerea lor ,fiind subordonate metodelor.

Ĩn educație,o strategie presupune ,,elaborarea de planuri, de programe, de proiecte pentru a atinge obiectivele generale și specifice, depășind dificultăți particulare sau rezolvând problemele cu care se confruntă sistemul educativ.” (Gaston Mialaret, 1979, p. 414) .

Prin strategiile didactice folosite , profesorul ȋl ajută pe elev să parcurgă cât mai ușor drumul spre cunoaștere, să-și descopere capacitățile intelectuale , aptitudinile , deprinderile și sentimentele.

J. Parent definește strategia didactică drept un ,,ansamblu de resurse și metode planificate și organizate de profesor în scopul de a permite elevilor să atingă obiectivele date . Persoanele, localurile, materialele și echipamentele formează resursele, în timp ce modurile de intervenție , formele pedagogice și tehnicile pedagogice constituie metodele” (J. Parent, Ch. Nero, 1981);

Miron Ionescu și Vasile Chiș văd strategia didactică ca pe ,, un ansamblu de forme, metode, mijloace tehnice și principii de utilizare a lor, cu ajutorul cărora se vehiculează conținuturile în vederea atingerii obiectivelor” (Miron Ionescu, Vasile Chiș,1992, p. 6);

G. Nunziati precizează legătura firească dintre strategiile folosite și obiective, arătȃnd că primele sunt văzute ca ,, ansamblul mijloacelor puse în lucru pentru a atinge scopul fixat începând de la organizarea materială și alegerea suporturilor, până la determinarea sarcinii de învățare și a condițiilor de realizare. Toate acestea vor depinde de obiectivele propuse a fi atinse și de fazele formării trăite de subiect.”(G. Nunziati, 1990);

Și Ioan Cerghit consideră strategiile un ,,ansamblu de acțiuni și operații de predare-învățare în mod deliberat structurate sau programate, orientate în direcția atingerii, în condiții de maximă eficacitate a obiectivelor prestabilite” (Ioan Cerghit, 2002, p.276);

Mirela și Ion Albulescu definesc simplu strategia ca pe un ,,mod de abordare și rezolvare a sarcinilor concrete de instruire” (Ion Albulescu, Mirela Albulescu, 2000, p. 80);

Astfel , ȋn sens general, strategia poate fi definită ca “știința sau arta de a combina și coordona acțiunile în vederea atingerii unui scop. Ea corespunde unei planificări pentru a ajunge la un rezultat, propunând obiective de atins și mijloace vizate pentru a le atinge” asa cum o definește G. Mialaret .(Gaston Mialaret, 1979,p. 414)

Strategia didactică – în conceptul educației actuale – devine astfel rodul unei colaborări ȋntre profesor și elevi, aceștia completând planul de lucru cu propriile interese, dorințe de cunoaștere și de activitate intelectuală. Ȋn cadrul procesului educațional aceștia ȋși pot manifesta dorința de a învăța prin cooperare, în echipă, colectiv sau individual, pot să aleagă anumite materiale didactice pe care să le folosească,ȋși pot exprima opțiunea pentru anumite metode, tehnici sau procedee de lucru.

Oferindu-le această șansă de a face astfel de opțiuni, profesorul ȋși aduce contribuția la activizarea ȋnvățămȃntului actual și implicit la realizarea performanței și asigurarea calității ȋnvățării .

Strategia didactică poate conduce astfel elevul spre o ȋnvățare temeinică , asigurȃndu-se astfel reușita școlară deoarece se bazează pe flexibilitate și putere mare de adaptare la situațiile apărute pe parcursul învățării.

În acest sens, Ioan Cerghit subliniază faptul că ,,strategiile schițează evantaiul modalităților practice de atingere a țintei prevăzute și au valoarea unor instrumente de lucru.” (2002, p.273).

El definește conceptului de strategie didactică sub forma a patru interpretări care se întregesc reciproc:

mod integrativ de abordare și acțiune;

structură procedurală;

înlănțuire de decizii;

o interacțiune optimă între strategii de predare și strategii de învățare. (Idem. p. 274)

Același autor privește strategiile didactice ca:

adoptare a unui anumit mod de abordare a învățării (prin problematizare, euristică, algoritmizată, factual – experimentală etc.);

opțiune pentru un anumit mod de combinare a metodelor, procedeelor, mijloacelor de învățământ, formelor de organizare a elevilor;

mod de programare (selectare, ordonare și ierarhizare) într-o succesiune optimă a fazelor și etapelor (evenimentelor) proprii procesului de desfășurare a lecției date .(1983, p. 59);

Toată eficiența actului educațional depinde în mare măsură de creativitatea și de spontaneitatea cadrului didactic, de capacitatea acestuia de a sesiza rapid punctele slabe și de a remedia în timp util erorile.

Dan Potolea definea strategia didactică ȋn funcție de trei factori :

natura specifică a situației la care se aplică (caracterul problematic, lipsit de determinare riguroasă);

2) rolul strategiei în rezolvarea situației respective (reduce câmpul tatonărilor și conferă acțiunii un grad sporit de probabilitate de reușită);

3) structura strategiei (sisteme de operații, etape, reguli de decizie etc.);(1989, p. 144)

Lazăr Vlăsceanu (1988, pp. 260-261) precizează cele șase elemente de construcție a unei strategii didactice, fiecare cu câte trei variante:

 organizarea elevilor;

 organizarea conținutului;

 modul de prezentare – asimilare a cunoștințelor;

 frecvența, continuitatea intervențiilor profesorului;

 modul de programare a exercițiilor aplicative;

 natura probelor de evaluare;

1.2 Caracteristici

O strategie didactică are următoarele caracteristici:

* permite participarea activă a elevului la situația de ȋnvățare specifică;

* rationalizează și stabilește conținutul ȋnvățării ȋn funcție de particularitățile de vȃrstă ale elevilor;

* permite crearea unor interacțiuni viabile ȋntre toate componentele actului educațional;

* presupune originalitate din partea cadrului didactic pentru a combina elementele procesului instructiv-educativ.

1.3 Clasificare

După felul demersului didactic, strategiile pot fi :

strategii inductive, aici demersul didactic pornește de la particular la general;

strategii deductive , se trece de la general la particular, ȋnsemnȃnd punerea ȋn practică a cunoștințelor acumulate;

strategii analogice – predarea și învățarea se desfășoară cu ajutorul modelelor;

strategii transductive cum sunt explicațiile prin metafore;

strategii mixte: inductiv-deductive și deductiv-inductive;

strategii algoritmice: explicativ-demonstrative, intuitive, expozitive, imitative, programate și algoritmice propriu-zise;

strategii euristice – de elaborare a cunoștințelor prin efort propriu de gândire, folosind problematizarea, descoperirea, modelarea, formularea de ipoteze, dialogul euristic, experimentul de investigare, asaltul de idei, având ca efect stimularea creativității.

După tipul de achiziții și rezultatele dorite a fi obținute, putem face următoarea clasificare, conform Crenguței Lăcrămioara Oprea, în lucrarea ,,Strategii didactice interactive” :

Strategii de dobândire de noi informații/cunoștințe (predominant informative);

Strategii de exersare/aplicare a noilor informații și de dezvoltare a abilităților practice (predominant aplicative);

Strategii de evaluare a noilor achiziții informaționale și practice (priceperi și deprinderi, abilități) și de dezvoltare a capacităților autoevaluative (predominant evaluative);

Strategiile didactice informative pot fi clasificate și ele după relația și tipul de interacțiune a subiectului cu materialul informațional nou în:

1. Strategii de transmitere și receptare a noului material informațional;

2. Strategii de căutare și confruntare cu noul material informațional;

3. Strategii de acțiune și restructurare a noului material informațional;

4. Strategii de inovare și creare de noi materiale informaționale;

Toate cele patru tipuri de strategii implică în ordine crescătoare stimularea potențialului creativ și participarea activă a elevului în construirea propriei cunoașteri.

O altă clasificare a strategiilor procesului de învățământ se poate realiza în funcție de procesul pe care-l vizează și de cel care le inițiază. Cele trei acțiuni importante ale procesului de învățământ sunt: predarea, învățarea, evaluarea și astfel avem strategii de predare, învățare și de evaluare.

Astfel, din punct de vedere al celui care le inițiază putem distinge între:

1. Strategii ale profesorului;

2. Strategii ale elevilor ;

Ioan Cerghit clasifică strategiile ȋn lucrarea sa “Sisteme de instruire alternative și

complementare. Structuri, stiluri și strategii ” (2002, pp. 280-283) ȋn felul următor :

 După natura activității ȋn :

o strategii cognitive (de prelucrare a informațiilor);

o strategii acționale sau psihomotorii;

o strategii afectiv-emoționale (de învățare prin trăire afectivă);

 După implicarea creatoare/noncreatoare a profesorului în activitatea didactică:

o strategii bazate pe obișnuință, pe automatism;

o strategii bazate pe complexe de deprinderi;

o strategii novatoare, ce dau frâu imaginației și inteligenței profesorului, acesta putând ombina în mod creator noi tipuri de practici, pentru a asigura eficiență acțiunii;

o strategii imitative;

După logica gândirii propusă elevilor:

o strategii inductive;

o strategii deductive (axiomatice) în variantele: strategia academică, strategia

explicativă, strategia explicativ-intuitivă (demonstrativă), strategia conversativeuristică, strategia problematizantă, strategia explicativ-reproducativă (expozitivă) ;

Tipologii extrase din lucrarea prof. Ioan Cerghit, “Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri și strategii ” (2002, pp. 280-283)

După natura activității, se pot distinge:

o strategii cognitive (de prelucrare a informațiilor);

o strategii acționale sau psihomotorii;

o strategii afectiv-emoționale (de învățare prin trăire afectivă);

După implicarea creatoare/noncreatoare a profesorului în activitatea didactică:

o strategii bazate pe obișnuință, pe automatism;

o strategii bazate pe complexe de deprinderi;

o strategii novatoare, ce dau frâu imaginației și inteligenței profesorului, acesta putând combina în mod creator noi tipuri de practici, pentru a asigura eficiență acțiunii;

o strategii imitative;

După logica gândirii propusă elevilor:

o strategii inductive;

o strategii deductive (axiomatice) în variantele: strategia academică, strategia explicativă, strategia explicativ-intuitivă (demonstrativă), strategia conversativeuristică,

o strategia problematizantă, strategia explicativ-reproducativă (expozitivă) ;

o strategii transductive, divergente, care conduc la elaborarea de soluții/alternative noi/originale, stimulând gândirea laterală;

o strategii dialectice, cu accent pe interacțiunile/conexiunile problematizante dintre idei;

o strategii ipotetice (rezolutive), care stimulează gândirea divergentă/ gândirea convergentă;

o strategii analogice – “de învățare prin construire și prin utilizare de modele”;

o strategii analitice – de analiză până la detalii;

o strategii integrative sau de sinteză – bazate pe îmbinarea gândirii cu acțiunea, a teoriei cu practica;

o strategii descriptive;

o strategii interpretative;

o strategii ludice;

o strategii mixte (combinatorii), de tip inductiv-deductiv, deductiv-inductiv;

După gradul de dirijare al învățarii elevului, avem:

o strategii algoritmice;

o strategii euristice;

o strategii mixte;

o strategii creative;

După originea motivației învățării:

o strategii externe, activitățile sunt susținute motivațional din exterior, de către profesor;

o strategii interne, de auto-construire a propriei cunoașteri, motivate din interior;

După modul de grupare al elevilor, avem:

o strategii frontale;

o strategii de grup (colective);

o strategii de microgrup (echipă);

o strategii de lucru în perechi (duale);

o strategii individuale (bazate pe lucrul individual, independent);

o strategii mixte;

“Un loc aparte ocupă, în acest grupaj – afirmă prof. Ioan Cerghit – strategiile interactive, eficiente prin aceea că încurajează interacțiunile pozitive dintre membrii grupului (relații de cooperare, de competiție), bazate, deci, pe învățarea prin colaborare ori prin competiție just înțeleasă.” (2002, p.283)

Profesorul Dan Potolea consideră că unul dintre cele mai importante criterii pentru definirea și ordonarea strategiilor, îl constituie “gradul de dirijare sau de autonomie conferit elevilor în procesul învățării. Din acest punct de vedere, strategiile se înscriu pe un continuum de la învățarea riguros prescrisă, controlată de profesor, la învățarea prin descoperire, trecând prin diferite forme intermediare de predare-învățare de tip cooperativ.” (1989, p.131)

În funcție de “acțiunea predominantă în cadrul activității de predare și învățare”, Ion și Mirela Albulescu disting “mai multe tipuri de strategii didactice, care, de regulă, preiau denumirea metodei de bază aleasă special pentru a realiza sarcina instructiv-educativă:

 strategii expozitive;

 strategii euristice;

 strategii bazate prioritar pe acțiunea de cercetare a elevilor;

 strategii algoritmice;

 strategii de manifestare a personalității elevilor;

 strategii de evaluare.” (2000, p. 95)

Strategiile didactice trebuie să fie ȋn deplină concordanță cu obiectivele operaționale și conținuturile ȋnvățării pentru că ȋntreaga performanță școlară depinde de modul ȋn care cadrul didactic știe să folosească strategiile didactice cele mai eficiente la acel moment educațional. Ele constituie traiectoria pe care trebuie să fie condus elevul spre situația de ȋnvățare ,dar și soluțiile aferente acumulării de cunoștințe pentru ca toate obiectivele stabilite ȋn prealabil să fie atinse.

Toate aceste lucruri se pot realiza numai printr-o strȃnsă legătură ȋntre obiective, conținuturi, metode de ȋnvățare, mijloace, forme de organizare și resurse de predare –ȋnvățare , adică de strategiile didactice folosite ȋn cadrul procesului de ȋnvățare.

Parcursul educațional nu se poate face oricum , ci trebuie urmărit un traseu foarte bine stabilit și anume:

~ precizăm obiectivele-cadru, apoi pe cele de referință și operaționale ,cu activitățile de ȋnvățare aferente;

~ analizăm resursele umane (clasa de elevi), stabilind clar aptitudinile elevilor, capacitățile intelectuale , motivația ȋnvățării .

~ analizăm resursele umane (clasa de elevi), ținând seama de nivelul de inteligență al elevilor, de motivația învățării și de aptitudinile lor. Se vor avea în vedere golurile din cunoștințe, nivelul de cunoștințe al elevilor, deprinderile și modul specific de învățare pentru fiecare elev ȋn parte ;

~ stabilim conținuturile procesului de predare – învățare în funcție de obiective, de resursele umane și materiale existente;

~ alegem strategiile didactice și metodele de predare-învățare – evaluare în raport de obiectivele educaționale și de conținuturi;

~ precizăm formele de organizare ale activităților didactice –tipurile de lecții – ȋn funcție de obiective, conținuturi și de strategiile folosite;

~ tactul pedagogic și măiestria cadrului didactic ȋncununează performanța actului educațional pe de-a ȋntregul .

Elevii cu nevoi speciale au nevoie însă de un sprijin educațional diferențiat și individualizat, capabil să le asigure integrarea în învățământul educațional de masă, atât integrarea fizică și socială, cât și integrarea funcțională.

Astfel, orice demers de predare trebuie să pornească de la identificarea nevoilor individuale de învățare ale elevilor, crearea unui mediu pozitiv de învățare și apoi adaptarea și modelarea strategiilor și tehnicilor de învățare în funcție de nevoile și posibilitățile individuale ale elevilor. Trebuie urmărite și identificate orice dificultate de învățare, oferindu-se asistență și sprijin eficient, depistându-se punctele tari și punctele slabe ale fiecărui copil în parte.

Mulți elevi au eșec școlar din cauza neadaptării procesului de predare-învățare la particularitățile sale individuale și de vârstă, acest lucru ducând la o socializare dificilă, hiperactivitate sau letargie, deficit de atenție. În acest caz, putem vorbi despre o proiectare diferențiată și individualizată, urmărindu-se două mari ramuri: elevii cu CES și elevii capabili de performanță, ambele structuri ieșind din sfera normalului și cerând strategii diferențiate de învățare.

Acest concept nou de cerințe educative speciale trebuie să aibă în vedere faptul că orice copil este unic în fenul său, orice copil poate învăța într-un anumit mod, de aceea trebuie să se țină cont de particularitățile individuale și să se folosească acel mijloc de învățare menit să sprijine și să întărească învățarea.

Dacă pentru copiii cu deficiență mintală obiectivele educaționale de bază sunt identificarea calităților și stimularea potențialului de dezvoltare, la copiii capabili de performanță obiectivele trebuie să urmărească dezvoltarea potențialului creator și dezvoltarea integrală a personalității la un nivel ridicat. Astfel, vorbim de tratarea diferențiată și de aici necesitatea folosiriii strategiilor didactice diferențiate capabile să scoată în evidență potențialul intelectual al fiecărui copil în parte.

Toată această adaptare se bazează pe un management corect, experiență profesională bogată, capacitate de realizare a conexiunilor tras-disciplinare integrate, care să urmărească întreaga paletă de învățare, avându-se astfel în vedere copiii cu un potențial minim de învățare (ne referim la elevii cu CES), nivel mediu (pentru capacități intelectuale medii) și un nivel maxim al învățării (pentru copiii capabili de performanță).

Diversitatea trebuie să fie o resursă a învățării prin care să poată fi valorizați toți copiii și nu o barieră în calea învățării.

,,Atunci când predarea se pliază pe nevoile elevilor, atitudinea acestora se schimbă și se obțin rezultate mai bune” (Cotton, 1998)

Ȋn concluzie, strategia didactică este definită ca un sistem complex și coerent de mijloace, metode, materiale și alte resurse educaționale ce urmăresc atingerea unor obiective educaționale clare.

Strategiile didactice interactive cer colaborare, se bazează pe respect reciproc și ajutor necondiționat, stimulează participarea individuală, apelȃnd la resursele interioare și la abilitățile native. Ele cer toleranță și respect pentru opiniile celorlalți, chiar dacă sunt contradictorii, reușind să-și pună ȋn valoare capacitatea de autoevaluare.

Sunt strategii de interacțiune activă între participanții la activitate (elev-elev, elev-profesor, student-student, student-profesor) și ele cer programe pe măsură. Cu ajutorul lor elevii pot socializa, pot să-și pună ȋn valoare propriile trăiri și sentimente, ȋși pot dezvolta procesele cognitive complexe.

Fără o strategie bine definită nu se poate realiza un proces educațional corect, proiectarea și organizarea lecției depinzȃnd de strategia folosită de profesor ȋn cadrul activității didactice respective.

Astfel strategia poate fi văzută ca un scenariu didactic foarte complex ȋn care sunt implicați atȃt actorii predării-ȋnvățării (elevii și profesorul) , cȃt și obiectivele și metodele vizate, condițiile realizării. Dacă este bine folosită, strategia didactică poate preveni erorile, riscurile și evenimentele mai puțin dorite din cadrul desfășurarii unei lecții prin abordarea unei situații concrete de predare-ȋnvățare.

Strategiile didactice sunt realizate cu ajutorul metodelor de predare și învățare (informative și activ-participative, de studiu individual, de verificare și evaluare). Nu trebuie să se confunde strategia cu metoda sau metodologia didactică ,pentru că ȋn timp ce metoda urmărește doar activitatea de predare-ȋnvățare –evaluare, strategia urmărește ȋntregul proces de instruie ȋn totalitatea lui și nu doar o secvență de instruire.

Deci nu trebuie confundata strategia cu metoda sau cu metodologia didactică pentru ca strategia didactica are urmatoarele componente : mod de organizare, tipul de învatare, sarcina de invatare, stilul de dirijare , metodele si mijloacele de invatare.