Strategii si politici europene de dezvoltare [603164]

Strategii si politici europene de dezvoltare
durabila

Prof.dr. Ion POHOA ȚĂ
Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” – Ia și
Centrul de Studii Europene

2CUPRINS
I. Delimit ări conceptuale……………………………………………………………………………………………….2
1. Dezvoltarea durabil ă în raport cu celelalte concepte
ale teoriei cu privire la dezvoltare ………………………………………………………………………. 2 2. Ce este dezvoltarea durabil ă? Punerea problemei …………………………………………………. 5
3. Dezvoltarea durabil ă – concept multidimensional …………………………………………………. 6
II. De ce dezvoltare durabil ă? Sau, de ce este acuzat tipul actual de
creștere economic ă? ……………………………………………………………………………………………….. 14
1. A poluat mediul și a afectat s ănătatea oamenilor ………………………………………………….. 15
2. A antrenat și încurajat risipa și a epuizat rezervele cunoscute ………………………………… 20
3. A frustrat lumea a treia, aducându- și decalajele fa ță
de cea a boga ților ………………………………………………………………………………………………. 26
4. A creat iluzia bun ăstării printr-o statistic ă mincinoas ă ………………………………………….. 27
5. A pervertit valori recunoscute și a redus individul la o singur ă
dimensiune – homo oeconomicus ……………………………………………………………………….. 30
III. Marile provoc ări ale dezvolt ării durabile…………………………………………………………………32
1. Constrângerea demografic ă ……………………………………………………………………………….. 32
2. Constrângerea tehnic ă ……………………………………………………………………………………….. 36
3. Echitate și compensare intra și intergenera ții ……………………………………………………….. 38
4. Eficien ța ………………………………………………………………………………………………………….. 44
5. Economia mediului …………………………………………………………………………………………… 50
IV. Politicile dezvolt ării durabile…………………………………………………………………………………..59
IV.1. Cre șterea zero-solu ție utopică dar generatoare de solu ții realiste………………………………….60
A. Plusuri și minusuri ale teoriei cre șterii zero…………………………………………………………….60
B. Solu
ții realiste și de perspectiv ă desprinse din critica teoriei
creșterii zero …………………………………………………………………………………………………….. . 62
1. Economia valorii în locu l teoriei valorii ……………………………………………………………. 63
2. Un nou mod tehnic de produc ție ………………………………………………………………………. 64
2.1. "Intreprinderea trivalent ă" ………………………………………………………………………. 65
2.2. Produc țiile curate …………………………………………………………………………………… 67
2.3. Agricultura biologic ă ……………………………………………………………………………… 71
3. Un nou mod de consum …………………………………………………………………………………… 73
IV.2. Politici unidimensionale……………………………………………………………………………………. ……75
IV.2.1. Pledoarie pentru solu ții pur liberale……………………………………………………………………….75
IV.2.2. Pentru un liberalism moderat ……………………………………………………………………. 78
IV.2.3. Solu ția pieței …………………………………………………………………………………………… 80
IV.3. Politici multidimensionale………………………………………………………………………………….. …..89
IV.3.1. Caracteristici
generale…………………………………………………………………………………………..89
IV.3.2. Tipuri și instrumente de politic ă multidimensional ă …………………………………….. 91

3

4Bibliografie

1. Ion Pohoa ță, Dezvoltarea durabil ă, Note de curs.
2. Camelia C ămășoiu, Economia și sfidarea naturii , Editura Economica, Bucure ști, 1994.
3. Victor Platon, Protecția mediului și dezvoltarea economic ă, Editura Didactric ă și
Pedagogic ă, București, 1997.
4. Vladimir Rojanschi ș.a. Economia și protecția mediului , Editura Tribuna Economica,
București, 1997.
5. Mihai Manoliu, Cristina Ionescu , Dezvoltarea durabil ă și protecția mediului , H.G.A.,
București, 1998.
6. Maria Popescu, Globalizarea și dezvoltarea trivalent ă, Editura Export, Bucure ști, 1999.
7. George Georgescu , Reforma economic ă și dezvoltarea durabil ă, Editura Economic ă,
București, 1995.
8. Nicholas Georgescu Roegen, Legea entropiei și procesul economic , Editura Expert,
București, 1996.
9. Jean Marie Harribey , Le Développement soutenable , Economica, Paris, 1998.
10. Davidw Pearce, Jeremy J., Warford, World Without End. Economics, Environment and
Sustainable Development , Oxford University Press, 1994.
11. * * *, Sustainable Development , VUB Press, 1996.
12. Lucas Bretschger, Growth Theory and Sustainable Development , Bookcraft (Bath) Ltd.,
1999.

5Delimitări conceptuale

1. Dezvoltarea durabil ă în raport cu celelalte concepte ale teoriei cu privire la
devoltare
Conceptul de dezvoltare sus ținută (sustenabil ă) sau durabil ă aparține teoriei noi a dezvolt ării
economice, ea îns ăși ramură relativ nou ă a teoriei economice generale de care s-a desprins și
individualizat ca un corp teor etic autonom la nivelul anilor ′50-′60.
Deși generoas ă și acoperitoare prin temele pe care le problematizeaz ă, trimițând, consistent,
pentru atingerea scopurilor sale demonstr ative la sociologie, filosofie, etic ă, morală, drept, etc.
teoria dezvolt ării economice și-a făurit un minim soclu epistemologic propriu; un sistem no țional
și categorial la care recurge spre a opera și expune. Din aceast ă perspectiv ă, socotim necesar ă o
explicitare, chiar expeditiv ă, a acestui uzual bagaj metodologic la care teoria despre dezvoltare
recurge în mod curent.
La modul sintetic exprimat, principalele categorii operante în domeniul supus discu ției sunt:
expansiune, cre ștere, progres, dezvoltare, subdezvoltare.
Dorim a prefa ța demersul nostru cu precizarea c ă teoria dezvolt ării economice și, implicit,
semantica, etimologia și metodologia ei, a captat aten ția unui mare num ăr de economi ști,
sociologi, filosofi etc.1 Opiniile exprimate de ei, inclusiv în direc ția elementelor conceptuale, nu
se suprapun totalmente. Dimpotriv ă, dincolo de zonele de contact și interfață, logic de în țeles,
există și puncte de vedere diferi te, mergând de la nuan țări ale aceleia și probleme pân ă la
contraste de natur ă să arunce umbre asupra în țelegerii fenomenelor și proceselor ce dau con ținut
dezvoltării economice. De aceea, o minim ă încercare de deslu șire conceptual ă prin sublinierea a
ceea ce este relativ constant în ace ste opinii este cu atât mai necesar ă.
Începem, a șadar, prin a re ține că, în linii generale, expansiunea este privit ă ca fiind o
creștere economic ă p e t e r m e n s c u r t și cu deschidere spre reversibilitate2. Este, dac ă se vrea,
vârful de val care define ște faza ascendent ă a unui ciclu economic privit în desf ășurarea lui
clasică și în care criza și depresiunea se supra pun pe faza descendent ă iar înviorarea și avântul pe
faza de boom, de expansiune.
Spre deosebire de expansiune creșterea economic ă este asimilat ă limbajului curent ( și
explicată, în acest sens, de un mare num ăr de cercet ători) cu o mărire în dimensiuni absolute a
indicatorilor macroeconomici venit na țional sau produs global . "Creșterea pe termen lung a

1 Amintim, aici, pe cei consacra ți domeniului cum ar fi: Fr. Perroux, G. Myrdal, J. Timbergen, Y. Lacoste, M.
Guernier, P. Moussa, A. Sauvy, C. Furtado, P. Guillaumont, G. Meyr, M. Todoro, W. Rostow, D. Gabor, U.
Colombo, A. Iancu, C. C ămășoiu, M. Falque E. James, etc.
2 Vezi, Fr. Perroux, Pour une philosophie de nouveau developpement , PUF, Paris, 1981, p.49 și următoarele.

6capacităților de produc ție și a volumului de produc ție sau a poten țialului economic"3 capătă, de
obicei, aceea și semnifica ție – de cre ștere economic ă.
Atunci când cre șterea în valoare absolut ă a indicatorilor macroeconomici este raportat ă și
privită la modul relativ, înfunc ție de dinamica popula ției, un alt concept vine în ajutor pentru a
explica ce se întâmpl ă în economie și societate – preogresul economic . El reprezint ă o creștere a
venitului na țional pe locuitor . In raport cu acesta, cre șterea economic ă poate fi:
• progresiv ă, atunci când cre șterea venitului na țional este, propor țional, mai mare decât
cea a popula ției; creșterea este, altfel spus, înso țită de un progres economic.
• recesivă, atunci când cre șterea venitului na țional este, propor țional, mai mic ă decât cea a
populației; în alți termeni, cre șterea economic ă este însoțită de un regres economic.
• statică, atunci când procentul cre șterii venitului na țional este egal cu cel al cre șterii
populației, moment în care se poate vorbi de o cre ștere economic ă dar nu și de progres.
Cu precizarea c ă asemenea fenomene, în toate ipostazele prezentate, și-au avut reprezentare
în realitatea faptic ă, adăugăm că principala acuz ă care se aduce indicatorilor prezenta ți vizează
latura lor predominant cantitativ ă; li se repro șează, adică, orientarea lor predilect ă spre latura
cuantificabil ă a fenomenelor și proceselor economice, l ăsând deoparte aspectele calitative și
schimbările structurale produse odat ă cu creșterea economic ă.
Acesta este temeiul pentru care s-a f ăcut apel și s-a uzat consistent de un alt concept, cel de
dezvoltare . Mai ales aici, pe terenul dezvolt ării, opiniile celor preocupa ți de analiza fenomenului
nu sunt unanime, dimpotriv ă, se înscriu pe o gam ă suficient de variat ă. Dincolo îns ă de notele
deosebitoare care, cel mai adesea, nuan țează tratarea problemei, la modul unanim se admite c ă
dezvoltarea este un concept multidimensional . În afară de aspectul economic, precump ănitor și
acoperitor care trimite, concomitent, la cre ștere și progres, la fel de importante sunt considerate,
aici, și aspectele legate de social, politic, cultural, ambiental, științific, spiritual, uman, etc. În
același timp, și tot la modul unanim, se admite c ă dezvoltarea înglobeaz ă în mod obligatoriu
creșterea și progresul economic .
Dincolo de aceste componente de baz ă dezvoltarea înseamn ă mutații calitative ce țin de
ansamblul vie ții astfel încât, pe total, ea s ă se traduc ă "în faptul c ă oamenii se hr ănesc mai bine,
se îngrijesc mai bine și capătă o mai bun ă cunoaștere"4. Ca să-și atingă atari deziderate trebuie
concepută ca fiind " ansamblul schimburilor de structuri mentale și de comportamente sociale
care permit cre șterea produsului real global și care transform ă progresele particulare într-un
progres social generalizat"5.

3 N.Clipa, Fenomenul și teoria cre șterii în capitalism , Edit. Univ. "Al.I. Cuza" Ia și, 1989, p.49.
4 Fr. Perroux, lucr.cit. , p.50
5 P. Guillaumont, Economie du developpment , vol. 1, Le sous – developpement, PUF, Paris, 1985, p.44.

7Dacă socotim de referin ță această definișie a lui P. Guillaumont ( și ea are suficiente calit ăți
care o recomand ă în acest sens) am putea spune c ă progresul social generalizat reprezint ă scopul
suprem al dezvolt ării. Iar progresul social generalizat înseamn ă atingerea unor obiective
precum6:
• promovarea progresului economic printr-o mai judicioas ă repartizare a rezultatelor
creșterii spre a se elimina disparit ățile intolerabile de avere și poziție socială;
• eliminarea s ărăciei și asigurarea unui nivel de trai decent pentru întreaga popula ție;
• ridicarea standardului de via ță prin creșterea general ă a veniturilor, asigurarea unui nivel
cât mai înalt de ocupare a for ței de munc ă, o mai bun ă educație și un mai mare acces la
valorile culturale și umane;
• extinderea gamei de alegeri economice și sociale atât pentru indivizi cât și pentru
națiune, prin eliberarea di n starea de dependen ță nu numai în rela țiile cu alți oameni și
alte state dar și față de ignoran ța și mizeria uman ă în general;
• îmbunătățirea performan țelor factorilor de produc ție și a produc ției însăși;
• ameliorarea institu țiilor și înnoirea permanent ă a cunoștințelor;
• raționalizarea sistemului politic și a celui decizional;
• etc.;
Este clar c ă dezvoltarea presupune o ascensiune a într egului sistem social, economic, politic,
cultural etc. Tot atât de clar este și faptul c ă progresele dorite a se re aliza într-unul dintre
domeniile enumerate depind de rezu ltatele din celelalte domenii; c ă, altfel spus, rela ția dintre
componentele progresului social gene ralizat este una de interdependen ță și că o verigă lipsă sau
cu o dimensiune aflat ă sub nivel atrage consecin țe asupra ansamblului.
Spre a întregi imaginea as upra a ceea ce analiza economic ă modernă reține a fi dezvoltarea,
adăugăm că in discu ție sunt aduse și aspecte legate de durata pr ocesului, de tehnologia lui
internă ca și de finalitatea lui ultim ă.7
Se subliniaz ă astfel că dezvoltarea este un proces de lungă durată, susținut pe parcursul a
două, trei decenii. Altfel nici n-ar fi posibile amplele schimb ări pe care le presupune în întreaga
textură a organismului economic, social, po litic etc. Durata mare este impus ă de anvergura
procesului.
Apoi, se acrediteaz ă ideea că dezvoltarea este un proces și nu o stare de fapt. Acest lucru
este reliefat atunci c ănd dezvoltarea este contrapus ă subdezvolt ării. În timp ce dezvoltarea
trebuie privit ă ca un proces de evolu ție fără limite superioare, apriori stabilite, subdezvoltarea, se

6 Vezi, M. Todoro, Economic developpement , Longman Ed. London, 1997, p.14 și următoarele.

8susține, înseamn ă tocmai o stare de fapt, caracterizat ă printr-o sum ă de însușiri tipice țărilor
rămase în urm ă printre care se re țin ca importante8: un nivel redus de dezvoltare a principalelor
ramuri ale economiei (industrie, agricultur ă, construc ții etc.), și o slabă integrare a lor în
ansamblu, neasigurarea acoperiri i nevoilor fundamentale la nivelul "minimului vital" sau a
"costului de subzisten ță", un venit na țional pe locuitor sc ăzut și foarte inegal repartizat, o situa ție
de subordonare economic ă, structuri sociale înapoi ate, o subutilizare cronic ă a forței de munc ă,
un nivel sc ăzut de instruc ție, o natalitate ridicat ă, în contrast cu posibilit ățile de hran ă ale
populației etc.
Suntem de acord c ă subdezvoltarea este, într-adev ăr, o stare proprie țărilor ocolite de
procesul devolt ării. Admitem c ă nu există limite superioare ale dezvolt ării – nici o țară nu se
poate considera vreodat ă pe deplin dezvoltat ă. În acela și timp, socotim c ă dezvoltarea trebuie
privită bidimensional, atât ca proces cât și ca stare. Ca proces de evolu ție cantitativ ă și calitativ ă
a întregului organi sm economic, social și politic. Ca stare de dezvoltare, în care includem, azi,
țările civilizate ale lumii, însumând o sum ă de însușiri, pozitive, prin care aceste țări se
departajeaz ă de cele slab dezvoltate.
Cât prive ște finalitatea ultim ă a dezvolt ării, toate punctele de vedere converg spre ideea
forță că aceasta nu poate fi decât o "dezvoltare uman ă", una care s ă aibă în vedere binele general
al omului; al omului de azi dar și de mâine. Pentru a teoretiza pe un asemenea subiect analiza
economic ă a introdus în limbajul ei termenul de "durabil ă" sau "sustenabil ă".

2. Ce este dezvoltarea durabil ă? Punerea problemei
Vocabularul uzual al teoriei dezvolt ării durabile ține de începutul anilor '80 de și
preocupările de a g ăsi o alternativ ă viabilă tipului de cre ștere economic ă postbelic ă prefațează,
cu mult timp înainte, conceptualizarea sa teoretic ă. Decalajul se explic ă prin neconcordan ța între
cei care, servind știința, au conștientizat c ă a păstra ruta modului tehnic de produc ție și a tipului
de creștere postbelice înseamn ă a confisca dreptul la o existen ță mai bună a generațiilor viitoare
și cei care, la nivelul normativ afla ți, nu au realizat în acela și moment amenin țarea la
dimensiunea sa real ă. Până când acest lucru a trebuit s ă se produc ă, s-a coabitat pe terenul
tatonărilor. Astfel, la prima Conferin ță ONU asupra dezvolt ării, ținută la Stokholm în 1972 s-a
vorbit despre eco-dezvoltare . Tot în acel an, Raportul Clubului de la Roma, inti tulat "Limitele
creșterii", a încins spiritele și a obligat omenirea s ă conștientizeze c ă problemele cre șterii
economice sunt inseparabile de cele ale polu ării mediului, cre șterii explozive a popula ției,

7 Vezi, Gerald Meir, Leading issues in Economic Developpement , Oxford University Press, New York, 1995, p.7-
32.
8 Vezi, Mihai Todosia, Doctrine economice contemporane , Editura Junimea, Ia și, 1978, p.179-188.

9epuizării resurselor etc. Expresia aceste i noi atitudini s-a reflectat în ini țiativa ONU de a înfiin ța
Comisia Mondial ă asupra mediului și dezvoltării. Aceasta a avut ca prim ă sarcină să realizeze
studii și să ofere recomand ări spre a g ăsi conceptul acoperitor pentru acel gen de dezvoltare ce
trebuia amorsat și care, concomitent, trebuia s ă asigure continuarea cre șterii (și nu stoparea ei
așa cum sugera Raportul Clubului de la Roma) dar și îmbunătățirea condi ției de viață și a relației
om-mediu. De și utilizat la începutul anilor '80 la Conferin ța Internațională asupra Conserv ării
Mediului și în textele PNUD, termenul de dezvoltare durabil ă (sustenabil ă) este lansat odat ă cu
publicarea Raportului Brundtland (dup ă numele primului ministru norvegian de atunci) al
Comisiei Mondiale asupra Mediului din 1987 intitulat sugestiv "Viitorul nostru comun". Pledând
pentru o reconciliere între economie și mediul înconjur ător, raportul țintește spre a g ăsi "o cale
de dezvoltare care s ă susțină progresul uman nu numai în câteva locuri și pentru câ țiva ani, ci
pentru întreaga planet ă și pentru un viitor îndep ărtat"9. Tot în viziunea acestui raport, dezvoltarea
durabilă (viabilă și susținută) este privit ă ca fiind acel tip de dezvoltare care r ăspunde nevoilor
prezentului f ără a compromite capacitatea genera țiilor viitoare de a și le satisface pe ale lor
proprii .
În acești termeni definit, conceptul dezvolt ării durabile a fost acceptat și preluat la
conferința pe aceea și temă organizat ă de ONU la Rio de Janeiro în 1992. Atunci, pentru prima
dată, s-a realizat dorita conexiune între pozitiv și normativ, între știință și politică. Factorii de
decizie politic ă au luat act c ă semnalele transmise de oamenii de știință au în vedere o realitate
ce nu mai poate fi ignorat ă. Faptul c ă așa stau lucrurile este confirmat de nelipsita prezen ță a
subiectului dezvoltare durabil ă la principalele conferin țe internaționale organizate de atunci sub
egida ONU sau la ini țiativa și cu susținerea unor organisme nonguvernamentale. Tot în aceast ă
direcție pledeaz ă și decizia B ăncii Mondiale de a ține conferin țe anuale începând din 1994 pe
tema sustenabilit ății dezvolt ării, numind pentru realizarea acestui obiectiv, un vicepre ședinte cu
problemele dezvolt ării sustenabile.

3. Dezvoltarea durabil ă – concept multidimensional
Definiția dezvolt ării durabile formulat ă prin Raportul Brundtland în 1987 este socotit ă
oficială, servind ca baz ă de raportare dar și de analize controversate cu privire la obiective,
dimensiuni, cerin țe faptice ale realiz ării ei etc. Din disputa teoretic ă alimentat ă de aceast ă
încercare de definire consider ăm că merită a fi reținute urm ătoarele aspecte:
a) Se consider ă, în unanimitate, c ă introducerea sintagmei dezvoltare durabil ă în
vocabularul uzual al științei economice a reprezentat o necesitate obiectiv ă. Noțiunea a

9 Our Common Future , WCED, Oxford University Press, New York, 1987, p.4.

10fost chemat ă și impusă să servească, în plan teoretic, drept r ăspuns la criza economic ă și
ecologică pe care o parcurge lumea la sfâr șit de secol XX și început de nou mileniu.
b) Tot la nivelul unanimit ății, în sondajul opiniei publice, se afl ă ideea dup ă care
dezvoltarea durabil ă are o puternic ă încărcătură morală. Se pleac ă, aici, de la premisa
realistă că, pe zestrea pe care o mo ștenește, fiecare genera ție își construie ște viitorul. Or,
din punctul acesta de vedere, este de datoria genera ției actuale, dac ă se vrea este o
obligație testamentar ă, ca ea să ofere noilor și viitorilor veni ți cel puțin aceleași șanse pe
care ea le-a mo ștenit.
c) Dezvoltarea durabil ă va deveni tot mai mult o constant ă a politicilor economice și
sociale ale fiec ărui stat. Împrejur ări diverse dar obiective im pun acest lucru. Se poate
afirma că sub raportul obiectivelor și cerințelor generale, dezvoltarea durabil ă este un
concept mondo, comun în măsura în care:
• nu există granițe economice sau ideologice ale polu ării;
• gradul de suportabilitate atât al polu ării cât și al sărăciei, dacă lucrurile î și
păstrează tendințele actuale, se va pune în termenii supravie țuirii și, atunci,
globalizarea ac țiunilor necesare a contracara asemenea trend va fi singura
soluție;
• nu mai poate fi tolerat ă risipa, indiferent unde se produce ea; de și pământul
este rotund, resursele sale de mediu și viață sunt limitate;
• nu poate fi acceptat ă la infinit degradarea uman ă indusă de un tip de
creștere care a convertit dar, mai ales , a pervertit valori ce definesc
progresul general;
• etc.
Ąn același timp, dezvoltarea durabil ă este și o realitate mozaicat ă. Specificul na țional –
înțelegând prin aceasta concrete țea situației proprii fiec ărei țări, situație privind popula ția,
nevoile proprii de cre ștere, de produc ție și de consum, particularit ățile de mediu, filosofia
specifică de viață etc. – dă configura ție, substan ță concretă și contur, politicilor de dezvoltare
durabilă în interiorul fiec ărui perimetru na țional. Dar fapt demn de re ținut, tocmai aceast ă
"specializare" în configurarea și aplicarea unor politici de dezvoltare durabil ă de către fiecare
țară obligă la colaborare spre rezolvare reciproc ă a unor probleme cu grad mare de
intercondi ționare, înt ărind prin aceasta latura comun ă, globală, a dezvolt ării durabile.
d) În strâns ă legătură și în prelungirea celor men ționate la punctul "c", merit ă a fi reținut că
dezvoltarea durabil ă comport ă un tratament diferit ca nivel, mod de abordare și înțelegere,

11tehnologie, resurse la car e se poate face apel și șanse de reu șită. Capătă, altfel spus, sensuri și
semnifica ții diferite func ție de timp, spa țiu, zonă geografic ă etc.
În interiorul acestei matrici teoretice, semnifica ție aparte pentru conturarea conceptului
dezvoltării durabile are departajarea țărilor lumii în bogate și sărace.
Astfel, pentru țările dezvoltate , problema depolu ării, a îmbun ătățirii calității vieții etc. este
una de transformare, adaptare și modernizare. Pentru schimbarea tipului de cre ștere economic ă
există, aici, și voință politică și tehnologic ă și resurse. Șansele de reu șită sunt foarte mari.
Pentru țările slab dezvoltate , problema se pune în cu totul al ți termeni, ce țin nu de scena
moderniz ării ci de dram ă. Dacă, pe alocuri, chestiunea nu este una de calitate a vie ții ci chiar a
vieții, a supravie țuirii, e de în țeles ce ordine de prioritate ocup ă dezvoltarea durabil ă în politica
acestor țări. Și, ca un cerc vicios, tocmai aici, structurile de produc ție arierate, poluante, cu
urmări nefaste pentru degradarea solului, a apei etc., adaug ă, ca un blestem, la situa ția material ă
deja mizer ă, noi factori agravan ți. Iar cercul nu are nici o șansă să se rupă pentru că rata redus ă a
creșterii economice, de aici, nu elibereaz ă fondurile necesare pentru investi ții în echipamente de
control și tehnologie antipoluant ă pentru restructur ările tehnologice, institu ționale și manageriale
care se impun.
Relația dintre bog ăție și sărăcie are ceva de comunicat și pe linia " contribuției" la poluare ca
și a respectului fa ță de natură. Astfel, statisticile dovedesc , cu date indubitabile, c ă țările sărace
ale lumii exercit ă cea mai slab ă presiune asupra planetei. Nivelurile sc ăzute de dezvoltare
economic ă fac din ele cei mai mici poluatori cu CO 2, SO 2 și NO 2, practic la jum ătate față de
țările OECD. Efectul de ser ă și încălzirea pământului nu se datoreaz ă, primordial, s ăracilor. În
mod contradictoriu îns ă, grija și respectul pentru tot ceea ce înseamn ă mediu se pare c ă este o
atitudine ce ține de mentalitatea celor boga ți. Cu cât nivelul pe scara bog ăției sociale este mai
ridicat cu atât atitudinea fa ță de natură este mai respectuoas ă. Surprinzând un asemenea aspect,
Camelia C ămășoiu exemplific ă, pe terenul oferit chiar de România, în urm ătorii termeni: "Este
evident, scria autoarea, c ă locuitorul unui bloc «ghetou» neînc ălzit, fără apă și fără canalizare din
Ferentari sau Cornetu, care mai are de hr ănit și o groaz ă de copii, nu va acorda aceea și
importanță parcurilor sau depozit ării gunoaielor ca atunci când ar fi un locuitor al Vienei".10
Problema, socotim noi, este una de mentalitate și culturală, dar nu numai. Locuitorului din
Ferentari îi lipse ște instruc ția și cultura proprii vienezului. Dar, condi ția lui mizer ă nu i-a
înghețat, ne convine s ă credem, și dragostea pentru frumos. O natur ă nepoluat ă, primitoare și
reconfortant ă îi produce tot atâta pl ăcere ca și vienezului. Nu are cum s ă-și permită o astfel de
plăcere pentru c ă lista lui de priorit ăți este invadat ă de lucruri care țin, în mod fundamental, de

12existența lui zilnic ă – inflație, locul de munc ă, condiția de locuit, hran ă etc. – dar aceasta nu
înseamnă că, odată aceste probleme rezolvate, nu i-ar face pl ăcere să se plimbe într-un parc sau
pe un lac de agrement. Dac ă vienezul din exemplul citat ar fi presat și pus în fa ța unor ecua ții
ingrate de ale c ăror soluții ar depinde existen ța sa și a familiei sale, neîndoios c ă și el va fi tentat
să privească dezvoltarea durabil ă ca pe un capriciu. A șadar, nu este suficient s ă-ți placă natura și,
prin educa ție și cultură, să-ți cultivi gustul în acest sens; trebuie s ă ai și șansa material ă spre a-ți
satisface pl ăcerea.
e) Strict etim ologic vorbind, no țiunea de durabil trimite la durată, la un interval de timp
îndelungat. Or, se pare c ă artizanii conceptului n-au avut în vedere, în primul rând dimensiunea
temporală, întinderea în timp a procesului. Despre cre ștere economic ă s-a vorbit de cca. dou ă
secole și, din punctul acesta de vede re, ea este de mult durabil ă. Ceea ce pare a fi punctul forte în
sprijinul defini ției dezvolt ării durabile țintește spre anatomia intern ă a fenomenului. Se vrea, pe
scurt, a se asigura o ascendență a calității în defavoarea cre șterii cantit ății bunurilor produse și
consumate.
Mai mult, cre șterea economic ă, ale cărei origini se duc spre secolele XVII-XVIII, a
perpetuat o criz ă a relațiilor omului cu mediul și a relațiilor omului cu valorile sociale și morale
care au definit întotdeauna progresul general. De aceea, și odată în plus, procesul trebuie
convertit spre o dezvoltare umană durabilă, orientată prioritar spre calitatea vie ții și a mediului .
Acestor dimensiuni apar ținătoare fenomenului dezvolt ării trebuie s ă li se asigure, în timp, o
adevărată durabilitate.
f) Atenție merită și constatarea c ă abordarea și tematizarea fenomenului cu numele
dezvoltare durabil ă s-a făcut și se face de pe poziții predominant economice . Explicația ține de
împrejurarea c ă vinovată de degradarea ecologic ă și de muta țiile, unele cu consecin țe negative
asupra socialului, moralului, politicu lui, etc. este filosofia economic ă după care s-a fasonat și s-a
dat configura ție modului de produc ție și de consum. Și, pe cale de consecin ță, căutările de
soluții pentru a asigura cutezantul obiectiv de reconciliere a omului cu el însu și și a omului cu
natura vor p ăstra aceea și direcție; în mod predominant ele vor constitui un r ăspuns impus la
efectele perverse i nduse de fatidica logic ă care a inspirat cre șterea și dezvoltarea economic ă
postbelică; logică după care resursele naturale și mediul ambiant au fost tratate ca simple
instrumente, puse în slujba cre șterii; logic ă potrivit c ăreia degradarea mediului și pagubele aduse
sănătății omului n-au fost luate în calcul.
g) Tot de un tratament privilegiat, în econom ia teoriei cu privire la dezvoltarea durabil ă, se
bucură mediul și politica de mediu . Cadența degradării ecosferei ofer ă singură explicație în

10 Camelia C ămășoiu (coordonator), Economia și sfidarea naturii , Editura Economic ă, București, 1994, p.18.

13această direcție. Există chiar pericolul ca preocuparea preponderent ă pe aceast ă temă, a politicii
de mediu, s ă reducă nepermis de mult aten ția și eforturile necesare pentru limpezirea și
soluționarea celorlalte probl eme pe care fenomenul și conceptul dezvolt ării durabile le
subsumeaz ă.
h) Conota ția termenului ca și anatomia intern ă a fenomenului dezvolt ării durabile sunt
influențate și de "specialitatea" celor care- și consumă energia și talentul pe aceast ă temă. Astfel,
pentru biologi și ecologiști, importante sunt resursele și mediul natural. Economiștii, în schimb,
își axează cercetarea pe costuri și prețuri; sunt de acord c ă nu poate fi acceptat ă o dezvoltare cu
costuri de mediu foarte ridicate, dar, în acela și timp, uzând de logica pie ței, rezolv ă problema cu
o piruetă; nutresc convingerea c ă de îndată ce o resurs ă costă prea scump din cauza internaliz ării
costurilor de mediu, semnalul pie ței, prin intermediul pre țului, va fi acela ca respectiva resurs ă să
fie înlocuit ă. Din unghiul lor de vedere, demografii , sensibiliza ți de sporirea accentuat ă a
populației în ultimii 50 de ani, accept ă că este de neimaginat dezvoltarea viitoare f ără încălcarea
regulilor care definesc și stabilesc stocul mondial de resurse. Futurologii , optimiști, pleacă de la
premisa c ă o bună parte din ceea ce ast ăzi înseamn ă universul planetar este o necunoscut ă; că
știința și progresele cunoa șterii ne vor ajuta s ă accedem spre resurse noi și spre noi metode de
exploatare a lor. Sociologii și moraliștii sunt preocupa ți de clivajele mari la care conduce
repartiția veniturilor. Ș.a.m.d.
Aceste împrejur ări, și multe altele, cer o defini ție mai generoas ă, mai acoperitoare a
dezvoltării durabile decât cea oferit ă prin Raportul Brundtland. În aceast ă direcție, Jan S.
Hagendorn consider ă că "Ideea de dezvoltare sustenabil ă este mai conving ătoare dac ă este
interpretat ă în sensul c ă o anumit ă rată de creștere poate fi greu de sus ținut dacă mediul se
degradeaz ă, ori dac ă inechitatea crescând ă a veniturilor duce la revolu ție, sau dac ă sporul
populației scapă de sub control, sau dac ă terenul agricol este fragmentat și, astfel, se reduce
productivitatea. O defini ție potrivit ă, continu ă Hogendord, poate fi aceea c ă dezvoltarea
nesustenabil ă este dezvoltarea în cadrul c ăreia efectele negative asupra mediului afecteaz ă
creșterea economic ă".11
Încercând s ă surprind ă esența dezvolt ării sustenabile prin negativul ei, dezvoltarea
nesustenabil ă, Hogendorn atrage aten ția și asupra unei posibile interpret ări a defini ției din
Raportul Brundtland dup ă care genera ția viitoare, chiar dac ă șansele prezente nu-i sunt
compromise și confiscate, poate fi la fel de s ăracă ca și actuala genera ție. Și atunci, "cine ar
accepta o s ărăcie sustenabil ă"12, se întreab ă autorul citat. Intereseaz ă, cu alte cuvinte, ca

11 Jan S. Hogendorn, Economic Development , Third Edition Harper Collins College Publishers, Inc. 1996, p.594.
12 Ibidem.

14dezvoltarea durabil ă să asigure genera țiilor viitoare, prin necompromiterea șanșelor lor de c ătre
tipul actual de cre ștere, o via ță tot mai prosper ă și de o tot mai bun ă calitate.
În parantez ă, fie spus, nu sunt acestea singurele cri tici aduse Raportului Brundtland. El este
acuzat că face, pe alocuri, confuzie între cauze și efecte, mai ales atunci când încearc ă să explice
starea de s ărăcie cronic ă din Cornul Africii prin degradarea mediului și nu ca urmare a
conflictelor perpetue dintre triburi …13; că nu spune o vorb ă despre criza ecologic ă din fostul
bloc sovietic de și ar fi trebuit s-o fac ă; că nu ține seama în formularea solu țiilor de valorile
supreme pe care se sprijin ă democrațiile occidentale azi prospere – individ, libertat e, proprietate
privată – etc.
Ținând seama de aceste aspecte mai pu țin fundamentate din Raportul Brundtland și
încercând tentativa de a da extensia cuvenit ă termenului ca atare, Camelia C ămășoiu consider ă
că "Aceast ă nouă sintagm ă promoveaz ă conservarea și regenerarea resurselor naturale,
dezvoltarea tehnologic ă, creșterea produc ției și orientarea investi țiilor în armonie cu satisfacerea
în prezent a nevoilor pentru to ți membrii societ ății fără a compromite posibilit ățile genera țiilor
viitoare de a- și asigura propriile lor necesit ăți"14. Și, spre a suplimenta argumenta ția în favoarea
unei definiri mai cuprinz ătoare, autoarea consider ă că "obiectivul general al dezvolt ării durabile
este de a g ăsi un optim al interac țiunii dintre patru sisteme: economic, uman, ambiental și
tehnologic într-un proces dinamic și flexibil de func ționare"15.
Realizarea unui obiectiv formul at în termenii de mai sus, și încă la nivel optim, nu este o
chestiune facil ă. Dimpotriv ă, el presupune asumarea unor responsabilit ăți majore, respectarea
unor principii generale și a unor cerințe printre care, mai importante par a fi urm ătoarele:
• Asigurarea durabilității în timp a creșterii economice pentru toate țările, fără excepție;
pentru cele dezvoltate cu reconsiderarea condi țiilor de desf ășurarea a ei în vederea
asigurării calității mediului și a calității vieții, în general; pentru ce le slab dezvoltate la
care creșterea, în ritmuri accelerate reprezint ă o chestiune vital ă, singura cale, de fapt, de
a ieși din marasmul economic și social în care se afl ă și, aici, cu condi ția ca tipul de
creștere ales s ă nu devină un dușman al mediului și al omului.
• Plasarea omului , cu nevoile sale diverse, în centrul aten ției. Dezvoltarea durabil ă cu tot
arsenalul de politici pe care le antreneaz ă pentru a- și atinge țintele, inclusiv cea de
protecție a mediului nu reprezint ă decât mijlocul ; scopul este binele omului, individual și
colectiv, prosperitatea sa material ă, cultura ca și sănătatea sa fizic ă și psihică.

13 Vezi, Falque M., Developpement: pour un nouveau contenue , ICREI, Paris, 1992.
14 Camelia C ămășoiu, lucr.cit. , p.9-10.
15 Ibidem , p.14.

15• Cu un fundal de drum stabilit în not ă generală, comună, dezvoltarea durabil ă îmbracă
haină concretă trecând prin specificul na țional al fiec ărei țări; fiecare țară trebuie lăsată
să-și formuleze și stabileasc ă de o manier ă proprie priorit ățile ca și mijloacele de
realizare a lor; priorit ăți concrete func ție de baza economic ă de plecare, specificul
cultural, religie, istorie, etc.
• Asigurarea simultaneit ății progresului , pe toate dimensiunile procesului dezvolt ării
durabile plecându-se de la premisa intercondi ționării elementelor ce țin de tehnologia sa
internă; ținându-se seama c ă sănătatea popula ției și a mediului sunt surse ale câ știgurilor
de productivitate dup ă cum numai plusurile de productivitate pot sus ține eliberarea de
fonduri necesare luptei împotriva polu ării și sărăciei;
• Etc.
La modul tehnic vorbind, Raportul Brundtla nd cuprinde câteva obiective potrivit c ărora
realizarea dezvolt ării durabile înseamn ă:
• asigurarea în continuare a cre șterii economice cu respectarea condi ției de baz ă a
conservării resurselor naturale;
• eliminarea s ărăciei și asigurarea condi țiilor satisfacerii nevoilor esen țiale de munc ă,
hrană, energie, ap ă, locuință și sănătate;
• orientarea proceselor de cre ștere economic ă spre o nou ă calitate;
• asigurarea unei cre șteri controlate a popula ției;
• conservarea și sporirea resurselor naturale, s upravegherea impactului dezvolt ării
economice asupra mediului;
• restructurarea tehnologiilor de produc ției și menținerea sub control a riscurilor acestora;
• asigurarea unei abord ări integrate a deciziilor privind cre șterea economic ă, mediul
înconjurător și resursele de energie.
Este ușor de constatat c ă respectarea cerin țelor dezvolt ării durabile reclam ă soluții ce se
înscriu pe toat ă gama, de la cele sociale și politice la cele economice demografice și tehnice.
Angajând eforturile pe o palet ă atât de variat ă, dezvoltarea durabil ă nu poate fi abordat ă decât
așa cum se dechide ea studiului – multidimensional și multidisciplinar.
i) Deși s-ar dori s ă nu fie așa, fenomenul dezvolt ării durabile a avut și are tot mai mult o
încărcătură politică. Dacă acest lucru este benefic sau nu r ămâne o chestiune discutabil ă. Este
indubitabil c ă puritatea aerului sau a apei înseamn ă același lucru în Cuba lui Fidel Castro și în
Franța lui Jacques Chirac dup ă cum smogul face la fel de r ău londonezului ca și moscovitului.
Cu toate acestea, teorii aberante, venite din fostul spa țiu socialist au cutezat s ă afirme c ă nu
există bază tehnică în general; c ă baza tehnico-material ă a socialismului difer ă de cea a

16capitalismului și, ca o prelungire a unor astfel de "judec ăți", s-a afirmat și susținut că poluarea
este un fenomen tipic capitalismului.
Dacă mintea uman ă a fost capabil ă să polueze atmosfera ideatic ă pe o temă aflată prin însăși
natura sa la ad ăpost de ideologie cu atât mai mult o recunoa ștere a neutralit ății politicului și
ideologicului fa ță de mediu s-ar impune. Chestiunea nu este îns ă atât de simpl ă. Problema
mediului este doar o dimensiune, e adev ărat important ă, a dezvolt ării durabile, al ături de cea
socială, economic ă, cultural ă etc. Pe aceste din urm ă componente nu se poate reclama
neutralitatea politiculu i. Implicarea lui în dezvoltarea economic ă și socială a fost și a rămas un
fapt cert. Tocmai prezen ța ideologicului în conturarea fi zionomiei politicii de dezvoltare
economic ă postbelic ă a explicat diferen ța între condi ția material ă și socială a germanului din est
față de cea a celui din vest și explică azi, aceea și diferență, între via ța chinezului insular fa ță de
cea a chinezului care tr ăiește pe continent.
Vom vedea, în cele ce urmeaz ă, că și din perspectiva solu țiilor necesare pentru a se realiza
creșterea durabil ă culoarea politic ă nu este absent ă. Dacă în SUA preponderen ța reglement ărilor
statale pentru protec ția mediului induce acuza de "tot alitarism al verzilor" în Fran ța, structural de
strânga, un Henri Lepage î și garnisește discursul liberal cu tema "Pentru o abordare liberal ă a
mediului"16.
Dacă există un loc unde, într-adev ăr, pentru atingerea scopului conteaz ă mai pu țin
mijloacele, atunci dezvoltarea durabil ă se preteaz ă acestei logici. Pân ă la urmă se dorește ca
viața să fie trăită la cei mai înal ți parametri calitativi și acest lucru conteaz ă în primul rând.
Dorind să obiectivăm pozițiile celor care se ocup ă de problema dezvolt ării durabile vom constata
că ne consum ăm de prisos energia; problemele cre șterii și dezvoltării nu pot fi rupte de textura
socială, culturală, politică, religioas ă etc. în care ele se desf ășoară; iar o analiz ă asupra lor nu
poate fi realizat ă fără a se ține seama de zestrea de plecare a cercet ătorului care, nu poate fi
neutră de viziunea sa ideologic ă.

16 Vezi, Henri Lepage, La nouvelle économie industrielle , Hachette, Paris, 1989, p. 323.

17II. De ce dezvoltare durabil ă? Sau, de ce este acuzat tipul actual de cre ștere
economic ă?
Din marea criz ă a anilor '29-'33 omenirea a ie șit în baza unor re țete de politic ă economic ă
keynesian ă. Deși artizanul acestei politici, J.M. Keynes și-a dorit doar "treizeci de ani de
supraviețuire", faptic ei s-au dovedit a fi "treizeci de ani glorio și". Statisticile au înregistrat în
această perioadă cea mai înalt ă rată de creștere cunoscut ă vreodată. Numai reaua credin ță ar
împiedica pe cineva s ă recunoasc ă că efectele ob ținute au fost peste a șteptări; că s-a ieșit din
marasmul în care criza aruncase cea mai mare parte a țărilor lumii dar c ă s-au obținut și sporuri
de bogăție material ă cu repercusiuni directe asupra nivelului de trai și a calității vieții.
Efectele nu s-au dovedit a fi îns ă pozitive pe toat ă linia. La nivelul anilor '60-'70,
economiștii au conststat c ă această creștere s-a pl ătit cu un pre ț dur, numit infla ție. O bun ă
bucată de vreme s-a acceptat ca infla ția să fie socotit ă un preț plătit pentru fericirea de a ocupa
un loc de munc ă. Aceasta pân ă când stagfla ția anilor '70 a pus economia și societatea în fa ța unui
rău inedit cu trei simultane dimensiuni: infla ție, șomaj și stagnare economic ă. Și, ca niște
însoțitori nedorit ți, poluarea, risipa, adânci rea decalajelor dintre boga ți și săraci, pervertirea unor
valori umane recunoscute dublate de con știentizarea faptului c ă a continua în aceast ă direcție
înseamnă a exercita o presiune dramatic ă asupra viitorului și a confisca însu și viitorul, toate
acestea deci, au pus problema redefinirii cre șterii și dezvoltării economice, ca modalitate de
realizare și finalitate.
Pentru România, de ținătoare a unor "puncte fierbin ți" de poluare industrial ă, cu acumul ări
serioase în degradarea mediul ui, cu o pondere mare a desp ăduririlor, cu tendin țe crescânde și de
deteriorare a geografiei folosin țelor, cu o atitudine, mo ștenită, de agresivitate asupra mediului,
cu structuri economice energofage și poluante, cu o pondere înc ă mare a propriet ății de stat, cu
un cadru legislativ înc ă insuficient elaborat, cu o popula ție slab informat ă și puțin interesat ă în
probleme de mediu etc. dar cu inten ții serioase de a intra în Uniunea European ă, problema
dezvoltării durabile s-a pus și se impune cu obiectivitate. Nepermi țându-și nici cea mai mic ă
indiferență față de aceast ă problemă și în pofida pu ținătății resurselor sale financiare, ea trebuie
să se cupleze la efortul planetar antrenat pe aceast ă direcție și să găsească repede răspunsurile
care să o ducă pe drumul unei dezvolt ări economice și sociale viabile.
Chestiunea tranzi ției de la o cre ștere și dezvoltare economic ă bazată pe o natur ă mijloc la
una în care mediul ca și relația omului cu natura s ă reprezinte un scop este una matricial ă,
dificilă și realizabil ă doar pe termen lung, atât în cazul României cât și al altor țări antrenate deja
pe aceast ă direcție. Ea implic ă costuri serioase, și în mod cert, va afecta câ știgurile de
productivitate. Se pleac ă însă de la premisa c ă aceste pierderi, strict economice și pe termen
scurt, vor fi, în mod indubitabil, compensate pe termen lung printr-un plus în calitatea vie ții

18oamenilor. Pân ă când să se realizeze aceast ă echilibrare între minusurile economice cantitative
prezente și plusurile calitative viitoare sunt necesare muta ții atât în criteriile de stabilire a
nevoilor și preferin țelor umane cât și în structura indicatorilor competi ției interne și
internaționale. Lumea va trebui s ă se obișnuiască cu ideea c ă un mediu natural și social sănătos
care asigur ă și susține bucuria de a tr ăi atârnă mai mult în balan ță decât un spor cantitativ, în
producție și consum, care asigur ă plusuri f ără corespondent în planul calit ății vieții. În acela și
timp, va trebui s ă fie acceptat ă și ideea că parametrii de calitate a mediului vor trebui s ă fie
socotiți ca determinan ți în competi ția națională și internațională. Lucru nu u șor de realizat dac ă
avem în vedere împrejurarea c ă țările lumii a treia nu au resursele financiare pentru a realiza
asemenea obiective.
Dar, indiferent de locul pe care-l ocup ă în economia mondial ă, indiferent de gradul de
percepție a obiectivit ății fenomenului, de zvoltarea durabil ă se va impune cu necesitate pentru
toată lumea. Și se va impune pentru c ă tipul de cre ștere economic ă postbelic ă este acuzat de
faptul că:
1. A poluat mediul și a afectat s ănătatea oamenilor
Mediul este suportul și izvorul vie ții. A-l polua și distruge echivaleaz ă cu a submina
existența umană. Tocmai de aceea, Organiza ția Mondial ă a Sănătății a ajuns la concluzia c ă
"menținerea sănătății și bunăstării cer un mediu înconjur ător propice și armonios în care to ți
factorii fizici, psihologici, sociali și estetici î și au locul bine definit. Me diul va trebui, în aceast ă
situație, să fie tratat drept resurs ă în scopul îmbun ătățirii condițiilor de via ță și bunăstării".17
Înscrierea în Carta OMS a unui atare deziderat nu es te deloc o chestiune întâmpl ătoare.
Logica elementar ă duce pe oricine la concluzia c ă între dezvoltarea economic ă și starea
mediului, pe de o parte, și sănătatea uman ă, pe de alt ă parte, exist ă o puternic ă relație de
intercondi ționare. Important pentru tema noastr ă este ca dezvoltarea economic ă să fie și socială,
să influențeze pozitiv mediul și, pe aceast ă cale, să ofere suport pentru s ănătatea oamenilor.
Or, este lucru știut, și statistic constatat, c ă dezvoltarea economic ă are și efecte perverse ce
privesc în mod direct mediul și, prin gradul lor de ac uitate, pun în pericol îns ăși existența
umanității. Suma acestor efecte, nedorite dar prezente, la care a condus tipul de cre ștere
economic ă postbelic ă se numește poluare .
Problema polu ării mediului a fost și a rămas un subiect generos de disput ă teoretică și
inițiativă politică. Dacă ne este permis ă o maxim ă concizie pe aceast ă temă, atunci re ținem că:
În primul rând , mediul și poluarea lui se preteaz ă unei abordări filosofico-etice .

17 Environement et Santé; la Charte europééne et son commentaire , OMS, Frankfurt, 1989, p.12.

19Comportamentul agresiv al omului fa ță de natur ă și mediul înconjur ător se pare c ă are o
explicație istorică ce trimite tocmai la Vechiul Testamen t. În acest sens, istoricul Lyn White
reține următorul pasaj din documentul amintit: "Apoi Dumnezeu a zis: S ă facem om dup ă Chipul
Nostru, dup ă asemănarea noastr ă; el să stăpânească peste pe știi mării, peste p ăsările cerului,
peste vite, peste tot p ământul și peste toate târâtoarele care se mi șcă pe pământ" (Facerea 1:26).18
Ideea concluziv ă pe care citatul o dezvolt ă este următoarea: prin însu și actul Facerii, omul a fost
"abilitat" s ă fie stăpân asupra Naturii și să o exploateze în mod liber, și aceasta spre propria sa
bunăstare. Se crede c ă tocmai aceast ă viziune egocentric ă, de dominator, inspirat ă și derivată din
religie a explicat în bun ă măsură inconștiența cu care natura a fost, vreme impardonabil de
îndelungat ă, exploatat ă prădalnic. Iar finalul de drum al implement ării acestei filosofii este ast ăzi
știut: o societate care și-a gândit dezvoltarea plecând de la premisa profitului maxim a sfâr șit
prin a constata c ă a realizat poluarea maxim ă, împotriva mediului, a resurselor naturale și a
omului însu și.
Ideea forță a omului dominator și arogant cu natura a inspirat și a călăuzit întreaga gândire
economic ă, de la predecesori și fondatori pân ă la contemporani, cu câteva excep ții. Excepții în
care se admite c ă natura este în mod direct participant ă la produc ție.
Prima excep ție trimite la Wiliam Petty care afirma convins c ă "munca este tat ăl avuției iar
pământul mama ei".
A doua abatere de la linia produc tivismului îngust al economi știlor aparține, greu de crezut,
lui Marx care la rându-i scria c ă "În procesul de produc ție, omul nu poate s ă acționeze decât a șa
cum acționează natura îns ăși, adică să schimbe numai formele substan țelor. Mai mult, în îns ăși
această muncă de transformare el se sprijin ă în permanen ță pe forțele naturii".19
Prietenul lui Marx, Friedric h Engels, animat de acelea și gânduri nota: "Munca este izvorul
oricărei avuții spun economi știi. Ea este într-adev ăr acest izvor împreun ă cu natura …".20
Mai aproape de zilele noastre, "economistul mileniului trei", Nicolae Georgescu Roegen,
avea să constate, alarmant, c ă entropia este m ăsura omului economic și că dacă, pe viitor, acesta
nu-și va orienta tehnologia și economia spre energia care vine direct de la soare, zestrea de
materie cu entropie joas ă a Pământului va pune existen ța umană sub un dramatic semn de
întrebare.
O manier ă indirectă de analiz ă, contingent ă problemei, apar ține economi știlor de orientare
liberală. Îndrăgostiți de valorile care au defi nit întotdeauna liberalismul și, în primul rând,

18 White Lyn, The Historical Roots of Ecologic Crisis , Science 155, March 10, 1967, p.1203 – 1207, citat de Victor
Platon în protecția mediului și dezvoltarea economic ă, Editura Didactic ă și Pedagogic ă, Bucurețti, 1997, p.8.
19 K. Marx, F. Engels, Opere , vol. 23, Editura Politic ă, București, 1996, p.57-58.
20 K. Marx, Fr. Engels, Opere , vol. 2o, Editura Politic ă, București, 1964, p.468.

20proprietatea privat ă, ei construiesc un discurs îndreptat nu împotriva naturii poluate ci împotriva
proprietății private "poluate". Un Henri Lepage, care se reclam ă a se trage direct din Ludwig
Mises și Friedrick Hayek exemplific ă cu fidelitate aceast ă orientare. Plecând de la premisa c ă
"proprietatea nu înseamn ă dreptul de a face ce vrei cu ceea ce ai ci dreptul de a decide în mod
liber de folosirea resurselor sub condi ția ca prin aceasta s ă nu aduci atingeri drepturilor similare
ale altora" el concluzioneaz ă că "A polua echivaleaz ă cu o agresiune pentru c ă ea, poluarea,
privează pe alții de bucuria pe care le-o confer ă folosința în mod liber a drepturilor de
proprietate"21.
Exemple se mai pot da, nu multe, dar notabile. De și venite dinspre corifei ai gândirii
economice, de stânga sau de dreapta, aceste pozi ții particulare nu au influen țat și nu au inspirat
politica economic ă. Cel puțin secolul XX a fost pus sub zodia acestei filosofii p ăguboase în care
natura a jucat rolul pasiv de factor e xploatabil, f ără limite.
Influența negativă directă a poluării vizeaz ă sănătatea oamenilor. Pentru c ă nu toți poluează
iar efectele polu ării sunt suportate în mai mare m ăsură de cei săraci, problema angajeaz ă discuții
pe terenul eticii . Egalitatea șanselor înseamn ă, implicit, egalitatea de a te bucura de frumuse țea și
darurile naturii. Dac ă viața omului este o resurs ă ce nu poate fi stocat ă, cu ce este vinovat un
individ care se na ște și trăiește într-un ora ș poluat de al ți indivizi ce- și urmăresc interesele lor de
profit? Dreptul lui de a se bucura de o via ță în deplin ă sănătate este afectat.
Nu mai vorbim de efectele perverse ale modului în care roadele cre șterii economice sunt
repartizate. "To ți locuitorii acestei plante, scri e Ignacy Sachs au dreptul s ă mănânce atunci când
le este foame, s ă asigure copiilor lor hrana necesar ă pentru a evita malforma țiile cerebrale, s ă
locuiască sub un acoperi ș decent, s ă fie proteja ți contra maladiilor controlabile în raport cu starea
cunoștințelor, să aibă acces la "educa ție".22
În ce măsură se realizeaz ă aceste drepturi și cât ține acest lucru de contribu ția fiecărui
individ la opera de cre ștere economic ă este o alt ă chestiune ce nu- și găsește analiză aici. Aici, și
acum, intereseaz ă faptul că poluarea afecteaz ă sănătatea și pe cale de consecin ță capacitatea de a
munci, cu toate consecin țele negative care decurg de aici, incl usiv cele privitoare la posibilitatea
de a te bucura de o locuin ță corespunz ătoare sau de a accede la educa ție.
În al doilea rând , poluarea înseamn ă un rău produs mediului. Pentru a-i cunoa ște
dimensiunile este logic s ă știm ce se pierde prin poluare. Cu alte cuvinte, este bine s ă știm care
este oferta pe care mediul o face vie ții, în general. Or, din punctul a cesta de vedere, mediul a fost

21 H. Lepage, La nouvelle économie industrielle , Hachette, Paris, 1989, p.324.
22 Ignacz Sachs, Stratégies de l'écodeveloppement , Editions Économie et Humanisme, Paris, 1980, p.21.

21redus la ambient în condi țiile în care func țiile și aut-puturile lui sunt mult mai generoase.
Punctual vorbind, mediul înseamn ă:23
• peisaj minunat și mediu de agrement;
• aer curat și apă potabilă;
• oportunități investiționale cu consecin țe pozitive privind cre șterea PIB și crearea de
locuri de munc ă;
• furnizor de materii prime, energie etc.;
• capacitate de absorb ție și reciclare a de șeurilor;
• protector al vie ții prin păduri și bazine hidrografice;
• sursă de oxigen și ozon;
• etc.
Dacă avem în vedere toate aceste func ții, fie de utilitate direct ă pentru indivizi, fie indirect ă
(prin susținerea proceselor economice) problema conserv ării mediului și a dezvolt ării durabile
câștigă în obiectivitate.
În al treilea rând , poluarea este un fenomen concret, durabiul , și, în cea mai mare m ăsură,
măsurabil . Măsurile anti-poluare nu î și ating ținta dacă fenomenul nu este cunoscut la adev ărata
sa dimensiune și în multitudinea formelor de manifestare. Din perspectiva aceasta, literatura de
specialitate, foarte generoas ă, pune în eviden ță o complexitate de factori poluan ți, de cauze și
efecte, pe domenii ale vie ții sau sfere de activitate economic ă. Se poate, astfel, vorbi de poluare
provenită din dezvoltarea industriei sau din modelul agroalimentar practicat; din consumul de
resurse energetice fosile sau din t ăierea masiv ă a pădurilor; din deversarea în apele potabile a
dejecțiilor din zootehnie sau a apelor uzuale din industrie; din supraexploatarea nemiloas ă a unor
resurse sau din neexploatarea lor din lips ă de fonduri; etc. Toate aces te cauze conduc la efecte
directe sau indirecte cum ar fi:
• schimbări climaterice dezechilibrante prin intensificarea fenomenului de ser ă și creșterea
temperaturii medii a globului ca urmare a emisiilor de CO 2, CH 4, N2O etc.;
• deprecierea stratului de ozon stratosferic ca urmare a concentra țiilor crescute de cloruri
și bromuri prezente în clorofluorocarburi, substan țe întrebuin țate în industria
cosmeticelor, frigorific ă și ventilație;
• acidifierea aerului cu SO 2 sau NO x rezultați prin arderea combustibililor fosili, cu efecte
devastatoare asupra culturilor, p ădurilor, lacurilor etc.;

23 Vezi Mihai Manoliu și Cristina Ionescu, Dezvoltarea durabil ă și protecția mediului , H.G.A., Bucure ști, 1998,
p.21-24.

22• poluarea apei care poate s ă însemne: reducerea cantit ății de apă potabilă prin urbanizare,
industrializare, agricultur ă intensiv ă; reducerea cantit ății de ap ă potabilă prin
"inundarea" ei cu fosfa ți, nitrați, metale grele, pesticide, izotopi radioactivi și alți
componen ți toxici foarte pu țin biodegradabili; murd ărirea apelor potabile ca urmare a
deversării unor de șeuri sau unor ape uzate industrial, agricol sau casnic; dereglarea
circuitului apei pe planet ă ca urmare a infiltr ărilor de profunzime a carbonului cu efecte
asupra temperaturii p ământului; dereglarea circui tului apei potabile (odat ă poluată, fie că
obturează lumina fie c ă reduce cantitatea de oxigen și, de aici, imposibilitatea
microorganismelor de a degrada de șeurile); transformarea apei infestate în agent purt ător
de viruși și bacterii;
• poluarea aerului cu SO 2, NO x, CO, hidrocarburi, Pb, compu și organici volatili etc.;
• poluarea solului care î și poate găsi concrete țe în: eroziune, cauzat ă de suprasolicitare în
căutarea de randamente mari în țările dezvoltate și lipsa unor mijloace eficiente de
exploatare în țările slab dezvoltate; distrugerea struct urii lui interne ca urmare a folosirii
unor îngr ășăminte chimice active; suprasaturarea lui cu de șeuri industriale și, în mod
deosebit, cu cele radioactive; sec ătuirea lui ca urmare, fie a suprasolicit ătii în zonele cu
terenuri agricole pu ține fie a uniformiz ării culturilor f ără a ține seama de diversitatea sa
naturală; deșertificarea, cu efecte devastatoare în Africa, Asia, Sud-Estul Americii de
Nord, coastele Americii Latine, Australia; salinizarea și alcalinizarea excesive gra ție
sistemelor de irigare intensiv ă; reducerea suprafe ței solului agricol prin urbanizare,
industrializare, extinderea construc țiilor, a căilor ferate etc.;
• degradarea ora șelor printr-un urbanism neadaptat și arhaic;
• reducerea speciilor de animale, p ăsări, pește etc. sau dispari ția unora, ca urmare a
vânatului și pescuitului pr ădalnic, cu efecte negative asupra echilibrului ecologic;
• etc.
În al patrulea râmd , merită a fi reținut și faptul că, prin ea îns ăși, dezvoltarea nu este opus ă
mediului și deci nu orice tribut pentru poluare trebuie pl ătit de către dezvoltare. Subdezvoltarea,
ignoranța oamenilor, modul lor de gândire și acțiune etc. pot fi tot atâtea cauze ale deterior ării
mediului ambiant și a vieții în general, dup ă cum, dezvoltarea, prin resursele financiare create,
poate oferi sursa constituirii și susținerii mijloacelor și măsurilor antipoluante. Cu alte cuvinte,
dacă se iau m ăsurile corespunz ătoare, dezvoltarea economic ă poate coexista cu men ținerea
calității mediului.
Preocupat de impactul dezvolt ării asupra mediului ambiant Simon Kuznetz a avansat ipoteza
potrivit căreia dependen ța dintre nivelul de dezvoltare economic ă, măsurată prin PIB/locuitor, și

23gradul de poluare se prezint ă sub forma unei func ții al cărui grafic este un U inversat24, ca în
figura alăturată:

TrXS
)1(+=

Curba lui Kuznetz ne spune c ă evoluția relației dintre cele dou ă mărimi analizate (grad de
poluare și nivel de dezvoltare economic ă) parcurge traseul primar – secundar – ter țiar pe care-l
realizează economia. În faza de început (cadranul I) economia este dominat ă de sectoarele
primare și îndeosebi de agricultur ă. Este faza demarajului economic, a atragerii resurselor și a
acumulărilor cantitative. Mediul are capacitatea s ă absoarbă poluanții degajați. Abia pe la nivelul
de 1000-1200$/loc., degradarea mediului devine o problem ă. Se atinge un punct de maxim al
poluării în jurul unei cre șteri de 3000$/loc (cadranul II). Se intr ă, atunci, în sectorul ter țiar în
care industriile prelucr ătoare ocup ă un loc dominant. Presiunea asupra factorilor de produc ție,
terenurilor agricole, p ădurilor etc. este maxim ă. Urbanizarea masiv ă însoțește procesul
dezvoltării industriale ceea ce duce la atingerea unor cote maxime de poluare. Cu toate acestea,
protecția mediului ocup ă un loc minor în politicile guvernamentale. Aten ția este concentrat ă spre
dezvoltare cantitativ ă. Abia la niveluri ale PIB/loc de cca 10.000 $ se produce o modificare
semnificativ ă. Acumularea de de șeuri și poluarea masiv ă conduc la con știentizarea popula ției
despre pre țul plătit pentru dezvoltare. Impotante sume de bani sunt dislocate de la buget și
orientate spre protec ția mediului. Se creeaz ă cadrul legal de lupt ă împotriva polu ării și a
poluatorilor. Ace știa se vor orienta spre industrii mai performante și mai "curate". Se intr ă în
terțiar prin dezvoltarea serviciilor, a industriilor informatice și eco-industriilor.
Făcându-și loc și manifestându-se printr-o mare varietate de cazuri particulare, curba de tip
U – inversat este o realitate. Ea exprim ă un fenomen specific tuturor statelor care și-au urmat
calea dezvolt ării după modelul clasic cunoscut. Important este ca acele na țiuni care au în fa ță un
asemenea proces s ă "ardă" etapele f ără "fum", eliminând din curb ă bucla maximului de poluare
și încercând, prin promovarea și dezvoltarea eco-industriilor și a tehnologiilor curate s ă
aplatizeze cât mai mult curba.

2. A antrenat și încurajat risipa și a epuizat rezervele cunoscute
Risipa de resurse la care tipul clasic de cre ștere și dezvoltare economic ă a condus reprezint ă
obiectul unei severe critici din partea unor economi ști, filosofi, sociologi etc. de orient ări

24 Vezi S. Kuznetz, Moder Economic Growth , Yale University Press, 1966 și Economic Growth and Structural
Change , New York, 1966

24doctrinare diferite. Comun tuturor acestora este constatarea c ă lumea resurselor fizice și a forței
de muncă este una finit ă și că dacă tipul de cre ștere economic ă gândit pe baze clasice continu ă,
mai devreme sau mai târziu, viitorul va fi pus sub un dramatic semn de întrebare. Pozi ția celor ce
se ocupă de aceast ă problemă nu se înscrie la aceea și amplitudine critic ă și, ca urmare, la aceea și
cotă a radicalit ății în planul solu țiilor. În raport de specificitatea acestei atitudini distingem:
a) O critică marxisto – socialist ă care are în vedere tarele capitalismului ca mod de via ță și
de organizare a economiei și societății.
O atare critic ă se raporteaz ă la o logic ă desprinsă dintr-o defini ție a risipei ca cea oferit ă de
un Ignacy Sachs dup ă care "Se poate vorbi de risip ă, de fiecare dat ă când sunt folosite resurse
rare pentru realizarea unor bunuri de utilitate superflu ă. Și, în mod simetric, se poate vorbi de
risipă atunci când resurse abundente sau poten țial abundente nu sunt valorificate în vederea
producerii de bunuri și servicii esen țiale pentru existen ța umană".25
Or, din punctul de vedere al celo r cu orientare de stânga, tocmai capitalismul este societatea
care risipe ște resurse, îndeosebi în primul sens al defini ției; o risip ă angajată de modul de
producție și de modul de consum.
Capitalismul este acuzat c ă păcătuiește din start deoarece înc ă din faza ma șinismului, a
maturizării sale, a antrenat "foamea" de cre ștere economic ă care, la rându-i, a antrenat foamea de
materii prime și energie. Marx și Lenin pot fi cita ți pentru acest început de critic ă. În felul s ău
specific Marx nota c ă "De îndat ă ce sistemul de fabric ă a căpătat o anumit ă amploare și a atins
un anumit grad de maturita te, dar mai ales de îndat ă ce propria lui baz ă tehnică, mașina, este
produsă, la rândul ei, cu ajutorul ma șinilor, de îndat ă ce extrac ția de cărbune și de fier,
metalurgia și transporturile au fost revolu ționate, de îndat ă ce au fost în genere realizate
condițiile generale de produc ție corespunz ătoare marii industrii, acest mod de a produce
dobândește o elasticitate, o capac itate de expansiune brusc ă și în salturi ale c ăror limite le pot
constitui numai materiile prime și piața de desfacere".26 Pentru faza monopolist ă, la "facerea"
căreia era martor, Lenin scria, în aceea și notă: "Cu cât este mai înalt gradul de dezvoltare a
capitalismului, cu atât mai sim țită se face lipsa de materii prime, cu cât mai ascu țite sunt
concurența și goana dup ă izvoare de materii în lumea întreag ă".27

25 Ignacy Sachs, op.cit. , p.20.
26 K. Marx, F. Engels, Opere , vol. 23, Editura Politic ă, București, 1996.
27 V.I. Lenin, Opere complete , vol. 27, Editura Politic ă, București, 1964, p.386.

25Urmașii de ieri și de azi ai lui Marx, sociali știi de pretutindeni sau ce i cu simpatii în aceast ă
direcție28 privesc critic capitalismul prin prisma faptului c ă a creat și dezvoltat forme de consum
artificiale și superflue; c ă a creat mitul paradisului artifici al în care fericirea este sinonim ă cu
posesiunea obiectelor; c ă distrugând simbolistica societ ăților tradiționale unde consumul era
destinat a satisface nevoi reale, a creat o nou ă simbolistic ă, a imaginarului; etc. Se sus ține că în
această nouă societate obiectele și serviciile achizi ționate sugereaz ă mult mai mult decât
reprezintă ele în sine. Obiectele cump ărate personalizeaz ă, stabilesc ierarhii (J.P.Sartre, H.
Marcuse, S. Lukacs); c ă se trece de la omul st ăpân pe situa ție când consumul era chemat s ă
acopere nevoi fundamentale la consumul pentru consum și la omul st ăpânit de obiecte, supus
"imperialismului codului social (M. Guillaume); c ă se trece de la adev ărate la false nevoi; c ă
filiera produc ție-consum este inversat ă (J.K. Galbraith); c ă se produce nu pentru a acoperi și
satisface un consum ci se consum ă pentru a crea ocazia unei noi produc ții. Se arat ă că obiectivul
suprem al produc ătorului nu mai este multiplicarea valorilor de întrebuin țare ci maximizarea
profitului. La nivelul cons umatorului, ceea ce opereaz ă este "sensul de diferen țiere": statutul
social al fiec ăruia depinde și este func ție de felul, locul și modul în care consum ă și ce consum ă.
Mitul consumatorului suve ran pare a fi o himer ă. Manevrat prin reclam ă și publicitate, acuzate a
fi și mincinoase, el este condamn at la un rol pasiv. Moda și competi ția în consum modific ă și
reduc ciclul de via ță al dorin țelor. Consecin ța directă este reducerea ciclului de via ță al
produselor. Concluzia, de maxim ă generalitate, este c ă se produce mai mult pentru a se
reproduce decât pentru a se consuma iar o societate în care produc ția se realizeaz ă doar de dragul
producției nu poate fi decât o societate a risipei.
De menționat și reținut că asemenea critici au avut un puternic ecou pân ă la nivelul anilor
'70 când revenirea în for ță a liberalismului a însemnat și repunerea în drepturi a "consumatorului
rege". Meritul lor r ămîne însă acela al unui semnal de alarm ă vis-à-vis de efectele nedorite ale
tipului de cre ștere postbelic ă.

28 Vezi, în acest sens, J. A Attali, La parole et l'outil , PUF, Paris, 1975: Bruits , PUF, Paris, 1977: L`ordre canibale ,
Grasset, Paris, 1979; J.P. Depuis, J. Robert, La trahison de l'opulence , PUF, Paris, 1976; M. Guillaume, Le capital
et son double , PUF, Paris, 1975; J.K. Galbrait, The Afluent Society , Houghton, Miffin, 1988; E.J. Mishan, The
Costes of Economic Growth , Staples Press, 1967; L.Stoleru, Vaincre la pauvreté dans les pays riches , PUF, Paris,
1974; M.Didier, Les règles du jeu , Economica, Paris, 1989; J.K. Galbraith, Le nouvel Etat industriell , Gallimard,
Paris, 1974; Ch. Goux, Sortir de la crise , PUF, Paris, 1980.

26b. O critică instituționalizată, alarmist – constatativ ă, pe bază de statistici , realizată în
formula unor Rapoarte ale Clubului de la Roma.29 Dintre acestea, ra portul institulat Limitele
creșterii este reprezentativ pentru tema noastr ă.
Pe fondul unei puternice atitudini critice realizate de autori cu orientare politic ă de stânga,
soții Meadows și ceilalți cercetători de la M.I.T. au adunat date statistice pentru a con știentiza
omenirea asupra unor pericole referitoare la cre șterea excesiv ă a popula ției, degradarea solului,
asfixierea ora șelor suprapopulate și poluate, epuizarea resurselor de materii prime
nereproductibile, topirea ghe țurilor polare și posibilitatea unor inunda ții catastrofale, poluarea
apei și aerului prin produ șii industriei chimice etc. Analizân d aceste fenomene, autorii cita ți au
ajuns la concluzia c ă "dacă actualele tendin țe de creștere a popula ției globului, a industrializ ării,
a poluării, a produc ției de alimente și de epuizare a resurselor continu ă neschmbate, limitele
creșterii pe aceast ă planetă vor fi atinse la un moment oarecare în urm ătorul secol".30
Soluția desprins ă dintr-o astfel de analiz ă a fost de oprire a cre șterii economice. Cu
precizarea c ă soluția "creșterii zero" a dat na ștere unei adev ărate dezbateri interna ționale și că
asupra acestui lucru vom reveni în paginile urm ătoare, reținem pentru moment c ă, dincolo de
toate criticile administrate Raportului, multe, severe și, în parte îndrept ățite, el a avut marele
merit că, de la nivelul unei institu ții consacrate și cu bonitate recunoscut ă în materie de
cercetare, lumea a luat act c ă resursele cunoscute sunt epuizabile; c ă, tipul de cre ștere economic ă
și modul tehnic de produc ție concepute în perioada postbelic ă antreneaz ă risipa de resurse și că,
grație acestui fapt, ceva trebuie schimbat.
c. O critică doctă, realizată cu uneltele științei, în manier ă interdisciplinar ă
Deși primii care au ini țiat o astfel de critic ă au fost "pesimi știi" D. Ricardo și Th. R.
Malthus, cel care ofer ă acoperire savant ă domeniului este Nicolae Georgescu Roegen. Lucrarea
sa Legea entropiei și procesul economic31 este, din punctul acesta de vedere, o cutezant ă
încercare de schimbare de paradigm ă și conștientizare a lumii sfâr șitului de secol XX c ă trăiește
într-un univers finit.
Punctul de vedere al lui N.G. Roegen se sprijin ă pe o sever ă și argumentat ă critică a teoriei
economice "standard", clasice și neoclasice. Aceasta este acuzat ă de un mecanicism newtonian
care a dezvoltat convingerea c ă activitatea economic ă se prezint ă ca o mișcare circular ă cu mari

29 Vezi, Donella H. Meadows, Dennis L. Meadows ș.a., The Limits to Growth , Univers Books, New York, 1972;
Mihailo Mesarovi č și Eduard Pestel, Omenireea la r ăspântie , Editura Politic ă. București, 1975; Amilcar Herrera
ș.a., Catastrof ă sau o nou ă societate? Un model latino-american al lumii , Editura Politic ă, Bucurețti, 1981; D.
Gabor, U. Colombo, Să ieșim din epoca risipei , Editura Politic ă, București, 1982.
30 Donella H. Meadows ș.a., lucr.cit., p.23.

27și reale posibilit ăți de autoregenerare și dominat ă de echilibru. Concep ția amintit ă, spune
Roegen, este consonant ă cu prima lege a termodinamicii, potrivit c ăreia, nimic nu se pierde
nimic nu se creaz ă ci totul se transform ă. Atașați "cu încăpățânare" acestui soclu epistemologic,
economiștii standard au f ăcut din legea cererii și ofertei alfa și omega discursului lor. Au
prezentat activitatea economic ă ca pe o mi șcare de pendul, între cerere și ofertă, unde orice
dereglare determinat ă de factori aleatorii poate fi surmontat ă printr-un "pre ț corect", care nu
poate fi decât al pie ței libere. Toat ă această demonstra ție, spune Roegen, a fost f ăcută într-un
mediu abstract, pur ideatic, rupt complet de mediul fizic. Posibilitatea epuiz ării resurselor
naturale n-a reprezentat un subiect de reflec țiune demn de interesul economi știlor standard.
Punând sub semnul întreb ării întreaga teorie clasic ă dar mai ales neoclasic ă, Roegen î și
impune propria-i paradigm ă. Ele susține că "procesul economic este prin natura lui entropic și că
legea entropiei guverneaz ă atât acest proces cât și evoluția lui"32.
Legea entropiei este, de fapt, cea de-a doua le ge a termodinamii care, într-o interpretare
apropiată scopului nostru, înseamn ă că "energia disponibil ă se transform ă continuu în energie
nedisponibil ă până când dispare complet". În vi ziunea acestei legi, substan țele primare și
materiile prime au o entropie joas ă. Odată atrase în circuitul economic entropia joas ă se
transform ă în entropie înalt ă sau, cu alte cuvinte, energia liber ă a bunurilor primare devine
energie legat ă dar disipat ă și nefolositoare în urma unui proces productiv. O bucat ă de cărbune,
își concretizeaz ă Roegen teoria, este o substan ță cu entropie joas ă. Prin ardere ea dezvolt ă
căldură. Aceasta, împreun ă cu fumul și cenușa rezultate, însumeaz ă aceeași cantitate de energie
conținută în bucata de c ărbune. Dar, eliberat ă prin ardere energia poate fi folosit ă odată pentru
totdeauna. Procesul, adic ă, nu este reversibil. Ceea ce r ămâne, practic, dintr-o resurs ă valoroasă,
este un "gunoi".
Judecând lucrurile în acest mod, în discordan ță cu marea majoritate a economi știlor
"standard", neoclasici dar și contemporani lui, Roegen ajunge la urm ătoarele concluzii:
• procesul economic nu este unul izolat; el nu se desf ășoară în sine, rupt de contextul
social, politic, moral, de mediu etc.; odat ă amorsat, el ia de la toate acestea câte ceva și
oferă ceva; și, așa cum nici un proces de re ciclare nu poate recupera toat ă energia liber ă
din bucata de c ărbune care a ars, tot a șa, dacă se continu ă procesul economic f ără a ține
seama că energia disponibil ă se transform ă continuu în ener gie nedisponibil ă, rezultatul
final va fi tot mai mult ă poluare;

31 Nicolae Georgescu Röegen, Legea entropiei și procesul economic , Editura Expert, Bucure ști, 1996.
32 Ibidem , p.276.

28• procesul economic nu este autoreproductiv; de și Malthus a atras aten ția asupra acestui
fapt, atât economi știi "standard" cât și cei marxi ști au ignorat problema resurselor; or,
procesul economic este unul cu sens unic , consumator în permanen ță de resurse rare f ără
a pune ceva în loc;
• "Confortul aproape fabulos, ca s ă nu mai vorbin de luxul extravagant al multor societ ăți
trecute și prezente ne-a f ăcut să uităm cea mai elementar ă realitate a vie ții economice,
anume că din toate lucrurile necesa re traiului numai cele pur biologice sunt absolut
indispensabile supravie țuirii. Săracii nu au avut cum s-o uite";33
• "procesul economic const ă dintr-o continu ă transformare a entropiei joase în entropie
înaltă, adică în reziduuri nerecuperabile (sublinierea lui N.G.R) sau, cu un termen
actual, poluare"34;
• deși legea entropiei guverneaz ă procesul economic și deși în baza ei "nu po ți obține ceva
decât cu o cheltuial ă mult mai mare de entropie joas ă", în mod fatal, inevitabil, lumea
este dependent ă de acest proces; și este dependent ă pentru că "adevăratul « produs» al
procesului economic nu const ă dintr-un flux fizic de reziduuri ci din plăcerea de a tr ăi
(sublinierea lui N.G.R.) … Dac ă nu o recunoa ștem și nu introducem no țiunea de pl ăcere
de a trăi în arsenalu nostru analitic, r ămânem în afara lumii economice. Mai mult, nu
putem descoperi adev ărata sursă a valorii economice, care este valoarea pe care o are
viața pentru fiecar e organism viu"35.
Așa cum alt ădată Malthus socotea c ă poporul este cauza propriei sale mizerii pentru c ă,
natural, se înmul țește prea repede, la fel N.G. Roegen vrea s ă ne conving ă, azi, că plăcerea de a
trăi are un pre ț și că acest pre ț, alimentat de "mar șul" entropic al mediului natural, nu este altul
decât poluarea și risipa unor resurse fi nite. De fapt, aceast ă convingere se vrea a fi s ădită nu doar
în mintea genera țiilor prezente ci, mai ales, a celor viitoa re care, pretinde Roegen, "vor vorbi pe
limba sa" și vis-à-vis de care nu avem dreptul s ă irosim resursele și să reducem perioada de timp
în care omul poate tr ăi pe pământ.
Punând în ace ști termeni problema N.G. Roegen se va dovedi mai tran șant și mai radical în
concluzii decât autorii Raportului Limitele cre șterii. Și, așa cum vom vedea, și soluțiile vor fi pe
măsură.

33 Ibidem , p.271.
34 Ibidem , p.275.
35 Ibidem .

293. A frustat lumea a treia, adâncindu-i decalajele fa ță de cea a boga ților
Analiștii problemei dezvolt ării durabile, îndeosebi cei cu or ientare de stânga, nu puteau s ă
lase deoparte problemele lumii a treia. Dimpotriv ă, au fost și sunt preocupa ți de unul din cele
mai mari paradoxuri pe care le tr ăiește lumea de azi – marea discrepan ță dintre cei boga ți și cei
săraci.
Cei preocupa ți de problem ă nu sunt frapa ți de existen ța fenomenului ca atare. Împ ărțirea
lumii în boga ți și săraci nu este de dat ă recentă, dimpotriv ă. Este știut că împrejur ări istorice,
politice, geografice etc., au explicat și explică această structură mozaicat ă a globului. Este, de
asemenea, cunoscut c ă Europa Occidental ă și ulterior SUA sunt artizanii principali ai geografiei
economice a lumii.
Ceea ce, în mod particular, re ține atenția este faptul c ă decalajele dintre cele dou ă lumi în
loc să se atenueze se adâncesc. Și aceasta în pofida tuturor a șteptărilor36.
De modelul de cre ștere postbelic ă lumea a treia s-a crezut îndrept ățită să profite. Or, acest
lucru nu s-a întâmplat. Dimpotriv ă, clivajele de avere și poziția în lume s-au adâncit în
permanen ță în defavoarea celor s ăraci. De fapt, a șa cum spunea Jan Timberger într-unul din
rapoartele Clubului de la Roma "De și vorbim despre omenire, inegalit ățile și inechitățile din
sistemul interna țional au dat na ștere la dou ă lumi și nepotrivirile dintre aceastea cresc. Una este
lumea bog ățiilor, cealalt ă lumea săracilor; una știe carte, cealalt ă este în mare m ăsură analfabet ă;
una este industrial ă și urbană, cealaltă este predominant agrar ă și rurală; una este orientat ă spre
consum, cealalt ă spre supravie țuire"37.
Cauzele care fac ca disparit ățile dintre cele dou ă l u m i să crească se înscriu pe o gam ă
extrem de variat ă. O litereatur ă generoas ă scrisă pe aceast ă temă este de natur ă să pună în lumină
originea și evoluția fenomenului numit subdezvoltare. Pe noi ne intereseaz ă, aici, faptul c ă
dezvoltarea economic ă a lumii a treia din perioada postbelic ă, atât cât a fost, s-a manifestat ca
una indusă atât sub raportul modelului, a mijloacelor financiare și tehnice cât și a resurselor
umane.
Încercând s ă iasă din impas, s ă "ardă" etapele și să se modernizeze rapid, țările slab
dezvoltate s-au ruinat. Și-au construit, cu ajutor, enclave indus triale care s-au dovedit a fi simpli

36 Potrivit analizelor realizate în baza "Indicatorului de dezvoltare uman ă" și a "Indicatorului de s ărăcie umană",
PNUD relateaz ă că în ultimii 50 de ani (judecata se face la nivelul anului 1997) decalajele dintre cei boga ți și cei
săraci s-au adâncit mai mult decât în ultimele cinci secole. Astfel, dac ă ân 1960, 20% din s ăracii lumii posedau
2,3% din venitul mondial, aceast ă cifră s-a redus la 1,4% în 1991 și 1,1% în 1997. În acela și timp, în ultimii 30 ani,
20% din boga ții lumii au reu șit să-și crească partea din venitul mondial de la 70% la 85%. [Dup ă Jean – Marie
Marriebey, Le développement soutenable , Economica, Paris, 1998, p.12].

30apendice ai țărilor dezvoltate, dependente material, financiar și tehnic. Tot sub forma
"ajutorului", țările dezvoltate au fost interesate s ă "exporte", aici, industriile lor poluante.
Condițiile de exploatare a oportunit ăților locale ca și de expatriere a profiturilor au favorizat
țările bogate.
Odată cu transferul, f ără succese notabile, a tipului de cre ștere economic ă s-a produs și un
transfer cultural. Țările dezvoltate recruteaz ă și își formeaz ă, aici, în țările sărace, propriile elite.
Și, deși se înregistreaz ă uneori plusuri de PIB, mode lul cultural importat se dovede ște a fi
pervers și alienant; de plusul de bog ăție profită o minoritate na țională, pusă în slujba intereselor
străine. Așa se face c ă bruma de cre ștere economic ă nu se traduce și în dezvoltare. Dimpotriv ă,
rezultatul final este unul negativ. Majoritatea popula ției întreține un consum de supravie țuire,
neantrenant și insuficient pentru sus ținerea unei cereri efective și a unei produc ții de propor ții.
Bună parte a resurselor r ămân nefolosite. Dar, ceea ce d ă o notă aparte risipei din aceste țări
vizează două resurse: munca și timpul. În mod paradoxal și de neîn țeles față de situa ția
economic ă în care se afl ă șomajul deghizat dar real al lumii a treia este nu numai un paradox dar
o mare umilin ță și dramă umană.
Inegalitățile sociale la care a condus și conduce, puternica dependen ță din exterior ca și
poluarea, "o poluare a s ărăciei și prin sărăcie" (I. Sachs) înseamn ă tot atâtea nemul țumiri față de
tipul de cre ștere economic ă postbelic ă. Îngrijora ți de faptul c ă principiul cauza țiunii circulare și
cumulative38 adâncește disparit ățile dintre cele dou ă lumi, artizanii cre șterii durabile socotesc c ă
aceasta poate fi și o gravă amenințare pentru pacea și securitatea lumii. În plus, atâta vreme cât
dezvoltarea se vrea a fi o dezvoltare uman ă, drama lumii a treia nu poate fi tratat ă de la distan ță.
Dimpotriv ă, pentru ca paralizia ei s ă nu afecteze întreaga lume se cer solu ții pentru atenuarea
decalajelor explozive care despart cele dou ă lumi.

4. A creat iluzia bun ăstării printr-o statistic ă mincinoas ă
Am încercat s ă convingem, pe parcursul acestei lucr ări, că dezvoltarea este un concept
multidimensional dar c ă, din orice direc ție am privi lucrurile, ea urm ărește ca scop suprem binele
omului. În acela și timp, pe o cale indirect ă, s-a lăsat să se înțeleagă, și acest lucru ține de
evidența direct observabil ă, că țările lumii nu se g ăsesc la acela și nivel de dezvoltare și, deci, nu
asigură realizarea binelui individual și colectiv la aceea și aplitudine. Spre a avea m ăsura exact ă a

37 *** Pentru revizuirea ordinii interna ționale , Raport c ătre Clubul de la Roma, partea I, cap. II, paragraf 2.3.
38 Principiu fundamentat de laureatul premiului Nobel pentru economie Gunnar Myrdal potrivit c ăruia țările bogate
devin tot mai bogate iar cele s ărace tot mai s ărace.

31acestei amplitudini teoria dar mai ales practica economic ă au recurs la anumite instrumente de
măsură.
Este neîndoios c ă nu e ușor să măsori bunăstrarea și binele omului. Tenta ția de a încerca
însă asemenea performan țe a existat. În principiu, s-a mers pe linia cuantific ării a ceea ce poate
fi cuantificabil în via ța umană. În felul acesta s-a procedat, de o manier ă reducționistă, la
identificarea dezvolt ării cu cre șterea economic ă, lăsându-se deoparte multe dar importante
aspecte care țin de domeniul calitativ al vie ții: acces la educa ție, asisten ță medicală, la procesul
de adaptare a deciziilor, dime nsiunea timpului liber, etc.
Procedând astfel, teoria cât și practica economic ă s-au oprit la Produsul Intern Brut (PIB) și
Produsul Na țional Brut (PNB) ca la pr incipalii indicatori de m ăsurare a cre șterii economice39 și,
cu deosebire la PIB.
Recursul la acest din urm ă indicator a creat o imagine fals ă asupra configura ției bogăției și
bunăstării pe glob. Tocmai aceast ă imagine este avut ă în vedere de promotorii teoriei dezvolt ării
durabile. Ei sus țin ca "reu șita" calculat ă numai cu PIB este o am ăgire statistic ă, fapt care rezult ă
din următoarele împrejur ări.
a) Nu orice cre ștere a PIB-ului poate fi identificat ă cu un plus de bun ăstare. Pledeaz ă pentru
această susținere faptul c ă în structura acestui indi cator se includ, pe lâng ă rezultatele unor
activități productive și utile, și cele ale unor activit ăți cu efect distructiv, poluante (produc ția de
armament, de exemplu) sau cele ale unor îndeletniciri care dup ă expresia lui Bertrand de
Jouvenel, se caracterizeaz ă printr-un mare grad de "incivism". Ca o "compensa ție", susținătorii
dezvoltării durabile consider ă că statisticienii PIB ar trebui s ă țină seama de pierderile pe care
creșterea economic ă le produce mediului înconjur ător prin poluarea apei, aerului, solului etc. Or,
acest lucru nu este posibil atâta timp cât economi știi "standard" interpreteaz ă relația dintre
economie și natura înconjur ătoare de o manier ă univocă: economia ia tot ceea ce-i trebuie de la
natură și-i cedeaz ă tot ceea ce o incomodeaz ă.
b) Creșterea "real ă", în termeni fizici a produc ției și a PIB poate sem ăna iluzie și în
condițiile în care bun ăstarea și calitatea vie ții pot primi un plus prin miniaturizarea bunurilor sau
creșterea ponderii serviciilor.
c) PIB mascheaz ă repartiția veniturilor. Ca orice medie statistic ă el poate ascunde
discrepan țe considerabile între diferitele categorii de venituri ale popula ției.

39 PIB însumeaz ă rezultatele activit ății economice ob ținute în interiorul economiei na ționale de agen ții economici
naționali și de cei str ăini; PNB cuprinde rezultatele ob ținute numai de c ătre agenții economici na ționali, în țară sau
în străinătate.

32d) O mare parte a serviciilor gr atuite, care nu fac obiectul pie ții, nu sunt luate în considerare
la calculul PIB. Se are în vedere, îndeosebi, activitat ea femeilor casnice care, dup ă statisticile lui
J.K. Galbraith40 ar fi reprezentat o p ătrime din PIB iar, mai recent, dup ă James Cypher și James
Dietz chiar 50 de procente41.
e) Luarea în considerare a efecte lor economiei subterane, cu motiva ții și finalități ambigui și
diverse (servicii de autoconsum, troc ajutor interfamilial etc., dar și traficul de droguri,
prostituția etc.) pun mari semne de într ebare relativ la veridicitatea și valoarea informatic ă a PIB.
f) "Compara țiile între țări privind nivelul cre șterii economice sunt de naturate de modul de
transformare a venitului na țional exprimat în moneda indigen ă în mărime comparabil ă exprimat ă
în dolari. Cursul de schimb oficial nu reflect ă întotdeauna raportul real între puterile de
cumpărare ale celor dou ă monede"42.
În fața unor astfel de provoc ări, știința economic ă a reacționat. De fapt s-au sensibilizat mai
mult institu țiile interna ționale din sistemul ONU, respectiv banca Mondial ă și Fondul Monetar
Internațional cu voca țiile lor de statisticieni mondiali și unele institu ții neguvernamentale. Plusul
dobândit în acest sens se materializeaz ă în inițiative care privesc urm ătoarele aspecte:43
• Pentru a pune în eviden ță și disparit ățile de venituri dintre grupurile și categoriile
sociale, ascunse de PIB/loc, se compar ă partea din venitul total primit de cea mai s ăracă
quintilă (a cincea parte a popula ției) a popula ției cu cea ob ținută de quintila cea mai
bogată;
• Pentru a înl ătura inconvenientele rezultate din faptul c ă prin cursul de schimb oficial nu
se reflectă întotdeauna raportul real între puterile de cump ărare ale celor dou ă monede,
pentru compara țiile interna ționale, se folosesc PIB și PNB recalcula ți pe baza parit ății
puterii de cump ărare;
• Pentru a aprecia realiz ările calitative ob ținute în planul dezvolt ării economice s-a
introdus indicatorul compozit numit "indicele dezvolt ării umane" (IDU) calculat și
publicat anual prin PNUD. Indicato rul este calculat în baza unor m ărimi reprezentative
pentru calitatea vie ții cum vor fi: speran ța de viață la naștere, rata alfabetiz ării, a

40 John Kenneth Galbraith, Știința economic ă și interesul public , Editura Politic ă, București, 1982, p.49.
41 James M. Cypher, James L. Dietz, The process of economic developpement. Routlege , London and New York,
1997, p.40.
42 Gh. Luțac, Echilibru și dezvoltare economic ă, teză de doctorat, Biblioteca Univ. "Mihai Eminescu", Ia și, 2000,
p.216..
43 Ibidem , p.214 – 218.

33scolarizării, a nivelului ajustat al venitului, accesul popula ției la serviciile de s ănătate,
numărul caloriilor asigurate în medie popula ției, accesul la pres ă și televiziune etc.
În aceast ă ultimă variantă și completat cu a șa numitul index al dezvolt ării pe sexe,
indicatorul compozit publicat în Raportul dezvolt ării umane prin PNUD reflect ă, într-adev ăr,
dacă plusul de cre ștere economic ă înseamnă sau nu dezvoltare uman ă durabilă.

5. A pervertit valori recunoscute și a redus individul la o singur ă dimensiune-homo
oeconomicus
Modelul capitalist de cre ștere economic ă a fost și este, pe bun ă dreptate, socotit a fi cel mai
performant din câte s-au cunoscu t. Nu ideal dar, deocamdat ă, așa cum spune Popper, omenirea
n-a inventat ceva mai bun. Numai reaua credin ță poate determina pe cineva s ă pună în discuție
progresele incontestabile, pe multiple planuri, dobândite în baza acestei cre șteri.
Dar, ca orice proces și fenomen, cre șterea economic ă postbelic ă a avut și are imperfec țiunile
ei. Pe lâng ă cele arătate, criticii scot în eviden ță și pe acelea care fac trimitere la valorile sociale
și culturale; la valorile umane în general.
Ceea ce se vrea, în princi piu, a se releva este c ă actualul tip de cre ștere și dezvoltare a
convertit și pervertit valorile tradi ționale, simple, pure, directe și nesofisticate în valori fe țis; că
el se bazeaz ă pe "violen țe structurale" (Modelul Barilo che), pe mecanisme oprimante și
inechitabile, pe valori paralizante care relativizeaz ă sau anuleaz ă finalitatea socio-uman ă a
creșterii economice.
În analitic, se arat ă că modelul capitalist actual este construit pe logica unei cre șteri
economice predominant cantitative. Aceasta a indus individului un co mportament achizitiv și o
psihoză a acumul ării. Pe aceast ă cale logica lui "a fi" este surclasat ă de logica lui "a avea". Cifra
câștigă ascendent asupra importan ței. Omul achizitiv este acela care se înconjoar ă de bunuri.
Dacă plăcerea de a st ăpâni cât mai multe obiecte este o reac ție la penibilitatea condi ției de
muncă și viață, ea devine alienant ă. Comunicarea între oameni se realizeaz ă prin intermediul
obiectelor, în baza unui cod, a unei anumite discipline ale c ărei origini se reg ăsesc în ierarhia
veniturilor. Reprezentarea lu mii devine obsesiv material ă. Mercantilizarea obsesiv ă și excesivă a
relațiilor interumane are ca rezultat un monstru, un homo oeconomicus f ără suflet, animat de
satisfacție directă și imediată, de câștig. Propensiunea ex agerat mercantilist ă pune în umbr ă
laturile calitative ale vie ții. Chiar dac ă la cantitate se ajunge pr in mijloace admisibile și raționale
(industrializare, investi ții, acumulare, etc.) ceea ce rezult ă de aici este un om desprins, nepermis
de mult, de mediul s ău natural (mediul fizic, ambiental, familial etc.). Aceast ă entitate abstract ă,
numită, fără adresă, producător sau consumator, f ără inimă dar eficient, reu șește să se simtă bine
în căutarea unicului scop ce-i genereaz ă energia – câ știgul. Mai mult, de dragul profitului el

34reușește să facă și "compens ările" necesare și să nu vadă că reușita lui înseamn ă și o exploatare
prădalnică a resurselor și o poluare a mediului. Înconjurat de cifre și obiecte, produsul actualului
tip de cre ștere se pare c ă uită de valorile umane, de generozitate și fraternitate. Devine egoist,
cinic, mărginit.
Modelul de cre ștere economic ă postbelic ă se pare c ă este reflectarea unui anumit model de
gândire economic ă. Un model care a scos economia din si stem, aneantizând so cialul, politicul,
culturalul etc. Acest mod de gîndi re este la originea unor construc ții aritmamorfice abstracte,
rupte de real (Walras, Hicks, Samuelson, Keynes etc.); construc ții în care ecua țiile de profit spun
totul iar via ța individului este redus ă la o singur ă dimensiune – câ știgul; construc ții în care
neutralismul pie ței față de sentimentele umane sau indiferen ța sa la limitele suportabile ale
resurselor și biosferei sunt prezentate drept calit ăți; în care dimensiunea și structura consumului
se află sub zodia unor factori nera ționali precum setea de satisfac ții, miopia, nechibzuin ța,
ostentația, risipa (Keynes).
Știința care alimenteaz ă asemenea judec ăți pare a fi în criz ă pentru că, așa cum inspirat scrie
Tiberiu Br ăilean, "Obiectul adev ăratei cunoa șteri economice nu este avu ția, unul din vi țeii de aur
la care prea s-a închinat omenirea, ci Omul deplin miraculos, atât de pu țin înțeles și, Binele pe
care trebuie s ă-l slujeasc ă acesta, ca pe o cale de raportare la Fiin ță, pe care poate înainta prin
muncă, prin dar, prin virtute"44.
Omul este, a șadar, nu numai economic; el este și biologic, social, cultural. Hrana,
îmbrăcămintea, ad ăpostul sunt , într-adev ăr, bunuri de nelipsit dar ele nu definesc singure
calitatea vie ții. Puritatea aerului și apei, serviciile recreative, calitatea educa ției, asisten ței sociale
și juridice, accesul la valorile democra ției, la treburile publice, la informa ție, dreptul de a- și
apăra opiniile, nevoia de demnitate, echitate etc., toate acestea și multe altele, sunt de natur ă să
imprime evolu ției un sens nou, de la homo oe conomicus spre homo socialis și homo culturalis.
Or, tocmai modul de via ță hedonist, de fapt, axcese le acestuia, se pare c ă a înăbușit aceste
valori și a redus individul la o singur ă ipostază, aceea de homo oeconomicus.
Cu ani în urm ă, Edgar Morin scria c ă, "omul este o fiin ță naturală prin cultur ă"45. Anunțând
chiar prin titlul c ărții din care s-a citat c ă marea paradigm ă pierdută este chiar natura uman ă, E.
Morin avertizeaz ă că omul este o sintez ă, în dublu sens: ca produs al naturii dar și ca o crea ție a
culturii. Și, ca orice sintez ă, trebuie l ăsată să-și trăiască propriu-i echilibru. Dac ă dorim ca
finalitatea cre șterii și dezvoltării economice s ă fie una uman ă, atunci trebuie ca prin aceast ă

44 Tiberiu Br ăilean, Noua Economie. Sf ărșitul certitudinilor , Instititul European, Ia și, 2001, p.12.
45 Edgar Marin, Un paradigme perdu: La nature humane , Seuil, Paris, 1973, p. 100 – 101.

35dezvoltare s ă nu contrapunem omul naturii pe calea culturii capitaliste46 pe care el o asimileaz ă
și căreia, în cele din urm ă îi este aservit. Aceasta cu atât mai mult cu cât se cunoa ște că relația de
interdependen ță om – cultur ă – dezvoltare este foarte puternic ă. O cultur ă precară submineaz ă
dezvoltarea dup ă cum dezvoltarea nu se sprijin ă și nu se produce decât sus ținută de valori reale
autentice. Atunci când valorile sunt deformate sa u deformante tipul de dezvoltare antrenat nu
numai că nu are șanse de reu șită dar el conduce la rezu ltate perverse, nedorite. Și aceasta, pentru
că, "Tentația puterii, bog ăția de dragul bog ăției și plăcerea de dragul pl ăcerii înăbușă în om
vocația sa fundamental ă: înlțarea spiritual ă, desensibilizându-l și deresponsabilizându-l în
trecerea vie ții, cât și în petrecerea mor ții"47.
Dacă mai adăugăm, la cele deja spuse, c ă în baza și din cauza actualului tip de cre ștere
economic ă relațiile dintre oameni ca și relația omului cu el însu și este pus ă sub semnul
incertitudinii; c ă mutațiile foarte rapide pe care ea le antreneaz ă în planul vie ții cotidiene,
mobilitatea profesional ă și geografic ă dezechilibrant ă, dezrădăcinările unui mare num ăr de
oameni atra și de marile aglomera ții urbane etc. provoac ă profunde tulbur ări psihice, vom
înțelege de ce excrescen țele și "reziduurile" tipului actual de cre ștere sunt supuse tirului criticii.

III. Marile provoc ări ale dezvolt ării durabile
Ca orice proiect de anvergur ă, dezvoltarea durabil ă presupune o evolu ție procesual ă
realizabilă prin rezolvarea unor probleme. Unele sunt comune, apar țin procesului dezvolt ării în
general, altele sunt specif ice. Cum dezvoltarea durabil ă nu este decât o secven ță a dezvolt ării
generale, vom încerca o succint ă trecere în revist ă a premelor, pentru a poposi, mai analitic,
asupra ultimelor.
1. Constrângerea demografic ă
Dezvoltarea durabil ă se vrea a fi, prin defini ție, o dezvoltare uman ă; realizabil ă prin voin ța
omaneilor și având ca finalitate binele individual și colectiv al acestora. Nimic nu poate fi gândit,
aici, dincolo de ceea ce înseamn ă populație.
Factorul popula ție și influența sa asupra dezvolt ării în general, a celei durabile, în special,
pot fi analizate din foarte multe puncte de vedere . Consonante obiectivului preocup ării noastre
sunt însă numărul, structura și sănătatea populaței.
Oprindu-ne la prima coordonat ă, întrebarea la care dezvoltarea durabil ă trebuie să găsească
răspuns este, în term enii cei mai direc ți, următoarea: ce număr de popula ție poate suporta

46 Vezi, sensul culturii capitaliste în: Ion Pohoa ță, Capitalismul. Itinerare economice , Editura Polirom, Ia și, 2000,
p.70-79.
47 Tiberiu Br ăilean, lucr. cit. , p.16.

36planeta P ământ? Sau, cu alte cuvinte, care sunt, capacitatea biotic ă și putința de a hr ăni o
populație în continu ă creștere ale planetei noa stre? De fapt, ca s ă rămânem în termenii defini ției
dezvoltării durabile, ce șanse sunt ca aceast ă populație tot mai numeroas ă să trăiască într-un
mediu perfect conservat și să se hrănească tot mai bine?
Deși preocup ări serioase au existat și există, nimeni nu poate spune cu exactitate care este
numărul maxim de oameni pe care planeta P ământ îl poate nutri Jean – Marie Harribey arat ă că
estimările oamenilor de știință, pornindu-se de la dinamica prezent ă și cea imediat urm ătoare
(7,5 miliarde în 2015 și 11,5 miliarde în 2150) conduc spre o cifr ă situată între 30 – 150
miliarde48. Însăși marja de siguran ță pe care cercet ătorii problemei și-o iau vorbe ște singură
despre dificult ățile enorme pe care le comport ă determinarea acestui maxim.
Cu toate acestea, problema este una real ă. Ea a înfierbântat și încinge și astăzi minți. Primul,
fascinat de cutezan ța necesar ă unei întreprinderi științifice pe aceast ă direcție, a fost Thomas
Robert Malthus49. Maniera în care a formulat problema dar, mai ales, solu țiile furnizate pentru a
înlătura răul provocat de cei care "vin prea târziu la praznicul împ ărătesc" (abstinen ța, viciul și
nenorocirea) au stârnit oprobiul cona ționalilor s ăi și nu numai. Malthus a fost și este criticat, de
unii chiar foarte dur. Problema ridicat ă de el îns ă a rămas iar dezvoltarea durabil ă este pusă azi
în situația de a-i g ăsi soluții; problem ă devenită foarte complex ă grație unor împrejur ări printre
care amintim:
• chestiunea popula ției este, concomitent una na țională dar și una mondial ă, globală;
• rata creșterii popula ției nu este corelat ă peste tot cu rata cre șterii economice;
• densitatea popula ției, pe regiuni, țări etc. nu este corelat ă cu structura, fertilitatea și
randamentul p ământului;
• explozia demografic ă are loc, de obicei, în zonele s ărace ale lumii;
• acolo unde se produce, cre șterea exploziv ă a populației conduce la urbaniz ări masive, în
dauna mediului și a suprafe țelor agricole cultivabile;
• creșterea popula ției se realizeaz ă cu mari disparit ăți între zone, țări, continente; astfel,
Asia cuprinde dou ă treimi din popula ția urbană a lumii; Africa, cea mai pu țin urbanizat ă,
are rata cea mai mare de urbanizare di n lume, cu grave dezechilibre ecologice și
economice;
• în timp ce urbanizarea Europei a fost înso țită de industrializare, acest lucru nu se
intâmplă în toate țările în curs de dezvoltare;
• etc.

48 Jean Marie Harribey, Le developpement soutenable … , p.16.

37Iată, câte întreb ări și tot atâtea provoc ări care vor trebui s ă-și găsească ecou în strategia
dezvoltării durabile. Strategie dificil de pus în oper ă și din motivul c ă "Nu exist ă o relație de
cauzalitate între cre șterea demografic ă și creșterea economic ă pe care s-o putem considera
universală. Mai mult, nu exist ă un optim al popula ției care ar permite atingerea unei cre șteri
maximale. Cre șterea popula ției este în acela și timp cauz ă și consecin ță a progresului economic,
cu atât mai mult cu cât aceste dou ă fenomene pot fi influen țate de acelea ți variabile (schimbarea
mentalităților, bulversarea tehnicilor de produc ție …)50.
Structura populației nu pune mai pu ține probleme decât num ărul ei.
Intereseaz ă aici, în primul rând , structura socio-profesional ă, gradul de instruc ție, calitatea
populației. Și intereseaz ă pentru c ă, indubitabil, dezvoltarea durabil ă nu poate fi opera unor
analfabeți. Or, dac ă dezvoltarea durabil ă este confruntat ă cu și are de rezolvat o problem ă,
aceasta se pune în urm ătorii termeni: exact acolo unde cre șterea economic ă trebuie s ă câștige,
atât cantitativ cât și calitativ, adic ă în țările lumii a treia, exact acolo nivelul de educa ție al
populației suferă. Tocmai acolo, o lume în cre ștere, analfabet ă sau semianalfabet ă trebuie hr ănită
în condițiile în care produce pu țin sau foarte pu țin.
În al doilea rând , prezintă importan ță, din punctul de ve dere al dezvolt ării durabile,
repartiția populației în creștere pe cele dou ă mari zone: urban, rural.
Se știe că o caracteristic ă a creșterii economice clasice a fo st exodul masiv al popula ției de
la sat spre ora ș. Exod care și-a avut logica lui, legat ă de împrejur ări cum ar fi:
• accelerarea industrializ ării, cu toate avantajele ce decurg de aici pe linia locurilor de
muncă, serviciilor ieftine, abundente și de calitate;
• defavorizarea zonelor rura le sub raportul investi țiilor publice și private dar și în plan
social, cultural, civic, de unde o for ță și o reacție de respingere a satului, asimilat cu
mizeria și incultura;
• etc.
Pe total, modelul de structurare a popula ției oraș-sat s-a dovedit a fi dezechilibrant și, de
cele mai multe ori, generator de probleme.
Pentru ora ș, suprapopularea a condus la apari ția unor fenomene negative în planul:
• ocupării forței de munc ă (șomaj masiv);
• locuințelor;
• serviciilor urbane;

49 Vezi, Th. Robert Malthus, Eseu asupra principiului popula ției, Editura Științifică, București, 1992.
50 James M. Cypher, James L. Dietz, lucr.cit. , p.40.

38• apariției unor periferii, insule ale mizeriei, s ărăciei și promiscuit ății, contrastante,
sfidător, cu centrele opulente;
• determinării climatului ambiental dar și a celui social (delicven ță, violență, prostituție,
droguri etc.);
• dificultăților de aprovizionare cu alimente, energie, ap ă etc.;
• dificultăților administrative.
Pentru satul depopulat, problem ele nu au lipsit și nu lipsesc. Popula ția rămasă (3-10%)
trebuie să facă față unei sarcini colosale, de hr ănire a întregii colectivit ăți. Aceasta înseamn ă o
agricultur ă intensivă, de mare randament, realizabil ă prin mijloacele cunoscute: mecanizare,
chimizare, irigare etc. Agricultura intensiv ă angajeaz ă, la rându-i, consumuri mari de energie,
degradarea unor terenuri, epuizarea unor resurs e, poluare cu insectic ide, pesticide etc.
De aici și întrebările cărora dezvoltarea durabil ă trebuie să le dea răspuns:
• Migrarea popula ției dinspre sat spre ora ș poate continua? Dac ă da, până când și în ce
condiții?
• Care sunt factorii implica ți ce influen țează raportul optim popula ție urbană/populație
rurală și unde se situeaz ă pragul critic al acestei propor ții?
Revoluția verde, industriile curate, programe de dezvoltare în care dimensiunea economic ă
trebuie corelat ă cu cea social ă, politică, cultural ă, de sistematizare și, nu în ultimul rând,
ecologică, par a fi r ăspunsurile la aceast ă problemă.
Dezvoltarea durabil ă este cea care face din calitatea vie ții oamenilor obiectivul suprem. Or,
nu se poate concepe și nu se poate vorbi despre calitatea vie ții în afara sănătății.
În procesul dezvolt ării, sănătatea oamenilor apare în dubl ă ipostază: de condi ție a dezvolt ării
dar și de obiectiv al ei.
Dacă lucrul acesta nu este nou pentru știința și politica economic ă, nouă este maniera în care
se pune aceast ă problemă în contextul dezvolt ării durabile. Vrem s ă spunem, cu alte cuvinte, c ă
logica dezvolt ării durabile nu mai permite ca s ănătatea să fie sacrificat ă avantajelor economice .
Aceasta cu atât mai mult cu cât acest fapt s-a ântâmplat în trecut. Și pentru c ă așa stau lucrurile,
programele de dezvoltare durabil ă ale țărilor dezvoltate plaseaz ă degradarea s ănătății și
obiectivele majore pentru înl ăturarea acestei st ări de fapt al ături de cele legate de degradarea și
politica mediului.
Amintind, în treac ăt, că problema s ănătății nu mai este una strict na țională, dimpotriv ă,
transporturile interna ționale, fluxurile marfare și de persoane, marea mobilitate a viru șilor,
gazelor toxice, radioactive etc. "mondializând-o" și impunând-o ca pe una global ă, facem și
precizarea c ă ea se pune în termeni diferi ți pentru țările slab dezvoltate și cele dezvoltate. Pentru

39primele, inclusiv România, a asigura s ănătatea fizic ă și mentală a populației înseamn ă, mai întâi,
a rezolva alte probleme, legate de malnutri ție, paludism, dizenterie, SIDA etc. și abia apoi a face
față bolilor asociate industrializ ării,dezvolt ării excesive a ora șelor, schimb ării modului de via ță,
riscurilor etc.
În aceast ă direcție, speciali știi OMS î și subordoneaz ă programele cerin țelor dezvolt ării
durabile atunci când însereaz ă sănătatea într-un grup de al ți trei factori pentru a defini ceea ce ei
numesc "sisteme de vulnerabilitate" și în care includ: înr ăutățirea stării de s ănătate,
analfabetismul, productivitatea sc ăzută și slaba capacitate de cî știg, starea general ă de neputin ță
și incapacitatea de a avea acces la resurse și de a le controla51.
Pentru a înl ătura aceste "vulnerabilit ăți" (de observat c ă se intercondi ționează), programele
OMS cuprind seturi de m ăsuri cu referire direct ă la sursele unor boli, cum ar fi: poluare,
inegalități sociale, malnutri ție, stres, accidente, mobilitate excesiv ă, etc.

2. Constrângerea tehnic ă
Întrebarea la care dezvoltarea durabil ă trebuie, aici, s ă răspundă este urm ătoarea: Care este
nivelul maxim posibil al produc ției ce se poate realiza, în condi țiile date ale progresului tehnic,
fără a afecta echilibrul mediului?
Întrebarea este legitim ă în condițiile în care știm că dezvoltarea implic ă creștere economic ă,
deci, mărirea produc ției. Creșterea dimensiunilor produc ției, din p ăcate, antreneaz ă poluare.
Capacitatea de absorb ție de către mediu a polu ării este, pe de alt ă parte, limitat ă, de unde și
preocuparea de a g ăsi o linie de echilibru între aceste m ărimi.
Angajat cu cercetarea pe o asemenea tem ă Victor Plat on ajunge la concluzia c ă următoarea
formulă pune în eviden ță relația triunghiular ă dintre dezvoltare, poluare și progres tehnic52:
c frq qVhK Q++= ) (.maxδ , în care:
Qmax. = produc ția maximă ce se poate realiza cu men ținerea echilibrului ecologic;
δ = capacitatea de absorb ție a mediului (considerat ă constantă);
h = capacitatea instala țiilor antipoluante de a re ține emisiile poluante;
Kr = capitalul aferent instala țiilor antipoluante;
V = volumul sau suprafa ța de dispersie a poluan ților;
qf și qc = coeficien ți specifici de m ăsurare a emisiilor poluante.

51 Vezi, Sante et reformes économiques , Studiu OMS, Geneva, 1992, p.5.
52 Victor Platon, Protecția mediului și dezvoltarea economic ă, Editura Didactic ă și Pedagogic ă, București, 1997,
p.31.

40Chiar dac ă aplicarea în practic ă a unei asemenea formule comport ă suficiente dificult ăți,
legate de cuantificarea unor fenomene și factori prin natura lor greu cuantificabili, și în pofida
unor ipoteze de lucru c ărora li se g ăsește greu un corespondent în realitatea faptic ă (de exemplu,
menținerea calit ății mediului echivaleaz ă cu condiția ca densitatea poluan ților existen ți în mediul
ambiant s ă fie constant ă) analiza ei permite formularea unor concluzii de maxim ă importan ță
pentru politica dezvolt ării durabile53:
• Nivelul maxim al produc ției ce se poate realiza f ără modificarea calit ății mediului se afl ă
în relație:
– direct propor țională cu capacitatea de absorb ție a mediului, a instala țiilor
antipoluante de a re ține emisiile poluante, capitalul investit în instala ții
antipoluante și volumul sau suprafa ța de dispersie a poluan ților;
– invers propor țională cu emisiile poluante care, la rândul lor, depind de
nivelul produc ției și cel al consumului.
• Între acțiunea factorilor surprin și de formul ă se pot realiza compens ări, cu suport diferit,
funcție de zon ă; în țările dezvoltate, volumul mare al produc ției și consumului ca și
capacitatea de absorb ție limitată a unui mediu deja poluat pot coborî nivelul lui Q max; în
sens invers ac ționează tehnologiile antipoluante performante și investițiile masive de
capital în aceast ă direcție; pentru țările slab dezvoltate, ac țiunea celor dou ă grupe de
factori este exact invers ă.
• Se dovede ște a fi cu putin ță dezvoltarea economic ă cu menținerea calit ății mediului
ambiant. Punctul de echilibru între emisiile poluante și capacitatea de absorb ție a
mediului poate fi men ținut, în condi țiile unei cre șteri dinamice, prin m ărirea ratelor de
economisire, a eficien ței instalațiilor de re ținere și control al polu ării și prin cre șterea
suprafețelor sau a volumului de dispersie a poluan ților;
• "Progresul tehnic este factorul cheie în men ținerea unei rate acceptabile a dezvolt ării
economice cu men ținerea calit ății mediului ambiant, ceea ce justific ă importan ța mare a
investițiilor antipoluante în cadrul politicilor de dezvoltare care au în vedere men ținerea
și chiar refacerea mediului";
• Stabilitatea punctului de echilibru este dependent ă de factori importan ți precum:
structura economiei, a produc ției, vechimea capitalului produc tiv, gradul de poluare al
mediului etc.;

53 Ibidem , p.48.

41• Indiferent dac ă, în plan ideologic, acest lucru place sau nu, men ținerea stării de echilibru
și asigurarea unui Q max presupun interven ția autorit ăților publice prin politici de
dezvoltare care s ă fie armonizate cu politicile de protec ție a mediului.

3. Echitate și compensare intra și intergenera ții
Definiția dezvolt ării durabile induce ideea c ă realizarea ei devine fezabil ă doar în condi țiile
în care între genera ții și în intereriorul aceleea și generații se manifest ă un spirit asociativ, de
toleranță, solidaritate și grijă reciprocă; unul în virtutea c ăruia binele și bunăstarea unuia nu
trebuie, în nici un fel, s ă afecteze fericirea altuia. Cu alte cuvinte, proiectul dezvolt ării durabile
duce la optimul lui Pareto.
Amintim c ă sociologul și economistul italian s-a declarat potrivnic modului în care
teoreticienii echilibrului au determinat bun ăstarea colectiv ă ca o sum ă aritmetic ă a bunăstărilor
individuale. Considerând c ă nu se pot adi ționa utilit ăți individuale pentru a ob ține măsura
bunăstării colective pe motivul c ă, practic, nu se pot face compara ții interpersonale ale utilit ăților
pentru că utilitățile țin de parametrii personali ai fiec ăruia, Pareto și-a dat seama c ă optimul, la
rându-i, nu poate fi definit nici ca o sum ă a utilităților individuale dar nici în afara reparti ției
veniturilor; c ă, în situația în care veniturile sunt date, bun ăstarea nu poate fi decât relativ ă. De
aici plecând, Pareto define ște optimul ca fiind aceea pozi ție de echilibru de la care plecând, este
imposibil de a ameliora situa ția unuia f ără a diminua bun ăstarea altuia sau altora54.
Toți teoreticienii dezvolt ării durabile, în grade diferite, fac apel la "optimul Pareto" pentru a
explica m ăsura în care echitatea poate fi sus ținută și realizat ă odată cu creșterea bog ăției
individuale și colective. Mai mult, prin extensie la jude cata lui Pareto se face apel pentru a se
vedea ce r ămâne din echitate atunci când cererea popula ției este raportat ă la oferta de capital
mediu". Pentru a încerca un r ăspuns în aceast ă direcție plasăm problema la trei rubrici:
a) Echitate între genera ții
Problema echit ății între genera ții este, deopotriv ă, una de solidaritate, generozitate dar și de
timp. Spunem aceasta pentru c ă, din momentul în care emitem preten ția că suntem aten ți și vrem
să fim și echitabili cu genera țiile viitoare, atunci problema resurs elor, indiferent de natura lor,
dar, îndeosebi cele naturale, trebuie s ă devină o problem ă de planificare secular ă și nu anual ă sau
decenală.
Plasarea intereselor genera ției prezente în fa ța celor ale genera țiilor viitoare nu se vrea a fi o
sacrificare a celor dintâi . Nu este nici posibil și nici moral. Fiecare genera ție își are timpul ei,

54 Vilfredo Pareto, Manuale di Economia Politica , Padova – Cedam, Casa Editrice Datt. Antonio Milani, 1974, p.
241 – 267.

42interesele ei, nevoile proprii și matricea cultural ă care o define ște. În plus, existen ța unei
generații este ea îns ăși o "resurs ă" unică. Mai mult decât atât, dreptul la existen ță al genera țiilor
viitoare nu poate fi pus sub nici o form ă în discuție. Este un drept care vi ne de DINCOLO de noi
iar accesul la resursa numit ă Pământ este un drept fundamenta l al omului, indiferent dat ă el
trăiește în secolul V sau XXI. Natura sau Dumnezeu au f ăcut aceast ă resursă nu numai unic ă dar
oferită o singur ă dată pentru to ți, indiferent când ne facem apari ția în lume. De aici și nevoia
obiectivă de a manifesta aten ție față de soarta celor care vor tr ăi în viitor, grija realizabil ă, după
opinia noastr ă, prin găsirea unei linii de echilibru, pe calea politicii, cu evitarea a dou ă borne
extreme:
• pe de o parte, conservarea total ă, de dragul conserv ării, a rezultatelor existente și
sacrificarea, în consecin ță, a intereselor genera ției prezente;
• pe de alt ă parte, o exploatare pr ădalnică, irațională a tuturor resurselor, provocând
schimbări și șocuri ireparabile și ireversibile.
Între aceste limite, o politic ă economic ă și socială echitabil ă poate găsi calea de echilibru
plecând de la și ținând seama de faptul c ă:
• Există o relație specific ă, proprie fiec ărei genera ții, între nevoile și aspirațiile ei pe de o
parte, și resursele necesare și cunoscute pentru a le satisface, pe de alt ă parte;
• Dimensiunea resurselor cunoscute de o genera ție este, printre altele, func ție de gradul ei
de pregătire tehnic ă și economic ă;
• Dacă se accept ă că, indiferent de nivelul cuno ștințelor dobândite, dimensiunea resursei
numită Pământ este limitat ă, fiecare genera ție își aduce "contribu ția" la reducerea
dimensiunii acestei resurse; se reduc suprafe țele agricole prin construc ții civile,
industriale etc.; se reduc fact orii pozitivi de mediu care ofer ă suport vie ții (oxigen, ozon,
apă potabilă);
• Apelând la ra ționalitate, oamenii au g ăsit întotdeauna mijloacele necesare pentru a evita
risipa, a substitui resurse rare sau limitate, a afla complementarit ățile între procesele de
producție sau a încuraja reciclarea unor resurse, reducând, astfel, agresivitatea asupra
mediului și păstrând calitatea vie ții.
Odată înțelese aceste lucruri, artizanii dezvolt ării durabile, și, se pare, va trebui s ă fim toți
astfel de artizani, vor fi pu și în fața unor probleme de principiu, etice dar și politice .
Experiența dobândit ă deja pe drumul dezvolt ării sustenabile pare s ă inducă ideea că
asigurarea spiritului de echita te nu poate evita politicul. Din punc t de vedere pur intelectual,
generațiile prezente sunt preg ătite să înțeleagă că celor viitoare trebuie s ă li se asigure cel pu țin
aceleași șanse. Esen ța dezvolt ării durabile pleac ă chiar de la aceast ă ipoteză. Simpla percep ție

43pozitivă, la nivel mental, nu este îns ă suficient ă. În plan atitudinal apare o problem ă care va
trebui să-și găsească soluții în arhitectura dezvolt ării sustenabile; problem ă legată de relația plan-
piață în a asigura manifestarea echit ății între genera ții.
Este știut că piața liberă operează cu principiul aloc ării resurselor dup ă regula celui mai
eficient: ele trebuie s ă intre în posesia și spre utilizarea celor care știu să le foloseasc ă cu maxim
randament. Pe aceast ă cale se asigur ă prosperitatea lor, a utilizatorilor, dar și a celorlal ți.
Discursul liberal între ține și susține ideea c ă săracii lumii bogate (recunoscându-se existen ța lor
într-o structur ă socială piramidal ă socotită normală, firească) sunt, uneori, mai boga ți decât
bogații lumii s ărace grație proceselor de redistribui re prin care plusul de bog ăție ajunge și la
primii. Acest avantaj este îns ă diluat de faptul c ă piața liberă este întemeiat ă pe și promoveaz ă o
filosofie a prezentului. În ansa mblul de reguli clasice ale pie ței libere, interesul pentru viitor este
palid reprezentat sau chiar absent . Preocuparea de a internaliza costurile provenite din poluare,
de a contabiliza pasivele acesteia, de a stabili o strategie a exploat ării resurselor și de protec ție a
mediului etc. nu par a fi consonante și rezolvabile, prin arbitrajul pie ței libere. În acest context,
strategia dezvolt ării durabile, mai ales atunci când se pune problema echit ății și compens ării
între genera ții, pare de neconceput în afara unui plan și a intervenției statale . Pe aceea și direcție,
a necesității unei strategii etatiste, vine și argumenteaz ă, odată în plus, și împrejurarea c ă e
nevoie de o schi mbare de optic ă chiar la nivelul me ntalului; una care s ă convingă că mediul este,
concomitent, obiect de exploatare dar și obiectiv de protejat. E greu de crezut c ă această necesară
schimbare se poate realiza într-o caden ță dorită fără un program educațional.
De aceea, alegerea între cât plan și câtă piață, ca instrumente opera ționale, reprezint ă, și din
punctul acesta de vedere, o problem ă serioasă ce cade în sarcina strategilor dezvolt ării durabile.
b. Echitate intragenera ții
Când vorbim de aceea și generație, strategia dezvolt ării durabile trebuie s ă țină seama de
faptul că:
În primul rând , o genera ție nu e, de fapt, o genera ție unică; coexistă, în acela și timp, trei
generații: tinerii, maturii, vârstnicii.
Plecând de la aceast ă realitate, amintim c ă fiecare dintre cele trei segmente ale piramidei
sociale își are matricea sa cultural ă. Acest fapt explic ă de ce atunci când se raporteaz ă la aceeași
ofertă de mediu cererea este diferit ă, ca nivel dar, mai ales, ca structur ă. Astfel, tinerii, cu
viitorul în fa ță, sunt interesa ți în păstrarea pe termen lung a caracteristicilor de mediu și a
nivelului resurselor. Sunt mai conservativi cu ceea ce au și cu ceea ce-i înconjoar ă. Vârstnicii, în
schimb, sunt pu și în fața altei ecua ții, ingrate, a scurtimii vie ții. Pe acest temei ei sunt mai egoi ști
și mai "consumatori ști". Dacă le place, la fel ca și tinerilor, un parc curat și un aer ozonat, spre
deosebire de ace știa ei sunt tenta ți spre o exploatare mai intens ă a resurselor spre a profita, cât

44mai este timp, de binefacerile pe care progresul economic dobândit astfel le poate oferi. Spiritul
de echitate ar trebui s ă-i îndemne în aceea și măsură să recurgă la resurse ieftine și procedee
economicoase: s ă apeleze la lemne de foc, la îngr ățăminte animale pentru agricultur ă, să
recicleze reziduuri vegetale etc.55 Este greu de crezut îns ă că o persoan ă în vârstă va proceda
astfel. Dac ă toată viața s-a încălzit de la o sob ă cu lemne ea va fi tentat ă să încerce bucuria unei
instalații de aer condi ționat, dac ă venitul îi permite și dacă piața îi oferă așa ceva.
În al doilea rând , situația socială a celor care compun o genera ție în viață este foarte
diferită.
Toți sunt interesa ți în menținerea la parametri înal ți a "capitalului de mediu". Acest lucru
costă. Contrribu ția la acest cost este diferit ă.
Pe de altă parte, se pare c ă nici accesul la capitalul natura l nu este egal. Bunurile de mediu
sunt, prin natura lor, bunuri publice. Ar trebui ca de ele s ă se profite public, echitabil, deci f ără
restricții induse de pozi ția socială. Nu exist ă nici un motiv ca un grup social s ă fie exclus
beneficiilor pe care le ofer ă mediul. Puterea material ă și politică schimbă, în fapt, aceast ă
schemă de gândire. La aceast ă schimbare contribuie și diversitatea condi țiilor de mediu.
Calitatea apei și a aerului nu sunt peste tot acelea și, ele variaz ă, spațial. Cei înst ăriți au de partea
lor șansa de a- și alege locul unde s ă munceasc ă sau să trăiască. Este logic ca aceste locuri s ă fie
cel mai bine pozi ționate sub raportul "capital ului de mediu". Pe aceast ă cale, îns ă, bunuri
globale, publice devin bunuri loca le sau chiar private. Institu ția dreptului de proprietate poate
opera, în acest context, delimit ări ale bunurilor (publice – private) contrare spiritului de echitate.
Nu trebuie s ă uităm însă că plusurile calitative ale medi ului pot fi naturale dar și artificiale,
realizate prin interven ți a o a m e n i l o r , c u c o s t u r i . L a a c operirea lor, indiferent ce politic ă s-ar
aplica, contribu ția nu este egal ă. Același procent, aplicat la venituri diferite, înseamn ă, în valoare
absolută, aport diferit la lupta împotriva polu ării. Acest fapt ar putea ju stifica pentru unii, de ce
bogații profită mai mult de pe urma calit ății mediului f ără ca aceasta s ă însemne un atentat la
echitate.
Mai reținem, în context, și faptul că cel mai utilizat procedeu de lupt ă împotriva polu ării este
PPP (principiul poluatorul pl ătește). Iar cei care polueaz ă și, deci, cei care pl ătesc sunt,
preponderent, cei boga ți.
Se realizeaz ă, pe aceast ă cale, echitatea? Greu de r ăspuns în condi țiile în care m ăsurarea
efectelor negative pe care le produce poluarea este și ea o problem ă. În materie, exist ă
numeroase studii. Nici unul nu surprinde îns ă cu exactitate inciden ța efectelor polu ării asupra

55 Vezi, David W. Pearce, Jeremy J. Warford, World withaut End. Economics, Environment, and Sustainable
Development, Published for the World Bank Oxford University Press, 1994, p.45-48.

45deprecierii stratului de ozon, a înc ălzirii planetei etc. Cum am putea, atunci, s ă repartizăm cu
exactitate partea de "contribu ție" la poluare care revine boga ților față de cea care revine s ăracilor
pentru a stabili, astfel, echitatea?
În al treilea rând , componen ții aceleiași generații sunt "repartiza ți" în spații diferite, aceasta
însemnând zone, țări, continente. La aceast ă "repartiție" omul nu are nici o contribu ție, ea este
opera lui Dumnezeu sau a hazardului. Ceea ce poate el face este s ă se miște dintr-un loc în altul,
în căutarea unui alt loc de munc ă sau a unui nou mod de via ță. Dar aceast ă mișcare a lui nu este
de anvergur ă și nu are semnifica ție în fața principiului dup ă care fiec ăruia îi este predestinat s ă
se nască și să trăiască într-un loc anume.
În termenii teoriei economice, cererea de mediu nu are, aici, prea mare relevan ță, ea este un
dat, cu borne relativ fixe. Cât prive ște oferta de mediu, la scar ă planetară, ea este foarte
diversificat ă dar și foarte inegal ă. E greu dac ă nu imposibil s ă se vorbeasc ă despre echitate în
acest perimetru. Cât de echitabil este faptul c ă tânărul John se na ște și trăiește în Londra bogat ă
și curată, Hans în "gr ădina" numit ă Austria iar micul At ef în Sahara african ă și, ca urmare a
acestor împrejur ări, perspectiva lor de via ță este atât de diferit ă?
"Așezarea" spa țială, la start inechitabil ă, a celor care vin în acela și timp pe lume este o
problemă care, deocamdat ă, scapă voinței și deciziei politice iar strategia dezvolt ării durabile nu
întrevede nici ea o solu ție.
c. Compensare între genera ții
Ideea de compensare între genera ții derivă din cea de echitate. Se pleac ă, și aici, de la
premisa c ă resursa P ământ, în condi țiile unui grad dat al cunoa șterii, este limitat ă și, ca urmare,
prin produc ție și consum, genera țiile prezente reduc, vrând, ne vrând, dimensiunea acestei
resurse. Pentru a da dezvolt ării durabile con ținut, e nevoie s ă se pună în funcțiune un mecanism
de compensa ție de ale c ărei rezultate s ă profite genera țiile viitoare spre a nu fi v ăduvite de
minusurile produse în resurse de c ătre genera țiile prezente. În general, se pune problema
asigurării constan ței unui stoc de capital pentru ca genera țiile viitoare s ă plece cel pu țin de la
aceeași zestre ca genera țiile prezente, idee pus ă pentru prima dat ă în discuție de Robert Solow.56
Plecând de la aceast ă idee a lui Solow, economi știi David Pearce și Jeremy Warford57
consideră că problema compens ării ar putea fi rezolvat ă în două moduri.

56 R- Solow, On the Intergenerational Alocation of Natural Resources , in "Scandinavian Journal of Economic",
1986, 88(1): 141 – 149.
57 D. Pearce și J. Warford, lucr.cit. , p.51-54.

46Prima metodă spre a transfera resurse pentru viitor astfel încât genera țiile viitoare s ă nu
sufere de pe urma ac țiunilor genera țiilor prezente este de a se constitui o sumă (S)
compensatorie, determinabil ă după formula:
TrXS
)1(+= , în care:
– X reprezint ă costurile determinate de o ac țiune apar ținând genera ției prezente dar
plătibile de c ătre genera țiile următoare;
– T reprezint ă perioada (socotit ă în ani) dup ă care vor ap ărea costurile X generate de
acțiunea genera țiilor prezente;
– r reprezint ă rata dobânzii.
Chiar autorii formulei propuse au ajuns la concluzia c ă aceasta este o manier ă simplistă de a
aborda chestiunea. Și, în plus, aplicarea practic ă a formulei pune probleme. S este o m ărime ex
ante, pe când X și T sunt m ărimi ex post. În momentul în care dorim s ă-l calculăm pe S, X și T
sunt necunoscute. Complic ă lucrurile și faptul că r nu rămâne aceea și pe intervalul de calcul.
A doua metodă trimite la ideea compens ării cu ajutorul unui stoc de capital , format din
valori refugiu a c ăror dimensiune nu scade în timp. Formula propus ă este următoarea:
n h m K K K K ++= , unde:
– K reprezint ă stocul total de capital transmisibil, spre compensare, genera țiilor viitoare;
– Km reprezint ă capitalul material creat de om (ma șini, fabrici, str ăzi etc.);
– Kh reprezint ă capitalul uman (cuno ștințe, aptitudini, deprinderi etc.);
– Kn reprezint ă capitalul natural (fertilitatea solului, p ădurile, pesc ăriile, petrolul, gazele
naturale, c ărbunele etc.).
În interiorul formulei se poate umbla la aranjarea elementelor componente func ției de gradul
lor de importan ță și, în speță, gradul de substituibilitate. Astf el, autorii propun includerea lui K h
în K m pe temeiul c ă, oricum, capitalul material include inteligen ță, la modul generic vorbind. În
ceea ce prive ște gradul de substituibilitate, se pare c ă anumite elemente ale capitalului de mediu
sunt nesubstituibile. Dac ă la lemn, c ărbune, petrol etc. se pot g ăsi substituien ți, nu acela și lucru
se poate spune despre oxige n sau ozon. Aceste din urm ă elemente trebuie individualizate în
formulă tocmai pentru a atrage aten ția; pentru a ar ăta că în strategia dezvolt ării durabile factorii
de mediu rari și valoroși, fără de care via ța este de neconceput, trebuie s ă-și găsească un
tratament aparte; c ă ei trebuie s ă nu lipseasc ă din "bagajul compensato riu" pe care fiecare
generație este, moralmente, obligat ă să-l predea celor care urmeaz ă.
În baza unor astfel de ra ționamente formula de mai sus devine:
*
n n m K K KK ++= , unde

47- Kh este inclus în K m;
– Kn* reprezint ă capitalul pentru care substitu ția este dificil ă sau chiar imposibil ă.

4. Eficien ța
În manier ă clasică, eficiența este definit ă ca fiind acea calitate a unei activit ăți umane de a
produce efecte utile maxime, pentru individ și societate, cu costuri minime. Potrivit acestei
concepții, determinarea eficien ței se face prin raportarea efectel or la eforturi (sau invers, în
formula termenilor de recuperare).
Atât defini ția cât și modul de determinare a eficien ței trimit spre cantitativ și, predominant,
spre latura economic ă a activit ății umane. De și, de fiecare dat ă, în teoria economic ă și în
manualele standard se face sublinierea c ă eficiența trebuie s ă fie privit ă și sub raportul finalit ății
sale sociale, tocmai acest aspect a fost și este relativizat. Și, pe cale de consecin ță, tocmai dintr-o
atare direc ție dezvoltarea durabil ă își propune s ă remedieze; s ă aducă conceptului și fenomenului
numit eficien ță interpretarea și înțelegerea necesar ă.
În acest demers se pleac ă de la ipoteza, sus ținută de argumente faptice, c ă logica eficien ței,
traductibil ă, în ultim ă instanță, prin logica profitului a pus st ăpânire pe gândul și fapta
oamenilor; c ă a decis, în mod suveran, asupra oric ărei politici economice; c ă a subordonat orice
filosofie social ă, politică sau cultural ă celei hedoniste; și că, în sfârșit, punându- și eticheta asupra
întregului proces al dezvolt ării, eficien ța a mercantilizat pân ă la sațietate însu și rezultatul
dezvoltării.
În opoziție cu aceste vederi , dezvoltarea durabil ă își propune s ă demonstreze c ă profitul nu
este totul; c ă ea presupune valorificarea resurselor unei societ ăți pe toate planurile; c ă ea însăși
înseamnă punerea în valoare a personalit ății omului, afirmarea identitit ății sale spirituale,
culturale etc.; c ă, în ultimă instanță, dezvoltarea trebuie s ă asigure satisfac ție și bunăstare dar c ă
și acestea înseamn ă și altceva decât consumul unor bunuri și servicii de o calitate și într-o
cantitate indestulat ă. Cu alte cuvinte, aerul curat, strada îngrijit ă, parcul îmbietor, apa potabil ă,
accesul la înv ățământ, la cultur ă, dezvoltarea spiritual ă, în general, sunt și devin componente cu
o pondere crescând ă în ansamblul elementelor care definesc calitatea vie ții.
Faptul că aceste din urm ă elemente, nonmateriale, determin ă direcția de mișcare și dau
contur și fizionomie rezultatelor dezvolt ării nu înseamn ă un atentat la adresa eficien ței. Locul
profitului în ansamblul factorilor care asigur ă dinamica unei societ ăți nu poate fi schimbat .
Interesul și profitul au fost și rămân principala surs ă de emula ție, principala motiva ție a
consumului de energie uman ă. O societate prosper ă și civilizat ă nu poate exista în afara spiritului
managerial, întreprinz ător după cum, existen ța spiritului antreprenorial dincolo de ceea ce
înseamnă motivația câștigului, a profitului , este o utopie.

48Conștientizând aceast ă realitate, filosofia dezvolt ării durabile nu este și nu poate fi
potrivnică eficienței. Ea nu- și propune s ă înlăture profitul din ecua ția dinamicii economiei și
societății. Nu, ea î și propune, numai, s ă demonstreze c ă profitul nu este totul și, în plus, c ă acesta
nu poate fi gândit prin el însu șu. Si, de aici, marea problemă sau marea confruntare pe care o
încearcă dezvoltarea durabil ă este să găsească compatibilit ățile necesare între mecanismele
economice propulsate de ob ținerea profitului și finalitatea socio-uman ă a dezvolt ării.
Abordarea concret ă a acestei dificile probleme se traduce de principiu în:
• încercarea de a compara plusurile și beneficiile social-culturale și ecologice cu
minusurile rezultate ca urmare a unor costuri suplimentare induse de industriile curate și
tehnologiile an tipoluante;
• încercarea de a compatib iliza calitatea de produc ător cu cea de consumator.
Cu puternice interferen țe și zone de contact, cele dou ă etaje ale problemei și-au găsit deja
locul în cercetarea economic ă și socio-biologic ă. Un aspect sondat, cu remarcabile succese, este
legat de comensurarea costurilor de mediu, a pasivelor ecologice, de care ne vom ocupa în
paragraful urm ător. Analiza cost-beneficiu aplicat ă acestui domeniu a condus, de asemenea, pe
cercetători, la concluzii demne de interes. Mai dificil și mai pu țin pretabil unei analize în
termenii cost-beneficiu se dovede ște a fi domeniul valorilor noneconomice dar spre care
dezvoltarea durabil ă țintește.
Din acest ultim punct de vedere ni se pare interesant ă încercarea lui Victor Platon de a
încorpora valorile noneconomice în ceea ce el nume ște valoarea economic ă totală a resurselor
ecologice (VET).58
Structural privit ă, VET cuprinde:
• VFD (valoarea de folosire directa) în care se include contribu ția factorilor de mediu la
procesul de produc ție sau de consum;
• VFI (valoarea în folosire indirect ă) care "se refer ă la beneficii sau costuri legate de
«serviciile» pe care factorii de mediu le furnizeaz ă pentru sus ținerea indirect ă a
procesului de produc ție sau de consum. În aceast ă categorie sunt incluse func ții
ecologice cum ar fi: purificarea apei prin filtrare natural ă, prevenirea eroziunii solului
prin împăduriri, reținerea poluan ților atmosferici, re ținerea apei în sol, fixarea carbonului
din atmosfer ă etc"59;
• VPF (valoarea poten țiala de folosire) "const ă în premiul acordat de anumi ți consumatori
pentru nefolosirea (sublinierea V.P.) unui a numit bun ecologic în dorin ța de a evita

58 Victor Platon, Protecția mediului … p.14-16; 144-145.

49riscul de a nu-l mai avea disponi bil pentru viitor; se refer ă în special la protejarea
biodiversit ății etc."60;
• VNF (valoarea de nefolosire) a c ărei component ă important ă este VE (valoarea
existențială) privită ca "expresie monetara a satisfac ției morale de a ști că o anumit ă
component ă ecologică există fără intenția de a o folosi, în prezent sau viitor"61 și în care
se includ echitarea între genera ții, altruismul interpersonal etc.
În baza celor de mai sus se poate scrie c ă:
VET = VF + VNF,
unde:
VF reprezint ă valoarea de folosire (utilizare)
VNF reprezint ă valoarea de neutilizare.
Și cum, VF = VFD + VFI + VPF, analitic, VET devine:
VET = VFD + VFI + VPF + VNF
În baza analizei datelor oferite de Victor Platon, trei concluzii ni se par demne a fi re ținute:
Întâi , tendința de trecere, de mi șcare, în interiorul VET de la VFD spre VE, componenta de
bază a VNF, indic ă și o schimbare în ierarhia preferin țelor individuale prin cre șterea de accent
pe care o dobândesc valorile cu conota ții calitative (valori etice, morale și existențiale) în
defavoarea celor cantitative și monetare. Aceast ă mutație în structura preferin țelor va obliga
teoria neoclasic ă bazată pe utilit ăți (măsurabile și ierarhizabile) la serioase reconsider ări
determinate de faptul c ă valorile etice nu se preteaz ă în mod strict calculului ra țional bazat pe
utilitate.
În al doilea rând , deși conceptual elementele compone nte ale VET par logice, de în țeles și
cu o existen ță perceptibil ă, practic este greu de g ăsit o măsură a lor exact ă. Cu toate acestea,
Victor Platon sus ține, întemeiat, c ă și în acest plan se pot ob ține rezultate satisf ăcătoare. Pentru a
da concrete țe acestui gând el introduce în uz no țiunea de "consim țămând de plat ă" care surprinde
tocmai înclina ția indivizilor de a pl ăti pentru serviciile ecologice de care beneficiaz ă. Și, spre a fi
și mai concret, autorul citat ofer ă exemplul consim țământului țărilor sărace debitoare de a lua
măsuri efective de protejare a me diului în schimbul transfer ului datoriei lor de la b ănci
comerciale creditoare c ătre organiza ții de protejare a mediului. Pe aceast ă cale, facilitat ă de

59 Ibidem , p.15..
60 Ibidem.
61 Ibidem .

50acordul b ăncilor,62 milioane de dolari datorie extern ă sunt converti ți în fonduri pentru protec ția
mediului.
În al treilea rând, ca o încercare cutezant ă de a aduce teoria neoclasic ă a utilității marginale
pe terenul ofertei de mediu, Victor Platon propune o analiz ă prin intermediul cunoscutului
"surplus al consumatorului". La aceast ă analiză îl trimite no țiunea de "consim țământ de plat ă".
În acest sens, se presupune c ă există (deși foarte greu de determinat și estimat) o curb ă a cererii
pentru resurse și servicii ecologice și, corespunz ător, o piață specifică a lor.
Astfel, la un pre ț dat (p 1) al unui serviciu de mediu (ap ă curată, aer nepoluat, parc îngrijit
etc.) curba cererii pentru acel serviciu va ar ăta astfel:

Din grafic rezult ă că utilitatea total ă a serviciilor furnizate de resursa de mediu este dat ă de
suprafața trapezului curbiliniu OPEQ 1. Costul total de achizi ție al acestui serviciu este
reprezentat prin dreptunghiul OP 1EQ 1. Diferența dintre cele dou ă arii, triunghiul curbiliniu P 1EP
(hașurat) reprezint ă "surplusul consumatorului". "Surplus" deoarece se observ ă că, pentru
cantitatea serviciului de mediu cuprins ă între O și Q 1, consumatorul ar fi dispus s ă plătească și
un preț mai mare decât P 1. "Surplusul" apare, deci, tocmai gra ție "consim țământului de plat ă" de
care vorbe ște Victor Platon. Punctul P reprezint ă, teoretic privind lucrurile, pre țul maxim pentru
care cererea devine nul ă.
Față de aceast ă sitiație inițială sunt posibile dou ă mutații.
Prima vizează o creștere a cererii pentru serviciul de mediu în condi țiile în care pre țul
rămâne constant. Graficul ini țial devine:

62 Faptic, b ăncile creditoare î și dau acordul pentru scontarea datoriei externe a unor țări debitoare, vînzând titlurile
privind aceast ă datorie la o valoare mai mic ă decât cea nominal ă. În felul acesta, organiza țiile de protec ție a
mediului , cump ărătoare devin creditori oficiali.

51

Se observ ă că la același preț (p 1), o creștere a calit ății serviciului de mediu a condus la
creșterea cererii de la Q 1 la Q 2 și la deplasarea curbei cererii din C 1 la C 2. Noul "surplus al
consumatorului", posibil prin consim țământul său de plată, este dat de triunghiul curbiliniu P 1FP.
Beneficiul suplimentar fa ță de situația inițială este dat de aria ha șurată EFP.
A doua mutație se refer ă la împrejurarea în care cre șterea calit ății este înso țită de o creștere
corespuny ătoare a pre țului serviciului respectiv de mediu. În aceast ă sitiație graficul devine:

Creșterea calit ății a determinat cre șterea cererii de la Q 1 la Q 2 și deplasarea curbei cererii din
C1 în C 2. Și în aceast ă situație se poate ob ține un "surplus al consumatorului". El este mai mare
sau mai mic în func ție de propor ționalitatea dintre cre șterea de pre ț și creșterea cererii. Oricum,
însă, el este mai mic decât atunci când pre țul rămânea constant.
Din aceste împrejur ări rezultă, la modul sintetic exprimat, c ă cererea la un serviciu de mediu
poate să crească atât în condi țiile unui pre ț stabil cât și a unui pre ț în creștere. În primul caz
avem de-a face, de obicei, cu un pre ț subvenționat. Cre șterile de costuri antrenate de cheltuielile
privind îmbun ătățirea srviciilor de mediu sunt acoperite de autoritatea public ă. În cel de-al

52doilea caz piața liberă este lăsată să-și facă datoria. Beneficiarul serviciului de mediu de o
calitate mai înalt ă suportă direct, pe calea pre țului plătit, plusul de confort.
Și într-un caz și în altul serviciul de mediu de o calitate mai ridicat ă costă mai scump. În
ambele cazuri cump ărătorul acestui serviciu suport ă diferența de cheltuial ă. Deosebirea ține de
faptul că în prima ipostaz ă plătește indirect, prin impozite și taxe către stat care, în numele s ău,
subvenționează costurile ridicate ale produc ătorului în timp ce, în cea de-a doua, es te plasat fa ță
în față cu furnizorul serviciului de mediu.
Oricum am judeca lucrurile plata serviciului se face de c ătre sonsumatorul s ău iar încasarea
lui se face de c ătre ofertantul produc ător. Și, în felul acesta, am ajuns la cel de-al doilea palier al
problemei cu care se confrunt ă dezvoltarea durabil ă, acela în care se încearc ă compatibilitatea
calității de produc ător cu cea de consumator pe fundalul asigur ării eficien ței. Odată situați aici,
putem afirma c ă, indiferent ce cale, indirect ă (stat protector) sau direct ă (piață) serviciul pentru
un mediu s ănător trebuie pl ătit. De acest pre ț profită producătorul. În acela și timp, to ți
producătorii acestor servicii calitazive sunt și beneficiarii lor. De un parc îngrijit, de un loc de
recreere, vân ătoare, pescuit etc., nu beneficiaz ă doar cel care "consum ă" acest serviciu; în
aceeași postură se poate afla și cel care a contribuit la "produc ția lui".
Din punctul acesta de vedere, chiar dac ă el ar ceda la pre ț și ar încasa un profit mai mic ar fi
recompensat din plin de calitatea și puritatea mediului în care el însu și trăiește. Iar sănătatea
dobândită pe aceast ă cale, fără de care nu este de conceput o via ță de calitate, înseamn ă mai mult
decât pierderea material ă în dimensiunea profitului.
Iată-ne în fața unui aspect care deja a atras aten ția economi știlor, și nu numai. Ei, în mod
deosebit, încearc ă în ultima vreme s ă extindă analiza cost-beneficiu unor domenii care în mod
tradițional s-au plasat în afara unor astfel de cercet ări. Așa de exemplu, de și producția de alcool
este una dintre cele mai rentabil e, din punctul de vedere al produc ătorului, economi știi și
sociologii încearc ă și reușesc să demonstreze, cu proba datelor statistice, c ă reducerea cantit ății
de alcool și, în general, lupta împotriva alcoolismului se soldeaz ă cu rezultate pozitive
compensatorii cum ar fi: cre șterea gradului de s ănătate, reducerea num ărului de șomeri, cre șterea
duratei active de via ță, reducerea procentului de handicapa ți la naștere etc. Exact în acee și
termeni se pune și problema tutunului.
În aparen ță, asemenea ini țiative sau ac țiuni par a atenta direct la eficien ță. Dacă dorim îns ă
să ținem seama de tot ceea ce înseamn ă progres social uman, dac ă dorim ca cei care vin dup ă noi
să se nască sănătoși, fizic și psihic, s ă beneficieze de un aer respir abil, de inputuri suficiente
pentru produsele de care au nevoie, de ap ă potabilă etc. atunci va trebui s ă ne schimb ăm și
modul de a gândi despre eficien ță, să ajungem la noi paradigme. Pentru c ă, odată ce judecățile
pur cantitative sau de strict ă eficacitate nu vor mai domina; odat ă ce se va în țelege că achiziția

53nesfârșită de bunuri și creșterea permanent ă a profitului nu înseamn ă automat dezvoltare și
progres; odat ă ce profitul nu va mai fi alfa și omega oric ărei acțiuni practice și se va înțelege că
bunăstarea, inclusiv a celui care urm ărește, obiectiv, ob ținerea profitului înseamn ă și altceva
decât diferen ța între ceea ce încaseaz ă și ceea ce cheltuie ște; odată ce, în afâr șit, finalitatea
social-uman ă a creșterii va fi plasat ă pe primul plan, atunci, și numai atunci, se va în țelege că
dând curs dezvolt ării durabile nimeni nu va av ea de suferit, nici m ăcar eficien ța. Altfel, dac ă
vom plasa în continuare profitu l pe primul plan, chiar dac ă PPP (principiul poluatorul pl ătește)
va fi aplicat cu rigurozitate, exist ă șanse reale de a îngusta baza resu rselor, de a încuraja risipa și,
mai ales, de a degrada mediul. Or, în numele pricipiilor pe care le sus ține și care, la rându-le,
sunt subordonate vie ții în general ca valoare fundamental ă, prezent ă și viitoare, filosofia
dezvoltării durabile î și propune s ă ne conștientizeze c ă urmărind finalitatea socio-uman ă a
dezvoltării nu avem ce pierde; c ă, așa cum sublinia la vremea sa Pareto, importan ța faptelor
contează mai mult decât num ărul lor.

5. Economia mediului
Economia mediului reprezint ă o provocare pentru teoria dezvolt ării durabile în m ăsura în
care ea încearc ă, printre altele și tentativa de a umaniza și ecologiza economia. Și, dacă își
fixează atari ținte, atunci ea se confrunt ă cu o problemă – cea a integr ării mediului și a
problemelor sale în structura și filosofia teoriei economice neoclasice . Spunem aceasta pentru c ă
demersul neoclasic pe terenul economiei a fost și a rămas, în pofida tuturo r criticilor, dominant.
Iar adaptarea sa la cerin țele dezvolt ării durabile și, îndeosebi, la problematica specific ă mediului,
nu este o chestiune facil ă. Fac dificil ă sarcina, atât inner țiile puternice ale unui sistem teoretic,
doct, academic, superformalizat și, prin aceasta, epatant dar desprins de realitate, cât și limitele
impuse teoriei de concrete țea fenomenologiei mediului ca atare.

5.1. Abordarea neoclasic ă
Am mai avut prilejul s ă spunem c ă teoria neoclasic ă este, față de mediu, una frustrant ă și, în
mare parte, neutr ă. Atitudinea î și trage seva din adev ărurile formulate de economi știi și filosofii
economiei politice clasice care, cu mici excep ții, asimilau economia și regulile ei modelului
newtonian al unui univers mecanic și repetitiv. Univers în care orologiul suprem, pia ța, pendula,
cauzal și imperturbabil, între cerere și ofertă. Dacă cele dou ă componente care au definit
sistemul nu se împ ăcau, prin semnalul numit pre ț, cererea se adapta oferte i sau invers, oferta se
comprima sau dilata pentru a corespunde dimensiunilor cererii. Pe acest sistem de judecat ă au
fost construite celebrele modele ale echilibrului, par țial și, în mod explicit, general. Aceast ă
viziune a stat la baza "tri unghiului magic" clasic (pre țuri stabile, cre ștere economic ă permanent ă

54și ocuparea deplin ă a forței de munc ă) după cum, tot ea, l-a sprijinit pe Walras sau Pareto în
elegantele lor construc ții; construc ții în care o eventual ă deviație sau disfunc ționalitate nu e
decât un simplu accident; construc ții care se vor dovedi, cu timpul, cutii goale, cu ambalaj
strălucitor dar al c ăror conținut trimite la ireal și impersonal.
Abordând totul în termeni monetari, teoria neoclasic ă a susținut un discurs în baza c ăruia
totul este reglabil, m ăsurabil și adaptabil nevoilor umane. Singura condi ție pusă este ca pia ța să
fie lăsată să-și exerseze rolul r ău de regulator principal al vie ții economice.
Important pentru tema noastr ă este de re ținut că sub zodia acestei filosofii economia a fost
tratată unidimensional , ruptă din realul existen țial și, în principal, rupt ă de natur ă.Gestiunea
resurselor naturale n-a intrat nicicum în conflict cu mediul exterior pentru c ă de mediul exterior
s-a făcut abstrac ție. Sau, s-a plecat de la premisa p ăguboasă că dacă ceva face bine economiei n-
are cum s ă facă rău naturii și mediului înconjur ător. Resursele naturale au fost privite în forma
lor de stocuri exploatabile iar accesul la ele a fost gândit ex clusiv prin prisma logicii pie ței:
trebuie să acceadă acolo mâinile și mințile care se pricep cel mai bine s ă le pună în valoare. De și
statisticile mondiale au reliefat, nu odat ă, caracterul lor epuizabil, finitatea lor n-a interesat, sau
nu în primul rând. Este releva nt în acest sens faptul c ă primele șocuri ale petrolului n-au fost
percepute drept crize în termeni fizici ci crize ale pre țului acestuia.
Revenim spre a sublinia ideea de baz ă că în concep ția neoclasic ă relația economiei cu natura
înconjurătoare a fost una neutr ă. Dar, așa cum în rândul clasicilor au fost și economi ști care au
făcut excep ție de la regul ă, și în cazul neoclasicilor s-au g ăsit reprezentan ți care prin ideile lor,
au ieșit din rând. Citabili sunt A. Marshall și A.C. Pigou. Primul a introdus termenul de economii
externe , al doilea pe cel de externalit ăți. Prin aceasta, ambii au vrut s ă atragă atenția asupra
împrejurării că, totuși, între economie și natură există o relație de interdependen ță și că în
virtutea acestei leg ături resursele, calitatea și cantitatea lor, pot fi af ectate. Procesele economice
se soldeaz ă, astfel spus, și cu externalit ăți. Situația de externalitate se definește prin existen ța
unui efect extern pozitiv sau negativ (câ știg sau pierdere) rezultat al unei ac țiuni inițiate de un
producător sau consumator și pentru care lipse ște compensa ția, valoric ă sau de orice alt ă natură.
Intereseaz ă, aici, mai pu țin externalit ățile externe pozitive. Chiar Pigou a expediat problema prin
celebrul s ău exemplu al activit ăților horticole și apicole care se intercondi ționează și-și oferă
servicii reciproce. I-au atras în mod special aten ția externalit ățile negative; exemplul fumului
produs de furnalele uzinelor cu efecte negative asupra celor di n jur este, deasemeni, cunoscut. Și
acest fapt nu este întâmpl ător pentru c ă tocmai externalit ățile negative înseamn ă pierderi de
utilitate cauzate bunurilor, pers oanelor sau naturii. Chemat ă să rezolve problema, pia ța va
constata existen ța unor distorsiuni în modul clasic de alocare a resurselor. Solu ția lui Pigou a fost
de internalizare a efectelor externe . Cu alte cuvinte, pierderea provocat ă prin actul produc ției sau

55al consumului s ă fie suportat ă de cel responsabil. Dintr-o atare concep ție s-a năascut Principiul
Poluatorul Pl ătește (PPP) care în 1985 și-a primit consfi țirea țărilor membre OECD printr-o
"Declarație cu privire la viitorul resurselor de mediu" în care, textual, se arat ă că "cel care
poluiază trebuie s ă suporte toate cheltuiel ile necesitate pentru a as igura o stare acceptabil ă
mediului"63.
Atenționând că vom reveni asupra acestui principiu spre a-i dezv ălui plusurile și minusurile,
reținem, pentru moment, c ă soluția lui Pigou concretizat ă, peste ani, în PPP a însemnat o bre șă în
modelul clasic și neoclasic de a privi problema rela ției economie – natur ă. Ea a avut semnifica ția
unui semnal c ă naturii i se poate întâmpla ceva ca urmare a procesului de produc ție sau de
consum; c ă ea nu este un sac f ără fund din care to ți întreprinz ătorii pot lua cât vor f ără
consecințe, dimpotriv ă, în urma acestei ac țiuni a lor se poate pr oduce poluare sau risip ă și, ca
urmare, cineva trebuie s ă răspundă pentru ele. Mai mult, s-a luat act c ă resursele de mediu au un
preț de care pia ța trebuie s ă țină seama.
5.1.1. Abordarea neo-neoclasic ă
Înțelegem prin abordarea neo-neoclasic ă linia de cercetare care, începând cu Von Neumann,
E. Morin și continuând cu H. Dally, R. Norgaard, R. Bernstein, P. Christensen (SUA), M.
Slesser, P. Ekins (Anglia), Tamano i, Murota (Japonia), R. Passet ș.a. (Franța) și încheind cu
revoluția inițiată de N.G. Roegen, încearc ă o analiză multidimensional ă a economiei. Una în care
economia nu este decât un subsiste m, printre altele, al realit ății înconjur ătoare; realitate ea îns ăși
finită și măsurabilă. În cadrul acestui ansa mblu economia trebuie s ă ia act că nu are o existen ță
de sine st ătătoare; că este obligat ă la relații de armonie cu mediul soci al-cultural, natural etc. fa ță
de care se afl ă în raporturi obiective de cauzalitate; c ă lipsa armoniei poate atrage consecin țe cu
efecte grave; c ă, în acest cadru, natura și mediul ambiant, în general, nu mai reprezint ă doar
surse de materii prime, furnizori de oxigen sau re ceptori pasivi de poluare ci sisteme proprii cu
legile lor de mi șcare și echilibre proprii; și că, în sfârșit, optimizarea sistemului economic nu mai
poate fi gândit ă după un registru de judecat ă potrivit c ăruia natura sau omul intr ă la "factori
reziduali".
5.1.2. Principalele probleme ale trece rii de la abordarea unidimensional ă la cea
multidimensional ă
Trecerea de la un mod de analiz ă la altul a pus tuturor celor interesa ți probleme serioase, în
principal de ordin metodologic. În c ăutarea solu țiilor, un singur economist adopt ă o atitudine
radicală. Îl numim pe Nicolae Georgescu Roegen. Renun țând la favorurile modei intelectuale a
vremii de a trata totul prin prisma legii cererii și ofertei în manier ă neoclasic ă, Roegen propune,

63 *** Economic Instruments for Environmental Protection , OECD, Paris, 1989.

56după o severă critică adusă teoreticienilor standard, (critic ă care, în parantez ă fie spus, îl va costa
premiul Nobel pentru economie) un mod total nou de abordare a temei: de sprinderea de teoria
neoclasică și încercarea de a construi o nou ă paradigm ă care să susțină o nouă teorie adaptat ă
problemelor mediului. Pân ă când acest lucru s ă se produc ă, merită subliniat efortul celorlal ți
economiști de a adapta teoria standard la noile cerin țe impuse de luarea în considerare a mediului
natural. Nici aceast ă tentativă nu se dovede ște a fi facil ă, dimpotriv ă. Preocupat de greut ățile
acestui demers, de înglobare în paradigma st andard a problemelor mediului, Jean-Marie
Harribey consider ă că există două mari categorii de limite – logice și metodologice – ce
îngreuneaz ă integrarea mediului în teoriile cunoscute ale echilibrului general64.
Limitele logice se referă, în concep ția autorului citat, la:
a) Dificultăți în definirea optimului
Acestea rezult ă, în primul rând din existen ța externalit ăților. Simpla lor prezen ță împiedic ă
atingerea unui optim de tip Pareto. Numai "dac ă victimele polu ării cotizeaz ă pentru a finan ța
depoluarea, criteriul lui Pareto este satisf ăcut și aceasta, deoarece, victimele î și amelioreaz ă
propria lor situa ție fără ca cea a poluatorilor s ă se degradeze…"65. O astfel de situa ție nu este îns ă
nici compatibil ă și nici consonant ă cu un echilibru consuren țial. Despre optim nici nu poate fi
vorba. În plus se pune în discu ție, pe fundalul ofer it de exemplu polu ării, faimoasa tez ă a "Școlii
Drepturilor de Proprietate"66; teza lui Ronald Coase sau D ouglas North despre proprietatea
privată ca rezultant ă a unui proces evolutiv de rentabilizare social ă și contractual ă; teză potrivit
căreia proprietatea privat ă nu este produsul unei spolia țiuni pe calea acumul ării primitive ci
rezultatul evolu ției în linie dreapt ă a unui contract social conce put spre a face economie de
costuri;gândit spre a realiza o tranzi ție, în timp, de la un cadru esen țialmente haotic, al
servituților comune generate de administrarea bunu rilor colective la unul al responsabilit ăților
precise și clar determinate. Dup ă opinia reprezentan ților școlii amintite, tocmai evolu ția
structurii drepturilor de proprietate de la una haotic ă colectivist ă la una individualist ă, explică
progresul societ ății. Și tocmai dintr-o asemenea perspectiv ă explică ei cum o firm ă particular ă
oferă garanția unei maxime eficacit ăți grație unei maxime motiva ții din partea de ținătorilor de
capital în timp ce firma public ă are toate perspectivele de a fi mai pu țin rentabil ă întrucât, aici,
nimeni nu este, individualice ște, proprietarul rezultatelor.

64 Jean Marie Haribez, Le développement soutenable , lucr.cit. , p.49-64.
65 Ibidem , p.50.
66 Vezi, în acest sens, " Școala Drepturilor de Proprietate" în Ion Pohoa ță, Doctrine economice universale , vol. 2
Contemporani , Edit. "Gh. Zane" Ia și, 1993; 1997.

57Acest impecabil ra ționament p ălește, din p ăcate, atunci când în analiz ă este acceptat ă
poluarea. În condi țiile în care poluatorii sunt, de fapt, pos esorii drepturilor de proprietate ei ar
trebui să fie și proprietarii absolu ți ai "rezultatului" numit poluare. Numai c ă recunoașterea
calității de proprietar de poluare nu este chiar la îndemân ă. Nu de pu ține ori autoritatea public ă
trebuie să intervină pentru a impune aplicarea "principiului poluatorul pl ătește". Și, atunci, ce
relevanță mai are no țiunea de progres al societ ății dacă cel aflat la cap ăt de drum, poluatul, nu
este ajutat de mecanismul concuren țial și trebuie s ă facă apel la autoritatea public ă pentru a fi
protejat?
În al doilea rând , externalit ățile nu sunt altceva decât un reflect al polu ării iar poluarea
poate pune serioase probleme realiz ării echilibrului. Aceasta pentru c ă nu putem vorbi de
echilibru general f ără să includem, aici, și echilibrul ecologic. Or, cu toate compens ările bănești
realizate între poluatori și poluanți, mediul, odat ă afectat de poluare, r ămâne cu aceast ă
"traumă". Vrem s ă spunem, cu alte cuvinte, c ă aplicarea PPP poate rezolva o problem ă financiar ă
legată de mediu dar nu poate acoperi 100% efectul negativ al agresivit ății asupra naturii; sau,
nevoia de echilibru economic induce, nu odat ă, dezechilibre ecologice dup ă cum, căutând
echilibrul ecologic putem crea surs e pentru dezechilibre economice.
b) Dificultăți în evaluarea monetar ă a elementelor naturale
Teoria economic ă clasică și neoclasic ă și-a făcut din calculul economic monetar un suport al
rigorii și modernit ății sale. Încerc ările venite dinspre r ăsărit, de a apropia teoria de realitate prin
înlocuirea termenilor monetari cu analize în termeni fizici au frizat, în ultim ă instanță, ridicolul.
Relativ și la o astfel de experien ță nereușită, nu exist ă nici un motiv pentru a se renun ța la un
bun câștigat, la analizele valorice. În acela și timp, cei preocupa ți de problemele dezvolt ării
durabile constat ă că există anumite dificult ăți legate tocmai de modul de comensurare valoric ă a
elementelor de mediu.
Este, fără îndoială, de înțeles că tot ce ține de mediul natural are o utilitate care poate fi
apreciată și, în baza acestui fapt, se poate stabili un pre ț. Dar a aprecia utilitatea unui parc, a
aerului curat sau a covorului de flori dintr-o gr ădină publică nu e acela și lucru cu a stabili,
ordinal sau cardinal, utilitatea unui kilogram de ca rne sau a unui autoturism. Intervin aici greut ăți
de calcul. Este difici l de a formula o func ție de utilitate derivabil ă pentru a stabili, apoi, ecua ția
de egalitate (sau inegalitate) între raportul pre țurilor și raportul utilit ăților marginale. Nu mai
puțin dificil este de a st abili costurile de reproduc ție a elementelor naturale. Dac ă se admite c ă,
indiferent de forma teoriei valorii (bazat ă pe utilitate sau pe munc ă consumat ă) munca r ămâne în
înlănțuirea de circumstan țe care conduc la valoare ca sursa principal ă, trebuie s ă admitem și teza
că valoarea în general nu este dat ă de munca necesar ă pentru producerea bunurilor ci pentru
reproducerea lor în condi țiile curente ale pie ței. Or, în condi țiile în care se admite și faptul c ă

58elementele naturale sunt epuizabil e, problema costurilor de reproduc ție devine superflu ă. În plus,
nici actualizarea va lorilor elementelor naturale nu se supune calculelor tradi ționale cunoscute. Și
nu se supune, în principal, gra ție neconcordan țelor dintre durata ciclului biologic, natural și cea
a ciclului economic . Actualizarea presupune, prin defini ție, raportarea la un timp determinat
care, pentru gestiunea economic ă a bunurilor, este un timp scurt. Este scurt fa ță de ceea ce
înseamnă secolul sau chiar mileniu pentru ciclurile vitale care se deruleaz ă în biosfer ă,
atmosferă, hidrosfer ă, litosferă etc. și care asigur ă sincronizarea și stabilitatea ciclurilor de via ță
pe pământ. Tocmai diferen ța de decalaj și de ritm între ciclurile economice și cele naturale
impune adaptarea calculelor de actuali zare acestui specific pe care-l ofer ă natura, lucru care nu
este ușor de realizat.
Dar, în pofida tuturor acestor greut ăți, teoria economic ă a înregistrat deja progrese. Fie la
propunerea ONU, fie din proprie ini țiativă, economi știi stabilesc "bilan țuri materiale" unde
inputurile și autputurile sunt descrise în form ă materială, fizică. Unii autori67 vorbesc chiar de
"metabolismul energetic al ora șelor" pentru a demonstra c ă mediul înconjur ător nu este doar un
simplu receptacol pasiv și că activitățile economice se pot exprima și în termeni energetici
pentru a afla, astfel, impactul lor asupra me diului natural. De asemenea, contabilitatea na țională
tradițională s-a îmbog ățit, grație contribu ției unor autori, cu ceea ce poart ă numele de "Conturi
ale patrimoniului natural" în care Fran ța are deja o tradi ție recunoscut ă și pe baza c ărora se
poate urm ări și analiza orice mi șcare și mutație privind p ădurile, apele, pescuitul, vânatul, flora
și fauna sălbatică, aerul, solul, eroziunea etc.
c) Dificultăți în crearea unei pie țe a mediului
Elementele ce dau configura ție a ceea ce numim la modul generic natur ă nu se pliaz ă
perfectamente pe o logic ă a pieței libere a șa cum ne-a obi șnuit teoria economic ă clasică și
neoclasică. În pofida argumentelor unor sus ținători ferven ți ai valen țelor atotcuprinz ătoare a
mecanismelor de pia ță, formarea și funcționarea unei pie țe a activelor naturale întâmpin ă
dificultăți.
Ele deriv ă, în primul rând , din specificul evalu ării monetare. Chiar dac ă aplicarea PPP
implică consimțăminte de plat ă, dimensionate b ănește, din partea poluatorilor sau chiar dac ă se
procedeaz ă la constituirea unor fonduri tampon de compensa ție între genera ții, măsurabile, de
asemenea, în bani, este clar c ă e nevoie de o alt ă logică decât cea a m ărfii clasice care se
ofertează sau se cere pe pia ță după toate regulile cunoscute.
Apoi , nu e simplu de identificat actorii pie ței. Bunurile naturale sunt, de principiu, bunuri
colective. E greu, uneori imposibil s ă privatizezi un parc na țional așa cum e dificil s ă privatizezi

59o centrală nucleară. Or, fără drepturi de proprietate individual ă clar stabilite pia ța nu poate
funcționa în mod normal. Regimul de bunuri colect ive a elementelor naturale induce o mare
labilitate a statutului de poluato r sau poluat. Unul poate trece fo arte bine în locul altuia f ără ca
problema de fond s ă fie în vre-un fel rezolvat ă.
Am putea spune, în al treilea rând, că și în cazul unei pie țe obișnuite vânz ătorul poate fi și
cumpărat; dar și invers. Numai c ă, în cazul bunurilor ce configureaz ă natura întâlnim un actor a
cărei prezen ță face dificil ă sau imposibil ă funcționarea unei pie țe concuren țiale. Este vorba
despre Stat. Prezența lui este reclamat ă de impunerea unor taxe sau stabilirea unor m ăsuri, cu
caracter preventiv sau reparatoriu privind s ănătatea mediului. Or, este bine știut că asemenea
acțiuni perturb ă sistemul de prte țuri și transform ă piața concuren țială într-o pia ță dirijată.
Așa cum s-a spus deja, trecerea de la cercetarea unidimensional ă la cea multidimensional ă
presupune și depășirea unor obstacole metodologice . Ele se refer ă, în principal, la:
a) Locul omului și a naturii în cadrul analizei economice
Întreaga gândire neoclasic ă este construit ă pe suportul lui homo oeconomicus ra ționalis ,
entitate abstract ă, ruptă de mediul în care s-a n ăscut și s-a format pentru a se afirma într-alt
mediu, al concuren țtei dure, unde principalele coordonate ale ac țiunii sale sunt satisfac ția, pentru
consumator, maximizarea pr ofitului, pentru produc ător. Cu aceste nume impersonale, de
producător sau consumator ca actori principali " știința economic ă s-a dovedit a fi știința gestiunii
unui lucru mort – capitalul sub forma sa financiar ă"68. Individul a fost plas at în afara mediului
său natural. Ceea ce a contat a fost doar ra ționalitatea sa perfect ă, manifest ă exclusiv în actul
producției și al consumului. Dac ă aceeași schemă, a raționalității fără greș a operat și monitorizat
acțiunea individului în rela țiile sale cu familia, prietenii, institu țiile, mediul etc. a fost o
chestiune ce n-a interesat știința economic ă. Individul a interesat doar în dubla calitate amintit ă
și ca forță de munc ă reproductibil ă prin reproducerea mijloacelor care asigur ă consumul acestei
forțe de munc ă. Marea problemă pe care o are de rezolvat analiza multidimensional ă este de a
schimba sensul rela ției spre a vedea în om o finalitate căruia i se subordoneaz ă celelalte calit ăți
și funcții atribuite de pia ța liberă.
Pe un registru similar al an alizei va trebui încadrat ă și problematica naturii . Producția,
reproducția sau echilibrul, ca preocup ări punctuale ale științei economice clasice și neoclasice,
au lăsat în exteriorul analizei universul ambiental. Mediul a fost perceput doar în calitatea sa de
capital și, îndeosebi, sub forma sa de capital b ănesc. Cu ipoteza resurselor naturale inepuizabile,
găsirea echilibrului, sub bagheta cunoscutului commissaire-priseur walrasian, n-a fost o

67 H. Odum, Energy Basis for Man and Nature , Mc Graw Hill, New York, 1983.
68 R. Passet, L´economique et le vivant , Economica, Paris, 1996, p.39.

60chestiune dificil ă, dimpotriv ă. Existent f ără probleme și exploatabil ra țional spre a asigura
maximum de rentabilitate, capitalul a reprezentat o ipotez ă comodă pentru economia standard.
O analiză multidimensional ă va trebui s ă ia act că ceea ce se nume ște capital, în individualitatea
sa fizică, reprezint ă o parte a unei naturi finite și fragile care- și poate pierde cu u șurință
echilibrul atunci când este perturbat ă sistematic spre a satisface dorin țele lui homo oeconomicus.
b) Ireversibilitatea și inevitabilitatea procesului de rentabilizare
Atât economia cât și știința economic ă tradițională care a inspirat-o au privit rentabilitatea și
eficiența ca pe procese intime legate de îns ăși esența progresului. Și, indiferent de pe ce pozi șie
privim lucrurile, aceast ă idee este atât de adânc înr ădăcinată și atât de organic prins ă în textura
filosofiei pie ței libere c ă a încerca s ă schimbi sensul acestei matrici pare o sarcin ă sortită
eșecului dac ă nu o iluzie. În condi țiile în care cre șterea productivit ății muncii a fost privit ă ca o
lege economic ă obiectiv ă iar sporul produsului intern brut s-a identificat cu bun ăstarea și
civilizația e greu, dac ă nu imposibil, s ă convingi pe cineva de contrariu. Și totuși, se pare c ă
știința economic ă va trebui, sub raport metodologic s ă accepte c ă balanța input – autput nu poate
fi tot timpul favorabil ă pentru ie șiri. Dacă legea entropiei va cuceri min țile celor ce au în mâini
soarta economiei și a societ ății și dacă generațiile viitoare vor vorbi pe limba lui Georgescu –
Roegen, neîndoios c ă o asemenea împrejurare va zdr uncina serios paradigma neoclasic ă și va
obliga știința economic ă la mutații și reconsider ări radicale.
c) Tipul de cauzalitate
În marea lor majoritate, economi știi și-au dat seama c ă fenomenele și procesele economico-
sociale sunt interdependente. Ra țiuni de analiz ă și de facilitare a în țelegerii i-au condus îns ă la a
împărți variabilele modelelor în dependente și interdependente. Între acestea au c ăutat să
stabileasc ă sensul rela ției de cauzalitate. Și au recurs la acest lucru, au încercat s ă explice cauzal
fenomenele economice, din dorin ța și nevoia de obiectivizare a înțelegerii. Cu alte cuvinte,
recursul la principiul cauzalit ății s-a făcut din dorin ța și necesitatea ca discursul teoretic s ă
devină unul științific, să capete logic ă și coerență. Și, mai mult, s-a vrut ca prin aceast ă strategie
să se depășească vechea schem ă raționalist – subiectiv ă în care totul, sa u aproape totul, era
explicat prin voința umană.
Cu timpul, cei care au recurs la schema rela ției cauzale obiective, dup ă care atunci când
există un fenomen oarecare A (efect), în mod cert exist ă și un fenomen B (cauz ă) care l-a
precedat și l-a produs, și-au dat seama c ă acest lucru nu înseamn ă, automat, obiectivizarea
științei economice. Și-au dat seama c ă principiul î și are limitele lui. Au v ăzut că, pedalând
excesiv în aceast ă direcție, scoatem omul, îl înstr ăinăm de perspectiva sa natural ă care este una
de tip acționalist. Au v ăzut apoi, c ă drumul, calea analitic ă de la cauz ă la efect sau, dup ă caz,
reconstituirea sa înseamn ă de principiu, formalizare, recurs la matematic ă. Or, în condi țiile în

61care s-a recurs la calea logic ă a cauzalit ății pentru a ie și de sub "mitul naturii umane" și a intra pe
terenul ra ționalului și obiectivului, excesul de matematic ă poate duce, ca o capcan ă, la un alt mit,
cel al formalismului.
Astăzi, mai mult decât oricând, economi știi sunt obliga ți să conștientizeze și să recunoasc ă,
vrând, nevrând, c ă știința economic ă își are o specificitate a ei. Aici, în rela ția de cunoa ștere,
subiectul este, în acela și timp, obiect de studiu . Chiar dac ă același obiect, individul, este privit în
circumstan țe diferite de consumator sau produc ător, de exemplu, rela ția de cauzalitate nu poate
să fie pusă și nu conduce, func țional, la acela și grad de obiectivitate ca în fizic ă sau chimie. În
perspectiva dezvolt ării durabile, când omul nu mai poate fi privit ca instrument sau obiect de
analiză ci ca finalitate, acest lucru nu numai c ă nu va deranja pe nimeni dar va fi asimilat cu
normalitatea. Apoi, întoarcerea la perspectiva unei analize în care omul se afl ă în centrul
universului nu va înse mna un deserviciu adus științei economice. Dimpotriv ă, o va readuce la
marea familie a științelor sociale din care face parte și în care elementul moral și uman constituie
principalul material de reflec ție și căutare.
Pe aceeași schemă logică va trebui plasat ă și natura. Atâta vreme cât, aici, rela țiile de
interdependne ță țin de perenitatea naturii și de puterea ei regeneratorie, cauzalitatea liniar ă
directă în genul cauz ă-efect nu- și mai găsește nici locul și nici forța explicativ ă. Dimpotriv ă,
circularitatea , explicând o natur ă capabilă să se hrănească din propriile ei de șeuri, va oferi
adevărată măsură și oglindă a unei realit ăți ea însăși circulară.

IV. Politicile dezvolt ării durabile

Începem discursul pe aceast ă problemă prin a face câteva preciz ări:
Întâi de toate, dorim s ă reamintim c ă la soluții și instrumente necesare pentru a implementa
dezvoltarea sustenabil ă nu se recurge acum, pentru prima dat ă. Încă înainte ca termenul s ă fie
consacrat, o experien ță începuse deja s ă se câștige. Astăzi, această experiență, în măsura în care
a dat roade, este transmisibil ă; este asimilabil ă în grade și proporții diferite func ție de situa ția
socio-economic ă a fiecărei țări ca și de poten țialul tehnic și uman de care se dispune pentru a
pune în practic ă politici de dezvoltare durabil ă.
În al doilea rând, e bine a se ști că discursul pe tema dezvolt ării durabile a antrenat dispute
doctrinare plasabile pe o gam ă variantă. Unii își situiază soluțiile în registrul gândirii socialiste
sau social-democrate.Nu pu ține sunt, în domeniu, vocile liberale, care concureaz ă cu cele

62etatiste, dup ă cum exist ă și opinii ale unor personalit ăți sau institu ții internaționale exprimate cu
pretenția neutralit ății față de vre-o ideologie.
În al treilea rând, se impune din start constatarea c ă, indiferent pe ce fundal doctrinar se
produc, politicile dezvolt ării durabile poart ă amprenta etaticului. Chiar și atunci când dezbaterile
sunt angajate de liberali convin și că piața este solu ția cea mai potrivit ă pentru reu șită, cel puțin
sub raportul instrumentelor de politic ă la care se recurge, statul nu r ămâne un simplu "paznic de
noapte".
În al patrulea rând, experien ța o arat ă, politicile dezvolt ării durabile au excelat,
preponderent, pe terenul mediului înconjur ător. De altfel, ecodezvoltarea s-a dovedit a fi, la
început, termenul inspirat pentru a desemna pro cesul prin care problemele mediului trebuiau
incluse în teoria dezvolt ării economice. Nu spunem c ă s-a greșit făcându-se din mediu o
preocupare serioas ă și absolut necesar ă. Spunem doar c ă, prin canalizarea eforturilor pe o
singură direcție, s-au neglijat celelalte aspecte ale dezvolt ării durabile, îndeosebi sociale și
culturale.
Și, în sfârșit, în al cincilea rând, și înainte de a defini principalele direc ții ale unei reale
politici în domeniu, socotim necesar ă sublinierea c ă dezvoltarea durabil ă trebuie privit ă mai mult
ca o filosofie decât ca o re țetă de măsuri pe care cineva le fixeaz ă și altcineva le execut ă. Sau
poate mai inspirat, ca s ă-și găsească sorți de izbând ă, dezvoltarea durabil ă trebuie s ă devină o
stare de spirit tr ăibilă, deopotriv ă, de toți laolaltă și de fiecare în parte.

IV.1. Cre șterea zero – solu ție utopică dar inspiratoare de solu ții realiste
A) Plusuri și minusuri ale teoriei cre șterii zero

Dintre solu țiile cu mare ecou și care a generat vii și serioase dispute cea care a sugerat o
creștere zero pentru a ie și din impas ocup ă un loc special. Veni nd dinspre o institu ție serioas ă
cum este aceea a Clubului de la Roma, studiul so ților Meadows a atras cu atât mai mult aten ția.
Reamintim c ă cei doi autori ai proiectului au plecat de la datele statistice mondiale care
indicau, la nivelul anilor '70, o cre ștere excesiv ă a popula ției, degradarea solului, asfixierea
orașelor suprapopulate și poluate, epuizarea resurselor de ma terii prime nereproductibile, topirea
ghețurilor polare cu posibilitatea unor inunda ții catastrofale, poluarea apei și aerului prin
produșii derivați ai industriei etc. În baza analizei acestor date s-a ajuns la concluzia c ă o stopare
a creșterii economice ar st ăvili și tendința spre o evolu ție negativ ă a indicatorilor aminti ți.

63Nu încerc ăm o reeditare a criticilor produse în vreme la adresa acestei solu ții. Ne intereseaz ă
doar câteva concluzii desprinse din multit udinea atitudinilor exprimate pentru a ar ăta pe acest
fundal că soluția creșterii zero a gr ăbit apariția soluției creșterii durabile.
Mai întâi, raportul intitulat Limitele cre șterii a amorsat vii și interesante dezbateri pe tema
caracterului limitat al resurselor concretiz ate în valoroase studii ce se constituie și azi în serioase
baze de sprijin pentru reflec țiuni asupra viitorului. Catastrof ă sau o nou ă societate? Un model
latino – american al lumii ? al Funda ției Bariloche din Argentina avându-l pe Amilcar Herrera
drept coordonator și Omenirea la r ăspântie a lui Mhailo Mesarovit și Eduard Pestel nu sunt
decât un exemplu. F ără vre-o umbr ă de ideologie, aceste proiecte de dezvoltare a lumii au pus
sub tirul criticii intolerabilele decalaje dintre lumea bogat ă și cea săracă; imoralitatea risipei din
lumea dezvoltat ă în compara ție cu lipsa acut ă și cauterizant ă din lumea a treia; au reliefat faptul
contrariant "c ă în regiunile dezvoltate ale lumii, consumul material a atins proporțiile unei risipe
absurde"69, cu toate consecin țele ce decurg de aici.
Apoi , studiul amintit a atras aten ția asupra unui fapt real: resurs ele existente, îndeosebi cele
de materii prime și energie, sunt limitate. Numai c ă, de la aceast ă constatare, realist ă și necesară,
până la a sugera o solu ție de stopare a cre șterii drumul a fost prea simplist ales. S-a eludat, cu
bună știință sau din ne știință, șansa promi țătoare ca dimensiunea resurselor cunoscute s ă fie
multiplicat ă pe baza noilor descoperiri sprijinite de noile realiz ări ale științei și tehnicii. În plus,
nu s-a avut în vedere posibil itatea ca tipul cunoscut de cre ștere, care a alarmat prin risip ă, să fie
schimbat cu unul ra țional, bazat pe o alt ă matrice de valori și pe un alt mod tehnic de produc ție și
de consum.
În al treilea rând, proiectul cre șterii zero a fost o încercare de a sugera c ă orice model de
creștere economic ă trebuie gândit pe canoanele logicii, ferit de ideologie. Încercarea a r ămas la
nivel de sugestie pentru c ă, pe total, nu s-a reu șit o demonstra ție a faptului c ă dezvoltarea poate
fi desprins ă de textura socio-politic ă. Spre exemplu, atunci când se propune ca societatea
viitorului s ă fie una egalitară, care să permită participarea tuturor țărilor, în mod egal la
avantajele ce pot fi ob ținute pe calea schimburilor interna ționale, se constat ă lesne că această
propoziție conține o mare doz ă de ideologie. Încercarea și-a avut îns ă meritul ei, în principal de
obiectivizare a analizei pe domeniu, ceea ce nu e pu țin. Pe acest traseu deschis, eforturile de
modelare și formalizare matematic ă au contribuit, odat ă în plus, la cre șterea gradului de
științificitate și obiectivitate a unei științe în formare cum este Economia mediului.
În al patrulea rând, studiul se vrea unul global, nediferen țiat, construit îns ă pe premise și
valori apar ținând lumii bogate. Dar, de și baza de studiu o reprezint ă lumea dezvolt ării, soluțiile

64se pretind a fi valabile peste tot, i ndiferent de peisajul mozaicat, politic și economic, al lumii. Or,
este bine știut că fiecare țară și zonă își are problemele ei. Iar problema unei p ărți majoritare a
acestei lumi a fost și este subdezvoltarea. A propune acestei lumi o cre ștere zero este un act
imoral și perfid. În plus, o atare solu ție este potrivnic ă concepției dezvolt ării durabile. Dac ă se
acceptă creșterea zero genera țiile viitoare din țările slab dezvoltate sunt condamnate s ă trăiască
nu mai bine ci în mizerie perpetu ă. "Incomensurabil ă va fi ipocrizia țărilor bogate – spunea, la
vremea respectiv ă, Edgar Faure – dac ă în numele polu ării și al protec ției materiilor prime vor
cere oprirea cre ștereii economice. Oprirea sa u încetinirea ratei natalit ății pentru țările sărace,
adaugă autorul, este desigur necesar ă, dar ridicarea nivelului de via ță cultural, dezvoltarea
educației etc. sunt, în ultim ă instanță, cea mai bun ă cale a controlului na șterilor".70
Ceea ce a spus la nivelul anilor '70 Edgar Faure este valabil și astăzi. A opri cre șterea
economic ă nu este nici posobil și nici necesar. Multiplele consecin țe negative ale genului
cunoscut de cre șterea economic ă nu se datoreaz ă celor câteva procente în plus cu care PIB-ul se
amplifică după cum, nici cre șterea zero nu implic ă o înlăturare a tuturor acestor consecin țe.
În al cincilea rând, în analizele întreprinse ca și în planul solu țiilor propuse, studiile de genul
Limitele cre șterii procedeaz ă la extrapol ări curajoase dar hazardante care trimit, nu odat ă, la
utopie și rasism. Astfel, ce catastrof ă se evită prin stoparea cre șterii economice în lumea slab
dezvoltată? Sau, cum poate fi stopat ă creșterea popula ției în aceast ă lume, în mare parte
semianalfabet ă, decât prin solu ții de tip malthusianist care, de altfel, au atras oprobiul
contemporanilor și s-au expus unor virulente critici? Și, în fond, sporul de popula ție este o cauz ă
atât de important ă asupra falimentului cre șterii economice? Sau, pe alt plan, cât ă utopie și cât
realism prezint ă soluția prin care se propune ca societatea viitoare s ă fie una care se bazeaz ă nu
pe profit ci pe satisfacerea nevoi lor fundamentale? Nu pe inegalit ăți ci pe egalit ăți între oameni
și țări? Cum pot fi urmate, faptic, asemenea piste? Cum se poate remodela consumul în sensul
raționalizării lui, prin stabilirea unor "praguri critice" dincolo de care, acesta ar friza absurdul și
risipa corelat, pe de alt ă parte, cu stabilirea unor ven ituri minime pentru locuitorii țărilor în curs
de dezvoltare?
B. Soluții realiste și de perspectiv ă desprinse din critica teoriei cre șterii zero
Conștientizînd asupra impasului unei societ ăți bazate pe un consum ira țional de resurse,
criticile aduse modelului cre șterii zero au preg ătit și au deschis calea spre un nou tip de cre ștere
și dezvoltare, tip care, finalmente, va c ăpăta atributul de durabil ă sau sustenabil ă. Și l-au preg ătit
pentru că autorii acestor critici au ar ătat că:

69 M. Mesarovi ć, E. Pestel, Omenirea la r ăspântie , lucr.cit., p.13.
70 Edgar Faure, în Economie et société humaine , Denöel, Paris, 1972, p.274.

65• noul mod de produc ție trebuie s ă fie rațional cu utilizarea resurselor materiale,
financiare, umane etc.;
• noul mod de consum trebuie s ă fie potrivnic inutilului, artificialului, achizitivismului în
sine etc.;
• o adevărată finalitate a cre șterii economice trebuie s ă fie una social-uman ă și nu
mercantil ă;
• omul, ca scop suprem al cre șterii economice, trebuie s ă fie privit ca om
multidimensional; cu nevoi fizice dar și social-culturale; în plus, ca o fiin ță biologică
care trăiește în puternic ă interdependen ță cu mediul natural de care e bine s ă aibă grijă;
• noțiunea de calitate a vie ții înseamn ă ceva mai mult decât consumul propriu-zis de
bunuri materiale; la ea concur ă puritatea aerului, a apei, calitatea educa ției, a asisten ței
sociale, sanitare, juridice, religioase etc.
• abordările globale, cu privire la starea și folosirea resurselor, interesante și necesare,
trebuie înso țite de analize rea lizate în perimetrul unor regiuni sau țări.
Și direcțiile în care critica teoriei cre șterii zero a deschis ochii și noi orizonturi de cre ștere și
abordare ar putea continua. Socotim îns ă că principala "trezire" se traduce în s ădirea convingerii
că trăim pe o planet ă limitată și, în plus, c ă folosim resursele limitate ale planetei în mod
nesăbuit. De aici și soluțiile propuse:
1. Economia valorii în locul teoriei valorii
Atât teoria clasic ă cât și cea neoclasic ă au făcut din valoarea și din umbra ei pe pia ță –
prețul, probleme nodale. Fie în forma obiectiv ă a valorii – munc ă fie în cea subiectiv ă a valorii
bazată pe utilitate, factorii principali care s-au concurat spre a da substan ță valorii au fost
capitalul și munca; sau munca și capitalul, dac ă privim lucrurile în evolu ția lor secven țial –
istorică. În tot acest timp natura a fost tratat ă drept "cenu șăreasă". Și aceasta în condi țiile în care
"Ea a furnizat hran ă pentru for ța de munc ă, substanța pentru obiectele munc ii, energia pentru
mijloacele de munc ă și sursa pentru informa țiile de produs și tehnologie. Dup ă fiecare proces de
producție, Natura a încasat doar de șeurile materiale și de energie. În mare parte și după procesul
de consum premiul a fost similar; în pu ține cazuri, o parte din poten țialul economic tip servicii s-
a îndreptat spre elementul Natur ă pentru a reface ecosistemul afectat, pentru a replanta p ădurea
transformat ă în mobil ă, pentru a repopula râurile cu pe ște, pentru a repara terenurile degradate.
Teama de a avea prea pu țin potențial economic pentru pl ăcerile omului sau pentru refacerea
componentelor recunoscute de diferitele tipuri de teorii (când numai omul, când omul și

66capitalul, capitalul și pământul) l-a determinat pe decide ntul principal în ale reparti ției, omul, s ă
neglijeze Natura".71
A fost nevoie ca "vaccinarea" s ă fie puternic ă; a fost nevoie s ă se produc ă dezastre pentru ca
lumea să ia act că într-adev ăr, natura este "premiat ă" doar cu de șeuri și că vechile teorii ale
valorii în care doar munca și capitalul sunt socoti ți actori principali nu mai ofer ă o bază
explicativ ă reală. Așa s-a născut valoarea entropic ă care ne spune, inconfortabil, c ă utilizăm
resurse dintr-un depozit finit și că nu punem la loc în aceea și măsură în care consum ăm. Așa s-a
impus preocuparea pentru economia valorii care mut ă centrul analizei de la explicarea cauzelor
valorii la g ăsirea solu țiilor de economie a valorii; de a g ăsi, altfel spus, c ăi și metode prin care
substanța valorii, finit ă prin natura ei, s ă fie redus ă, cu păstrarea calit ății bunului în care se
încorporeaz ă. "Înclinația spre calitate" și nu spre cantitate, ca s ă folosim o expresie preferat ă de
Keynes, devine un imperativ pentru c ă, așa cum avertizeaz ă același Paul Bran, "Legea valorii
entropice nu ne va ierta dac ă nu vom trece de urgen ță la hrănirea Naturii cu servicii care s ă
reducă poluarea și să repare ce am stricat în anii «dezl ănțuirii industriale», a furtului de entropie
joasă, furt înso țit, în multe cazuri, de crim ă ecologică".72
Economia valorii trimite direct spre reducerea consumurilor specifice de materii prime și
energie . Cum știm că substanța naturală a bunurilor nu poate fi mic șorată dincolo de un anumit
prag, fără a pune sub semnul întreb ării însăși existența bunului, s-ar putea spune c ă o asemenea
soluție poate doar amâna momentul epuiz ării resurselor. Dac ă întregul r ămâne acela și, vom
ajunge mai târziu la consumul s ău total angajând și utilizând în descre ștere din con ținutul său;
dar totuși vom ajunge. De o asemenea concluzie pesimist ă nu putem sc ăpa decât dac ă avem în
vedere și celelalte "îndemnuri" la care critica teoriei cre șterii zero ne angajeaz ă. Și angajeaz ă
spre un nou tip de cre ștere, spre un nou mod de produc ție și de consum, spre un nou mod de a
privi timpul și informația.
2. Un nou mod tehnic de produc ție
Este un adev ăr spus, repetat și cunoscut c ă epocile se deosebesc nu numai prin ceea ce
produc ci și prin modul cum produc. Din cr itica unui mod tehnic de produc ție ia naștere, printr-
un proces al "distrugerii creatoare ", altul nou, adaptat noilor exigen țe; exigențe care vin dinspre
resurse, tehnica aleas ă, cerințele consumatorilor, natur ă etc. Prejudiciind grav natura și resursele
ei, noul mod de produc ție, impus de împrejur ările sfârșitului de secol XX și începutule de secol
XXI înseamn ă, sintetic exprimat, o întoarcere spre om și spre adev ăratele sale nevoi; spre

71 Paul Bran, Economia valorii , Editura Știința, Chișinău, 1991, p.87.
72 Ibidem , p.98.

67agricultura biologic ă și industriile curate; spre marg inalizarea industriilor "grele" și promovarea
industriilor bazate pe informa ție.
Este, acesta, r ăspunsul cerut de tarele unui mod tehnic de produc ție care a impus
schimbarea; un mod caracterizat de Constantin Sârbu, în plin ă atmosfer ă critică vis-à-vis de
raportul Limitele cre șterii, prin urm ătoarele trăsături:
" a) Se întemeiaz ă în prea mare m ăsură pe folosirea resurselor neregenerabile
ajunse într-un stadiu înaintat de exploatare. În prezent, (anul 1980 – n.n.)
aproximativ 97% din produc ția de energie industrial ă provine din
conbustibili fosili (c ărbune, petrol, gaze naturale), adic ă din resurse care nu
se regenereaz ă …
b) Deterioreaz ă grav natura și bazele generale ale vie ții …
c) Genereaz ă numeroase suprastraturi de conducere a proceselor de produc ție, la
nivelul întreprinderilor, ramurilor și pe ansamblul economiei na ționale, care
sustrag un mare num ăr de oameni produc ției nemijlocite.
d) Sporește, dincolo de m ăsura cuvenit ă în produc ția material ă, ponderea muncii
intelectuale în detrimentul celei fizice, cu efecte negative asupra organismului
uman.
e) Este pu țin integrat. Ramurile de produc ție sunt înc ă mult prea autonome și
divizate, cu efecte negative asupra utiliz ării resurselor materiale și umane. Din
acest motiv reciclarea unor produse sec undare este greoaie, costisitoare sau
imposibil ă. Deșeurile unor întregi ramuri de produc ție industrial ă nu sunt
utilizate în produc ția agricol ă și o serie de produse secundare ale agriculturii
rămân nevalorificate prin prelucrarea industrial ă. Industriile folosesc, totodat ă,
incomplet produsele lor secundare.
f) Valorific ă insuficient și incomplet resursele naturale …
g) A creat aglomera ții umane de mari propor ții, care, în ultim ă instanță, sunt
ineficiente economic și social mai ales dac ă avem în vedere c ă ele sunt
concepute și realizate inconsecvent ecologic".73
Cu precizarea c ă unele tr ăsături, precum cele de la punctul d) necesit ă explicații
suplimentare și actualiz ări, caracterizarea f ăcută de Constantin Sârbu modului tehnic de
producție specific sfâr șitului de secol XX r ămâne în picooare. În picioare și valabil r ămâne și
mesajul s ău; mesaj care incit ă și obligă la schimb ări radicale de atitudine. Un asemenea mesaj î și

73 Constantin Sârbu, Resurse, cheltuieli materiale, venit na țional , Editura Politic ă, București, 1980, p.153-154.

68găsește azi concrete țe așa cum s-a ar ătat în "întreprinderea trivalent ă", în industriile curate, în
agricultura biologic ă în informa ția generalizat ă etc.
2.1. "Întreprinderea trivalent ă"
Conceptul apar ține reputatei și prolificei cercet ătoare Maria Popescu. Ini țiat și deslușit în
lucrarea Un posibil r ăspuns la dilemele dezvolt ării: procesul circular activ74 și, preluat și
fructificat în Globalizarea și dezvoltarea trivalent ă75 conceptul întreprinderii trivalente se vrea
unul radical și sintetizator. Prin el, autoarea vrea s ă desemneze acea viziune care "… permite
restructurarea întreprinderilor strict specializate prin crea rea în jurul lor a unei adev ărate familii
de întreprinderi mici și mijlocii care să preia (sublinierea autoarei) o parte din produse,
subproduse și reziduri și, prin prelucr ări ulterioare, s ă le valorifice, evitând pierderile, poluarea și
creând noi locuri de munc ă. Deci acestea sunt întreprinderi trivalente: r ăspund criteriilor de
eficiență, restricțiilor ecologice și sociale".76
Cu alte cuvinte, trivalen ța vizează economicul, ecologicul și socialul; vizeaz ă o integrare
circulară activă care să permită reciclarea produselor sec undare, ale industriei dar și altor ramuri;
reciclare cauzatoare de noi locuri de munc ă. Sugerând o integrare vertical ă dar și orizontal ă a
întreprinderii și funcționarea ei f ără deșeuri după exemplul naturii, Maria Popescu a r ăspuns
punctului "e" din critica f ăcută de Constantin Sârbu. Ea consider ă că ideea întreprinderii
trivalente se impune cu for ța unei necesități obiective . Aceasta pentru c ă, socotește autoarea, "…
civilizația actuală a atins în evolu ția ei un «punct critic» pe care nu-l poate dep ăși decât printr-o
inovație socială majoră; printr-o modificare a viziunii omului fa ță de locul și rolul său în
societate și o înțelegere profund ă a limitelor și consecin țelor acțiunii sale asupra mediului
natural. Dintr-o atare perspectiv ă, continuă ea, urmeaz ă să fie «reinventat» rolul întreprinderii –
care nu se mai poate rezuma la ob ținerea rentabilit ății și competitivit ății cu prețul poluării și
șomajului. Întreprinderea de tip trivalen t apare ca un organism viu, capabil s ă realizeze auto-eco-
organizare, s ă integreze în finalit ățile sale, al ături de criteriile economico- financiare, restric țiile
de ordin ecologic și social. În locul fixit ății modelului linear, organizarea întreprinderii devine
un proces de transformare permanent ă, de orientare a fluxurilor tehnologice spre captarea și
prelucrarea tuturor componentelor materiale și energetice ale resurselor, evitarea pierderilor și a

74 Maria Popescu, Un posibil r ăspuns la dilemele dezvolt ării: procesul circular activ , Editura Politic ă, Bucurețti,
1985.
75 Maria Popescu, Globalizarea și dezvoltarea trivalent ă, lucr.cit .
76 Ibidem , p.109-110.

69poluării. Se obțin, astfel, cantit ăți mai mari de produse și servicii din acelea și cantități de materii
prime, mărindu-se randamentul costurilor materiale".77
Trimițând expres spre economia valo rii, spre eficientizare dar și ecologizare, spre social dar
și spre mediu, formula întreprinderi i trivalente pare a se plasa în zona idealului. Pentru a-i da
concretețe, pentru a ar ăta că ea are și acoperire faptic ă, Maria Popescu ofer ă și exemple de
întreprindere trivalent ă. Cel al prelucr ării lemnului (pag. 98) și a lânii oilor din Dobrogea (p.
103) sunt edificatoare pentru demonstra ția autoarei.
Tot pe aceast ă direcție, a demonstr ării verosimilit ății și fezabilit ății concepției întreprinderii
trivalente, Maria Popescu insist ă și explică în ce const ă și ce implic ă tehnologia trivalen ței78:
• orientarea întreprinderilor numai sp re produse pe care le solicit ă piața;
• redimensionarea firmelor și reorganizarea și restructurarea lor func ție de perspectivele
de ansamblu ale dezvolt ării, potențialul de resurse energetice și de materii prime, etc.;
• obișnuirea firmei de "a tr ăi în rețea", după exemplul naturii, preluând din amonte și
furnizând în aval, închizând cercul și creând bunuri f ără poluare și șomaj;
• integrarea firmei în contextul local, al necesit ăților și posibilit ăților;
• "abandonarea criteriilor de strict ă specializare și recurgerea la fluxuri adoptate
conținutului material și energetic al materiilor prime" [p.110];
• racordarea activit ății întreprinderilor la programele de amenajare a teritoriului;
• reorientarea tehnologic ă;
• informarea salaria ților asupra constrângerilor economice și sociale și asupra restric țiilor
de mediu cuprinse în proiecte le de dezvoltare teritorial ă, regional ă sau națională, "cu
scopul redefinirii ac țiunii lor și a redefinirii profilului întreprinderii de auto-eco-
organizare" [p.96];
• etc.
Este ușor constatabil c ă ceea ce propune Maria Popescu echivaleaz ă cu o schimbare de
optică. Stricta specializare a firmei este înlocuit ă cu o triplare a responsabilit ății ei pe trei paliere,
economic, social, ecologic. Și aceasta, concomitent cu angajarea responsabilit ății salariaților, pe
aceleași direcții. Totul pe fondul reconversiei tehnologice, a orient ării activității economice spre
industriile curate și a eco-eficien ței, adică a eficien ței cu care resursele ecologice sunt atrase și
utilizate spre binele omului. Potrivit WBCS D (World Business C ouncil for Sustainable
Development – Consiliul mondial al într eprinderilor pentru dezvoltarea durabil ă) acest ultim
termen de eco-eficien ță are următoarea semnifica ție:

77 Ibidem , p.110.

70" – furnizarea de bunuri și servicii la pre țuri competitive,
– care să satisfacă nevoile fiin țelor umane și care să contribuie la calitatea vie ții,
– reducând progresiv impactele ecologice și intensitatea resursel or asupra ansamblului
ciclului de via ță,
– la un nivel cel pu țin compatibil cu capacitatea de absorb ție estimat ă a Terrei."79
2.2. Produc țiile curate
Una din principalele c ăi ce duce spre firma trivalent ă este cea a realiz ării produc țiilor curate.
Termenul, intrat în limbajul uzual al Comunit ății Europene, reprezint ă forma actual ă a
conceptelor mai vechi de industrie curat ă sau tehnologie curat ă. Cum îns ăși denumirea o
sugerează, producția curată se vrea a fi, esen țialmente, una cu cât mai pu țini poluan ți evacuați în
mediul natural și cu cît mai pu ține deșeuri.
Relativitatea sub care termenul de produc ție curată se lasă perceput ține, în principal, de
existența poluării ca fenomen general care se dovede ște a fi un înso țitor nedorit dar permanent al
dezvoltării economice.
În general, se consider ă că nivelul polu ării (P) este un produs între num ărul popula ției (N),
nivelul veniturilor pe ca p de locuitor (PIB/N) și gradul de intensitate al polu ării indusă de
creșterea economic ă (P/PIB):
PIBPN PIBNP / /⋅⋅=
Este știut că numărul popula ției este o variabil ă greu controlabil ă. În plus, estim ările
statistice prev ăd o creștere permanent ă a pupula ției globului, minusurile din unele țări fiind mai
mult decât compensate de explozia demografic ă din alte zone. Pe de alt ă parte, cre șterea
economic ă, absolută cât și relativă (pe cap de locuitor) este necesar ă. Rămâne, așadar, ca solu ție
la îndemân ă pentru reducerea polu ării, diminuarea gradului de intensitate al polu ării cuprins ă în
unitatea de PIB. Iar solu ția la soluție rămâne angajarea și dezvoltarea produc țiilor curate.
Preocuparea pentru "cur ățirea produc ției", indiferent de ce ramur ă a economiei apar ține, nu
este nouă. Noi sunt tendin țele de institu ționalizare cât mai am ănunțită a preocup ărilor pe aceast ă
temă și de accelerare și schimbare a tehnicilor de dezvoltare a ecoindustriilor sau a
managementului de mediu.
Sub primul aspect, amintim c ă începând din 1991 UNIDO (Organiza ția Națiunilor Unite
pentru Dezvoltare Industrial ă) a organizat, sistematic, conferin țe pentru dezvoltarea industrial ă
durabilă și managementul mediului. To t cu obiective vizând industrii le curate au luat fiin ță
Asociația de Afaceri pentru Dezvoltarea Durabil ă și Forumul Industrial pentru Mediu și

78 Ibidem , p.96-112.
79 După Maria Popescu, lucr.cit. , p.129.

71Dezvoltare. O Comisie a Comunit ății Europene se ocup ă în permanen ță cu lansarea de programe
pentru produc țiile curate iar Organiza ția Interna țională pentru Standardizare (organizat ă sub
forma unei asocia ții universale de corpuri de standarde na ționale) elaboreaz ă Sisteme de
Management de Mediu și stabilește linii directoare pentru apli carea acestora. La zece ani de la
conferința de la Rio, care a amorsat problema dezvolt ării durabile, Europa Unit ă, în august 2002,
la Johannesburg, a f ăcut un bilan ț și a stabilit noi jaloane.
Sub cel de-al doilea unghi, "cur ățirea produc ției" este subordonat ă unei probleme mai
generale, acea de a împ ăca cerințele creșterii cu cele ale exploziei demografice, ale protej ării
mediului și ale economisirii de resurse. Pe aceast ă direcție, eforturile depuse înseamn ă:
• Trecerea de la abordarea de tip diluție sau tratare la abordarea de tip evitare , pe calea
producției curate. Prima metod ă înseamnă evacuarea poluan ților în mediu plecând de la
ipoteza capacit ății asimilative a acestuia de a dilu a sau neutraliza impactul acestora. A
doua, numit ă și tratare la cap ătul conductei , presupune colectarea poluan ților în vederea
separării, neutraliz ării decant ării etc. cu depozitarea ulterioar ă a lor în alt loc. Întrucât
aceste solu ții nu rezolv ă problema, sistemele naturale având o capacitate limitat ă de
asimilare, n ădejdea rămâne în produc țiile curate. Pentru a for ța evoluția lucrurilor într-o
atare direc ție UNIDO a propus trecerea de la standardele ambiante la standarde ale
încărcăturii totale de poluan ți. Primele stabilesc concentra țiile acceptabile ale diverselor
categorii de poluan ți și se adreseaz ă abordării de tip dilu ție sau tratare. Cele privind
încărcătura total ă de poluan ți pleacă de la realit ățile sfârșitului de secol XX; realit ăți
care, contrar presupunerilor, au devenit dramatice și au arătat că cercetările științifice
s-au înșelat asupra consecin țelor unor poluan ți. Efectul de ser ă, încălzirea atmosferei,
depozitările acide și cele care provoac ă deteriorarea ecosistemelor acvatice dar și cele
rezultate din accidente nucleare ca cel de la Cernobâl nu sunt decât câteva exemple c ă
disiparea nu e echivalent ă cu neutralizarea și că reducerea înc ărcăturii totale de poluan ți,
în mărime absolut ă , dacă se poate pân ă la cota zero, reprezint ă adevărata soluție.
• Substituirea combustibililor fosili (gaz, petrol) cu resurse regenerabile și nepoluante
(biomasă, energie solar ă, eoliană, a mareelor etc.) în scopul, dublu, de economisire a
resurselor neregenerabile și de reducere a emisiilor poluante pe unitatea de produs;
• Asigurarea ascenden ței metodelor de prevenire a polu ării față de cele de eliminare a ei.
Un loc important, aici, revine eco-industriilor . Este cunoscut c ă dezvoltarea acestei
ramuri a activit ății economice a cunoscut în ultimii an i ai deceniului XX o dezvoltare
fără precedent. Vizând domenii de vârf ale științei și tehnicii aplicate eco-industria a
oferit teren de concuren ță pentru trei mari competitori: Europa Unit ă, Japonia și SUA. În

72cadrul Europei, protagoni știi domeniului sunt Germania, Fran ța, Anglia, Italia, Olanda și
Danemarca. În general eco-industria nu produ ce doar bunuri având menirea de a preveni
poluarea. Sunt incluse aici și bunurile și serviciile destinate a m ăsura, limita sau corecta
poluarea mediului. Se au în vedere echipamente și utilaje pentru tratarea apei, a
deșeurilor, protec ția armosferei, echipamente cu destina ții speciale etc. O tendință
manifestă în interiorul dinamicii eco-industrii lor este cea de dezvoltare a produc ției de
bunuri care ajut ă la prevenirea polu ării. Se pleac ă, aici, de la premisa c ă, odată poluat,
mediul, indiferent din ce latur ă l-am privi, nu- și mai revine 100% la faza ini țială, cu
toate metodele de "cur ățire". De aceea, dezvoltarea cu prio ritate a industriei de prevenire
a poluării cât și crearea, din start, a unor ramuri curate reprezint ă soluția cea mai
potrivită în lupta cu poluarea.O alt ă tendință, cu semnifica ție, este devansarea ritmurilor
de creștere economic ă, în general, și a celor de dezvoltare a i ndustriei, în special de c ătre
ritmul de cre ștere a eco-industriilor. Faptul relev ă preocuparea insistent ă manifestat ă azi
în lume pentru problemele legate de mediu. De altfel, severa legisla ție în domeniu, atât
în Europa occidental ă cât și SUA și Japonia oblig ă producția la adapt ări și readaptări
permanente. M ăsurile de reglementare, administrare și contabilitate a mediului precum și
normele de incinerare, transport, depozitare etc. a de șeurilor periculoase, emana ție a
unor institu ții internaționale abilitate angajareaz ă producția și desfacerea acesteia pe noi
coordonate. Fenomenul de globalizare ca și interdependen țele crescânde dintre
economiile na ționale fac ca severitatea legisla ției antipoluante din țările dezvoltate ale
lumii să se repercuteze asupra mediului economic și social al celorlalte țări. De altfel,
aceasta este o a treia tendin ță ce se manifest ă benefic pentru to ți locuitorii Terrei. Chiar
dacă țările dezvoltate, în func ție de problemele de mediu c oncrete cu care se confrunt ă și
de legisla ția națională, se orienteaz ă spre specializarea într-un anumit segment al eco-
industriei, internaționalizarea piețelor pentru produsele eco-industriilor prin
transferurile dintre țări și abordarea și asimilarea acestor bunuri de c ătre țările mai pu țin
dezvoltate reprezint ă, deopotriv ă, o necesitate și o oportunitate pentru dezvoltare și
gradul de ocupare a for ței de munc ă.
• Accelerarea extinderii procedeelor de închidere a ciclurilor de materiale și produse
după principiul de tipul "din leag ăn – până în mormânt" . Aceasta presupune ca gestiunea
ciclului de via ță al produselor s ă fie preluat ă în întregime de c ătre industria
producătoare. De la procesele de extrac ție a materiei prime si pân ă la valorificarea
deșeurilor rezultate prin scoaterea din uz a bunurilor finite managementul industrial
trebuie să-și asume totala responsabilitate. Concur ă, la asigurarea finalit ății închiderii

73ciclurilor de materiale și produse dup ă exemplul naturii, orientarea c ătre surse
regenerabile de energie, eliminarea evacu ărilor de de șeuri până la cota zero, extinderea
aplicării standardelor înc ărcăturii totale a poluan ților în defavoarea standardelor
ambiante și a tehnologiilor de depoluare la cap ătul conductei etc.
Tehnicile și procedeele pentru asigurarea produc ției curate sunt multiple. Fiecare proces
tehnologic î și are, din acest punct de ve dere, specificitatea sa. G ăsirea de înlocuitori pentru
materiile prime și energia nerecuperabile, optimizarea unor parametri func ționali, proiectarea și
reproiectarea bunurilor plecând de la cerin țele unui mediu curat, reci clarea etc. nu sunt decât
direcții comune ce pot c ăpăta forme și nume specifice în func ție de domeniul concret unde se
aplică. Important este ca aceste m ăsuri să facă obiectul unor politici economice serioase; ca
factorii de decizie s ă creieze cadrul juridic permisibil și sancționator al acestor m ăsuri; ca
populația să fie conștientă de utilitatea lor pe ntru conservarea vie ții pe pământ.
2.3. Agricultura biologic ă
Cu agricultura biologic ă nu se iese din perimetrul produc țiilor curate. Domeniul merit ă o
tratare distinct ă doar pentru c ă în ansamblul ramurilor produc ătoare agricultura ( și, legat de ea,
silvicultura) î și are o anumit ă specificitate.
Imperativul unei agriculturi biologice rezult ă din necesitatea înl ăturării consecin țelor
negative ale unei gestion ări predominant intensive a acestei activit ăți. Nevoia unor performan țe
comparabile cu cele ale industrie i a indus, îndeosebi în a doua jum ătate a secolului XX, practica
unor metode care s ă scoată din pământ și animale maximum de randame nt. Apreciate strict sub
raportul eficien ței economice, rezultatele agri culturii intensive nu încânt ă în planul eficien ței
sociale, a consecin țelor asupra vie ții oamenilor, st ării mediului, calit ății pământului, apei,
pădurilor etc. Și nu încânt ă pentru c ă, pe lâng ă randamente economice înalte, agricultura
intensivă înseamnă și: deteriorarea structurii naturale a so lului, distrugerea bazei vitale pentru
multe specii de plante și animale, poluarea solului și apei cu produ șii chimici utiliza ți în
suprafertiliz ări artificiale, schimbarea compozi ției produselor agricole ca urmare a aceleia și
măsuri și a tratamentelor chimice sau cu hormoni etc. Toate acestea se repercuteaz ă negativ
asupra sănătății oamenilor și asupra costurilor; costuri de recuperare a s ănătății și de readucere a
structurilor agricole și a produselor acestei ramuri la starea normal ă, naturală.
Soluția la consecin țele negative ale agriculturii, numit ă de acum convențională, este
agricultura biologic ă sau alternativ ă. Atât Europa apusean ă cât și celelalte state dezvoltate au
instituționalizat de mult aceast ă inițiativă. Mai mult, exist ă chiar inițiative comume, apar ținând
unor țări aflate în spa ții continentale diferite. Proiectul intitulat "Europa durabil ă" al grupului
"Prietenii p ământului" (Friends of the Eart) din Uniunea European ă, țările AELS și din Europa
Centrală și de Est nu este decât un exemplu în acest sens.

74Premisa de plecare în aceast ă cutezantă întreprindere este c ă agricultura (se are în vedere și
silvicultura și piscicultura) este parte integrant ă a mediului natural, se confund ă practic cu el și,
pe cale de consecin ță, se deschide ac țiunii ciclului natural, bilan țului zero al unei naturi care știe
întotdeauna s ă-și reintegreze produ șii secundari pentru a- și conserva echilibrul. De fapt, ceea ce
se urmărește prin agricultura biologic ă este mai mult decât un echilibru al naturii; se vrea un
circuit pământ-planet ă-animal-om avînd ca scop final conservarea valorilor naturii și, prin
aceasta, s ănătatea omului. Spre a se atinge asemenea obiective, se ac ționează în direcții precum:
• creșterea raselor de animale și cultivarea soiurilor de plante rezistente la d ăunători;
• creșterea fertilit ății solului prin folosirea îngr ășămintelor naturale, dac ă e posibil, ob ținut
prin circuitul închis al respectivei exploata ții agricole;
• diversificarea structurii de produc ție a exploata țiilor agricole;
• utilizarea de culturi propice fix ării azotului în sol, fertiliz ării sau consolid ării terenului
etc.;
• practicarea, planificat ă, atunci când necesit ățile o impun, a sistemului de "pârloag ă",
pentru odihna și refacerea solului;
• utilizarea de preparate pentru tratamente, stropirii etc., ob ținute pe baz ă vegetală;
• etc.
Așa cum întreprinderea, trivalent ă este un model de urmat pentru a asigura dezvoltarea
durabilă a industriilor, exploatația agricol ă alternativ ă pare a fi solu ția pentru a asigura acela și
obiectiv în agricultur ă. Ea este o solu ție la consecin țele nedorite ale unei agriculturi care, de
dragul randamentelor, a decuplat de la întreg diferite sectoa re de activitate, specializându-le,
eficientizându-le dar dezi ntegrându-le. Prin exploata ția alternativ ă se dorește realizarea unui
proces în sens invers. Expresia faptic ă a acestei ini țiative este ferma complex ă, cuprinzând
activități agricole multiple; cultura plan telor, zootehnie, piscicultur ă, sericicultutr ă etc. Pe
această c a l e s e a s i g u r ă circuitul natural închis mult dorit: cre șterea animalelor serve ște la
valorificarea produs elor vegetale dup ă cum exploata țiile cu animale asigur ă îngrășămintele
naturale necesare. Se adaug ă la aceasta și alte avantaje:
• disiparea riscurilor spec ifice strictei specializ ări;
• posibilitatea petrecerii timpului liber la "curtea țărănească ecologic ă" sau a practic ării
agroturismului;
• economii de costuri privind navetismul, integrarea social ă sau sănătatea (prin consumul
de produse ecologice);
• mai buna protec ție a biotopului, a mediului, a speciilor etc,;
• asigurarea, f ără deplasări majore, de hran ă completă, vegetarian ă;

75• etc.
Acestea, și multe alte motive, fac din prezen ța fermelor complexe, mixte, o prezen ță a
peisajului agriculturii țărilor dezvoltate. Ferme f ără sector zootehnic au devenit foarte rare în
Europa apusean ă. Poluarea și distrugerea naturii, mai gr ave în Europa ca niciodat ă, au impus și
impun acest lucru.

3. Un nou mod de consum
Faptul că oricărui mod tehnic de produc ție trebuie s ă-i corespund ă un anumit mod de
consum este, de mult, un loc comun în știința economic ă. Toată lumea știe că oricărei produc ții
trebuie s ă-i iasă în întâmpinare un anumit c onsum. Altfel, ciclul se rupe și momentele
reproducției nu-și mai găsesc rațiunea.
Relativ la aceste adev ăruri generale, este preg ătit modul de consum spre a oferi r ăspuns unui
nou mod de producere a valorilor? Economisirea, miniaturizarea, informatizarea, orientarea spre
natural și lipsa risipei din produc ție își găsesc un corespondent fidel în planul consumului?
Pentru a r ăspunde acestor întreb ări trebuie, mai întâi, s ă știm că:
• Relația produc ție-consum nu este una cu sens unic. Dimpotriv ă, nivelul și structura
consumului ca și modul tehnic de a consuma pot influen ța la fel de bine modul de a
produce ca și nivelul produc ției. Din punctul acesta de vedere, epoca postbelic ă a fost,
pentru țările dezvoltate, una "consumatorist ă". De exacerbarea trebuin țelor și
satisfacerea lor la parametrii cantitativi cât și calitativi superiori, a fost legat ă condiția
vieții civilizate. Nu întâmpl ător este faptul c ă tocmai în aceast ă perioadă creșterea
economic ă susținută a fost dobândit ă în baza unor re țele de politic ă economic ă bazate pe
stimularea cererii. Și nu întâmpl ător este și faptul c ă "epoca opulen ței" a fost criticat ă
tocmai pentru risipa di n acest domeniu, al exacerb ării trebuin țelor dincolo de ceea ce
înseamnă logic, rațional;
• Există o mare varietate de trebuin țe, clasificabile dup ă multiple criterii: materiale-
spirituale, biologice-psihos ociale, individuale-colectiv e, obiective-subiective,
fundamentale-derivate etc. În evolu ția consumului în general, tendin ța manifestat ă în
lume a fost aceea de cre ștere a ponderii trebuin țelor psiho-sociale și culturale în
defavoarea celor legate de nevo ile fundamentale ale omului: hran ă, îmbrăcăminte etc.
Faptul în sine reflect ă un progres: dezvoltarea economic ă a permis satisfacerea deplin ă și
cu ușurință a nevoilor fundamentale pentru a r ămâne o parte suficient ă, și, în creștere din
PIB, spre dezvoltarea fiin ței umane în direc ția a ceea ce este ea în esen ță – una cultural ă,
socială și politică. În acela și timp, ascenden ța trebuințelor psihosociale în fa ța celor

76biologice a avut un pre ț: a creat teren propice pentru o ofensiv ă publicitar ă care a creat și
false nevoi, a deformat judec ăți asupra adev ăratelor nevoi, asupra unor op țiuni și, prin
aceasta, a condus la un consum alienant, imitativ, manipulant și generator de risip ă;
• În evoluția societății, trebuin țele și satisfacerea lor au cunoscut o permanent ă dinamică.
Factorul de baz ă, obiectiv, care sus ține aceast ă dinamică este venitul. Dar el nu este
singurul. Mai exist ă și importan ți factori subiectivi care influen țează comportamentul
individual în actul de cons um. Referindu-se la aceast ă împrejurare, J.M. Keynes spunea
că, în condi țiile unui venit dat, exist ă opt "mobiluri" care determin ă indivizii s ă se abțină
de la cheltuielile din veniturile lor, și anume: pruden ță, prevedere, calcul, sete de
propășire, independen ță, spirit de afaceri, mândrie și avariție și alte șase "mobiluri" care
le stimuleaz ă apetitul pentru consum , precum setea de satisfac ții, miopia, generozitatea,
nechibzuin ța, ostenta ția și risipa.80 Analiza structurii consumului și a evoluției sale arat ă
că tocmai aceste "mobiluri" au avut o influen ță covârșitoare și că în lumea dezvoltat ă,
"imperialismul codului social" a învins, "imperialismul bur ții". Demn de interes este și
faptul că prin imita ție, acest model de consum a prins și în țările mai pu țin dezvoltate, în
condițiile unui venit mult mai redus.
Odată cunoscute aceste aspecte, r ăspunsul la întreb ările precedente se ofer ă singur. El
vizează și obligă la un nou mod de consum care, în linii mari înseamnă:
• Reconsiderarea no țiunii de trebuin țe plecând de la intercondi ționarea dintre ele, modelul
de consum și tipul de dezvoltare; plecând de la premisa c ă tipul de dezvoltare durabil ă
obligă la conștientizarea caracterului limitat al resurselor cunoscute și, de aici, la
profilarea unui consum ra țional, cu înl ăturarea risipei și a falselor nevoi;
• Procesul de diversificare a trebuin țelor, necesar și consonant cu progresul societ ății,
trebuie scos de sub logica determinant ă a maximiz ării profitului. Singura în m ăsură să
determine, ierarhizeze și fasoneze aici este filosofia ra ționalului;
• Consumul și dimensionarea sa nu trebuie l ăsate prad ă ofensivei publicitare. De
recunoscut func ția informatic ă și promoțională a acesteia; de eliminat îns ă efectele sale
fetișizante. Bunurile nu pot fi scopuri în sine a șa după cum trebuin țele satisfăcute nu
trebuie să ducă la dependen țe și constrângeri;
• Satisfacerea tuturor trebuin țelor reprezint ă un mod esen țial de afirmare a personalit ății
umane, în multiplele sale ipostaze: economic ă, politică, socială, cultural ă etc.
Dezvoltarea durabil ă își propune drept țintă finală tocmai înflorirea personalit ății umane.

77Dar nu oricum și nu cu orice pre ț. Ea oblig ă la reconsider ări de concepte și la noi
priorități; obligă la mai buna determinare a trebuin țelor fundamentale, f ără ca aceasta s ă
frizeze un reduc ționism instinctiv, și la o mai ra țională așezare în ordinea priorit ăților a
trebuințelor nemateriale. Oblig ă, altfel spus, "la o reconciliere între componenta
subiectivă și cea obiectiv ă, între cea individual ă și universal ă … pentru a introduce în
mod real mai mult ă echitate, ra ționalitate și stabilitate în sistem …".81 Și, toate acestea,
adăugăm noi, spre binele prezent și viitor al omului. Pentru c ă, așa cum inspirat remarca
J.K. Galbraith, chiar în subtitlul uneia din c ărțile sale, el, omul, este "la ordinea zilei".82

IV.2. Politici unidimensionale

Sub aceast ă denumire literatura de specialitate surprinde și analizeaz ă acele solu ții la
problemele de mediu care vizează, predominant, latura economic ă. În plus, abordarea economic ă
se dezvolt ă sub imperiul filosofiei liberale și pleacă de la premisa c ă piața este calea cea mai
bună de urmat spre a ajunge la țintă. Acoperirea faptic ă a acestei concep ții este asigurat ă prin
Principiul Poluatorul Pl ătește (PPP).
IV.2.1. Pledoarie pentru solu ții pur liberale
Filosofia liberal ă tradițională în probleme de mediu se sprijin ă pe două mari principii:
a) Ecologia nu vizeaz ă raporturile omului cu mediul ci raporturile dintre oameni în leg ătură
cu folosirea unor bunuri apar ținând mediului;
b) Statul liberal are la îndemân ă un singur instrument pentru reglementarea raporturilor
dintre oameni, inclusiv în rela țiile cu mediul: proprietatea privat ă. Existența propriet ății
private înseamn ă, automat, responsabilitate pentru c ă ea, "Proprietatea, nu înseamn ă
«dreptul de a face ce vrei cu ceea ce ai» ci dreptul de a decide în mod liber de folosirea
resurselor cu condi ția ca, prin aceasta, s ă nu se aduc ă atingere drepturilor similare ale
altora"83.
Plecând de la aceste dou ă ipoteze se în țelege, concluziv, c ă a polua, în sens liberal, nu
înseamnă, în mod direct, a «murd ări» natura ci a comite o «agresiune», o ingerin ță în drepturile
altora de a se bucura de satisfac ția pe care le-ar produce-o uzul propriet ății lor. Și, dacă poluarea

80 J.M. Keynes, Teoria general ă a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor , Editura Științifică și
Enciclopedic ă, București, 1970, p.135-136.
81 Ioniță Olteanu, Limitele progresului și progresul limitelor , Editura Politic ă, București, 1981, p.298.
82 J.K. Galbraith, Societatea perfect ă. La ordinea zilei: binele omului , Eurosong & Book, 1997.

78se înțelege în ace ști termeni, cel sau cei care o comit trebuie s ă aducă o reparație spre a o repune
în starea de origini. Acest lucru este obligatoriu pentru c ă, în viziunea liberal ă, deșeurile
industriale, emisiile de bioxid de carbon, plumb etc. reprezint ă «violarea unei propriet ăți». Ele,
deșeurile, nu sunt aruncate într-un teritoriu al nim ănui ci întrun teritoriu cu st ăpân, într-un areal
cu un proprietar nominal c ăruia i-au fost, astfel, înc ălcate drepturile.
La întrebarea cine și cum trebuie f ăcută reparația, liberalii nu invită, în nici un caz, statul .
Dimpotriv ă, orice interven ție a acestuia este socotit ă neavenită. Neavenit ă în dublu sens:
• Întâi , chiar în cazul bunurilor socotite prin îns ăși natura lor, publice statul nu are ce
căuta. Liberalii sus țin că bunurile colective au acest statut nu pentru c ă așa au impus
împrejurările ci pentru c ă un stat interven ționist a furnizat și impus un cadru legal care
nu a permis privatizarea lor, socotindu-le monopoluri naturale. Or, practica, sus țin ei, a
dovedit că nu există monopoluri naturale; telefonul, calea ferat ă, industria extractiv ă etc.
se pot privatiza ca orice alt bun;
• Al doilea , interven ția statului este neavenit ă chiar în condi țiile admiterii existen ței
externalit ăților. Pentru îndep ărtarea acestora, pia ța și nu interven ția statală oferă soluții
optime.
Pretenției susținută de adepții măsurilor interven ționiste dup ă care doar statul are șanse, prin
taxe pe poluare, subven ții pentru poluatori în scopul de a-i orienta spre produc ții curate,
înființarea unor parcuri naturale administrate public etc. liberalii opun propriile contraargumente.
Ei arată că orice interven ție se love ște de anumite limite.
Este vorba, mai întâi, de limite legate de relativitatea pe care lipsa pie ței o confer ă
dimensiunii externalit ăților. E un lucru știut de toat ă lumea că doar piața oferă adevărata măsură
a valorilor. Într-o economie de pia ță, externalit ățile nu pot urma decât acela și traseu. Ele trebuie
supuse logicii pie ții spre a le afla dimensiunea. Altfel, se ajunge în situa ția în care func ționari
publici, "omnipoten ți", stabilesc (dup ă ce criterii?) dimensiunea costurilor externe și, în baza
acestor "m ăsurători", iau decizii; decizii ca re, în asemenea ciscumstan țe, nu pot di decât
arbitrare.
În al doilea rând, limitele sunt legate de procedură, economic ă și juridică. A te angaja la
"reparația" provocat ă de poluare pe calea unei justi ții restitutive înseamn ă, după liberali, a
răspunde la întreb ări problem ă, și, de fapt, f ără de răspuns, de genul84:
– Poate fi stabilit ă o relație de cauzalitate net ă între pagub ă și comportamentul celui care a
produs-o?

83 Henri Lepage, La nouvelle économie industrielle , lucr.cit , p.324.
84 Ibidem , p.326.

79- Ce se întâmpl ă atunci când cel culpabil este insolvabil sau de neg ăsit?
– Atunci când pierderea se refer ă la sănătatea oamenilor, sau chiar moartea lor, repara ția
bănească are vre-o relevan ță?
– Etc.
Dacă statului liberal i se recunoa ște vre-o atribu ție pe aceast ă direcție, atunci ea trebuie s ă se
concretizeze nu în solu ții împotriva surselor de poluare ci în reglement ări care să oblige la
respectarea drepturilor de proprietate ale celor care au fost leza ți prin poluare.
În sprijinul argumenta ției lor, că proprietatea privat ă este cel mai bun ap ărător al naturii,
liberalii ofer ă atenției unele împrejurări.85
Astfel, fostele țări socialiste , unde proprietatea a fost în majoritatea ei public ă sau de stat, nu
au încurajat o bun ă gestionare a resurselor. Degrad area, deversarea, exploatarea pr ădalnică a
solului, pădurilor, apelor etc. nu au avut aici limite tocmai pentru c ă nu a existat un interes direct
în folosirea ra țională a acestor resurse, interes fixat pr intr-un drept concret de proprietate.
Apoi, marea , care este un exemplu tipic de bun liber, este confruntat ă adesea cu o
exploatare nechibzuit ă a faunei sale atunci când legisla ția interna țională nu stabile ște cu
exactitate abilit ățile și competen țele de folosire a ei și când platourile continentale nu sunt clar și
precis delimitate.
În sfârșit, disocierea drepturilor de proprietate asupra p ădurilor de dreptul de vân ătoare
conduce adesea la o atitudine iresponsabil ă față de zestrea cinegentic ă. Exemplul dispari ției unor
rase de animale s ălbatice este o confirmare în acest sens. Acela și lucru este valabil și în cazul
ochiurilor de ap ă. Cu alte cuvinte, dac ă ar vâna sau pescui doar cel care este proprietar asupra
terenului respectiv sau cel care, în schimbul unei pl ăți dobânde ște acest drept în condi ții strict
definite, consecin țele asupra faunei ar fi altele.
Mai adăugăm că liberalismului tradi țional îi repugn ă și maniera de abordare global ă a
problemelor de mediu . Tabloul sumbru, creionat de amenin țările ce provin prin rarefierea
stratului de ozon, topirea ghe țurilor polare etc. e de natur ă a inspira și susține un sentiment pe
măsură, de fatalitate, de finitudi ne a lumii. Or, unei atari st ări de spirit, se în țelege, nu-i pot
răspunde decât politici pe m ăsură. Și ele nu pot fi decât tot globaliste, colectiviste, în care statul
(sau statele) este obligat s ă se implice. Alternativa liberal ă la această stare indus ă de sindromul
prometeic se traduce într-o concretizare a fenomenelor și politicilor ecologice; într-o difuzare a
deciziilor la nivelul indivizilor și a colectivit ăților restrânse, angajate efectiv în determinarea,
evaluarea și combaterea fenomenelor de poluare.

85 Ibidem , p.331 – 337.

80IV.2.2. Pentru un liberalism moderat
Istoric vorbind, este știut că cel mai bun stat este acela care guverneaz ă cel mai pu țin. În
materie de gestionare a resurselor naturale și a mediului, în general, aceast ă afirmație rămâne
valabilă. Clasicii liberali nu au admis nici o ingerin ță a guvernului în mecanismele antipoluante.
Liberalii de ast ăzi nu pot face abstrac ție de faptul c ă piața mediului nu este o pia ță liberă în
totalitate ; că există bunuri care, prin natura lor, sunt sortite a r ămâne publice; c ă nu poți, chiar
dacă ți-ai dori, s ă privatizezi nici aerul nici marea. De aceea, ei admit c ă statul are anumite
responsabilit ăți și că el poate interveni în a oferi politici stimulent în lupta cu poluarea. Oferta
intervenției statale nu înseamn ă însă punerea în mi șcare a unor mecanisme restrictive ci punerea
în mișcare a pie ței. Pe calea alternativei de pre ț se crede în dobândirea unui comportament
responsabil din part ea poluatorilor.
Militând pentru pia ță ca mecanism autoreglator în problemele de mediu, liberalii modera ți
nu concep existen ța unei pie țe ecologice în afara propriet ății private . Dimpotriv ă, aceasta
rămâne ipoteza de baz ă în demersul lor.
De existen ța preopriet ății private este legat ă, în principal, responsabilitatea în gestiunea
bunurilor. Se consider ă că numai existen ța acesteia fixeaz ă repere clare asupra:
– subiecților care au acces la resurse;
– nivelului pân ă la care resursele pot fi exploatate;
– avantajele care rezult ă din folosirea resurselor dar și a responsabilit ății suportării
costurilor.
Încercările de a demonstra c ă statul trebuie, în mod obiectiv, s ă intervină, peste tot, în
gestiunea bunurilor publice se lovesc de faptul c ă:
– Nu te ocupi și nu te îngrije ști bine decât de ceea ce posezi în mod direct;
– Statul nu poate angaja un aparat poli țienesc atât de numeros încât fiecare individ s ă fie
păzit și sancționat atunci când poluiaz ă aerul sau arunc ă deșeurile acolo unde nu trebuie;
– Eficacitatea unei legisla ții pe terenul ecologiei este pus ă serios în discu ție în afara
existenței propriet ății private. Ce fel de respons abilitate se poate stabili dac ă statul este,
în același timp, proprietar, poluator și plătitor?
De altfel, existen ța bunurilor socotite libere (aer, ap ă, vânat etc.) este, prin ea îns ăți, un
exemplu ce pledeaz ă pentru proprietatea privat ă. De ce? Pentru c ă accesul la astfel de bunuri,
este știut, se produce dup ă principiul "primul venit – primul servit". Cum pre țul accesului la
astfel de bunuri este mic sau inexistent, întotd eauna va fi o cerere foarte mare pentru acea
resursă, ceea ce, finalmente, va conduce la epuizarea ei. Interesul direct și imediat pentru a
proteja acea resurs ă este foarte mic sau nu exist ă. Nu exist ă nici o corelare între utilizatori cu

81privire la exploatarea ei. Fiecare se va opri atunci când ecua ția de egalitate între câ știgul
marginal și costul marginal de exploatare îi va dict a acest lucru. Cum costurile de exploatare
sunt, de principiu, mi ci, acest fapt poate s ă însemne foarte bine și degradarea sau epuizarea total ă
a respectivei resurse.
Asemenea judec ăți fac tentantă încercarea de a scoate bunurile ambientale din categoria
bunurilor publice , tocmai pentru a responsabiliza, odat ă în plus, modul lor de gestionare.
Un argument suplimentar în aceast ă direcție ține de împrejurarea c ă, în cazul bunurilor
ambientale, nonrivalitatea și nonexcluziunea , caracteristici ale bunurilor publice, nu î și găsesc pe
deplin acoperire. Se știe că bunurile publice sunt acelea care se ofer ă tuturor consumatorilor, f ără
restricții (apărare națională, siguran ță publică, protecție socială etc.). Cu referire la ele,
nonrivalitatea vrea s ă spună că dacă un bun este disponibil pentru un individ, el este la fel de
disponibil și altuia sau altora. Pe un registru de judecat ă similar, nonexcluziunea se refer ă la
împrejurarea în care dac ă A este acceptat la consum, lui B nu-i poate fi refuzat consumul, în
aceleași condiții. Or, în cazul bunurilor ambientale aceste dou ă atribute ale bunurilor publice nu
funcționează corect. Și aceasta pentru c ă fiecare persoan ă sau firm ă este tentat ă, potrivit
principiului "primului venit" s ă profite cât mai mult de pe urma mediului și să contribuie cât mai
puțin la suportarea costuril or (sau deloc). În acela și timp, dac ă A particip ă la consum și
poluiază, B nu este exclus consumului îns ă nu mai poate profita de un consum la aceia și
parametri. Profitând și aruncând în mediu de șeurile fără a-și aduce o contribu ție pe măsură la
"repararea" bunurilor ambientale, firma probeaz ă un comportament iresponsabil și, social privind
lucrurile, ineficient.
În același timp, poluarea bunurilor ambientale pune probleme în realizarea corelației dintre
optimul individual și cel social. Accesul la un bun colectiv trebuie s ă fie direct și liber. Or,
poluarea este o externalitate negativ ă. Producerea ei nu ne permite s ă spunem c ă aerul sau apa,
poluate, sunt bunuri colective, sut ă la sută. Cel care a poluat se poate sim ți fericit gra ție
profitului ob ținut pe calea produc ției (sau consumului) poluante. Dar el nu poate fi satisf ăcut din
perspectiva accesului la un bun pu blic poluat. Pentru cel poluat r ăul este absolut. Prin
internalizare, costuril e cu poluarea se suport ă de cei care au produs-o dar dac ă aceste elemente
de cost sunt și componente ale pre țului produselor reali zate, cel aflat la cap ăt de drum,
consumatorul (fie el po luator sau poluat) suport ă externalit ățile. Vrem s ă spunem, în al ți termeni,
că internalizarea rezolv ă doar în aparen ță contradic ția dintre optimul individual și cel social de
tip Pareto. În realitate îns ă, poluarea, odat ă produsă, afecteaz ă iremediabil aceast ă relație.
Cu toate aceste neajunsuri, curajul de a merge pân ă la capăt și de a scoate bunurile
ambientale din categoria celor publice nu exist ă. Doar adep ții teoriei drepturilor de proprietate,
și, în principal, Ronald Coase și Douglas North, negativ impresiona ți de gestiunea frauduloas ă a

82mediului în fostul sistem socialist, cred c ă și aici, pe terenul bunurilor ambientale, ra ționamentul
lor, de evolu ție general ă a drepturilor de proprietate de la una haotic ă, colectivist ă, la una
individualist ă, cu suport într-o legisla ție clară și suplă, își va spune cuvântul86.
IV.2.3. Solu ția pieței
Din nefericire, poluarea, ca și inflația sau șomajul, s-a dovedit un înso țitor nedorit dar
permanent al activit ății economice. Oricât am aplatiza curba lui Kuznetz, nu sc ăpăm de efectele
externe negative pe care orice dezvoltare economic ă le provoac ă asupra mediului și, pe aceast ă
cale, asupra oamenilor.
Acceptând c ă orice dezvoltare, oricât de curat ă ar fi ea, implic ă un cost extern, problema
care se pune este de a "jugula" acest cost, de a-l men ține în limite suportabile spre a nu pune sub
semnul întreb ării derularea pe termen lung a procesului de cre ștere. Pentru a rezolva o astfel de
problemă, costurile externe trebuie evaluate spre a determina cât mai exact corec ția, negativ ă, pe
care trebuie s ă o aplicăm creșterii economice cu scopul de afla, astfel, m ărimea unui PIB
"verde", ajustat cu cheltuielile de combatere a polu ării. Chiar dac ă acest lucru nu este u șor de
realizat și chiar dac ă prețul plătit pentru cre șterea economic ă nu poate primi atributele exactit ății,
el trebuie totu și determinat. În realizarea acestui obiectiv se crede c ă piața este cel mai bun
instrument.
În principiu, în materie de protec ție a mediului, soluția pieței înseamnă două mari lucruri:
a) Instituirea mecanismelor concuren țiale în alocarea resurselor ; b) Aplicarea principiului
poluatorului pl ătește.
a.Concuren ța ecologic ă
Instituirea mecanismelor concuren țiale și crearea, pe aceast ă cale, a unei pie țe ecologice, nu
înseamnă mutații radicale în paradigma pie ței libere. Potrivit matricei obi șnuite, menirea pie ței
este de a face ca, pe calea concuren ței pe care o între ține, să determine ca resursele s ă intre în
posesia celor care știu să le foloseasc ă cel mai eficient. Noutatea pie ței ecologice ține de
împrejurarea c ă eficiența folosirii resurselor nu este suficient ă; trebuie ca ele s ă fie folosite fără
poluare .
O asemenea pia ță poate fi incurajat ă și întreținută. Statul poate ajuta la alocarea selectiv ă a
resurselor prin subvenții la importul de tehnologie nepoluant ă, concesii (scutiri de impozite,
facilități de import) etc. Dar, esen țial, și important pentru Români a, statul poate ajuta și la o
privatizare ecologic ă. Există deja o experien ță în materie a țărilor OECD. Orice proiect de

86 Vezi "Școala drepturilor de proprietate" , în Ion Pohoa ță "Doctrine economice universale ", vol. II, Contemporani ,
Editura "Gh. Zane" Ia și, 1993, p.167 – 170.

83privatizare este înso țit de un " Program de conformitate" prin care se transfer ă noului proprietar
cumpărător toate obliga țiile referitoare la condi țiile de mediu pe care trebuie s ă le respecte,
riscurile ecologice la care se expune ca și costurile acoperitoare. Odat ă devenit proprietar, noul
cumpărător ia act, pe cale contractual ă, de prevederile legale privind protec ția mediului pe care
se obligă să le respecte.
Piața este socotit ă preferabil ă măsurilor restrictive și atunci când, pe fundalul oferit de
existența drepturilor de proprietate privat ă, se traduce într-un climat de negociere . Climat în care
poluatorul pare dispus s ă plătească pe cel aflat în suferin ță pentru a dobândi, astfel, dreptul de
a-și crește dimensiunile produc ției. În condi țiile în care și cel poluat beneficiaz ă de un drept de
proprietate individual ă apare o piață a externalit ăților. Un Ronald Coase, adept și susținător al
unei asemenea idei, consider ă că e posibil ă o astfel de negociere și atunci când poluarea cap ătă
dimensiuni globale. O țară, de exemplu, poate prin i ajutor în schimbul ab ținerii de la desp ăduriri.
Dar, cea mai direct ă cale prin care pia ța poate regla problemele polu ării este cea a
mecanismului pre țurilor . Un preț liber care să reflecte toate cheltuielile antrenate de realizarea
unui bun, inclusiv cele cu poluare , poate fi un semnal operativ și util pentru un comportament
responsabil, pe multiple direc ții. Dacă, de exemplu, ob ținerea de energie prin arderea c ărbunilor
se soldeaz ă cu ploi acide și efect de ser ă, prețul cărbunelui poate cre ște propor țional cu
conținutul în carbon și sulf al acestuia. Se poate vorbi de succes atunci când pre țul ridicat oblig ă
pe produc ător să introducă și să utilizeze o tehnologie nepoluant ă. Sau, în cazul licen țelor de
poluare, se poate crea o adev ărată piață de cump ărare a acestora. Achizi ția unei licen țe permite
firmei să poluieze pân ă la un nivel standard prestabilit. A cest standard poate fi socotit un pre ț.
Cu cât nivelul s ău va fi mai ridicat, cu atât el va responsabiliza mai mult firma achizitoare în
folosirea unei resurse.
Politica de pre ț promovat ă de guvernele țărilor lumii se confrunt ă însă cu o problem ă, aceea
a libertății lui. Anali știi în domeniu au ajuns la concluzia c ă "… prețurile la resursele naturale
trebuie ridicate prin m ăsuri politice. A ceasta este prima țintă care trebuie atins ă. Pe de alt ă parte,
lucru important de re ținut, schimb ările sectoriale cerute de dezvoltarea sustenabil ă trebuie s ă se
realizeze la costuri economice jo ase. Costuri înalte pot însemn a o încetinire a procesului de
creștere și, ca urmare, dezvoltarea poate deveni nesustenabil ă"87.
Așadar, politica de pre ț poate întinde capcane. Dezvoltarea sustenabil ă nu înseamn ă stoparea
creșterii, dimpotriv ă. Iar susținerea cre șterii nu e realizabil ă în afara principiilor eficien ței și,
deci, a unor costuri reduse. Avantaje le dobândite prin responsabilizarea fa ță de mediu, pe calea

87 Lucas Pretschger, Growth Theory and Sustainable Development , Cheltenhan, UK; Northampton, MA, USA,
1999, p.237.

84unui preț ridicat, trebuie s ă compenseze riscurile pe care acela și preț mare le poate avea asupra
cadenței creșterii. Altfel, dezvoltarea durabil ă își pierde suportul.
Pentru România perioadei de tranzi ție funcționarea unor asemenea mecanisme este
îngreuiată de existen ța unor distorsiuni ale pieței care împiedic ă punerea în valoare a func ției
prețului de revelator de informa ții dar și de măsură fidelă a raportului tensional cerere-ofert ă.
George Georgescu pune în eviden ță trei asemenea distorsiuni88:
1. Neincluderea în pre țul unor resurse a cheltuielilor cu repararea sau conservarea
mediului de unde aceste resurse s-au ob ținut. Exemplul tipic în acest sens îl ofer ă prețul
lemnului, situat mult sub cheltuielil e reale de exploatare. Prin aceast ă subevaluare a imputurilor
economice se ob ține o fals ă competitivitate în rela țiile cu str ăinătatea. "Perversitatea" acestei
false ieftin ătăți este tocmai expresia pre țului plătit prin neluarea în calcul a rarit ății resurselor și a
cheltuielilor pentru conservarea acestora.
Judecata este valabil ă și pentru pre țul de achizi ție, uneori revolt ător de "competitiv", cu care
străinii cump ără firmele române ști. Lipsa unei legisla ții clare și severe de protec ție a mediului
sau nivelul sc ăzut al standardelor de mediu existente, dimpreun ă cu neinspirata obi șnuință de a
nu lua în calcul costuri de mediu la privatizare creaz ă o falsă competi ție în procesul de
apropriere a firmelor române ști.
2. Existen ța unor monopoluri naturale, subven ționate de stat, exact în domeniul resurselor
naturale. Pentru c ă exercită presiuni tipice monopolurilor, re giile autonome primesc subven ții
care, de obicei, cap ătă destinații străine celor dictate de acoperirea unor cheltuieli de mediu. De
cele mai multe ori chel tuielile administrative sau sa lariale absorb aceste subven ții. Coroborat cu
inexistența unui real mediu concuren țial în domeniu, și a unei legisla ții incoerente, pre țurile
arbitrare impuse de regiile aut onome sunt departe de a reflecta și problemele de mediu.
3. Țările slab dezvoltate, și România nu face excep ție, practic ă subvenții pentru importul
unor bunuri scumpe care provin din țările dezvoltate și care includ, acolo, și costuri de mediu.
Pentru a le ocoli, sau pentru a r ămâne competitive, țările dezvoltate au la îndemân ă soluția
implantării directe a industriilor lor în țările slab dezvoltate. Inten ția le este facilitat ă de nivelul
redus al standardelor de mediu din aceste din urm ă țări care, gra ție acestui fapt, au toate
"șansele" să importe industrii poluante.
b. Principiul Poluatorul Pl ătește (PPP)
Tehnic vorbind, principiul PPP este principalul instrument de internalizare a costurilor cu
poluarea. Aplicarea lui permite satisfacerea a două mari cerințe:
– Determinarea dimensiunii r ăspunderii pentru paguba adus ă mediului;

85- Posibilitatea practic ării de pre țuri în baza determin ărilor făcute la resursele de mediu în
vederea inducerii unui comportament respon sabil din partea utilizatorilor acestora.
Permițând acest lucru, aplicarea PPP are ca efect introducerea resurselor de mediu în
mecanismul pie ței libere, adic ă în locul unde raritatea și costul de oportunitate al utiliz ării lor își
vor dobândi reala semnifica ție și dimensiune.
Deși, în aparen ță, simplă, problema determin ării costurilor de mediu , și internalizarea lor nu
este una facil ă. O instala ție de control sau de prevenire a polu ării se știe exact ce cheltuieli a
antrenat. Costul unei investi ții într-o tehnologie nou ă este însă greu departajabil în cheltuieli
pentru schimbarea tehnologiei, pur și simplu, și cheltuieli aferente aspe ctului "curat" al acestei
tehnologii. Apoi, no țiunea uzual ă limbajului dezvolt ării durabile de "stare acceptabil ă a
mediului" implic ă un mare grad de relativitate. Cum po ți să măsori cu exactitate paguba dac ă nu
știi cu exactitate ce înseamn ă întregul c ăruia i-ai adus daune? Aceste dificult ăți, plus implica țiile
pe care internalizarea unor che ltuieli le au asupra exficien ței sau asupra raportului dintre
eficiență și echitate au condus nu numai la interpret ări diferite ale modului de aplicare a PPP dar
și asupra instrumentelor prin care el este pus în practic ă.
În orice caz, și dincolo de orice interpretare, instrume ntele la care se face apel pentru
aplicarea PPP sunt, prin natura lor, predominant economice și nu administrative, de comand ă.
Caracteristica lor principal ă este că lasă agenților economici care folosesc resurse de mediu
alternativa de a răspunde la anumi ți stimuli.
Ținând seama de aceste caracteristici și dificultăți principalele modalit ăți de internalizare a
costurilor, în vederea suport ării lor de c ătre poluator, sunt:
1. Definirea clar ă și respectarea strict ă a drepturilor de proprietate . Toți reprezentan ții
"Școlii drepturilor de proprietate", liberali prin crezul lor, sus țin că o resurs ă se exploateaz ă
prădalnic atâta vreme cât proprietatea asupra ei nu este clar definit ă. Dacă în atragerea și
folosirea resursei re spective sunt interesa ți mai mul ți agenți economici, fiecare va c ăuta să scoată
din exploatarea ei profit maxim știind că, în absen ța vreunei îngr ădiri determinat ă de un drept de
proprietate, ceilal ți vor proceda la fel. Numai privatizar ea va face pe fiecare responsabil de
exploatarea ra țională și conservarea pe termen lung a resurselor.
Ceea ce vor adep ții drepturilor de proprietate și, în principal, protagonistul Ronald Coase,
este o privatizare total ă, a resurselor și a bunurilor de mediu. Re ținând ideea c ă proprietatea
privată responsabilizeaz ă, experien ța faptică a dovedit c ă aerul, apa m ărilor și oceanelor, stratul
de ozon etc. nu se supun, din p ăcate, acestei logici. Pentru p ăstrarea lor nealterat ă trebuie g ăsite
soluții situate dincolo de proprietatea privat ă.

88 George Georgescu, Reforma economic ă și dezvoltarea durabil ă, Editura Economic ă, Bucurețti, 1995, p. 20-22.

862. Negocierea direct ă între agen ții economici . Tot în spiritul pie ței libere, și de o manier ă
unidimensional ă, vizând doar interesele in dividuale ale celor implica ți într-o activitate
economic ă și eludând interesul social, Coase și adepții "Școlii drepturilor de proprietate" au
întrevăzut și posibilitatea unei negocie ri directe între agen ții economici, negocieri bazate pe
logica desprins ă din filosofia lui A.C. Pigou.
Coase ofer ă exemplul unei căi ferate ce traverseaz ă un lan de cereale. Agricultorii sunt
interesați de existen ța unei căi de transport în apropierea culturilor lor. Numai c ă trenul lui Coase
este condus de o locomotiv ă cu aburi care poluiaz ă. "Actualizat", exemplul s ău ar însemna o
șosea pe care grânele sunt transportate cu ma șini grele cu emisii poluante. Interesa ți de
coabitarea reciproc ă, determinat ă de bunul mers al afacerii, cele dou ă părți vor fi dispuse s ă
negocieze în privin ța costului cu poluarea. Și iată cum! Transportatorul va fi dispus s ă plătească
agricultorului poluat o taxă compensatoare atâta vreme cât avantajul marginal ob ținut prin
activitatea sa, poluant ă, este superior costului pe care poluatul ar trebui s ă-l suporte dac ă s-ar
angaja să se ocupe cu eliminarea polu ării. Dacă situația se inverseaz ă, poluatul va fi interesat s ă
ofere poluatorului o tax ă pentru a-l stimula s ă reducă emisiile poluante. Pr ocedând astfel, se va
ajunge la situa ția de optim gen Pigou în care costul marginal al pol ării va fi egal pentru cele dou ă
părți.
Un alt exemplu îl pot oferi proprietarii vecini a dou ă livezi de pomi fructiferi. Unul î și
tratează pomii cu insecticidele și fungicidele necesare și prescrise. Al doilea nu face acest lucru
și atunci lotul s ău va fi învadat de boli și dăunători care, din nefericire, vor migra și în lotul
vecin. Nefiindu-i indiferent ă producția, proprietarul primului lot va fi obligat la o negociere cu
cel de-al doilea. El va oferi acestuia o sum ă stimulativ ă (spre a-și achiziționa substan țele chimice
necesare combaterii d ăunătorilor) atâta timp cât aceasta se va afla sub nivelul plusurilor de
productivitate posibil de ob ținut prin combaterea d ăunătorilor pe ambele livezi.
3. Internalizarea pe calea taxelor . O asemenea terapeutic ă antipoluare se sprijin ă pe ipoteza
(inspirată tot din logica lui A.C. Pigou) c ă taxa se va reg ăsi în prețuri și că, modificând pre țurile
relative ale bunurilor produse , acest lucru va influen ța procesul de afectare a resurselor
conducând la o situa ție optimal ă. Mecanismul care st ă la baza acestei idei este urm ătorul: fiecare
agent va fi tentat și incitat s ă reducă daunele pe care le aduce medi ului atâta vreme cât costul
marginal al m ăsurilor necesare în aceast ă direcție este mai mic decât taxa pe care ar pl ăti-o
pentru poluare. Prin taxare, se ajunge la eg alizarea costurilor ma rginale antrenate de m ăsurile de
protecție a mediului, pentru to ți agenții. Cum taxele se reg ăsesc în pre țurile de achizi ție ale
produselor, consumatorii vor fi influen țați, de asemenea, în deciziile lor, de aceste taxe. Marele
avantaj al acestui sistem ține de împrejurarea c ă, prin taxele preconizate, se urm ărește nu de a

87plăti pentru poluare ci de a determina o conduit ă responsabil ă și traductibil ă în măsuri
antipoluante sau de reducere a acesteia.
În marea categorie a taxelor ( și impozitelor) intr ă:
3.1. Taxa pe poluare . Este menit ă, teoretic, s ă incite la reducerea polu ării și la introducerea
unor produc ții curate. Ipoteza de la care se pleac ă este aceea a propor ționalității mărimii taxei cu
poluarea produs ă. Pentru a se realiza un asemenea obiectiv e necesar ă realizarea unor condi ții,
printre care:
• posibilitatea m ăsurării pagubei produse prin poluare;
• stabilirea cât mai exact ă a parametrilor calitativi ai medi ului ambiant (eventual, prin
standarde de mediu);
• stabilirea unui nivel optim, stimulativ al taxei.
Această din urmă cerință este foarte important ă. Este de dorit ca firmele poluante s ă nu
plătească taxa ci să ia măsuri extipoluante. Pentru ace asta trebuie ca impozitul s ă fie suficient de
mare și să antreneze sporirea investi țiilor în tehnologii și echipamente antipoluante (Olanda,
Danemarca etc.). Atunci când taxa este prea mic ă (Franța) principiul de judecat ă se respect ă,
firmele suport ă taxa dar obiectivul nu este atins, poluarea r ămâne. Acest inconvenient poate fi
depășit dacă fondurile adunate la buget prin plata taxelor pe poluare cap ătă o destina ție special ă:
finanțarea măsurilor de protec ție a mediului. Iar pentru aceasta e nevoie de un stat responsabil și
interesat în binele general, lucru rar întâlnit.
3.2. Taxe pentru utilizarea unei resurse . În categoria de resurse intr ă, aici, o resurs ă definită
în sensul clasic al termenului dar și deșeurile industriale sau menajere. O tax ă instituită în
această direcție are menirea, fie de a pereniza existen ța unei resurse rare, neregenerabile, fie de a
încuraja un serviciu de tratare a de șeurilor, spre a le da o utilizare economic ă sau a le neutraliza
efectele nedorite.
Efecte similare au, în aceea și direcție, redevențele. Concesiunea dreptului de folosin ță a unui
bun public (z ăcăminte de minereuri, petrol, gaz etc. dar și a unor drumuri publice) poate conduce
la o conduit ă responsabil ă a beneficiarului dreptului concedat dac ă redevența impusă de titularul
bunului este suficient de mare și, în acela și timp, este cuplat ă cu norma de protec ție a mediului
pe domeniul respectiv.
3.3.Taxe pe produs . Sunt menite a acoperi cheltuielile necesare înl ăturării eventualelor
pagube pe care producerea și consumul unor bunuri le-ar provoca. Întrucât sunt componente ale
prețurilor bunurilor, asemenea taxe pot avea și rezultate perverse: efectul lor stimulator poate s ă
se reducă dacă produsele vizate se vând foarte bine și măresc încas ările deținătorilor, scopul
pentru care au fost stabilite r ămânând colateral. Pentru c ă, în atari circumstan țe, raportarea la

88PPP are slab ă relevanță, taxele pe produs î și găsesc justificarea doar prin includerea lor într-un
sistem de alte taxe.
Atunci când produse diferite se adreseaz ă aceleiași nevoi se aplic ă taxe diferen țiate pe
produs pentru a încuraja produc ția și consumul celor mai pu țin poluante. Accizele la carburan ți,
de exemplu, au menirea de a încuraja consumul de combustibil f ără plumb, transportul în comun
sau mersul pe jos și de a reduce traficul auto poluant dup ă cum, acelea și accize, la b ăuturi
alcoolice și tutun, sunt gândite pent ru a reduce consumul lor d ăunător sănătății și a favoriza
colectarea de fonduri necesa re proiectelor de asisten ță socială și sanitară.
3.4. Taxe administrative . Sunt instituite în vederea colect ării fondurilor necesare finan țării
unor acțiuni de management al mediului. Se colecteaz ă, astfel de taxe, la înregistrarea unor firme
poluante, la eliberarea unor licen țe de func ționare etc. Pentru ca aceste taxe s ă-și justifice
sorgintea din PPP e necesar ca ve niturile colectate pe aceast ă cale să se concretizeze în m ăsuri
clare de rezolvare a unor probleme de mediu. De zavantajul taxelor admi nistrative este legat
tocmai de lipsa posibilit ății stabilirii unei leg ături directe între contribu ția poluatorilor și
costurile pe care le implic ă implementarea programelor de mediu.
4. Subvențiile. Sunt justificate de existen ța unor externalit ăți pozitive. Dac ă un agent
economic este la originea acestora el trebuie s ă fie subven ționat și încurajat, astfel, s ă mențină
aceste servicii pentru mediu sau cu caracte r social. În acest sens el trebuie s ă primeasc ă o primă
pentru orice investi ție antipoluant ă efectuată sau pentru evitarea sau suprimarea polu ării. Pentru
ca prima s ă-și merite numele ea trebuie s ă fie mai mare decât costurile cu depoluarea. Și această
măsură comport ă, ca și altele, dificult ăți legate de identificarea exact ă a poluatorului, a
cuantumului polu ării, a costurilor de epurare etc. În plus, nu sunt de neglijat efectele perverse.
Referindu-se la acest fapt René Passet enumera, printre asemenea rezultate nedorite: "… crearea
de întreprinderi poluante cu scopul de a primi prime de epurare, tendin ța întreprinderilor
existente de a subevalua poluarea produs ă și de a fi, astfel, « premiate» cu sume mult mai mari
decât merit ă … în fine ipoteza limit ă în care o firm ă continuă să primeasc ă prima și după ce și-a
închis por țile din rațiunea că, astfel, nu produce poluare".89
Atâta vreme cât sursa primelor nu vine de la poluator ci de la puterea administrativ ă,
efectele nedorite sunt de a șteptat. În plus, tocmai pentru c ă fondurile necesare subven țiilor
provin de la surse ad ministrative, se imput ă acestei metode c ă este neconform ă cu PPP. O
asemenea aser țiune nu poate fi sus ținută și în cazul în care fondurile colectate sunt destinate
investițiilor antipoluante, recicl ării deșeurilor, recuper ării unor resurse, implementarea unor

89 René Passet, Environnment et biosphère , în Xavier Greffe ș.a., Encyclopédie économique , vol. 2, Economica,
Paris, 1990, p.1842.

89măsuri restrictive de mediu, tratarea apei poluate, cur ățirea unor lacuri afectate de depozite
toxice etc., adic ă atunci când problemele de mediu cu care sunt confruntate firmele sunt severe și
asistența financiar ă se impune.
Ca formă concretă pe care subsidiile o pot lua, am intim: primele directe, credite
guvernamentale cu dobând ă redusă sau fără dobândă, permisiunea unor amor tismente accelerate,
reduceri de impozite, investi ții directe din partea administra ției publice etc.
Deși criticate pentru dezavantajele lor și deși sunt socotite pu țin conforme cu PPP, sistemul
subvențiilor este întâlnit în țări europene ca Ge rmania, Olanda, Fran ța, Italia etc. mai pu țin în
SUA.
5. Permisele de poluare sau exploatare a resurselor
O metod ă, pe cât de șocantă, pe atât de seduc ătoare, const ă în emiterea și vânzarea
drepturilor de poluare. În baza unei bune cunoa șteri a problemelor de mediu, autoritatea public ă
stabilește norme maxime admisibile de poluare pentru fiecare domeniu. Cantitatea total ă de
poluare tolerabil ă își găsește concrete țe într-un num ăr determinat de permise de poluare. Ele sunt
emise de stat și puse în vânzare pe o pia ță specifică. De achizi ția lor prin cump ărare sunt
interesați agenții economici a c ăror activitate produce poluare în domeniul vizat de guvern.
Numărul de permise de ținute va indica și nivelul maxim admis pentru poluatorul proprietar ca și
perioada pentru care dreptul de poluare este va labil. A produce poluare dincolo de ceea ce se
oferă ca admisibil prin permisele cump ărate înseamn ă a suporta cheltuieli cu depoluarea. Între
agenții economici interesa ți se instaleaz ă un climat concuren țial. Fiecare va fi interesat s ă
cumpere permise de poluare pân ă când costul marginal al unui as emenea permis devine egal cu
cel de depoluare. Statul de ține controlul prin fixarea normei generale admise a emisiilor
poluante. Mai mult, el poate înn ăspri condi țiile impuse agen ților economici prin varia ții de curs
ale permiselor de poluare.
O asemenea pia ță poate func ționa numai dac ă este perfect fluid ă și informat ă. În plus, mai e
nevoie ca statul s ă dețină în permanen ță controlul asupra drepturilor de poluare emise și
repartizate între competitori.
Dacă pare șocant să vinzi drepturi de poluare a unui bun ambiental, care de cele mai multe
ori este un bun public, nu acelea și sentimente le provoac ă vinderea drepturilor de exploatare a
unei resurse . Plecând de la norme cl ar definite, privind poten țialul, raritatea, durabilitatea și
eficiența cu care poate fi atras ă și exploatat ă o resursă, statul proprietar poate emite permise de
exploatare. Se pot cump ăra, de data aceasta, cote. A exploata dincolo de cantitatea determinat ă
de cotele de ținute înseamn ă a suporta cheltuieli suplimentare. Concuren ța va asigura o
optimizare a exploat ării resurselor pentru c ă fiecare agent economic va fi incitat s ă se încadreze

90în cotele cump ărate atâta vreme cât costul marginal de achizi ție al unei cote va r ămâne inferior
cheltuielilor suplimentare antrenate de dep ășirea nivelului arondat.
Principiul, ca și modul de ac țiune, pot fi extinse și pe piața asigurărilor pentru accidentele
de mediu. În virtutea aces tora, companiile de asigur ări, ca institu ții specializate, preiau de la
agenții economici riscurile pentru pagubele aduse mediului. Nivelul primei de asigurare
reprezintă, în acest caz, elementul care angajeaz ă piața concuren țială.
6. Sistemul de garan ție – colectare (colectare- refinan țare).
Potrivit acestei metode, cons umatorilor li se cere s ă plătească o supra-tax ă la achizi ția unei
produs a c ărei eventual ă nereturnare și colectare, dup ă utilizarea sa deplin ă, ar produce poluare.
Odată cu returnarea bunului, la finele ciclului s ău de via ță, supra-taxa se restituie
consumatorului.
Metoda este aplicabil ă produselor returnabile care, dup ă utilizarea lor, r ămân în
quasiintegritatea lor fizic ă dar a căror prezen ță în mediu ar prejudicia calitatea acestuia. Este
cazul unor bunuri de genul sticle, anvelope, ulei auto, baterii au to, butelii de spray-uri etc.
Regimul de restituire a ambalajelor poate, de asemenea, s ă fie supus acestei logici. Un
sistem de credite rambursabile la pred area ambalajelor, poate, de exemplu, s ă determine o
colectare a acestora în vederea refolosirii sau, pur și simplu a determin ării unei destina ții
neproducătoare de poluare.
În rezumat , toate aceste metode au în vedere aplicarea faptic ă a PPP. Unele sunt în m ăsură
să răspundă în totalitate cerin țelor de conformitate cu acest principiu. Altele mai pu țin. În
general, subven țiile se pliaz ă mai puțin filosofiei acestui princi piu întrucât ele se suport ă prin
buget. Toate au îns ă rolul de a stimula minim ă piață concuren țială și să disciplineze atitudinea
față de mediu și de folosirea rersurselor. Și, din punctul acesta de vedere, ele i și justifică
prezența.

IV.3. Politici multidimensionale

IV.3.1. Caracteristici generale
Denumirea acestor politici sugereaz ă, din start, c ă ele refuză reducționismul economic și
vizează, concomitent, economicul, socialul, politicul, culturalul etc . Se departajeaz ă de politicile
unidimensionale prin urm ătoarele trăsături:
a) Acceptarea interven ției statale
Poziția etatistă este rezultanta neîncred erii în mecanismele pie ței libere pe terenul economiei
mediului și a filosofiei sus ținătoare – liberalismul. Ge orge Georgescu de pild ă, susține că

91"Acțiunea liber ă a legilor economice nu a creat mecanisme de protec ție, în general, și de
protecție a mediului, în particular. Rolul acesta re vine guvernului care, în aplicarea conceptului
dezvoltării durabile, poate influen ța comportamentul autorit ăților agen ților economici și
populației, ca subiec ți ai instrumentelor politicii de mediu".90 Mai radical ă, ca pozi ție și
argumenta ție, Maria Popescu consider ă, pur și simplu, c ă "liberalismul este incompatibil cu
dezvoltarea durabil ă". Citând și inspirându-se consistent din cartea lui I. Sachs –
L'écodéveloppement. Stratégies pour le XX-è siècle , Syros, 1997 – Maria Popescu pare a-i
împărtăși opiniile acestuia considerând c ă eșecul speran țelor formulate prin Reuniunea de la Rio
din 1992 se datoreaz ă tocmai ascensiunii, în aceast ă perioadă, a neoliberalismului, în contrasens
cu cerințele istoriei; în c ontrasens pentru c ă numai o economie mixt ă care să pună în funcțiune
"o reglementare accentuat ă a piețelor" și care să asigure, pe aceast ă cale, o mai "bun ă articulare
între social, ecologic și economic" ar fi în consonan ță cu cerințele dezvolt ării durabile.91 Mai
mult decât atât, sub influen ța cărții lui Matei Dogan și Dominique Pelassy – Economia mixt ă.
Jumătate capitalist ă, jumătate socialist ă, Alternative, 1992 și a lui J.K. Galbraith – Societatea
perfectă. La ordinea zilei: binele omului , Eurosong and Book, 1997, Maria Popescu ajunge la
concluzia, emblematic ă, socotim, pentru pozi ția ei față de rolul statului, c ă "Transformarea
statului în furnizor general de resurse și de securitate material ă va avea ca scop și rezultat par țial
integrarea în societ ăți mai puțin conflictuale a na țiunilor europene".92 Așa ar fi făcut, după
autoarea noastr ă, Danemarca, Olanda, Suedia, și nu numai. Consensul social și dialogul social,
utile pentru a asigura pacea și echilibrul, sunt, dup ă aceeași autoare, necesare și în ceea ce
privește alocarea resurselor, inclus iv a resurselor de mediu.
Cochetăria cu un " parteneriat între puterea public ă și sectorul privat" se plaseaz ă în același
registru de judecat ă. Chiar dac ă "utilizarea mai larg ă a mecanismelor de pia ță" și "stimularea
democratiz ării deciziei privind mediul înconjur ător" par a-i sublinia pozi ția, Camelia C ămășoiu
nu exclude și posibilitatea unui parteneriat.93 Ideea exploat ării, în condi ții raționale, ecologice și
pe bază privată a bunurilor publice, chiar dac ă implică un "compromis științific" al mezalian ței
stat – exploatare privat ă nu poate fi respins ă de facto. Numai c ă lipsa propriet ății private
angajează iresponsabilit ăți în exploatarea privat ă. Chiar autoarea citat ă oferă exemplul
concesion ării pădurilor din Amazonia care au fost t ăiate prădalnic fără ca "întreprinz ătorii" în
cauză să poată da socoteal ă de faptele lor. O legisla ție severă, prin care obliga țiile ce revin

90 George Georgescu, lucr.cit. , p.43.
91 Maria Popescu, lucr.cit. , p.37.
92 Ibidem , p.39.
93 Camelia C ămășoiu, lucr.cit. , p. 43 – 44.

92concesionarilor s ă fie precizate la modul riguros s-a dovedit în timp un surogat. Numai în
condițiile propriet ății private, numai când bornele competen țelor obliga țiilor iși trag rigoarea și
claritatea, și se sprijin ă, în acela și timp, pe proprietatea privat ă, numai atunci, repet ăm, există
interesul real de a utiliza și conserva o resurs ă, indiferent de natura ei, în mod durabil.
b) Gestiunea patrimoniului, de resurse sau ambiental, este supus ă unor strategii sociale .
Acestea au în vedere și pleacă de la caracterul finit al acestei lumi; lume privit ă nu numai în
termeni monetari ci, mai ales, în termeni fizici. Acoperitoare, sub raportul explica țiilor și al
soluțiilor propuse este, aici, viziunea entropică. În deplin ă concordan ță cu ea, func țiile de
producție de tip Cobb – Douglas sau CES (Con stant Elasticity of Substitution) nu- și găsesc
corespondent și aplicație. Trecere și putere explicativ ă au modelele de tip input-output, b ăncile
de resurse naturale sau b ăncile de date energetice .
c) Se mizeaz ă mult pe responsabilitatea civil ă vis-à-vis de distrugerile provocate naturii .
Aceasta, în baza unei riguroase reglement ări cu privire la dreptul de folosință a bunurilor
naturale, reglement ări prin care natura este ajutat ă să se conserve.
d) Se pune accent pe o schimbare de paradigm ă în relația om, pe de o parte, și economic,
tehnic, social, politic și ecologic pe de alt ă parte . De aici, o argumentare generoas ă pentru o
abordare socio-cultural ă și politică a dezvolt ării.
e) Dezvoltarea sustenabil ă este privit ă ca un proces global , cu multe interferen țe, a cărei
bună înțelegere nu permite ocolirea sau neglijarea lumii a treia . Din acest motiv, de și strategiile,
pe rol ast ăzi, vizeaz ă, cu deosebire, lumea bogat ă, ele nu-și vor găsi finalitatea real ă pentru că,
susțin vocile autorizate, "… nu se poate face o insul ă sustenabil ă într-o mare nesustenabil ă".94
f) Nu lipsesc trimiterile la etic și moral. În condi țiile în care se pleac ă de la premisa c ă,
potrivit modulului actual de produc ție, bogații risipesc iar s ăracii subutilizeaz ă resurse din lipsa
unor mijloace tehnice și financiare, stabilirea unor raporturi mai armonioase între oameni pare a
se impune cu necesitate. A șa cere dezvoltarea durabil ă, pentru c ă, dacă relațiile dintre cei
prezenți sunt atât de inegale, ce preten ție putem emite de la structura rela țiilor dintre genera țiile
viitoare?
IV.3.2. Tipuri și instrumente de politic ă multidimensional ă
a) Standardele și alte măsuri restrictive de reglementare și control
Sunt principalele m ăsuri de reglementare prin care statul intervine spre a stabili jaloanele
între care activitatea economic ă, și nu numai, se poate mi șca fără a afecta calitatea mediului. Au

94 B. Nath, S Talay, What is Sustainable Development" in B. Nath, L. Hens, D. Devuyst, Sustainable Development ,
VUBPRESS, 1996, p.38.

93un caracter imperativ , în fața lor neexistând decât alternativa confirmării sau a plății amenzii .
Caracterul normativ poate s ă se traduc ă în:
• măsuri de reglementare a proceselor sa u produselor fabricat e sau utilizate;
• interdicții privind realizarea sau utilizarea unor produse sau servicii;
• interdicții privind emisii de poluan ți sau depuneri de de șeuri;
• precizări privind nivelul permis al unor activit ăți pe zone, perioade etc.
• etc.
Preocuparea pentru stabilirea de norme și normative de natur ă să asigure s ănătatea mediului
și a oamenilor este interna țională. Organiza ția Interna țională pentru Standardizare (ISO) î și are
corespondent în fiecare țară prin Corpuri de Standarde Na ționale. De la acest nivel se stabilesc
principalele elemente care definesc managementul de mediu . ISO furnizeaz ă aceste elemente și
auditează organizațiile naționale în realizarea obiectivelor de mediu.
În stabilirea standardelor se pleac ă de la premisa esen țială că entitățile economice, indiferent
de profilul lor, nu- și mai pot stabili pl anul de afaceri f ără să țină seama că, în viitor, competi ția
va încorpora și problemele de mediu; nu- și vor putea desface bunurile și serviciile produse în
acele zone în care standardele de mediu sunt respectate f ără ca ele, la rându-le, s ă le respecte.
Principalele tipuri de st andarde cunoscute sunt95:
• Standardele de mediu – stabilesc nivelu l admis al unui poluant într-o anumit ă
component ă a mediului – aer, ap ă, sol etc.;
• Standarde de emisii sau efluen ți – stabilesc volumul maxim sau concentra ția maxim ă a
unui poluant ce provine de la o anumit ă sursă;
• Standarde tehnologice – fixeaz ă tipul de tehnologie la care o firm ă, recurgând în
realizarea produsului s ău, se încadreaz ă în parametrii de mediu s ănătos;
• Standarde de produs – stabilesc cant itatea, volumul, procentul, con ținutul etc. maxime de
substanță poluantă pe care poate s ă le conțină un produs.
Stabilirea unor asemenea standarde presupune cunoștințe serioase, tehnice, de merceologie,
tehnologice, de calitate a mediului. În plus, odat ă fixate și instituționalizate, respectarea lor
implică monitorizarea potențialilor poluan ți, controlul și, dacă este cazul, sancționarea lor.
Toate acestea înseamn ă cheltuieli. Stabilirea nivelului lo r nu este, de asemenea, o chestiune
facilă. Opereaz ă, și aici, logica costului de oportunitate. Dac ă amenda este mai mic ă decât
cheltuielile pentru schimb area unei tehnologii sau a re țelei de fabrica ție, se prefer ă plata ei. Or,
nu acesta este obiectivul. Prin m ăsurile de reglementare se urm ărește, ca și prin instrumentele

95 Vezi, Victor Platon, lucr.cit. , p.146.

94economice, îns ănătoșirea și conservarea la parametrii calitativi a mediului și nu sancționarea în
sine a agen ților poluatori.
Fixând, la modul concret, obiectivele și țintele unui management de mediu, în M. Manoliu
și C. Ionescu re țin:
"• reducerea cantit ății de deșeuri și diminuarea epuiz ării resurselor;
• reducerea sau eliminarea poluan ților în mediu;
• proiectarea produselor în a șa fel încât s ă se reduc ă impactul lor asupra mediului la
nivelul produc ției utilizării și eliminării;
• controlul impactului asupra mediului;
• minimizarea oric ărui impact negativ asupra mediul ui, provocat de noile produse;
• promovarea con științei de mediu printre angaja ți și membrii comunit ății"96.
De subliniat și reținut importan ța ultimei ținte stabilit ă de autorii cita ți – conștientizarea
angajaților și a oamenilor, în general, despre importan ța conserv ării unui mediu ambiental
sănător. Fără acoperirea acestui obiectiv, celelalte s ămân simple tentative.
Standardele, în sine, nu- și găsesc finalitate dac ă nu sunt impuse de guverne spre aplicare.
În acest sens, pe calea măsurilor de reglementare și control :
• se stabilesc tipurile de standarde pentru fiecare domeniu de activitate;
• se precizeaz ă activitățile ce trebuie întreprinse pentru implementarea și respectarea
standardelor;
• se emit autoriza ții prin care sunt stabilite cerin țele de mediu și se definesc parametrii
calitativi ai acestuia;
• se emit dispozi ții de monitorizare în deplin acord cu cerin țele precizate în autoriza ții;
aceste activit ăți pot fi îndeplinite de personal calificat în acest sens sau cu ajutorul unor
aparate de m ăsură și control;
• se stabilesc și se aplică sancțiuni, amenzi – civile, ad ministrative sau penale.
Purtând amprenta etatis mului, standardele, ca și celelalte m ăsuri de reglementare și control
nu sunt, în general, ag reate. Prin ele se urm ărește totuși realizarea unor avantaje .
În primul rând, firmele sunt determinate s ă realizeze bunuri cu costuri mai joase. Din
moment ce costurile de mediu greveaz ă asupra pre țurilor, nu întotdeauna, "mai curat" înseamn ă
și "mai competitiv". Pentru a realiza competitivitatea necesar ă în relațiile cu alte firme este
nevoie de m ăsuri pe linia restructur ării costurilor. În pr elungirea acestei judec ăți, se poate
constata c ă firmele care aplic ă reglement ările de mediu sunt deza vantajete, sub raportul

96 M. Manoliu, C. Ionescu, Dezvoltarea durabil ă …, lucr.cit. , p.90.

95costurilor, fa ță de cele care nu aplic ă astfel de m ăsuri. De aici o presiune general ă, din partea
primelor, pentru ca reglement ările ce compun managementul de mediu s ă fie implementate de
toată lumea.
În al doilea rând, durabilitatea dezvolt ării implic ă și realizarea unor produse cu atribute
calitative superioare. Acestea pot face obiectul unor reglement ări stricte și în detaliu. Exemplul
pieței agricole comunitare unde pân ă și lungimea castrave ților care pot ajunge pe pia ță este
standardizat ă este edificator.
În al treilea rând, respectarea standardelor stabilite se poate solda cu avantaje pe linia
fiabilității, a funcționalității. Standardele pot impune schimb area sau înnoirea unui produs și, pe
cale de consecin ță, a unei tehnologii. Un produs nou, cu o mai "s ănătoasă" adresabilitate sau o
tehnologie mai "verde" nu pot primi decât percep ția pozitivului.
În al patrulea rând, aplicarea standardelor poate obliga la o mai bun ă folosire a resurselor
cunoscute și deja atrase sau la descoperirea și exploatarea unor noi resurse, mai pu țin poluante.
Iar asemenea muta ții pot antrena schimb ări de anvergur ă, ale modului de produc ție sau a celui de
consum. Înlocuirea, în perspectiv ă, a benzinei cu nepoluantul și inepuizabilul hidrogen sau
folosirea câmpului magnetic drept mijloc de propulsie a trenurilor ultrarapide pot exemplifica
un astfel de avantaj.
b) Politici și soluții desprinse din teoria lui N.G. Roegen
Reamintim c ă universul pe coordonatele c ăruia judec ă și opereaz ă Roegen este unui finit.
Caracterul finit este impus de legea entropiei, care st ăpânește economia a șa cum stăpânește și
viața în general. La rându-i, perspectiva desprins ă dintr-o astfel de viziune și analiză nu este
optimistă, dimpotriv ă. Pesemismul roegenian î și trage sorgintea din :
• ireversibilitatea constatat ă a proceselor reale, adic ă din mersul entropic al omenirii, de la
surse generoase la epuizarea lor lent ă dar sigur ă;
• imposibilitatea economi știlor contemporani și "încăpățânarea" lor condamnabil ă de a nu
lua în serios avertismentele cu privire la caracterul finit al resurselor pentru a- și schimba
concepția și a sugera solu ții pe măsură;
• inerția fatidică și, aproape, fatalist ă, a omului modern care, nereu șind să-și reconsidere și
adapteze "pl ăcerea de a tr ăi" la posibilit ățile oferite, se las ă în continuare sedus de
plăcerea unor cerin țe deșarte, risipind, astfel, resurse și apropiind sfâr șitul lor;
• împrejurarea "c ă ireversibilitatea este o tr ăsătură generală a tuturor legilor economice
dar că acest fapt a r ămas neobservat"97; și că deși Alfred Marshall a în țeles că "adevărata
Meccă" a economistului este biologia, nu mecanica, și că în virtutea acestei convingeri

96el a făcut remarcabila descoperire a ireversibilit ății curbei ofertei pe termen lung, aceast ă
descoperire a eminentului economist neoclasic nu a l ăsat urme durabile;
• "împrejurarea c ă specia uman ă este supus ă unui conflict social ireductivil"98, pentru c ă
plăcerea de a tr ăi a fiecăruia trebuie s ă se produc ă într-un cadru dat, finit, unde plusul
unuia devine minusul altuia.
Acuzabil de accente ma rxiste, mai ales din acest ultim u nghi, al jocului conflictual cu sum ă
nulă în care omenirea este prins ă ca într-o hor ă entropic ă mondială fără putința de a i se
sustrage, Roegen a sugerat totu și soluții; soluții care poart ă la rându-le pecetea originalit ății
analizelor sale.
La modul global privite, solu țiile lui Roegen par a nu putea fi desprinse din organica
întregului; a unui întreg care se consum ă pe zi ce trece și în locul a ceea ce se consum ă nu se
pune nimic la loc. Totu și, o privire analitic ă a ceea ce a l ăsat el mo ștenire permite o minim ă
departajare a unor solu ții pe "felii" mari ale întregului.
Astfel, în ceea ce prive ște populația globului, Roegen nu va avea, la un moment dat, re țineri
în a sugera o reducere a num ărului popula ției până la o limit ă compatibil ă a se grăni de pe urma
unei "agriculturi organice". Pân ă să ajungă acolo, Roegen ofer ă o analiză originală și intertesant ă
despre popula ție cu elemente inspiratoare și comunicabile pentru to ți demografii și ecologiștii
secolului XXI. Mai întâi, Roegen leag ă în mod direct num ărul popula ției de nivelul resurselor
planetei. Din aceast ă conexiune extrage o concluzie pesimist ă. "Dacă, spune el, procesul entropic
nu ar fi irevocabil, respectiv dac ă energia dintr-un bulg ăre de cărbune sau de uraniu ar putea fi
folosită iarăși și iarăși, la infinit, aproape c ă nu ar mai exista insuficien ță economic ă în viața
omului. Nici m ăcar creșterea popula ției, până la o anumit ă limită nu ar crea insuficien ță
economic ă: omenirea nu ar trebui decât s ă accelereze viteza de folosire a stocurilor existente"99.
Cum stocurile existente sunt fini te, omenirea nu are de partea sa șansa acestei atitudini
confortabile – de a se "str ădui" în a- și consuma resursele. Dar, aten ție, spune Roegen, nu acesta
este modul corect de a pune problema popula ției. Nu num ărul maxim al popula ției ce poate fi
hrănită la un moment dat este cel mai impor tant lucru. "S-ar putea, subliniaz ă el, ca pământul să
poată hrăni 45 de miliarde de oameni, dar este cert c ă nu ar putea-o face la infinit. De aceea,
trebuie să ne întreb ăm: «cât timp poate pământul să hrănească o popula ție de 45 de miliarde de
oameni?». Iar dac ă răspunsul este s ă zicem o mie de ani va trebui s ă ne întreb ăm: «ce se va
întâmpla după aceea ». Toate acestea, concluzioneaz ă economistul și filosoful nostru, ne arat ă că

97 N. Georgescu Roegen, Legea entropiei …, lucr.cit. , p.22.
98 Ibidem .
99 Ibidem , p.18.

97până și noțiunea de popula ție optimă conceput ă ca o coordonat ă determinat ă ecologic nu are
decât o valoare artificial ă"100 [sublinierile autorului].
Așadar, e mai important de știut cum și cât timp decât ce num ăr de popula ție poate nutri
pământul. Sau, în propri-i s ăi termeni, important este de cunoscut, "cantitatea maxim ă de viață
care poate tr ăi din zestrea natural ă a omului pân ă la completa epuizare a acesteia". Și cum
"întregul fond de resurse naturale nu valoreaz ă mai mult decât câteva zile de lumin ă solară"101,
concluzia lui Roegen nu este deloc optimist ă.
În condițiile în care "cantitatea de via ță poate fi definit ă drept suma anilor tr ăiți de toți
oamenii, prezen ți și viitori"102, soluția pentru a m ări, la limita posibilului, acest "stoc de via ță",
implică colaborarea (sau conflictul dintre genera ții) în folosirea sursei de via ță – stocul de
resurse.
Important de re ținut că în continuarea vre-unei solu ții pe acest teren piața nu are la Roegen
un rol semnificativ. Și nu are pentru c ă piața este expresia sintetic ă a unui prezent. Numai
generațiile prezente particip ă la spectacolul pie ței. Genera țiilor viitoare li se refuz ă "azi" aceast ă
șansă. Dacă "viitorii no ștri semeni" ar fi intreba ți despre pre țul petrolului ar fi sigur, crede
Roegen, c ă el n-ar reflecta doar o frac țiune din dimensiunea sa real ă. De aceea, în afara
"compasiunii" fa ță de cei care vor veni dup ă noi, Roegen invit ă autoritatea statal ă pentru a
stabili regulile jocului și pentru a reglementa consumul de resurse.
Pesimismul lui Roegen are aceea și origine ca cel al lui Malthu s; dar, spre deosebire de
acesta, Roegen nu este un fatalist. În loc de "abstinen ță, viciu și nenorocire", Roegen întrevede
posibilitatea ca omul s ă-și reorienteze tehnologia și economia spre energia care vine direct de la
soare. În alți termeni, aceasta ar însemna o schimbare radical ă a modului tehnic de produc ție.
Marea problem ă a acestei schimb ări înseamn ă reconversia energetic ă. Roegen aminte ște că
s-au mai înregistrat în istorie dou ă asemenea revolu ții prometheice. Prima vizeaz ă descoperirea
focului și a sursei sale de energie lemnul. A doua, intervenit ă după "criza lemnului", a fost
inventarea motorului termic bazat pe energie produs ă prin arderea combustibililor fosili. Dup ă
acest scenariu, ne afl ăm acum în fa ța celei de-a treia descoperir i prometheice. Ea trebuie s ă
asigure înl ăturarea dependen ței de energia combustibililo r fosili, epuizabili. Din p ăcate, nici
energia solar ă și nici fuziunea controlat ă nu par a fi solu țiile așteptate. Și ele se adreseaz ă tot
unei lumi finite. Și tot din p ăcate, Roegen nu ofer ă o soluție clară. Lasă doar să se întrevad ă că
producțiile curate, miniaturizarea și un plus de grij ă față de genera țiile viitoare sunt absolut

100 Ibidem , p.30.
101 Ibidem , p.31.
102 Ibidem .

98necesare. Ne aten ționează, în stilu-i specific, "s ă fim îngrijora ți"; să înțelegem și să luăm aminte
că atunci când fabric ăm un tanc sau un Cadillac consum ăm din fierul cu care genera țiile viitoare
și-ar putea face un plug; și, mai ales, ne atrage aten ția că "trebuie s ă limităm foamea noastr ă
nesățioasă după lucruri gigante ști". Ne invit ă, în alți termeni, la miniaturizare. Peste toate
acestea, consider ă el, trebuie s ă devenim cu to ții "sacerdoți ai ecologiei "; să înțelegem, altfel
spus, că grija față de mediu este o datorie ce se impune cu obiectivitatea unei legi naturale. Fa ță
de aceast ă lume natural ă, zestre mo ștenită, trebuie s ă fim mai conservativi. " Conservarea
sistematic ă" este o solu ție necesar ă dar de tranzi ție. Ea ofer ă răgazul necesar pentru ca
"Prometheu III" s ă se produc ă. Roegen nu ne spune exact în ce const ă cu exactitate aceast ă a
treia revolu ție. Dar este sigur c ă ea va veni.
Agricultura , cea mai legat ă de natură, nu avea cum s ă-i scape lui Roegen. Revolu ția verde
nu-l inspir ă. Tentantă, ea se bazeaz ă, totuși, pe mecanizare, care este contrar ă intereselor de
durată ale omenirii. Ea "a înlocuit bivolul și bălegarul" (daruri, aproape gratuite, ale soarelui) cu
tractorul și îngrășămintele chimice, productive dar mari consumatoare de entropie joas ă și, în
plus, antiecologice. Mai mult, o agrocultur ă mecanizat ă este eficient ă doar pentru genera țiile
prezente dar este o afacere proast ă pentru genera țiile viitoare. Singura consonant ă cu vederile
sale este agricultura organic ă. Ea va trebui s ă se "hrănească" din propri-i s ăi produși și să se
dezvolte în afara îngr ășămintelor chimice. Mai mult, agricultura organic ă roegenian ă va trebui s ă
fie tot mai puțin intensiv ă, pentru a nu sec ătui solul și a-i permite refacerea lui ciclic ă naturală.
În studiul s ău "Nicholas Georgescu – Roegen: entropia, m ăsura omului eco nomic", Nicholas
Wade "adun ă" elementele care compun acel "program bioeconomic minimal" pe care Roegen îl
are în vedere, și care, pe scurt cuprinde urm ătoarele propozi ții:
"• Producerea tuturor instrumentelor de r ăzboi trebuie interzis ă complet.
• Cu forțele de produc ție eliberate astfel, țările industrializate trebuie s ă ajute țările
subdezvoltate s ă ajungă cât mai repede posibil la o via ță bună (dar nu de lux).
• Omenirea trebuie s ă-și reducă treptat popula ția la un nivel la care s ă poată fi hrănită
numai prin agricultura organic ă, o povar ă care va ap ăsa cel mai greu pe umerii țărilor
subdezvoltate.
• Până când folosirea direct ă a energiei solare devine un procedeu generalizat sau pân ă se
realizează fuziunea controlat ă, toate pierderile de energie – prin supraînc ălzire, suprar ăcire,
supraccelerare etc. – trebuie evitate, dac ă este necesar, prin reglement ări.

99• Consumul de dragul modei, cum ar fi producerea unei noi ma șini în fiecare an trebuie
considerat crim ă bioeconomic ă; fabrican ții trebuie s ă pună accentul pe durabilitate, proiectându-
și produsele pentru o durat ă de viață mare și reparații facile"103.
De remarcat, dintr-o analiz ă chiar și sumară a acestui program:
• Nota ușor utopică cu care autorul î și formuleaz ă unele dintre obiectivele sale;
• Caracterul globalist al solu țiilor, chiar dac ă pe autor l-a animat tot timpul grija pentru
săracii lumii și a înțeles că problemele lor sunt specifice și cer solu ții la fel de
specifice;
• Etatismul pozi ției. Soluțiile de anvergura celor propuse de Roegen sunt "indigeste"
pieței libere. Pentru implementarea lor este ch emat în ajutor Statul. Iar pentru unele
dintre măsuri se pare chiar c ă statul național nu este de ajuns;
• Apelul la un consum decent și la o produc ție durabil ă, plasate dincolo de
"imperialismul" pie ței libere și zgomotul seduisa nt al reclamei.
Cu toată nota de utopie și de abstract, propunerile lui Roegen au suscitat și încă mai suscit ă
un viu și real interes. Dovad ă stă și faptul c ă nu exist ă lucrare serioas ă pe tema dezvolt ării
durabile f ără să facă trimitere la analizele sale originale. Chiar și atunci când se propun planuri
concrete în lupta cu poluarea, autorii nu uit ă să precizeze c ă ele sunt conforme cu viziunea
entropică de sorginte roegenian ă. Așa face și Réne Passet , un avizat în materie. Cu referiri
concrete la Fran ța, din ale c ărei realități se inspir ă, el propune urm ătoarele m ăsuri preventive și
curative cu caracter normativ:
"• Eliminarea direct ă a poluării prin colectarea și tratarea direct ă a deșeurilor solide sau
lichide;
• Impunerea de norme de emisie la produsele toxice … în raport cu normele de calitate a
mediului;
• Impunerea unui sistem de indicator i, fizici sau biologici, care s ă permită aprecierea
calității mediului;
• Instalarea de dispozitive de alert ă;
• Instituirea și impunerea unor planuri de ocupare a suprafe țelor de pământ de natur ă să
limiteze instalarea unor firme poluante în anumite zone, mai pu țin vulnerabile sau mai pu țin
populate;

103 Articol publicat în volumul Nicholas Georgescu – Roegen. Omul și opera , vol. 1, Editura Expert, 1996, p.257 –
263, citare de la p.26.

100• Impunerea de autoriza ții prealabile privind impactul as upra mediului a marilor proiecte
publice sau private;
• Practicarea de contracte, la nivel de ramur ă (Franța), întreprindere, aglomera ție urbană
(Japonia), între poluatori și administra ție pe linia elabor ării de norme privind mediul;
• Gestiunea privind mediul;
• Gestiunea diversit ății patrimoniale prin constituirea de b ănci de gene, gr ădini zoologice
și botanice, de zone protejate, parcuri na ționale de conservare a unor specii, vegetale sau
animale;
• Protecția esteticii peisajului printr-o politic ă de reglementare și constituirea de peisaje
amenajate;
• Crearea de Agen ții a Bazinelor de Ap ă cu scopul de a asigura calitatea apelor"104.
c) Participarea mai insistent ă a lumii a treia la procesul dezvolt ării și la roadele acestuia
Ceea ce caracterizeaz ă astăzi lumea nu este o criz ă obișnuită ci una a civiliza ției a cărei
soluție nu poate fi decât de anvergur ă, la scară planetară. Cei care i și încep discursul pe tema
soluțiilor viitoare la problemele cre șterii cu aceast ă susținere pleac ă de la constatarea c ă
neglijarea intolerabil ă și de durat ă a lumii a treia reprezint ă o diminuare esen țială a amintitei
crize și că o dezvoltare durabil ă care să ocoleasc ă această lume echivaleaz ă cu un e șec
lamentabil.
Nu sunt pu ține studiile care încearc ă să demonstreze c ă nu putem vorbi de progres în
general fără să avem în vedere situa ția lumii a treia. Dimpotriv ă, de la un tiermondism de stânga,
acuzator și revendicativ, reg ăsibil între coper țile multor lucr ări, pănă la studii serioase și, pe cât
posibil, impar țiale, literatura pe tema subdezvolt ării și a perspectivelor de ie șire din impas este
generos acoperit ă.
Este clar pentru to ți, inclusiv pentru anali știi problemei, c ă soluția "creșterii zero" sau a
"populației zero" sunt nepotrivite lumii a treia. Tot la fel de clar e c ă "ceva" trebuie f ăcut pentru
ca aceasta s ă surmonteze starea de deriv ă în care se afl ă. Acel "ceva" nu se concretizeaz ă, cel
puțin din perspectiva dezvolt ării durabile, într-un program riguros și coerent. Solu ții și sugestii
nu lipsesc îns ă.
Lui Ignacy Sachs , de pildă, i se pare c ă starea actual ă a acestei lumi se datoreaz ă unei
creșteri mimetice, cu preluarea inegalit ăților sociale, a disparit ăților regionale și a atitudinii de

104 René Passet, Environnement et biosphère. în lucr.cit. , p. 1849.

101distrugere a mediului de la cei boga ți. De aici plecând, solu țiile ar însemna respectarea
următoarelor jaloane105:
• Păstrarea autonomiei de decizie în g ăsirea și gestionarea unor modele de dezvoltare
proprie, în func ție de contextul istoric, social, cultural, ecologic etc.;
• Luarea în considerare, în mod echitabil, a nevoilor materiale și nemateriale, ale tuturor
oamenilor;
• Mai multă prudență ecologică printr-o dezvoltare în armonie cu natura;
• Reforme institu ționale pentru a asigura popula ției un acces mai echitabil la resurse ca
și la creație, decizie, exprimare democratic ă;
• Înlăturarea economismului abuziv care distru ge natura pentru un profit efemer și
înlocuirea lui cu un ecologism conservativ care, f ără să sacrifice interesele genera ției
prezente, trebuie s ă fie mai atent cu interesele umanit ății în general.
Ignacy Sachs nu e singurul preocupat de modul de integrare și de participare a lumii a treia
la procesul dezvolt ării durabile. Bhaskar Nath și Ilkden Talaz consider ă, la rându-le, c ă este
esențial transferul substan țial de fonduri dinspre nordul dezvoltat înspre sudul subdezvoltat106.
Un asemenea transfer ar fi necesar, dup ă autorii cita ți, pentru a schimba priorit ățile din lumea
sudului sărac; pentru a face posibil ca problemele de mediu și de calitate a vie ții să fie tratate, și
aici, cu aten ția necesar ă. Soluția unei asemenea mi șcări de fonduri nu e posibil ă în condi țiile
actualului sistem monetar interna țional ale c ărei baze au fost puse la Bretton – Woods în 1994.
Aceasta deoarece banca Mondial ă, instituția cheie a acestui sistem, nu și-a îndeplinit misiunea
asumată atunci. Obiectivul ei nobil de a ajuta țările lumii a fost convertit și pervertit în acela de a
îndatora țările lumii. Nu pe toate, e adev ărat. Dar, "privind prin prisma țărilor în curs de
dezvoltare, impactul activit ăților Băncii Mondiale a fost de a face pe boga ți creditori și mai
bogați iar pe săraci să sărăcească și mai mult"107. Rezultatul final al unui asemenea proces s-a
tradus în dramatica situa ție în care economiile celor mai debitoare țări au fost zdrobite de povara
datoriilor. Din moment ce, cu resursele lor s ărăcăcioase abia dac ă pot să-și plătească dobânzile, e
clar că amorsarea unei strategii de dezvoltare durabil ă pare, din start, caduc ă. "Ajustările
structurale" întreprinse aici par a r ăspunde mai degrab ă nevoilor creditorilor care, de fapt, le
impun, de a face ca fluxul pl ățitor dobânzilor s ă nu fie întrerupt. Noile proiecte implementate în
țările debitoare acord ă foarte pu țină atenție, sau chiar deloc, problemelor mediului sau

105 Ignacy Sachs, lucr.cit. , p.32.
106 Bhaskar Nath, Ilkden Talaz, Man, Science, Technology and Sustainable Development" în B. Nath, L. Hens, D.
Devuyst, Sustainable Development , lucr.cit. , p.42 și următoarele.
107 Ibidem , p. 43.

102"dislocărilor sociale" pe care le genereaz ă. Un exemplu tipic de investi ție iresponsabil ă este
Amplasamentul Nuclear Batung din Filipine, realizat într-o zon ă amenințată de cutremure,
finanțat de Banca Mondial ă și "garantat" de guvernul filipinez.
Nu numai Banca Mondial ă sau FMI sunt "artizanii" "scl aviei economice" în care se g ăsesc
țările lumii a treia. Comer țul interna țional, "aranjamentele de aj utor" în beneficiul celor boga ți
care se fac aici reprezint ă cauze la fel de serioase.
Instituțiile în sine nu sunt blamabil e pentru rezultatele activit ății lor. Cei care le dau
însuflețire, oamenii, sunt r ăspunzători pentru marile inegalit ăți care în loc s ă se reduc ă se
reproduc la scar ă tot mai mare. La întrebarea ce-i de f ăcut, autorii aminti ți socotesc c ă "este
foarte greu de întrev ăzut cum pot fi convin și actorii implica ți să abandoneze vechile metode și să
adopte noi politici care s ă asigure un transfer substan țial de fonduri din nord spre sud a șa încât
unul din importantele criterii ale dezvolt ării sustenabile s ă fie îndeplinit"108. Singura "lic ărire de
speranță" este legat ă de înfiin țarea Global Environmental Facility (GEF), institu ție creată după
Rio 1992 în ideea de a asigura necesarele transform ări dinspre nord spre sud pentru a sprijini
perspectivele dezvolt ării sustenabile.
Lucas Bretschger pleacă și el de la premisa c ă dezvoltarea durabil ă, ca și subdezvoltarea,
sunt probleme care apar țin întregii lumi; c ă starea economiei, ca și a mediului, sunt puternic
influențate de rela țiile economice dintre na țiuni sau regiuni și că, în sfârșit, dezbaterile teoretice
pe problema sustenabilit ății deschid pepsrepctive no i privitoare la configura ția diviziunii
internaționale a muncii. Despre ce este vorba? Cheltuielile pentru protec ția mediului sunt infinit
mai mici în țările slab dezvoltate. Deschi dereea acestor economii circula ției fluxurilor marfare și
monetare interna ționale poate fi benefic ă printr-o alocare mai eficient ă a resurselor. Dar aceste
economii se închid cu false costuri competitive. Pre țul resurselor lor nu înglobeaz ă cheltuieli cu
managementul mediului. De aceste pre țuri scăzute beneficiaz ă țările bogate importatoare. Este
justificată, spune Lucas Bretschger, o compensare interna țională: transferurilor de resurse ieftine
să le corespund ă transferuri interna ționale de know-haw și tehnologie ieftin ă și ecologic ă109.
c) O nouă atitudine fa ță de creșterea economic ă și de rezultatele acesteia
Inputurile cre șterii economice sunt resursele, materiale și nemateriale. Atitudinea standard
față de acestea a fost una dominat ă de ideea caracterului lor nelimitat. Sub zodia acestei filosofii
s-a produs, f ără opreliști, o exploatare a lor nera țională și, adesea, pr ădalnică. Ca să răspundă
criticilor administrate tipului de cre ștere economic ă postbelic ă, artizanii cre șterii durabile au

108 Ibidem , p.44.
109 Lucas Bretschger, Growth Theory and Sustainable Development , lucr.cit. , p.236-237.

103pornit o campanie sever ă impotriva risipei . Succesul în realizarea aces tui obiectiv este scontat a
fi obținut printr-o lupt ă pe multiple planuri.
Întâi de toate, noul tip de cre ștere, numit ă "imploziv ă" și contrapus ă celei anterioare,
numită, sugestiv, "exploziv ă" este centrat cu deosebire asupra calității; este preocupat în
obținerea, cu prioritate, a valorilor de întrebuin țare și nu a valorilor de schimb. Pe un asemenea
fundal, " raționalitatea cet ățeanului " accede logicii profitului . Iar raționalitatea cet ățeanului
înseamnă:
– Un cult pentru durabilitatea produsului, pentru caracteristicile și calitățile sale care au
ca adresă nevoile fundamentale ale oamenilor. F ără a friza primitivismul, noua filosofie
este opus ă falselor nevoi, produs al publicit ății și reclamei agresive ca și vanității și
lăcomiei oamenilor;
– Reconsiderarea importan ței reciclării. Cultura risipei este asimilat ă "culturii aruncatului
la gunoi" a bunului, imediat ce uzura moral ă îi afecteaz ă imaginea de marc ă. A arunca
un frigider sau o ma șină în loc de a le repara, dac ă acest lucru e posibil și soldabil cu
rezultate pozitive asupra car acteristicilor lor func ționale, pare consonant cu un
consumatorism modern, cosmopolit dar nu și cu cerin țele economisirii resurselor și,
implicit, ale dezvolt ării durabile.
În al doilea rând, se consider ă că lăcomia uman ă este unul din marile obstacole impotriva
dezvoltării durabile, unul chiar mai ma re decât explozia demografic ă din țările lumii a treia.
Teoria clasic ă și neoclasic ă a considerat l ăcomia, spiritul de avari ție, ca ținând de natura uman ă,
chiar de esen ța ei (A.Smitht). De aici construc ția manchesterian ă a acelui homo-oeconomicus,
egoist, rapace, animat de cre șterea profitului și de ascensiunea sa material ă. Ascensiune de dorit
pentru că, s-a susținut, numai "bog ăția aduce noble țe". De aici, asimilarea și considerarea
individualismului și a egoismului, motivate de cre șterea profitului, drept calit ăți umane esen țiale.
Dacă lăcomia este legat ă de instinctele noastre primare, în mod cert, este foarte greu de
luptat cu ea; ca și împotriva arogan ței și ignoranței care, de obicei, o înso țesc. Adep ții soluțiilor
multidimensionale î și pun, aici, speran ța în educație. Prin ea e posibil s ă li se inoculeze tinerilor
acea dragoste str ăveche față de Pământ, asemuibil ă doar dragostei de mam ă. Prin ea, prin
educație și instrucție, trebuie g ăsite explica ții și justificări de natur ă etică și morală pentru "ce
facem", "cum facem" și "de ce facem".
În al treilea rând, lupta antirisip ă implică o căutare permanent ă de substituien ți și tehnologii
alternative . Creșterea economic ă viitoare nu- și poate permite luxul de a folosi resurse într-o
cadență mai mare decât capacitatea naturii de a le regenera. Realizarea unui atare deziderat
obligă în mod obiectiv la colaborare între genera ții. Cu cât efortul de economisire al genera ției
prezente este mai mare cu atât șansele, de timp dar și materiale, ale genera țiilor viitoare de a g ăsi

104soluții alternative, vor fi și ele mari. Economisirea prezent ă înseamnă însă consum sacrificat.
Spre a fi motivat ă într-un atare demers, genera ția prezent ă trebuie, la rându-i, s ă fie beneficiara
unui "cadou" f ăcut de genera ția precedent ă. Cu alte cuvinte, problema rela ției între genera ții
trebuie să fie mai mult o problem ă de etică decât de eficien ță. Pentru ca fiecare genera ție să aibă
un punct de plecare pe care s ă-și construiasc ă bunăstarea e nevoie ca fiec ărei genera ții să i se
impună, ca o "constrângere", criteriul sustenabilit ății; să fie obligat ă în a lăsa moștenire o zestre
în capital de mediu cel pu țin la fel de generoas ă ca cea pe care a mo ștenit-o. E posibil ca acest
lucru să nu coincid ă și cu calea eficien ței prescris ă de teoria economic ă standard. "Foloasele
nerealizate" aici sunt îns ă compensate de s ănătatea viitoare a mediului și a genera țiilor cărora,
cei prezen ți, le dau via ță.
O nouă atitudine fa ță de creștere implic ă și o nouă politică a distribuirii rezultatelor ei .
Artizanii cre șterii durabile î și propun ca acestea s ă fie însoțite de progres social . Or, progresul
social presupune o mai echitabilă împărțire a rezultatelor produc ției. Pe fondul cre șterii continue
a PIB se dore ște, de fapt, o reducere a marilor discrepan țe de avere și poziție socială. Importan ța
factorului politic este reținută în acest context ca fiind foarte important ă. Pe canalul socialului
statul este invitat s ă facă redistribuirile necesare pân ă la limita la care clivajele sociale nu dau
naștere la conflicte.
Soluția echipamentelor colective și a dezvolt ării, pe aceast ă cale, a consumului colectiv în
dauna celui privat nu este exclus ă, îndeosebi de guvernele de orientare socialistă. Tot dintr-o
astfel de direc ție doctrinar ă, se sugereaz ă și un control serios al pre țurilor la produsele de baz ă
spre a permite accesul la consum al celor mai pu țin favoriza ți. Dacă, la cele de mai sus se
adaugă:
• modificarea stilului de via ță în sensul cre șterii ponderii bunurilor de durat ă în total
consum și o mai bun ă satisfacere a nevoilor sociale;
• înlăturarea disparit ăților regionale în repartizarea rezultatelor cre șterii;
• o planificare riguroas ă a ofertei ținând seama de nevoile fundamentale ale societ ății.
atunci vom avea imaginea complet ă a ceea ce înseamn ă un program socialist de creștere
durabilă.
Conotația politică spune desigur, ceva, cu privire la gradul de utopie sau realism al unor
soluții. În cazul sociali știlor accentul cade pe utopie. Dac ă e posibilă departajarea de aceast ă notă
care trimite spre egalitarism și ficțiune, e posibil de observat c ă mesajul de fond ce vine chiar
dintr-o astfel de direc ție merită a fi reținut. El înseamn ă coparticipare la procesul cre șterii, al
conservării mediului dar și la rezultatul acestor ac țiuni.

105NOTĂ:
Pentru problematica legat ă de mediul înconjur ător în politica european ă, a se citi cap.7,
„Politica privind protec ția mediului înconjur ător” p. 159-181. din lucrarea POLITICI
ERUOPENE , autori Marius Profiroiu și Irina Popescu , ed. Economic ă, București 2003
(textul de mai jos este preluat prin scanare).

Capitolul 7

Politica privind protec ția mediului înconjur ător

7.1. Concepte de baz ă privind mediul înconjur ător

Protecția mediului înconjur ător – o problem ă ce vizeaz ă viitorul planetei
Protecția mediului înconjur ător este o problem ă care intereseaz ă și afecteaz ă toți cetățenii.
Datorită faptului c ă daunele aduse mediului înconjur ător au devenit din ce în ce mai grave, dorin ța de a
face sacrificii pentru îmbun ătățirea mediului a crescut considerabil.
O anchetă întreprins ă pe întreg cuprinsul UE (Eurobaromete r, martie 1999) a relevat faptul c ă
86% din cet ățenii UE consider ă îmbunătățirea mediului înconjur ător drept o prioritate politic ă.
Doar șomajul, lupta împotriva s ărăciei și a crimei organizate și menținerea păcii au fost cotate mai sus.
Cetățenii din Europa a șteaptă, așadar, ca UE s ă joace un rol activ în protec ția și conservarea
mediului, atât pe plan intern, în cadrul legisla ției europene, cât și extern prin participarea Comunit ății la
diferite acorduri interna ționale.

Protecția mediului înconjur ător – o provocare interna țională
Problemele mediului înconjur ător nu pot fi rezolvate eficient decât prin ac țiunea tuturor p ărților
implicate. Problemele de mediu interna ționale căpăta o importanta din ce în ce mai mare. Singura solu ție
este ca toate țările să coopereze. Probleme ca poluarea aerului și distrugerea stratului de ozon de c ătre
clorfluorocarburi nu depind de grani țele naționale Exemplul polu ării aerului pe plan global arat ă clar că
orice încercare a unui stat de a- și păstra mediul curat este sortita e șecului dac ă celelalte state nu sunt și ele
pregătite să facă un efort în domeniul protec ției mediului.
p. 160
Acesta este produs de arderea combustibililor fosili pe baz ă de sulf, cum ar fi uleiul sau c ărbunele. Odat ă
degajat în atmosfer ă, dioxidul de sulf este – în adev ăratul sens al cuvântului – "pe aripile vântului".
Amestecul dioxidului de sulf cu umiditatea din nori provoac ă ploi acide care adeseori contribuie la
acidificarea solului și a apei la mii de kilometri distan ță de zona de emisie a noxelor.

106În nordul Suediei, de exemplu, se g ăsesc o serie de lacuri ale c ăror rezerve de pe ște s-au diminuat
drastic din cauza ploilor acide. Cu toate acestea, numai o parte neglijabil ă din aerul poluat ce a provocat
ploile acide provine din Suedia, cea mai mare parte provenind din re giunile industriale ale Europei
Centrale și din Marea Britanie.
Situații similare pot fi întâlnite și în Austria. Comisia Economic ă pentru Europa Na țiunilor Unite
adună periodic date despre mi șcările agenților poluan ți ai aerului din Europa. Din aceste date se poate
observa unde ia na ștere poluarea aerului. Conform acestor date, mai pu țin de 6% din poluarea cu sulf
detectată în Austria era autohton ă. Mai mult de 94% din poluarea provocat ă de emisiile de sulf ap ărută în
Austria a fost a șadar ''importat ă" din străinătate.
Și în cazul polu ării apei situa ția este similar ă. Eforturile uria șe făcute de c ătre Olanda pentru a
purifica Rhinul ar fi fost sortite e șecului dac ă Germania și alte țări riverane n-ar fi adoptat și ele, simultan,
măsuri în acest sens.
Amenințarea schimb ării climei, l ărgirea găurii din stratul de ozon, dispari ția diferitelor specii de
faună și floră sălbatică sau poluarea celor șapte mări atrag și mai serios aten ția asupra nevoii de m ăsuri
comune, la nivel global.
Reducerea la nivel mondial a emisiilor de noxe, în special de dioxid de carbon (CO2) care este
necesară pentru a evita schimb ările climatice periculoase, cere ac țiuni concertate. Acela și lucru este
valabil în cazul încet ării producerii și folosirii substan țelor responsabile de sub țierea stratului de ozon din
stratosfera (în special clorfluorocarburi). M ăsurile adoptate de c ătre state în mod individual n-ar
reprezenta decât o pic ătură în ocean.
În zilele noastre, puternica interdependen ță în domeniul protec ției mediului este binecunoscut ă.
Un mare num ăr de acorduri și convenții internaționale ar trebui s ă ajute ca problemele de mediu s ă poată
fi ținute sub control. Cu toate acestea, este o cale mult mai înceat ă și mai grea aceea de a ajunge la
acorduri eficiente, decât aceea de a elabora legi na ționale, de vreme ce în cazul acordurilor este nevoie de
un compromis între mai mul ți participan ți. De asemenea, este mult mai dificil s ă se verifice dac ă
angajamentele sunt respectate și să se impun ă sancțiuni dacă este necesar.
Cu toate acestea, în multe zone nu exist ă nici o alternativ ă la lungile și greoaiele negocieri ale
acordurilor interna ționale.
Globalizarea problemelor mediului înseamn ă că, acum, multe probleme pot fi solu ționate în mod
semnificativ doar la nivel interna țional. UE este un forum potrivit pent ru rezolvarea problemelor de
mediu. încheierea de acorduri interna ționale pe probleme de mediu este, de obicei, un proces lent,
dar în multe cazuri constituie singura solu ție viabilă
p. 161

7.2. Istoricul politicii de mediu

– Când Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg și Franța au fondat Comunitatea European ă a
Cărbunelui și Oțelului (CECO) în 1951, centrul de interes era împiedicarea unui alt r ăzboi în
Europa . Când, mai târziu, în 1957, acelea și state au pus piatra de temelie a Comunit ății Economice
Europene (CEE) , reconstruc ția în Europa era principala problem ă.

107Nici în Europa, nici în restul lumii, protec ția mediului nu era o preocupare la acea vreme. De
aceea, tratatele ce stau la baza Comunit ății Europene nu ofer ă nici o baz ă legală pentru activit ățile
Comunit ății în domeniul politicii de mediu.
– Dezvoltarea politicilor de mediu Ia nivelul Un iunii Europene a demarat la începutul anilor
'60, prin elaborarea primelor legisla ții legate de produse (în special substan țe periculoase, detergen ți și
alte produse industriale) în strâns ă concordan ță cu încercarea statelor membre de armonizare a
reglement ărilor care "afecteaz ă direct stabilirea și/sau func ționarea pie ței comune".
– Prima încercare a Comunit ății Europene de a rezolva probl eme de mediu a avut loc la cea
dintâi Conferin ță globală pe probleme de mediu -„Despre mediul înconjur ător", ținută la
Stockholm, în 1972 . Conferin ța Națiunilor Unite pentru Mediu a stimulat activit ățile naționale în
domeniul protec ției mediului în multe țări europene. în acela și an, statele membre ale CEE au subliniat
importanța politicii mediului la Summitul de la Paris. Statele membre au cerut Comisiei Europene s ă
elaboreze un Program de Ac țiune pentru Mediu, incluzând un calendar precis.
– Primul Program de Ac țiune pentru Mediu (1973 – 1977) elaborat de c ătre șefii de state și de
guverne din cadrul Comunit ății a reprezentat începutul politicii de mediu a UE. De și primele m ăsuri s-au
concentrat pe repararea daunelor deja ap ărute, primul PAM a enun țat principiile de prevenire.
– Aceste principii au fost par țial reluate, l ărgite și completate de al doilea Program de Ac țiune
pentru Mediu (1978 – 1982) . Acest program prezenta o serie de m ăsuri care trebuiau adoptate în vederea
controlării problemelor legate depoluare.
– Cel de-al treilea Program de Ac țiune pentru Mediu, adoptat în 1983, a încercat s ă ofere o
strategie general ă de protejare a mediului și a resurselor naturale la nivelul Uniunii Europene ,
punând accent pe ac țiunea de prevenire a polu ării în loc de controlul acesteia și pe integrarea politicilor
de mediu în celelalte politici comunitare, în sp ecial în cea privind planificarea teritoriului.
p. 162
– Al patrulea Program de Ac țiune pentru Mediu s-a derulat în perioada 1987-1992, focalizându-
se pe integrarea politicilor de mediu în politicile sectoriale și cuprinzând patru elemente cheie:
ƒ implementarea efectiv ă a legislației de protec ție a mediului existent ă;
ƒ reglementarea impactului asupra mediului produs de "sursele de poluare";
ƒ îmbunătățirea accesului publicului la informa ția privind mediul;
ƒ crearea de noi locuri de munc ă.
– În iunie 1992, reprezentan ții a 178 de na țiuni s-au întâlnit la Rio de Janeiro, în Brazilia,
pentru a decide care sunt ac țiunile necesare pentru promovarea unei dezvolt ări durabile în
domeniul economic, social și de mediu. Summitul de la Rio a cat alizat interesele guvernelor în
transpunerea scopurilor politicii generale de mediu în ac țiuni concrete, ridicând nivelul de con știentizare,
asupra aspectelor globale de mediu, deschizând noi c ăi de comunicare între organiza ții guvernamentale și
neguvernamentale care ac ționează pentru realizare aceluia și țel și conștientizând publicul asupra solu țiilor
la îndemân ă.
– Când a intrat în vigoare, la 1 noiembrie 1993, Tratatul de la Maastricht ridicat protec ția
mediului la unul dintre cele mai înalte ranguri printre obiectivele Comunit ății. Pe lângă aceasta,
schimbările procedurale au facilitat promulgarea m ăsurilor pentru mediu necesare la nivel comunitar,
chiar împotriva voin ței statelor membre mai pu țin preocupate de mediu.
– Politicile de mediu ale Uniunii Europene pentru perioada 1993-1999 au $j formulate în cel de-al
cincilea Program de Ac țiune pentru Mediu, program ci stat la bata elabor ării politicilor na ționale
de mediu în statele membre și țări candidate . El a fost conceput pentru a îndruma Comunitatea
European ă pe un curs de dezvoltare durabil ă. Elementele cheie pentru atingerea dezvolt ării durabile sunt:
ƒ menținerea calit ății vieții;
ƒ menținerea accesului permanent la resursele naturale;
ƒ împiedicarea degrad ării mediului;
Plecând de la ideea c ă succesul pe termen lung al politicilor privind Uniunea Monetar ă și piața
internă depinde de durabilitatea politicilor sectoriale, în sp ecial industrie, energie, transport, agricultur ă și
dezvoltare regional ă, cel de-al cincilea Program de Ac țiune pentru Mediu avea la baz ă două principii
majore:
ƒ integrarea politicilor de mediu în politicile se ctoriale, cheia atingi obiectivelor privind

108protecția mediului;
ƒ înlocuirea instrumentelor de "comand ă și control" cu instrumente împart responsabilitatea
privind protec ția mediului între diferi ți ac ca de exemplu: guverne, industrii, public etc.
p. 163
Pentru atingerea obiectivelor propuse, strategia recuno ștea necesitatea folosirii unui num ăr
însemnat de instrumente, respectiv:
ƒ legislația prin care sunt impuse standardele de mediu;
ƒ instrumentele economice care trebuie s ă încurajeze produc ția și utiliza rea produselor și
proceselor tehnologice care nu pun în pericol mediul;
ƒ instrumentele orizontale, ca de exemplu: informa ția, educația, cercetarea;
ƒ ajutorul financiar necesar pentru implementarea politicilor.
Al cincilea Program de Ac țiune pentru Mediu se adresa unor sectoare țintă, și anume – industrie,
energie, transport, agricultur ă și turism – prin prisma a șapte probleme de mediu: schimb ările climatice,
acidificarea și calitatea aerului, mediul urban, zonele costiere, gestionarea de șeurilor, gestionarea resurse-
lor de apă, protecția naturii și biodiversitatea. Legat de management ul riscului, programul avea în vedere
trei elemente:
ƒ riscul asociat industriei;
ƒ siguranța nucleară;
ƒ protecția împotriva radia țiilor; precum și protecția civilă.

– O dată cu intrarea în UE a Austriei, Suediei și Finlandei (1995) – țări având reputa ția de a fi
sensibile la problema mediulu i -, UE a fost de acord s ă-și revizuiasc ă propriile standarde de mediu în
anumite domenii ale legisla ției, pe o 1 perioad ă de patru ani și, acolo unde este necesar, s ă-și adapteze
aceste standarde la cele mai stricte ale statelor me mbre nou incluse. In anumite domenii, acest termen-
limită pentru revizuire a fost prelungit. Acolo unde aceast ă revizuire a fost efectuat ă, se poate spune c ă
politica de mediu a Europei a primit un impuls pozitiv.
– La 10 ianuarie 1996 Comisia a elaborat o propunere de Decizie a Parlamentului European110
privind revizuirea celui de-al cincilea Program de Ac țiune pentru Mediu prin identificarea a cinci
domenii prioritare , respectiv:
ƒ îmbunătățirea integr ării politicilor de mediu în politicile sectoriale: agricultur ă, transport,
energie, turism și industrie;
ƒ utilizarea unui spectru mai larg de instrumente de politici, în special instrumente economice și
orizontale;
ƒ dezvoltarea proceselor de implementare și control prin îmbun ătățirea și simplificarea
legislației legate de mediu;
ƒ derularea unor ac țiuni suplimentare de comunicare și informare, intensificarea campaniilor de
conștientizare a publicului;
ƒ creșterea rolului Uniunii pe plan interna țional

Următorul pas în domeniul politicii de mediu europene a fost Tratatul de la Amsterdam111 (1997)
care subliniaz ă din nou importan ța protecției mediului și a dezvolt ării durabile.
p. 164
– Pornind de la "Evaluarea Global ă a celui de-al cincilea Program de Ac țiune pentru Mediu" și de la
Raportul privind starea mediului în Europa: "Mediul în Uniunea European ă la sfârșitul secolului",
elaborate de c ătre Agenția European ă pentru Mediu, Comisia European ă a pregătit cel de-al șaselea
Program de Ac țiune pentru Mediu. Documentul sintetizeaz ă politicile de mediu ce trebuie implementate
în perioada imediat urm ătoare, fiind finalizat de c ătre Comisia European ă sub forma unui program

110 Decizie adoptat ă în iulie 1998
111 Tratatul a intrat in vigoare la 1 mai 1999

109intitulat „Viitorul nostru, alegerea noastr ă" (2001-2010). Având în vedere c ă, pe de o parte, perioada de
implementare a celui de-al șaselea Program de Ac țiune pentru Mediu va coincide cu perioada în care cele
12 țări candidate vor adera la Uniunea European ă și, pe de alt ă parte, că protecția mediului în contextul
aproximării legislative reprezint ă un sector cheie pentru toate țările candidate, Comisia European ă a
invitat aceste țări să participe efectiv la elaborarea Programului, finan țând în acest sens un proiect
coordonat de Centrul Regional pentru Mediu din Europa Central ă și de Est.

7.3. Principiile, obiectivele și instrumentele politicii de mediu

A. Principiile politicii de mediu
Principiile care stau la baza politicii de mediu au fost formulate de primul Program de Ac țiune pentru
Mediu. Acestea se refer ă la:
• principiul prevenirii polu ării, devenit principiu de baz ă în cel de-al patrulea program de ac țiune;
• în procesul de adoptare a deciziei cu privire la un nou proiect trebuie avut în vedere impactul
realizării acestuia asupra mediului, înc ă din faza ini țială;
• exploatarea resurselor naturale, care produce un dezechilibru major la nivelul ecosistemelor,
trebuie redus ă;
• informațiile științifice legate de mediu trebuie aprofundate în vederea îmbun ătățirii deciziilor care
trebuie adoptate în leg ătură cu acțiunile;
• principiul "poluatorul pl ătește", care presupune acoperirea costurilor legate de prevenirea și
remedierea daunelor aduse mediului de c ătre poluator;
• activitățile dintr-un stat membru nu trebuie s ă cauzeze deterior ări ale mediului în alt stat;
• politicile de mediu din statele membre trebuie s ă țină cont de interesele țărilor în curs de
dezvoltare;
• prin intermediul organiza țiilor interna ționale, Comisia European ă și statele membre trebuie s ă
inițieze acțiuni de promovare a problemelor legate de protec ția mediului cu efecte globale;
• responsabilitatea privind protec ția mediului revine fiec ăruia dintre noi, de aceea educa ția
ecologică este esen țială;
p. 165
• principiul subsidiarit ății: măsurile de protec ția mediului trebuie adoptate la nivelul cel mai
adecvat, ținând cont de tipul de poluare, de ac țiunile necesare și de zona geografic ă ce trebuie
protejată;
• programele na ționale de protec ția mediului trebuie armonizate cu programul Comisiei Europene,
având la baz ă un concept comun dezvoltat pe termen lung.

B. Obiectivele politicii de mediu
Principalele obiective ale politicii de mediu au în vedere:
• Conservarea și protecția mediului, ca și îmbunătățirea calității lui.
• Protecția sănătății umane.
• Utilizarea prudent ă și rațională a resurselor naturale.
• Promovarea m ăsurilor interna ționale pentru rezolvarea problemelor de mediu regionale sau
globale.
• Protecția de nivel înalt, luând în considerare diversitatea situa țiilor din diferite regiuni ale
Comunității. Acest obiectiv se bazeaz ă pe principiul precau ției și pe principiul necesit ății acțiunii
preventive, a combaterii sursei care provoac ă deteriorarea mediului și a obliga ției celui
responsabil s ă plătească. Cerințele de protec ție a mediului trebuie s ă fie integrate în definirea și
implementarea altor politici comunitare.
• Un mai bun acces la informa țiile despre starea mediului oferit popula ției. Cu cât publicul este mai
bine informat despre starea me diului, cu atât el poate s ă-și asume mai bine rolul s ău în ceea ce
privește co-responsabilitatea în crearea politicii de medi u europene. Directiva cu privire la accesul
la informa ția despre mediu prevede c ă autoritățile din cadrul statelor membre trebuie s ă furnizeze
anumite date despre starea mediului tuturor cet ățenilor lor, la cerere.

110• Minimizarea diferen țelor dintre standardele legate de medi u ale statelor membre luate individual.
Un înalt nivel de protec ție a mediului care s ă fie cât de uniform posibil – iat ă țelul pentru a întruni
cerințele pentru o dezvoltare durabil ă și conștientă de mediu.
• Integrarea politicilor de mediu în politicile sectoriale. Se poate spune c ă:
– există sectoare în care integrarea politicilor de mediu este avansat ă (sectorul industrial), dar și
sectoare în care integrarea nu s-a realizat (agricultur ă, turism);
– pentru a îmbun ătăți performan țele în procesul de integrare tr ebuie sa se prezinte obiective și
măsuri clare, pe cât posibil cuantificabile, s ă se includ ă componente europene, na ționale și
locale, să se dezvolte indicatori de monitorizare a progreselor înregistrate în procesul de
integrare, precum și indicatori de evaluare a eficien ței acestui proces;
– trebuie să se dezvolte noi instrumente de politici, ca de exemplu: utilizarea rezultatelor
cercetării, utilizarea studiilor de evaluare.
p. 166

C. Instrumentele utilizate de c ătre Uniunea European ă în vederea implement ării politicii de mediu
C1. Instrumentele legislative Comunitatea elaboreaz ă regulamente și directive în conformitate cu programele de ac țiune pentru
mediu, bazându-se pe prevederile legale din Tratatul Uniunii Europene.
– Regulamentele sunt direct aplicate în statele membre și sunt adresate tuturor subiec ților din
cadrul Comunit ății. Aceasta înseamn ă că regulamentele UE sunt obligatorii pentru flecare cet ățean al
unuia dintre statele membre. De exemplu, interdic ția de a trimite de șeurile în anumite țări în curs de
dezvoltare, impus ă de regulamentul UE în ceea ce prive ște supravegherea și controlul transportului de
deșeuri, este obligatorie pentru fiecare francez, german sau italian, f ără a mai fi necesar ă o lege sau o
ordonanță națională adițională. O asemenea lege na țională nici măcar nu este permis ă.
– Directivele sunt adresate statelor membre și, mai presus de toate, men ționează obiectivele ce
trebuie atinse cu ajutorul fiec ărei directive în parte. Directivele las ă proporția implement ării lor la
latitudinea statelor membre care sunt obligate s ă adopte legi pentru a îndeplini cerin țele directivei într-o
anumită perioadă de timp. Modul în care aceast ă legislație se integreaz ă în sistemul legal na țional rămâne
și el la latitudinea statelor respective. De exemplu, di ferite directive privind puritatea aerului impun valori
limită ale calității aerului pentru anumi ți agenți poluanți, dar las ă în seama statelor membre alegerea
măsurilor ce se impun (de exemplu, cerin țe de mediu mai stricte pentru agen ții industriali deja existen ți)
pentru a r ămâne sub limita valorilor specificate.
Măsurile de mediu necesit ă un grad înalt de flexibilitate . Obiectivele comune pot fi cel mai bine
atinse prin m ăsuri de adaptare cât mai bun ă la diferitele condi ții climatice, la atitudinea popula ției, la
respectiva structur ă legală și la diferitele tradi ții din cadrul fiec ărui stat membru. Din acest motiv,
directivele sunt mult mai des utilizate pent ru a implementa politica de mediu european ă decât
regulamentele.

C2. Instrumentele financiare
– Cel mai important instrument financiar pentru mediu al Uniunii Europene este programul
LIFE (L’Instrument Financier pur l’Environement).
Scopul acestui program este de a contribui la dezvoltarea și implementarea politicii și legislației de
mediu a Comunit ății.
LIFE sprijină proiectele de protec ție a mediului în statele membre și candidate la UE. Programul are
două componente:
ƒ LIFE NATURA – implementarea m ăsurilor de conservare pentru protec ția naturii;
p.167
ƒ LIFE MEDIU – sprijinirea proiectelor demonstrative flexibile, eficiente și transferabile în alte
zone, precum cele legate de calitatea apei, gestionarea de șeurilor, planificarea utiliz ării

111terenurilor, tehnologii nepoluante etc.
Sprijinul financiar LIFE este, în primul rând, destinat:
ƒ proiectelor inovatoare și acțiunilor pe scar ă demonstrativ ă, promovând dezvoltarea sus ținută
în domeniul activit ății industriale;
ƒ proiectelor cu efect demonstrativ sau proiectel or de sprijin tehnic în beneficiul autorit ăților
locale, în vederea facilit ării integrării în politica planific ării zonale, ca și în planificarea
utilizării terenurilor, contribuind la dezvoltarea s ănătoasă a mediului;
ƒ proiectelor preg ătitoare ce contribuie la implementarea politicii și legislației de mediu ale
Comunității, în special:
o protecția și utilizarea ra țională a Zonelor de coast ă;
o reducerea de șeurilor, în special a celor toxice și periculoase;
o prevenirea polu ării apei, inclusiv tratarea canaliz ărilor;
o măsuri împotriva polu ării și acidificării aerului, ca și împotriva acidiz ării ozonului din
troposferă.
Programul LIFE este deschis tuturor persoanelor fizice și juridice înregistrate în UE și în anumite
țări candidate (Estonia, Ungaria, Letonia, România, Slovenia și Slovacia).

LIFE III (2000-2004). Acest program dispune de un buget total de 640 milioane euro, din care
47% pentru componenta NATURA și 47% pentru componenta MEDIU.
– Programul ISPA finan țează proiecte mari de infrastructur ă în sectorul protec ției mediului
și al transporturilor. în ceea ce prive ște protec ția mediului, obiectivul ISPA este s ă sprijine țările
beneficiare în alinierea standa rdelor UE din domeniul protec ției mediului. Din acest punct de
vedere, ISPA se concentreaz ă asupra aplic ării directivelor de protec ție a mediului care necesit ă mari
costuri de implementare. Acestea se refer ă la următoarele domenii:
ƒ furnizarea apei potabile;
ƒ tratarea apelor uzate;
ƒ gestionarea de șeurilor solide și a deșeurilor periculoase;
ƒ poluarea aerului.
Implementarea acestor directive este strâns legat ă de îmbun ătățirea sănătății și a calității vieții
cetățenilor și are un impact pozitiv asupra coeziunii sociale și economice a țărilor beneficiare.

D. Politicile de mediu pe domenii specifice
ƒ Controlul polu ării aerului (evaluarea calit ății pentru anumite produse, cum ar fi combustibilii;
standarde ale calit ății aerului; controlul nive lului maxim admis de emisii în cazul centralelor
industriale).
p.168
ƒ Chimicale, accidente industriale și biotehnologie .
ƒ Poluarea fonic ă (stabilirea nivelului maxim ad mis pentru poluare fonic de c ătre vehicule și
mașini industriale).
ƒ Conservarea naturii (conservarea faunei și florei, ca și menținerea variet ății lor).
ƒ Politica de șeurilor (incinerarea de șeurilor; transporturile de de șeuri; deversarea de șeurile
provenite din ambalaje; bateriile folosite).
ƒ Politica privind protec ția apei (standarde de calitate pentru anumite ape; limitarea sau interdic ția
deversării anumitor substan țe în apă).
ƒ Politica cu privire la controlul polu ării industriale (managementul d1 mediu și schemele de
verificare; reducerea polu ării).

7.4. Legisla ția orizontal ă

Legislația orizontal ă a fost dezvoltat ă de către UE în scopul:

112ƒ de a oferi metode și mecanisme unitare menite s ă conducă la îmbun ătățirea
procesului de adoptare a deciziilor,
ƒ pentru dezvoltarea și facilitarea procesului de implementare a legisla ției.
În aceast ă categorie intr ă acea legisla ție legată mai mult de problemele generale ale
managementului de mediu decât de sectoarele, produsele sau 3 tipurile de emisii specifice.
Principalele reglement ări incluse în acest sector sunt:
– Directiva 337/85 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra
mediului, modificat ă prin Directiva 11/97. Această directivă impune supunerea oric ărei noi investi ții,
care ar putea avea un poten țial impact asupra mediului, procedurii de evaluare a impactului asupra
mediului. Directiva împarte proiectele în două categorii:
ƒ cele pentru care procedura de evaluare a im pactului asupra mediului este obligatorie;
ƒ cele pentru care fiecare stat membru hot ărăște dacă le supune sau nu procedurii, pe baza unei
analize caz cu caz sau a unui set de criterii stabilite pe grupe de activit ăți.
Orice evaluare a impactului asupra mediului trebuie s ă cuprindă efectele directe și indirecte pe
care proiectul le are asupra s ănătății umane, florei, faunei, solului, apei, aerului, climei, peisajului,
patrimoniului cultural, precum și interacțiunile dintre acestea. Directiva pune un accent deosebit pe
accesul la informa ția de mediu și pe rolul consultativ pe care trebuie s ă-1 joace to ți actorii implica ți în
proiect, inclusiv publicul, iar în cazul unui proiect cu impact semnificativ transfrontalier asupra mediului,
celelalte state membre posibil afectate.
p. 169
– Directiva 313/90 privind accesul liber la informa ția de mediu impune autorit ăților publice, pe
de o parte, s ă asigure accesul publicului la informa ția de mediu și, pe de alt ă parte, să disemineze aceast ă
informație. Informa țiile de mediu trebuie furnizate în maxim dou ă luni oric ărei persoane fizice sau
juridice care le solicit ă, fără o justificare a cererii. Pentru informa țiile furnizate, autorit ățile pot percepe
tarife, dar cuantumul acestora trebuie s ă fie rezonabil. O cerere de furnizare de informa ții poate fi refuzat ă
doar în condi ții bine definite prin directiv ă, când pot fi afectate: securitatea public ă, secretul comercial
și/sau industrial, rela țiile interna ționale. Tot prin prevederile aceste i directive, statele membre sunt
obligate ă facă publice, periodic, datele privind starea mediului.
– Directiva 692/91 privind standardizarea și raționalizarea rapoartelor asupra
implement ării unor directive referitoare la mediu impune statelor membre elaborarea de rapoarte
standard (pe baza unor chestionare transmise de c ătre Comisie), la fiecare trei ani, cu privire la modul de
implementare a 27 de directive din sectoarele aer, ap ă și deșeuri.
– Regulamentul 1210/90 privind înfiin țarea Agen ției Europene de 'Mediu și a rețelei
europene de informa ție și observare pentru mediu (EIONET). Agenția European ă de Mediu a fost
înființată în anul 1993, la Copenhaga, cu copul de a colecta informa țiile de mediu prin EIONET și de a
ajuta Comisia European ă și statele membre în preg ătirea informa țiilor necesare implement ării politicilor
de mediu, precum și de a monitoriza modul în care se implementeaz ă legislația european ă și se aplic ă
măsurile de mediu. De asemenea, Agen ția este responsabil ă cu elaborarea și publicarea periodic ă a
rapoartelor privind starea mediului în Europa.
– Regulamentul 1973/92 privind crearea unui instrument financiar pentru mediu: LIFE.

113- Decizia Consiliului 672/97 privind Programul de Ac țiune pentru Promovarea
Organiza țiilor Neguvernamentale a fost adoptat ă pentru a asigura un instrument financiar pentru
proiectele de mediu propuse de ONG-uri care ac ționează la nivel european.

7.5. Politica european ă în domeniul de șeurilor

După definirea politicii generale în ceea ce prive ște protecția mediului a Uniunii Europene, prin
intermediul celor șase Programe de Ac țiune pentru Mediu, Comisia European ă a trecut la elaborarea
strategiilor sectoriale din domeniu, prima elaborat ă fiind Strategia privind Gestionarea De șeurilor ,
deoarece dispunerea neuniform ă a deșeurilor industriale sau conductele sparte ce polueaz ă pânza freatic ă
au dus la daune asupra mediului, observate cu mult timp înaintea g ăurii din stratul de ozon sau a
schimbărilor climatice. Aceast ă strategie define ște principiile, obiectivele și măsurile pe termen mediu și
lung care vor guverna legisla ția și acțiunile întreprinse de c ătre Comisie în acest sector.
La început, observa țiile s-au axat pe de șeurile radioactive, dar eforturile s-au concentrat în curând
mai mult pe problema de șeurilor non-nucleare. Ini țial, economisirea materialelor folosite și a energiei, ca
resurse, a fost principala motiva ție pentru prioritatea clar ă acordată împiedic ării risipirii resurselor și
reciclării deșeurilor înainte de distrugerea lor final ă. Abia mai târziu s-a hot ărât că această prioritate ar
trebui să prevaleze, pentru a evita riscul încurc ăturilor din cadrul facilit ăților de depozitare a de șeurilor,
datorate rarelor tratamente ale de șeurilor și ale resurselor depozitate.
Strategia Comunit ății pentru o administrare eficient ă a deșeurilor, care a fost rev ăzută de
către Consiliu în 1997, a stabilit obiectivele prioritare:
ƒ Împiedicarea polu ării cu deșeuri este promovat ă prin tehnologii de produc ție ce evită deșeurile,
ca și prin produse s ănătoase pentru mediu. Aceast ă prevenire are prioritate asupra recicl ării și
distrugerii finale a de șeurilor.
ƒ Recuperarea și reciclarea au prioritate asupra distrugerii finale.
ƒ Distrugerea final ă (în special închiderea în rezervoare și incinerarea de șeurilor) trebuie
optimizat ă, respectând efectul asupra mediului și sănătății populației.

Pe lângă aceste obiective, politica în domeniul de șeurilor trebuie s ă respecte urm ătoarele
principii:
ƒ în cadrul principiului autosuficien ței în depozitarea de șeurilor , fiecare stat membru trebuie s ă
creeze o re țea adecvat ă de instala ții pentru distrugerea de șeurilor, pentru a fi capabil s ă-și asigure
singur reintegrarea de șeurilor.
ƒ Principiul proximit ății în dispunerea de de șeuri susține că deșeurile neaprobate pentru
distrugerea finala trebuie depozitate în tr-una dintre cele mai apropiate facilit ăți de depozitare.
Acest principiu nu se aplic ă deșeurilor ce urmeaz ă a fi reutilizate. în acest caz, Comunitatea se
bazează pe mecanismele pie ței libere și concuren ței între tehnologiile de reciclare.
ƒ Principiul responsabilit ății produc ătorului menționează că prețurile distrugerii unui produs
trebuie evaluate la gradul de planificare al produsului.

Legislația european ă din sectorul de șeurilor este structurat ă pe cinci categorii și acoperă:
ƒ prevenirea producerii de șeurilor prin tehnologii și produse;
ƒ reciclarea și reutilizarea;

114p. 171
ƒ optimizarea procesului de depozitare final ă;
ƒ reglementarea transportului de de șeuri;
ƒ acțiunile de remediere a amplasamentelor poluate.
Principalele reglement ări în domeniu sunt:
– Directiva Cadru privind de șeurile (Directiva 156/95) cere statelor membre s ă întreprind ă toate
acțiunile necesare pentru prevenirea gener ării deșeurilor, să încurajeze refolosirea și reciclarea de șeurilor,
să se asigure c ă depozitarea de șeurilor se realizeaz ă astfel încât s ă nu pună în pericol s ănătatea uman ă sau
mediul.
– Directiva de șeurilor periculoase (Directiva 904/94) impune statelor membre s ă dezvolte planuri
de gestionare a de șeurilor periculoasei s ă înregistreze și să identifice locurile de depozitare a acestor
deșeuri, să dezvolte sisteme de reglementare și control specifice.
– Directiva privind de șeurile de ambalaje (Directiva 62/94) impune ac țiuni de reducere a
volumului ambalajelor prin elaborarea de standarde de înregistrare, recuperare și reciclare.
– Directivele specifice pe tipuri de de ș
euri – uleiuri uzate (439/75), bifenil și terfenil policlorura ți
(403/76), dioxid de titan (883/82).
– Directivele privind transportul de șeurilor .
– Directivele privind depozitarea de șeurilor – incinerarea de șeurilor periculoase (67/94),
incinerarea de șeurilor în instala ții noi și existente (369/89 și 429/89).
– Regulamentul privind eco-etichetarea (Regulamentul 880/92) pentru eviden țierea produselor
care au un impact redus asupra mediului pe toat ă perioada deviat ă.
– Propunerile de reglement ări privind încheierea ciclului de via ță al vehiculelor, de șeurile
electrice și electronice, depozitele de de șeuri și incinerarea.

Analiza eficien ței politicii europene în domeniul de șeurilor se poate realiza pe baza rapoartelor
privind evolu ția sectorului în ultimii ani, care precizeaz ă:
ƒ cantitatea total ă de deșeuri generat ă în fiecare an în Europa este de cea. 2.000 milioane tone,
dintre care cea. 40 milioane tone fac parte din categoria de șeurilor periculoase;
ƒ în ultimii ani, cantitatea de de șeuri generate în Europa a crescut cu cea. 10%;
ƒ principalele surse de de șeuri sunt: agricultura, construc țiile, industria, sectorul minier și zonele
urbane. Cantitativ, cele mai importante junt de șeurile din agricultur ă, iar impactul negativ cel mai
semnificativ asupra mediului îl au de șeurile industriale;
ƒ sursele de de șeuri difer ă; astfel, țările vestice produc în special de șeuri industriale și urbane, în
timp ce în țările central și est-europene cele mai importante sunt de șeurile din sectorul rninier;
172
ƒ deșeurile municipale în țările OECD au crescut cu 11%, atingând aproximativ 200 milioane tone,
iar în cadrul acestora de șeurile de hârtie, organice și de plastic au ponderea cea mai mare;
ƒ majoritatea de șeurilor municipale sunt depozitate în gropi de gunoi și doar foarte pu ține țări
europene au introdus taxe de depozitare;
ƒ în țările cu un management eficient în domeniu, campaniile de con știentizare a publicului s-au
intensificat, iar reciclarea de șeurilor s-a dezvoltat foarte mult;
ƒ informațiile legate de produc ția, transportul și tratarea de șeurilor nu se fac într-un mod uniform în
Europa și de aceea exist ă dificultăți în redactarea rapoartelor specifice.

7.6. Politica european ă în domeniul apei

Politica în domeniul apei a fost unul dintre primele domenii de ac țiune ale politicii europene
a mediului.

115Începând cu mijlocul anilor 70, Comunitatea a adopt at o serie de prevederi legale în domeniul
prevenirii polu ării apelor. în principal, exist ă două mari domenii de regulamente:
ƒ Pe de o parte, o serie de directive separate stabilesc sta ndarde de calitate pentru fiecare tip
de apă (apă de suprafa ță pentru provizii de ap ă potabilă, apă de scăldat, apă pentru cre șterea
monistelor, ap ă pentru pescuit, ap ă potabilă).
ƒ Pe de altă parte, Comunitatea a adoptat prevederi pentru a proteja apele împotriva devers ării
de substan țe periculoase și împotriva polu ării cu nitra ți din surse agricole.
În toată perioada de dezvoltare a legisla ției din domeniul apei, Uniunea European ă a elaborat
două politici privind gestionarea apei , prima bazându-se pe obiectivele privind calitatea apei și cea de-a
doua pe valorile limit ă de emisie.
Evaluarea politicilor comunitare din domeniul apei a impus o abordare modern ă, bazată pe o
combinație a celor dou ă sisteme anterioare eviden țiată și în Directiva Cadru privind Apa (2000), care
definește următoarele principii ale politicii UE în sectorul calit ății apei:
ƒ nivel ridicat al protec ției;
ƒ principiul precau ției;
ƒ acțiunea preventiv ă;
ƒ diminuarea polu ării la sursă;
173
ƒ principiul poluatorul pl ătește;
ƒ integrarea politicilor de mediu în alte politici sectoriale.
Obiectivele principale ale Directivei Cadru privind Apa sunt:
ƒ extinderea conceptului de protec ție a apelor la toate categoriile de ape de suprafa ță sau subterane;
ƒ atingerea statutului de "ap ă bună" pentru toate apele, într-o perioad ă de timp bine definit ă;
ƒ gestionarea apelor pe bazine hidrografice, co mbinând instrumentele specifice valorilor limit ă de
emisii cu standardele de calitate;
ƒ stabilirea corect ă a prețurilor apei;
ƒ implicarea mai mare a publicului în adoptarea deciziilor;
ƒ simplificarea legisla ției.

Legislația UE privind apa este foarte bogat ă, fiind clasificat ă în trei grupe, corespunz ătoare
standardelor de calitate, valorilor limit ă de emisii, monitoriz ării și raportării, astfel:
ƒ standarde de calitate: Directiva privind apa pentru sc ăldat (110/76), noua Directiv ă privind apa
potabilă (83/98), Directiva privind utilizarea apelor de suprafa ță pentru captarea apei potabile
(440/75), amendat ă prin Directivele 869/79 și 692/91, Directiva privind calitatea apelor piscicole
(659/78), amendat ă prin Directiva 692/91;
ƒ valori limit ă de emisii: Directiva privind tratarea apelor uzate din mediul urban (271/91),
amendată prin Directiva 15/98 și Decizia 481/93, Directiva privind nitra ții (676/9IX Directiva
privind apele subterane (68/80), amendat ă prin Directiva 692/91, Directiva privind substan țele
periculoase (464/76) etc.
ƒ monitorizarea și raportarea: Directiva privind m ăsurarea și prelevarea de probe din apele de
suprafață (869/79) amendat ă prin Directiva 855/81 și procedura comun ă privind schimbul de
informații cu privire la calitatea apei (Decizia 795/77, amendat ă prin Deciziile 422/84, 574/86 și
2/90).

Legislația UE din domeniul apei este strâns corelat ă cu reglement ările din celelalte sectoare de
mediu, în special: legisla ția orizontal ă, gestionarea de șeurilor, protec ția naturii, controlul polu ării
industriale și managementul riscului.

7.7. Politica european ă în domeniul purit ății aerului

116
În domeniul politicii privind puritatea aerului, Comunitatea a c ăpătat un rol activ oarecum târziu.
Legislația purității aerului cuprinde patru grupe .
174
– Politica Uniunii Europene cu privir e la calitatea aerului este definit ă în Directiva Cadru
privind evaluarea și managementul calit ății aerului . Această directivă are următoarele obiective:
ƒ evitarea, prevenirea sau reducerea efectelor negative asupra s ănătății omului și asupra mediului
înconjurător;
ƒ evaluarea calit ății aerului pe baza unor criterii și metode comune;
ƒ difuzarea corect ă a informa țiilor atunci când se înregistreaz ă depășiri ale pragurilor de alert ă sau
ale concentra țiilor relevante;
ƒ menținerea calit ății aerului atunci când aceast ă calitate atinge un nivel optim și îmbunătățirea
calității în zonele în care se înregistreaz ă o deteriorare a acesteia.
De asemenea, directiva stabile ște principiile de baz ă cu privire la selectarea poluan ților
atmosferici, stabilind valorile limit ă și de prag, cerin țele cu privire la monitorizarea și evaluarea calit ății
aerului, la informarea și avertizarea publicului, ac țiunile pe termen scurt care se iau în cazurile de poluare
peste limitele admise și planurile pe termen lung pentru încadrarea în valorile limit ă în perioada de timp
prevăzută.
Detaliile pentru fiecare poluant în parte sunt prev ăzute într-o serie de "directive fiice", care
actualizeaz ă și extind normele existente cu privire la calitatea aerului. Lista inițială de poluan ți include:
ƒ Dioxid de sulf, oxizi de azot, particule fine și în suspensie și plumb – noile valori limit ă pentru
acești poluanți au fost adoptate în aprilie 1999;
ƒ Benzen și hidrocarburi aromatice policiclice;
ƒ Monoxid de carbon, cadmiu, arsen, nichel și mercur;
ƒ Ozon.

– A doua grup ă de reglement ări cuprinse în sectorul privind calitatea aerului o reprezint ă acelea
care se refer ă la emisiile provenind de la autovehicule și motoare . Reducerea emisiilor ce provin de la
autovehicule și motoare se realizeaz ă prin îmbun ătățirile tehnologice aduse autovehiculelor noi și prin
inspectarea și întreținerea celor în uz, astfel încât controlul emisiilor s ă se realizeze în dou ă stadii
diferite:
ƒ în timpul fabrica ției – conform Directivelor 220/70,306/72,77/88 și 537/77 și amendamentelor
ulterioare, prin obligativitatea unor teste am ănunțite în timpul fabrica ției, necesare omolog ării,
incluzându-se aici teste pentru m ăsurarea emisiilor;
ƒ în timpul utiliz ării – conform Directivei 96/96, care include cerin țe cu privire la inspec țiile
periodice și verificările în trafic, inclusiv pentru m ăsurarea nivelului emisiei de noxe.
p. 175
– Legislația privind calitatea combustib ililor este cea de-a treia grup ă din cadrul sectorului
privind calitatea aerului. În aceast ă categorie intr ă:
ƒ Directiva 12/93 privind concentra țiile maxim admise pentru sulf în anumi ți combustibili lichizi,
amendată în 1998 prin Directiva 70/98, care a introdus norme mai stricte cu privire la calitatea
combustibililor, inclusiv cu privire la cantitatea de plumb, poluant tratat ini țial prin Directiva
210/85.
ƒ Directiva 32/99 care a introdus o norm ă de 1% sulf pentru p ăcura grea.

117- Ultima grup ă de legisla ție din acest sector o reprezint ă reglement ările cu privire la
manipularea combustibililor, în aceast ă categorie intrând Directiva 63/94 cu privire la emisiile de
compuși organici volatili, care a impus introducerea unor norme tehnice minime pentru prevenirea,
emisiilor de COV datorate depozit ării și distribuției benzinei de la terminale la sta țiile de benzin ă.

7.8. Centralele industriale și evaluarea impactului lor asupra mediului

Problema polu ării industriale a fost cel mai bine dezvoltat ă în perioada de ac țiune a celui de-al
cincilea Program de Ac țiune pentru Mediu și, de aceea, cuprinde reglement ări care sus țin principiile
politicilor de mediu formulate în aceast ă perioadă, respectiv: gestionarea resurselor naturale pe termen
lung, întărirea acțiunilor de prevenire a polu ării și producerii de șeurilor, reducerea utiliz ării surselor de
energie neregenerabile, îmbun ătățirea sistemului de alegere a amplasamentelor pentru activit ățile
industriale, astfel încât s ă se întărească condițiile de siguran ță și să se amelioreze calitatea vie ții.
Reglement ările privind controlul polu ării industriale acoper ă trei zone:
ƒ controlul emisiilor industriale;
ƒ controlul riscului la acci dente industriale majore;
ƒ auditurile de mediu și etichetarea ecologic ă.

Principalele reglement ări în legătură cu aceast ă problem ă sunt:
– Directiva 61/96 privind prevenirea și controlul integral al polu ării are drept scop prevenirea și
controlul integrat al polu ării datorate unei categorii largi de activit ăți. Pentru atingerea scopului se
prevăd măsuri de prevenire și, acolo unde nu este posibil, de reducere a emisiilor în aer, ap ă, sol, inclusiv
prin măsuri de reducere a de șeurilor, pentru a se atinge un nivel ridicat de protec ție a mediului
176
în ansamblu. Directiva introduce, pentru toate activit ățile listate în anexa ei, sistemul de autorizare
integrată cu specificarea condi țiilor de autorizare, în special a valorilor limit ă de emisii și a obligativit ății
aplicării principiului celor mai bune tehnici disponibile (BAT). Principiile conceptului de prevenire și
control integrat al polu ării pleacă de la ideea c ă instalațiile industriale trebuie s ă, funcționeze doar dac ă:
ƒ s-au luat m ăsurile cele mai potrivite pentru prevenirea polu ării și, în mod special, s-a aplicat
principul BAT;
ƒ desfășurarea activit ății nu conduce la o poluare semnificativ ă a mediului;
ƒ deșeurile produse sunt gestionate în confor mitate cu prevederile directivelor UE și în special cu
Directiva 442/75, respectiv: de șeurile produse sunt în cea mai mare parte reciclate, iar pentru
acelea la care, economic sau tehnic, acest proces este imposibil, depozitarea " lor se face astfel
încât impactul asupra mediului s ă fie minim; energia este utilizat ă în mod eficient;
ƒ s-au luat masurile necesare pentru prevenirea producerii accidentelor și limitarea efectelor
acestora;
ƒ s-au luat m ăsuri de stopare temporar ă a unor activit ăți pentru care evaluarea riscului stabile ște
efecte deosebite asupra mediului și sănătății populației.

– Directiva 360/84 pr ivind poluarea atmosferei produs ă de surse industriale își propune s ă
prevină și, în cazul în care nu este posibil, s ă reducă poluarea atmosferic ă produsă de unitățile industriale,
să impună obligativitatea ob ținerii autoriza țiilor de mediu pentru anumite unit ăți industriale înainte de
începerea func ționării acestora, s ă identifice condi țiile în care aceste autoriza ții pot fi emise.

118- Directiva 609/88 privind limitarea emisiilor provenite de la instala ții mari de ardere își
propune reducerea polu ării atmosferei prin reglementarea, pe baza unor criterii bine stabilite, a emisiilor
de dioxid de sulf, oxizi de azot și, în anumite situa ții, a particulelor provenite de la marile instala ții de
ardere.
– Directiva 82/96 privind acci dentele industr iale SEVESO își propune prevenirea accidentelor
industriale care implic ă substanțe periculoase și reducerea impactului acestora asupra s ănătății populației
și a mediului.
– Regulamentul EMAS nr. 1836/93 (Schema de ecomanagement și audit) își propune
îmbunătățirea continu ă a performan țelor de mediu a unit ăților industriale prin încurajarea acestora s ă
participe la schema voluntar ă de audit și management de mediu. Participan ților la aceast ă schemă li se
cere elaborarea și implementarea politicilor, programelor și sistemelor de management de mediu I pentru
fiecare amplasament unde î și desfășoară activitatea, evaluarea performan țelor de mediu pe aceste
amplasamente și informarea publicului cu privire la ac țiunile întreprinse și rezultatele ob ținute. Politicile,
programele și sistemele de management de mediu treb uie evaluate de verificatori independen ți pentru a fi
stabilită conformitatea cu reglement ările existente.
– Regulamentul privind eco-etichetarea 880/92 își propune s ă ajute la reducerea polu ării prin
încurajarea agen ților economici s ă participe la o ac țiune voluntar ă de eco-etichetare a produselor, pentru
încurajarea producerii și utilizării tehnologiilor curate care reduc impactul asupra mediului pe tot ciclul
de viață al produsului și pentru informarea popula ției cu privire la impactul asupra mediului pe care îl au
produsele.

7.9. Viitorul politicii de mediu

Prioritățile politicii de mediu în contextul extinderii Uniunii au în vedere:
– Dezvoltarea principiului subsidiarii ății și promovarea de c ătre Uniunea European ă a unei
legislații cadru. Țările membre consider ă că, odată cu extinderea, complexitatea și varietatea
problemelor de mediu vor cre ște, ceea ce va conduce la necesitatea diversific ării instrumentelor de
politici elaborate pentru rezolvarea acestor probleme. De aceea, se consider ă că Uniunea European ă
trebuie să joace rolul de reglementator la un anumit nivel, dezvoltând legisla ția orizontal ă și legislația
cadru necesar ă implement ării politicilor de mediu, iar structurile na ționale și subnaționale trebuie s ă
reprezinte for țele responsabile pentru protejarea mediului în zonele geografice pe care le gestioneaz ă,
având capacit ățile și resursele necesare atingerii acestui obiectiv.
– Îmbunătățirea procesului de integrare a politicilor de mediu în celelalte politici sectoriale, în
perspectiva extinderii Uniunii Europene. Țările candidate consider ă că succesul implement ării
politicilor de mediu este dependent de eficienta inte grare a acestora în politicile sectoriale, în special
industria, energia, transportul, agricultura și turismul. Protec ția mediului trebuie privit ă ca un factor de
creștere economic ă, prosperitate și îmbunătățire a calit ății vieții locuitorilor Europei, și nu ca un proces
costisitor și inutil.
– Întărirea procesului de implementare a legisla ției de mediu și, în special, a capacit ății
instituționale din țările candidate de a adop ta acquis-ul comunitar. Capacitatea institu țională redusă
de a adopta acquis-ul comunitar, precum și numărul mare de reglement ări din cadrul acquis-ului de mediu
care trebuie aproximate conduc la lipsa de eficien ță în implementarea legisla ției de mediu în țările
candidate. De aceea se consider ă că, în procesul de aproximare implementarea legisla ției trebuie s ă
devină prioritar ă în raport cu transpunerea. Țările candidate consider ă că succesul implement ării
legislației de mediu în regiunile pe care le gestioneaz ă depinde de utilizarea instrumentelor financiare de
tipul LIFE, de fondurile structurale și de Fondul de Coeziune pentru promovare ac țiunilor inovante în
regiune, de larga mediatizare a acestor ac țiuni, precum și de întărirea efectiv ă instituțională prin
dezvoltarea cooper ării instituțiilor de mediu din Uniunea European ă cu aceste țări.
– Susținerea procesului de dezvoltare durabil ă prin politici locale.
– Protecția naturii și biodiversitatea. O dată cu extinderea Uniunii Europene, cantitatea și
calitatea fondului biologic și peisagistic al acesteia vor cre ște; Ecosistemele bogate, cu specii protejate,
specifice regiunilor forestiere și de deltă vor fi integrate Uniunii Europene. Din aceast ă cauză, gestionarea
unor astfel de habitate presupune o abordare integrat ă, care să coroboreze dezvoltarea rural ă principiul
conservării biodiversit ății.

119- Gestionarea resurselor și deșeurilor. Deși gestionarea neadecvat ă a resurselor naturale și a
deșeurilor este o problem ă comună a statelor membre și a țărilor, candidate, pentru acestea din urm ă
trebuie avute în vedere dou ă noi probleme îi formularea politicilor de mediu pentru urm ătoarea perioad ă,
respectiv:
ƒ asumarea r ăspunderilor de mediu pentru daunele aduse în perioada comunist ă și
remedierea în aceste cazuri;
ƒ contribuția esențială pe care industria grea o are în PIB-urile din aceste țări, ceea ce
conduce, pe termen lung, la un consum foar te ridicat de resurse naturale pe locuitor.

– Sănătatea în raport cu mediul. Cele mai mari probleme de mediu se . întâlnesc în a șa-numitele
"hotspot”-uri, unde speran ța de viață a populației este mult diminuat ă față de nivelurile na ționale sau din
Uniunea European ă. Pentru : aceste zone, se impun programe de asisten ță financiar ă care să acopere
costurile necesare remedierii arealelor poluate și care să deblocheze astfel dezvoltarea economic ă și
socială a acestora.
– Reforma fiscal ă – introducerea eco-taxelor în regiune.
– Corelarea politicilor de mediu cu politicile de dezvoltare regional ă.
– Intensificarea ac țiunilor pentru prevenirea polu ării transfrontaliere.
179
Având la baz ă aceste priorit ăți și ținând cont de procesul de extindere a Uniunii Europene,
Comisia European ă a elaborat, la începutul anului 2001, Programul de Ac țiune pentru Mediu „Viitorul
nostru, alegerea noastr ă", care propune:
ƒ Îmbunătățirea procesului de implementare a legisla ției de mediu existente. Comisia î și
propune s ă intensifice ac țiunile legale prin intermediul Cur ții Europene de Justi ție și să informeze
periodic publicul asupra progresului înregistra t de statele membre în implementarea legisla ției de
mediu utilizând strategia "Name, fame and shame".
ƒ O mai bun ă integrare a politicilor de mediu în alte politici comunitare. Toate ini țiativele
privind politicile comunitare ar trebui serios evaluate din punct de vedere al implica țiilor de
mediu.
ƒ Cooperarea cu "pia ța" ținând cont de interesul consumatorului și de mediul de afaceri:
– producătorii nu trebuie doar penaliza ți pentru gre șeli, ci și premiați pentru bune practici;
– consumatorii au nevoie de informa ție (ca de exemplu: Schema European ă de Eco-etichetare)
pentru a fi capabili s ă aleagă produsele pu țin nocive pentru mediu;
– subvențiile publice periculoase pentru mediu trebuie oprite și industria trebuie s ă inoveze și
să dezvolte noi tehnologii curate;
– implicarea cet ățeanului prin ale c ărui acțiuni zilnice este afectat' mediul: utilizând o mai mare
transparen ță a procesului de adoptare a deciziei și oferind informa ții practice cu privire la
protecția mediului.
ƒ O mai bun ă planificare a teritoriului. Comisia trebuie s ă dezvolte o baz ă de date privind
utilizarea teritoriului și să ofere informa ții legate de cele mai bune practici.

Programul de Ac țiune pentru Mediu (2001 – 2010) a identificat patru domenii care necesit ă o
atenție deosebit ă:
A. Schimb ările climatice . Obiectivul major este stabilizarea concentra țiilor de gaze cu efect de
seră din atmosfer ă la un nivel care nu provoac ă variații anormale ale climei P ământului. Comisia
considera ca acțiuni prioritare:
ƒ ratificarea și implementarea de c ătre statele membre a Protocolului de la Kyoto;
ƒ reducerea emisiilor cu efect de ser ă c u 8 % f a ță de nivelul anului 1990, în perioada 2008-
2012.
Acesta reprezint ă primul pas în atingerea obiectivului de reducere a emisiilor cu 70% și presupune
restructurarea principalelor sectoare r ăspunzătoare pentru emisii cu efect de ser ă; energia, transportul și
agricultura.

120180
B. Protec ția naturii și a vieții sălbatice. Obiectivele majore sunt:
ƒ protejarea și, acolo unde este necesar, refacerea sistemului natural;
ƒ stoparea pierderilor la nivelul biodiversit ății în cadrul Uniunii Europene și la nivel global;
ƒ protejarea solului împotriva eroziunii și poluării.
Acțiunile cheie identificate de c ătre Comisie au în vedere implementarea legisla ției de mediu,
propunerea de noi ini țiative, inclusiv elaborarea unei st rategii privind solul în Europa.

C. Acțiuni pentru mediu în raport cu s ănătatea. Obiectivul: asigurarea unui mediu în care
expunerea uman ă nu conduce la impact semnificativ sau risc pentru s ănătatea acestuia. Printre
acțiunile imediate identificate de c ătre Comisie se num ără:
ƒ Realizarea unui sistem unic de gestionare a chimicalelor care să elimine cele mai periculoase
substanțe și să efectueze un control riguros al utiliz ării pesticidelor;
ƒ noi strategii care să aibă în vedere diminuarea riscului asupra s ănă4 tații datorat polu ării
atmosferei și zgomotului.

D. Resursele naturale și deșeurile. Obiective: asigurarea consumului durabil al resurselor
regenerabile și neregenerabile și, "decuplarea" consumul ui de energie de cre șterea economic ă prin
creșterea eficien ței. Comisia considera c ă acțiunile cheie pentru atingerea acestor obiective trebuie s ă
urmărească noi inițiative în gestionarea de șeurilor, care s ă conducă la minimizare și apoi la reciclare,
reutilizare, incinerare și, doar în final, la depozitare.

Pe plan interna țional, Uniunea European ă trebuie s ă aibă în vedere în rela țiile externe problemele de
mediu, inclusiv în domeniile privind comer țul, dezvoltarea, securitatea și, mai ales, s ă exercite presiuni
pentru ca cele mai importante conven ții globale de mediu (în special cele referitoare la schimb ările
climatice, conservarea biodiversit ății, chimicalele, de șertificarea) s ă fie implementate.