Strategiile de Securitate ale Uniunii Europene Si a Statelor Unite ale Americii din Perspectiva Comparativa
CUPRINS
Introducere
Într-un secol caracterizat de schimbare și evoluție, este necesară cunoașterea politcilor și a intențiilor marilor puteri, pentru că acestea au capacitatea de a modifica cursul istoriei. Strategia de securitate națională, cuprinde o vedere de ansamblu asupra resurselor, înainte, în timpul și după operațiune.Operațiunile urmărite nu trebuie să fie neaparat de război, ci pot fi și de pace. Motivul pentru care am ales să cercetăm asupra acestui subiect, este determinat de faptul că o strategie cu caracter național, regional, sau internaționale are ca studiu securitatea, prin prisma tuturor dimensiunilor ei.
Putere globală devine tot mai difuza. Apar noi provocari și rețele informale în afara blocurilor de putere tradiționale și guvernelor naționale.Fiecare stat, într-o formă sau alta, are o strategie care abordează, în mod oficial, la cel mai înalt nivel, problematica securității naționale. Unele strategii sunt extrem de complexe, incluzând referințe la o largă diversitate de domenii care concură la asigurarea securității (politice, economice, militare, societale și ecologice), altele sunt specializate, tratează numai anumite aspecte considerate a fi esențiale, la un moment dat și într-un anumit context, din perspectiva protecției individului și a statului (migrația ilegală, criminalitatea transnațională, protecția mediului, reforma forțelor armate, prevenirea și combaterea terorismului etc.). De asemenea, unii actori statali îți definesc propriile strategii de securitate națională la nivel global, alții în context regional sau chiar local, limitându-se la vecinătățile geografice apropiate și diviziunile administrative interne. În cazul de față am studiat două strategii, care aparent sunt similare, însă care au multe perspective diferite.
Relațiile Uniunii Europene cu Statele Unite sunt de o profunzime și de o complexitate greu de egalat pe scena relațiilor internaționale. America și Europa au fost dintotdeauna conștiente atât de diferențele, cât și de complexele interdependențe reciproce.
Actualmente, se vorbește foarte mult de nevoia unor strategii de securitate la nivelul statului și nu numai. Chiar daca aparant, în această epocă contemporană, metodele clasice și-au pierdut valoare, această presupunere nu se aplică strategiilor. Am dorit să expunem nevoia de reînoire a Strategiei de Securitate Europeană, fiind realizară în 2003 și revizuită în 2008, nevoile și direcțiile de securitate expuse sunt depășite. Efectul de analiză și înțelegere corectă și completă a acestor cauze nu trebuie în nici un caz confundat cu încercarea de a justifica anumite decizii. Strategiile adoptate pentru protejarea dimensiunilor de securitate, după 2003, sunt în conformitate cu SSE, ceea ce ne indică succesul de implementare. În cazul Statelor Unite, Strategia de Securitate Națională, a fost publicată în februarie 2015 și subliniază interesele naționale, care nu se limitează la granițele SUA.
Elementul de noutate pe care îl aducem prin această cercetare, este analiza Strategiei de Securitate Națională a SUA, care indică principalele linii de politică externă și internă. Condamnarea Rusiei pentru conflictul din Ucraina, a determinat Rusia să conteste această strategie și să creeze o situație tensionată. Noul război pentru zona Artică și resursele din zonă și accentual pus pe pandemii și schimbări climatice, reprezintă o schimbare în cursul politicii Statelor Unite, cel puțin până la finalul mandatului președintelui Obama.
Până la momentul actual, s-au facut multe studii asupra SSE, cele realizare de către instituțiile Uniunii Europene fiind cele mai relevante, însă despre noua strategie a SUA, s-au scris doar articole în anumite periodice, cum ar fi NYtimes. Analiza celor două strategii este făcută după principiile analizei SWOT, prin urmărirea punctelor forte, a vulnerabilitățiilor, amenințărilor și oportunităților strategice.Am pus accentul pe evidențierea diferențelor dintre cele două direcții de politică. Principalele documente studiate, au fost strategiile
Lucrarea a fost structurată în trei capitol. În primul capitol am prezentat noțiunea de strategie de securitate și am dezbatut strategia de securitate a Uniunii Europene și principalii factori de influență a adoptătii și dezvoltării acestei strategii. Am cercetat în linii mari, împlicarea Germaniei în direcțiile urmate de UE, pentru că Germania a redevenit o putere cel puțin regională, daca nu mondială.
În capitolul al doilea, am dezbătut noua strategie de securitate a SUA. Această strategie nu este foarte diferită față de cea anterioară, din 2010, în mare parte sunt aceleași obiective, dar în ordine de importanță diferită.
În ultimul capitol am analizat cele două strategii, dar și contextul în care au fost adoptate. Am pus accentul pe evidențierea diferențelor, pentru că contextul în care se află cele două colosuri, sunt diferite.
Concluziile relevă importanța Germaniei în direcția politicilor europene, diferențele dintre cele două strategii, dar și importanța unui astfel de document, nu doar pentru a avea politici clare și valori bine definite dar și pentru credibilitate și transparență.
Capitolul I Strategia de Securitate a Uninunii Europene
I.1 Contextul adoptării Strategiei de Securitate din 2003
Uniunea Europeană este una dintre cele mai mari puteri economice, financiare și comericiale ale lumii, iar în contextul actual de securitate, reprezintă o forță unică, capabilă să acționeze chiar și la nivel global pentru a promova stabilitatea și securitatea. Prin Politica Externa de Securitate Comună, Uniunea Europeană a reușit să își dezvolte capacitățiile militare, îndeplinind și misiuni de menținere a păcii, dar și misiuni împotriva terorismului. Uniunea a contribuit la instaurarea unui mediu stabil, prin promovarea aspectelor umane ale relațiilor internaționale, precum democrația, solidaritatea și respectarea drepturilor omunui, iar astfel comunitățiile din statele membre, pot simți o anumită siguranță din acest punct de vedere.
În primul rând este necerară întelegerea unei strategii de securitate. Aceasta reprezuntă modul în care un stat, sau o organizație asigură apărarea și securitatea. Stregia de Securitate trebuie să reprezinte un cadru politic, realizat la nivelul executivului și promovat prin mijloacele specifice. De asemenea, înseamnă focalizarea pe rezultatul final, respective atingerea stării de securitate, definite prin absența amenințărilor datorită bunei gestionări a riscurilor. Structura unui astfel de document este una relativ standard, astfel conține definiri specifice în cee ace privește interesele și obiectivele de securitate, mediul intern și mediul extern, riscurile și amenințările, dar și direcțiile și politicile de acțiune. De la caz la caz, se pot adăuga și anumite capitole specifice, care reflect anumite îngrijorări sau vulnerabilități.
Actualul mediu de Securitate international, este caracterizat de dinamism și complexitate. Interdependența statelor, prin procecul de globalizare și amenințările asimetrice sunt cele mai representative imagini pentru secolul în care trăim. UE, are un rol foarte important, datorită instrumentelor specifice pe care le-a creat și pe care le dezvoltă în permantență, în vederea prevenirii și gestionării crizelor statelor membre și nu numai. De la Comunitatea Cărunelui și Oțelului, s-a trecut la un stat de Piață Comună pentru servicii, personae, mărfuri și capital, din anul 1999 cu moneda unică, Uniunea Europenă a cunoscut o evoluție remarcantă și a ajuns treptat la statutul actual de organizație europeană, cu atribuții în domeni vaste, precum a colabor ării economice și tehnice, dar și politice, a cooperării în domeniul politicii sociale, al ocupării forței de muncă, azilului, imigrației, poliției, justiției, politicii externe și al politicii comune de securitate și apărare.
Construcția europeană în domeniul dimensiunii de securitate și apărare, a început o dată cu summit-ul fraco-britanic, de la Saint Malo din 1998. Bazele instituționale ale Politicii Europene de Securitate și Apărare s-au pus în iunie 1999, la summit-ul Consiliului European de la Köln, atunci s-a adoptat cadrul strategic prin care Uniunea Europeană avea să-și dezvolte propria componentă de securitate și apărare. Într-un termen foarte scurt, s-au înregistrat progrese remarcabile, atât în adaptarea arhitecturii instituționale interne, cât și în realizarea capacității operaționale a UE pentru a interveni în diferite teatre de operații.
Astăzi, s-a ajuns ca Uniunea să fie ferm angajat ă în dezvoltarea unui profil global în arhitectura de securitate internațională, beneficiind de o viziune strategică, integrată în cadrul propriei Strategii de Securitate, cât și de instrumentele necesare asum ării unui rol operațional în domeniul managementului crizelor.
Acest rol a fost deja jucat de Uniune în numeroasele misiuni internaționale executate sau în curs de executare, în procesul de gestionare a situației de securitate din Balcanii de Vest, Caucaz, Asia, Africa și Orientul Mijlociu. Asistăm, în acest fel, la un proces complex de reconfigurare a rolului pe care UE îl are în gestionarea securității globale, în fapt, de dezvoltare pe coordonate extinse a dimensiunii de securitate și ap ărare, susținut ă de operaționalizarea capacităților relevante pe aceast ă dimensiune. Potrivit Declarației de la Laeken, din 15 decembrie 2001, Uniunea trebuie să facă față la două provocări în același timp: una de ordin intern (aducerea instituțiilor sale mai aproape de cetățeni și combaterea euroscepticismului) și alta de ordin extern, care privește realitatea de dincolo de granițele sale, unde se confruntă cu schimbările rapide ale unei lumi aflate în plin proces de globalizare.
Dramatismul zilei de 11 septembrie americane a relevat cu putere pericolul de neocolit al fanatismului religios, naționalismului etnic, rasismului și terorismului aflate în creștere, al conflictelor regionale, s ărăciei și subdezvolt ării. În aceast ă lume în schimbare, continentul care a ajuns, în sfârșit, unit, care deține rolul de lider într-o nou ă ordine mondial ă, de putere capabil ă de un efect stabilizator oriunde în lume și, totodat ă, de model demn de urmat pentru multe țări și popoare, fiind un spațiu real al valorilor umane, al libertății, solidarității și diversității, al democrației și drepturilor omului, se dovedește că trebuie să-și asume responsabilitățile ce îi revin în guvernarea globalizării. „Rolul pe care trebuie să îl joace, se arată în Declarația amintită mai sus, este acela al unei puteri care luptă împotriva violenței, a terorii, a fanatismului și care nu rămâne indiferentă la nedreptățile cu care lumea se confruntă astăzi“. Prin urmare, o putere care vrea să schimbe cursul evenimentelor interna- ționale în așa fel încât printre beneficiari să se regăsească nu doar țările bogate, ci și cele sărace. O putere aflată în căutarea unui cadru moral pe care să se bazeze un proces de globalizare ancorat la principiile solidarității și ale dezvoltării durabile. O forță în măsură să se transforme într-un factor de stabilitate și într-un model de urmat, dată fiind noua arhitectură multipolară a lumii.
Abordarea acestor provocări implică, cum se sintetizează în respectiva Declarație, dezvoltarea unei politici externe și de apărare comune mai coerente, revizuirea misiunilor Petersburg, o abordare mai bine integrată în ceea ce privește cooperarea în domeniul polițienesc și judiciar, o întărire a coordonării în domeniul politicilor economice, o intensificare a cooperării în domenii cum sunt cel al reintegrării sociale, al mediului, al sănătății, al securității alimentare, o redefinire a competențelor, o schimbare a dinamicii europene, menținerea și chiar sporirea capacității de a reacționa la noi provocări și procese de dezvoltare, de a explora noi strategii. Aceste cerințe își păstrează valabilitatea și la șapte ani de la reuniunea din Laeken. Pentru o Europă ce are șansa de a deveni un actor global, care trebuie să furnizeze o alternativă la noua ordine mondială, problematica securității necesită a fi asumată tranșant, amenințările la adresa securității evaluate atent și exigent, atât din punct de vedere al analizei militare, cât și în ce privește costurile pentru securitatea umană.
Uniunea Europeană înțelege pe deplin că este foarte important să-și întărească în acest sens rolul politic de o manieră constructivă, să se apropie și mai mult de cetățeanul european, dar și de cel extraeuropean, contribuind atent la eradicarea sărăciei în lume. Întărirea rolului UE în lume în plan de securitate trebuie, într-adevăr, să pornească de la respectarea naturii primei constituții europene, care configura pe un fundament juridic independent, puternic și clar al cooperării, dezvoltării și ajutorului umanitar.
Europa trebuie să-și prevadă capacități instituționale și financiare clare și puternice, pentru cele două politici ale sale, dacă vrea să fie un actor responsabil în lume. Istoria Europei se modelează pe diversitatea culturilor și limbilor sale. UE are obligația să abordeze alte părți ale lumii de o manieră responsabilă, oferind valorile sale fondatoare de democrație, egalitate, solidaritate, justiție socială, drepturi umane și toleranță, precum și ale unui atașament puternic la primatul dreptului la nivel internațional. Valorile sale, în contextul actual și viitor, trebuie să se afle în centrul relațiilor externe ale organizației. UE trebuie să promoveze un concept de securitate umană, încurajând diversitatea globală și pledând în favoarea parteneriatelor partajate între cetățenii lumii.
I.2 Strategia Europeană de Securitate. „O Europă sigură într-o lume mai bună“
Javier Solana a proiectat în Strategia Europeană de Securitate, aceasta fiind adoptată de către Consiliul European, în decembrie 2003 și din acel moment, acest document a devenit de maximă importanță pentru Uniunea Europeană. Demersurile Germaniei au fost cele care au inițiat elaborarea unei strategii europene globale, absolul necesar, în contextul în care politica europeană externă și de Securitate, deveinse tot mai presantă, UE devenind actor de importanță globală.
„O Europă sigură într-o lume mai bună. Strategie europeană de securitate“, este titlul dat de către autor. Tripleta, mediul de securitate, obiectivele strategice ale Uniunii și implicațiile politice pentru Europa, asupra căreia se oprește documentul, formează cadrul pe care J. Solana își ordoneaz ă ideile majore despre securitatea continentului și securitatea mondială. Prealambulul documentrului, include argumentele peremptorii ale structurii strategiei europene de Securitate, unde se subliniază faptul că nici o țară nu poate face față singură problemelor de Securitate complexe, iar declanșarea conflictului din Balcani, a reamintit Europei că războiul nu a dispărut de pe continent. În ultimul deceniu, în lume nu a existat nici măcar o regiune care să nu fie afectată de conflicte armate, iar cele mai multe victim au fost civile, pentru că majoritatea conflictelor au fost în interiorul statelor, nu între state. În anul 2003, când a fost concepută strategia, Uniunea Europeană, avea 25 de state membre, peste de milioane de locuitori și o producție, ce reprezenta un sfert din produsul national brut mondial.
Principalele idei ale SES, sunt bazate pe principiul dezvoltării durabile, al politicii de bună vecinătate și al colaborării cu organizațiile internaționale în vederea asigurării securității pentru Europe și nu numai.
Cu o gamă largă de instrumente în portofoliu, Uniunea Europeană, era deja un actor mondial, dar în decursul ultimului deceniu, forța Uniunii, a crescut considerabil, prin integrarea a trei state importante, din punct de vedere strategic, România și Bulgaria în 2007 și Croația în 2013. „Europa trebuie să fie pregătită să-și asume partea sa în responsabilitatea securității internaționale și a construirii unei lumi mai bune“, în acest context credibilitatea și eficienta provin din interesele Europei și din întărirea organizației din toate punctele de vedere, iar necesitatea unei strategii de Securitate derive, tocmai din aceste motive.
Strtegia UE, este o strategie de securitate globală, pentru că și principalele riscuri și amenințări de la adresa securității sunt de ordine mondială, în special datorită interdependenței dintre state. Javier Solana, în strategie, evidențiază evoluția post Războiului Rece, respectiv deschiderea frontierelor care leagă din ce în ce mai strâns aspectele externe de cele interne, libertatea și prosperitatea oamenilor generate de fluxurile de investiții și schimburi, dezvoltarea tehnologiilor și promovarea democrației, marje largi de manevră pentru grupări nonstatale, ce pot juca un rol important în afacerile internaționale. În acest mediu interdependent, globalizat, principalele amenințări identificate în strategie se refera la:
Terorism, ca o amenințare strategică la adresa Europei, după evenimentele din septembrie 2001. Acesta are un caracter mondial și este legat de extremismul religios violent
Proliferarea armelor de distrugere în masă, ce reprezintă cea mai pontențială amenințare la adresa securității europene. O vulnerabilitate mare în aceast caz, este controlul asupra exporturilor și al prevederilor tratatelor internaționale, care pot fi exploatate de grupările teroriste
Conflictele regionale din vecinătate, respectiv, Transnistria, Caucaz, Nordul Africii și Orientul Mijlociu, dar și conflictele indepărtate din punct de vedere geografic, sunt capabile să genereze insecuritate și instabilitate, violență, extremism și terorism, pierderi de vieți omenești și distrugeri în infrastructură și pot antrena șubrezirea statelor, amenință minoritățile etnice, drepturile și libertățile fundamentale ale oamenilor, instituțiile statale, creează oportunități pentru crima organizată, stimulează cererea de arme de distrugere în masă;
Instabilitatea statală, respectiv, proasta guvernare, corupția, abuzul de putere, instituțiile slabe, lipsa de răspundere și conflictele civile, care pot măcina autoritatea statală din interior, fapt ce poate duce și la colapsul altor state și la instabilitate regională
Crima organizată, este o amenințare foarte importantă internă, însa care are o dimensiune externă ce include traficul de arme, ființe umane, droguri și migrație ilegală. Pirateria maritime este de asemenea asociată cu crima organizată. Activitățiile criminale pot fi associate foarte ușor cu statele slabe sau în curs de eșuare, iar uneori chiar domină statul.
“Punând laolaltă aceste elemente diferite – terorismul angajat în direcția violenței maxime, disponibilitatea armelor de distrugere în masă, criminalitatea organizată, slăbirea sistemului statal și privatizarea forței – am putea fi confruntați, într-adevăr, cu o amenințare radicală.”
Vulnerabilitățiile identificate în documentul strategic, pornesc de la dependența Europei din punct de vedere eneregetic și încălzirea globală, dar de asemenea sunt identificate și elemente ce pot fi considerate ca riscuri și pericole, cum ar fi eșecul creșterii economiei, săracia, foametea și multe altele.
Consiliul European a adopatat o serie de obiective strategice, plecând de la amenințările identificate în strategie, astfel:
Reacția la amenințări și combaterea acestora, prin mutarea „primei linii de ap ărare” în afara UE și prin recunoașterea faptului că „niciuna dintre aceste amenințări nu este pur militară și nici nu poate fi combătut ă doar prin mijloace militare”. În consecință, UE își propune pentru viitor o abordare multilaterală a provocărilor la adresa securității;
Construirea securității în vecinătatea apropiată: interes major ca statele din vecinătate să fie bine guvernate și administrate; ărgirea UE nu trebuie să genereze noi linii de demarcație; sarcina UE este de a promova un cerc de state stabile, bine guvernate în partea de est a Uniunii (devin necesare dialogul și cooperarea cu țările din bazinul mediteranean, din Orientul Mijlociu și Caucaz, rezolvarea conflictului arabo-israelian fiind o prioritate strategic ă pentru UE);
Fundamentarea ordinii internaționale pe multilateralism: dezvoltarea unei comunități internaționale puternice, cu instituții funcționale, guvernate conform principiilor dreptului international. Prima SES, adoptat ă de Uniunea Europeană la Consiliul European de la Bruxelles din 12 decembrie 2003, propune ca organizația să devină: mai activă – o cultură strategică în măsură să asigure o intervenție rapidă, robustă și în timp oportun, folosind instrumente/acțiuni politice, diplomatice, militare, civile și comerciale; mai capabilă – noua Agenție Europeană de Apărare are un rol major în dezvoltarea capacităților de apărare; mai coerentă – punctul forte al ESDP și CFSP este convingerea c ă „suntem puternici când acționăm împreună”; actuala provocare constă în a pune laolaltă și la lucru diferitele instrumente și capabilități
Operaționalizarea fermă a aceste strategii, activismul, coerența și capailitatea organizației sunt o confirmare, la 12 ani de la adoptarea strategiei, că Uniunea Europeană este unul dintre actorii mondiali principali. Am fost martorii implicării și adapării continue a Uniunii, mai ales în ceea ce privește dimensiunea ei militară. Noi capabilități și-au dovedit importanța în cadrul Uniunii. Pe de altă parte, a sporit coerența de acțiune a statelor membre, aducând argumente tot mai clare asupra faptului că organizația poate interveni sinergic în gestionarea unor probleme de competență globală. Strategia de Securitate are pentru Uniune semnificația unui pas înainte de mare consistență pe traseul politicii externe și de securitate. Analiștii europeni, dar și guvernele văd în formularea acesteia prezența consecințelor strategice ale dublei schimbări de orientare devenită necesară după 9 noiembrie 1989 și 11 septembrie 2001. Pe bună dreptate, este evidențiat jalonul pe care documentul îl pune în definirea strategică a rolului și misiunilor UE după schimbările dramatice intervenite pe scena politică și în raport cu mondializarea.
În spațiul agitat al conflictului din Irak și al problemelor post război, strategia introduce un mesaj esential și probează că „UE are vocația de a vorbi pe o singur ă voce, când trebuie să releve riscurile și să stăpânească pericolele actuale“.
Europa lărgită, este văzută ca un actor pe scenta internațională, ce are o responsabilitate mondială, SES evidențiază faptul ca Uniunea trebuie să își pună în valoare ponderea politică, economică, dar și militară. Aceasta strategie, surprinde punctele forte ale Uniunii, prin buna gestionare a cizelor, dar de asemenea le corelează cu riscurile și amenințările, cu care se confrunta Europa.
I.3 Raportul privind punerea în aplicare a Strategiei Europene de Securitate. Asigurarea securității într-o lume în schimbare
La cinci ani de la adoptarea Strategiei europene de securitate, Uniunea Europeană a realizat un raport privvind punerea în aplicare a Strategiei Europene de Securitate, din 2003. UE rămâne o ancoră de stabilitate. Extinderea a răspândit democrația și prosperitatea pe continentul nostru. Balcanii se schimbă în bine. Politica noastră de vecinătate a creat un cadru puternic pentru relațiile cu partenerii de la sud și de la est, având acum o nouă dimensiune constituită din Uniunea pentru Mediterana și Parteneriatul estic. Din 2003, UE a produs o schimbare din ce în ce mai semnifi cativă în ceea ce privește abordarea crizelor și a conflictelor, în țări precum Afganistanul sau Georgia. La peste douăzeci de ani după războiul rece, Europa se confruntă cu amenințări și provocări din ce în ce mai complexe
Prezentul raport nu înlocuiește SES, ci o consolidează. În acest raport s-au identificat o serie de amenințări și provocări la adresa Uniunii Europene, în domeniul securitătii, iar unele din acestea au devenit mai complexe, sau mai importante decât în anul 2003 când a fost realizată strategia de securitate.
Proliferarea armelor de distrugere în masă, atât de către orgranizații teroriste cât și de către state, identificată în SES ca „probabil cea mai mare amenințare la adresa securității UE”. După cum arată raportul facut în 2008, acest risc a crescut, exercitând presiune asupra cadrului multilateral. În timp ce Libia și-a desființat programul privind armele de distrugere în masă (ADM), Iranul și Coreea de Nord trebuie încă să câștige încrederea comunității internaționale. O posibilă renaștere a energiei nucleare civile în următoarele decenii dă naștere, de asemenea, unor provocări la adresa sistemului de neproliferare, dacă nu este însoțită de măsuri de siguranță corespunzătoare. UE a fost foarte activă în forurile multilaterale, pe baza Strategiei privind ADM, adoptată în 2003, și în centrul eforturilor internaționale de rezolvare a chestiunii programului nuclear al Iranului. Strategia subliniază prevenirea, acționând prin intermediul ONU și al acordurilor multilaterale, în calitate de donator-cheie și conlucrând cu țări terțe și organizații regionale pentru a consolida capacitățile acestora de a preveni proliferarea.
Terorismul și criminalitatea organizată, sunt o amenințare mare la adresa întregii lumi. După adoptarea SES, au avut loc atentate teroriste la Madris și Londra, iar altele au fost dejucate. Criminalitatea organizată continuă să amenințe societățile noastre, cu traficul de droguri, de ființe umane și de arme, alături de frauda internațională și de spălarea banilor.Din 2003, UE a făcut progrese în abordarea ambelor probleme, luând măsuri suplimentare în interiorul Uniunii, în cadrul Programului de la Haga din 2004 și adoptând, în 2005, o nouă strategie pentru dimensiunea externă a justiției și a afacerilor interne. Acestea au facilitat desfășurarea anchetelor la nivel transfrontalier și coordonarea urmăririlor în justiție.
Strategia UE de combatere a terorismului, adoptată, de asemenea, în 2005, se bazează pe respectarea drepturilor omului și a dreptului international.. Aceasta prezintă o abordare cvadridimensională: prevenirea radicalizării și a recrutării și factorii care le cauzează; protejarea țintelor potențiale; urmărirea teroriștilor; și răspunsul în urma unui atac. Deși acțiunea la nivel național rămâne de o importanță vitală, numirea unui coordonator al luptei împotriva terorismului a reprezentat un important pas înainte la nivel european. În cadrul UE, s-au luat multe măsuri pentru a proteja societățile noastre împotriva terorismului.
Putem observa în raport, ca se pune un accent deosebit pe eforturile suplimentare ce trebuiesc făcute pentru a opri finanțarea terorismului, precum și pentru o politică europeană eficientă, cuprinzătoare, privind schimbul de informații și ținând cont de modul corespunzător de protecție a datelor cu caracter personal. De asemenea se exprimă necesitatea combaterii radicalizării și recrutării prin ideologia extermistă și totodata combaterea discriminării. În ceea ce privește criminalitatea organizată, parteneriatele existente din vecinătate și cu partenerii-cheie, precum și cele din cadrul ONU, ar trebui să fie aprofundate, pentru a aborda circulația persoanelor și cooperarea polițienească și judiciară. Implementarea instrumentelor ONU existente privind criminalitatea este esențială., după cum subliniază raportul.
Securitatea cibernetică, este contrurată abia în 2006, unde s-a abordat criminalitatea prin internet, datorită creșterii considerabile de atacuri cibernetice la adresa sistemelor IT guvernamentale sau private din statele membre ale Uniunii Europene. Economia, siguranța statelor și a cetățenilor se bazează pe infrastructură critică, iar în zilele noastre această infrastructură este foarte mult bazată pe internet.
În strategia pentru Securitate cibernetică și în raportul realizat în 2008 este subliniată importanță continuarea eforturilor de a combate criminalitatea cibernetică, drept urmare Uniunea Europeană a sprijinit prin parteneriatul strategic cu NATO și adoptarea la summit-ul NATO din 2014, a unor modificari aduse articolului 5 din Tratatul de la Washington. Inițial articolul 5 prevedea raspunsul armat, în cazul unei agresiuni de ordin militar, iar după summit-ul de anul trecut în cazul unui atac cibernetic la adresa unei țări membre NATO, Alianța poate răspunde și militar daca Consilul Nord-Atlantic consideră că este cazul.
Astfel putem observa creșterea sensibilității acestei probleme, nu doar în cadrul NATO, creșterea măsurilor de securitate fiind datorată numeroaselor atacuri cibernetice, duse la bun sfârșit ca în cazul Estoniei, sau dejucate și oprite înainte de a avea efecte grave asupra unui stat. n pofida numeroaselor atacuri informatice împotriva Statelor Unite și Europei, țintele primare ale Rusiei rămân cele situate cel mai aproape de frontiere. Din acest punct de vedere, strategia lui Putin este evidentă: subminarea și destabilizarea guvernelor alese democratic în țările vecine, cu scopul obținerii de câștiguri politice, economice și a influenței strategice. Generând susținere internă, în aceste țări, pentru politicile Rusiei, prin intermediul elitelor politice și culturale și a instituțiilor media, Putin speră să reconstruiască o sferă de influență europeană și să exercite control în decizii de importanță strategică pentru Rusia. Aceste tactici, la fel ca și războiul informațional propriu-zis, nu sunt noi, dar utilizarea lor a atins acum un nivel de intensitate nemaiîntâlnit de la momentul maxim al Războiului Rece”, subliniază George Maior, notând că acest proces a început în anii 2000, în contextul relansării graduale a complexului militar și de spionaj rus sub coordonarea lui Vladimir Putin, fost ofițer KGB și fost director al FSB. Fostul director al SRI spune că dezvăluirile despre atacurile cibernetice lansate în toamna anului trecut asupra Statelor Unite arată că Rusia este angajată într-un intens război informațional împotriva Occidentului, alte ținte ale atacurilor cibernetice ruse vizând Germania, Estonia, România, Ucraina și Georgia.
Importanța securității energetice este de asemenea definită în anul 2003 și reanalizată în 2008 și putem observa cum preocupările legate de dependența energetică a Europei a crescut de la an, la an. Raportul arată că datorită producției aflate în scădere, până în anul 2030, Europa va trebui să își asigure până la 75% din necesarul de petrol și gaze, din import. Problema, din punct de vedere al asigurării securității, este că aceastea nu pot fi furnizate decât de un număr limitat de țări, iar unele dintre aceste țări se confruntă cu amenințări la adresa securității și stabilității. Soluția oferită de Uniunea Europeană, combină dimensiunile interne cu cele externe ale politicii energetice, astfel s-a stabilit că o piață unificată a energiei, cu o mai mare interconectare, care să acorde o atenție deosebită celor mai izolate țări, este mai eficientă și mecanisme de criză pentru a rezolva problema în treruperilor temporare în aprovizionare.
La momentul actual se discută despre o Uniune Energetică, care ar însemna asigurarea unei medii europene a prețurilor, pentru ca prețurile din piața internă unică să se alinieze la un preț mediu Acest preț mediu egal, trebuie să fie peste tot în Uniune.
O mai mare diversificare a combustibililor, a surselor de aprovizionare, precum și a rutelor de tranzit, este esențială, după cum sunt și buna guvernanță, respectarea statului de drept și investițiile în țări-sursă. Politica UE sprijină aceste obiective prin angajamentul cu Asia Centrală, Caucazul și Africa, precum și prin Parteneriatul Estic și Uniunea pentru Mediterana. Energia reprezintă un factor major în relațiile dintre UE și Rusia. Politica UE trebuie să abordeze rutele de tranzit, inclusiv prin Turcia și Ucraina. Aceaste două tări, reprezintă un pericol la adresa securității Uniunii Europene, Ucraina se afla într-o stare de criza și de conflict cu Rusia, iar Turcia datorită confictului cu Republica Cipru, a rămas la statutul de țară canditată la UE înca din 2005.Această Uniune Energetică a fost propusă de SES, dar și de Strategia-cadru pentru Uniunea Energetică, din februarie 2015 și aceasta din urmă are trei scopuri clare, securitatea aprovizionării, durabilitatea și competitivitatea.
Evnimente neașteptate au zguduit piața energiei, în ultimii ani : boom-ul gazelor de șist din SUA, dezastrul nuclear de la Fukushima, care a determinat închiderea centralelor nucleare în Japonia și creșterea accentuată a dependenței acestei țări de importurile de hidrocarburi, în speță de gaz, iar recent, criza ruso-ucrainiană, care, drept urmare a actului de anexare a Crimeei la Rusia, a generat cea mai mare criză regională de la Războiul Rece. În jocul geopolitic în curs de derulare în Ucraina, Rusia deține câteva atu-uri puternice: faptul că asigură mai mult de jumătate din importul de gaze al Ucrainei și aproximativ 32-34 % din importul anual de gaze naturale al Europei îi dă posibilitatea de a utiliza gazul ca și o„armă”de șantaj politic și ca factor de descurajare a oricărei măsuri de retorsiune din partea UE la adresa politicii sale de ocupație. Dar, la rândul său, Rusia este vulnerabilă în raporturile cu UE, deoarece bugetul său depinde în proporție de peste 50% de exporturile de hidrocarburi în această zonă. Ucraina reprezintă un „pivot geostrategic” esențial, datorită amplasării sale strategice între principalii producători de energie pe de-o parte (Rusia și zona Mării Caspice) și consumatorii din regiunea Eurasia, rețelei importante de conducte de tranzit internațional existentă pe teritoriul său și amplelor capacități de stocare subterană a gazelor. Riscul unei întreruperi a livrărilor de gaz din Rusia către Ucraina, și implicit, către țările UE nu a reprezentat decât o falsă miză a crizei dintre UE și Rusia, dovada fiind faptul că, în prezent, Ucraina și Rusia sunt pe cale de a ajunge la un acord de compromis în domeniul gazelor și la o soluție pașnică a crizei politice.
Pentru Rusia, o reducere a livrărilor către Ucraina ar fi degradat și mai mult relațiile de afaceri cu principalii săi parteneri europeni, iar pentru Ucraina, care se confruntă cu noi măsuri de austeritate impuse de Fondul Monetar Internațional – orice perturbare a importurilor de gaz ar determina creșterea prețurilor pentru consumatori. Miza reală a “crizei ucrainiene” a constituit-o dobândirea accesului la resursele de hidrocarburi din Marea Neagră și a controlului asupra principalelor coridoare energetice dinpre Asia în condițiile în care, o dată cu teritoriul Crimeei, Rusia a anexat și platforma continentală marină aferentă acestuia, care se presupune că ar deține vaste rezerve de țiței și gaze. Rusia a fost percepută, în ultimul deceniu, drept principalul obstacol împotriva planului de preluare, de către SUA, a controlului asupra rutelor energetice (de transport) care leagă Europa de Eurasia, via Balcani. Ambele grupuri de putere (SUA-UE, pe de-o parte și Rusia, pe de alta) au fost motivate de dorința de a se asigura că Ucraina va rămâne în sfera lor de influență.
Parteneriatele cu zona Asia-Pacific și Statele Unite, sunt evidențiate mai ales în contextul de cercetare, obiectivul fiind de a plasa cercetarea și inovarea în centrul uniunii energetice. UE ar trebui să se afle în avangarda tehnologiilor pentru rețele inteligente și locuințe inteligente, a transporturilor curate, precum și a combustibililor fosili nepoluanți și a celei mai sigure producții de energie nucleară din lume.
Schimbările climatice, au fost menționate în SES, însă au fost mult mai evidențiate în raportul din 2008 al Înaltului Reprezentant și al Comisiei Europene,către Consiliul Euroean. Schimbările climatice sunt descrise ca fiind factori care multiplică amenințările. Dezastrele naturale, degradarea mediului și concurența pentru resurse exacerbează conflictele, în special în situații de sărăcie și de creștere a populației, cu consecințe umanitare, medicale, politice și de securitate, inclusiv o migrație sporită. Schimbările climatice pot să conducă și la dispute asupra rutelor comerciale, zonelor maritime și resurselor inaccesibile anterior. Uniunea Europeană s-a implicat active în prevenirea conflictelor și ăn gestionarea crizelor, dar capacitățiile de analiză și alertă timpurie, depind foarte mult de colaborarea cu organizațiile intenaționale, în special cu Organizația Națiunilor Unite. Este necesară și colaborarea intesivă cu tările care sunt expuse riscurilor, în vederea întăririi capacitățiilor acestora de a face față efectelor.
Pentru că implicarea maxim ă a UE în securitatea globală este o chestiune de viitor, orice analiză privind opțiunile instituționale și ale PESC în domeniu se raportează la momentul decembrie 2001, când, la Laeken, s-a convocat Convenția asupra viitorului Europei.
Uniunea European ă beneficiază de o viziune strategică, integrată în cadrul propriei Strategii de Securitate, cât și de instrumentele necesare asumării unui rol operațional în domeniul managementului crizelor, ceea ce-i permite să fie, astăzi, angajată activ în dezvoltarea unui profil global în arhitectura de securitate internațională.
Pe plan instituțional intern, organizația parcurge un proces complex de reconfigurare a rolului pe care îl are în gestionarea securității globale, de dezvoltare pe coordonate extinse a dimensiunii de securitate și ap ărare, susținut ă de operaționalizarea capacităților relevante pe aceast ă dimensiune. Respingând ab initio violența, teroarea și fanatismul, ner ămânând indiferent ă la nedreptățile cu care lumea se confruntă în prezent, UE se afirmă ca o putere aflat ă în c ăutarea unui cadru moral pe care s ă se bazeze un proces de globalizare ancorat în principiile solidarității și ale dezvolt ării durabile, o forță în măsură să se transforme într-un factor de stabilitate și un model de urmat, dat ă fiind noua arhitectură multipolară a lumii.
Cvasitotalitatea realizărilor sale de după 2003 le datorează aplicării prevederilor de largă deschidere ale Strategiei europene de securitate, o strategie globală, care prezintă o viziune comună a amenințărilor și răspunsurilor ce trebuie aduse acestora, ofer ă Uniunii un ghid de acțiune internațională și invită la dezvoltarea unei culturi strategice europene și a capacităților – militare, civile, diplomatice – necesare Europei pentru a interveni în mediul regional, continental și global de securitate. Prin materializarea ideilor SES 2003, iar în continuare ale viitoarei SES, revizuite, ce se preconizeaz ă a fi lansat ă în decembrie 2008, cu o nou ă ierarhizare a amenințărilor la adresa securității europene și globale, organizația este pe cale de a deveni o autoritate politică credibilă europeană, un actor regional responsabil, iar prin multitudinea și amploarea demersurilor întreprinse în planul securității și stabilității regionale și globale, are un important aport la afirmarea calității sale de putere mondial ă credibilă. Acest trend de afirmare acționa ă, constatăm, asemenea majorității analiștilor domeniului, provine din ansamblul operațiilor sale militare, care întăresc vizibilitatea PESA pe continent și în lume, permit validarea principalelor instrumente ale PESA, contribuie la ameliorarea capacităților de apărare ale Uniunii, confirmă ideea parteneriatului strategic cu un NATO puternic, dar nu exclusiv, completeaz ă un dispozitiv de apărare europeană global, contribuie la construirea unei puteri mondiale credibile.
Creșterea în viitor a rolului UE în asigurarea securității globale va depinde, într-o măsură foarte mare, de contribuția sa la întărirea guvernării globale, a instituțiilor internaționale și a valorii dreptului internațional, dar și de modul în care se vor implica China și India, ca puteri în ascensiune, precum și Rusia, în ceea ce privește asumarea responsabilității pentru starea guvernării globale și soluționarea provocărilor globale, precum și de rolul esențial pe care îl vor juca partenerii transatlantici, împreună, în acest context. Eforturile UE de a se afirma ca actor global se lovesc de una din opreliștile cele mai serioase, finanțarea PESC/PESA. Cuantumul total de 174 miliarde de euro, alocat pentru PESC pentru perioada 2007-2013, este un bun exemplu în acest sens : analizat în detaliu, prin prisma misiunilor Uniunii, acesta se dovedește mai mult decât insuficient. În context, se speră că noul Acord interinstituțional privind disciplina bugetară și buna gestiune financiară va spori, în continuare, participarea Parlamentului la procesul de luare a deciziilor privind PESC și va permite un control democratic mai intens al acțiunilor externe ale Uniunii.
În concluzie, putem afirma că SES, elaborată în 2003, exprimă corect amenințările și completarea strategiei, cu raportul din 2008, este binevenită, însă în lumina evenimentelor post-2008, din punctul nostrum de vedere, trebuie elaborată o nouă strategie de Securitate pentru o Uniune mai complexă, cu un rol mai important pe scena relațiilor internaționale, chiar dacă Uniunea Europeană nu prevede un termen de revizuire a Strategiei de Securitate, la fel ca Statele Unite sau Rusia.
I.4 Germania, locomotiva Europei
Germania nu a fost niciodata la fel de prosper, sigură și liberă cum este astazi. Dar puterea si influența implica responsabilitati. Cea ce, de asemenea, înseamna că trebuie sa preia noi responsabilitati, mai exact de lider al Uniunii Europene și lider mondial.
Înainte de 1990 politica externă a Germaniei, a derivat dintr-un concept cu două puncte fixe de referință : un trecut de depașit și un viitor de împlinit. Datorită trecutului Germaniei, s-a dezvoltat un angajament necondiționat pentru demnitatea umană, libertate, statul de drept și pentru democrație, dar și pentru ordinea internationala bazata pe norme universale. Acest angajament rămâne valabil.
Obiectivul Germaniei de unitate națională și amenințarea venită din Est, au devenit baza pentru integrarea sa în Europa și în Alianța Atlanitică. Al doilea punct de referință a dispărut dupa căderea Zidului Berlinului și dizolvarea Pactului de la Varșovia. ONU, UE și NATO răman cadrul definitoriu pentru politica externă a Germaniei – dar în acelasi timp , este în căutare de noi orientari.
Republica Federală Germania, chiar de la început, a fost o forță motrice a integrării europene. Până în anii ’90 ai secolului trecut, Germania s-a ocupat, preponderent, de procesele economice ale integrării europene, lăsând Franței primatul politico-ideologic al construcției europene. Odată cu extinderea UE spre est, treptat, Parisul a pierdut acest statul al său în procesul de integrare europeană. Eșecul referendumului din 2005 privind Constituția Europeană a confirmat statutul contradictoriu al Franței de lider comunitar. După reunificarea de la 3 octombrie 1990, în anii ’90 ai secolului trecut, treptat, Germania s-a impus în prim-planul politicii europene. La începutul anilor 2000, guvernul condus de social-democratul Gerhard Schröder, pentru prima dată în istoria Republicii Federale, a pus în discuție prioritatea de bază a politicii externe germane – parteneriatul strategic cu SUA – criticând acțiunea militară americană împotriva regimului lui Saddam Hussein în Irak. Schimbarea vectorului extern al Germaniei a găsit suportul Franței, care până atunci a fost principalul concurent al SUA în Europa referitor la problemele legate de securitate.
Venind la putere în anul 2005, creștin-democrații, în frunte cu Angela Merkel, au revenit la relațiile apropiate cu SUA. În același timp, guvernul german s-a pronunțat pentru continuarea și aprofundarea procesului de integrare europeană. Eforturile și inițiativele germane în integrarea europeană s-au concentrat pe conturarea unei politici externe comune și asigurarea securității prin intermediul tratatelor UE, aprofundarea cooperării în domeniul justiției, politicii și securității interne. Reieșind din optica germană privind Europa, Tratatul de la Lisabona este expresia pragmatismului existent la ora actuală în interiorul UE, cele 27 de state fiind diverse din punct de vedere politic și economic, cu interese și viziuni diferite. Datorită implicației Germaniei continuă procesul de reformare a UE. Reformele reflectă doleanțele Berlinului: lărgirea împuternicirilor în luarea deciziilor cu majoritate calificată de voturi în Consiliul European; participarea Parlamentului European în procesul decizional; integrarea pe baza principiilor stipulate în Carta Drepturilor Fundamentale și introducerea inițiativei civice în calitate de instrument instituțional democratic participativ.
Germania pledează pentru desăvârșirea construcției instituționale a Uniunii Europene, reușind să concentreze relația cu Franța spre proceselul de coeziune în cadrul UE. În prezent, Germania este preocupată de faptul cum să depășească criza economică cu care se confruntă Uniunea Europeană. Berlinul îndeamnă statele UE să-și concentreze eforturile în direcția consolidării uniunii monetare. Cancelarul german mai insistă asupra faptului că organismele europene trebuie să poată interveni în chestiuni legate de bugetele naționale. Această abordare întâlnește rezistența mai multor state, deoarece atinge domenii sensibile ale suveranității naționale, cum sunt piața muncii sau politica fiscală. În politica de extindere, Germania s-a manifestat prin susținerea procesului de integrare a UE atât spre nord, cât și spre sud și est. Berlinul încearcă să stabilească o legătură strânsă cu noile state membre ale Uniunii Europene, în special cele din centrul și sud-estul Europei.
Politica Germaniei față de Europa Centrală și de Sud-Est a prins contur după venirea la putere a cabinetului de miniștri condus de Angela Merkel. Chiar din momentul venirii la putere, Merkel a promis că va stabili o politică strânsă cu Polonia, similare celei cu Franța. Berlinul a promis să nu coopereze cu Moscova „peste capul” Varșoviei. Totodată, Germania a îndemnat Polonia să treacă peste animozitățile istorice și să-și îmbunătățească relațiile cu Rusia. Integrarea țărilor din Balcanii de Vest în Uniunea Europeană este admisă de către Bruxelles. UE aplică statelor din Balcanii de Vest aceeași metodologie ca în cazul noilor state membre și al țărilor aderente. Germania este unul dintre principalii susținători ai integrării Balcanilor de Vest în Uniunea Europeană. Croația va deveni membru al UE cu largul concurs al Germaniei. Cu toate acestea, la summitul Uniunii Europene din decembrie 2012, Germania a refuzat să abordeze chestiunea integrării europene a statelor ex-iugoslave. La acest Summit, cancelarul Merkel a declarat ferm că „nu e momentul potrivit” să se discute despre negocierile privind integrarea Serbiei în UE.
Cezura din 1990, desigur, nu a dus la sfarsitul istoriei, nici macar la istoria Germaniei. Din contra, mediul strategic al Germaniei s-a schimbat mult de atunci. Globalizarea a deschis noi forme de dezvoltare si libertate, dar de aseamenea a creat dependente si vulnerabilitati noi, si a limitat modul de aplicare si modelare al politicii. Dusmanii declarati din trecut au dat curs unor riscuri de securitate, diverse si difuze. Statele emergente cer o mai mare participare. Ordinea internationala post-razboi se clatina, dar o noua putere nu este in grafic. ONU, NATO si UE trec prin schimbari majore; procesul de integrare Europeana este un proces particular în criza.
Germania rapunde acestor schimbari. Angajamentele de sprijin pentru ordinea actuala internatională nu mai este de ajuns. Dar noua situatie haotica și pierderea legaturilor traditionale nu inseamna ca unilateralismul Germaniei are trecere libera in lume, pentru ca Germania – și asta este paradoxul politicii externe a Germnaiei post-unificate – și-a recastigat suveranitatea formală în conformitate cu legiile international într-o perioadă cand cu greu problemele politicii externe mai pot fi rezolvate de o națiune care actioneaza unilateral.
Prin intermediul dezvoltarii tehnologice, globalizarea a creat retele politice, economice si sociale, care acum acopera aproape intregul glob. Aceste retele au creat sfere de libertate si au deschis noi oportunitati pentru cresterea si dezvoltatrea societatii, pentru ca muta bunurile si oamenii prin lume, la fel ca si informatiile si ideile prin mediul cibernetic. Au revolutionat comunicatiile si comertul si au conectat societati insulare intial, la piata si dezbaterile globale. Dar aceasta independent este cu dublu efect: de asemenea cauzeaza un anumit nivel fara precedent de interdependent si vulnerabilitate, cu consecinte pentru autonomia statelor nationale.
Germania,localizata in mijlocul unui spatiu tot mai integrat in UE,acest lucru este evident. Europa beneficiaza de pe urma globalizarii, si Germania profita de Uniune. Integrarea economica si politica a statelor membre UE le da oportunitati pentru afacerile internationale pe care nici macar tarile importante din Europa nu si le pot asigura singure. Pe de alta parte, orice amenintare sau risc cu care se confrunta Europa, afecteaza aproape intodeauna toate statele Europei; are din ce in ce mai putin sens sa organizezi si sa conceptualizezi managementul riscului si protectiei impotriva amentarilor intr-un cadru pur national.
Aceasta noua interdependent si consecintele sale sunt de asemenea evidentiate in politica de securitate. Statele inca sunt principalii actori in lumea politica; puterea, competitia si geografia inca sunt factori cheie in deteminarea relatiilor international. Amenintarile traditionale – razboiul, proliferarea armelor de distrugere in masa – continua sa existe. Totusi, globalizarea a accelerat privatizarea si individualizarea violentei sub forma terorismului si a crimei organizate. De asemenea a adaugat si factorii de risc transfrontalieri, care tinde sa se imbine cu celelate amenintari si impotriva carora statele pot face foarte putine : schimbarea climatica, demografica, migratia necontrolata, scaderea resurselor de hrana si resurse, epidemii, la fel si statele slabe si cele aflate in cadere. Ca rezultat, managementul riscului a devenit noua paradigma a politicii de securitate.
Criza economica globala de asemenea a aratat de asemenea ca retelele asi integrarea de asemenea pot face economiile vulnerabile in noi feluri – si societatiile si guvernele de asemenea. Criza europeana poate ameninta stabilitatea intregii zone; cele mai integrate piete trans-atlantice s-au dovedit de cele mai multe ori a fi vulnerabile. Impactul crizei se poate vedea pe ambele parti ale Atlanticului, sub forma impasurilor politice si institutionale sau prin succesul miscarilor populiste. Acestea fiind spuse, puterile emergente autoritare nu sunt mai bine pregatite sa coopereze cu asemenea socuti decat democratiile Vestice.
Noile tehnologii – principalul instrument de care depinde globalizarea – au impact mare asupra puterii statului. Pe de o parte, au intarit statele. Pentru ca asigura noi capabilitati de a monitoriza si controla cetatenii. Aceleasi tehnologii, totusi, au intarit si actorii sectorului privat – de la luptatori pentru libertate si cetateni , sau consumatori si afaceri, pana la organizatii criminale si teroristi.
Difuziunea puterii in cadrul statelor este insotita si de schimbari de putere in oridinea international. In general, ordinea international de dupa razboi s-a dovedit a fi remarcabil de rezistenta. Nu a existat nici o alternativa care sa concureze cu modelul Occidental, de legitimitate bazata pe drepturile omului, stat de drept, separarea puterilor si democratie. Iar puterea care a garantat aceasta ordine timp de decenii , Statele Unite, continua sa fie, cel putin in viitorul apropiat, singura superputere cu influenta globala si dorinta de a impune oridinea globala.
Cu toate acestea Statele Unite – constientizand resursele sale reduse – trimit semnale clare ca pe viitor angajametele lor in lume vor fi mult mai selective, si ca asteptarile din partea partenerilor vor fi mai mari. Asta inseamna ca Europa, in special Germania, va trebuie sa preia mai multe responsabilitati si sarcini.
Cele trei institutii care au modelat principalele directii ale politicii externe Germane in perioada de dupa razboi – ONU, NATO si UE – se afla in tranzitie. Toate trei se confrunta cu dispute fundamentale intre membrii despre scopuri, structura si atributii. In acelasi timp, puterile emrgente cer o reprezentare mai echitabila in institutiile international; cateva dintre aceste puteri pun sub semnul intrebarii fundamentele lor normative sau chiar legitimitatea lor. Dar de foarte putine ori ofera o alternativa. Statele Occidentale s-au confruntat si ele cu dezacorduri persistente si impasuri ,dovedindu-se în institutiile multilaterale by-pass-ull, bazandu-se in schimb pe “coalitii de vointa” sau in formate informal pentru a putea face fara cizelor si pentru a rezolva problemele.
Aceste schimbari si perturbari ale mediului strategic German – in ordinea mondiala, in problemele Europene, in relatiile cu alte state si in securitatea international – cer o redefinire a obiectivelor nationale ale Germaniei, ca lider mondial și ca lider al Uniunii Europene.Strategia de securitate a Germaniei este din anul 2006, însa conform declarațiilor oficiale, Germania urmează să publice noua strategie de securitate. "Actiunile Rusiei in Ucraina schimba fundamental arhitectura de securitate din Europa", a spus ministrul von der Leyen în deschiderea unei dezbateri publice. Ea a anunțat că "o carte alba" a strategiei de securitate a Germaniei va aparea anul viitor, si ea va cuprinde marile directii de securitate ale tarii. Ursula von der Leyen a mai declarat că "Noua politica a Kremlinului a inceput cu mult inainte de criza din Ucraina și ne va tine ocupati o lunga perioada de timp.Noua strategie înseamnă că armata germană se va concentra în viitor nu numai pe misiuni în regiuni îndepărtate, ca de exemplu Afghanistan, ci va deveni mai implicată în întărirea apărării NATO. Germania ajută deja la sporirea prezenței NATO în Europa’’.
Analizând relațiile ruso-germane, ajungem la concluzia că ele intră într-o nouă fază. După 20 de ani de la sfârșitul „războiului rece”, Germania este puterea economică nr.1 a Europei, pe când Rusia, odată cu revenirea lui Putin la Kremlin, se întoarce din nou în perioada „războiului rece”. Germania manifestă simptome tot mai evidente de supremație politică pe „bătrânul continent”. Această tendință a devenit pregnantă din momentul când SUA, odată cu alegerea lui Barack Obama președinte, a încetat să se ocupe de problemele Europei.
Capitolul II Strategia de Securitate a Statelor Unite ale Americii
II.1. Strategia de Securitate Naționala a Statelor Unite ale Americii.
Strategia de Securitate Națională, descrie SUA ca o forță indispensabilă pentru combaterea unor provocări globale precum terorismul, schimbările climatice și amenințările cibernetice, dar cere "răbdare strategică".
Chiar dacă în mod normal președinții ar trebui să prezinte acest raport anual, în realitate acest lucru nu s-a întâmplat. Atfel, George H. W. Bush nu a prezentat strategia pentru anul 1992, iar Bill Clinton a renunțat la exercițiul strategic în 1999. Mai nou, o nouă cutumă se aplică: atât George W. Bush, cât și Barack Obama au emis doar două rapoarte, în timpul celor mandate consecutive. Astfel, în ultimii 24 ani (1991-2015), au fost emise doar 13 strategii de securitate națională. Un studiu Chatham House remarcă faptul că administrația Clinton a introdus o nouă practică, fiecare NSS comunicând practic o nouă temă; în mod paradoxal însă, în ceea ce privește limbajul, Clinton a reiterat aceeași tropi, mai ales în pasajele referitoare la leadershipul american. Conform aceluiași studiu, NSS din perioada Clinton au fost marcate de globalizare și accentul pe „democrațiile cu economie de piață”,strategiile din administrația George W. Bush s-au concentrat pe războiul împotriva terorismului și utilizarea forței anticipative (pre-emptive force), iar stratega din 2010 și 2015 (în cadrul administrației Barack Obama) a identificat drept direcții în politica externă a SUA ascensiunea Asiei, reluctanța față de operațiuni militare în teatre străine și strategia contra-terorismului.
Administrația Obama a lansat Strategia Națională de Securitate a doua și ultima din această administrație, în februarie 2015. Acesta subliniază revenirea puternică a Americii din criza financiară și importanța de a conduce într-o lume unde supermația Statelor Unite este contestata. Soluția pentru întelegerea SSN, este de a recunoaște contextul apariției. Analiștii de politică externă sunt în prezent împărțiți în două tabere cu privire la cât de gravă, situația lumii, este de fapt. Prima tabără consideră că schimbările din ordinea mondială sunt datorate revenirii geopoliticii și slăbirii statelor din Orientul Mijlociu.
Agresiunea Rusiei, provocările fundamentale cu, care se confrunta securitatea europeană, care este un nucleu de interes constant al Statelor Unite, de la al doilea război mondial. Situația regională din Orientul Mijolciu, seapararea și conflictele, au consecințe catastroale. În zona Asia-Pacific, China se află într-o etapă de ascensiune, care ridică noi riscuri la adresa SUA. O a doua interpretare, susține că Statele Unite se confruntp cu amenințări și provocări dificile, dar respinge ideea că geopolitica este un factor schimbător al jocurilor internaționale, sau că ordinea din Orientul Mijlociu se prăbușește.Din acest punct de vedere, SUA, trebuie să se ocupe individual de criză, fie că este vorba de agresiunea Rusiei sau de creșterea Statului Islamic, însă este important să nu se exagereze în legătură cu semnificația lor. n detaliu, documentul menționează că administrația Obama se va strădui să prevină Iranul să obțină arme nucleare, va lupta împotriva Al-Qaida, ISIL și afiliații lor, va conduce campania împotriva Ebola prin Agenda de Securitate a Sănătății Globale"(Global Health Security Agenda – GHSA, va continua să confrunte "urgenta criză a schimbărilor climatice", să susțină țările care sunt în tranzișie de la autoritarism în căutarea democrației, precum Tunisia și Burma.
Așa cum a fost așteptat, documentul nu sublinează strategii și planuri detaliate pentru a îndeplini prioritățile strategiei naționale menționate. "El servește ca o busolă pentru cum va conduce administrația, în parteneriat cu Congresul, într-o lume cu un mediu de securitate în schimbare, către o pace mai durabilă și o nouă prosperitate", conform Vernadettei Meeham, purtătoarea de cuvânt a Consilului Național de Securitate.
Consilierul pentru securitate națională, Susan Rice, în discursul de lansare al SSN, a declarat ca SUA trebuie să se concentreze pe aspecte vitale ale provocărilor de securitate,inclusiv pe schimbările climatice și neproliferarea armelor de distrugere în masă, nu doar pe conflictele, care unori pot fi instantanee. Președintele Statelor Unite, se poziționează ferm în cea de-a doua categorie, iar documentul de securitate, oferă o strategie coerentă din perspectiva acestei viziuni asupra lumii.
Documentul condamnă agresiunea Rusiei, fiind într-un contrast puternic cu strategia din 2010, care prevedea colaborarea, dar nici nu există o secțiune specială pentru cazul Rusiei și nici nu o listează în primele opt riscuri strategice pentru Statele Unite. Rusia este menționată în lista aliaților pentru asigurarea securității, dar exclude războiul din Ucraina.
Strategia de Securitate poziționează SUA în fruntea ordinii mondiale și prevede păstrarea supremației într-o manieră sustenabilă. Se evidențiază cinci principii de guvernare și acțiune în relațiile internaționale
lead with strength- conducerea ferma- după un deceniu dificil, America este într-o creștere puternică în fiecare zi. Economia este dinamică si rezistentă. Revenirea SUA după o recesiune globală, prin crearea unor noi locuri de muncă și puterea militară care la momentul actual este de neegalat, fac ca, excepționalismul american să nu fie contestat. Față de momentul publicării strategiei de securitate anterioare, a crescut avantajul competitiv și s-a consolidat poziția de lider în educație, energie, știință și tehnologie, cercetare și dezvoltare. S-a realizat o transformare de energie în America de Nord, s-a realizat fortificarea infrastructurii critice împotriva tuturor pericolelor, în special în ceea ce privește spionajul și atacurile cibernetice
lead by example- conducerea prin puterea exemplului- Puterea instituțiilor și respectul pentru statul de drept stabilește un exemplu pentru o guvernare democratică. Acest lucru înseamnă protejarea drepturilor și libertăților civile ale cetățenilor SUA în timp ce creșterea transparenței și a responsabilității este prezentă.
lead with capable partners- colaborarea cu parteneri capabili- Într-o lume interconectată, nu există probleme globale care pot fi rezolvate fără Statele Unite, și sunt doar câteva care pot fi rezolvate doar de către Statele Unite. Leadership-ul american rămâne esențial pentru mobilizarea acțiunilor colective, pentru a aborda riscurile globale. Este prevăzută colaborarea cu partenerii și aliații SUA, ca reper pentru angajementele internaționale, însă nu este exclusp extinderea sferei de cooperare, pentru a include noi parteneri statali sau non-statali.
lead with all the instruments of U.S. power- conducerea prin toate mijloacele de putere ale SUA- combinarea avantajelor strategice este absolut neceseară pentru menținerea superamației.Puterea militară trebuie să fie pregătită să apere interesele SUA, oferind o pîrghie esențială pentru diplomație.Utilizarea forței nu este singurul instrument aflat la dispoziția SUA, iar aceasta nu este principalul mijloc prin care SUA se impune în străinătate. Se sugerează astfel descurajarea, prin prisma faptului că prima linie de acțiune este diplomația, însă aceasta are în spate cea mai puternică armată din lume. Toate instrumentele sunt mai eficiente cu ajutorul abilităților profesioniștilor de a culege informații și prin calitatea intelligence-ului, prin colecteare, analizează și producție de informații
lead with a long-term perspective- guvernarea sustenabilă- în întreaga lume, există tranziții istorice în curs de desfășurare, care se vor derula timp de decenii. Această strategie poziționează SUA în capacitatea de a influența traiectoriile lor, în posibilitatea să profite de oportunitățile pe care le creează, și în deplină capacitate de a gestiona riscurile pe care le prezintă..
New York Times nota că, în document, cuvântul lider, în engleză ca verb și substantive, lead și leadership, se regăsește de aproape 100 de ori, o reflectare a intenției administrației Obama de a respinge acuzațiile ciriticilor că nu este activă pe plan internațional. Documentul de 29 de pagini este diferit față de anterioara strategie, din 2010, prin faptul că precedenta se concentra pe a pune capăt războaielor din Irak și Afghanistan, ieșirea din criza globală și „resetarea” relațiilor cu Rusia.
II.2. Obiectivele strategice
Noua strategie se concentrează asupra provocărilor pe termen lung, cum ar fi :
Securitatea cibernetică
Sănătatea mondială
Schimbările climatice
Statele eșuate
Securitatea energetică
Statele Unite ale Americii se confruntă cu un mediu complex și evoluție permanenta de securitate cu amenințări extrem de periculoase, omniprezente, și evazive, iar Statele Unite au avut capacitatea de a se adapta noilor provocări.Strategia de securitate din 2015, pune un mare accent pe securitatea cibernetică și pe rolul intelligence-ului. Intelligence-ul rămâne concentrat pe misiuni de inteligență cibernetică, combaterea terorismului, counterproliferare, contrainformații, precum și pe actiuni cu privire la amenințările reprezentate de actorii statali și non-statali ce reprezinta o amenintare la securitatea naționala și la interesele în întreaga lume.
Statele naționale cheie continua sa urmareasca agende care concureaza cu interesele Statelor Unite.China are un interes in ceea ce priveste Asia de Est stabila, dar ramane opaca cu intentiie sale strategice si de interes datorita modernizarii militare. Rusia este probabil in cautare sa-si reafirme puterea si influenta in moduri care submineaza interesele Statelor Unite, dar pot fi dispusi sa lucreze cu SUA cu privire la problemele de inalta prioritate atunci cand interesele converg. Centrul atentiei Comunității de Intelligence ramane pe urmarirea Coreei de Nord, a capacitatiilor nucleare si a rachetelor balistice si intrasigenta lor internationala. Eforturile nucleare ale Iranului rămân o preocupare cheie, în plus față de programele sale de rachete, sprijinul pentru terorism, regimul dinamic si capabilitatiile militare in curs de dezvoltare. Potențialul de instabilitate mai mare în Orientul Mijlociu și Africa de Nord vor necesita în continuare vigilenta C.I.
Comunitatea de Intelligence identifica misiunile de actualitate primare, care trebuie să se realizeze prin implementarea strategiei de securitate:
-Cyber Intelligence-furnizeza informații cu privire la amenințările cibernetice;
-Counterterrorism- să înțeleagă și să contraatace implicarea în terorism și activități conexe;
-Counterproliferare- contracara amenințarea și proliferarea armelor de distrugere în masă;
-Counterintelligence-contracara eforturile entităților străine de informații
Principalele riscuri la adresa Statelor Unite, identificate în strategie, pentru a căror combatere se vor mobiliza proiritar toate froțele neceseare sunt
Atac catastrofal asupra patriei SUA sau asupra infrastructurii critice;
Amenințări sau atacuri împotriva cetățenilor americani în străinătate și împotriva aliațiilor SUA
Criza economică globală sau încetinire creșterii economice pe scară largă;
Proliferarea și / sau utilizarea de arme de distrugere în masă;
Focare severe la nivel mondial de boli infectioase;
Schimbările climatice;
Perturbări majore ale pieței de energie;
Consecințe de securitate semnificative asociate cu statele slabe sau falimentare (inclusiv atrocități și acțiuni ale crimei organizate transnaționale).
După cum putem observa, SUA nu își asumă doar protecția și apărarea cetățenilor și integritatea și suveranitatea statală, misiunea de asigurare a securității se extinde peste granițele statului.Aceste responsabilități de a veghea la mediul international de securitate, este motivate prin prisma faptului că acesta servește interesele naționale, iar amenițările cu care se confruntă sunt globale. Asumearea rolului de “jandarm” mondial, este contestată de Rusia, care consideră SSN o jicnire la adresa statului rus. Consilierul pentru securitate naționala al președintelui, Susan Rice, a explicat de ce Statele Unite vor contribui la consolidarea apărării Republicii Moldova, a Ucrainei și a Georgiei: "Agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei este un atac barbar și criminal asupra normelor și legislației internaționale. Împreună cu partenerii europeni am creat o coaliție internațională pentru a impune Rusiei costuri politice și economice, pentru a evita repetarea invaziei în Georgia care nu a avut urmări. Vom continua să exercităm presiuni dacă Rusia nu își schimbă dramatic atitudinea.
SSN a fost contestată și de oameni politici și analiști din SUA, de exemplu senatorul republican Lindsey Graham, care a sugerat că rivalii SUA vor fi încurajați. "Mă îndoiesc că SI, mullahii iranieni sau Vladimir Putin vor fi intimidați de strategia 'răbdării strategice' a președintelui Obama"
În linii generale, SSN, descrie și sistuația din Asia-Pacific, elimanarea sărăciei mondiale și neseitatea echilibrului. Ca prioritate este descrisă întărirea alianțelor, în special cu NATO și Europa, în contextul relațiilor tensionate cu Rusia. Nu sunt excluse nici parteneriatele multilaterale, pentru prevenirea proliferării armelor de distrugere în masa și a atrocitățiilor.
În SSN, este evidențiat faptul că SUA vor sprijini aspirațiile țărilor din Balcani și Europa de Est în vederea integrării europene și euroatlantice, vor continua să transforme relația cu Turcia, vor consolida relațiile cu țările din Caucaz și vor încuraja rezolvarea conflictelor regionale. NATO este cea mai puternică alianță din lume, iar Articolul 5 privind apărarea colectivă rămâne un angajament important pentru Statele Unite, care se vor asigura că Alianța este pregătită și capabilă să răspundă la situații de criză și să asigure securitatea.
Implicarea SUA în Europa și în regiune, este clar explicate prin declararea că Washingtonul va continua aprofundarea relațiilor cu Uniunea Europeană precum și a relației NATO-UE. Agresiunea Rusiei în Ucraina arată clar că securitatea europeană și regulile internaționale împotriva agresiunilor teritoriale sunt puse sub semnul întrebării. SUA conduc eforturile internaționale pentru sprijinirea poporului ucrainean, oferă asigurări aliaților prin antrenamente și exerciții, precum și printr-o prezență dinamică în Europa Centrală și de Est, subliniază Strategia de Securitate. SUA vor coopera cu Europa pentru a-și îmbunătăți securitatea energetică pe termen scurt și lung și vor susține parteneri ca Georgia, Ucraina și Republica Moldova pentru a-și asigura apărarea. Washingtonul va continua să impună costuri Rusiei prin sancțiuni și alte mijloace, concomitent cu contracararea propagandei înșelătoare a Moscovei. În același timp, Statele Unite vor lăsa deschisă posibilitatea cooperării cu Rusia în diferite domenii de interes comun, dacă va alege un drum diferit, acela al cooperării pașnice care respectă suveranitatea și dezvoltarea democratică a statelor învecinate, menționează documentul.
Punctul care se diferențiază total, față de strategia din 2010, este legat de securitatea spațială. Sistemele spațiale permit lumii capacitatea pentru a naviga și de a comunica cu încredere pentru a salva vieti,pentru a efectua tranzacții comerciale. Datorită faptului că tot mai multe țări beneficiază de spațiu, trebuie să se unească forțele pentru a face față amenințărilor reprezentate de cei care ar putea dori să nege utilizarea pașnică a spațiului cosmic. Este prevăzută dezvoltarea de noi tehnici și tehnologii pentru a descuraja și învinge eforturile de a ataca sistemele spațiale.
Fața de 2010, Statele Unite ale Americii are un interes mai mare și de durată în libertatea de navigație și survol, precum și pentru siguranța și durabilitatea aerului și mediul maritim. Prin urmare, capacitatea de a asigura libera circulație a comerțului, pentru a răspunde rapid la cei care au nevoie, precum și pentru a descuraja pe cei care ar putea contempla agresiune. Noi insistăm pe comportamente sigure și responsabile din cer și pe mare. Noi respinge cererile ilegale și agresive la spațiul aerian și în domeniul maritim și să condamne atacurile deliberate asupra traficului comercial de pasageri. Pe dispute teritoriale, în special în Asia, am să denunțe constrângere și comportamente asertive care amenință escaladarea. Încurajăm canale deschise de dialog pentru a rezolva disputele pașnic, în conformitate cu dreptul internațional. De asemenea, susțin concluzia timpurie a unui cod eficient de conduită pentru Marea Chinei de Sud între China și Asociația de Sud-Est Asia de state (ASEAN). Se urmărește cooperarea internațională fără precedent din ultimii ani, în special în regiunea arctică, precum și în combaterea pirateriei în largul Cornului Africii, în Marea Caraibelor și în Asia de Sud-Est.
Importanța Africii este de asemenea trecută în strategie, datorită faptului că Africa este în creștere. Multe țări din Africa fac progrese constante în creștere economiile lor, îmbunătățirea guvernanței democratice și a statului de drept, precum și în susținerea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Urbanizare și o populație de tineret înfloritoare schimbă datele demografice din regiune. Dar există încă multe țări în care tranziția la democrație este inegală și lentă cu unii lideri se agata de putere. Corupția este endemică și sistemele de sănătate publică sunt defecte în prea multe locuri, astefel SUA își propune ca obiectiv apropierea de țările africane. Conflictele în desfășurare din Sudan, Sudanul de Sud, Republica Democratică Congo, și Republica Central Africană, precum și extremiștii violenți care luptă în Somalia, Nigeria, prezintă amenințări la adresa civililor nevinovați
Această Strategie de Securitate Națională oferă o viziune pentru consolidarea și susținerea conducerii americane . Aceasta clarifică scopul și promisiunea puterii americane de a se păstra ca super-putere mondială. Acesta are ca scop de a prezenta interesele și valorile, cu inițiativă și dintr-o poziție de forță. Descurajarea și învigerea oricărui adversar care amenință securitatea națională și a aliaților SUA, este promovată prioritar.
În concluzie, Statele Unite ale Americii, au cunoscut o schimbare a cursului politcilor și a stregiilor de la administrația Bush, la administrația Obama. Singurl principiu rămas neschimbat este păstrarea supremației mondiale, schimbându-se doar mijloacele de atingere al obiectivului. S-a trecut de la atacut preventiv, la atacul preventiv la țintă.
Capitolul III Studiu comparativ al strategiilor de securitate ale UE și SUA
III.1 Relațiile transatlantice în contextul asigurării securității globale
Contextul actual al relațiilor internaționale nu poate fi analizat fără a lua în considerare relațiile transatlantice, Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană aflandu-se într-o interdependență reciprocă în ciuda diferențelor dintre cele două colosuri. Chiar dacă ambele împărtășesc valori comune, norme culturale asemănătoare, experiențe istorice ce le-au apropiat, realitatea este că fiecare constituie un bloc masiv de putere, iar istoria ne-a învățat deja că marile puteri nu sunt aliate natural.
Uniunea Europeană are o lungă istorie de cooperare cu Statele Unite. În 1947, imediat după cel de-al doilea război mondial, Planul Marshall sau Planul de Recuperare Europenă a fost anunțat de către George Marshall, secretarul de stat al Statelor Unite și astfel 13 miliarde de dolari au fost alocați pentru ajuarea a 16 tări europene, încurajandu-se cooperarea. Planul Marshall a fost unul dintre factorii importanti care au ajutat la punerea bazelor Planului Schuman si a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului.
Relațiile diplomatice au fost stabilite încă din 1953 când primul obervator al Statelor Unite a fost timis la Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, iar prima minune diplomatică a fost anunțată la Luxembourg în anul 1956. Delegația Comisiei Europene pentru Statele Unite ale Americii a fost stabilită la Washington în 1954, iar la Bruxelles în 1964, a fost stabilită Misiunea Statelor Unite pentru Uniunea Europeană După mai bine de 50 de ani, putem observa cooperarea continuă, nu doar pe căi diplomatice, între cei doi poli de putere. În anul 1990 a fost adoptată Declarația Transatlantică, unde se stabileau summituri și întâlniri ministeriale regulate, iar în 1995 Noua Agendă Transatlantică și Planul de Acțiune Comună comfereau un nou cadru de analiză și răspuns la noile proleme globale. În zilele noastre acest concept de colaborare încă se aplică, iar de cele mai multe ori acestă colaboare în domeniul securității implică și Alianța Nord Atlantică.
În momentul în care, la sfarsitul anilor '80, blocul comunist s-a dezintegrat, Comunitatea Europeana avea deja 12 membri, iar aparitia noilor democratii din estul Europei si reunificarea Germaniei, au propulsat CE intr-o noua era a dezvoltarii. Integrarea Germaniei de Est in Comunitatea Europeana precum si dorinta de a sprijini statele Est-Europene in efortul lor de a stabiliza democratia si libertatea proaspat castigate au determinat conducatorii Comunitatii sa ia in calcul extinderea (incorporarea in cadrul Comunitatii a statelor din Est) si adancirea Europei (asigurarea unei structuri institutionale capabile sa faca fata potentialei extinderi).
Relatiile transatlantice au capatat si ele o nou dimensiune, cooperarea dintre SUA si CE fiind formalizata la sfarsitul anului 1990 prin adoptarea Declaratiei Transatlantice. Un pas ulterior a fost adoptarea in decembrie 1995, a Noii Agende Transatlantice, constituind de atunci baza relatiei dintre SUA și Uniunea Europeană.
Prin Declaratia Transatlantica s-a stabilit cadrul institutional pentru consultare intre cele doua puteri, intarind si intensificand cooperarea de ambele parti ale atlanticului. Astfel, au inceput sa aiba loc intalniri (in SUA si in UE) la nivel de presedinti (Presedintele Consiliului European si Presedintele Comisiei Europene pe de o parte, si Presedintele SUA pe de alta parte), precum si alte consultari anuale sau ad-hoc la diverse niveluri politice si de grupuri de lucru.
Prin Noua Agenda Transatlantica s-a stabilit Cadrul de Actiune cu patru obiective majore de atins prin cooperarea transatlantica: promovarea pacii si a stabilitatii, a democratiei si dezvoltarii la nivel mondial; rezolvarea problemelor globale; expansiunea comertului mondial si intarirea relatiilor economice la nivel global; construirea de relatii transatlantice pentru mediul de afaceri, pentru oamenii de stiinta si mediul academic.
Securitatea europeană nu poate fi desprinsă de contextul transatlantic, dar în viitor acesta nu va fi neapărat construită exclusiv prin prisma acestui context. Ea nu poate fi detașată pentru că valorile și interesele pe care leagă comunitatea transatlantică sunt mai puternice și mai durabile decât forțele care generează conflicte de interese.
Încă de la încheierea Războiului Rece, europenii și americanii au încercat sa redefineasca relația pentru a face față noilor provocări, cu Uniunea Sovitică destrămată interesele și prioritătiile de securitate ale Statelor Unite, s-au mutat dinspre Europa spre Asia și Orientul Mijlociu. Europa s-a confruntat cu o trecere de la conflictul dintre state, la conflictul intra-statal, cu probleme inter-etnice, războiaie civile, cu state slabe și chiar eșuate.
Ca și puteri globale, Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii au responsabilitatea să promoveze pacea și stabilitatea globală sau regională, mai ales atunci când este vorba de zone aflate în conflict. Aceste doua puteri au cooperat pentru rezolvarea unor probleme de securitate în Europa, dar și în afara continentului (Afica). Uniunea Europeana are capabilitatea de a negocia sau de a oferi consultanță în problemele de securiate gestionate de Organizația Națiunilor Unite, chiar daca nu are dreptul sa voteze ca unitate, în Consilul de Securitate sau în Adunarea Generală. După atacurile teroriste din New York, Madrid și Londra, cooperarea transatlantică s-a internsificat, în special pentru rezolvarea problemelor de securitate cauzate de terorism.
În ultima jumătate a secolului XX, în special după încheierea Războiului Rece, elementul central al sistemului interanțional pentru stabilitate, a fost reprezentat de cooperarea transatlantică, iar fundamentul acestei relații fiind constituit de valorile și interesele pe care Statele Unite și aliații europeni le au în comun. Începutul secolului XXI este marcat de un nivel ridicat de fluiditate strategică și de reconfigurarea raporturilor de putere din cadrul sistemului internațional. Astfel, având în vedere transformările accelerate care au loc în mediul internațional de securitate, ne propunem să abordăm în acestă lucrare rolul relațiilor dintre SUA și Europa în asigurarea stabilității și securtității internaționale, prin prisma strategiilor de securitate adoptate.
Relația transatlantică poate fi abordată prin prisma componentelor sale de securitate, economice și cultural-civilizaționale. Din perspectiva componentei de securitate, care prin intermediul NATO reprezintă esența relației transatlantice, rolul viitor pe care parteneriatul transatlantic îl va juca în politica internațională va depinde atât de realizarea unei viziuni strategice comune (determinată, în principal, de percepția riscurilor și a amenințărilor în SUA și Europa, de capabilitățile existente în domeniul gestionării crizelor și de definirea modalităților de răspuns față de acestea), cât și de atitudinea / poziția comunității euroatlantice în raport cu schimbările din mediul internațional de securitate (globalizarea riscurilor și amenințărilor, procesul de afirmare a unor noi centre de putere, neliniaritatea noilor tipuri de conflicte).
Principalele caracteristici ale mediului internațional de securitate la începutul secolului XXI sunt incertitudinea și discontinuitatea. Aceste trăsături sunt generate de o serie de procese și fenomene, precum: complexitatea noilor tipuri de riscuri și amenințări în condițiile coexistenței celor cu caracter asimetric (terorismul transnațional, proliferarea armelor de distrugere în masă, statele fragile sau eșuate, crima organizată etc.) cu riscurile și amenințările convenționale; multiplicarea actorilor statali și nonstatali și creșterea libertății de acțiune a acestora; difuzia puterii (pe verticală și orizontală) la nivelul sistemului internațional în paralel cu afectarea relației directe dintre putere și influență (o putere globală nu mai dispune, în mod obligatoriu, și de o influență globală); reducerea relevanței alianțelor (în calitate de instrumente predictibile de politică externă și de securitate) și creșterea rolului coalițiilor (capacitatea de a crea „coaliții de voință” ad-hoc); relațiile dintre state devin tot mai selective și sunt influențate, tot mai mult, de situații și interese temporare; dificultatea organizării de răspunsuri colective la nivel internațional în scopul contracarării provocărilor globale și regionale; accentuarea competiției strategice la nivel global pentru accesul la resurse energetice; pierderea monopolului Occidentului asupra procesului de globalizare și afirmarea în politica mondială a unor diferite „sisteme de valori și modele de dezvoltare” (creșterea influenței statelor emergente și reducerea atractivității valorilor occidentale la nivel global); relația de interdependență dintre aspectele interne și cele externe ale securității statelor în perioada post – Război Rece.
În același timp, procesele de globalizare și „interdependență competitivă” facilitează reducerea diferențelor de putere dintre statele dezvoltate și cele emergente. În acest sens, devine tot mai larg acceptată ideea că suntem martorii unui transfer de putere economică de la statele occidentale către cele din Asia (China și India, în special), fapt care va determina mutarea centrului geopolitic al lumii spre Est. Astfel, recent, un specialist de talia lui Henry Kissinger a ținut să precizeze că „centrul de greutate al politicii mondiale a părăsit Atlanticul și s-a mutat în Oceanele Pacific și Indian” și, prin urmare, lumea ar urma să devină „mai sudică și mai asiatică”. Acest fapt creează premisele trecerii de la momentul unipolar. caracterizat prin statutul de unică superputere al SUA din ultimii douăzeci de ani, către un sistem multipolar în care ar exista mai multe mari puteri și numeroase centre regionale de putere. Așadar, deși ar urma să rămână (în următorii 20- 30 de ani) cel mai important actor al relațiilor internaționale („the strongest single power in the world”) și, totodată, o componentă indispensabilă a oricărui sistem de securitate colectivă, SUA se află într-un declin relativ de putere și vor fi nevoite să practice arta leadership-ului prin partajarea responsabilității cu alți actori importanți, pentru asigurarea ordinii globale.
Considerăm că apariția unui sistem multipolar de putere implică nevoia de revigorare a relației transatlantice, iar Europa poate și trebuie să joace un rol important în definirea unei lumi multipolare. Din acest punct de vedere, într-o „lume postamericană” , Europa și SUA trebuie să răspundă la aceste schimbări prin întărirea parteneriatului și a cooperării transatlantice și prin depășirea diferențelor existente la nivelul percepțiilor în ceea ce privește eforturile necesare pentru îmbunătățirea relației transatlantice (relevanța parteneriatului SUA – Europa s-a transformat într-o sursă de controversă, pe ambele maluri ale Atlanticului, mai ales cu prilejul intervenției SUA din Irak, din anul 2003). O relație transatlantică puternică este esențială pentru realizarea obiectivelor politice și economice ale SUA și pentru menținerea relevanței strategice a aliaților europeni, cu atât mai mult cu cât comunitatea transatlantică beneficiază de o serie de trăsături unice (ex.: moștenirea istorică comună și o cultură politică comună), care o individualizează în comparație cu alianțele pe care SUA le au cu alte state din diferite regiuni ale lumii. În acest context, formele de cooperare la nivel transatlantic – NATO, parteneriatul SUA – UE și NATO – UE, relațiile speciale bilaterale ale unora dintre statele europene cu SUA – ar trebui să asigure atât o mai mare predictibilitate, cât și o coordonare politică și economică mai ridicată în cadrul comunității transatlantice. În domeniul politicii de securitate și apărare la nivel transatlantic, creșterea coeziunii la nivelul statelor membre NATO ar putea menține rolul central al Europei în cadrul politicii de alianțe a SUA. În acest scop, este necesar ca aliații să aibă o perspectivă comună asupra scopurilor și misiunilor Alianței.
Relațiile transatlantice pot fi împărțite în trei perioade diferite de timp. Prima perioadă este înainte de Războiul Rece, când cele două lumi își căutau definirea rolului international, a doua perioadă.este marcată de cirumstanțele caracristice Războiului Rece, iar cea de-a treia perioada este marcată de factorii terorismului.
În ceea ce privește prima perioada a relațiilor, nu este nimic precizat despre armonia transatlantică. UE și Statele Unite împărtășesc diverse valori, norme culturale, experiențe istorice, și interese strategice. Cu toate acestea, realitatea este că fiecare parte constituie un bloc masiv de putere mare și că din punct de vedere istoric, marile puteri nu s-au perceput ca aliate natural, starea de conflict este naturala pentru dobanirea puterii pe plan international. Perioada 1776-1945 a cunoscut conflicte constante euro-atlantice care implicau multe războaie simetrice.
A doua dimensiune a relației provine de la sfârșitul Războiul Rece. Era de asteptat ca europenii si americanii să aibe divergențe în ceea ce privește ordinea mondială. Timp de patruzeci de ani, amenințarea de Uniunea Sovietică a fost atât de masivă și direct, încât relația transatlantică, a blocului Occidental, s-a consolidat ca o unitate. Dupa anul 1990, lucrurile s-au schimbat, pentru că Uniunea Europeană a început căutarea unui loc ca actor principal în relațiile internaționale. UE nu aspiră să intervină militar în zonele de sensibilitate strategice pentru Statele Unite, fără sprijinul său, chiar daca UE dezvoltă capacități militare.
Un al treilea nivel a intrat în ecuația transatlantică, făcând ceea ce ar fi fost o ajustare dificilă, în orice caz, cu atât mai dificilă atât din cauza stilului și substanța politicii SUA sub administrația președintelui George W. Bush.
După schimarea administrației Bush, SUA avea o credibilitate scăzută în rândul cetățenilor, iar strategiile adoptate de Barack Obama, au fost create pentru a recâștiga încrederea. Fostul președinte, Bush, a criticat actuala strategie de securitate. Prezent la reuniunea Coalitiei Evreilor Republicani, fostul sef de stat american a apreciat ca planul lui Barack Obama de a relaxa sanctiunile si avertismentul ca acestea vor fi reintroduse oricand nu este viabil, iar un acord final asupra limitarii programului nuclear iranian este rau pentru America pe termen lung. Si politica Administratiei Obama in lupta impotriva Statului Islamic a fost criticată. George W. Bush crede, în acest sens, că decizia lui Obama de a retrage trupele americane din Irak la finalul lui 2011 a fost o gafa strategică.De altfel, fostul presedinte a semnat acordul de retragere a trupelor, insa ideea era sa fie negociat un acord pentru mentinerea militarilor in Irak dupa 2011, administratia Obama eșuând în acest sens.
III.2 Perspectivă comparativă aspupra strategiilor de securitate.
Strategia Națională de Securitate a SUA a fost instituită pentru prima dată, în 1987, și este, cel puțin în teorie, reformulată în fiecare an. Administrația Roosevelt "a inițiat un proces care a evaluat strategic cum America va intalni viitoarelor provocări internaționale de securitate".
Evenimentele traumatice din 9/11 au șocat întreaga lume. Așa numita "privatizare a războiului" este o schimbare istorică majoră în politică. Lume de după 9/11 a demonstrat că posesia a celei mai mari armate, inclusiv cea mai avansata tehnologie, nu poate garanta securitatea.
Administratia Bush a început războiul global împotriva terorismului,iar abordarea multilaterală, care combină instrumentele de diplomație, forța militară, intelligence și de dreptul de executare de a merge după finanțele și celulele Al Qaeda din întreaga lume. Pentru războiul din Afganistan, s-au pus multe baze operaționale, 136 de țări au oferit o gamă largă de sprijin militar pentru această operațiune, numită Enduring Freedom, însă acum dupa anul 2014, când trupele trebuiau să fie retrase definitiv din Afanistan, putem vedea că statul nu este auto-sutenabil, încă e nevoie de trupe care să întărească democrația, iar războiul asimetric contra terorismul nu doar că, continuă, dar este mult mai aplu.
Analiza comparativă a Strategiei de securitate a Uniunii Europene și a Doctrinei Bush relevă similaritatea conceptelor folosite, ceea ce implică reevaluarea dihotomiei UE soft power – SUA hard power. Astfel, sunt identificate practic aceleași riscuri și amenințări asimetrice, instrumentul principal de ripostă reprezentându-l preempția. Riscurile și amenințările identificate la adresa Uniunii Europene sunt similare celor din Doctrina Bush, anume terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă, conflicte regionale, state eșuate și crimă organizată.
Strategia de securitate europeană, a fost adoptată în 2003 și poate fi caracterizată ca un act unic, construit sub presiunea politică generată de războiul din Irak. Invazia fără mandat ONU, a creat, o "criză generală de încredere în UE și NATO, iar pentru recâștigarea încrederii marile puteri,au introdus conceptul de transpartență. Conceptul de transparență, din punctul nostru de vedere, este oarecum utopic, pentru că transparență completă nu este posibiliă atunci când vorbim de protecția secretelor de stat, a tehnologiilor dezvoltate în secret, sau când este vorba de protecția unor date ale cetățenilor. Strategiile de securitate, au scopul de a indica principalele direcții de politică internă și externă, de a identifica valorile și interesele care trebuie protejate, amenințările și vulenrabilitățiile care pot fi la un moment dat valorificate.
În ceea ce privește Strategia Europeană de Securitate, putem analiza consecințele acesteia și putem aprecia daca implementarea a fost un succes, dar în cazul Statelor Unite, Strategia de Securitate Natională, este publicată doar de câteva luni, fapt ce nu ne permite analizarea efectelor ei, decât în linii intuitive.
Imaginea UE de actor regional responsabil provine, din aoperațiile militare ale UE, mai ales, întăresc vizibilitatea PESA în Europa (reprezintă prima aplicare a PESA în teren; sunt un succes evident; permit validarea principalelor instrumente ale PESA; contribuie la ameliorarea capacităților de ap ărare ale Uniunii), confirm ă ideea parteneriatului strategic cu un NATO puternic, dar nu exclusiv, vin să completeze un dispozitiv de apărare europeană global, contribuie la construirea unei puteri mondiale credibile (prin PEV, UE trece dincolo de granițele continentului, afirmându-și o viziune strategic ă global ă; UE propune deja un sistem de securitate global, care vrea să responsabilizeze actorii regiunii, dar și ONU în ap ărarea p ăcii și stabilității lumii; operațiile sale militare completeaz ă din plin acțiunile politice și economice). Deși au o influență externă limitat ă, operațiile UE concură la a-i crea un statut nou, care depășește calitatea cer ă de prim ă putere comercial ă a lumii (25 la sută din comerțul mondial) și de prim furnizor de ajutor (55 la sută din totalul ajutorului pentru dezvoltare).
De altfel, ceea ce propunea, în decembrie 2004, grupul de lucru al Comitetului de Analiză și de Reflecție asupra Actualității (CARA) de la Institutul francez de Înalte Studii pentru Apărare Națională avea în vedere tocmai acest rol securitar în creștere al UE: redactarea unei Cărți Albe, „Strategia mondială a UE“, în două părți, bazat ă pe o strategie preventivĂ , reactivă și activă, restructurând relația transatlantică: – Strategia politică și socială a UE: multilateralism, dezvoltare durabil ă și codezvoltare; – Strategia de securitate-apărare a UE: prevenirea conflictelor (misiuni Petersberg modificate) și luptă antiteroristă/ securitate mutuală, cu o larg ă dezvoltare a perspectivelor deschise de aplicarea art.5 al Tratatului UEO la situațiile atacurilor cu arme nonmilitare. Aplicând ideile Strategiei de securitate, UE confirm ă, practic, că este în curs de a deveni o autoritate politică credibilă europeană. La acest lucru contribuie cu putere modul în care își consolidează imaginea sa de actor regional responsabil, dup ă cum, pe de alt ă parte, multitudinea și amploarea demersurilor întreprinse în planul securității și stabilității regionale și globale au un important aport la afirmarea calității UE de putere mondial ă credibilă.
Cele două strategii de securitate, reprezintă două mari linii de politică internațională, fiecare având caracteristicile proprii. Strategia Europeană este din 2003, iar cei mai mulți analiști consideră că ar trebui înlocuită, pe când SUA, teoretic își îmbunătățește strategia anual, petnru a ține în frâu noile provocări de securitate. Raportul UE din 2008, care evaluează implementarea strategiei de securitate, nu este suficent pentru că acesta nu îmbunătățește strategia și nici nu o înlocuiește.
Securitatea spațială este prevăzută de ambele strategii. Propunerea UE privind strategia spațială europeană, din 6 martie 2011 ar permite o mai bună coordonare a investițiilor și ar stimula creșterea și crearea de locuri de muncă. UE dispune deja de propriile programe de navigație prin satelit și de observare a Pământului, utilizate în scop economic și strategic: EGNOS, Galileo și GMES (Monitorizare globală pentru mediu și securitate). În baza acestor programe, Comisia dorește să stabilească o strategie spațială comună, menită să asigure independența UE și poziția sa de lider mondial în tehnologia spațială. Pentru a îndeplini aceste obiective, UE trebuie să își mențină un acces independent la spațiu.
O mare vulnerabilitate a Strategiei Europene este faptul ca nu prevede dezvoltarea unei strategii clare de intelligence. Cooperarea inter-agenții este absolut necesară și Uniunea Europeană practică acestă strategie.
Strategia spațială a UE prevede: finalizarea Galileo și implementarea GMES și elaborarea de noi servicii pentru întreprinderi, administrații și cetățeni; ameliorarea GMES pentru o mai bună monitorizare a schimbărilor climatice; ameliorarea capacității UE de a monitoriza spațiul maritim și granițele și de a reacționa eficient în situații de criză, în UE și în lume; stabilirea unui sistem destinat să protejeze sateliții de comunicații și alte infrastructuri spațiale sensibile împotriva deșeurilor cosmice, asteroizilor și radiațiilor solare; stabilirea unui sistem destinat să protejeze sateliții de comunicații și alte infrastructuri spațiale sensibile împotriva deșeurilor cosmice, asteroizilor și radiațiilor solare; participarea UE la explorarea spațiului și facilitarea accesului tuturor țărilor din UE la spațiu și la Stația spațială internațională; dezvoltarea unei politici industriale spațiale împreună cu Agenția Spațială Europeană și statele membre ale UE; sporirea investițiilor în cercetarea spațială și în tehnologiile inovatoare din domeniu; utilizarea noilor progrese înregistrate de tehnologiile spațiale în domeniul transportului, mediului, securității și apărării, al gestionării crizelor, al ajutorului umanitar și al tehnologiilor informației; stabilirea unei cooperări cu principalii parteneri (SUA și Rusia) și inițierea de discuții cu alte țări precum China, pentru o mai bună coordonare: spațiul ar trebui să devină parte integrantă din politica externă a UE, în special în interesul Africii
Cele două viziuni, au în comun însă câteva puncte cheie, cum ar fi lupta împortriva terorismului, proliferarea armelor de distrugere în masă, crima organizată. De asemenea ambii actori pun accent pe securitatea regională, prin rezolvarea conflictelor regionale înaite de a se extinde și prin ajutarea statelor eșuate.Conceptele mai noi introduse în strategii sunt cele care vizează schimbarea climatică. Securitatea energetică, pandemiile, rezervele de hrană și nu în ultimul rând securitatea cibernetică.
În SUA, pentru susținerea Strategiei Naționale de Securitate, care stabilește prioritățile naționale de securitate, Strategia Națională de Intelligence oferă Comunității de Informații direcții clare de cțiune pentru patru, pana la cinci ani. Comunitatea de Informații din SUA se ocupă de intelligence strategic, intelligence anticipativ, operatiuni actuale, ciber intelligencce, contraterorism, non proliferare, contra Intelligence. De asemenea, luptă pentru combaterea grupurilor extremiste violente și rețelelor criminale transnaționale ce amenință securitatea SUA și contestă SUA, atât în tara cat și în străinătate. Al-Qaida, grupuri afiliate și aderenții, continua să comploteze împotriva SUA și intereselor occidentale, și caută să folosească arme de distrugere în masă, dacă este posibil. Acțiunile organizațiilor criminale transnaționale au potențialul de a corupe și destabiliza guverne, piețe și regiuni geografice întregi, motiv pentru care sunt considerate un pericol la adresa stabilității și securității.
Uniunea Europeană are priorități similare, inclusiv un accent pe cadrul de dezvoltare post-2015. Adoptarea unei noi strategii, în care să fie cuprinse noile evoluții, ar adăuga în mod semnificativ domeniul de aplicare al ultimei Strategiei de securitate a UE, din 2003 (revizuită 2008), care s-a concentrat pe cinci amenințări, și anume: terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele regionale, eșecul de stat, și crima organizată. Aceasta ar aduce, de asemenea strategia Uniunii Europeane mai aproape de cea a SUA, a cărei recentă Strategia Națională de Securitate (2015) se referă la amenințări militare, ci și aspecte precum: crize de sănătate la nivel mondial; schimbarea climei; securitatea energetică; comerț; și consolidarea instituțiilor internaționale, inclusiv ONU.
O altă deosebire majoră între strategiile de securitate ale SUA și UE, este poziționarea în relație cu alte state. SUA se poziționează, fără nici un dubiu, ca prim pol de putere mondială, asumându-și responsabiitatea asigurării securității și stabilității, naționale, regionale dar și mondiale.Acest lucru nu înseamna că Statele Unite, exclude cooperarea cu alte state sau organizații, însă relațiile internaționale sunt dominate, fie prin descurajarea militară, fie prin diplomație. Aparteneța la organizațiile principale de asigurare a securității, ONU și NATO, conferă Statelor Unite, o poziție avantajoasă de negociere și impunere.
Pe de celaltă parte, Uniunea Europenă în Strategia de Securitate Europeană, expune importanța parteneriatelor și politicii de bună vecinătate. Uniunea Europeană este una dintre marile puteri mondiale, datorită capacitățiilor economice, însă din punct de vedere militar UE nu poate concura cu SUA.
Domeniul cooperării cu partenerii constituie, în opinia noastră, pilonul principal al eficienței acțiunii securitare a organizației pe plan global. Este motivul principal pentru care Strategia Solana apreciază că „cooperarea internațională este o necesitate“ și că „amenințările evocate mai sus sunt amenințări comune pe care noi le împărțim cu ansamblul partenerilor noștri“.
Atingerea obiectivelor ține de relația de cooperare multilateral ă din sânul organizațiilor internaționale și din cadrul cadrul parteneriatelor cu alți actori-cheie. Dar Strategia așază pe un loc extrem de important relația transatlantică, pe care o consideră „de neînlocuit“, pentru că Uniunea Europeană și Statele Unite pot constitui o formidabilă forță în serviciul binelui în lume. Nu sunt omise, de aici, îns ă, nici celelalte repere de cooperare, care pot consolida securitatea global ă: relația partenerial-strategic ă cu Rusia, cea de vecinătate cu statele din Orientul Mijlociu, parteneriatul cu statele Africii, Asiei și Americii Latine, precum și viitoarele relații partenerial-strategice cu Japonia, China, Canada și India, ca și cu toți cei cu care susțin aceleași valori.
Prin comparație, observăm că cele două colosuri, chiar dacă există un parteneriat strategic de colaborare între SUA și UE, între UE și NATO, unele interese se pot suprapune și pot apărea divergențe politice. Un astfel de exemplu este abordarea militară, SUA menționând în strategie că va interveni militar dacă este nevoie, în Europa, însă a subliniat și importanța auto-susținerii militare a Uniunii Europene.
Aceste documente, au o valoare deosebită, mai ales în lumina ultimelor evenimente. Uniunea Europeană se confruntă cu o criză, din cauza Greciei, care dorește ieșirea din zona euro și a Ungariei care încearcă tot mai mult să se aproprie de Rusia, astfel o reînoire a documentului strategic, ar fi o dovadă de forță și unitate. Strategia actuală a UE nu include nici conflictul din Ucraina, însă strategia SUA, include acest conflict pe lista factorilor cu pontențial de risc la adresa securității regionale și mondiale.
Punctele forte ale acestor strategii, sunt corelate, chiar dacă există o diferență de doisprăzece ani între cele două strategii, ambele se bazează pe bunele relații cu marile puteri.Diferența în acest caz, este aceea că SUA este considerată cea mai mare putere din lume și se bucură de sprijinul UE când vine vorba de o luptă contra statelor dezvoltate, cum ar fi China și Rusia.
Statele Unite decid, de la caz la caz, să participe la operațiile UE. UE adoptă apoi o decizie prin care invită Statele Unite să se alăture unei operații. Dacă acceptă invitația, Statele Unite se angajează, de asemenea, să respecte condițiile deciziei Consiliului prin care UE a hotărât să desfășoare operația în cauză. În continuare, UE și Statele Unite se consultă cu privire la contribuția propusă a Statelor Unite. Această contribuție implică trimiterea de personal, de unități sau de bunuri. De asemenea, UE și Statele Unite convin asupra unei eventuale contribuții americane la bugetul operației. În plus, Statele Unite își asumă toate costurile aferente participării lor, cu excepția cazului în care acestea sunt prevăzute în buget.
În orice moment, Statele Unite pot decide să se retragă integral sau parțial de la participarea la operația militară, în urma consultării cu UE. Pe de altă parte, decizia de a încheia o operație de gestionare a unei crize este luată în principal de către UE. Însă UE trebuie să se consulte cu Statele Unite în cazul în care acestea contribuie încă la operație în momentul examinării unei astfel de decizii. În plus, diferendele privind interpretarea sau aplicarea acordului se soluționează între părți pe cale diplomatică.
UE este responsabilă de derularea operațiilor de gestionare a crizelor. Prin urmare, ea definește obiectivele și orientările misiunilor. Statele Unite se asigură că personalul și unitățile lor își îndeplinesc sarcinile în conformitate cu aceste orientări. Astfel, personalul și unitățile afectate trebuie să urmeze ordinele comandantului sau ale șefului misiunii UE, însă rămân sub comanda globală a Statelor Unite. În plus, Statele Unite desemnează un punct de contact al contingentului național pentru a reprezenta contingentul lor național în cadrul operației. Acest punct de contact raportează șefului misiunii și este responsabil de aspectele de disciplină a contingentului american.
Prin acest acord,ce a rezultat din adoptarea strategiilor de securitate din 2003, respective 2010, UE și Statele Unite renunță la formularea de plângeri împotriva celeilalte părți în cazul prejudiciilor survenite în îndeplinirea sarcinilor lor oficiale, cu excepția cazurilor de neglijență gravă sau a abaterilor săvârșite cu intenție. Renunțarea la formularea de plângeri trebuie să facă obiectul unei declarații din partea Statelor Unite și a fiecărui stat membru al UE. Statutul contingentului SUA este reglementat prin acordul privind statutul misiunii încheiat între UE și statul în care s-a desfășurat operația. Statele Unite trebuie să aibă posibilitatea de a examina acest acord înainte de a decide dacă să participe sau nu la operație. Dacă nu s-a încheiat încă un astfel de acord, părțile convin asupra unei modalități alternative înainte de a desfășura contingentul SUA. Acordul privind statutul misiunii definește în special privilegiile și imunitățile personalului și unităților afectate aparținând S.U.A. În plus, Statele Unite își păstrează dreptul de a exercita jurisdicția asupra personalului lor afectat în țara în care se desfășoară operația. De asemenea, le revine responsabilitatea de a răspunde plângerilor legate de participarea lor la o operație în conformitate cu dreptul SUA.
Concluzii
Ordinea internațională liberală de la începutul anilor ’90 a fost favorizată și de mersul bun al globalizării, de prosperitatea pe care cel de-al treilea val a generat-o. Peste 500 de milioane de oameni au fost scoși din zona sărăciei endemice. Prin participarea la globalizare, mai multe zeci de state, printre care și România, au căpătat șansa dezvoltării economice. În 2008, comparativ cu 1989, PIB al țării noastre era de trei ori mai mare. Dacă în 1989 România exporta de 10 miliarde de dolari, în 2014 economia românească a exportat de 52 de miliarde de euro. Nu în ultimul rând, participarea la globalizare a dezvoltat state precum China sau India, Brazilia sau Mexic, state care, prin puterea economică pe care o dețin, au astăzi alt statut politic.
În primul rând, utilizarea tot mai mare a G-20 cu privire la chestiuni economice globale reflectă o evoluție în putere economică, la fel ca și creșterea influenței zonei de Asia, America Latină și Africa, astfel puterile transatlantice prin conjuctura evoluțiilor sunt îndemnate să colaboreze pentru asigrarea securității și pentru expunerea unuor modele democratice . Ca soldul schimbărilor de putere economică, asa ca asteptarile despre influența asupra afacerilor internaționale. Schimbare dinamica de putere crea atât oportunități, cât și riscuri pentru cooperare, deoarece unele state au fost mai dispuși decât alții să-și asume responsabilități proporționale cu mare capacitatea lor economică. În special, potențialul India, ascensiunea Chinei, și agresiunea Rusiei tot un impact semnificativ viitorul relațiilor majore de putere. Documentul ofer ă Uniunii un așa-zis „ghid“ de acțiune internațional ă și invită la dezvoltarea unei culturi strategice europene și a capacităților – militare, civile, diplomatice – necesare Europei pentru a interveni în mediul regional, continental și global de securitate.
Cele două stretegii de securitate, expun principiile după care se ghidează cele două puteri. Uniunea Europeană, se bazează pe unitate în diversitate, punând acent foarte mare pe politica de buna vecinătate și pe parteneriatele strategice, iar documetnul strategic al Statelor Unite, indică importanța prezenței Americii, într-o formă sau alta, în toate colțurile lumii. În secolul XXI, Europa încă se mai confruntă cu probleme de securitate. De aceea, UE trebuie să ia măsuri eficiente pentru a garanta securitatea statelor sale membre. În acest scop, UE trebuie să colaboreze constructiv cu regiunile aflate dincolo de granițele sale, respectiv țările din Balcani, din Africa de Nord, din Caucaz și din Orientul Mijlociu. UE trebuie, de asemenea, să își apere interesele militare și strategice prin colaborarea cu aliații săi, în special în cadrul NATO, precum și prin dezvoltarea unei veritabile politici europene comune de securitate și de apărare. Securitatea internă și externă reprezintă două fețe ale aceleiași monede. Combaterea terorismului și a crimei organizate necesită o colaborare strânsă între forțele polițienești din toate țările UE. Crearea unui „spațiu de libertate, securitate și justiție” în sânul UE, unde fiecare cetățean are acces egal la justiție și este protejat de lege, constituie o nouă provocare la nivel european, necesitând o coordonare sporită a acțiunilor întreprinse de autoritățile naționale. Organisme precum Europol (Oficiul European de Poliție) și Eurojust (care promovează cooperarea între procurori, judecători și ofițeri de poliție din țările membre ale UE) sunt chemate să joace un rol activ și eficient.
Germania și America conduc politica occidentală în abordarea crizei dintre Rusia și Ucraina. Strategia de bază este de a sprijini Ucraina și de a pune presiuni pe Moscova pentru a opri agresiunea, lăsând ușa deschisă pentru diplomație. Susținerea unității de Vest este esențială, dar nu poate fi ușor de realizat. Cu siguranță, putem afirma că după ce Germania își va lansa noua strategie de securitate, vor fi stabilite liniile principale de acțiune și pentru Uniunea Europeană.
Lipsa unei strategii de intelligence la nivelul Uniunii Europene, reprezintă o vulnerabilitate la adresa acesteia. Parteneriatele strategice și cooperarea iner-agenții nu este suficientă pentru asigurarea securității. Nevoia reînoirii strategiei UE, este evidentă prin prisma faptului că nu relevă situația contemporană. Sunt evoluții semnificative care au avut loc din 2003 și până în prezent și UE nu-și poate afirma credibil rolul de actor global, furnizor de securitate decât dacă reușește să fie activă și să stabilizeze spațiile învecinate. Suntem într-o perioadă când se regândește politica de vecinătate a UE. UE trebuie să fie angajată în acordarea de asistență pentru partenerii estici, pentru că implementarea acordurilor de asociere și liber schimb este importantă pentru procesul de reformă al Republicii Moldova, Georgiei și Ucrainei.
Provocările de securitate cu care lumea se confruntă în prezent implică o cooperare întărită UE – SUA, o relație transatlantică strânsă și dinamică, mai ales în gestionarea crizelor. Gestionarea modernă a crizelor reprezintă o miză mondială, iar ameliorarea reacției
euro -atlantice la crize, printr-o colaborare strânsă, sub toate aspectele gestiunii lor, depinde în mare măsură de întărirea rolului UE în gestionarea crizelor la nivel global. Printre prioritățile asiguării unei securități globale se înscrie și realizarea unei piețe transatlantice comune până în 2015, care ar nivela diferențele de reglementare dintre cei doi piloni ai relației, ar încuraja concurența, ar armoniza normele tehnice și ar înlătura orice bariere.
Lista abrevieri
ADM – Arme de distrugere în masa
C.I – Comunitatea de Intelligence
NATO- Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
ONU- Organizația Națiunilor Unite
PESA- Politica Europeană de Securitate și Apărare
SES- Strategia Europeană de Securitate
SSN- Strategia de Securitate Națională a Americii
SUA- Statele Unite ale Americii
UE- Uniunea Europeană
Bibliografie
Documente edite
Troncotă Cristian, Suport de curs pentru disciplina POLITICI DE SECURITATE COMPARATE,2012
Une Europe sûre dans un monde meilleur, Stratégie européenne de sécurité, Bruxelles, 2003
Strategia „Uniunea European ă și Africa: spre un parteneriat strategic”, 2005
Strategia UE împotriva proliferării armelor de distrugere în masă, 2003
Popa Vasile, Sarchinschi Alexandra, Perspective în evoluția organizațiilor internaționale de securitate, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I“, București, 2007
Declarația Comun ă UE-ASEAN privind cooperarea în vederea combaterii terorismului, 2003
A security strategy for germany Resolution of the CDU/CSU Parliamentary Group, 2008
Surse Web
http://blog.pucp.edu.
http://blog.sferapoliticii.ro/
http://csis.org
http://cssas.unap.ro/
http://eeas.europa.eu/
http://epochtimes-romania.com/
http://europa.eu/
http://nationalinterest.org
http://useu.usmission.gov
http://www.bl.uk
Welcome to Civitas: Institute for the Study of Civil Society
http://www.dsca.mil/
http://www.ecfr.eu/
http://www.eeas.europa.eu/
http://www.e-ir.info/
http://www.europol.europa.eu/publications.
http://www.geographie.ens.fr/sanmarco
http://www.ingepo.ro/a
http://www.mapn.ro/
http://www.nytimes.com/
http://www.osce.org/publications/sg/2007
http://www.tripwire.com/
http://www.yale.edu
https://www.bsi.bund.de
https://www.whitehouse.gov/
www.diplomatie.gouv.fr
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Strategiile de Securitate ale Uniunii Europene Si a Statelor Unite ale Americii din Perspectiva Comparativa (ID: 124126)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.