STRATEGII TRANSTEXTUALE ÎN ROMANELE LUI DAVID LODGE [624057]

STRATEGII TRANSTEXTUALE ÎN ROMANELE LUI DAVID LODGE

Prep. univ. Alina Crihan ă – Universitatea „Dun ărea de Jos” din Gala ți, Facultatea de Litere,
Istorie și Teologie

L’analyse de diverses modalités par l’intermédiaire desquelles se réalisent, dans les romans de
david Lodge, ce que G. Genette appelle transtextualité , justifie l’appartenance de ceux-ci à la fiction
postmoderne. L’écriture postmoderne opte pour une poétique de la fragmentation et de la non
représentation qui s’ouvre à la redécouverte du pa ssé par la perspective du «pluralisme dialogique ».
Pour Lodge, la littérature du passé sert à construire un immense labyrinthe intertextuel où les
éléments de paratextualité et d’hype rtextualité se combinent aux éléments métatextuels représentés par
une large gamme de stratégies autoréflexives, ce qui donne à chaque séquence narrative de multiples
significations et fonctions. Le théori cien et le critique li ttéraire D. Lodge arrive à prolonger les questions
métatextuelles jusqu’à la métacritique.

Poetica non-prezent ării (și a non-reprezent ării) care sfâr șește prin a fi, în cele din urm ă, una a auto-
reprezentării, se lasă tradusă, în romanele lui David Lodge, în termenii unui anumit tip de comportament
ce caracterizeaz ă personajele în rela ția lor cu lumea concret ă. Asemeni eroului din The British Museun is
Falling Down , protagoni știi trilogiei campusului universitar tind s ă perceapă realitatea înconjur ătoare ca
pe o repetare a unor tipare schematice, teme și motive ale literaturii din toate timpurile, atitudine
justificată, într-o oarecare m ăsură și de profesia lor, majoritatea fiind cadre universitare specializate în
studiul literaturii și al metodelor de abordare critic ă a acesteia. Modul în care Lodge î și construie ște
personajele și intriga în romane permite și îndreptățește calificarea acestor elemente structurale drept
simplu pretext pentru un permanent dialog intertextual cu zeci de c ărți ulterior comentate din cele mai
diverse perspective critice. Astfel , Lodge preia anumite tipare romane ști (formale, tematice etc.)
transpunându-le într-o lume postmodern ă și arătând cum s-au degradat acestea concomitent cu evolu ția
ideilor și a mentalit ăților până în momentul actual , marcat de modific ări ontologice și epistemologice
majore.
Reperarea transform ărilor survenite în interiorul diverselor paradigme literare face parte dintr-un
proiect mai larg al postmodernismului (artistic și literar) în ansamblul s ău, acela de a recupera și revaloriza
trecutul, care la Lodge cap ătă în plus o tr ăsătură esențială: caracterul autoreflexiv al acestui demers.
Astfel, demersurile crtice e xprimate prin vocile personaj elor sunt dublate de un num ăr considerabil de
comentarii (adeseori parodice) re feritoare la propria validitate.
În vederea unei analize asupra modalit ăților de dialog intertextual la care apeleaz ă Lodge,
propunem modelul teoretic al lui G. Genette din Introducere în arhitext , cu observa ția, datorat ă lui N.
Manolescu ( Despre poezie
i), că nu numai elementele de hipertextualitate, ci și cele plasate în categoria
intertextualit ății “în sens restrâns” (aluzi i, citate), a arhitextualit ății, a paratextualit ății și metatextualit ății
pot avea un caracter ludic, satiric sau serios, toate acestea interac ționând uneori în interiorul aceleia și
secvențe de text.
Ne vom referi, într-o prim ă etapă a analizei, la func ția și semnifica țiile elementelor paratextuale
din romanul lui Lodge.
Titlurile romanelor lui Lodge presupun cel pu țin două sensuri: unul, s ă-l numim, “literal” care
rezumă oarecum subiectul, oferind indica ții asupra “temei” și un altul, care, pe de o parte, orienteaz ă

lectura într-o direc ție diferită, iar, pe de alt ă parte, trimite printr-o subtil ă aluzie intertextual ă, la
alte cărți. Firește, depistarea acestor sensuri devine posibil ă doar o dat ă cu finalizarea lecturii și presupune,
obligatoriu, încadrarea romanului în contextul artei romane ști a lui Lodge în ansamblul s ău și în acela al
teoriei naratologice propuse de acesta.
Titlul original al romanului Schimb de dame, Changing Places, oferă, la un prim nivel de
aproximare, informa ții în legătură cu trama romanului: plasa ți într-o schem ă de schimb între Universitatea
din Rummidge (Marea Britanie) și Euphoria (California), profesorii de literatur ă engleză, Philip Swalow și
Morris Zapp, personalit ăți cum nu se poate mai diferite și cu vederi total opuse în privin ța metodelor de
abordare critic ă a textului literar (primul e un “tradi ționalist învechit”, al doile a e pasionat de noile direc ții
critice), ajung s ă facă schimb de locuri nu numai în institu țiile de înv ățământ superior, ci și, până la urmă,
în patul conjugal. Totodat ă, ei reușesc să producă perturbări și în cadrul celor dou ă sisteme diferite și, în
fine, schimbarea intervine și în interiorul pr opriilor personalit ăți : Zapp se transform ă din misoginul
nepăsător care era într-un tip plin de în țelegere în rela țiile cu semenii ( și în special cu femeile), în timp ce
Swalow își abandoneaz ă majoritatea prejudec ăților, mai pu țin cele profesionale.
Titlul romanului ar putea fi îns ă perceput și ca o referire la dou ă tipuri diferite de practic ă și critică
a discursului literar : tradi ționalism, pe de o parte, și postmodernism, pe de alt ă parte.
La fel ca și celelalte dou ă romane ale trilogiei ( Ce mică-i lumea! și Meserie! ), Schimb de dame
beneficiaz ă de un avantext auctorial care orienteaz ă lectura, avertizând asupra pe ricolului confuziei dintre
ficțiune și realitate și asupra condi ției de artefact a romanului care nu se refer ă la lumea concret ă, ci doar
la o “lume posibil ă”, asemănătoare cu prima. Ilustr ăm printr-o secven ță autoreflexiv ă : “Deși o parte din
locurile și evenimentele publice descrise în acest roman au o oarecare asem ănare cu locuri și evenimente
reale, personajele, luate fie ca indivi zi, fie ca angajatori ai unor institu ții, sunt în întregime imaginare.
Rummidge și Euphoria sunt puncte pe hart a unei lumi comice, care seam ănă cu cea în care tr ăim, fără a-i
corespunde întocmai, întrucât este populat ă de plăsmuiri ale imagina ției.” (p.6)
Ce mică-i lumea! (Small Word ) este un titlul care se refer ă în același timp la subiectul romanului
(călătoriile nesfâr șite ale universitarilor în diferi te zone ale globului unde se țin conferin țe, facilitate de
dezvoltarea uimitoare a mijloacelor de transport), dar și la lumea fic țiunii, construit ă pe baza unui num ăr
restrâns de cli șee formale și tematice, intriga construit ă pe tiparul c ălătoriei devenind un pretext pentru o
călătorie prin literatura lumii. Totodat ă, titlul aminte ște de teoria “lumilor mici”, schi țată d e U . E c o î n
Limitele interpret ării.
Prezența avantextului auctorial poate fi semnalat ă și aici, numai c ă, spre deosebire de primul
roman, Nota autorului (conținând acela și avertisment cu privire la fic ționalitatea lumii narate și, în plus,
declararea câtorva “surse de inspira ție”) este dublat ă de un Prolog al naratorului auctorial ce debuteaz ă cu
un citat din Prologul Povestirilor din Canterbury , în care acesta î și asumă reluarea a dou ă teme ale
literaturii medievale: tema pelerinajului și cea a aventurii-c ăutare ( quête ), a căror variant ă postmodern ă
este conferin ța. Paratextualitatea interac ționează aici cu hipertextualitatea (în varianta forgeriei) și cu
metatextualitatea, prin denudarea procedeului.
Romanul are un subtitlul care presupune o tripl ă strategie: arhitextual ă, intertextual ă și
autoreflexiv ă: An Academic Romance (O poveste din mediul universitar) , termenul romance indicând în
același timp preluarea unui tipar romanesc (romanul cavaleresc) în variant ă parodică, dar și degradarea
modelului devenit în epoca noastr ă roman “roz” (variant ă parodiată, la rându-i, în interiorul romanului).
În afara acestor elemente în debutul romanului mai sunt afi șate și o serie de citate (indicând deci și
varianta intertextualit ății “în sens restrâns”) din Hora țiu, Joyce și N. Hawthorne, ultimul explicând
alegerea subtitlului și presupunând o strategie de punere în abis : “Cân d un scriitor î și intituleaz ă opera
poveste , se simte c ă prin acest gest se dore ște să-și asume o anumit ă libertate, atât în ceea ce prive ște
materialul, cât și modul de tratare al acestuia, libertate pe care nu s-ar fi sim țit îndreptățit să și-o aroge
dacă ar fi pretins c ă scrie un roman”. (p.7)
Titlul romanului Meserie! (Nice Work! ) reflectă tema acestuia: incompatibilitatea axiologic ă,
provenită din conflictul aparent ireduc tibil al profesiilor (protagoni știi, Vic Wilcox
și Robyn Penrose sunt plasa ți într-o schem ă de schimb care presupune familiarizarea fiec ăruia cu

domeniul de activit ate al celuilalt, și anume industria grea și literatura englez ă), termenul work putând îns ă
să reflecte și perceperea textului ca “activitate productiv ă”ii.
O “notă a autorului”, presupunând acela și avertisment (fic țiune / vs / realitate), este urmat ă de o
serie de citate din G. Eliot, B. Disraeli și Charlotte Brontë, ultimul având, de asemenea, o func ție dublă: ca
element intertextual, el propune unul din modelele c ărții, iar ca strategie autoreflexiv ă în interiorul
romanului din care provine (punere în abis a subiectului epic, dar și a enunțării prin tehnica introducerii
dialogului narator – naratar) o dubleaz ă pe cea utilizat ă de Lodge în propria fic țiune. Cu alte cuvinte,
citatul autoreflexiv din Brontë “pune în abis” istoria ( l’histoire ) din Meserie! : “De crezi cumva, cititorule,
că ți s-a pregătit vreun fel de idil ă, află că nicicând nu te-ai în șelat mai amarnic. […] În fa ța ta se afl ă ceva
adevărat, rece și concret (…)” (p.7)
Înaintea fiec ăreia dintre cele șase părți ale romanului care nareaz ă istoria unei tinere profesoare,
specialistă în romanul “industrial” englez de secol XIX, combinat ă cu un industria ș între dou ă vârste, sunt
așezate citate selectate din textele mae ștrilor romanului “industr ial” : E. Gaskell ( Nord și Sud ), B. Disraeli
(Shirley sau cele dou ă națiuni), Ch. Dickens ( Timpuri grele ), citate pr ezentând aceea și dublă
funcționalitate.
Titlul romanului Vești din Paradis (Paradise News) reflectă, la un prim nivel de lectur ă, subiectul
acestuia : povestea unui tân ăr teolog care și-a pierdut voca ția, plecat într-o “vacan ță” în Hawai (insule
prezentate în reclamele turistice ca o variant ă a Edenului terestru), dar propune deopotriv ă și o strategie
intertextual ă și metatextual ă: cartea exploateaz ă tema căutării Paradisului terestru, dialogând cu utopia și
arătând o alt ă formă de degradare a temei pelerinajului (“tu rismul a devenit o a doua religie a umanit ății”,
afirmă, la un moment dat, unul dintre personaje, convins de ideea “mor ții lui Dumnezeu”) și trimite în
același timp la traseul de autocunoa ștere al teologului ratat de la Infe rnul londonez la Paradisul hawaian,
locul rena șterii sale spirituale.
Aluziile și citatele (integrate de Genette în categoria intertextualit ății “în sens restrâns”),
detectabile într-un num ăr imens în romanele lui Lodge, prezint ă aceleași particularit ăți funcționale ca și
elementele paratextuale, actuali zând un dialog cu modele ce apar țin, în egal ă măsură, sferei literaturii și
celei a criticii.
Lumile fic ționale create de Lodge se las ă descrise, din pespectiva pe rsonajelor, în termenii unui
imens intertext comentat: în cepând cu miturile antichit ății, trecând prin romance- ul medieval, apoi prin
poemul eroi-comic renascentist și până la modelele modernit ății, toate epocile literare sunt prezente, prin
marii mae ștri, în romanele autorului britanic.
În Schimb de dame , de plidă, zeci de aluzii și citate trimit la miturile str ăvechi ale vegeta ției, mitul
metempsihozei și al eternei reîntoarceri, miturile cosmogoni ce, textele biblice, poemele epice medievale
(Beowulf ), Divina Comedie a lui Dante, teatrul shakespearian, filoso fia clasicismului francez, utopiile lui
Swift și Defoe, romanul epistolar de secol XVIII, poemele lui John Milton, poezia romantic ă engleză,
romanul victorian, ajungând pân ă la proza și teatrul contemporan (V. Woolf, H. James, S. Beckett, J.
Joyce, J.-P. Sartre etc.).
Aflat în liftul noii cl ădiri a Universit ății din Rummidge numit, cu evidente inten ții parodice,
“paternoster”, Morris Zapp “g ăsea că exista în ma șinăria aceea mult ă poezie, mai ales dac ă parcurgeai
circuitul complet, l ăsându-te înghi țit de bezna de la cap ătul de jos și de la cel de sus, ca s ă te ridici sau s ă
cobori din nou la lumin ă, perpetua mi șcare simbolizând, firește, [subl. n.] toate sistemele și cosmologiile
bazate pe principiul eternei reîntoarceri, miturile vegeta ției, arhetipurile mor ții și ale reînvierii, teoriile
istoriei ciclice, metempsihoza și teoria modurilor literare ale lui Northop Frye” (p. 258-259).
Tiparul drumului spirit ual, presupunând catabaza și anabaza, apare într-o variant ă parodiată, cu
trimitere la nara țiuni oraculare biblice și la povestirile medievale referitoare la c ălătoriile în lumea de
dincolo și, în Vești din Paradis , unde protagonistul, meditând la transform ările produse asupra lui de
magia insulelor exotice, afirm ă în jurnal : “M ă simțeam ca un profet cu limba legat ă, care revenise de pe
tărâmul mor ților; ca și cum ar fi trebuit s ă transmit un mesaj, sau s ă rostesc un avertisment, numai c ă nu
știam ce s ă spun – poate doar : « Folosi ți o cremă de plajă c u f a c t o r d e p r o t e c ție cincisprezece…»”
(p.142).

Amintirea plimb ărilor plictisitoare prin parcurile locale di n Rummidge îl face pe Philip Swalow (în
Schimb de dame ) să se gândeasc ă la cercul p ăcătoșilor din dragoste din Infernul dantesc : “[…] alte mici
nuclee familiale se învârt apatic, precum sufletele celor damna ți în iad, b ătute de vânturile pline de nisip
[…]” și la romanul Greața al lui Sartre : “ La nausée în stil Rummidge” (p. 36).
În altă parte, enumerarea disciplinelor “esoterice” predate la Rummidge aminte ște de maniera
satiric-burlesc ă a utopiei negative swiftieneiii : “tehnologia ustensilelor domestice, știința anvelopelor sau
biochimia boabelor de cacao” ( Schimb de dame , p. 17).
Dialogul intertextual ati nge uneori, în formula es eului, domeniul filosofic și religios: teologul din
Vești din Paradis , care nu mai poate crede în utopia vie ții veșnice și care compar ă Waikiki-ul cu gr ădina
Hesperidelor sau cu Insulele Fericirii, declarându- și modelele (Hesiod, Platon), mediteaz ă la “sfârșitul
istoriei” și la “moartea lui Dumnezeu” (Nietzsche, He idegger, Kierkegaard, Fukuyama etc.).
Numărul de aluzii și citate dep ășește însă orice record în Ce mică-i lumea! , unde tiparul aventurii-
căutare, prezent în istoria amoroas ă în care este prin s unul dintre protagoni ști, Persse McGarrigle (aflat
veșnic în căutarea iubitei misterioase și fugare, Angelica) prilejuie ște reîntâlnirea cu ciclul arthurian
(Thomas Mallory), poemele parodi știlor italieni din Rena ștere (Ariosto, Orlando furioso ), poemul
renascentist englez (E. Spenser, Crăiasa zânelor ), proza și poezia sentimental ă, preromantic ă și romantic ă
(Blake, Coleridge, K eats etc.), permi țând parcurgerea traseului str ăbătut de tema iubirii, de la “iubirea care
mișcă sori și stele” a lui Dante și până la varianta degradat ă a romanului “roz”.
Ciocnirea permanent ă dintre reveriile roman țioase ale tân ărului poet, c ăruia fiecare peisaj îi
trezește în minte reminiscen țe livrești, și lumea concret ă în care iubirea și femeia au devenit o marf ă, fapt
care face ca fiecare dintre aventurile sale s ă se soldeze cu e șecuri, a permis asem ănarea acestuia cu Don
Quijote.
Însă unele dintre cele mai reu șite efecte parodice sunt generate în acest roman de alegerea numelor
proprii, Lodge fiind convins de faptul c ă “romanul nu poate nicicând s ă reproduc ă neutralitatea, «datul»
numelor din lumea real ă” și că “nimic nu poate fi neutru în roman”iv. Persse McGarrigle aminte ște prin
prenume de Percival, cel care pornise în c ăutarea Graalului în lege ndele arthuriene, dar și de Perseu, o alt ă
variantă celebră a “ucigătorului de balaur”, îns ă aventurile cu final dezastruos prin care trece, în c ăutarea
unui alt tip de Angelic ă (preocupat ă de de-construirea romance -ului, dup ă modelul lui Barthes și Derrida),
trimite la eroul lui Ariosto. Numele lu i Arthur Kingfisher, decanul de vârst ă al criticilor din roman este o
aluzie, pe de o parte, la re gele legendar al Camelot-ului și, pe de alt ă parte, la Regele Pescar, arhetip al
sterilității. În Ce mică-i lumea! acesta s-a transformat într-un b ătrân impotent. Numele lui Siegfried von
Turpitz aminte ște de Cântecul Niebelungilor , iar mănușa neagră de care acesta nu se desparte nici o clip ă
trimite la episodul Mâinii Ne gre din Capela Graalului (m ănușa pricinuind o serie de temeri datorate
faptului c ă nimeni nu știe ce se ascunde sub ea). Fulvia Morgana, deconstructivista marxist ă cu înclina ții
nimfomane, este varianta postmodern ă a seducătoarei Morgan Le Fay, sora vr ăjitoare a lui Arthur. Numele
surorii gemene a Angelic ăiv, Lily Pabst, provine din poemul-fluviu al lui E. Spenser ( Crăiasa zânelor ),
unde sintagma “lily paps” (“sâni dalbi”) face parte din descrierea unei tinere șturlubatice și nurlii, în timp
ce acela al b ătrânei domni șoare amatoare de critic ă psihanalitic ă și mitic-arhetipal ă, Sybil Maiden, are o
dublă semnifica ție: pe de o parte aminte ște de preotesele romane ale lui Apollo ( sibilele ) și, p e d e a lt ă
parte, trimite la statutul, asumat, de fat ă bătrână (engl. maiden înseamnă “fecioară, virgină”).
În Meserie! , aluziile, citatele s unt restrânse, major itatea, la sfera roma nului “industrial” (am
amintit deja câteva în analiza elementelor paratextuale), îns ă referirile la alte texte (în special cele de
teorie și critică literară) nu sunt complet excluse. Varianta contemporan ă a Infernului dantesc apare și aici:
Robyn Penrose, lector tempor ar la Catedra de englez ă a Universit ății din Rummidge, se simte în turn ătoria
fabricii al c ărei director e Vic Wilcox ca într-o “a treia bol gie a acestui infern industrial” (p.158), iar una
din zonele puternic i ndustrializate din vecin ătatea orașului Rummidge este numit ă “Tărâmul Întunericului
[…] din cauza v ălului de fum care plutea deasupr ă-i și a peliculei de praf de c ărbune și funingine care o
acoperea, în zilele de glorie ale revolu ției industriale” (p.28).
Categoria numit ă de G. Genette hipertextualitate este prezent ă în romanele lui Lodge în special
prin dou ă variante, ale imita ției și transform ării în registru ludic: pastișa și parodia . Ceea ce

particularizeaz ă aceste strategii în textele analizate es te, din nou, asumarea, denudarea lor. Ambele
strategii ating, în romanele analiz ate, atât textele literare, cât și discursul critic.
În linii mari, Ce mică-i lumea! reprezintă o variant ă parodiată a romance -ului medieval: cavalerii
medievali sunt acum reprezenta ți de universitarii ce cutreier ă lumea în lung și în lat cu prilejul diverselor
conferințe internaționale, “îmbinând profesionalismul cu turismul și toate astea pe cheltuiala altuia”
(p.324), iar ținta acestei quête postmoderne nu mai este Graal ul, ci o catedra universitar ă sponsorizat ă de
UNESCO și plătită cu un salariu exorbitant.
Călătoriile universitarilor r ătăcitori devin un pretext pentru punerea în discu ție a clișeelor
romanelor arthuriene, începând cu acelea care țin de form ă (înlănțuirea nara țiunilor simultane – urm ărind,
fiecare în parte, aventurile unui cavaler – între care se face leg ătura prin interven țiile naratorului;
caracterul ciclic, toate acestea fiind specifice prozei lui Mallory, de pild ă) și terminând cu cele tematice.
Reapar aici, în travesti parodic, treptele de ini țiere întru des ăvârșirea moral ă și spiritual ă, pădurea-labirint
(spațiu al ispitelor, primejdiilor și revelațiilor) fiind îns ă înlocuită de orașele zgomotoase, în țesate de
reclame pornografice.
Într-una din c ălătoriile având drept scop g ăsirea femeii iubite, Persse McGarrigle ajunge la
Amsterdam, unde este condus de Morris Zapp (parodia cli șeului ucenic-maestru) printr-o nou ă pădure
inițiatică: cartierul felinarelor ro șii. Castul Persse trece, evident, de proba ispitirii, îns ă revelația de care
are parte nu este una foarte pl ăcută : își descoper ă marea iubire într-una din vi trinele luminate, în postura
de prostituat ă.
Dintr-o punere în abis a subiectului epic afl ăm că romanul cavaleresc abund ă în “aventuri,
coinciden țe, surprize și minuni, în personaje pierdute, fermecate și rătăcitoare care se caut ă unul pe altul
sau caută sfântul Graal …” (p.361). Într-adev ăr, surprizele și coinciden țele se țin lanț. Philip Swalow o
regăsește pe femeia de care se îndr ăgostise cândva și pe care o crezuse moart ă într-un accident de avion,
Morris Zapp este r ăpit din gre șeală tocmai de rebelii sus ținuți de Fulvia Morgana, marxista nimfoman ă
(aceea care îi propusese cândva un scenar iu sado-masochist la care participa și propriul ei so ț), prostituata
în care Persse crezuse c ă o recunoa ște pe Angelica, era de fapt sora geam ănă a acesteia, ceea ce
declanșează o serie întreag ă de qui-pro-quo -uri (ca în comedia dell’arte și teatrul baroc), gemenele orfane
(clișeul orfanului) se dovedesc a fi fiicele domni șoarei septuagenare Sybil Maiden, rezultate dintr-o
aventură de o zi cu Arthur Kingfisher (simbol al sterilit ății!), prostituata întâlnit ă de Persse în capela
aeroportului Heathrow se dovede ște a fi propria veri șoară, Bernadette și așa mai departe. În finalul
romanului, b ătrâna “sibil ă” își asumă o funcție oracular ă răsturnată, regizând o lovitur ă de teatru care
declanșează jocul recunoa șterilor.
Varianta imita ției ludice se actualizeaz ă în Ce mică-i lumea! atât prin intermediul descrierilor de
natură, redate din perpectiva îndr ăgostitului Persse, cât și în versurile tân ărului poet, dedicate Angelic ăi,
pastișe ale unor modele romantice (n atura – “stare de suflet”) și preromantice (luna, lacul, care aici e unul
“artificial”) deja cli șeizate, în cadrul unui di alog asumat cu poeziile lui Blake, Keats etc.
Unul dintre tiparele romane ști pastișate de Lodge este Bildungsroman -ul: în Meserie! acesta apare
în formula nara țiunii biografice asumate de naratorul auctorial (“S-a n ăscut și a fost botezat ă Roberta
Anne Penrose, în Australia, la Melbourne , cu aproape treizeci de ani în urm ă […]” (p.39), iar în Vești din
Paradis în aceea a povestirii autobiografice a pr otagonistului, Bernard Walsh: “M-am n ăscut și am crescut
în South London, unul din cei patru copii ai unei familii de imigran ți irlandezi din a doua genera ție”
(p.158).
Transformarea satiric ă (travestirea burlesc ă) se num ără, de asemenea, pr intre procedeele
hipertextuale preferate de Lodge. Cavalerii r ătăcitori din Ce mică-i lumea! par să-și fi pierdut toate
calitățile consacrate de codul cavaleriei, dar mai ales castitatea, abandonâ ndu-se desfrâului facilitat de
întâlnirea, în cadrul conferin țelor, a unor colege de breasl ă extem de apetisante, singurul inconvenient
provenind din ciocnirea metodelor criti ce diferite pe care fiecare le utilizeaz ă în abordarea textului literar.
Iată cum func ționează comentariul ironic al naratorului auctorial care î și îmbrățisează, într-o perspectiv ă
panoramic ă, personajele : “Scrie o lucrare și vei vedea lumea întreag ă! Eu mi-s Jane Austen, ia-m ă și pe
mine-n zbor !” (p.324) În alt ă parte, punând în discu ție comportamentul unui grup academic tematic

reprezentând o entitate “exclusivist ă”, același narator observ ă că: “Membrii lui se întâlnesc, probabil
numai o dat ă pe an – cu prilejul unei conferin țe. Ehe, atunci s ă te ții, ce de mai saluturi, cemaifaciuri și
lacemailucreziuri la un p ăhărel, la mas ă, între dou ă ședințe […]. Aceste contacte oficiale reprezint ă,
firește, adevăratul raison d’être al unei conferin țe, nu programul lucr ărilor și al prelegerilor care, aparent,
i-a reunit pe participan ți, deși majoritatea lor îl consider ă groaznic de plic tisitor” (p. 327).
Termenul pe care îl utiliza David Lodge pentru a desemna structura polifonic ă a romanului
postmodern, acela de “crossover ficti on” descrie perfect propriile romane caracterizate prin tentativa de
combinare a fic țiunii cu metaficțiunea .
Metatextualitatea se lasă descrisă, în aceste romane, prin dou ă aspecte esen țiale: pe de o parte
există secvențe de text prin intermediul c ărora este aplicat un tratament specular textului literar în sine, iar
pe de altă parte fragmente de o întindere considerabil ă se referă la metodele de abordare critic ă a acestuia
(ceea ce am numit metacritic ă).
Strategiile autoreflexive apar în romanele lui L odge sub toate cele trei forme enumerate de L.
Dällenbach : punerea în abis a subiectului epic sau a unor p ărți ale acestuia (“réflexion de l’énoncé”), cea
a “enunțării” (mai cu seam ă în varianta amintit ă a prezentific ării diegetice a naratorului și a naratarului) și
cea a “codului”.
Pentru prima variant ă, un exemplu edificator este oferit în Vești din Paradis : în interiorul povestirii
autobiografice relatate de Bernard este inserat ă o reflecție care porne ște de la un citat (comentat) din
Evanghelia dup ă Matei : “Veștile bune se refer ă la viața veșnică; avem de-a face, altfel spus, cu ni ște vești
din paradis. Pentru enoria șii mei am fost un fel de agent de turism care emitea bilete, poli țe de asigurare și
broșuri prin care li se garant a fericirea de pe urm ă” (p.167).
Prezentificarea naratorului în diegez ă, ca variant ă a tratamentului specular aplicat enun țării ocupă
în Ce mică-i lumea! câteva pagini : “Ah, ce ui mitoare e varietatea de langue și parole , de mânc ăruri și
obiceiuri ale țărilor lumii !” (p.326).
Finalul romanului Schimb de dame , realizat în formula scenariu lui cinematografic presupune o
strategie de punere în abis a pr opriei scriituri : “HILARY: … Parc ă ați fi doi scenari ști care nu se pot
hotărî ce final s ă dea unei piese” (p.296). În fapt, discu ția protagoni știlor se refer ă la moartea conceptului
tradițional de “roman”, al c ărui apărător este profesorul Phil ip Swalow (“Ei bine, romanul e pe moarte, iar
noi murim o dat ă cu el” (p. 302) și la înlocuirea treptat ă a acestuia cu filmul: “Vrem s ă spunem c ă te
fortifici, mental, pentru clipa când ro manul se va termina. Citind, devii con știent că nu ți-au mai r ămas din
carte decât o pagin ă sau două ; așadar, te preg ătești să o închizi. La un film îns ă n-ai cum s ă prevezi
sfârșitul […] Filmul se termin ă cu un stop-cadru care îl înghea ță în acest gest” (p.303). Cu alte cuvinte,
ultima fraz ă a scenariului propus de Lodge presupune propria codificare.
În același roman, aceast ă variantă a autoreflexivit ății este dublat ă de o strategie parodic ă al cărei
subiect sunt c ărțile care con țin secrete de scriitur ă (aluzie posibil ă la cartea lui Miguel de Unamuno, Arta
de a scrie un roman ). Cartea cu pricina se intituleaz ă Să scriem un roman , apărută ca “unul din volumele
dintr-o serie ce mai cuprinde Să țesem un covor , Să plecăm la pescuit și Să ne amuz ăm fotografiind ”
(p.110), iar unul din citatele pl asate de Lodge într-un fragme nt de povestire retrospectiv ă reflectă exact
acest tip de accident temporal : “Flash-back-ur ile trebuie folosite cu zgârcenie, numai dac ă nu avem
încotro. Ele încetinesc mersul povestirii și-l deruteaz ă pe cititor. De fapt, via ța merge înainte, ele înapoi.”
(p. 226).
Naratologul David Lodge nu a putut s ă nu se concentreze, în romane, asupra acelora și idei pe care
le trateaz ă conceptual în studii și eseuri. Fiecare dintre personajele sale devine astfel exponentul unui
anumit tip de metod ă critică. Astfel, critica estetic ă al cărei reprezentant este, în trilogia campusului, Philip
Swalow, este parodiat ă în Ce mică-i lumea! printr-o formulare redat ă în stil indirect liber a naratorului
auctorial, referitoare la interven ția acestuia în cadrul conferin ței cu tema “Func ția criticii” : “Marii scriitori
au fost bărbați și femei înzestra ți cu o înțelepciune, o capacitate de p ătrundere a lucrurilor și o înțelegere
ieșită din comun. Romanele, piesele și poeziile lor sunt o inepuizabil ă sursă de valori, idei și imagini care,
atunci când sunt în țelese și evaluate, ne permit tratarea plenar ă, rafinată, intensă a vieții” (p.441). În
același roman, construit pe tiparul romance -ului, legenda Graalului e tratat ă, alternativ, din diverse

pespective critice : S ybil Maiden îi aplic ă de pildă o grilă triplă: mitic-arhetipal ă (“[…] acea c ăutare a
Sfântului Graal, asociat ă cu legendele cavalere ști ale ciclului arthurian, nu e decât în mic ă măsură de
sorginte cre ștină și […] adev ărata ei semnifica ție trebuie c ăutată în ritualul p ăgân al fertilit ății”, p.23),
feministă, (“[…] lancea lui Graal despre care se crede c ă ar fi una și aceeași cu cea care a fost înfipt ă între
coastele lui Hristos, este, f ără îndoială, un simbol falic”, p. 24) și psihanalitic ă (“[…] Țara pustie nu este,
în realitate, decât expresia spaimei lui Eliot de impoten ță și sterilitate”, p. 24). La rândul s ău, Angelica
Pabst, specialist ă în romanul cavaleresc, propune, pl ecând de la teoriile lui Derrida și Barthes (“pl ăcerea
textului”), o teorie a romance -ului ale c ărei excentrit ăți pornografice dezv ăluie tentativa lui Lodge de a
denunța, prin parodiere, excesele noilor metode critice. Un exemplu asem ănător este oferit de diserta ția lui
Morris Zapp pe tema “Textualitate a ca striptease” : pentru acesta, lectura nu este decât “o nesfâr șită,
chinuitoare p ăcăleală, un flirt care r ămâne neconsumat sau, dac ă ajunge să fie consumat, r ămâne un act
solitar, de masturbare” (p.44).
Critica marxist ă și deconstructivist ă prezentă atât în Ce mică-i lumea! (prin teoriile enun țate de
Fulvia Morgana), cât, mai ales, în Meserie! , unde protagonista, Robyn Penrose, î și propune deconstruirea
conceptelor tradi ționale de “roman”, “autor”, “personaj”: “R omancierul este un capitalist al imagina ției. El
sau ea inventeaz ă un produs pe care consumatorii nu știau că-l doresc pân ă când nu le-a fost pus la
dispoziție, îl confec ționează cu ajutorul unor furnizori ai unui capital de risc cunoscu ți sub numele de
editori și îl vând la concuren ță cu fabrican ții unor produse de acela și tip, sensibil diferen țiate” (p.36-37).
Romanul nu exist ă, în opinia acesteia (opinie exprimat ă într-un rezumat al naratorului auctorial, în care
intenția parodic ă este evident ă) decât ca o “pozi ție-țintă într-un p ăienjeniș infinit de discursuri – dicursuri
ale puterii, sexului, familiei, științei, religiei, poeziei etc. Fiecate te xt este un produs al intertextualit ății, o
urzeală de aluzii și citate din alte text e (…)” (p.37). Recunoa ștem aici teoriile unor marxi ști ca Frederic
Jameson sau Jean-Joseph Goux, deopotriv ă cu acelea ale grup ării de la Tel Quel (J. Kristeva, J.-L. Baudry,
J. Derrida a c ărui frază celebră este citat ă: “Il n’y a pas de hors-texte”, p. 37).
Critica marxist ă este dublat ă, în altă parte, de cea feminist ă, aceeași Robyn declarându-le
studenților la curs c ă, din punctul s ău de vedere, “Nici nu mai e nevoie s ă arătăm că, prin defini ție,
capitalismul industrial este falocentric (…) Cel mai obi șnuit însemn al industriei – co șul de fabric ă – este
și el din punct de vedere meta foric un simbol falic” (p. 80) și demostrând în cele din urm ă, printr-un apel
la critica psihanalitic ă, faptul că motivația practic ării genului “industrial “ de c ătre unele romanciere ale
secolului al XIX-lea st ă în “tentativa de vindecare a propriilor castr ări și a unui pronun țat sentiment de
frustrare” (p.81).
Atitudinea lui Robyn fa ță de imigran ții de culoare, muncitori necalifica ți în turnătoria fabricii lui
Wilcox, se las ă descrisă în termenii unei combina ții între critica marxist ă și cea postcolonialist ă: “Avem
de-a face cu s ălbaticul nobil, cu negrul înl ănțuit, cu arhetipul omului exploatat, victim ă de tip chintesen țial
a sistemului capitalist – imper ialist – industrial” (p.144).
Ironia lui Lodge la ad resa unor excentricit ăți ale noilor metode critice, devine evident ă uneori prin
plasarea acestor discu ții pretențioase în contexte cel pu țin ciudate: preg ătindu-se s ă-l atragă pe Morris
Zapp într-o aventur ă sado-masochist ă, Fulvia Morgana (“aiurita aia de poststructuralist ă marxistă”)
discută cu acesta despre psihanaliz ă, marxism, deconstructivism, naratologie și critica recept ării, făcând
aluzie la teoriile lui Lacan și Freud, Marx, Derrida, Iser și Jauss (“Americanii-s mor ți după deconstruc ție”
– Ce mică-i lumea! , p. 169).
Alteori, efectele parodice au la origine contrastul dintre analizele critice sofisticate și obiectul
acestora : în Ce mică-i lumea! , o punere în scen ă “postmodern ă” a Motanului înc ălțat îi prilejuie ște lui
Sybil Maiden un comentariu dintr-o dubl ă perspectiv ă: mitic-arhetipal ă și feminist-psihanalitic ă, în care
Motanul înc ălțat devine echivalentul Graalului (”personajul Motanul înc ălțat reprezint ă aceeași
combinație a principiilor masculine și feminine ca și potirul și sulița din legenda Graalului” – p.59), iar
cizmele sale “simboluri falice” ( ibidem ).
În altă parte, un spectacol de strip- tease aproape pornografic este de scifrat de Persse prin grila
criticii mitic-arhetipale : “Cel ce regizase num ărul trebuie s ă fi avut idee de arhe tipul Andromedei, chiar
dacă, până la urmă, acesta c ădea în ridicol. Tân ărul pederast, îmbr ăcat ca Perseu, sosi s ă o salveze pe

fecioara ce urma s ă fie jertfit ă, dar fu izgonit de pe scen ă de o altă fată în pielea goal ă, cu o masc ă de
balaur care avea inten ții mai curând erotice decât violente în ceea ce o privea pe prizonier ă” (p.266).
Secvența pune în discu ție modul în care s-a degrad at un mit, acela al “ucig ătorului de balaur”, pân ă la
varianta spectacolului pornografic.
În majoritatea cazurilor, noile me tode critice devin obiectul discu țiilor în contradictoriu ale
universitarilor, substitute postmoderne ale duelurilor și turnirurilor cavalere ști, urmărite, de undeva de sus
de privirea amuzat ă a naratorului auctorial care, as emeni “regelui din turn” (ca s ă folosim o metafor ă din
Schimb de dame ), regizeaz ă întregul spectacol, plasând adeseori to ate aceste discursuri sub semnul ironiei
generatoare de efecte comice și parodice. Astfel, personajele romanelor lui Lodge devin simple marionete
plasate de autor într-o intrig ă “special construit ă pentru a demonstra idei, pentru a argumenta ipoteze sau,
pur și simplu, pentru a genera umor”vi, ceea ce pare s ă sublinieze, o dat ă în plus, faptul c ă autorul totu și nu
a murit.

Note :
i București, Cartea Românesc ă, 1987.
ii V. teoria tel-quel-ist ă și teoria marxist ă care traduc dihotomia semnificant / semnificat în termenii opozi ției dintre “valoarea
de întrebuin țare” și “valoarea de schimb”.
iii V. Academia din Lagado din Gulliver’s Travels.
iv D. Lodge, Limbajul romanului , p. 55.
v V. motivul baroc și romantic al gemenilor.
vi V. Stanciu, Un capitalist al imagina ției, Postfață la Schimb de dame , Polirom, Ia și, 2001, p. 312.

Bibliografie selectiv ă :

BAHTIN, Mihail, Probleme de literatur ă și estetică, București, Univers, 1982.
BARTHES, Roland, Le degré zéro de l’écriture , Paris, Seuil, 1972.
BARTHES, Roland, S / Z, Paris, Seuil, 1970.
BOOTH, Wayne, Retorica romanului , București, Univers, 1976.
BUTOR, Michel, Essais sur le roman, Paris, N.R.F. Gallimard, coll. “Idées”, 1969.
CĂLINESCU, Matei, Cinci fețe ale modernit ății, București, Univers, 1995.
CĂRTĂRESCU, Mircea, Postmodernismul românesc , București, Humanitas, 1996.
CONNOR, Steven, Cultura postmodern ă. O introducere în teoriile contemporane, București, Meridiane, 1999.
CORNEA, Paul, Introducere în teoria lecturii , Iași, Polirom, 1998.
DÄLLENBACH, Lucien, Le récit spéculaire. Essa i sur la mise en abyme , Paris, Seuil, 1977.
DERRIDA, Jacques, De la grammatologie , Paris, Minuit, 1967.
DUCROT, Oswald și SCHAEFFER, Jean-Marie, Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului , București, Babel, 1996.
ECO, Umberto, Limitele interpret ării, Constan ța, Pontica, 1996.
ECO, Umberto, Opera deschis ă. Formă și indeterminare în poeticile contemporane, București, Editura pentru Literatur ă
Universal ă, 1969.
FUKUYAMA, Francis, Sfârșitul istoriei și ultimul om, Iași, Paidea, 1994.
GENETTE, Gérard, Introducere în arhitext. Fic țiune și dicțiune, București, Univers, 1994.
GENETTE, Gérard, Palimpsestes : la littérature au second degré , Paris, Seuil, coll. “Poétique”, 1976.
HUTCHEON, Linda, Politica postmodernismului , București, Univers, 1997.
IRIMIA, Mihaela Anghelescu, Dialoguri postmoderne , București, Editura Funda ției Culturale Române, 1999.
LUPAN, Radu, Moderni și postmoderni , București, Cartea Româneasc ă, 1998.
LYOTARD, Jean-François, Condiția postmodern ă, București, Babel, 1993.
PETRESCU, Liviu, Poetica postmodernismului , Pitești, Paralela 45, 1996.
RICARDOU, Jean, Pour une théorie du nouveau roman , Paris, Seuil, 1971.
SPIRIDON, Monica, Despre “aparen ța” și “realitatea” literaturii , București, Univers, 1984.
VATTIMO, Gianni, Sfârșitul modernit ății, Constan ța, Pontica, 1993.
*** Postmodernismul – Caiete critice , nr 1-2/1986, Via ța româneasc ă.