Strategii Si Solutii Tehnice In Discursul Politic Actual cu Privire Speciala Asupra Discursului Repetat
ARGUMENT
În lucrarea de față am încercat să redau formule ale discursului politic … repetat și modalități de persuadare la care apelează un om politic pentru a-și atinge scopul. Efectul perlocuționar al unor elemente discursive face ca anumite mesaje cu caracter sau țintă politică să pătrundă în conștiința publicului, provocând o reacție, o schimbare de atitudine sau de comportament. Indiferent de calitatea auditorului (om politic sau cetățean obișnuit), mesajele politice au ca principală finalitate persuadarea.
În măsura în care un anumit mesaj se individualizează în raport cu alte mesaje de același tip, efectul perlocuționar capătă un plus de eficiență. Valențele persuasive ale discursului politic sunt generate, între altele, de raportul dintre empatie, seducție și incitare.
Formulele discursului politic tind, datorită impactului pe care îl au asupra destinatarului să se clișeizeze sau, să treacă în discurs repetat (DR) iar pe de altă parte, rolul pe care enunțurile aparținând discursului repetat (EDR) îl au în discursul politic, precum și efectele pe care le pot avea asupra receptorilor.
Politicianul o figură controversată și totodată, mediatizată în societatea noastră. Educat sau semianalfabet, prima sa carte de vizită este propriul limbaj. Valorificate în discursul politic, abilitățile sale comunicative devin o armă cu două tăișuri.
Desigur că nu putem și nici nu dorim să limităm sfera comunicării politice doar la comunicarea realizată de politicienii „de profesie”, pentru simplul motiv că orice individ se poate angaja, la un moment dat, într-un act de comunicare politică fără a face politică militantă, cel mai bine am face-o prin celebra zicală: „Toți românii se pricep la fotbal și la politică”.
În primul capitol intitulat „Noțiuni introductive; concepte și terminologie” am definit și clasificat câteva concepte de bază care stau la baza lucrării, cum ar fi: strategia discursivă; discurs repetat; contractul de comunicare, conceptul de public – publicuri, discursul electoral, clișeu.
În cel de-al doilea capitol „Discursul politic: Strategii și soluții tehnice” am început cu o definire a discursului, în general, apoi a celui politic, în special. Apoi m-am referit la presa românească în perioada comunistă cu câteva elemente definitorii. Am mai vorbit despre limbajul publicistic românesc, de reguli care țin de jurnalismul politic și care trebuie respectate, tocmai pentru a fi îndeplinit acel rol de filtru informativ al presei, pentru ca cetățenii să fie corect informați în ceea ce privește politicul.
În cel de-al treilea capitol „Discursul repetat în acțiune” am făcut o scurtă caracterizare a trei politicieni de astăzi: Traian Băsescu, Adrian Năstase și Corneliu Vadim Tudor.
În continuare am abordat două expresii devenite celebre, din discursul președintelui Traian Băsescu. Să trăiți bine! și Iarna nu-i ca vara!
M-am oprit asupra a două hebdomanare, diferite de stil și abordare: este vorba despre „Academia Cațavencu” și „România Mare”. Am discutat despre enunțul aparțind discursului repetat și tipuri de enunț aparținând discursului repetat. Stelian Dumistrăcel evidențiază faptul că discursul repetat nu se impune doar prin forma sa fixă, ci prin intenția persuasivă. Așadar, folosim enunțuri aparținând discursului repetat pentru a ne face mai ușor înțeleși și acceptați de către interlocutori.
În ultimul capitol „Elemente de analiză a formei” am analizat acele mijloace care pot influența percepția cititorului. Printre acestea se află: figurile de stil. O influență deosebită asupra terminologiei politice, introduse prin mass-media, o are anglicismele. De aceea, am considerat necesar să mă opresc asupra unor exemple relevante, care se găsesc în presa scrisă.
Am ales pentru studiul de caz „Tipologia vorbitorului – interlocutor la europarlamentare” și o situație specială a unui politician Dan Diaconescu. Alegerile de la europarlamentare au fost un subiect mediatizat, angrenând oameni politici, jurnaliști, analiști politici. Este interesantă abordarea diferitelor tipuri de politicieni în emisiuni. Actuala campanie europarlamentară a scos în evidență că mesajele afișate de către fiecare partid care candidează se înclină spre populism. Strategia este folosită pentru a capta atenția și votul alegătorului. În reflectarea acestui subiect în presa scrisă, televiziune întâlnim și manipulare și umor, obiectivitate, dar și subiectivitate.
Mass-media (ce-a de-a „patra putere în stat”) continuă să aibă un important rol de formare a opiniei publice. Trebuie cunoscute, cu atât mai mult, procedeele și tehnicile acesteia de a comunica, pentru a înțelege dedesubturile, pentru a reuși să citim printre rânduri.
I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE; CONCEPTE ȘI TERMINOLOGIE
1.0 Referenți și termeni
Ne vom ocupa vom ocupa de o serie de concepte pe care le folosim în cursul lucrării; în cele ce urmează ne referim la: strategia discursivă din perspectiva emițător-receptor; contract de comunicare; discurs repetat; conceptul de public – publicuri; discursul electoral; clișeu.
1.1. Strategii discursive din perspectiva emițător – receptor
Distincția între textele de informare și cele de opinie, în cadrul primului tip, principala funcție este cea referențială, iar în cazul textelor de opinie, funcția emotivă și poetică (comentariu, reportaj, pamflet), respectiv cea conativă (interviu, editorial). Potrivit părerii lui Stelian Dumistrăcel manifestarea acestora trei din urmă este “«distilată» în diferite expresii ale «faticității» în sens larg”.
1.2. Contractul de comunicare
Teoria dezvoltată de Eliseo Veron presupune că, într-un discurs jurnalistic, în afară de conținut, emițătorul propune receptorului și o relație, pe care o poate accepta sau refuza, fiind la fel de importante ca și conținutul propus. Contractul de lectură servește pentru a caracteriza funcționarea „dispozitivului de enunțare”, acesta fiind alcătuit din:
imaginea celui care transmite un mesaj, locul pe care și-l atribuie acesta față de „ce spune”;
imaginea celui căruia îi este destinat discursul, locul ce-i este atribuit acestuia; relația dintre emițător și destinatar, care poate fi, de fapt, altul decât receptorul;
În textul publicistic se recurge la mărci ale oralității (adresarea directă către cititori, folosirea vocativelor, expresii colocviale.
Stelian Dumistrăcel consideră necesar să trimită însă la un concept mai larg, folosit de semioticeni, de analiștii discursului și de cercetătorii din domeniul psiho și sociolingviștii, la contractul de comunicare. Patrick Charaudeau a descris diferite tipuri și genuri: contract de comunicare de informare, al criticii cinematografice și din domeniul mass-mediei, contractul de comunicare publicitar, al dezbaterilor televizate și al interviurilor.
1.3. Discursul repetat
Termenul de „discurs repetat” provine de la lingvistul român Eugeniu Coșeriu, acesta a recunoscut două tipuri de „tradiții” în limba funcțională: tehnica liberă a vorbirii și discursul repetat.
Opinia lui Eugeniu Coșeriu despre „tehnica liberă cuprinde elemente ale limbii și regulile actuale cu privire la modificarea și combinarea lor, adică cuvintele, instrumentele și procedeele lexicale și gramaticale; în schimb discursul repetat cuprinde tot ceea ce în vorbirea unui grup de persoane se repetă într-o formă identică sub conturul de discurs deja făcut, «ceea ce s-a spus deja» și «prefabricate de vorbire» cum sunt proverbele, locuțiunile fixe expresive, prin «colaj».
Stelian Dumistrăcel evidențiază faptul că discursul repetat nu se impune doar prin forma sa fixă, ci și prin intenția persuasivă. Așadar, folosim EDR pentru a ne face mai ușor înțeleși și acceptați de către interlocutor(i).
1.4. Conceptul de public – publicuri
Discursul electoral nu vizează o singură persoană sau un grup de persoane, ci grupuri de persoane care constituie publicuri.
Este evident că o țară ca România are diferite tipuri clare de public-țintă. Fie că este vorba de împărțirea în funcție de sex, de vârstă, de studii, de avere, de provincii istorice sau de grupuri mai complicat de departajat, definite prin criterii socio-profesionale: șomeri, bugetari, oameni cu mai multe locuri de muncă, mineri etc., este important pentru succesul unei strategii de comunicare ca grupurile electorale care rezultă să aibă o cât mai mare omogenitate.
Temele de interes ale unui alegător din spațiul rural sunt cu totul altele față de cele ale unui student al unei facultăți de informatică, născut și crescut în București.
Există patru tipuri de publicuri distincte: electorat propriu, electorat advers, nehotărâți votanți și nehotărâți care nu vor vota. Fiecare astfel de public este constituit, la rândul său, din mai multe alte grupuri de persoane, care reprezintă alte publicuri. De exemplu, s-a demonstrat sociologic că baza electorală a Partidului Social Democrat o constituie populația din zona rurală. Acest tip de populație este eterogen, nu primește unitar mesajele și, se constituie din mai multe alte grupuri, cu interese diferite, delimitate de sociologi în funcție de vârstă, sex, educație, venituri. Un mesaj persuasiv comun tuturor electorilor din mediul urban are, din motivele expuse mai sus, o forță persuasivă mai mică decât un mesaj adresat unui singur public. Cu toată această segmentare în funcție de public și publicuri, este foarte întâlnită noțiunea de opinie publică, cea care, aparent, impune sau determină deciziile la nivel politic.
Dan Stoica abordează problema public/publicuri făcând o distincție clară între „marele public” și „suma publicurilor”.
„Trecerea de la o reflectare a publicului, deja dificilă, la o teorie a marelui public pare și mai hazardată, căci se amestecă în acest caz date cantitative și calitative. Se știe cum se face izolarea diverselor publicuri prin măsurarea audienței, dar nu se știe ce este marele public (care este foarte diferit de suma publicurilor). Se regăsește aici una din dificultățile majore ale democrației: ce reprezentare se poate obține despre public și ce reprezentare se poate obține despre spațiul public”.
În privința „marelui public”, Dan Stoica aderă la tezele lui Dominique Wolton și ajunge la o altă concluzie decât cea a sociologilor care s-au ocupat de conceptul de „opinie publică”. Conferențiarul ieșean crede că, în realitate, „marele public” nu există.
Iată opinia autorului citat:
„Marele public este un concept, o reprezentare, o alegere, o orientare, o valoare, o voință. El este traducerea, în domeniul comunicării, a conceptului de sufragiu universal din domeniul politicii. Așa cum nu există nici o egalitate sociologică între diverșii alegători, tot așa nu există egalitate între diversele publicuri ale comunicării, scrise și audiovizuale. Dar, în ambele cazuri, este vorba despre un obiectiv normativ: reunirea indivizilor care împărtășesc ceva, dincolo de ceea ce îi separă. Prin aceasta publicul și, a fortiori, marele public, este întotdeauna o cucerire. El este un concept calitativ, fără legătură cu datele cantitative despre audiență sau, mai degrabă, problema marelui public nu se reduce la cea a audienței”.
1.5. Discursul electoral
În sociologie și politologie există tendința de a reduce comunicarea politică doar la comunicarea electorală. Sociologul Camelia Beciu, consideră că această tendință se explică prin faptul că, pentru specialiști, campania electorală pare a fi contextul cel mai relevant pentru cercetarea mecanismelor și practicilor de comunicare politică.
Studiul comunicării politice nu poate fi redus doar la perioada electorală. Democrația presupune, printre altele, existența unor mecanisme de vizibilitate a politicului în contexte diverse: electoral, ceremonial, internațional sau ca simplă rutină politică.
Dacă, așa cum arăta Rodica Zafiu, discursul politic nu are o „individualitate clară”, discursul electoral, ca “ramură” a discursului politic, împrumută foarte multe elemente din limbajul publicitar. Aici trebuie operată distincția dintre “publicistic” și “publicitar”. Plecând de la o analiză a mass-media, Stelian Dumistrăcel identifică în cadrul discursului public, un discurs al mass-mediei care are două componente: limbajul publicisticii și limbajul publicității.
Potrivit scriitorului ieșean, limbajul publicității și cel al organizațiilor politice sunt oarecum similare: comunicarea se realizează „pe verticală” (este un discurs al autorității), iar enunțarea este preconcepută, omniscientă, normativă.
Exegeze de profil arată despre comunicarea electorală indică o transformare majoră la nivelul regulilor de acțiune politică. În primul rând, actorii politici se raportează unii la ceilalți de pe poziții concurențiale, într-un spațiu experimental. În al doilea rând, regimul concurențial reglementează acțiunea politică, în sensul că îi dictează miza, ritmul și termenii de legitimare. În al treilea rând, avem de-a face cu un regim concurențial atipic, competiția desfășurându-se numai într-un interval de timp dat. În același cadru ceea ce numim „campanie electorală” trimite nu numai la reglementări juridice, ci și la reguli informale, cutume care s-au instaurat în regimul politic concurențial. S-a observat că discursul electoral, asemeni discursului publicitar, pare că se abate de la normele conceptului de „comunicare”, prin caracterul său pragmatic. Neatingerea scopului și absența aparentă a feed-back-ului pot fi interpretate, în mod eronat, ca fiind o comunicare ratată, care nu se materializează prin voturi și, implicit, mandate.
Doru Pop explică faptul că chiar dacă rolul mesajelor promoționale și al activităților de promovare rămâne acela de a oferi informații, aceste informații sunt prezentate receptorului în mod selectiv și chiar în mod denaturat. Finalitatea lor este aceea de a transmite și de a impune valori cu caracter general uman (afecte sau concepții), de a forma atitudini și de a genera motivații.
Comunicarea, atât socială cât și politică, exercită cea mai puternică influență asupra comportamentului de vot prin cele două dimensiuni fundamentale ale sale: cognitivă și persuasivă.
În acest sens, Doru Pop apreciază în că există două tipuri de comunicare socială care stau la baza funcționării optime a oricărui sistem procese de comunicare între membrii comunităților;
procese de comunicare persuasivă cu rolul determinat de suport al votului (spre exemplu, propaganda electorală);
procese de comunicare determinate chiar de actul votului (din această perspectivă trebuie luat în considerație că votul reprezintă tot un act de comunicare, mai exact se erijează în feed-back-ul cu care electoratul răspunde acțiunilor inițiale de aducere la cunoștință, propagare și chiar persuadare întreprinse de actorii aflați în competiție electorală) .
Discursul electoral vizează, așa cum vom arăta pe parcursul acestei lucrări, grupuri de persoane care constituie publicuri.
1.6. Clișeul
Construcție cu formă fixă, adesea incorectă având o frecvență considerabilă într-un anumit moment din evoluția limbii; clișeele sunt forme de stereotipice lingvistică situate în afara schemelor, șabloanelor admise de limba literară, pentru stilurile funcționale, (vezi funcțional): sportivii vor face totul să învingă.
Gradul de incorectitudine al clișeelor este diferit (V.Guțu Romalo). Clișee acceptate gramatical, situație în care doar circulația exagerată face ca formă să nu fie recomandabilă: la ora actuală(„acum”), pe parcurs („de-a lungul timpului”), în timp („în cursul timpului”); clișee rezultate din modificări gramaticale (cel mai adesea prin compresiune), ori din situări contextuale neacceptate de limba literară: în principal (substantiv cu prepoziție-adverb), pe mai departe („în continuare” – adverb cu prepoziție poate o contaminare cu locuțiunea pe viitor ), lupta antidrog, program anticriză, protecție antifurt (constrcții cu adjective invariabile); clișee rezultate din asocieri semantice imposibile, între termeni opuși ori cel puțin incompatibli ca sens; de ex. Adverbul fr.assez („destul(de)”) asociate cu adejective superlative prin sens, în tendința de a se atenua semnificația globală a sintagmei: assez extraordinaire („destul de extravagant„), assez exclusif(„destul de exclusiv”); clișee rezultate din asocieri la origine metaforice,metonimice, dar ale căror sens figurativ se pierde în uz :insolentă fără frontiere („fără limite”), Luceafărul poeziei („Eminescu”).
II. DISCURSUL POLITIC: STRATEGII ȘI SOLUȚII TEHNICE
2.1. Cadru general
Termenul de discurs politic încorporează un anumit fel de a vedea organizarea societății, un ansamblu de opinii, credințe și atitudini, fapt care creează o ideologie. Această ideologie duce la identificare doctrinară, atât din partea emițătorului, cât și din partea receptorilor. Nu este clar încă dacă discursul politic propriu-zis a apărut odată cu afirmarea retoricii sau odată cu inventarea politicii în sine. Cert este că discursul politic este diferențiat în funcție de ideologia emițătorului, iar această diferențiere creează, din rațiuni sociale, mai multe discursuri raportate la mai multe tipuri de receptori. De altfel, Ruxandra Rascanu consideră că „dacă un discurs își propune să-i convingă pe toți, el e cu siguranță ratat. Dacă își va propune să fie cea mai frumoasă încercare lingvistică rostită vreodată, el va fi lamentabil ca eficiență. Iar dacă nu-și propune nimic, este chiar posibil să iasă bine”.
După exegeze de profil discursul este procesul social de creare și reproducere a înțelesurilor, referindu-se atât la un proces interactiv, cât și la rezultatul final al gândirii și al comunicării. Discursurile pot aparține formațiunilor sociale, istorice și instituționale. Teoria discursului presupune că individualitatea este o scenă, pe care sunt reproduse și regularizate discursurile produse social și consacrate istoric. Întâlnim discursuri specifice: de la discursurile mediatice (cum ar fi cel al televiziunii și cel al știrilor) până la discursurile instituționalizate (precum cel al medicinei, al literaturii sau al știnței).
După cum susțin Tim O Sullivan, John Hartley, Danny Sauders, Martin Montgomery, John Fiske în lucrarea Concepte fundamentale din științele comunicării și studiile culturale, orice discurs politic funcționează pe baza unei argumentații convenționale care justifică, pe de o parte, imaginea publică a celui care reprezintă instituția. În al doilea rând, un discurs politic atunci când se autoevaluează ca fiind adevărat sau corect. Oricare tip de discurs, cel politic „comunică” faptele corecte, precum și implicarea maximă a autorului în ceea ce privește veridicitatea conținutului. Un discurs politic atunci când evaluează situații de interes public. Ceea ce distinge discursul politic de alte tipuri de discurs este conveționalitatea: oricât ar fi de originală conjunctura care declașează acest discurs, ea este imediat „nominalizată” printr-un comentariu corespunzător cu rangul instituției și celui care reprezintă instituția.
Se consideră că discursul politic (o sinteză între discursul deliberativ și cel epidictic Aristotel) este individualizat de diversitatea formelor discursivității prin următoarele caracteristici: ambiguitatea intenționată (ambiguitatea îi mărește șansele de a-și atinge scopurile, de a influența și a determina la acțiunea legitimării cât mai mulți receptori), caracterul disimulat al mesajului (ceea ce se spune nu coincide cu intențiile adevărate, cu ceea ce se face, rămâne, întotdeauna, ceva ascuns judecății receptorului, micile sau marile secrete ale politicii), tonalitatea imperativă în relația sa specială cu publicul receptor (este unul dintre puținele discursuri care nu se mulțumește cu înțelegerea mesajului, nu este satisfăcut nici chiar de convingerea auditoriului în legătură cu opțiunile grupului de putere pe care îl reprezintă.
Discursul politic beneficiază de o amplitudine problematică fără precedent în perimetrul discursivității, oferind astfel posibilități sporite de înfluențare a auditoriului, se poate vorbi despre orice problemă pentru a influența opțiunea și acțiunea receptorului, registrul tematic poate fi schimbat în funcție de contextul discursiv. Alte tipuri de discurs nu au acest avantaj: discursul științific nu poate vorbi despre orice, ci se mărginește la o anumită temă (în funcție de ceea ce vrea să demonstreze locutorul), discursul religios nu poate vorbi despre orice (acesta este limitat din punct de vedere al problematicii) și chiar discursul filozofic are numite teme preferate pe care le urmărește cu tenacitate.
Dezinformarea este o acțiune ce beneficiază de multiple forme de manifestare (ascunderea, discreditarea, neînțelegerea, încrederea), de multiple canale de transmisie (propagandă, publicitate, mass-media), de o diversitate de factori care o favorizează ( climatul de criză, dezvoltarea tehnico-științifică, democrația). Ea se manifestă prin intermediul discursivității. Discursul politic nu este singurul tip de discurs unde practica dezinformării este curentă, dar este unul dintre puținele discursuri în care dezinformarea intră în zona firescului.
Probele care țin de dimensiunea argumentativă a discursului politic se diferențiază după intenția discursului: există probe care susțin tezele pe care le propune oratorul politic și există probe prin care se încearcă respingerea tezelor adversarului. Caracterul deschis – polemic al discursului politic reclamă prezența neașteptată a ambelor categorii de probe, care asigură susținerea unei teze, respectiv respingerea tezei opuse. Acțiunea receptorului poate fi determinată pe calea convingerii sau a persuasiunii receptorului.
Credibilitatea se diminuează în momentul în care anumite intervenții discursive se bazează pe false argumente, pe raționamente numai aparent corecte. Credibilitatea discursului politic este afectată și în direcția formării. Un discurs lipsit de credibilitate este atunci când faptele pe care le aduce în discuție sunt neverosimile, sfidează orice realitate cu care receptorul vine în contact. Din acest punct de vedere discursul politic, depășește câteodată măsura. Rămâi lipsit de credibilitate dacă promiti alegătorului ceea ce el singur vede că nu se va putea realiza niciodată.
Obiectivul oricărui orator este să păstreze atenția publicului său printr-o disimulare a propriului interes pentru bunăstarea generală sau printr-o tactică adoptată pe moment, în funcție de diferitele reacții ale ascultătorilor. De aceea, discursurile cele mai complicate și de aceea supuse celor mai multe studii sunt „cele fără public”, unde avantajul relaxării aparente este devansat de absența feed-back-ului general.
2.2. Presa românească în perioada comunistă; câteva elemente definitorii
Temele ideologiei național comuniste constituie și principalele teme ale discursului public comunist, repetate de liderii politici, difuzate prin diferite manifestări ale artei și preluate și de presa vremei. Perioada socialistă era descrisă ca „epoca de aur”, caracterizată de bunăstare și justiție. În ceea ce privește presa, aceasta era în totalitate controlată de puterea centrală și de organele specializate, care verificau conținutul materialului înainte de publicare. Luminița Roșca este de părere că presa comunistă „funcționează pe baza unui contract de non-comunicare, instituit de instanțele de enunțare și impus publicului într-un proces social care stimulează în mare măsură comunicarea publică”. Lumința Roșca menționează că, spre deosebire de presa din regimurile democratice, care urmărește informarea și captarea unui număr cât mai mare de cititori, presa comunistă promova dezinformarea și propaganda.
Un procedeu de manipulare utilizat de presa comunistă era dezinfomarea, intenția grupurilor de putere fiind aceea de a comunica opiniei publice date inexacte, cu scopul disimulării adevărului, acesta nu le era favorabil. Am reprodus o caracterizare aparținându-i lui Bertrand după Luminița Roșca: mecanismul dezinformării se baza pe o argumentare falsă, dar trebuia „să păstreze un caracter de credibilitate pentru a putea să exercite o influență asupra judecății și a reacțiilor celorlați”.
Luminița Roșca citează opinia lui Piotr Wierzbicki: sistemul minciunii acționa în regimul comunist pe trei direcții: anularea limbajului, anularea logicii, anularea realității. O altă marcă a discursului jurnalistic din perioada comunistă o constituie fenomenul stereotipiei.
În ceea ce privește sărăcia vocabularului, o selecție de termeni a făcut Rodica Zafiu. Iată câteva termeni frecvenți: popor, partid, dezvoltare, egalitate, dreptate, națiune, comunism; utilizarea stilului nominal: oprirea, ridicarea; utilizarea adjectivului pronominal posesiv, persoana I pl. popoarele noastre; folosirea atributelor: puternică, independent; folosirea procedeelor retorice. „… limba de lemn a regimului totalitar tinde să se extindă în afara domeniului public, urmărind să devină limba unică a presei”.
2.3. Jurnalismul politic
Jurnalistul politic este obligat să relateze despre fapte și evenimente, să-și asigure o documentare serioasă și constantă asupra domeniului politic pe care îl acoperă, trebuie să aibă în vedere faptul că orice declarație difuzată pune în pericol credibilitatea. De asemenea, jurnalistul politic trebuie să evite implicarea în actul politic relatat, prin interpretarea subiectivă a evenimentelor relatate, trebuie să verifice din cel puțin trei surse valabilitatea unei informații obținute din domeniul politic. Este obligat să fie la curent cu agenda politicienilor pe care îi are sub observație jurnalistică, să își împrospăteze permanent agenda evenimentelor politice. Jurnalistul politic are obligația de a respecta o serie de valori profesionale, pentru a desfășura activitatea de acoperire jurnalistică a domeniului politic.
Sociologul Alin Teodorescu a lansat o teorie a agendelor: există patru agende care funcționează simultan. Altfel, vorbim de o agendă politică internă (suma tuturor obiectivelor și programelor implementate de autoritățile politice), într-un interval de timp determinat. Există și o agendă politică internațională.
Agenda media constă în totalitatea subiectelor politice care au constituit „sumarul de evenimente” al presei, într-o perioadă de timp determinată. Selectarea știrilor de importanță mediatică care sunt pe prima pagină a ziarelor sau a jurnalelor radio-tv să devină cele mai importante pentru public și pentru politicieni. Exemple de subiecte aflate pe agenda media de-a lungul ultimilor ani: scandalul din Dosarul Transferurilor, Traian Băsescu vs Antena3.
Agenda populației este lista priorităților cetățeanului de rând, ale cărui interese imediate și directe sunt reflectate în: grija locului de muncă, nevoia unui salariu decent, grija pentru sănătate. Rareori, politicienii pot împăca cele patru agende, fără să facă rabat de la doctrina politică pe care o urmează la modul declarativ. Prin faptul că a înlocuit partidele politice, devenind un fel de comitet de selecție pentru candidații și șefii de partide, mass-media îi împinge pe unii politicieni spre putere, eliminându-i pe alții. Această influență exercitată, dar și metodele jurnalistice adoptate, au reprezentat subiectul criticilor asupra jurnalismului politic. Aceasta s-a întâmplat, mai ales în perioada de după scandalul Watergate care a deschis era relatării investigative și a „jurnalismului vedetă”, presa a fost percepută ca fiind interesată în a afla lucruri murdare și în a obține bani.
După ce, în anii 1970, doi ziariști americani de presă people, Bob Woodward și Carl Bernstein, au provocat răsturnarea de la putere a președintelui de atunci al SUA, Richard Nixon, prin declanșarea scandalului Watergate. Scandalul Watergate a fost momentul de apogeu al jurnalismului în SUA. Tot în acea perioadă, s-a acreditat ideea că presa era capabilă nu doar de atitudini radicale în capacitatea ei de a denunța abuzurile, de a spune adevărul sau de a emite critici la adresa guvernanților, dar și de respect față de o etică profesională.
A apărut, în cultură de masă, ziaristul ca erou justițiar, salvator, de fapt, scandalul Watergate a fost un accident de presă al establishmentului american. Scandalul Watergate a ruinat ideea reportajului pornit în căutarea felului tradițional de a face politică și a calificat procedeul de dezvăluire a vieții particulare a politicienilor drept „poartă regală” de intrare în atenția consumatorului de media.
Calitatea și natura jurnalismului politic sunt influențate de: valorile în care crede jurnalistul (adevăr, dreptate, interes public), valorile proprietarilor ziarului (interes financiar, politic), valorile care vin din partea cititorilor (obiectivitate, sinceritate). Lupta pentru audiență a împis instituțiile de presă spre crearea unei oferte de informație politică bazată, în principal, pe aspecte conflictive ale relațiilor dintre politicieni.
2.4. Funcțiile mass-mediei în relația cu politicul
Opiniile unor specialiști în legătură cu această temă sunt difuzate în lucrări sub semnătură dar și preluate pe diferite site-uri, după care reproducem o serie de considerații. Se consideră că rolul pe care îl are mass-media în democtrație este explicat prin distincția făcută de sociologul german Dahrendorf dintre deschiderea pasivă și cea activă. În viziunea sociologului, orice societate este divizată: o parte la putere iar o parte în afara puterii, unii au acces la informații importante, dar mult mai mulți sunt nu au parte de acces la informații. În prima categorie deschiderea activă spre informațiile publice, sunt miniștrii, deputați, conducători de partide, sindicate. În categoria cealaltă, deschiderea pasivă sunt cei care nu iau parte la probleme politice, doar participarea la alegeri prin vot.
Din perspectiva principiilor democrației se impune că fiecare dintre părți să fie informată în vederea celeilalte părți. În acest punct se întrevede rolul pe care îl are mass-media: introducerea informației în circuitul public și punerea în relație a celor două categorii de public (activă și pasivă). Îndependența dintre mass-media și democrație conduce la descrierea a trei funcții mediatice.
Iată câteva aprecieri referitoare la funcțiile mediatice: prima funcție mediatică, funcția informativă, informează cetățenii despre programul de guvernare, despre intențiile urmărite în cadrul acestuia și despre modalitățile de realizare. Aceasta este, de fapt, funcția mediatică originară, de a permite comunicarea, fie parțial, dintre cetățeni și între cetățeni și autoritățile de stat.
Cea de-a doua funcție mediatică, funcția expresivă, permite autorităților de stat sau categoriei active să ia act de ceea ce animă sau frământă populația. În cadrul funcției expresive, este vorba despre un transfer al informațiilor din direcția societății civile spre zona politică, transfer de baza căruia se pot defini marjele fenomenului politic. Cea de-a treia funcție, îndrudită cu cea precedentă, este funcția critică: mass media are rolul de a critica programul politic al unui guvern și felul în care aceasta încearcă să-l realizeze.
La rândul său Claudiu Săftoiu vorbește despre următoarele funcții din mass-media în relația cu politicul: supravegherea, legitimarea socială, interpretarea, socializarea și „filtrul informativ”. Concepte care pot fi explicate astfel : după cum urmează supravegherea presupune concentrarea pe anumite instituții, evenimente sau personalități politice și dezbaterea lor publică. Legitimarea socială se referă la recunoașterea publică a politicianului. Autoritatea în politică se dobândește numai în exprimare publică, de accea mediul politic este obligat să se supună normelor colaborării cu media. Presa și-a asumat de la început privilegiul de a interpreta viața socială și politică.
În ceea ce privește potențele și vulnerabilitățile ale mass-mediei, în sensul negativ al socializării, mass-media induce o percepție falsă față de evenimente relevante din viața comunității. În sensul pozitiv, socializarea prin mass-media face ca cetățenii să participe la evenimente politice. Socializarea prin mass-media creeează stereotipuri. Tendința spre imitare și simplificare influențează comportamentul, convingerile și modul de percepere a realității. Politicienii sunt cei mai interesați de stereotipizarea reației consumatorilor media.
Puterea pe care o are mass-media rezultă din capacitatea de a selecta ceea ce se prezintă și de a modela conținutul știrilor transmise. Informațiile oferite de mass-media au o redutabilă capacitate de convingere, au capacitatea de a modela percepția asupra lucrurilor și de a influența gândirea și comportamentul audienței. Există însă limite ale puterii mass-media, forțe opuse: politice, instituționale sau reprezentând mediul de afacere privat, care manipulează informațiile oferite de presă. De asemenea, presiunea comercială a profitului și a competiției, precum și presiuni directe din partea instituțiilor politice limitează puterea mass-mediei.
Vulnerabilitățile presei le reprezintă respectarea deadline-urilor, obligativitatea citării surselor, stabilirea agendei politice, dramatizarea și vizualizarea știrilor, breaking news. Pot fi manipulate și orele de maximă audiență: sincronizarea și viteza afectează puterea presei de a manipula figura politică. De asemenea, se poate întâmpla prin „evenimente previzibile”, de la care ziariștii nu pot lipsi. Folosindu-se în mod strategic de nevoile și constrângerile din mass-media, consilieri în relații publice și manageri de presă dar și indivizi pot determina ceea ce este relatat de presă și felul în care evenimentele sunt prezentate.
2.5. Limbajul publicistic românesc actual
Limbajul jurnalistic românesc actual se dezvoltă între „strategiile senzaționalului și tentația clișeului”. Potrivit autoarei volumului Harieta Topoliceanu în lucrarea Ipostaze ale discursului repetat în presa românească și italiană consideră că titlurile publicațiilor de astăzi oferă indicii suficiente în privința tendințelor actuale manifestate în comunicarea publică românească. Preferința ziariștilor români pentru titlurile incitante, pentru adresări directe, pentru folosirea vocativelor, pentru utilizarea poreclelor în definirea persoanelor, pentru folosirea formelor trunchiate, ca și pentru utilizarea parimiilor.
Formele oralității utilizate cu precădere în titluri și subtitluri, se regăsesc în textul articolelor; a fost discutată totodată predilecția gazetarilor pentru crearea insolitului, a senzaționalului. Folosirea clișeelor reprezintă o caracteristică a limbajului publicistic, fiind o manifestare a funcției fatice a limbajului. Stelian Dumistrăcel aduce în discuție conceptul de «comunicare fatică», accentuând faptul că aceasta se realizează prin două procedee complementare: pe de o parte, prin clișeu, iar, pe de altă parte prin invenție și creativitate folosite pentru a capta atenția cititorului, acestea manifestându-se prin modificarea (de – restructurarea) enunțurilor aparținând discursului repetat.
Din dorința de a menține viu interesul cititorilor și de a crea senzaționalul, ziariștii recurg și la diferite strategii de selectare și de ierarhizare a informației prezentate. Deschiderea pe care presa românească a manifestat-o dupa 1989 față de preluarea termenilor „interziși” în perioada comunistă, termini vulgari, argotici, ne permit sesizarea unei trăsături: violența lingvistică.
Potrivit lui Stelian Dumistrăcel, limbajul publicistic reprezintă o componentă a „stilului comunicării publice și private”, sub-categorie a discursului public din mass-media , „un limbaj cu trăsături dominante apropiate din limbajul conversației și de cel epistolar din discursul privat”, dar actanții se situează numai virtual la același nivel comunicativ.
III. Discursul repetat în acțiune
3.0. Tipuri de politicieni de astăzi: Traian Băsescu, Adrian Năstase, Corneliu Vadim Tudor
Traian Băsescu este politician și președintele României din anul 2004. Activitatea profesională și-a început-o fiind comandant pe o navă în cadrul flotei comerciale, fost ministru al Transporturilor în cadrul guvernului Petre Roman. A mai fost și primar general al municipiului București timp de patru ani. În anul 2004 a câștigat alegerile prezidențiale în al doilea tur de scrutin, învingându-l pe adversarul său Adrian Năstase.
Traian Băsescu folosește un discurs în general familiar care poate fi socotit necaracteristic pentru un președinte. Temele tratate sunt simple iar exprimarea și limbajul utilizat este familiar, ceea ce îl face popular în opinia publică. Traian Băsescu folosește aluzia și anume atunci când vorbește despre premierul României,VictorPonta. De asemenea, președintele separă bine lucrurile și obține un discurs care este încărcat afectiv.
Un spot audio de 30 de secunde în cadrul alegerilor din anul 2004:
„Am trăit ca s-o vedem și pe asta! Măsluirea alegerilor din România și călcarea în picioare a statului de drept. Nu stați în case indignați! Ieșiți la vot! Ieșiți voi și ai voștri să faceți dreptate! Turul doi al alegerilor să fie un tur de forță pentru România. Să le arătăm că suntem mai mulți și mai puternici! Sunt Traian Băsescu, și vă spun: Nu pot ei fura, cât puteți voi vota!”.
Mesajul este adresat cetățenilor cu studii medii deoarece registrul vorbirii este unul familiar. „Atacul” este realizat în limbaj colocvial: „Am trăit s-o vedem și pe asta”. Electorii sunt justițiarii care pot „face dreptate”, dacă ies la vot. Apare și segmentarea: NOI și CEILALȚI.
În acest mesaj, apar și enunțuri aparținând discursului repetat „Am trăit ca s-o vedem și pe asta!” aparține limbajului familiar ludic și semnifică o constatare amară, un reproș. În ceea ce privește „călcarea în picioare a statului de drept” avem expresia canonică „a călca în picioare”. „Statul de drept” poate fi încadrat în zona clișeelor lingvistice. Așadar, avem un enunț combinat între un EDR și un clișeu.
Adrian Năstase, personaj politic puternic, imaginea lui Adrian Năstase a oscilat între cea de „moștenitor” a lui Iliescu și un bun premier român post-decembrist, pe de o parte, și de „vârf al piramidei corupției din PSD”, pe de altă parte. În perioada post revoluționară, Adrian Năstase a fost învestit în mai multe funcții: ministru al Afacerilor Externe, președinte al Camerei Deputaților, prim-ministru al României și președinte al Consliliului Național P.S.D.
La începutul anului 2006, Adrian Năstase s-a autosuspendat din funcția de președinte executiv al P.S.D. în urma scandalului declanșat pe marginea averii sale. Acest scandal a generat și o criză politică în P.S.D, care a culminat cu retragerea sprijinului politic al partidului pentru funcția de conducere deținută de Năstase în partid și pentru cea de președinte al Camerei. Este vorba despre scandalul despre averea moștenită de Adrian Năstase de la o mătușă ajunsă celebră, Tamara.
Pe de altă parte, Năstase este acuzat în dosarul „Trofeul Calității în Construcții”, că a folosit bani pentru campania electorală din 2004 din taxele plătite de firmele care s-au înscris la concursul „Trofeul Calității”, organizat, în acel an. Momentan, acesta este condamnat la 4 ani de închisoare cu executare.
Procedee lingvististice folosite de Adrian Năstase în discursul său au scop de manipulare sunt: amenințări privind divulgarea unor secrete „bine ascunse”. Neologismele reprezintă o caracteristică a discursurilor lui Adrian Năstase, acesta folosește termeni tehnici, medicali, economici, militari. În discursurile sale Adrian Năstase vorbește la persoana I singular ( voi face, conduce, susține etc ) și persoana I plural ( noi ); În atacurile directe la adresa altor persoane folosește construcții pretențioase.
Un spot din timpul campaniei electorale 2004:
„Sunt profesor și știu ce înseamnă învățământul, ca prim-ministru am creat programul cornul și laptele! Fiecare copil merită iar acum avem planuri noi, vom oferi 100.000 de burse ca adolescenții proveniți din sate să-și continue liceul. Viitorul țării e în mâinile copiilor noștri! Le vom oferi educația de care au nevoie.”
Mesajul este adresat cetățenilor cu studii medii deoarece registrul vorbirii este unul familiar, de asemenea este interesant că în construcția mesajului lipsește negația, Adrian Năstase constată, afirmă, dar nu neagă. În acest mesaj Adrian Năstase scoate în evidență că învățământul, doar NOI și EL îl putem schimba și că este în mâinile noastre. „Viitorul țării e în mâinile noastre” clișeu lingvistic.
Corneliu Vadim Tudor
În discursurile lui Corneliu Vadim Tudor sunt folosite locuțiuni expresive ca marcă a registrului oralității și nu mai are obiectivitate deoarece nu se folosește de strategia de neutralitate. Politicianul dă verdicte își expune punctul de vedere chiar într-un registru injurios. C. V. Tudor apelează la termeni familiari și expresivi pentru majoritatea populației. El folosește formule de adresare față de alți politicieni, cum ar fi:mă! bă!
Cu toate că politicianul folosește un limbaj „colorat”, acesta mai utilizează și formule ce aparțin unui limbaj oficial, pedant. Manifestele politice ale lui Corneliu Vadim Tudor sunt marcate prin: „PRM sunt eu”, aceasta încearcă să-și construiască propria imagine, nu pe cea a partidului pe care îl reprezintă.
Corneliu Vadim Tudor încearcă să joace rolul de „justițiar”, „PRM partid justițiar” de patriot, de om cu valori, de show-man. Politicianului îi place să fie în centrul atenției să atragă publicul prin discursul său colorat, savuros chiar violent și vulgar.
3.1. Strategii discursive în actul electoral/ discurs raportat, repetiție discursivă, variație de registre: „România Mare”, „Academia Cațavencu”
Din aprecieri ale exegeților discursul raportat se constituie ca repetiție discursivă doar dacă este „prevăzut” cu elemente specifice procedeului citării. Practic ne referim la apelul la o autoritate care, adesea, este celebră dar nu a intrat întotdeauna în conștiința publică într-un grad suficient de mare încât să fie recunoscută fără a fi făcute precizările necesare.
Altfel spus, este vorba despre recunoașterea apelului la înțelepciunea de împrumut prin precizarea faptului că se utilizează un citat dintr-un anumit autor.
De asemenea se consideră că, sloganul constituie însă un tip special de repetiție discursivă. Construit din rațiuni politice, iar, în publicitate, pur comerciale, sloganul poate include atât EDR, cât și clișee. Numele președintelui țării este legat de sintagma de exemplu, „să trăiți bine”.
În general, în publicitate sloganurile sunt construite de către echipe speciale de marketing, iar în viața socială de echipe de marketing politic, și nu aparțin unei singure persoane. Caracterul elaborat al mesajului îi conferă sloganului un rol de persuadare extrem de pronunțat. Situația în care sloganurile includ EDR a fost analizată de Stelian Dumistrăcel în lucrarea Discursul repetat în textul jurnalistic. Pornind de la rezultatele unor anchete pe care le-a realizat, cercetătorul ieșean subliniază riscul asumat de emițător prin imaginarea unui „cititor ideal” în identificarea mesajului canonic. Sloganul „Podul de flori de peste Prut” a făcut carieră deși, potrivit lui Stelian Dumistrăcel, Grigore Vieru și Victor Crăciun, au invocat doar o locuțiune, virtuală, cu accepțiune figurată, „a dura un pod, o punte”, imagine mai mult sau mai puțin comună, care se impune de la sine; de exemplu, „Bridges of Peace”. Pornind de la entuziasmantul „pod de flori”, Stelian Dumistrăcel a identificat sloganul respectiv în foarte multe titluri jurnalistice, unele dintre ele menite să redea evoluția relațiilor oficiale dintre cele două țări.
În concluzie poate aduce un plus expresiv și performant pentru discursurile candidaților. Enunțiatorul trebuie, însă, să aibă în vedere structura publicului țintă, pentru a permite posibililor votanți să decodeze corect mesajul. În cazul discursului public, nereceptarea proprie a mesajului poate constitui o eroare a emițătorului dar, în cadrul unei lupte electorale, neadecvarea duce la pierderea alegerilor.
3.1.1 România Mare
După caracterizări ale criticilor publicației în revista „România Mare” întâlnim o deosebită violență de limbaj, revista avându-l ca lider pe Corneliu Vadim Tudor. Articolele sunt semnate de către Corneliu Vadim Tudor, dar și de alții. Textele injurioase sunt semnate prin pseudonime cum sunt: Cicciolina, Alcibiade. Potrivit Ruxandrei Cesereanu pentru a putea fi umiliți și denigrați, cei atacați de revistă sunt considerați ca făcând parte dintre-o specie subumană, demnă de a fi disprețuită. Repertoriul este variat atât componente fizice, cât și psihice. Suboamenii sunt reprezentați de piticanie, pișpirică, mameluci, vârcolac, neica-nimeni, gușați, handicapați, Găgăuță, puradel, sperietoare de ciori, nichipercea, pârlit, oligofren, talâmb, fonfăit. Cei înjurați sunt explicați drept niște infractori, pentru a demonstra că batjocorirea lor în revistă este logică și binemeritată.
Repertoriul este foarte nuanțat, cei atacați fiind: drojdia societății, lumpeni, lefegii, borfași, găinari, căzături, pungași, derbedei, canalie, coțcari, caiafe, cioflingari, lichele, care, cu toții, trebuie „puși cu botul pe labe sau sancționați până le dă borșul și îi lovește damblaua”.
După caracteristici ale criticilor publicației, persoanele atacate în revistă sunt mai cu seamă scriitori, ziariști, oameni politici, intelectuali. Uniunea Scriitorilor din România devine (Huniunea Tunătorilor) aluzie la huni și Ungaria. Partidul Național Țărănesc devine cretin și demodat. Prin calificativele infame, elita intelectuală este alterată demonstrativ, sugestia ar fi că aceștia sunt niște impostori și nulități, pe lângă scriitori grupați în jurul revistei România Mare. Se mizează pe umor grosier.
Se consideră că revista apelează la o lingvistică animală, care îi permite bestializarea celor considerați inamici. Printr-o asemenea tehnică, cei criticați sunt subumanizați demonstrativ, pe de o parte amuzând publicul, pe de altă parte manipulând același public în ideea că, odată animalizați, cei atacați pot fi desconsiderați în mod legitim. Excesele ranchinuoase izbucnesc adesea în trombă: scriitorii sunt „maimuțe strânse unele în altele ca puricii”, păduchi în lanț, ploșnițe.
În „România Mare” interjecțiile funcționează fie ca o concluzie, fie ca o incitare la un gest abject ori la o injurie cu funcție cu blestem argotic: Zât, coțohârlelor!, Lovi-te-ar cataroiul! Argotica revistei nu mai are nimic de-a face cu pamfletul, lipsind orice valoare estetică. „România Mare” apelează la registre prin care atinge apogeul defăimării și batjocurii: putridul. Putridul cu toate sinonimele sau derivatele sale (lături, scursori, duhori, bale puturoase, putregai, slinos) a fost promovată de limbajul violent al ideologiilor comuniști. Dimensiunea putridului se extinde la miniportrete care doresc a fi amuzante nu doar injuriatoare, dar care șochează prin virulența lor vulgară.
România Mare încearcă să-și atragă cititorii prin obscenitate, punct de atracție explicit, de astfel toți cei atacați devin tangibili, sunt coborâți în stradă la îndemna publicului.
3.1.2. Academia Cațavencu
După prezentarea de pe internet, „Academia Cațavencu” este o revistă săptămânală în limba română de satiră și investigație fondată în 1991. Această publicație critică tot ce consideră a fi sancționabil la nivel național: guvernul, președintele țării, parlamentul, opoziția, intelectualii, minerii, liderii sindicali, policianismul.
Titlul revistei, vizează tipul parvenitului politic (prin șantaj) din piesa „O scrisoare pierdută” a dramaturgului I.L. Caragiale – Nae Cațavencu, își asumă nu doar o autoironie evidentă, ci, mai mult de atât, hiperbolizează autoironia prin ideea de „Academie Cațavencu”, de forum al demagogilor și oportuniștilor. De aceea, revista funcționează, de fapt, ca un al doilea parlament al României postcomuniste, dar unul satiric și pamfletar.
Stilul este variat: ironic, umoristic, elitist, obiectiv. Se apelează atât la ironia fină, livrescă uneori, cât și la un tip de ironie voit argotic (dar acest al doilea stil este ironizat prin chiar folosirea lui, ziariștii de la „Academia Cațavencu” pozând în infractori, adică autoironizându-se, spre deliciul cititorilor lor), astfel încât revista să satisfacă o paletă amplă de cititori.
Jurnaliștii „Academiei Cațavencu” intră în rolul personajelor nu doar făcând haz de necaz, ci, și implicit având și o morală. Revista mai conține pe lângă articole și fotografii care sunt trucate și jocuri de cuvinte, anagrame. Asumându-și tradiția caragialiană a pamfletului, dar mai ales pe cea argheziană, „Academia Cațavencu” face din zeflemeaua incendiară o profesiune.
Ziariștii „Academiei Cațavencu” nu au tabuuri, nici prejudecăți, atacă orice instituție și personalitate considerate a fi defectuoase la nivelul societății românești în tranziție, singurul criteriu de asalt fiind viciul public al instituției sau personalității respective, așa cum singurul stil permis de revistă este insolența satirică (revista a fost, cu toate acestea, incriminată ca fiind abuzivă și vulgară).
Registrul publicației poate fi ușor descifrat chiar după colontitluri, titrarea paginilor revistei; după un substantiv sau o expresie urmează (o caracterizare umoristică a domeniului): politica (e o curbă …), interviu (vorba dulce mult seduce) cu aluzie la discursul politic, comemorare (veșnica pomenire), etc.
Modificarea caricaturală a numelor unor personaje din realitatea imediată, respective alipirea unor caracteristici injurioase: Bossu Daniel, Ion Iliescu zis Fosila, Gigel procurorul Papici, Andrei Zaharescu ex-șpăgarul de la Pro tv. Semnături cu nume fictive: Bob Marley, Ion Creangă, Barosul, Nicovală. Subiectele referitoare la politică țintesc instituțiile tării și tot ceea ce are legătură cu politica coruptă. Figurile politice sunt luate în bătaie de joc, astfel, Ion Iliescu este numit fosilă, măi dragă, muză pentru pelicula Jurassic Park, Nelu, mumia.
Unii politicieni sunt ridiculizați că ar putea suferi de boli sau maladii incurabile simbolic vorbind. Iată caracterizările altor personaje Mircea Geoană zis și prostănacul datorită discursurilor și declarațiilor stângace, Traian Băsescu este numit tiran, miștocar și responsabil chiar de încălzirea globală. Se pune un accent deosebit pe corupție și pe lipsa de onestitate.
Nici fotbaliștii nu sunt iertați, Giovani Becali ce poartă alegi? Poarta albă. Alte personaje cum ar fi Serghei Mizil este numit: acest Tatoi second-hand la tv, de asemenea Biserica este caricaturizată iar personajele sunt ridicularizate. Metaforele, epiteletele și celelalte figuri de stil sunt folosite pentru a scoate în evidență aspectele negative din politică, lumea mondenă. Jurnaliștii Academiei Cațavencu au în vizor nu doar persoane publice ci și publicul-țintă al revistei.
3.2. Enunțuri aparținând discursului repetat și tipuri de enunțuri aparținând discursului repetat
Stelian Dumistrăcel evidențiază faptul că discursul repetat nu se impune doar prin forma sa fixă, ci și prin intenția persuasivă. Așadar, folosim EDR pentru a ne face mai ușor înțeleși și acceptați de către interlocutor(i).
Continuator al tezei coșeriene privind construirea discursului asemănător unui tablou realizat prin „colaj”, Stelian Dumistrăcel realizează o tipologie a enunțului aparținând discursului repetat. Astfel, în Limbajul publicistic, distinge două tipuri de EDR: enunțuri anonime și enunțuri cu autori cunoscuți. Această clasificare, în funcție de emițător, de „constructorul” enunțului, are, la rândul său, subdiviziuni: „Enunțurile anonime sunt, la rândul lor, de două tipuri: populare și culte. Pentru prima categorie sunt distinse două clase: EDR reflectând «vorbirea» și «citatele» din literatura populară, clase care comportă subdiviziunile prezentate în continuare: contextele din vorbire aparțin, în principal, următoarelor categorii: locuțiuni expresive; expresii idiomatice; parimii (zicători, proverbe); formule uzuale (stereotipe) de comparație. Din literatura populară sunt solicitate, cu statut de EDR, trei categorii de enunțuri: versuri propriu-zise; formule stereotipe din basme; ghicitori”.
În ceea ce privește enunțurile anonime culte, acestea sunt reprezentate, potrivit lui Stelian Dumistrăcel, de formule din discursul religios, dictoane, sloganuri, formule tehnice din diferite texte din zona stilurilor funcționale, nume proprii de notorietate. Enunțurile cu autori (în principiu) cunoscuți sunt titlurile de opere, citatele propriu-zise din opere, cuvintele „celebre” atribuite unor personalități.
Autorul citat subliniază un aspect care a atras mai puțin atenția: uneori, EDR apar modificate din diverse motive. Principala cauză este considerată tendința de a actualiza, prin parafrazare, enunțul, care este generat de „oboseala” de a cita, deci de a recurge la un discurs raportat.
Autorul, Stelian Dumistrăcel, a identificat modalitățile în care se modifică EDR: „Modificările pe care le suferă EDR în vorbire și, de aici, în limbajul publicistic, pot fi grupate după cele patru «figuri de construcție» semnalate de Quintilian drept «solecisme». Scriitorul ieșean în Limbajul publicistic din perspectiva stilurilor funcționale enumeră următoarele tipuri de titluri care apar în limbajul publicistic:
1.Titlul clasic, tradițional
2. Titluri bazate pe jocuri de cuvinte
3. Titluri care exploatează valorile stilistice ale unor semne de punctuație
4. Titluri care utilizează rimele
5.Titluri-citat
6. Titluri care parafrazează
7. Titluri interogative sau exclamativ-imperative
8. Titluri defective de predicat
9. Titluri evazive, care îi derutează pe cititori
3.3. Destructurarea și restructurarea enunțului aparținând discursului repetat
Substituirea se bazează pe un proces mental care a acționat și acționează în vorbire, producând efecte ce pătrund în inventarul limbii. Este o figură de construcție care are o mare frecvență în textul jurnalistic actual și cel publicitar. Explicația în diacronie, constă în funcționarea aceleiași forme mentale în vorbire, cu rezultate ce au devenit, la rândul lor, canonice, prin substituiri reflectându-se variația „diatopică”, „diastratică” și „diafazică„ a limbii.
Autorul împarte substituirile: a) zicători, formule depreciative: „poale lungi și minte invers proporționată” b); în enunțuri paremiologice: „ei nici salcia pom, nici Caradalele români”; în enunțuri din literatura populară (versuri,cântece): „aseară ți-am luat hazna”. Se recurge la substituire și în textul unora din cele mai cunoscute enunțuri din discursul religios.: „Tatăl nostru”, în text integral, „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”. Din enunț este reținută prima parte, desemnând obiectul rugăminții, la care apelează în numeroase variații de expresie, chiar și pâinea devine …un articol de lux.
Empatia, seducția și incitarea sunt strategii ce țin de persuasiune, care sunt prezente în cadrul substituirii și arată mult mai mult decât celelalte „figuri de construcție” intenția de a manipula.
Adăugarea, după Stelian Dumistrăcel, este de două feluri principale: a) completarea de particularizare a EDR, cu ante-sau postpunerea adaosului; și b) intervenția în corpul propriu-zis al acestuia, impunerea prin dislocare. Mai întâi, în ceea ce privește adăugarea ca figură de construcție simplă, ne referim la enunțuri inițial monomembre care au devenit ori tind să capete statutul de formule bimembre sau cuprinzând elemente de simetrie a determinantelor.
Adăugarea poate fi; în enunțuri paremiologice, locuțiuni, adăugări ce au afectat structura sau forma enunțului prin simpla acumulare. Exemplu: „a strânge (a aduna) bani albi /pentru zile negre”, ideea de finalitate sugerată de adiectio constituind rezultatul confruntării numelor celor două culori în structuri de opoziție propriu-zise („lume albă-lume neagră”). În discursul publicistic putem clasifica adăugări și în exemple de cazuri de seducție sau incitare: emapatie „la Helsinki, l-am prins de un picior pe Dumnezeu”, „are mersu legănatu fiindcă este iarăși beatu”, „1001 de nopți în 66 de zile”, „Ionuț Lupescu mai are un singur dor..”(Idem, Limbaj publicitic…p. 137 – 138).
Figura de construcție numită adăugare se limitează la „colaborarea” cu receptorul și reprezintă impunerea unei atitudini față de referent.
Suprimarea constituie o „figură de construcție” despre care se poate afirma că, având rădăcini adânci în vorbire, duce la rezultate ce au tendința să devină ori chiar au devenit, prin elipsă definitivă, formule aparținând inventarului limbii. Aceasta îl supune pe receptor la un efort de colaborare, dar îi lasă libertatea de interpretare. În textul jurnalistic și în discursul public, formulările cu suprimarea unei secvențe a EDR ilustrază funcția fatică a limbajului.
În ceea ce privește enunțurile aparținând discursului repetat, procesul istoric poate fi refăcut pe baza „tatonărilor” ce se produc în vorbirea uzuală sau aparținând exprimării scriitorilor și jurnaliștilor. În cazul unităților frazeologice, se constată, suprimări simple, care pornesc de la o formă canonică greu de identificat; adesea se produc suprimări conjuncturale „frământările de limbă” reprezintă contexte verificate a tehnicii generale de suprimare, în cadrul preocupărilor pentru retorica „empirică”.
Efectul radical al procedeului, din optica tradiției limbii, îl reprezintă faptul că, din proverbe „ecuaționale” sau zicători provin segmente ce au statutul de formule resimțite, la rândul lor, drept „canonice”. Este de exemplu cazul de comparație „cât ai zice pește”, utilizată pentru a exprima noțiunea de „repede”, „cât ai clipi”, „cât ai bate din palme”, respectiv la durata enunțării unui cuvânt monosilabic (cât ai zice mei, cârc, miau, pis). (Idem, ibidem, p. 168)
Este posibil ca enunțul „a țipa în gură de șarpe” să fie rezultatul suprimării unei expresii „copie a realității”, întrucât descrierea, inițială, ce a provocat această formulă de comparație uzuală, trebuie să fi avut ca subiect un anumit animal pe care șarpele îl înghite cu o remarcabilă dificultate, probabil o broască sau un șoarece, alte prăzi ale ofidianului manifestându-se puțin sesizabil ca sonoritate (a țipa ca broasca/șoarecele din/în gură de șarpe).(p.168)
Suprimări în textul jurnalistic spre acest tip de destructurare se simt atrași jurnaliștii, folosind contextele abreviate ca titluri propriu-zise, dar și ca exordiu sau perorație.
Permutarea este o „figură de construcție”, apreciată ca aflându-se la polul opus în raport cu substiuirea, mai ales în ceea ce privește frecvența redusă a apariției atât în vorbirea expresivă cât și în limbajul publicistic.
Există în limba, un număr de formule prin care se recunoaște ordinea firească sau cea impusă dinspre cultură: (din cap în cap, de la capăt la celălalt, de la început până la sfârșit, de la coadă, din cap până în picioare, cu sublinierea anomaliei: a nu avea nici cap nici coadă). Permutarea asociată cu alte figuri de construcție, cu substituirea: o atare construcție într-o „glosă” a gazetarului Eminescu: „ministru-taie bondarilor frunze”, față de a tăia frunze la câini; (politicianul X) „ a spus ca a avut zile nere și nopți albe”, pe de altă parte, față de bani albi pentru zile negre. Procedeul permutării distrage atenția cititorului „pasiv” de la mesaj, diminuând influențarea, pe fondul efectelor de fatic și expresivitate. (Idem, ibidem, p. 313)
3.4. Prezența enunțului aparținând discursului repetat în discursul parlamentar
Politicianul este, cu siguranță, figura cea mai controversată, și, totodată, cea mai mediatizată în societatea românească postdecembristă. Educat sau semianalfabet, prima sa carte de vizită este propriul limbaj. Valorificate în discursul politic, abilitățile sale comunicative devin o armă cu două tăișuri. Într-o lume în care „comunicarea este totul”, puterea limbajului poate deveni limbajul puterii, iar discursul politic, o chestiune de marketing.
Desigur că nu putem și nici nu dorim să limităm sfera comunicării politice doar la comunicarea realizată de politicienii „de profesie”, pentru simplul motiv că orice individ se poate angaja, la un moment dat, într-un act de comunicare politică fără a face politică. Nu atât statutul social al comunicatorilor face ca un anumit tip de discurs sa fie etichetat drept politic la o adică, un om politic poate la fel de bine să vorbească despre fotbal, cu amicii săi, cu cât contextul și mai ales intențiile asumate în mod explicit sau implicit fac ca o anumită bucată de discurs să fie etichetată ca fiind politică.
Politicianul este doar exponentul „de serviciu” al acestui tip de discurs, cu atât mai mult cu cât unii politicieni reprezintă în sine o instituție politică, cum ar fi, de pildă, cea a președintelui sau a primului-ministru. Indiferent de calitatea auditorului (om politic sau cetățean obișnuit), mesajele politice au ca principală finalitate persuadarea.
Valențele persuasive ale discursului politic sunt generate, între altele, de raportul dintre empatie, seducție și incitare. Nu de puține ori se întâmplă ca, enunțate de o „personalitate politică a zilei”, unele cuvinte, sintagme, chiar fraze întregi să devină, prin impactul pe care-l au asupra destinatarului, un fel de „marcă înregistrată”, câștigându-și notorietatea, consecința imediată fiind preluarea și difuzarea lor cu titlu de etichetă a unei situații determinate. Un rol foarte important aici îl joacă mass-media (iar, în ultimii ani, inclusiv mediile electronice), o adevărată portavoce a mesajelor cu conținut politic, și totodată spațiul în care acestea se fixează cel mai bine, asigurându-le „permanența” și „canonizarea”.
În continuare, vom aborda două expresii devenite celebre, izolate din discursul președintelui Traian Băsescu, fără îndoială cel mai carismatic personaj politic actual și, totodată, politicianul care și-a câștigat popularitatea grație și limbajului său, uneori frust, alteori la limita protocolului, dar, în orice caz, suficient de accesibil ca să fie etichetat drept „popular”. Să trăiți bine! și Iarna nu-i ca vara!
În cele ce urmează pornim de la o analiză întreprinsă de Ionel Apostolatu în studiul Discursul politic și politica discursului repetat. În campania electorală din 2004, principalul slogan al candidatului la președinție Traian Băsescu și al coaliției DA a fost Să trăiți bine! Această urare-îndemn, în aparență banală, a avut un impact extraordinar de puternic în rândul electoratului, care l-a înregistrat cu optimism și l-a creditat cu sinceritate.
Odată cu primele eșecuri ale noii puteri instalate la Cotroceni, acest slogan a căzut în deriziune și a devenit, în scurt timp, ținta ironiilor și atacurilor din presă (și nu numai). Astfel, încărcătura optimistă inițială a unui îndemn, în esență pozitiv, a căpătat conotații asociate mai degrabă insultei, devenind aproape un mod de sfidare publică, fapt exploatat de mass-media. De aici n-a mai fost decât un pas pentru ca vorbitorii dotați cu un simț al limbii mai dezvoltat să speculeze. Cel mai adesea s-a recurs la substituirea formei verbale să trăiți cu o altă formă flexionară a aceluiași verb sau cu un alt verb, rezultând astfel un îndemn la o altă acțiune, însă aluzia (câteodată chiar explicită, prin referire directă) la enunțul consacrat este clară, semn al „canonizării” lui: Să mă demiteți bine! – slogan folosit de PSD în campania referendumului pentru demiterea președintelui: „PSD va ieși pe piață cu un pliant, pe care scrie, pe ambele fețe „ Să mă demiteți bine!”, aluzie la îndemnul actualului președinte folosit în campania electorală. Să (nu) demisionați bine, că bun model – titlul unui articol ce comentează decizia Ministrului Justiției Tudor Chiuariu de a demisiona, făcându-se totodată o aluzie la gestul președitelui Traian Băsescu de a nu demisiona în condițiile suspendării sale din funcție. (www.ciutacu.ro/articol-560.html)
Să mâncați bine! – deviza unui blog culinar. (cristina-samincatibine.blogspot).
Să închiriați bine! – titlul unui articol postat pe un site cu informații din domeniul afacerilor imobiliare, în care se prezintă avantajele și dezavantajele închirierii unei locuințe. (www.casedelux.ro/imobiliare/articole/Sa-inchiriati-bine!–879.html)
Să troieniți bine – titlul unui articol în care se comentează cu ironie incapacitatea autorităților de a face față problemelor cauzate de inundațiile din 2005. Uneori, enunțul este supus expansiunii, prin adăugarea de alte elemente lexicale care cel mai adesea vin să limiteze la un anumit context valabilitatea urării cu iz electoral:
Să trăiți bine, lângă PSD! – titlul unui articol în care este văzută ca suspectă hotărârea președintelui Băsescu de a numi la SRI un lider al PSD (www.roportal.ro/stiri/stirea-449403.htm)
Să trăiți bine! În Suedia! – titlul unui articol în care, având ca pretext sistemul de protecție socială din Suedia, se încearcă o explicație a refuzului statului suedez de a-l extrăda pe Gregorian Bivolaru (www.sfin.ro/articol_4460/).
Să trăiți bine… în Europa!!! – o reînnoire a clasicului slogan, în contextul organizării primelor alegeri europarlamentare din România (www.caon.ro/stiri/caras/articol/)
Să trăiți bine! Dar puțin, că nu-s bani de pensii – titlul unui comentariu critic asupra strategiei de protecție socială a ministerului român de resort (www.gardianul.ro/2007/06/16/editorial-c27/).
Iarna nu-i ca vara
Poate că cea mai citată și parafrazată „maximă”, purtând semnătura actualului președinte, rămâne totuși acest celebru truism, prin care Traian Băsescu, în calitate de ministru al Transporturilor la vremea respectivă, încerca să găsească o motivație pentru proasta coordonare a programului de deszăpezire, în condițiile în care mare parte din drumurile naționale erau blocate. Expresia a devenit proverbială între timp, fiind invocată, prin analogie, în situații în care disproporția dintre două realități justifică un anumit rezultat (de regulă, negativ):
Iarna nu-i ca vara, nici Elveția ca România (ganduri.autohtone.net)
Iarna nu-i ca vara, Flota nu-i ca Poșta! (www.gardianul.ro/2007/09/26/editorial-c27)
Iarna nu-i ca vara. Nici Atanasiu ca Stolojan (www.infonews.ro/article49656.html)
Iarna nu-i ca vara (www.citatepedia.ro/index.php?id=10845)
Șansele ca o bucată de discurs aparținând tehnicii libere a vorbirii (sau, altfel spus, o îmbinare liberă de cuvinte) să se canonizeze depind în mare măsură de pregnanța expresivității ei în contexul care a generat-o, de finalitatea comunicativă cu care a învestit-o locutorul și, nu în ultimul rând, de statutul social a locutorului.
În cele ce urmează, vom oferi, pe baza Stenogramelor din ședințele Senatului României, câteva mostre de utilizare în scop (politic) persuasiv a EDR. Enunțurile aparțin unui spectru larg, de la enunțuri cu caracter cult și autor cunoscut, până la enunțuri cu caracter popular, de la citate cu caracter biblic, până la maxime în limba latină și citate din filozofi. De asemenea, aceste enunțuri ar mai putea fi clasificate, după cum am precizat deja mai sus, și după felul în care ele apar: în formă canonică sau în formă modificată (prin trunchiere, expansiune, substituție sau pemutare).
3.5 Categorii de EDR în intervenții parlamentare
3.5.1. Culte
Sedința Senatului 14 februarie 2005
Domnul Ion Rădoi :
Confederațiile patronale nu au, deocamdată, un punct de vedere comun și fac declarații contradictorii. Unele împărtășesc punctul de vedere al sindicatelor în privința obligativității încheierii și respectării contractelor colective de muncă la nivel național și de ramură, altele le consideră un fel de „pat al lui Procust” care restrânge inițiativa patronală.
Domnul Corneliu Vadim Tudor:
… cum zicea cancelarul de fier al Germaniei, Bismarck, „lovesc și eu atunci când sunt lovit, nu rămân nimănui dator”,
Ședința Senatului din 13 februarie 2007
Domnul Corneliu Vadim Tudor:
Nu am uitat stilul domniei sale de a se raporta la justiție, de a executa niște ordine politice, de a se crede foarte deșteaptă și „Dincolo de bine și de rău", cum sună titlul unui eseu al lui Friedrich Nietzsche.
Ședința Senatului din 23 aprilie 2007
Domnul Puiu Hașotti:
Aproape fără să vreau, mi-am zis – parafrazându-i pe strămoșii noștri romani de la anul 211, înainte de Cristos, cuprinși de groaza înaintării nestăvilite a lui Hannibal către Cetatea Eternă, în vremea celui de-al doilea război punic – „Traianus ad Portas!”
Domnia Sa reușind trista performanță de a împărți țara, societatea, clasa politică în două tabere aflate, prin voință prezidențială, într-o istovitoare și costisitoare competiție – „Ai mei și ai lor”, „Cine este împotriva mea, nu este cu mine!” „Sic transit gloria mundi!”, domnule președinte.
Doamna Verginia Vedinas:
Nullum crimen sine legem, nulla poena sine legem, spuneau latinii, adică nicio crimă, nici o infracțiune și nicio sancțiune nu pot fi stabilite fără lege și dincolo de lege.
Domnul Corneliu Vadim Tudor:
„Timpul meu nu a venit încă”, doamnă, zicea Isus Cristos
Ședința Senatului din 18 septembrie 2007
Domnul Dan Claudiu Tănăsescu:
Noi acum tot stăm și ocolim, „ne ocolim în jurul cozii”, fără să luăm, totuși, o măsură radicală, și noi, cei care suntem în Parlamentul României, cred că putem să facem acest lucru, să obligăm pe cei care nu vor să facă acest lucru, să-l facă, altfel dacă noi nu înțelegem acest lucru și ar trebui, fără discuție scăzut acest termen propus, eu aș propune ca această electrificare a câtorva sate să se facă „la calendele grecești”.
3.5.2. Populare (parimii, zicători, proverbe)
Ședința Senatului din 14 februarie 2005
Domnul Puiu Hașotti:
Stimați colegi,
Cine are urechi de auzit să audă. Pe băncile noastre parlamentare sau ministeriale, dar, mai cu seamă, pe cele ale opozanților noștri, care, să o spun răspicat, la capătul intervenției mele, nu au dat încă, vorba cronicarului, seama de guvernarea exercitată până în 2004.
Domnul Antonie Iorgovan:
Există o vorbă la noi, cu ulciorul, și mai există alta, cu lupul. Spune românul, în înțelepciunea sa, că „Lupul își schimbă părul, dar năravul niciodată”.
Ședința Senatului din 25 iunie 2007
Domnul Mario-Ovidiu Oprea:
Pornind de la cele prezentate mai sus, consider că celebra frază machiavelică „Scopul scuză mijloacele!” stă la baza gândirii politicienilor
Ședința Senatului din 24 februarie 2005
Domnul Adrian Păunescu:
Domnule președinte,
Nu mai acceptați atât de ușor aceste provocări. Vă spun o poezie a lui Breslașu, care s-ar putea să vă enerveze: „Așa e soarta boului, vițel adult,/ să stea la poarta noului /nițel mai mult”. (aplauze). Este, domnule președinte, dovada că excesul de zel duce la o slăbiciune de conștiință. Există o vorbă veche, pe care n-o pot spune în întreaga ei splendoare: „Cine sare pari mulți primește unul dintre ei exact acolo unde îl doare”.
Domnul Valentin Dinescu:
Domnule președinte, suntem în fața unei situații, vorba acelui proverb „Unui lucru fără cale, cale dând, multe lucruri fără cale vor urma”.
Ședința Senatului din 14 septembrie 2005
Domnul Gheorghe Funar:
Românul spune că „ce poți face astăzi, nu lăsa pe mâine” și nu are rost să lăsăm pentru Biroul permanent să discutăm o anumită problemă.
Concluzii
Formulele discursului politic tind, datorită impactului pe care îl au asupra destinatarului să se clișeizeze sau, altfel spus, să treacă în DR, iar pe de altă parte, rolul pe care enunțurile aparținând discursului repetat (EDR) îl au în discursul politic, precum și efectele pe care le pot avea asupra receptorilor. Este, de fapt, ceea ce noi am numit, în primul caz, discursul politic repetat, iar în al doilea caz, politica discursului repetat. Dincolo de acest joc de cuvinte, sunt evidente, credem noi, două lucruri:DR înseamnă tocmai repetarea (adică folosirea frecventă și îndelungată, în contexte mai mult sau mai puțin determinate) a unor îmbinări (inițial) libere de cuvinte; și interferența tehnicii libere a vorbirii cu tehnica discursului repetat este nu numai inevitabilă, ci poate fi exploatată în diferite scopuri expresive și comunicative.
IV. ELEMENTE DE ANALIZĂ A FORMEI
4.1. Figuri de stil
Retorica tradițională a analizat problema interogației retorice și a funcțiilor ei în cadrul discursului oratoric: interogația constă în a da o tură interogativă frazei sau perioadei nu pentru a marca o îndoială sau pentru a provoca un răspuns, ci, dimpotrivă, pentru a marca cea mai mare convingere, pentru a-i împiedica pe cei cărora li se adresează să nege sau chiar să răspundă. Interogația este făcută să exprime uimirea, ciuda, teama, indignarea, durerea, toate mișcările sufletului și ne folosim de ea pentru a delibera, a dovedi, a descrie, a dezaproba, a incita, a convinge. Interogația retorică se regăsește în discursul politic din antichitate și până astăzi: ea este o prezență continuă în timp.
Constantin Sălăvăstru consideră despre eficiența interogațiilor retorice în discursul politic că este augmentată dacă ele au o anumită întemeiere pentru a se produce (dacă decurg în mod firesc din desfășurarea normală a intervenției discursive). Interogația retorică poate rămâne fără efect dacă nu e susținută, dacă apare ca o formulă căutată, forțată în construcția discursului. Temeiul unei astfel de interogații este dat de situații și fapte arhicunoscute de receptor, dar care par a rămâne în afara unei poțiuni evidente.
Accesibilitatea, impactul mai facil cu publicul, la care țintește în discursul politic sunt augmentate de prezența figurilor retorice care au menirea de a înfrumuseța discursul, de a-i da o anumită expresivitate. Figurile retorice din discursul politic pot fi: figuri de cuvinte (acele figuri care se bazează pe anumite oranizări ale materiei sonore a limbajului), figuri de sens (acele figuri în care paradoxalitatea vine din organizarea conținuturilor cuvintelor), figuri de construcție (acele figuri din care distanța resimțită de receptor se bazează pe arhitectonica enunțului sau secvenței discursive) și figuri de gândire (acele figuri, în general de mai mare amplitudine, în care paradoxalitatea este rezultatul unei relații convenționale între receptor și intercolutorul său).
Figurile de cuvinte sunt adesea folosite în discursurile politice, fie și pentru faptul că, datorită sonorității lor, datorită ușurinței în a fi reținute atrag atenția. Or, discursul politic, adresându-se unor mase mari de indivizi, nu poate face abstracție de asemenea mijloace de influențare. Uneori este utilizat un anumit ritm al discursului sau al unei secvențe discrsive, ritm ce se consideră ar fi convenabil pentru un auditoriu dat sau adecvat pentru un moment dat, un context, un subiect pe care le are de înfruntat discursul. Spre exemplu, discursurile lui Hitler în fața mulțimilor nesfârșite de oameni se caracterizau printr-un anumit ritm, subliniat și prin gestică. Sunt cunoscute ritmurile solemne ale discursurilor lui Napoleon (mai ales ale acelora în fața soldaților) sau ritmurile grave ale lui discursurilor lui Churchill: „Câte tragedii, câte grozăvii, câte crime a dezvăluit Europa și asupra lumii Hitler și tot ce-l reprezintă pe el! Ruinele Varșoviei, Rotterdam-ul și ale Belgradului sunt monumente care vor arăta generațiilor viitorului atrocitățile bombardamentelor aeriene executate fără nici o opoziție și cu o precizie științifică de toată cruzimea asupra populației fără apărare”. Adeseori ritmul, ca figură retorică, se asociează cu rima dând o mai mare vigoare intervenției discursive.
Fără a avea o prezență precum în discursurile literare, aliterația, ca figură de cuvinte, este prezentă uneori cu efecte deosebite în discursurile politice. Efecte mai semnificative în discursul politic este calamburul, fundat pe un anumit joc de cuvinte, joc determinat de cuvintele cu pronunție asemănătoare dar cu sensuri total diferite. El presupune din partea oratorului o agerime a minții, fiindcă e destul de ușor ca un calambur utilizat să dea greș. Când el reușește și este în ton cu problematica discursului, efectul este deosebit.
O altă categorie a figurilor retorice o constituie figurile de sens. Metafora este una dintre figurile retorice cele mai răspândite chiar și în discursul politic. Este o comparație suînțeleasă și se bazează, la rigoare, pe relațiile de incluziune și excluziune dintre noțiuni. Forța de sugestie a metaforei este una dintre cele mai semnificative. Din aceeași categorie cu metafora fac parte metonimia și sinecdoca. Prima este figura retorică prin care se substituie ceva prin altceva (cauza și efectul, opera cu autorul). Pe aceiași linie procedurală merge și sinecdoca, care recurge la o înlocuire a întregului prin parte, a genului prin specie.
Domeniul sportiv acceptă, în principiu, mai puține modele metaforice din partea celui politic, mai curând i le oferă acestuia pe ale sale, mai populare, și, deci, mai accesibile. Nu este vorba doar despre cuvintele și expresiile intrate deja în limbajul familiar (a da în bară, a fenta, a dribla), oriîn cel standard: concurent (cei șase concurenți pentru Cotroceni), a da startul (Guvernul a dat startul: astăzi începe campania electorală), ci și de unele expresii special adaptate politicului („mingea, spune domnul consilier, este acum în terenul primarilor”; „mingea să fie pasată de la un minister la altul”) și chiar de inovații destul de curioase: „în politică, la fel ca și în fotbal, bila de vot este rotundă”.
De fapt, istoria transferurilor de interes, de mod de percepție și de limbaj între sport și politică este mai lungă și mai complicată. S-a observat deja că sportul a funcționat, în regimul comunist, ca o zonă de refugiu în care se mai păstrau unele elemente de normalitate și libertate. S-a spus că, în decembrie 1989, experiența stadioanelor a oferit unele modele și obsesiile politice au influnețat comentariile asupra jocului și asupra reacțiilor la victorii și la înfrângeri ale echipei naționale. Limbajul politic a început să absoarbă și el modelul politic: de la slogan (Hagi președinte), la desemnarea fotbaliștilor ca ministru de externe.
Rodica Zafiu comentează în lucrarea publicată pe internet intitulată Diversitatea stilistică din româna actuală utilizarea figurilor semantice în discursul jurnalistic: în primul rând metafora și metonimia – cu rol ornat sau explicativ. Nu e însă vorba, de obicei, de inovații extreme, de asocieri surprinzătoare, cu funcție estetică; figurile publicistice corespund mai curând cadrelor conceptuale generale, analogiilor și asociațiilor din viața cotidiană și din limbajul curent. Ele sunt deja uzuale, banalizate – sau devin astfel în interiorul stilului gazetăresc. Clișeele provenite din metafore și metonimii au avantajul accesibilității, al maximei comodități, manifestate deopotrivă în procedura și în receptarea textului.
În aceiași categorie a figurilor de sens face parte oximoronul care se bazează pe efectul de perplexitate al punerii împreună a doi termeni care sunt contradictorii și care, pentru aceasta, nu ar putea să stea împreună. În cazul hiperbolei, oratorul amplifică cu bună știință faptele sau situațiile prezentate tocmai pentru a atrage atenția asupra lor. Mai sunt și alte figuri care fac parte din această categorie și care intervin în discursul politic: ambiguitatea, antifraza, antiteza, eufemismul.
A treia categorie a figurilor retorice trimise la figurile de construcție care țin de anumite operații (suprimare, permutate, adiție). Una dintre cele mai cunoscute figuri retorice este repetiția (fie a unui cuvânt, fie a unei sintagme, fie a unei propoziții). Ea atrage atenția asupra cuvântului, sintagmei sau propoziției, subliind esențialitatea lor în discurs. Repetiția unor termeni creează un efect deosebit asupra receptorului, atrage atenția asupra esenței acțiunii vizate prin discurs, combinându-se și cu alte figuri retorice. O repetiție deosebit de edificatoare este sloganul lui De Gaulle: „Franța a pierdut o bătălie, dar Franța nu a pierdut războiul”.
Antiteza este o figură de construcție care înseamnă punerea față în față a doi termeni opuși pentru a atrage atenția asupra deosebirilor fundamentale dintre cei care întruchipează acești termeni. Antiteza este utilă discursului politic, regăsindu-se în astfel de discursuri, utilizează o componentă a unui discurs mai larg în care se integrează și „lucrează” la obținerea performanței împreună cu alte figuri retorice, sau constituie substanța unui slogan politic ca intervenție discursivă de sine stătătoare.
În discursurile politice se recurge la anacolut, care reprezintă o anumită discontinuitate în construcția frazei sau secvenței discursive, cu scopul de a-l lăsa pe receptor să înțeleagă singur despre ce este vorba în enunț, să-și dea seama de sensurile și semnificațiile construcției discursive.
Figurile de gândire sunt figurile care țin mai mult de înlănțuirea ideilor ce se aduc în atenție într-o secvență discursivă și din această înlănțuire receptorul trebuie să tragă anumite concluzii cu privire la realitatea de fapt a ideilor. Figurile de gândire presupun procese deductive de o mare amplitudine. Ironia este des utilizată în discursul politic, fiind retorică prin care oratorul, punând în circulație un enunț, urmărește ca receptorul să înțeleagă contrariul acelui enunț. În primul rând, ironia se instalează într-o situație de comunicare: un mesaj trebuie să circule de la emițător la destinatarul discursului și trebuie recepționat.
Într-o relație discursivă bazată pe ironie, secvența discursivă respectivă trece dincolo de sensul direct, receptorul trebuie să vadă această opoziție între „ce se spune” și „ce vrea să se spună” pentru ca efectul ironic să fie deplin și să aibă efectele unel astfel de intervenții discursive. Intervențiile parlamentare au în general, un public omogen, în timp ce discursurile electorale beneficiază de cele mai multe ori de un public de mare eterogenitate.
Alături de ironie, din categoria figurilor de gândire, face parte și alegoria care este o figură de stil care prezintă o comunicare deplină a unui înțeles ascuns dincolo de cel inițial, prin intermediul unui ansamblu de echivalențe descifrabile pe cale rațională.
4.2. Excurs. Vocabular – anglicismul
După căderea regimului totalitar Ceușescu, s-au produs o serie de mutații în limbajul politic care au dus la împrumutul termenilor de origine engleză și la apariția câtorva calcuri după modele englezești. În continuare, vom clasifica termeni întâlniți în audio-vizual în ultimul deceniu. Termenii politici din această categorie sunt utilizați deseori și datorită valorilor semnatice și stilistice pe teren românesc. Dicționarele includ termeni politici englezești, vechi de origine anglo-franceză (lider, miting), termeni mai vechi și termeni recenți (summit, VIP). Câteva calcuri frazeologice și semantice care au fost înregistrate de exemplu în Dicționar de cuvinte recente, ediția a doua , București, Editura Logos, 1997: cortina de fier, spălarea banilor. Influența engleză în terminologia politică românească cu aglicisme și americanisme (prima doamnă, Carte Albă). Terminologia politică este bogat reprezentată în mass-media; facem referire la conceptul de comunicare politică. Adriana Stoichițoiu-Ichim explică, în Influența engleză în terminologia politică a românei actuale, despre faptul că procesul de comunicare politic a fost inițial asimilat propagandei și „marketingului politic/electoral”; perspectiva actuală asupra acestei discipline (aflate la intersecția teoriei comunicării cu sociologia, politologia, lingvistica, semiotica, antropologia, istoria, filozofia) , comportă un caracter complex. Spre deosebire de celelalte tipuri de comunicare, comunicarea prin canale mediatice (presă, audio-vizual) prezintă un grad mai mare de complexitate, întrucât mass-media joacă rol de mediator între participanții la comunicarea politică (actori politici și public) și de coautor al discursului politic.
Exegezele subliniază faptul că presa construiește o realitate secundă, bazându-se pe informații, relatări și interpretări pe care le selectează (prin funcția de agenda-setting), le ordonează, le prelucrează și le răspândește în rândul publicului, apelând la o anumită terminologie (care „etichetează” prin utilizarea unor stereotipuri politice, culturale, religioase, menite să asigure integrarea socială).
Procesul comunicațional prin mass-media realizează informarea și educarea cetățenilor în spiritul democrației. În eseul său, Politics and the English Language (1946), care avertiza asupra procesului de continuă degradarea a limbii engleze sub influența retoricii politici, George Orwell recomanda evitarea termenilor și expresiilor străine, care imprimă jargonului politic un caracter pretențios, lipsit de precizie.
Adriana Stoichițoiu-Ichim o citează pe Tatiana-Slama-Cazacu: „invazia brutală de termeni străini”, în principal împrumuturi englezești (desemnată metaforic „pulbere falsă de diamante”), reprezintă una dintre tehnicile de manipulare la care recurge puterea în scopul camuflăriicomunicării reale și pentru „mascarea” unor realități ascunse.
Autoarea citată amintește punctul de vedere distinct ce apare la Cristian Tudor Popescu în problema „englezismelor” din jargoanele profesionale. Cristian Tudor Popescu se dovedește extrem de tolerant, invocând criterii pragmatice pentru a justifica utilizarea termenilor străini: „Jargonul este o «scurtătură»”. Ca și argoul, jargonul nu produce confuzii, nu schimbă limba gazdă.
Termenul lider se explică, prin cauze extraligvistice, de natură sociolingvistică și psiholingvistică: impactul englezei ca „limbă a globalizării”, caractere internațional al cuvântului, conotații sociale favorabile, asociate unor medii investite cu prestigiu; nevoia de a înlocui termeni considerați „compromiși” improprii prin utilizare abuzivă (de exemplu, conducător, asociat cu numele lui Ceaușescu). Dintre cauzele extralingvistice, unele aparțin domenului politic și social, iar altele por fi puse în legătură cu specificul presei românești postdecembriste.
Rol important în procesul de globalizare și în difuzarea terminologiei politice englezești îl joacă „democratizarea informațiilor”, prin libera lor circulație și prin diversificarea canalelor (internetul), care exercită un neîntrerupt bombardament mediatic asupra actorilor politici și jurnaliștilor. Motivația calcurilor este dată, de cele mai multe ori, de intenția jurnalistului de a asigura accesibilitatea mesajului pentru publicul românesc: câini de pază ai democrației (watchdogs); prima doamnă (first lady); spălarea banilor (money-laundering).
Autoarea Adriana Stoichițoiu dă câteva exemple de împrumuturi lexicale și frazeologice din dicționarul limbii de lemn în politică al lui Lynier, Geoffroy (1995): nume proprii: pentagon, NATO, FBI, CIA; nume comune: exit poll, lobby, staff, summit, speaker, boss, congressman. Exemple de calcuri: semantice – cârtiță (engl. mole) „spion infiltrat”, uliu (engl. hawk) „personalitate oficială cu spirit războinic”; frazeologice – cortină de fier (engl. iron curtain), fratele cel mare (engl. Big Brother). Lobby este explicat în dicționar cu sensul de lobbysm „activitate de influențare” (lobby-ul politico-diplomatic). De cele mai multe ori, termenul apare în cadrul locuțiunii a face lobby, (a face un lobby ca SUA să permită). În presa românească, prin depolitizare, termenul și-a extins sfera de referință și de utilizare asa cum reiese din contextele următoare: (lobby pentru salariile profesorilor), (lobby pe note pentru integrarea europeană). Summit, este definit ca întâlnire politică, apare în presa cu diferite sensuri: (primul summit), (summit de afacere). Miting este definit ca „întrunire publică pentru discutarea unor probleme” (miting de protest), (miting anti-sărăcie). În concluzie, influența pe care o are limba engleză nu trebuie luată în considerație ca un fenomen negativ, atâta timp cât circulația lor se înscrie în limbaje funcționale, respectiv jargoane profesionale.
Studiu de caz: TIPOLOGIA VORBITORULUI – INTERLOCUTOR LA EUROPARLAMENTARE
Pornim de la o definiție a semioticianului Umberto Eco care a susținut că există atâtea texte câți cititori sunt și pe de altă parte că există atâtea texte câte lecturi sunt. Așadar observațiile care urmează reflectă interpretarea mea proprie în legătură cu personajele politice la care ne referim.
Din cursul Discurs jurnalistic al profesorului Stelian Dumistrăcel, reținem următoarele tipuri de vorbitor – interlocutor, tipologia care stă la baza analizei.
1. Rezervatul – vorbește puțin, nu suportă să fie în centrul atenției, are o privire instabilă;
2. Vorbărețul – vorbește cu vecinii tot timpul, inepuizabil în orice domeniu;
3. Încăpățânatul – supraevaluează experiența;
4. Migălosul – insistă pe detalii, se lasă antrenat în discuții sterile;
5. Susceptibilul – are o mare capacitate de a se simți jignit;
6. Bufonul – ia totul în glumă, îi face pe cei din jur să râdă;
7. Agresivul – critică tot;
În preajma alegerilor europene am fost supuși unor avalanșe de informații în spațiul mass-mediei, despre viitorii candidați la Bruxelles, despre proiectele lor numindu-le mai degrabă promisiuni. În campania electorală, candidații și partidele au dreptul să-și exprime opiniile prin mitinguri, adunări, marșuri, precum și prin intermediul mass-mediei, ceea ce au și făcut. În cadrul acestor discursuri electorale se folosesc diverse tehnici pentru a convinge, vorbitorii apelând la o atitudine rezervată, agresivă, hotărâtă, stânjenită sau încăpățânată.
Actuala campanie europarlamentară a scos în evidență că mesajele afișate de către fiecare partid care candidează se înclină spre populism. Strategia este folosită pentru a capta atenția și votul alegătorului. Alte teme abordate: mândria de a fi român, eurocampionii, promovarea generației în ginși.
În perioada desfășurării campaniei europarlamentare din 2014, trebuiau să se discute îndeosebi acele chestiuni care au relevanță. Dialogul între alegători și viitorii aleși trebuie să fie clar și concis pentru a-i persuada să vină la vot. Cei care sunt aleși prin vot, trebuie să reprezinte interesele românilor, iar pentru asta trebuie să elaboreze un proiect politic cât mai bine pus la punct. Toate acestea se pun în valoare în discursurile politice rostite de candidați în mass-media. Discursul este instrumentul prin care europarlamentarii își construiesc imaginea. Deși limba-i bogată, politica în schimb este destul de săracă, rezultatele la fel. Principalii actanți politici se bazează în imaginea publică doar pe câteva cuvinte șlefuite și ușor de reținut. Numim aici câteva tipuri de vorbitori:
Rezervatul: Mircea Diaconu, candidat independent este caracterizat prin vorbe puține și privire instabilă. Sunt multe de spus din punct de vedere actoricesc și puține din punct de vedere politic, mai exact nimic. Nu știm sigur dacă Mircea Diaconu este un politician bun sau un actor suficient de bun cât să fie și politician. Acesta apare peste noapte și își însușește niște atribuții străine persoanei sale dar în același timp vine și reprezintă în Parlamentul European fără experiență.
Acesta este recent pe scena politică. Are altfel de discurs, exemplu: „Nu merg prin piețe să mă fac, scuzați cacofonia, că cumpăr pătrunjel ca să am relații cu țăranii. Dacă niște oameni mă vor trimite, mă vor sili să mă duc acolo (în Parlamentul European – n.r.), o să mă las, o să fiu onorat și tema mea va fi una singură, din care derivă foarte multe alte teme. Această poveste a pornit cu un abuz asupra unui cetățean, adică eu, și cu asta mă voi ocupa, pentru că abuzurile cetățenilor români și-n țara noastră din partea statului și a autorităților noastre și în afara statului nostru din partea altor autorități ale altor state sunt nesfârșite și continue. A declarat acesta la Suceava.
Un alt personaj rezervat care vorbește puțin, greoi și care de multe ori dă impresia că nu îi place să fie în centrul atenției, este primarul Sibiului, Klaus Iohannis. Acesta pare foarte relaxat atunci când ia cuvântul Crin Antonescu, însă când îi vine rândul, se încordează și devine crispat, stresat că trebuie să vorbească. Iată-l de pildă la o conferință de presă cu o privire disperată că trebuie să declare și el ceva. Doar e vicepreședinte de partid: „Noi, PNL, am făcut și am desfăcut alinațe pentru (uuu) ne ține de cuvânt față de alegători. E o chestiune simplă. Acum, sigur, se va discuta dupa europarlamentare (pauză) ceea ce se discută de (pauză) multă vreme în spațiul public: unificarea dreptei. Nu am o rețetă si nu pot să dau o soluție (pauză) în două fraze, dar (pauză) pot să spun că acum, în campanie, nu au loc discuții pe această temă cu celelalte partide de centru-dreapta”. Exprimare lentă deoarece totul este tradus din germană în română.
Klaus Iohannis (rezervatul) și Crin Antonescu (tipul vorbăreț) invitați în emisiunea „Jocuri de putere” care îl are ca și moderator pe Rareș Bogdan.
Vorbește puțin, doar când este întrebat se uită în jos, apoi în stânga, apoi câteva secunde se uită la moderator. Are același joc al privirii. Pentru a ilustra mai bine modul de a se comporta a lui Klaus Iohannis este bine de precizat faptul că atunci când Crin Antonescu vorbea de domnul Klaus, acesta nu intervenea deși era față. Îl lasă pe el să vorbească și gesticulează lent.
2. Vorbărețul. Crin Antonescu este tipul vorbăreț, atunci când este întrebat de ceva el duce discuția în mai multe direcții. Nu a vorbit, de exemplu, în nume personal atunci când a fost întrebat de moderator de când și-a dat seama că Victor Ponta i-a înșelat așteptările. Acesta a început să răspundă cu „încă o dată spun…afacera USL nu a fost o afacere între mine și domnul Ponta ci între partidul meu și al lui Victor Ponta și între milioane de români”. Astfel, el nu vorbește din punctul lui de vedere implicit ci din cel al oamenilor pe care îi reprezintă. Este o strategie închegată în fiecare discurs al domnlui Crin Antonescu. De asemenea este activ, gesticulează mișcându-se mult. Este vorbăreț, migălos deoarece insistă pe detalii, încăpățânat, pozează într-un orator foarte bun. Nu evită să-și spună părerea și să atace fiind încrezător pe puterile și alegerile lui. Atunci când poartă o discuție nu termină o idee și începe alta. Prezența lui poate fi omisă acesta este uitat și de cele mai multe ori rămâne în afara discuției din cauza abilității sale de a se detașa de subiect.
Discursul său, în general este lung și greu de urmărit și deseori, nu aduce niciun plus de informație. Folosește enumerarea în discurs pentru a susține ceea ce el spune: „Ce-am spus de fapt? Că vrem să facem în România un guvern de oameni serioși, oameni capabili, oameni cinstiți, de oameni care să aibă o altă atitudine, o atitudine mai serioasă, mai demnă față de actul guvernării să practice guvernarea astfel. Să aibă oamenii încredere în ei”. Pe lângă tipul vorbăreț în care se încadrează acesta este și încăpățânat, migălos.
Un alt personaj vorbăreț este Ioan Ghișe senator PNL, acesta este invitat la „Realitatea zilei”. Moderatoarea a intervenit în discursul lui Ioan Ghișe, iar el i-a tăiat imediat avântul cu „Vă spun imediat. Vă grăbiți!”.
Ioan Ghișe vorbește mult, intervine în discuții neîntrebat, se adresează celorlați invitați căutând să poarte dialoguri cu ei sau, dacă nu, să obțină aprobarea, o contrazice pe moderatoare în repetate rânduri. Nu așteaptă să termine aceasta de vorbit că își ia cuvântul. Pune întrebări la care răspune tot el, critică tot.
Mihai Răzvan Ungureanu un alt personaj vorbăreț este cel care pare inepuizabil pe orice temă de discuție și care trece, logic, de la o ideea la alta cu ușurință. Dacă inițial vorbește despre „votul de la europarlamentare este un vot și pentru mine. Iar votul dat Forței Civice este un vot dat unității. De ce?” ne întoarcem apoi într-o secundă în urmă cu doi ani: „Încă din 10 decembrie 2012…”, pentru ca aproape tot într-o secundă să revenim la prezent și să vorbim despre viitor: „eu cred că după 26 mai atitudinea noastră a tututor trebuie să se schimbe.” Și dacă tot vorbim despre viitor, să nu uităm că în viitorul apropiat sunt alegeri prezedențiale și ca „un președinte în România nu a fost niciodată dat de un partid, ci întotdeauna de o asociere de partide, sprijinit de o ascociere de partide”(www.realitatea.net). Ușurința cu care trece de la o temă la alta, fără eforturi de memorie și fără greutăți în exprimarea logică îl încadrează perfect în această categorie pe Mihai Răzvan Ungureanu.
A lansat apel către toți liderii partidelor politice din România, de a participa la o dezbatere publică referitoare reprezentarea României în Parlamentul European. Dorește acest lucru, pe care îl și propune într-o manieră repetitivă: „Aș dori să putem recunoaște cu toții, de la domnul Ponta, până la domnul Pavelescu, ce înseamnă, de fapt, europarlementarele și care este sensul participării partidelor europarlamentare. Nu trebuie să votăm fără a avea în minte modul în care România reprezintă Uniunea Europeană (UE) și modul în care UE oferă României avantajele de care aceasta are nevoie” , a sunat apelul lui MRU. Aceasta vrea ca întâlnirea să aibă ca temă importanța unei bune reprezentări a României la Bruxelles și modul în care alegerile europarlamentare pot fi clar înțelese de electoratul din România.
Încăpățânatul. Crin Antonescu întruchipează și cel mai încăpățânat actor politic din ultima perioadă care ține o singură direcție și nu poate fi abătut de la ea indiferent de evenimentele din jur și de avantajele pe care le-ar avea o ușoară schimbare. La fel se comportă și în cazul reprimirii lui Călin Popescu Tăriceanu care la rândul său se încăpățânează, „să lingă unde a scuipat”: „din punctul meu de vedere, chiar dacă sunt un bun creștin și orice oaie rătăcită trebuie primită la locul ei, în cazul lui Tăriceanu, care evident că face această nouă dovadă a decăderii sale politice, tot pus de pesediști, la ordinele lor, sigur că n-aș lua în seamă o asemenea cerere de înscriere” și ca să fie sigur că nu lasă cale de întors îl vede pe fostul său coleg drept „o slugă a PSD, intrată pe ușa din spate”.
Maria Grapini – încăpățânata rămâne pe poziții, își supraevaluează prezența, această doamnă a fost avertizată în mai multe rânduri să ia atitudine și să țină cont de valoarea discursului. Maria Grapini se încăpățânează și se simte chiar agasată de persoanele care nu țin cont de discursul ei și se leagă de problemele ireale, cum ar fi limba română. Maestră în disimulare, această doamnă nu se sfiiește să își arate lipsa de carte nici pe rețele de socializare și chiar ține să își expună părerea fără nici un simț sau corectură. „Sunt anumite persoane, din fericire foarte puține, care nu doresc să vă mai doresc noapte bună sau să vă salut dimineața. Alooo! Domnilor sau doamnelor, acesta este contul meu și scriu ceea ce cred că este de bun simț. Părăsiți pagina mea dăcă salutul pe care îl învățăm în cei șapte ani de acasă vă deranjează. Pentru prieteni, noapte bună” a precizat Maria Grapini. Mesajul postat pe pagina oficială de facebook în care demonstra că habar nu are nici măcar să facă acordul predicatului cu subiectul. „Bună dimineața! Ninsoarea și viscolul a adus din păcate dimineți mai puțin bune la mulți oameni”.
Migălosul – Victor Ponta este cel care insistă pe detalii, parcă pentru a mai trage de timp și pentru a evita eventualele întrebări incomode și căruia discuțiile sterile par a-i conveni. Iată de pildă câte detalii ne dă acesta despre bugetul Ministrului Apărării: „Am preluat de la 1,1% din PIB, o catastrofă pentru armata română și pentru capabilitățile militare românești. Am ajuns, azi, la 1,5% din PIB și, pe baza unei creșteri gradual asumate de către parlamentari, de la 0,2% din PIB, în 2017 vom putea să avem acei 2% dintr-un Produs Intern Brut care crește este cu siguranță,o veste mult mai bună decât 2% dintr-un PIB care ar scădea”. Nu era mai simplu ca să spună direct că din 2017 Ministerul Apărării va avea 2% din PIB?
Migălosul este acea persoană care insistă pe detalii, nu omite nimic, se lasă antrenat în orice discuție. Monica Macovei, militantă a transparenței politice, ține să pună punctul pe „i” în orice situație, cu o calmitate remarcabilă, intrigantă. Personajul politic, Monica Macovei, are două meserii, politician și avocat cu un caracter puternic axat pe argumente și atentă la detalii. A declarat că nimic nu o intimidează și că în anul 2014 este anul victoriei în România. „Știți vorba aceea, ce nu te omoară te întărește.Anul acesta este anul victoriei dreptei. Vom câștiga. Am arătat că nimic și nimeni nu ma pot cumpăra nici intimida. Am spus răului pe nume și am luptat cu el fără frică și am câștigat (…) Nu mă las. Vrem ca în România să câștige stângiștii și socialiștii?”.
Susceptibilul este lider detașat, un personaj care ar putea să joace în parodiile în care negrii se simt discriminați din orice este Elena Udrea, cel mai vizibil politician de sex feminim care nu ezită să se plaseze singură pe o treaptă de inferioritate, pentru a mai câștiga capital electoral. Cum ar putea ea să fie sprijin pentru tinerele femei din politică dacă nu ar ști chiar ea cum stau lucrurile, cum e să fii jignită? „Faptul că vor mai fi jignite din când în când de Victor Ponta sau de alți misogini din politică sau din afara politicii nu trebuie să le descurajeze pentru că, uitați, mie mi se întâmplă lucrul acesta de zece ani. Sigur, nu mă mai așteptam după zece ani să mai aud așa ceva de la un prim-ministru, dar cu toate acestea am fost împiedicată să construiesc pentru România”.
Bufonul și agresivul – Corneliu Vadim Tudor
O replică către Gheorghe Funar care a spus că instanța a decis ca Vadim Tudor nu este președinte PRM: „Minți Funar, du-te mă la doctor și te tratează. Minți ca porc. Du-te tu, mă, ministru al Justiției, tu care ai pus pe picioare jocul fraudulos Caritas, ați nenorocit zeci de mii de oameni. Ai tu tupeul să mai deschizi gura? Nu te-ai uitat în oglindă să vezi ce strâmb ești? a mai continuat Vadim Tudor.
Este recunoscut pentru faptul că este agresiv în limbaj. De exemplu limbajul injurios folosit de Corneliu Vadim Tudor într-una din edițiile Talk B1 și afirmațiile discriminatorii făcute de Radu Banciu au adus postului de televiune B1TV să ia o amendă din partea CNA. În respectiva emisiune, Vadim Tudor a folosit un limbaj injurios la adresa fostului membru PRM, Angela Bălan. După ce a acuzat-o în mod public de „traseim politic”, Vadim Tudor a afirmat, în cadrul emisiunii, că Angela Bălan a fost „cea mai proastă membră a Senatului.Pot să aduc o mahalagioacă de tipul aceasta în Parlamentul European? (…) Cât ai băut Angela, de ai limbarnița asta femeia lui Dumnezeu? (…) Ai fost patru ani senatoarea mea și ai fost cea mai proastă membră a Senatului! Cea mai slabă membră a Senatului!”.
Corneliu Vadim Tudor, de departe unul din cei mai controversați oameni din politică din România, care folosește o gamă largă de cuvinte și expresii al căror loc nu este cu siguranță în discursurile politice sau în discursurile unui parlamentar invitat la emisiuni televizate. Acesta este un vorbitor încăpățânat care poate aduce numeroase argumente în legătură cu orice subiect, migălos, insistând pe promovarea punctului său de vedere, evidențiind experiența sa lipsită de greșeli și agresiv criticând fără rețineri greșelile oponenților săi politici, ale colegilor și nu numai.
De asemenea, de multe ori stârnește amuzament prin exprimarea sa necenzurată. Este o persoană foarte bine documentată care nu se antrenează în discuții despre care nu are informații clare, deși acest lucru este foarte puțin probabil. Are mereu argumente atunci când susține o cauză și se exprimă liber și coerent fără a întâmpina vreun fel de obstacol. „Oameni buni, haideți să punem stâlpul infamiei securitatea și comunismul, lăsați totul baltă și veniți după noi. Europa ne privește. Cred că palavragii ar lua-o zdravăn pe cocoașă și abia ar scăpa cu fuga. Prezentul are cu totul alte priorități. Anticomunismul ține de foame, domnilor, mai ales într-o țară ruinată cu o populație înfomentată.Agitația este creată și întreținută de niște pigmei care nu se pot face remarcați prin nimic altceva decât prin țipete guturale, răfuieli personale și excomunicări”.
Agresivul. Corneliu Vadim Tudor este agresiv din punct de vedere verbal și care nu acceptă niciodată o idee cu care nu este de acord, în diverse emisiuni televizate a avut conflict cu invitați pe care i-a jignit fără a ține cont că era vorba de femei sau bărbați. Cel mai bun exemplu pentru a ilustra această afirmație este o emisiune difuzată de Antena 1. În cadrul ediției la care a fost invitat Corneliu Vadim Tudor a avut un schimb de replici dure cu o femeie pe care o acuza că este mincinoasă în declarațiile pe care le face privind intrarea în viața ei politică, intrare influențată chiar de Vadim. Jignirile pe care i le-a adus femeii respective au avut conotații sexuale, acuzând-o de prostituție în fața camerelor de filmat.
Un specimen deosebit: Dan Diaconescu
Dan Diaconecu este un tip complex, încăpățânat și vorbăreț care declara în anul 2010 că este prea bogat pentru țara aceasta (capital.ro). De 1 mai, Dan Diaconescu a venit cu un convoi electoral la Vama Veche și i-a îndemnat să voteze PPDD la alegerile europarlamentare. Pe strada principală a stațiunii Vama Veche, plin de corporatiști, nonconformiști, studenți, mămici cu copii, și-a făcut apariția cu un convoi de mașini scumpe. Printre ele DDMobilul, cu care Dan Diaconescu bate țara încercând să obțină un scor PPDD la alegerile europarlamentare, în timp ce acesta vorbea la microfon: votați PPDD!, trecătorii au început să-l huiduie. (gândul.info)
Un model de politician care nu a câștigat respect de la populație tocmai din cauza neglijenței, neseriozității, menționez momentul când Dan Diaconescu a câștigat licitația de la Oltchim, însă nu s-a prezentat la achitarea complexului industrial.
Ceea ce încerc să descriu în această caracterizare este simbolul care l-a ridicat pe Dan Diaconescu în televiziune ar putea să-i șteargă toate șansele din lumea politică. Pentu asta, am ales patru videoclipuri, arătând trecerea lui Dan Diaconescu din zona jurnalistică în cea politică. Problema sa este însă că, el nu face diferența dintre cele două zone și tonul plamfetar pe care l-a avut în ultimii ani pe micul ecran nu se pliază deloc cu cel serios pe care încearcă acum să-l promoveze în speranța ascensiunii din zona politică.
Așadar, în ordinea lor, primele două situații sunt de pe vremea când Dan Diaconescu era în plină ascensiune jurnalistică, și aceste videoclipuri sunt unele care l-au consacrat. Vorbesc aici despre scena în care acesta era aproape să ajungă aruncat într-un tomberon (orice pentru faimă) și o altă scenă în care în emisiunea sa apare un personaj ieșit din comun, o bătrână cică posedată. De fapt, aici am vrut să arăt cum s-a pliat jurnalistul pe aceste două situații. Cel de-al treilea exemplu este trecerea la politică, o discuție a prezentatorului OTV cu Gigi Becali, un dialog care nu are loc în teleziunea lui, și ultima situație este discursul lui din fața susținătorilor politici.
În continuare vom analiza din toate cele trei componente cu referire la spațiul și registrele comunicării, toate cele patru situații, subliniind diferențele de atitudine în condițiile scopului final.
3.1. În prima situație este vorba despre o scenă care l-a adus pe Dan Diaconescu pe prima pagină a ziarelor din acea perioadă. Povestind, contextul, scena aceasta este una controversată, asta pentru că nu se știe daca este una plănuită sau nu. Așadar, prezentatorul este ridicat pe sus de Tolea Ciumac, fostul soț a unia dintre „aghiotantele” sale, care încearcă să-l bage în pubela de gunoi. Acesta intră în direct peste Dan Diaconescu și, îl amenință că îl bagă la propriu în ghena de gunoi, curățată, bineînțeles. Atunci când este luat pe sus, prezentatorul nu ripostează, spune de două ori să se dea publicitate, dar bineînțeles că scena este filmată în întregime. După ce scapă de primejdie, poziția sa este una relaxată de parcă știa că nu se va întâmpla nimic. Se flosește foarte puțin de limbaj, preferând să tacă. Ceea ce este ciudat este faptul că, tonul pe care-l folosește Dan Diaconescu este unul liniștit, atunci când vorbește la televizor și vreau să subliniez ca este unul diferit în discursul public, unde se comportă ca un preot adventist, cu un discurs care încearcă să atragă, unul moralizator și care vine cu soluții pentru popor.
3.2. A doua situație este una în care rolul lui Diaconescu nu este așa de mare, asta pentru că el doar comenteză pe fundal ceea ce se întâmplă în platou. Chiar dacă ceilalți participanți se ridică, atunci când bătrâna o ia razna el stă la fel de relaxat, uitându-se deloc mirat la aceasta. Mai mult decât atât deși personajul folosește un limbaj vulgar, Diaconescu nu spune nimic, ba mai mult, nu îi lasă pe ceilați să intre în contact cu bătrâna. Aceasta spune de fapt în discursul său povestea OTV, formată din diferite episoade. Ba mai mult decât atât, la un moment dat bătrâna este aplaudată de cei din platou. Puterea în scenă este dată de gol tot de ea, care la un moment dat, nu se mai poate abține și râde.
Din cele două situații, ne putem da seama cu ce s-a ocupat până acum jurnalistul, cu show-uri ieșite din comun care nu sunt tocmai un exemplu dar care au prins la public.
3.3. A treia situație este un dialog dintre Gigi Becali și Dan Diaconescu, unul care nu are loc OTV de această dată, ci la un alt post de televiziune, unul serios, la Realitatea Tv. Aici, Diaconescu, încearcă să să detașeze de atitudinea lui Becali, răspunde clar la întrebări și de fiecare dată când Becali ripostează sau râde, el își păstrează tonul serios. Este de apreciat totuși schimbarea de atitudine, care este una destul de bună. Își păstrează totuși poziția relaxată, lăsând deja un discurs politic, făcându-și reclama politică.
3.4. A patra situație: Dan Diaconescu și-a creat un alt personaj. Tipologia „Salvatorului”, aș spune eu, omul care vrea să salveze România din necaz, prin partidul său Partidul Poporului. Aici, cum am amintit și mai sus, discursul este unul foarte asemănător cu discursul pastorilor adventiști din bisericile americane. Noul personaj este unul care pare apropiat de popor, care vine cu soluții, care profită de greșeli conducătorilor actuali să se promoveze și care vrea să arate că poate face și altceva decât jurnalism. Tonul său este de această dată unul mai îndrăzneț, argumentativ și așteaptă din minut în minut aplauze. Își promovează echipa și are un discurs clar, pe înțelesul tuturor. Așadar, Dan Diaconescu nu și-a creat numai propriul personaj, ci și o multitudine de alte personaje care să-l ajute, voit sau nu, și se facă cunoscut pe piața-media.
CONCLUZII
Mass-media exercită o influență importantă asupra politicii, pentru că prezintă în mod sistematic și rapid informații fundamentale unui public larg. Acest public curprinde elita politică și persoanele implicate în procesele decizionale, precum și un număr mare de cetățeni obișnuiți a căror activitate politică este modelată prin informațiile venite prin presă. Așezând subiectele într-o anumită perspectivă și interpretându-le, mass-media, jurnaliștii dau un anumit sens informațiilor și indică valorile prin care acestea trebuie judecate.
În lucrarea de față am prezentat chestiuni generale ale discursului politic și prezența enunțului aparținând discursului repetat în politică.
Alegerile europarlamentare a fost o ocazie pentru jurnaliști nu numai de a informa cu privire la desfășurarea evenimentului și de a da exemple de politicieni. În perioada desfășurării campaniei europarlamentare din 2014, trebuiau să se discute îndeosebi acele chestiuni care au relevanță. Dialogul între alegători și viitorii aleși trebuie să fie clar și concis pentru a-i persuada să vină la vot. Cei care sunt aleși prin vot, trebuie să reprezinte interesele românilor, iar pentru asta trebuie să elaboreze un proiect politic cât mai bine pus la punct. Toate acestea se pun în valoare în discursurile politice rostite de candidați în mass-media.
Lucrarea este utilă pentru cei care vor să pătrundă mai bine „dedesubturile” politicului.
BILIOGRAFIE
Avram, Mioara – Anglicisme în limba română actuală, București, Editura Academiei Române, 1997
Cesereanu, Ruxandra – Imaginarul violent al românilor, București, Humanitas, 2003
Dumistrăcel, Stelian – Stelian, Dumistrăcel, Discurs repetat în textul jurnalistic, Iași, 2006
Dumistrăcel, Stelian – Limbajul publicistic din perspectiva stilurilor funcționale, Iași, Ed. Institutul European, 2006,
Dumistrăcel, Stelian – Discursul repetat în textul jurnalistic, Iași, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2006
McQuail, Denis – Comunicarea, Iași, Institutul European, 1999
Harieta, Topoliceanu – Ipostaze ale discursului repetat în presa românească și italiană, Iași, Editura Lumen
O' Sullivan, Tim, Harley, John, Montgomery, Martin, Fiske, John – Concepte fundamentale din științele comunicării și studii culturale, Iași, Polirom, 2001
Pop, Doru – Mass-media și democrația, Iași, Polirom 2001
Randall, David – Jurnalistul universal, Iași, Polirom, 1998
Săftoiu, Claudiu – Jurnalismul politic, Manipularea politicienilor prin mass-media, manipularea mass-media de către politicieni, București, Editura Trei, 2003
Sălăvăstru, Constantin – Discursul puterii, Iași, Institutul European, 1999
Slama- Cazacu, Tatiana – Stratageme comunicaționale și manipularea, Iași, Polirom, 2000
Stoica, Dan – Comunicare publică. Relații publice, Iași, Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2004
Stoichițoiu – Ichim, Adriana – Vocabularul limbii române actuale
Zafiu, Rodica – Diversitate stilistică în România actuală, București, Editura Universității, 2001
Zafiu, Rodica – Limbaj și politică, Editura Universității din București, 2007
Resurse web
www.senat.ro
http://limbaromana.md/index.php?go=articole&printversion=1&n=1935
http://astra.iasi.roedu.net/texte/nr34h.html
https://www.mtholyoke.edu/acad/intrel/orwell46.htm
www.monitorulneamt.ro/stiri/
www.ciutacu.ro/articol-560.html
cristina-samincatibine.blogspot
www.casedelux.ro/imobiliare/articole/Sa-inchiriati-bine!–879.html
www.obiectivbr.ro/date/2005_09_24/Z_scormonitorul.htm
www.roportal.ro/stiri/stirea-449403.htm
www.caon.ro/stiri/caras/articol
www.gardianul.ro/2007/06/16/editorial-c27/
Rodica Zafiu, http://ebooks.unibuc.ro/filologie/Zafiu/introducere.htm
http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/24.pdf
Articole și reviste online
Gheorghe-Ilie Fârte, Comunicarea politică: aspecte generale și ipostaze actuale, în revista (online) „Argumentum”, no3., 2004/2005
George Orwell- Politics and the English Language 1946 https://www.mtholyoke.edu/acad/intrel/orwell46.htm
BILIOGRAFIE
Avram, Mioara – Anglicisme în limba română actuală, București, Editura Academiei Române, 1997
Cesereanu, Ruxandra – Imaginarul violent al românilor, București, Humanitas, 2003
Dumistrăcel, Stelian – Stelian, Dumistrăcel, Discurs repetat în textul jurnalistic, Iași, 2006
Dumistrăcel, Stelian – Limbajul publicistic din perspectiva stilurilor funcționale, Iași, Ed. Institutul European, 2006,
Dumistrăcel, Stelian – Discursul repetat în textul jurnalistic, Iași, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2006
McQuail, Denis – Comunicarea, Iași, Institutul European, 1999
Harieta, Topoliceanu – Ipostaze ale discursului repetat în presa românească și italiană, Iași, Editura Lumen
O' Sullivan, Tim, Harley, John, Montgomery, Martin, Fiske, John – Concepte fundamentale din științele comunicării și studii culturale, Iași, Polirom, 2001
Pop, Doru – Mass-media și democrația, Iași, Polirom 2001
Randall, David – Jurnalistul universal, Iași, Polirom, 1998
Săftoiu, Claudiu – Jurnalismul politic, Manipularea politicienilor prin mass-media, manipularea mass-media de către politicieni, București, Editura Trei, 2003
Sălăvăstru, Constantin – Discursul puterii, Iași, Institutul European, 1999
Slama- Cazacu, Tatiana – Stratageme comunicaționale și manipularea, Iași, Polirom, 2000
Stoica, Dan – Comunicare publică. Relații publice, Iași, Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2004
Stoichițoiu – Ichim, Adriana – Vocabularul limbii române actuale
Zafiu, Rodica – Diversitate stilistică în România actuală, București, Editura Universității, 2001
Zafiu, Rodica – Limbaj și politică, Editura Universității din București, 2007
Resurse web
www.senat.ro
http://limbaromana.md/index.php?go=articole&printversion=1&n=1935
http://astra.iasi.roedu.net/texte/nr34h.html
https://www.mtholyoke.edu/acad/intrel/orwell46.htm
www.monitorulneamt.ro/stiri/
www.ciutacu.ro/articol-560.html
cristina-samincatibine.blogspot
www.casedelux.ro/imobiliare/articole/Sa-inchiriati-bine!–879.html
www.obiectivbr.ro/date/2005_09_24/Z_scormonitorul.htm
www.roportal.ro/stiri/stirea-449403.htm
www.caon.ro/stiri/caras/articol
www.gardianul.ro/2007/06/16/editorial-c27/
Rodica Zafiu, http://ebooks.unibuc.ro/filologie/Zafiu/introducere.htm
http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/24.pdf
Articole și reviste online
Gheorghe-Ilie Fârte, Comunicarea politică: aspecte generale și ipostaze actuale, în revista (online) „Argumentum”, no3., 2004/2005
George Orwell- Politics and the English Language 1946 https://www.mtholyoke.edu/acad/intrel/orwell46.htm
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Strategii Si Solutii Tehnice In Discursul Politic Actual cu Privire Speciala Asupra Discursului Repetat (ID: 108156)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.