Strategii Psihoterapeutice Aplicate în Tratamentul Anxietatii Si Depresiei

Strategii psihoterapeutice aplicate în tratamentul anxietății și depresiei

C U P R I N S

INTRODUCERE

1. CONSIDERAȚII TEORETICE

Capitolul I – Considerații teoretice despre depresie

1.1Conceptul de boala psihica………………………………………….5   1.2 Familiarizarea cu termenul de schimbare de dispoziție.7

     1.3 Ce este depresia și cum se manifesta ea?…………………….7

1.4 Depresia clinică

1.4.1 Definiție………………………………………………………..8

1.4.2 Mania…………………………………………………………..9

1.4.3 Clasificare……………. ………………………………9

1.4.4 Tulburările afective după DSMIV

\ 1.4.5 Suicidul….…………………………………………10

1.4.6 Suicidul în depresie……………………………..13

Capitolul II – Anxietatea

  2.1. Caracterizare generală………………………………..15

2.2 Anxietatea și stressul cronic…………………………16

2.3 Tulburările anxioase. Clasificare………………..18

2.4 Fobiile………………………………………………..19

2.5 Psihoterapia anxietății și a depresiei

2.5.1 Psihoterapia cognitiv-comportamentală a depresiei…………………………………………………………………………………………22

2.5.2 Psihoterapia cognitiv-comportamentală a tulburărilor anxioase………………………………………………………………………25

Capitolul III – Personalitatea

3.1. Considerații teoretice……………………………..28

3.2. Teorii ale personalității……………………………33

3.3 Dimensiuni ale personalității……………………34

2. CONSIDERAȚII METODOLOGICE

Capitolul 1 – Metodologia cercetării

2.1.1 Obiectivele cercetării ………………………………………………….35

2.1.2 Ipotezele cercetării ……………………………………………………..36

2.1.3 Eșantionarea ………………………………………………….. 37

2.1.4 Variabilele cercetării……………………………………………………38 

2.1.5 Instrumente utilizate …………………………………………………..39

2.1.6 Prelucrarea statistică a datelor și interpretarea

Rezultatelor…………………………………………………………………………45

Capitolul 2

CONCLUZII……………………………………………………………………….. 63

Studii de caz………………………………………………………………………..68

BIBLIOGRAFIE

Anexa 1 – Testul Eysenck

Anexa 2 – Inventarul de personalitate California

Anexa 3 – Scala de depresie Hamilton

Anexa 4 – Scala de depresie Beck

Introducere

Tulburările mentale ating fiecare particică din experiența umană. Ele pot influența modul în care oamenii gândesc, simt și funcționează toate acestea având repercursiuni în relațiile cu semenii. Limita dintre normal și anormal poată să apară ca fiind lată, dar destul de des ea este foarte subțire. Trebuie înțeles că psihologia anormală se referă la oameni ca noi toți care se luptă cu probleme fundamentale și profunde care implică emoții, relații și identitate personală.

Dorim ca dumneavoastră să vă înfruntați propriile dumneavoastră încercări psihologice și acelea ale altor oameni cu nivele egale și ample de compasiune. Scopul principal al acestei lucrări a fost foarte ambițios din start. Am vrut să prindem și să descriem granița cunoașterii dintre normal și anormal cu privire la tulburările mentale.

Această lucrare dorește să atingă unele probleme foarte cunoscute, pentru care s-au făcut nenumarate cercetări și s-au emis multe teorii – depresia și anxietatea – dar pentru care orice cercetare ulterioară, formulare de ipoteze, experimente și noi teorii sunt foarte importante pentru întregirea tabloului de simptome și ameliorarea acestora. Câteva din cele mai simple emoții nu cer prea multe descrieri. Noi toți știm cum este să fi furios sau trist. Multe dintre sentimentele noastre sunt de moment ca teama care ne prinde când ne uităm la un film de groază sau amuzamentul care îl experimentăm când ascultăm un comic. Altele pot sa fie relativ de mai lungă durată precum durerea pe care o simțim când un prieten apropiat se duce. Cele mai multe fluctuații emoționale, incluzând și cele neplăcute, reprezintă o parte a experienței normale. Din nefericire anumiți oameni experimentează fluctuații extreme ale emoțiilor care devin persistente. În primul capitol vom discuta pe larg despre aceste tulburări depresive.

Tulburările de anxietate pe care le vom discuta în capitolul doi, joacă un rol important în studiul comportamentului anormal pentru mai multe motive. Probabil cel mai important motiv este magnitudinea problemelor. Luate împreuna, aceste forme diferite de tulburări de anxietate incluzând fobiile, obsesiile, compulsiile și îngrijorarea extremă, reprezintă cel mai comun tip de comportament anormal. În anumite studii se arată că 17% din adulții populației SUA au cel puțin un tip de tulburare de anxietate ( Kessler, 1994 ).

Tulburările de anxietate au în comun câteva similitudini cu schimbările de dispoziție. Dintr-un punct de vedere descriptiv ambele categorii sunt definite ca răspunsuri emoționale negative. Sentimente ca vina, îngrijorarea și furia acompaniază frecvent anxietatea și depresia. Mulți pacienți care sunt depresivi sunt de asemenea și anxioși și similar mulți pacienți anxioși sunt de asemenea deprimați. Relația strânsă între simptomele anxietății și cele ale depresiei sugerează că aceste tulburări pot avea caracteristici etiologice comune. De fapt, clinicienii și cercetătorii s-au focalizat pe considerații similare când au investigat aceste tulburări. Viața plină de evenimente stresante pare să joace un rol important în ambele categorii – depresia și anxietatea. Factorii cognitivi sunt de asemenea importanți în ambele tipuri de probleme. Din punct de vedere biologic anumiți neurotransmițători ca serotonina, sunt implicați în etiologia mai multor tipuri de tulburări de anxietate precum și de dispoziție.

Capitolul trei face o desciere eclectică a personalității, acesta fiind un concept eluziv care în mod larg este bazat pe observații asupra comportamentelor interpersonale. Mulți dintre noi găsesc folositor să facă diferența între oameni care sunt agresivi și cei care nu sunt; oameni care sunt prietenoși și deschiși și cei care un sunt; oameni care sunt temători și cei care nu sunt. Combinația de trăsături sau caracteristici care, luate ca un întreg descriu comportamentul unei persoane, se consideră ca fiind personalitatea respectivei persoane.

Ideea de la care s-a pornit în această lucrare a fost aceea de a observa cum anumite trăsături de personalitate pot conduce o persoană spre depresie și anxietate și ce remedii psihologice pot exista pentru a ameliora aceste stări. Am ales ca trăsături de personalitate, acceptarea de sine, toleranța și autocontrolul pe care le-am definit în capitolul trei , am scos în evidență și personalitatea ca întreg. Pentru demonstarea ipotezelor au trebuit alese loturi de subiecți atât din viața de zi cu zi precum și subiecți monitorizati în spitale de psihiatrie. Loturile conțin câte 15 subiecti fiecare cărora le-au fost aplicate teste de depresie, anxietate și personalitate, am făcut corelația între acestea, iar rezultatele acestei aplicații statistice confirmă ipotezele lucrării. Subiecții mai “interesanți” au fost monitorizați îndeaproape, au fost intevievați de mai multe ori, interviuri din care au rezultat și studiile de caz. S-au subliniat pe scurt teoria împreună cu tehnicile psihoterapiei cognitiv-comportamentale considerate a fi de un real folos în ameliorarea stării de sănătate a persoanelor suferinde. Ajungând în acest punct doresc să mulțumesc doamnei profesoare Odette Dimitriu pentru buna coordonare și ajutorul neprețuit pe care mi l-a oferit în desfășurarea și finalizarea acestei lucrări.

Capitolul 1

1.1 Conceptul de boală psihică

Boala psihică trebuie considerată ca interesând întreaga ființă umană în complexitatea ei biologică, psihologică, axiologică și socială.

După Lăzărescu M., boala psihică constă într-o denivelare ( simplificare ), dezorganizare ( destructurare ), dezechilibrare ( dizarmonie ) a vieții psihice conștiente a persoanei. Boala psihică este și va rămâne o dimensiune ( poate cea mai tragică ) a ființei umane și prin aceasta ea va cuprinde întotdeauna tot ceea ce alcătuiește umanul din noi. Dar ea va fi și absentă libertății interioare a subiectului, incapacitatea de a se adapta armonios în mijlocul colectivității și imposibilitatea de a crea pentru semeni, prin ei și cu ei. În acest sens, boala va dezorganiza esența umană în tot ce are ea definitoriu.

1.2 Familiarizarea cu termenul de schimbare de dispoziție

Câteva dintre cele mai simple emoții au nevoie de o mică descriere. Noi toți știm cum este să te simți furios sau trist. Cele mai multe sentimente sunt de moment precum groaza care ne prinde după ce ne uităm la un film de groază ori amuzamentul pe care-l simțim când ascultăm un comediant. Altele pot fi relativ de lungă durată cum ar fi durerea pe care o suferim când un prieten apropiat dispare. Cele mai multe fluctuații emoționale, incluzând faptul că multe sunt neplăcute, reprezintă o parte a experienței normale.

1.3 Ce este depresia și cum se manifestă ea?

Depresia majoră este cauza cea mai importantă a dizabilităților în toata lumea, fiind măsurată pe ani de viață trăiți cu o afecțiune severă. Magnitudinea acestei probleme este cu adevărat uluitoare. În acord cu datele din Jurnalul global de studiu al bolii, depresia acontează mai mult de 10% din toate dizabilitățile. Experții prevăd că va deveni o problemă și mai mare prin anii 2020 ( Lopez și Murray, 1998 ). Generațiile tinere experimentează rate mai înalte ale depresiei decât predecesorii lor, iar cei care devin deprimați o fac la o vârsta mai timpurie ( Burke și Regier, 1996 ). Deși depresia este foarte comună și răspunde bine la tratament, de multe ori trece neobservată. Cei mai mulți oameni deprimați nu primesc tratament adecvat. Starea depresivă este în mod clar una dintre cele mai importante depășind chiar și problemele de sănătate cu care se confruntă societatea.

Psihopatologii folosesc mai mulți termeni ca să descrie problemele care sunt asociate cu sistemele de răspuns emoțional. Acest limbaj poate deveni confuz deoarece majoritatea dintre noi deja folosim aceste cuvinte în vocabularul de zi cu zi. De aceea trebuie să definim acești termeni așa cum sunt folosiți în psihopatologie astfel totul să fie clar.

„Emoția” se referă la o stare de excitație care este definită de stări subiective, de sentimente cum ar fi tristețea, furia sau dezgustul. Emoțiile sunt adesea acompaniate de schimbări fiziologice cum ar fi ritmul cardiac și cel al respirației.

“Afectul” se referă la tipare comportamentale observabile care sunt asociate cu aceste sentimente subiective. Oamenii exprimă afectul prin schimbări ale expresiei lor faciale, extreme ale vocii și mișcări ale mâinilor și corpului.

„ Dispoziția” se referă la un răspuns emoțional susținut care în forma extremă poate colora percepția unei persoane despre lume ( A.P.A., 1994 ). Tulburările discutate sunt în mod primar asociate cu două stări specifice: depresia și buna dispoziție.

1.4 Depresia clinică

1.4.1 Definițice conștiente a persoanei. Boala psihică este și va rămâne o dimensiune ( poate cea mai tragică ) a ființei umane și prin aceasta ea va cuprinde întotdeauna tot ceea ce alcătuiește umanul din noi. Dar ea va fi și absentă libertății interioare a subiectului, incapacitatea de a se adapta armonios în mijlocul colectivității și imposibilitatea de a crea pentru semeni, prin ei și cu ei. În acest sens, boala va dezorganiza esența umană în tot ce are ea definitoriu.

1.2 Familiarizarea cu termenul de schimbare de dispoziție

Câteva dintre cele mai simple emoții au nevoie de o mică descriere. Noi toți știm cum este să te simți furios sau trist. Cele mai multe sentimente sunt de moment precum groaza care ne prinde după ce ne uităm la un film de groază ori amuzamentul pe care-l simțim când ascultăm un comediant. Altele pot fi relativ de lungă durată cum ar fi durerea pe care o suferim când un prieten apropiat dispare. Cele mai multe fluctuații emoționale, incluzând faptul că multe sunt neplăcute, reprezintă o parte a experienței normale.

1.3 Ce este depresia și cum se manifestă ea?

Depresia majoră este cauza cea mai importantă a dizabilităților în toata lumea, fiind măsurată pe ani de viață trăiți cu o afecțiune severă. Magnitudinea acestei probleme este cu adevărat uluitoare. În acord cu datele din Jurnalul global de studiu al bolii, depresia acontează mai mult de 10% din toate dizabilitățile. Experții prevăd că va deveni o problemă și mai mare prin anii 2020 ( Lopez și Murray, 1998 ). Generațiile tinere experimentează rate mai înalte ale depresiei decât predecesorii lor, iar cei care devin deprimați o fac la o vârsta mai timpurie ( Burke și Regier, 1996 ). Deși depresia este foarte comună și răspunde bine la tratament, de multe ori trece neobservată. Cei mai mulți oameni deprimați nu primesc tratament adecvat. Starea depresivă este în mod clar una dintre cele mai importante depășind chiar și problemele de sănătate cu care se confruntă societatea.

Psihopatologii folosesc mai mulți termeni ca să descrie problemele care sunt asociate cu sistemele de răspuns emoțional. Acest limbaj poate deveni confuz deoarece majoritatea dintre noi deja folosim aceste cuvinte în vocabularul de zi cu zi. De aceea trebuie să definim acești termeni așa cum sunt folosiți în psihopatologie astfel totul să fie clar.

„Emoția” se referă la o stare de excitație care este definită de stări subiective, de sentimente cum ar fi tristețea, furia sau dezgustul. Emoțiile sunt adesea acompaniate de schimbări fiziologice cum ar fi ritmul cardiac și cel al respirației.

“Afectul” se referă la tipare comportamentale observabile care sunt asociate cu aceste sentimente subiective. Oamenii exprimă afectul prin schimbări ale expresiei lor faciale, extreme ale vocii și mișcări ale mâinilor și corpului.

„ Dispoziția” se referă la un răspuns emoțional susținut care în forma extremă poate colora percepția unei persoane despre lume ( A.P.A., 1994 ). Tulburările discutate sunt în mod primar asociate cu două stări specifice: depresia și buna dispoziție.

1.4 Depresia clinică

1.4.1 Definiție

Definiția de cea mai largă generalitate consideră depresia ca o prăbușire a dispoziției bazale, cu actualizarea trăirilor neplăcute, triste și amenințătoare. Sindromul depresiv are drept componente definitorii dispoziția depresivă, încetinirea proceselor gândirii și lentoare psihomotorie, la care se adaugă o serie de simptome auxiliare de expresie somatică. Dispoziția depresivă este trăită ca „tristețe vitală” ( Schneder K. ), pierderea sentimentelor, golire și neliniște interioară, conținut perceptual cenușiu, nebulos uneori.

Depresia se poate referi, ori la o stare ori la un sindrom clinic, o combinație de simptome comportamentale, cognitive și emoționale. Sentimentele asociate cu o stare de depresie adesea includ dezamăgire și disperare. Deși tristețea este o experiență universală, depresia profundă nu este. Oamenii care sunt într-o stare de depresie severă descriu sentimentul ca fiind copleșitor, sufocant sau de amorțeală. În sindromul depresiei, care este de asemenea numit depresie clinică, o stare de depresie este acompaniată de câteva alte simptome ca de exemplu: oboseala, pierderea energiei, dificultăți de somn și schimbări în apetit. Depresia clinică, de asemenea implică o varietate de schimbări în gândire și comportament. Persoana poate experimenta simptome cognitive cum ar fi vina extremă, sentimente de nimicnicie, probleme de concentrare și gânduri de suicid. Simptomele comportamentale se pot întinde pe o gamă largă pornind de la inactivitate extremă până în partea total opusă.

Depresivul trăiește o stagnare a timpului intim imanent, care se desincronizează de timpul real, această oprire a timpului trăit marchează ansamblul tulburărilor depresive, bolnavul prezentând o incapacitate de acțiune autentică ( Tatossian A. ).

Depresia este cel mai frecvent întâlnit fenomen psihopatologic în practica psihiatrică și nu numai în aceasta.

1.4.2 Mania

Ca opusul depresiei, de asemenea implică o disturbare a dispoziției care este însoțită de simptome adiționale. Euforia sau buna dispoziție exagerată este starea emoțională opusă unei stări depresive. Este caracterizată de un sentiment exagerat de bună stare emoțională și fizică. Simptomele maniei care acompaniază frecvent o stare de bună dispoziție includ: stare de autoapreciere exagerată, necesitate de somn redusă, distragere, nevoia de a vorbi într-una și sentimentul subiectiv al gândurilor care îți trec prin cap mai repede decât pot fi exprimate. Mania este prin urmare un sindrom în același sens în care depresia clinică este un sindrom. Dezordinile dispoziționale sunt definite în termen de episoade-perioade de timp discrete în care comportamentul persoanei este dominat fie de o stare depresivă sau una maniacală. Din nefericire majoritatea oamenilor cu o dezordine de stare experimentează mai mult decât un episod.

1.4.3 Clasificare

Kielhoz stabilește o clasificare în care îmbină criteriul nosologic cu cel etiologic. Se descriu astfel:

depresii somatogene: organice, simptomatice

depresii endogene: schizoafective, bipolare, unipolare, involuționale

depresii psihogene: nevrotice, depresia de epuizare, reactivă

După gradul de intensitate a depresiei se poate descrie o depresie nevrotică și o depresie psihotică.

Depresia de intensitate nevrotică este declanșată psihogen și se manifestă sub aspectul unor stări de tristețe prelungită, lipsă de inițiativă, intoleranță la frustrare, scăderea apetitului alimentar, insomnii, tulburări de dinamică sexuală, iritabilitate, la care se adaugă anxietatea. Depresia nevrotică apare în reacțiile de intensitate nevrotică, neurastenie, nevroza depresivă, în decompensările personalității psihastenice, isterice, afective, în stări de epuizare și depresii simptomatice.

Depresia de intensitate psihotică – în depresia psihotică, fiecare din elementele constitutive ale sindromului depresiv ating intensitatea maximă, modificând personalitatea și comportamentul în sens psihotic.

Dispoziția depresivă este trăita ca un vid, ca o lipsă totală a contactului și rezonanței afective cu lumea pe care subiectul o resimte dureros; aceasta „anestezie afectivă” se manifestă ca un veritabil baraj în fața exprimării sau perceperii sentimentelor proprii, care-l duce pe pacient la pierderea interesului pentru lucruri și oameni.

Încetinirea proceselor gândirii se manifestă prin bradipsihie și sărăcirea conținutului ideativ, hipoprosexie. Nemaiputându-și imagina viitorul, pacientul pierde orice dimensiune a realității, are stări de derealizare și depersonalizare.

Pe plan psihomotor, pacientul poate prezenta o inhibiție profundă, mergând până la imposibilitatea de a se deplasa.

Atunci când depresia se însoțește de anxietate, tensiunea psihică insuportabilă se poate manifesta printr-o neliniște motorie, agitație, atingând paroxismul în raptusul depresiv, care se însoțește de acte impulsive, auto- și mai rar heteroagresive. Complicația cea mai de temut a depresiei este suicidul.

1.4.4 Clasificarea tulburărilor afective după DSM IV:

Tulburări depresive ( „depresia monopolară” ):

Tulburarea depresivă majoră se caracterizează printr-unul sau mai multe episoade depresive majore ( adică, cel puțin doua săptămâni de dispoziție depresivă sau de pierdere a interesului acompaniată de cel puțin patru simptome suplimentare de depresie);

Tulburarea distimică se caracterizează prin cel puțin doi ani de dispoziție depresivă mai multe zile da decât nu, acompaniată de simptome depresive care nu satisfac criteriile pentru un episod depresiv major.

Tulburarea depresivă fără altă specificație este inclusă pentru codificarea tulburărilor cu elemente depresive care nu satisfac criteriile pentru tulburarea depresivă majoră, tulburarea distimică, tulburarea de adaptare cu dispoziție depresivă sau tulburarea de adaptare cu dispoziție anxioasă și depresivă ( sau simptome depresive despre care există o informație inadecvată sau contradictorie ).

2. Tulburări bipolare:

a. Tulburarea bipolară I se caracterizează printr-unul sau mai multe episoade maniacale sau episoade mixte, acompaniate de regulă de episoade depresive majore.

b. Tulburarea bipolară II se caracterizează printr-unul sau mai multe episoade depresive majore, acompaniate de cel puțin un episod hipomaniacal.

c. Tulburarea ciclotimică se caracterizează prin cel puțin doi ani de numeroase perioade de simptome hipomaniacale care nu satisfac criteriile pentru un episod maniacal și numeroase perioade de simptome depresive care nu satisfac criteriile pentru un episod depresiv major.

Tulburarea bipolară fără altă specificație este inclusă pentru codificarea tulburărilor cu elemente bipolare care nu satisfac criteriile pentru nici una din tulburările bipolare specifice, așa cum sunt acestea definite în aceasta secțiune ( sau simptome bipolare despre care există informații insuficiente sau contradictorii ).

3. Tulburări bazate pe etiologie

a. Tulburarea afectivă datorată unei condiții medicale generale se caracterizează printr-o perturbare persistentă și notabilă de dispoziție, considerată a fi consecința fiziologică directă a unei condiții medicale generale.

b. Tulburarea afectivă indusă de o substanță se caracterizează printr-o perturbare persistentă și notabilă de dispoziție, considerată a fi consecința fiziologică directă a unui drog de abuz, a unui medicament, a unui alt tratament somatic pentru depresie sau a expunerii la un toxic.

Tulburarea afectivă fără altă specificație este inclusă pentru codificarea simptomelor afective care nu satisfac criteriile pentru nici o tulburare afectivă specifică și în care este dificil să se aleagă între tulburarea depresivă fără altă specificație și tulburarea bipolară fără altă specificație ( de ex., agitația acută ).

1.4.5 Suicidul

Suicidul semnifică „orice caz în care moartea rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ, făcut de victima însăși, care știe că trebuie să producă acest rezultat” ( Durkheim E. ).

Suicidul comportă și o definiție operațional-psihologică în virtutea căreia „suicidul este un act uman de încetare din viață, autoprodus și cu intenție proprie” ( Shneidman Es, 1980 ).

Ionescu G. Descrie mai multe instanțe ale fenomenului suicidar

ideea de suicid voleitară reprezintă o dorință tranzitorie de autodistrugere, cu proiecția teoretică a actului fără punerea sa în practică, dorința fiind generată numai de încărcătura afectivă de moment.

șantajul cu suicidul apare la persoanele cu o structură psihică labilă sau la persoane cu un coeficient scăzut de inteligență cu scopul de a obține mai multe drepturi, un plus de libertate. Îl întâlnim mai frecvent la femei și adolescenți.

tentativele suicidare sunt sinucideri ratate din motive tehnice și pare a avea cel mai adesea semnificația unei nevoi crescute de afecțiune și atenție din partea anturajului, față de care subiectul se simte izolat, subestimat, respins. Tentativa de sinucidere poate fi repetată și trebuie privită cu multă atenție deoarece poate reuși.

sindromul presuicidar se caracterizează prin restrângerea câmpului de conștiință și afectivitate și înclinația către fantasmele suicidului.

suicidul disimulat ( travestit ) este o acoperire, o disimulare a actului suicidar sub aspectul unui accident. Individul alege această modalitate de a se sinucide pentru a nu-și culpabiliza rudele și prietenii sau pentru a-i proteja de reacția anturajului.

raptusul suicidar este rezultatul unei tendințe greu reprimabile de dispariție, a unui impuls nestăpânit. Persoana „se aruncă în suicid”, folosind orice mijloc are la îndemână.

suicidul cronic ( parasuicidul ) constituie de fapt echivalentele suicidare din care menționăm automutilările, refuzul alimentar, refuzul tratamentului, conduite de risc și așa-numitele sinucideri cronice ( alcoolismul și toxicomaniile ).

conduita suicidară presupune organizarea comportamentului în vederea acestui scop, un fel de „regie” a actului suicidar. Individul își vizitează locurile din copilărie, foștii prieteni, își scrie testamentul, după care se sinucide.

Suicidul în depresie

Riscul suicidar este prezent la orice pacient cu depresie fără să fie însă corelat cu severitatea depresiei. Cel mai frecvent poate apărea la începutul și finalul episodului depresiv.

Gradul de angajament într-o criză suicidară ( în ordine crescătoare a gravității )

idei suicidare

gândul la moarte

preferința de a fi mort

gândul la suicid

gândul de a putea comite suicid

planificarea unui gest

proiectarea unei modalități de suicid

alegerea unei modalități de suicid

pregătirea suicidului

dispoziții legale ( testament sau scrisori )

dispunerea de mijloc suicidar ( stoc de medicamente, arme în casă )

procurarea unei arme

calitatea relației medic-bolnav și capacitatea pacientului de a se putea confesa

Simptomatologia actuală:

– durere morală și suferință;

idei de depreciere, lipsa de demnitate, de culpabilitate;

pesimism, disperare, insomnie persistentă;

tendința la retragere;

agitație, confuzie;

anxietate;

agresivitate și ostilitate;

idei delirante și halucinații;

alterarea capacităților de adaptare;

efectul tratamentului asupra simptomatologiei (dezinhibiție );

comorbiditate;

Depresia mascată este definită ca boală depresivă în care simptomele somatice ocupă primul plan sau în care simptomele psihice sunt în plan secund.

Depresia în bolile somatice – simptome depresive semnificative clinic sunt decelabile la aproximativ 12 până la 36% dintre pacienții cu alte afecțiuni nonpsihiatrice. Pe de altă parte, cei mai mulți pacienți cu o suferință somatică nu au depresie.

Dacă este prezentă o tulburare depresivă, atunci aceasta trebuie privită ca o condiție independentă care trebuie tratată separat.

Nu este corectă atitudinea unor medici care consideră că este bine să trateze în primul rând și/sau numai tulburarea somatică și, apoi, „după rezolvarea acesteia” să orienteze bolnavul către un psihiatru.

Depresia trebuie și ea căutată și investigată; astfel că nu se recomandă realizarea unui diagnostic prin excludere.

Atunci când o tulburare depresivă apare împreună cu o suferință somatică, sunt câteva explicații posibile:

suferința medicală generală provoacă în mod biologic depresie; de exemplu hipotiroida determină depresie;

suferința somatică declanșează depresia la persoane vulnerabile genetic pentru depresie; de exemplu boala Cushing poate precipita un episod depresiv major;

suferința somatică produce psihologic depresia; de exemplu un pacient cu cancer devine depresiv în mod reactiv, ca o reacție la prognostic, la durere și invaliditate;

suferința somatică și depresia nu sunt corelate, sunt independente;

Este important ca practicianul să facă aceste diferențe.

Capitolul 2

2.1. Anxietatea

2.1.1 Caracterizare generală

Anxietatea este frecvent întâlnită de-a lungul vieții, contribuie la activarea mecanismelor de alertă ale organismului și la pregătirea pentru acțiune. Astfel, în fața unei situații nou apărute, anxietatea îl ajută pe om să se adapteze mai bine.

Anxietatea, teama și instinctul de a fugi sunt mecanisme de apărare împotriva unui pericol. Temerile nu mai sunt considerate normale când ele devin cvasipermanente și împietează asupra vieții cotidiene. Anxietatea patologică este dinstinctă de neliniștea sau teama obișnuită, resimțită de orice subiect în fața unei situații noi sau cu un grad de dificultate sporit, al cărei răsunet asupra activităților este pozitiv ( concentrare, mobilizare a forțelor ).

Anxietatea prezintă următoarele caracteristici:

este nemotivată;

se referă la un pericol iminent și nedeterminat, față de care apare o atitudine de așteptare ( stare de alertă );

este însoțită de convingerea neputinței și dezorganizării în fața pericolului;

asocierea unei simptomatologii vegetative generatoare de disconfort somatic; se declanșează astfel un cerc vicios prin care anxietatea se autoîntreține.

Anxietatea nevrotică – toate stările nevrotice au ca element comun prezența anxietății, care ocupă de obicei un loc important în tabloul simptomatologiei.

Anxietatea psihotică – apare ca însoțitor al depresiei sau independentă de aceasta, ca în schizofrenie și psihozele organice. Ea determină perturbări majore vegetative ale instinctului alimentar și ritmului hipnic.

Raptusul anxios poate apărea în reacții acute de șoc sau psihoze, ca o izbucnire impulsivă manifestată printr-o bruscă și intensă accentuare a stării anxioase, bolnavul putând face tentative suicidare sau mai rar acte heteroagresive.

2.1.2 Anxietatea și stressul cronic

Barnet ( 1985 ) arată că anxietatea este o teamă difuză, fără obiect bine precizat, adesea însoțită de acuze somatoforme: presiune toracică, tahicardie, transpirație, cefalee, tendința imperioasă de a urina.

Fobia reprezintă teama cu obiect bine precizat.

Autorii disting:

anxietatea situațională ( se apropie mai mult de fobie; frica de examene, anxietate precompetițională, etc. );

anxietate difuză, peristentă care este de fapt anxietatea cronică.

Gellhorn ( 1965 ) consideră că această anxietate cronică se datorează acțiunii repetate a unor stimuli anxiogeni care alterează sistemul nervos autonom producănd descărcări masive de adrenalină.

Stimulii care produc o astfel de anxietate se numesc stresori.

Pentru ca un eveniment să se dovedească stresant trebuie să avem în vedere: natura evenimentului, resursele adaptative de a-i face față și gradul de adecvare al mecanismelor de apărare ale ego-ului.

Dacă aceste mecanisme adaptative sunt inadecvate,va apare anxietatea care îl va determina pe individ să-și mobilizeze resursele adaptative.

Stressul psihic cronic rezultă dintr-un conflict permanent între seturi de atitudini și convingeri contradictorii. De plidă, în cazul anxietății de examen, convingerea inconștientă este că studentul va pierde examenul, ceea ce va atrage după sine dezaprobarea celorlalți. Această convingere este în conflict cu cealaltă convingere conform căreia studentul a studiat suficient și are capacitatea de a promova examenul.

Acești stresori declanșează răspunsuri neoroendocrine mediate de hipotalamus și glanda pituitară care, la rândul lor, prin intermediul hormonului adrenocoritcotrop, stimulează activitatea glandelor suprarenale determinându-le să secrete adrenalină și cortizon.

Acești hormoni produc efectele fizice și emoționale specifice anxietății și stresului cronic.

Freud ( 1926 ) a considerat inițial că anxietatea reprezintă rezultatul refulării impulsurilor instinctive. Mai târziu ( 1936 ) el a inversat relația dintre anxietate și refulare, considerând că anxietatea este cauza refulării impulsurilor inacceptabile.

Horney ( 1937 ) consideră că anxietatea se datorează reprimării ostilității copilului care nu-și poate permite să exprime agresivitatea atâta timp cât este neajutorat și izolat într-o lume dușmănoasă.

Rank ( 1952 ) consideră că originea anxietății ar fi trauma suferită de copil la naștere, anxietateea de separare fiind prima experiență afectivă a noului născut.

Sullivan ( 1953 ) consideră că anxietatea rezultă din teama copilului de dezaprobarea mamei.

Rado ( 1962 ) a arătat că starea psihică a mamei poate influența starea afectivă a fătului astfel încât fricile și sentimentul de culpabilitate ale mamei pot constitui cauze primare ale tuturor disfuncțiilor în sfera comportamentului copilului.

Reacția la stress are trei componente:

1. stimulul;

2. evaluarea acestuia;

3. răspunsul emoțional și fiziologic la acesta.

Reacția la stresul cronic variază, printre altele, și în funcție de vârsta individului. Astfel,la copii apar mai mult tulburări în sfera conduitei ca:

onicofagie;

enurezis;

tulburări de comportament;

suptul degetului.

La adolescenți anxietatea se manifestă prin:

lipsa încrederii în sine;

sentimentul inadecvării personale;

timiditate;

tendința de retragere;

înclinația spre masturbare.

La adulții tineri anxietatea este asociată frecvent cu nivele de aspirație excesiv de înalte și cu stabilirea unor scopuri imposibile. Eșecul este asociat cu scăderea autostimei, retragerea în sine și susceptibilitate crescută la stresori din mediu, care produc atât anxietate, cât și reacții de tip depresiv.

La vârstnici anxietatea este frecvent asociată cu:

nemulțumire și supărare refulată;

teama de a fi abandonați și de a rămâne singuri îi împiedică să-și exprime deschis nemulțumirile.

În anumite limite anxietatea este un fenomen normal pentru că ea transmite ego-ului semnale că trebuie să declanșeze mecanismele de apărare.

Anxietatea cronică este un fenomen patologic pentru că amenințarea este percepută doar la nivel inconștient. ( Stimulul real anxiogen a dispărut demult, dar individul pare să nu fie conștient de acest lucru ). Astfel, subiectul crede că trebuie să-și mențină nivelul subconștient de vigilență, ceea ce pe plan conștient se traduce în anxietate.

Laughlin ( 1967 ) este de părere că anxietatea reprezintă o sumă a tuturor problemelor psihologice ale individului, ea reprezentând expresia unui conflict persistent între tendințele inconștiente și solicitările pe care i le pune în față conștiința.

Conflictul este reprimat, acesta cauzând, la rândul său, simptome emoționale, ceea ce produce un cerc vicios.

2.1.3 Tulburări anxioase. Clasificare după DSM-IV:

Tulburările anxioase fobice:

Agorafobia este anxietatea referitoare la, sau evitarea de locuri sau situații din care scăparea poate fi dificilă ( sau jenantă ) sau în care ajutorul poate să nu fie accesibil, în eventualitatea unui atac de panică sau de simptome similare panicii;

Fobia specifică se caracterizează printr-o anxietate semnificativă clinic provocată de expunerea la un obiect sau situație temută, ducând adesea la un comportament de evitare;

Fobia socială se caracterizează printr-o anxietate semnificativă clinic provocată de expunerea la anumite tipuri de situații sociale sau de funcționare, ducând adesea la un comportament de evitare.

Atacuri de panică. Un atac de panică este o perioadă discretă în care există debutul brusc al unei aprehensiuni, frică sau terori intense, asociate adesea cu senzația de moarte iminentă. În cursul acestor atacuri sunt prezente simptome, cum ar fi scurtarea respirației, palpitații, durere sau disconfort precordial, senzații de sufocare sau de strangulare și frică de „a nu înebuni” sau de a pierde controlul.

Tulburarea anxioasă generalizată se caracterizează prin cel puțin șase luni de anxietate și preocupare excesivă și persistentă

Tulburarea obsesiv-compulsivă se caracterizează prin obsesii ( care cauzează o anxietate sau detresă mascată ) și/sau prin compulsii ( care servesc la neutralizarea anxietății ).

Reacția acută la stress se caracterizează prin simptome similare celor ale stresului posttraumatic care apar imediat, ca urmare a unui eveniment traumatic extern

Tulburarea de stress postraumatică se caracterizează prin reexperientarea unui eveniment traumatic extrem, acompaniată de simptome de excitație crescută și de evitare a stimulilor asociați cu trauma.

Fobiile

În contrast cu ambele anxietăți difuze, care reprezită un amestec de emoții negative și atacuri de panică, care sunt în mod frecvent neaștepate, fobiile sunt persistente, iraționale, temeri îngust definite care sunt asociate cu un obiect specific sau o situație. Evitarea este un component important în definirea fobiilor. O teamă nu este considerată fobică dacă persoana evită contactul cu sursa fricii sau experimentează o anxietate intensă în prezența stimulului. Fobiile sunt de asemenea iraționale sau nerezonabile. Evitând numai șerpii care sunt veninoși sau numai armele care sunt încărcate nu ar trebui considerate lucruri fobice. Cele mai multe tipuri de fobii directe implică teama de obiecte specifice sau situații. Diferite tipuri de fobii specifice au fost în mod tradițional denumite în acord cu denumirea lor în greacă. Exemple de fobii specifice tipice includ frica de înălțimi ( acrophobia ), frica de spații închise ( claustrofobia ), frica de animale mici (zoofobia ), frica de sânge sau rănire și frica de călătorie cu avionul.

Anumiți oameni experimentează o frică marcată când sunt forțați să se implice în anumite activități, ca de exemplu discursuri publice, inițierea unei conversații, mâncatul în restaurante sau folosirea toaletelor publice care ar putea să implice observarea lor sau evaluarea de către alți oameni. Încercări de a evita aceste situații temute cauzează deranj în viața socială și activitățile ocupaționale ale persoanei. De exemplu, un tânăr care a fost tratat de unul din autorii acestui text era speriat să urineze în toaletele publice. Își plănuia orarul zilnic cu mare grijă în așa fel încât să fie întotdeauna lângă o toaletă cu o ușă ce se putea închide. De asemenea, nu putea să meargă la film sau să mănânce în restaurante decât dacă se întâmplasă aibă toalete de o singură persoană care se puteau închide din interior.

Deci cea mai complexă și incapacitantă forma de tulburare fobică este agorafobia, care în mod literal înseamnă “frica de piață ( sau locuri de adunare )” și este în mod uzual descrisă ca frica de spații publice. Un caz clinic ne dă o scurtă descriere a tipurilor de probleme experimentate de o persoană suferindă de agorafobie. Frica devine în mod normal mai intensă pe cât distanța între persoană și împrejurimile sale familare se mărește, sau pe cât căile de scăpare sunt închise. În acest sens agorafobia este cumva diferită de alte fobii deoarece nu este atât de mult o teamă de a fi aproape de un obiect specific sau situație ( de exemplu, animale, cuvântări publice ) pe cât este teama de a fi separat de semnalele asociate cu siguranța. Situațiile tipice care cauzează probleme includ străzi aglomerate și magazine, spații publice închise ca de exemplu teatrele și bisericile, călătoria cu transportul public, condusul automobilului pe poduri, în tunele sau pe autostrăzi aglomerate. În oricare din aceste situații, prezența unui prieten de încredere poate ajuta persoana agorafobică să se simtă mai confortabil. În cele mai extreme forme ale aceste tulburări, pacienții agorafobici nu sunt capabili să se aventureze din casele proprii. Anumiți oameni cu agorafobie sunt în stare să viziteze locuri publice ( de exemplu mall-uri sau teatre ), dar trebuie să rămână lângă ieșiri în așa fel încât ieșirea să nu fie ușor de blocat. Senzațiile de disconfort experimentate de oameni cu agorafobie sunt similare cu cele care au fost deja descrise pentru alte tulburări de anxietate. Ele variază de la sentimente vagi de aprehensiune la senzații fizice specifice și atacuri de panică depline. Persoanele cu agorafobie se tem frecvent că vor experimenta un <atac> cu aceste simptome care ori îi va incapacita ori îi va pune într-o situație jenantă și că nu vor putea beneficia de ajutor. Mulți pacienți spun că sunt înspăimântați de amețeală, pierderea echilibrului, palpitații. În anumite cazuri, experiențe precedente de acest tip au declanșat o teamă persistentă de repetare a episoadelor.

Anumiți clinicieni au sugerat că “frica de frică” este principalul punct în agorafobie ( Goldstein and Chambless, 1978; Klein, 1981 ). Evenimentul crucial care declanșează temeri repetate este adesea un atac de panică neașteptat, terifiant. Urmarea unei asemenea experiențe, persoana poate deveni în mod acut conștientă de senzații corporale interne care pot semnaliza pornirea unui alt atac. Frica de pierderea controlului asupra acestor experiențe interne conduce apoi în mod paradoxal la o mai mare creștere a anxietății. Acest concept a fost extins să includă frica de anumite emoții puternice, variate, incluzând mânia și depresia precum și anxietatea ( Williams, Chambless and Ahrens, 1997 ).

2.5 Psihoterapia anxietății și a depresiei

2.5.1 Obiectivul psihoterapiilor

Obiectivul psihoterapiilor este, în general, acela de a înțelege comportamentul pacientului și a-l ajuta să-și modifice acest comportament, astfel încît dificultățile existențiale ale acestuia să fie diminuate sau chiar înlăturate. Psihoterapeutul are rolul de a elibera pacientul de anxietate, depresie sau alte trăiri afective care îl împiedică pe acesta să se adapteze optim la mediu, perturbîndu-i comportamentul și avînd efecte negative chiar și asupra celor din jur, afectînd activitatea profesională, relațiile interpersonale, viața sexuală, imaginea de sine, etc.

Psihoterapia se bazează pe faptul că modul în care un individ își va percepe și evalua starea sa precum și strategiile adaptative pe care le folosește, joacă un anumit rol în evoluția tulburării, aceste strategii trebuind să fie modificate în cazul în care dorim ca afecțiunea să evolueze favorabil.

De psihoterapie pot beneficia și persoanele care, deși sunt realizate pe majoritatea planurilor, au impresia că nu au trăit la nivelul așteptărilor lor și nu și-au realizat potențialul psihic la nivel maximal.Vorbind despre normalitate, știm foarte bine că nu există un model standard al acesteia și că modalitățile de adaptare a omului la mediu sunt foarte variate. Astfel, o soluție psihoterapeutică eficientă pentru un pacient, se poate dovedi a fi ineficientă pentru altul, terapeutul trebuind să aibă în vedere pacientul și realitatea situațională a acestuia și să încerce să-i deblocheze propriile disponibilități, optimizînd propria configurație a personalității acestuia, astfel încât să-și poată rezolva problemele într-un mod matur și realist. Să încercăm să schițăm, de exemplu, portretul personalităților depresive: dau dovadă de pesimism, în orice situație s-ar afla, ei reușind să vadă doar latura sumbră a acesteia și posibilele riscuri, supraevaluînd aspectul negativ și minimizîndu-l pe cel pozitiv. De obicei, dispoziția lor este tristă și posacă, chiar și atunci cînd evenimentele neplăcute lipsesc. Nu sunt în stare să resimtă plăcerea, nici măcar în situațiile care, în mod obișnuit, sunt considerate ca fiind agreabile (întîmplări fericite, zile de vacanță, etc.). Chiar și atunci cînd sunt apreciați de către ceilalți, ei au sentimente de incapacitate, de culpabilitate, simt că nu sunt „la înălțime”. În general, găsim la personalitățile depresive o triplă viziune negativă: asupra propriei persoane, asupra lumii și asupra viitorului. Pentru acest tip de pacienți au fost elaborate, recent, terapiile numite cognitive, acestea considerînd depresia ca fiind legată de anomalii în prelucrarea de către pacient a informației. Pacientul este, astfel, ajutat să-și reconsidere viziunea atît de pesimistă asupra lumii și asupra sa, este mobilizat să se antreneze în activități agreabile, pe măsura lor. Ne-am permite să dăm cîteva „sfaturi” privind lupta împotriva depresiei: încercați ca în orice situație să vedeți „jumătatea plină” a paharului, nu „jumătatea goală” așa cum sunteți obișnuiți; chiar dacă aveți tendința de a respinge activitățile și ocaziile care v-ar putea procura plăcere, de teama de a nu fi la înălțimea situației, încercați, totuși să vă implicați în ele, încercați să vă angrenați în cît mai multe activități agreabile; încercați să vă exprimați emoțiile negative, în loc să stați îmbufnați; încercați să vorbiți despre gândurile voastre sumbre, în loc să vă frămîntați de unul singur; încercați să puteți cere ceva, în loc să vă văitați.

2.5.1 Psihoterapia cognitiv-comportamentală a depresiei

Printre cei mai influenți pionieri ai terapiei cognitive se numară Beck si Ellis, care au susținut punctul de vedere conform căruia majoritatea tulburărilor psihice au la baza modele cognitive eronate, remedierea acestora putându-se realiza prin corectarea lor.

Ambii autori , formați inițial ca psihanaliști au propus tehnici de corectare a cognițiilor eronate, și-au concentrat eforturile asupra problemelor prezente ale pacienților și nu asupra unor psihotraume aparținând trecutului și au recomandat utilizarea unor sarcini de natură cognitivă.

Terapia cognitivă a lui Beck pornește de la premisa că afectivitatea și comportamentul unui individ depind în mare masură de modul în care acesta își structurează lumea interioară în schema cognitivă, tehnicile terapeutice fiind menite să identifice și să corecteze gândurile distorsionate și convingerile disfuncționale care stau la baza acestora, iar succesele obținute de pacienți în tratarea depresiei nu pot fi neglijate.

Psihoterapia cognitivă a depresiei elaborată de Beck pornește de la supoziția că persoanele depresive se angajează într-un demers eronat de procesare a informațiilor și de raționament și se încadrează în grupul celor care se conduc după scheme cognitive prin intermediul cărora se autosabotează.

Subiecții depresivi trăiesc ceea ce Beck denumește triada cognitivă, în cadrul căreia ei nutresc sentimente de neajutorare în raport cu ei înșiși, cu lumea și cu viitorul. Obiectivul terapeutului cognitivist este să-l ajute pe individ să corecteze aceste idei distorsionate si să-i îmbunătățească stilul de procesare informațională și de gândire.

Procesele terapeutice sunt structurate și limitate în timp și debutează cu recunoașterea legăturilor dintre cogniție și afect, legături care se monitorizează riguros. Urmează apoi strângerea de dovezi împotriva cognițiilor disfuncționale și înlocuirea acestora cu gânduri mai realiste și mai adaptative. Pe lângă evidențierea și combaterea cognițiilor negative, pacientul primește și sarcini pentru acasă, sarcini ce nu reprezintă altceva decât o formă rudimentară de terapie comportamentală.

Psihoterapia depresiei, prin metode de acest gen, presupune existența unui psihoterapeut calificat și subtil care să ghideze pacientul.

Evaluarea în terapia cognitiv-comportamentală:

Sheldon ( 1995 ) subliniază faptul că pentru terapeut este important să investigheze următoarele aspecte în terapia cognitiv-comportamentală:

obținerea descrierii generale a problemei principale, văzută din cât mai multe puncte de vedere;

terapeutul trebuie să investigheze pe cine afectează cel mai mult problema, în ce fel să obțină elemente concrete ( exemple );

culegerea de informații cu privire la originile problemei și evoluția acesteia în timp ( când a apărut, ce modificări au avut loc pe parcurs și ce factori au afectat evoluția acesteia );

identificarea părților componente ale unei probleme mai complexe, precum și a modului în care acestea interacționează unele cu altele;

evaluarea motivației pentru schimbare. Terapeutul trebuie să afle dacă pacientul sau familia acestuia au facut vreun efort pentru a rezolva problema lor și, dacă nu, ce anume i-a impiedicat să o facă;

identificarea modelelor de gândire ( gânduri, imagini, dialoguri interioare ), precum și a reacțiilor emoționale care însoțesc problema-simptom;

terapeutul trebuie să obțină și o impresie cu caracter subiectiv în legătură cu ceea ce este în neregulă cu pacientul.

Concluziile preliminarii desprinse de către terapeut în legătură cu problema-simptom trebuiesc revăzute și discutate împreună cu pacientul ( clientul ), pentru a fi depășite toate neînțelegerile.

Pacienții își descriu de cele mai multe ori problemele din punctul lor de vedere subiectiv, din perspectiva comportamentului celorlalte persoane asupra lor bazându-se pe anumite presupuneri referitoare la intențiile celorlalți ( “ea mă cicălește în fiecare seară special ca să mă enerveze” ).

Există și cazuri în care pacientul ( clientul ) are pur și simplu dificultăți în a-și aprecia propriul comportament, cum ar fi, de pildă, o persoană agresivă, care dă mereu vina pe ceilalți, deși nimeni nu intenționează să o priveze de vreun drept.

Sheldon ( 1995 ) prezintă un model sistematizat de fișă pentru notarea unor date care să-l lămurească mai bine pe psihoterapeut în ce constă problema și care sunt elementele care o compun. Aceasta fișă cuprinde date referitoare la gânduri, expectații, comportamente și interpretări ale acestora. Este relativ simplu de completat de către pacient și, pe baza analizării ei, aceștia vor putea sesiza ce elemente se combină între ele și ce elemente nu se potrivesc, astfel încât în cele din urmă să rezulte cât mai clar cu putință modul de funcționare a sistemului pe care îl reprezintă problema-simptom.

2.5.2 Psihoterapia cognitivă a tulburărilor anxioase

Terapia cognitivă a tulburărilor anxioase este limitată în timp, focalizată pe problemă și bazată pe modelul cognitiv al anxietății. Tratamentul implică o colaborare între terapeut și client, ambii fiind angajați în procesul rezolvării de probleme. Pe parcursul terapiei se realizează evaluări permanente, precum și o serie de experimente în plan comportamental pentru a se verifica în ce măsură simptomele s-au ameliorat sau au dispărut și pentru a adresa provocări gândurilor negative disfuncționale.

Un rol important îl au și temele pentru acasă, teme în cadrul cărora clientului i se cere să îndeplinească anumite sarcini între ședințele de lucru cu terapeutul.

Metodele sau strategiile utilizate suntatât cognitive, cât și comportamentale. Cele cognitive se referă la identificarea gândurilor și convingerilor negative automate prin intermediul rememorării unor situații, a analizei comutărilor i sfera emoțională, a jocului de rol, a tehnicii imaginației dirijate, a sarcinilor de expunere la situații anxiogene, a jurnalelor și chestionarelor.

Se utilizează și metoda descoperiri dirijate pentru a determina semnificația și natura gândurilor automate disfuncționale care stau în spatele acestora.

Se procedează apoi la verificarea veridicității gândurilor negative, a convingerilor și supozițiilor disfuncționale prin tehnici de contraargumentare și verificarea dovezilor, procesul încheindu-se cu înlocuirea acestora cu gânduri mai realiste.

Tehnicile comportamentale sunt îndreptate mai ales în direcția reducerii simptomelor, printre acestea numărându-se relaxarea, hipnoza, tehnicile de expunere la stimuli anxiogeni, tehnici de distragere.

Trebuie subliniat însă faptul că metodele comportamentale nu vor da rezultatul scontat dacă nu se va reuși restructurarea stilului de gândire care generează tulburările anxioase.

Durata totală a terapiei este între 10 și 15 ședințe, care se desfășoară săptămânal, și au o durată cuprinsă între 45 și 60 de minute fiecare.

În cazul unor situații mai complexe, cum ar fi, de pildă, problemele multiple: anxietate combinată cu tulburări de personalitate sau cu depresie majoră, este necesar un număr mai mare de ședințe, precum și un tratament psihiatric adecvat.

După remiterea simptomelor se încheie terapia prin intermediul ședințelor săptămânale, pacienții fiind invitați să se prezinte la control de 2-3 ori la interval de 5-6 luni.

Structura unei ședințe de psihoterapie implică ( Wells, 1999 ):

Revederea datelor obținute prin intermediul metodelor de autoevaluare și verificarea reacției pacientului față de ședința anterioară se psihoterapie.

Stabilirea planului sau a agendei de lucru.

2.1. Verificarea îndeplinirii temelor pentru acasă:

reacții la lectura bibliografiei pe teme de psihoterapie cognitivă;

feedback-uri legate de monitorizarea gândurilor;

rezultatele miniexperimentelor din sfera comportamentală;

probleme care au apărut la îndeplinirea temelor pentru acasă.

2.2. Identificarea gândurilor negative automate și a supozițiilor

disfuncționale și testarea gradului lor de veridicitate:

reamintirea unui episod recent când subiectul s-a simțit anxios;

întrebări cu caracter provocatot adresate gândurilor negative și aducerea de contraargumente împotriva acestora;

experimente în sfera comportamentală;

identificarea distorsiunilor cognitive.

2.3. Discutarea unor probleme legate de gândurile negative, simptomele și comportamentele de evitare:

efectele comportamentale de evitare asupra simptomelor;

rolul comportamentelor de evitare care împiedică procesul de infirmare a gândurilor negative;

influența evaluării pericolului asupra comportamentului;

efectele gândurilor negative asupra stărilor emoționale.

2.4. Trasarea unor noi sarcini pentru acasă:

notarea unor noi sarcini pentru acasă;

expunere cu renunțarea la comportamentele de asigurare.

Solicitarea unor feedback-uri legate de modul de îndeplinire a temelor pentru acasă.

Implementarea în practică a unor strategii specifice terapiei cignitiv-comportamentale.

Trasarea efectiva a noilor teme pentru acasă.

Rezumatul ședinței de psihoterapie și obținerea unor feedback+uri de la pacient.

Medode folosite în terapia cognitiv-comportamentală:

Metoda dialogului socratic;

Metode de evidențiere a gândurilor negative automate;

Jocurile de rol;

Administrarea de feedback-uri audio-vizuale;

Manipularea comportamentelor de asigurare;

Tehnica inducerii simptomelor;

Strategii cognitive de reatribuire;

Identificarea distorsionărilor cognitive;

Analiza costurilor și beneficiilor;

Descoperirea unoe cauze alternative pentru diverse evenimente;

Metoda informării;

Contraargumentare în cadrul jocului de rol;

Tehnica manipulării imaginilor;

Antrenamentul mental;

Strategii de reatribuire în plan comportamental;

Tehnica expunerii;

Capitolul 3

3.1 Personalitatea – considerații teoretice

Studiul științific al personalității umane relevă o situație oarecum paradoxală: deși personalitatea reprezintă preocuparea esențială a psihologiei, însăși obiectul ei de studiu,totuși psihologii nu au ajuns la un consens în privința structurii și dinamicii acesteia. Există o diversiune de concepții, teorii și moduri de abordare a personalității umane,fiecare insistând asupra unor aspecte și neglijând sau tratând insuficient altele.

Deși au existat preocupări pentru studiul personalității și chiar lucrări care au în titlul lor termenul de personalitate,despre “elaborarea unei personologii sau unei științe integrate a personalității se poate vorbi începând de abia cu deceniul al treilea al secolului nostru” ( Sima, T, 2005 ).

Problema care se pune este dacă personalitatea este o determinare ( ontică ) a omului, care ține de natura ființei umane având, astfel, o existență reală sau ea este un construct, un concept inventat de psihologi. Este deci, necesară o diferențiere între personalitatea ca realitate psihologică și conceptul de personalitate.

Referindu-se la personalitate ca realitate, Susan Cloninger ( 1998, p. 1 ) arată ca cel mai adesea personalitatea este definită ca fiind “funcționarea psihologică a unei persoane individuale”. O poziție asemanătoare adoptă și M. Zlate ( 1994, p. 51 ) care arată că personalitatea este “totalitatea psihologică ce caracterizează și individualizează un om particular”. Atunci când se vorbește despre personalitatea cuiva, se face referire la ceva ce există in societate, în mod obiectiv, la omul concret,viu, așa cum se manifestă el în viața socială, în relațiile cu alții, în acțiunile și faptele sale.

G.Allport ( 1981 ) consideră personalitatea umană ca fiind o entitate obiectivă, existentă realmente. El arată că personalitatea înseamnă ceea ce o persoană este în mod real, indiferent de modul în care ceilalți îi percep calitățile sau de metodele prin care aceste calități sunt studiate. Astfel, în încercarea de circumscriere cognitivă a personalității ca realitate obiectivă, Allport vorbește de două modalități principale de definire a personalității:

1) definiții de tip „omnibus” ce includ în structura personalității elemente diverse, înnăscute și dobândite precum dispoziții, impulsuri, tendințe, dorințe,instincte, etc., fără să fie însă evidențiată și menționată necesitatea integrării lor într-o structură de ansamblu unitară,coerentă;

2) definiții structural-existențialiste, care încearcă să surprindă anumite elemente sau factori cu rol esențial, fundamental în structura, definirea și caracterizarea personalității umane.

Definițiile date personalității aparținând ambelor tipuri menționate mai sus sunt definiții formulate în termeni de „structură internă” și ar putea fi calificate drept “esențialiste”. Astfel de definiții se întâlnesc la mai mulți autori. Potrivit acestora personalitatea este:

“organizarea mai mult sau mai puțin durabilă a caracterului, temperamentului, inteligenței și fizicului unei persoane” care „determină adaptarea sa unică la mediu” ( Eysenck, 1951 );

“agregatul organizat de procese și stări psihice aparținând individului” ( R.Linton, 1968 );

„organizarea dinamică în cadrul individului a acestor sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic” ( G.Allport, 1981 );

„ceva unic și stabil în individ care permite explicarea conduitei lui în anumite situații” ( Huber, 1992 ).

Analizând definițiile de mai sus, se pot evidenția câteva din particularitățile esențiale definitorii ale personalității umane, înțeleasă ca realitate psihologică ( Dumitru, 2001 ):

Personalitatea este o totalitate organizată, un sistem care include mai multe elemente ( subsisteme ) psihofizice, structurate diferențial-concret, în plan individual și/sau tipologic;

Personalitatea umană presupune o organizare dinamică existentă în organismul uman;

Personalitatea este o individualitate structurată care determină în chip caracteristic gândirea și comportamentul omului ca ființă concretă.

Concluzionând, se poate spune că personalitatea este „realitatea complexă și dinamică a fiecăruia dintre noi” ( Zlate, 1994, p.55 ), ansamblu organizat al proceselor, starilor și funcțiilor psihice ale individului, caredetermina modul sau propriu dea gândi, simți și acționa, adică modul său de a fi.

În ceea ce privește conceptul de personalitate, complexitatea sa semantică determină rezistența sa la încadrarea într-o definiție strictă. Linton consideră că „individul și mediul său constituie o configurație dinamică, ale cărei părți sunt atât de strâns legate și atât de constat interactive încât este foarte greu să spunem unde se pot trasa linii de demarcație”. De aceea – continuă Linton – “principala problemă pe care o ridică definirea personalității este una de delimitare” ( Linton,1968, p. 117 ).

Majoritatea celor care s-au ocupat de studiul personalității umane sunt de acord că termenul personalitate derivă din cuvântul “persona” (de origine etruscă), utilizarea sa inițială referindu-se la masca folosită de actori în teatrul antic. Sensul conceptului a evoluat de la cel de prsonaj ( întăi din teatru ) spre cel de persoană pe scena vieții, ca apoi să capteze valențe polisemantice ( Șchiopu, 1997 ).

Stőetzel ( 1963 ) identifică patru sensuri ale termenului personalitate și anume:

Aspectul exterior al omului ( amintind de sensul originar al cuvântului, acela de mască );

Rolul jucat de actor sau de om în viața cotidiană, funcția îndeplinită de el în societate;

Actorul sau persoana care joacă rolul – omul cu toate caracteristicile sale, inclusiv cele morale, care îndeplinește o funcție socială;

Ceea ce determină și conferă omului, calitățile sale, capacitățile de acțiune ale acestuia ( Stőetzel, 1963, p. 140 ).

Plecând de la aceste patru sensuri, S.Chelcea ( 1994 ) consideră că personalitatea umană poate fi definită atât „din exterior” ca efect produs de un individ asupra celorlalți – ansamblul trăsăturilor și conduitelor umane care provoacă răspunsuri psihocomportamentale din partea altora – cât și „din interior” ca ansamblu structurat de elemente biologice, psihologice și sociomorale achiziționate în procesul socializării individului.

În psihologie s-au impus cu deosebire două accepțiuni ale termenului personalitate: aceea referitoare la persoana concretă, care îndeplinește un rol, o activitate socială, și aceea de peersoană valoroasă care prin calitățile și acțiunile ei influențează pozitiv desfășurarea vieții sociale.

Conceptul de personalitate desemnează “individualitatea umană ca ansamblu unitar,structurat ierarhic, al trăsăturilor și manifestărilor psihocomportamentale, persoana umană considerată în contextul social în care trăiește și își desfășoară activitatea, evaluată după criterii ( standarde ) valorice” ( Dumitru, 2001, p. 17 ).

Termenii „persoană” și „personalitate” includeau încă în accepțiunile lor inițiale, originare, sensurile de individualitate și valoare socială a omului. Particularitățile și trăsăturile psihice individuale ale persoanei conferă acsteia o anumită valoare, tocmai prin modul lor de structurare,de diferențiere și integrare într-o formulă unică. Din acest motiv, personalitatea este organizarea superioară a caracteristicilor persoanei,este „persona plus o notă de valoare” ( Zlate,1994, p. 54 ).

M.Zlate ( 1994 ) identifică trei accepțiuni ale noțiunii de personalitate

a) accepțiunea antropologică – se referă la natura și esența ființei umane. Potrivit acesteia, esența umană o constituie ansamblul relațiilor sociale, reglementate de anumite norme și valori pe care individul le „transformă în interioritatea sa, le sedimentează și le solidifică în sine, transformându-le într-un bun propriu” ( Zlate, 1994, p. 56 ). Calitatea mediului social în care trăiește individul determină calitatea personalității sale;

b) accepțiunea psihologică – potrivit căreia personalitatea este un „ansamblu de condiții interne” cu rol de mediere și filtrare a solicitărilor externe la care este supus omul în decursul existenței sale. Aceste „condiții interne” se structurează prin diferențiere și integrare, în mod particular, la nivelul fiecărei personae, cristalizându-se sub forma unor însușiri sau trăsături psihice relativ stabile, care permit anticiparea a ceea ce va face un individ într-o situație dată;

c) accepțiunea axiologică – are în vedere omul ca valoare recunoscută, ca ființă care realizează și creează valori, capabilă de autorealizare.

Toate elementele structurale ale personalității formează un ansamblu unitar, un sistem cu un anumit coeficient de integrare și coerență internă. La nivelul omului, biologicul, psihologicul și socioculturalul sunt indisociabile, astfel încât „abordarea personalității trebuie să fie cu necesitate integrativă și integrală” ( Popescu-Neveanu, 1988 ).

Sintetizând, I.Al.Dumitru ( 2001 ) consideră că personalitatea reprezintă o unitate bio-psiho-socioculturală, un mod particular de structurare la nivelul persoanei a acestor elemente. Totodată, personalitatea este o individualitate puternic

conturată,impunătoare prin activitatea sa, care-i conferă o valoare deosebită recunoscută și apreciată de ceilalți.

M.Golu ( 1993 ) consideră că în psihologia personalității pot fi identificate patru orientări principale, și anume:

1. Orientarea biologistă – are la bază ideea potrivit căreia personalitatea este rezultatul interacțiunii dintre zestrea genetică, experiența timpurie a individului și cadrul evolutiv al organismului său;

2. Orientarea experimentalistă – pornește de la ideea că există similitudini în funcționarea psihologică a oamenilor,astfel încât indivizii trebuie studiați și interpretați în termenii unor procese psihice relativ uniforme, generate de aceleași legi: în cadrul acestei orientări, o deosebită dezvoltare a cunoscut și psihologia cognitivă,care pune accentul pe modul de procesare și interpretare a informației, pe stilul cognitiv al persoanei;

3. Orientarea psihometrică – se concentrează pe studiul trăsăturilor de personalitate, exprimabile sub forma unor atribute ce caracterizează persoana aflată într-o anumită situație;

4. Orientarea socioculturală și antropologică – se întemeiază pe ideea că personalitatea poate fi pe deplin înțeleasă numai luând în considerare contextul sociocultural în care individul trăiește și se dezvoltă.

Personalitatea este un concept eluziv care este în mod larg bazat pe observațiile noastre asupra comportamentelor interpersonale. Mulți dintre noi găsesc folositor să distingă între oamenii care sunt agresivi și cei care nu sunt, oamenii care sunt prietenoși, care se exteriorizează și cei care nu sunt așa,oameni care sunt temători și cei care nu sunt. Combinația de caracteristici de personalitate luate ca un întreg descriu comportamnetul unei persoane și este considerat ca fiind personalitatea lui sau a ei. DSM definește personalitatea ca: „căi de percepție relative la și gândind despre mediul înconjurător și eul cuiva, care sunt exprimate într-o scală largă de contexte importante social și personal”( APA 1994 ). Fără de aceste consistențe presupuse în comportamentul cuiva ar fi dificil să ne gândim despre și să organizăm lumea noastră socială. Când trăsăturile de personalitate aduc o persoană în conflict repetat cu alții, personalitatea individului poate fi considerată tulburare.

3.2. Teorii ale personalității

Există mai multe teorii ce constau în modalități diferite de abordare a personalității, ca rezultat al perspectivelor și direcțiilor variate de cercetare a acesteia. Dincolo de aceasta, orice teorie a personalității dispune de două nivele: nivelul constructelor teoretice – entități abstracte, ce nu pot fi observate direct, create de autorii lor pentru a descrie și explica în manieră deterministă structura și dinamica personalității și nivelul observațiilor empirice directe – ceea ce persoana face, modul cum ea se comportă în situații diverse.

Între cele două nivele de analiză a personalității, există relații de interdependență: ipotezele teoretice sunt supuse testării empirice, iar observațiile empirice contribuie la îmbogățirea conținutului ideatic al constructelor teoretice.

Varietatea tipurilor de abordare a personalității derivă din modul în care sunt văzute aceste două nivele. Astfel, se difrențiază două tipuri majore de abordare a personalității: abordarea sistemică – oarecum statică, punând accent pe structura de ansamblu a personalității considerată ca sistem, și abordarea funcționalistă – predominant dinamică, evidențiind aspectele de dezvoltare a personalității în contextul interacțiunii sale cu mediul.

Indiferent de modalitatea de abordare, sistemică sau funcționalistă, toate pozițiile teoretice privind personalitatea converg către aceeași idee: a explica personalitatea înseamnă a descoperi cauzele comportamentului, ca expresie a acesteia. Din aceste rațiuni este necesară postularea la trei întrebări:

Care sunt unitățile descriptive ale personalității, aria răspunsurilor, conturând domeniul descrierii personalității?

Care sunt procesele prin care personalitatea se adaptează solicitărilor, marcând dinamica personalității?

Care sunt schimbările pe care le implică evoluția personalității, conturându-se domeniul dezvoltării personalității ( Cloninger,1993, p.2)

Astfel cei 3 „D” ai personalității ( descriere, dinamică, dezvoltare ) sunt esențiali în orice abordare a personalității: ei vor primi interpretări diferite în cadrul diverselor teorii ale personalității.

Descrierea personalității presupune identificarea unor unități de analiză a acesteia. Dintre acestea, cele mai des utilizate sunt tipul, trăsătura și factorul de personalitate. Caracteristicile acestora sunt prezentate în tabelul nr.1.

Tabel nr.1. Unități descriptive ale personalității și caracteristicile lor.

Dinamica personalității se referă la procesele și mecanismele psihice prin care acestea se exprimă, focalizându-se asupra motivației ca factor principal, cu rol dinamogen.

Dezvoltarea personalității se referă la construirea unor modele ce explică formarea structurilor de personalitate schimbările survenite în evoluția existențială a omului.

3.3 Dimensiuni ale personalității

Unele teorii au în vedere mai mult dimensiuni ale personalității pe care le consideră esențiale, altele dimpotrivă se opresc asupra unei singure dimensiuni apreciată fiind ca având rol fundamental în înțelegerea și interpretarea personalității.

Termenul dimensiune sugerează faptul că personalitatea unui individ, exprimată în comportamentul său observabil, poate fi plasată într-un anumit punct sau interval al unui continuum de determinări ( Dumitru, 2001 ).

Dacă admitem că există situații care se întrepătrund în anumite tipare comportamentale, cum ar trebui acestea să fie descrise?

Experții nu agrează ideea de dimensiuni de bază ale personalității. Anumite teorii ale personalității normale sunt relativ simple folosind doar trei sau patru dimensiuni. Altele sunt mult mai complicate și presupun poate și 30 sau 40 dimensiuni. O poziție larg acceptată este cunoscută ca fiind cea a modelului de personalitate în cinci dimensiuni ( Costa and McCrea, 1992; Wiggins and Trapnell, 1997 ).

Neuroticismul este în general asimilat cu stabilitatea emoțională, în mod special exprimarea emoțiilor negative, ca de exemplu anxietatea, depresia și mânia. Acest model a fost de asemenea numit afectivitate negativă ( Watson and Clarck, 1997 ). Extraversia descrie nivelul de activitate al unei persoane, în special interesul în interacțiunea cu alte persoane și ușurința cu care persoana își exprimă emoțiile pozitive. Deschiderea la experiență implică dorința persoanei de a lua în considerare și de a explora idei nefamiliare, sentimente și activități. Agreabilitatea descrie dorința de a coopera și empatiza cu alte persoane. Conștientizarea este o reflectare a insistenței unei persoane în urmărirea țelurilor, abilitatea de a organiza activități și dependința de completare a sarcinilor datorate.

Luate ca un întreg aceste cinci dimensiuni ne pot da o relativă decriere comprehensivă despre comportamentul oricărei persoane.

Considerații metodologice

2.1.1. Obiectivele cercetării

Obiectivele metodologice ale acestei lucrări sunt alegerea anumitor trăsături de personalitate prin selecționarea unor itemi din chestionarul de personalitate C.P.I. care ulterior au fost coroborate cu chestionare care urmăresc gradul de depresie și anxietate al subiecților.

Obiectivele aplicative s-ar dori a fi folositoare și să contribuie la optimizarea comportamentului persoanelor cu un grad scăzut de toleranță, autocontrol și apreciere de sine reușind printr-o psihoterapie adecvată să învețe să-și transforme gândurile iraționale în gândire pozitivă aceasta având repercursiuni pozitive în comportament, însoțite de stare de bine, imagine de sine bună, stingând încetul cu încetul depresia și anxietatea care însoțesc aceste stări.

Ipoteze de lucru

Ipotezele acestei lucrări sunt următoarele:

Cu cât acceptarea de sine a subiecților investigați este mai crescută, cu atât diminuează simptomele lor anxioase și depresive.

Cu cât toleranța unei persoane este mai crescută cu atât scade anxietatea și depresia.

Cu cât autocontrolul unei persoane este mai mare cu atât va diminua simptomatologia anxietații și depresiei.

Presupunem că există o corelație între depresie și anxietate la subiecții investigați.

Presupunem că există o relație semnificativă între neuroticism și anxietate/depresie la subiecții investigați în această lucrare.

Eșantionarea

Subiecții aleși pentru această aplicație sunt împărțiți în două loturi distincte.

Primul lot se numește lot martor, subiecții fiind aleși la întâmplare, iar cel de-al doilea lot conține subiecți selecționați din spitale de psihiatrie cu un diagnostic dinainte stabilit de medicul psihiatru. Loturile conțin câte 15 subiecți fiecare, cu vârste cuprinse între 22 de ani și 65 de ani, de naționalitate română.

Variabilele cercetării

În lucrarea de față s-au folosit ca variabile de cercetare trăsăturile de personalitate – autocontrolul, acceptarea de sine și toleranța; anxietatea, depresia și nevrotismul, care au fost testate cu chestionare de personalitate – CPI și Eysenck – și teste de depresie și anxietate – Beck și Hamilton cu ajutorul cărora încercăm să confirmăm ipotezele acestei lucrări.

2.1.5 Instrumente utilizate

Interviul ca interacțiune psihologică și socială

Conversația reprezintă o activitate distinctiv umană și un tip de interacțiune psihologică și socială. Interviul personal față în față, cel mai răspâdit procedeu de intervievare, presupune interacțiunea dintre două persoane. Una dintre principalele supoziții ale interviului este consistența relației dintre vorbă și faptă, dintre atitudinea exprimată verbal și comportament.

Avantajele și dezavantajele utilizării interviului

Kenneth D. Bailey ( 1978-1982, 183 ) prezintă atât avantajele, cât și dezavantajele interviului, semnalând mai multe avantaje decât dezavantaje. Ca avantaje sunt enumerate:

Flexibilitatea, posibilitatea de a obține răspunsuri specifice la fiecare întrebare;

Rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de obținerea răspunsurilor și de la persoanele care nu știu să citească și să scrie, ca și de la persoanele care se simt mai protejate când vorbesc decât când scriu;

Observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporește cantitatea si calitatea informațiilor;

Asigurarea standardizării condițiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat în cazul chestionarelor poștale;

Asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecințe pozitive asupra acurateței răspunsurilor;

Colectarea unor răspunsuri spontane, știut fiind că primele reacții sunt mai semnificative decât cele realizate sub control normativ;

Asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenția altora;

Asigurarea răspunsului la toate întrebările și prin acesta furnizarea informațiilor pentru testarea tuturor ipotezelor cercetării;

Precizarea datei și locului convorbirii, fapt ce asigura comparabilitatea informațiilor;

Studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare, chestionare sau ghiduri de interviu mai amănunțite, cu mai multe întrebări, de o mai mare subtilitate.

Ca orice tehnică de cercetare, interviul are o serie de dezavantaje și limite intrinseci. Keneth D Bailey le ordonează astfel;

Costul ridicat nu numai al orelor de intervievare, dar și al celorlalte etape și momente ale proiectării și realizării cercetărilor de bază de interviu;

Timpul îndelungat necesar pentru identificarea persoanelor incluse în eșantion, pentru obținerea acordului și desfășurarea convorbirii, uneori fiind necesare mai multe vizite la aceiași adresă;

Erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce privește punerea întrebărilor și înregistrarea răspunsurilor, “efectul operator”;

Imposibilitatea consultării unor documente în vederea formulării unor răspunsuri precise;

Incoveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă indiferent de dispoziția lor psihică, de starea de oboseală, etc.;

Neasigurarea anonimatului, fiind cunoscute adresa și numărul de telefon ale persoanelor care urmează să fie intervievate;

Lipsa de standardizare în formularea întrebărilor, ceea ce limitează comparabilitatea informațiilor;

Dificultăți în accesul la cei care sunt incluși în eșantion.

Atât avantajele, cât și dezavantajele sunt relative, trebuind să fie judecate în raport cu alte metode și tehnici de cercetare în științele socioumane și mai ales în funcție de diferitele procedee și tipuri de interviuri.

Observația

A observa înseamnă a cunoaște, a examina un obiect sau un proces, a face constatări și remarci ( critice ) referitoare la ceea ce ai privit cu atenție. Acesta este sensul termenului de “observație” la nivelul simțului comun. A observa înseamnă nu numai a înregistra, ci și “a inventa” și “a construi realitatea” – cum spunea Edgar Morin ( 1981 ). Percepția, procesul psihic pe care se bazează observația, “pune în acțiune memoria, inteligența, atenția, imaginația, receptivitatea emoțională”, etc.( Kohn și Negre, 1991, 15 ). Rezultă de aici implicarea subiectului cunoscător în actul observației: personalitatea și factorii socioculturali sunt prezenți în procesul observării și în produsul acestui proces, observația.

În științele socioumane observația este înainte de orice observarea omului de către om, fapt ce o particularizează față de observația din științele naturii, fiind vorba de un raport între două persoane care “își dau seama” și acționează ca atare.

Avantajele recursului la metoda observației constau:

În superioritatea acesteia față de anchetă sau față de studiul documentelor când se studiază comportamentul nonverbal;

Înregistrează comportamentele în condiții naturale de desfășurare a lor;

Este slab reactivă în comparație cu experimentul sau cu ancheta pe bază de chestionar sau de interviu;

Elimină în bună măsură artificializarea studiului vieții sociale;

Permite analize longitudinale prin înregistrarea comportamentelor un timp mai îndelungat, luni sau ani de zile, dacă ne referim la observația participativă

Dezavantaje;

Un control redus asupra variabilelor externe care pot afecta datele cercetării;

Dificultăți de cuantificare;

Limitarea la studiul unor eșantioane mici;

Dificultatea de a pătrunde în anumite medii ( agenții guvernamentale, servicii secrete, cluburi selecte, etc )

Dificultatea de a studia comportamente intime ( de exemplu, comportamentul sexual poate fi studiat cu ajutorul interviului, chiar telefonic, dar nu prin metoda observației ).

Chestionarul

Chestionarul de cercetare reprezintă o tehnică și, corespunzător, un instrument de investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise și, eventual, imagini grafice, ordonate logic si psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris.

EPI ( vezi anexa 1 ) construit în 1964 de către H.J.Eysenck și S.B.G.Eysenck urmând primului chestionar de personalitate elaborat de H.J.Eysenck ( Maudsley Medical Questionnaire – MMQ – 1952 ). Pe baza unei liste cu 39 de puncte referitoare la situația socială, la trăsăturile de personalitate și la simptomele psihopatologice, Eysenck le-a cerut medicilor de la Spitalul Maudslay să evalueze pacienții internați în clinică. Astfel au fost evaluați peste 700 de pacienți, iar datele au fost supuse analizei factoriale, relevându-se patru factori dintre care doi sunt fundamentali. Primul factor acoperă aproximativ 14% din varianța totală și are ca principale caracteristici o personalitate slab organizată, absența integrării acesteia, capacitate scăzută de adaptabilitate, absența spiritului de echipă, lipsa de energie, tonus muscular slab, factor pe care Eysenck l-a denumit neuroticism ( N ) sau în termeni dihotomici – stabilitate vs. instabilitate emoțională. Al doilea factor acoperă 12% din varianța totală și este unul bipolar care opune grupul simptomelor isterice grupului de simptome distimice. Această dimensiune denumită de Eysenck extraversiune vs. introversiune ( E ), corespunde celei descrise de Jung încă din 1921.

Chestionarul este alcătuit din 57 itemi grupați în trei scale ( extraversiune – introversiune E; neuroticism – stabilitate emoțională N; disimulare- dezirabilitate socială L ). Ultima scală ( L ) a fost construită pentru a evalua gradul de dezirabilitate a răspunsurilor date de subiecți și prin aceasta, indirect pentru a stabili validitatea protocolului obținut. Itemii chestionarului sunt prezentați sub formă dihotomică, subiectul trebuind să aleagă între două posibilități de răspuns ( Da/Nu ). Scalei L îi corespund 9 itemi ( Da – 6,24,36, Nu -12,18,30,42,48,54 ), scalei E îi corespund 15 itemi ( Da – 1,3,8,10,13,17,22,25,27,39,44,46,49,53,56 ), iar scalei N îi corespund 23 itemi ( Da – 2,4,7,9,11,14,16,19,21,23,26,28,31,33,35,40,43,45,47,50,52,55,57 ). Deoarece întrebările sunt redactate într-un limbaj accesibil și nu ridică probleme de înțelegere, poate fi aplicat subiecților începând de la 16-18 ani, poate fi de asemenea individual sau colectiv ( în studiul de față s-a recurs la aplicarea colectivă a probei ).

Cotarea rezultatelor se face utilizând grila de răspuns sau dacă se recurge la aplicarea computerizată, cotarea ca fi realizată automat de calculator.

Datorită faptului că cele trei scale au un număr diferit de itemi, la unii itemi cotându-se cu un punct răspunsurile “Da” iar la alții răspunsurile “Nu”, cotele brute obținute pe scale prin însumarea punctelor acumulate trebuie transformate în cote standard, pentru a putea realiza comparația adecvată a rezultatelor cantitative. Astfel, cote standard mai mari de 6 la scala E sunt semnificative pentru extraversiune și mai mici de 4 pentru introversiune. Pentru scala N, cote standard mai mari de 6 sunt reprezentative pentru neuroticism și mai mici de 4 pentru stabilitate emoțională. Cotele standard la scala L mai mari de 5 pun sub semnul întrebării rezultatele obținute la celelalte două scale ( aceasta nu înseamnă însă, ca o cotă mai mică de 4 este garanția unei sincerități totale a subiectului ).

Proba – forma A – a fost adaptată și pentru populație românească, într-un studiu realizat de S. Tăciulescu. S-a constatat că în ceea ce privește scorurile la scala E nu există diferențe semnificative între sexe, însă în ceea ce privește scorurile obținute la scala N s-au evidențiat diferențe semnificative. Datorită acestui aspect, s-au elaborat două etaloane diferențiate pe sexe pentru populația românească.

S-a folosit următorul consemn de introducere în sarcină:

„Chestionarul cuprinde întrebări referitoare la modul în care vă comportați, în care acționați sau la unele sentimente ale dv. După fiecare întrebare există un spațiu liber rezervat pentru a răspunde cu <Da> sau <Nu>. Nu există răspunsuri corecte sau greșite, chestionarul de față nefiind un test de aptitudini. Încercați să vă hotărâți dacă răspunsul <Da> sau <Nu> reprezintă felul dvs. obișnuit de a acționa sau simți și marcați cu o cruce unul din cele două răspunsuri posibile. Încercați să lucrați repede, nu pierdeți prea mult timp cu vreo întrebare.

Vă asigurăm că răspunsurile sunt confidențiale. Va mulțumim.” ( vezi Anexa 3 ).

În administrarea probelor s-au respectat toate cerințele aferente ce țin de vârstă, instructaj, mod de administrare.

CPI ( vezi anexa 2 )

– chestionar de personalitate ( inventarul de personalitate Kalifornia ) – H. Gough

esența unui chestionar de personalitate e descrisă de autor: “ pentru mine principiul primar si cardinal e că testele sunt făcute pentru a fi utilizate, iar un principiu secundar e că ele trebuie utilizate în înțelegerea analizei cazului individual”. Autorul resimțea nevoia unui instrument de evaluare centrat pe persoana care să-l ajute să înțeleagă persoana vie și normală. Pleacă în construirea unui astfel de instrument de la studiul liber cotidian și contemporan.

Argumentul său: dorește să evalueze tocmai constructul așa cum e definit el cultural cu toate conotațiile sale subtile și cu denotația sa formală considerând că, constructele populare sunt universale cultural și în timp.

Scopul fundamental: să reușească o predicție asupra comportamentului individual și nu să justifice o anumită teorie asupra personalității umane.

Premiza de la care pornește în construirea scalelor unui chestionar de personalitate e că fiecare scală construită trebuie să reflecte cât mai fidel posibil un aspect, o temă a comportamentului interpersonal – o trăsătură de personalitate.

În 1948 elaborează primele scale de personalitate în aceiași manieră în care urmează să le publice în 1951.

Prima ediție a CPI-ului din 1951 conținea 15 scale.

În 1957 elaborează prima formă a CPI-ului cu 18 scale.

În 1987 apare forma lărgită care conține 18 scale și e foarte utilizată în diagnostic.

Cele 18 scale sunt împărțite în 4 grupe diferite, fiecare grupă având o semnificație psihologică proprie.

primele 6 scale care măsoară afirmarea persoanei, siguranța și imaginea de sine, adecvarea interpersonală. Arată și temperamentul în maniera introvert-extravert.

următoarele 6 scale măsoară opțiunile valorice și maturitatea socială

următoarele 3 scale exprimă nivelul motivațional; potențialul de realizare personală și de focalizare pe valorile intelectuale

ultimele 3 scale exprimă modalitățile intelectuale care modelează un stil personal, propriu

Pentru obiectivele acestei lucrări am ales trei scale și anume: Acceptarea de sine, Autocontrolul și Toleranța.

Scala care măsoară acceptarea de sine ( Sa ) – măsoară simțul valorii personale, acceptarea de sine, capacitatea de a gândi și acționa independent

scor peste 70: sincer, inteligent, spiritual, pretențios, centrat pe sine, fluent în vorbire, siguranță de sine.

bărbat cu scor de 70: orgolios, oportun, imaginativ, încrezător, rafinat, intreprinzător, înfigăreț, sofisticat.

Femeie cu scor de 70: orgolioasă, decisă, dominantă, revendicativă, sarcastică, spirituală

Scor sub 30: conservator, liniștit, ordonat, comod, convențional, pasiv în acțiune, limitat în interese, autoculpabilizant

bărbat cu scor de 30: banal, nechibzuit, supus, aspru, indiferent, tensionat, negativist, interese limitate

femeie cu scor de 30: gentilă, modestă, răbdătoare, precaută, sfioasă, discretă, împăciuitoare, nepretențioasă

Scala care măsoară autocontrolul ( Sc ) – măsoara gradul de libertate al omului față de impulsivitate, centrarea pe sine, restrângerea manifestărilor iraționale cu precădere a agresivității, evitarea conduitelor antisociale/agresive, gradul și adecvarea autoreglării și autocontrolului, stăpânirea impulsivității, capacitatea de autodisciplină

bărbat cu scor de 70: logic, precis, sârguincios, cumpătat, fidel, amabil, demn de încredere

femeie cu scor de 70: modestă, conservatoare, calmă, gentilă, răbdătoare, rezervată

bărbat cu scor de 30: încăpățânat, încrezut, cusurgiu, impulsiv, nerealist, înfigăreț, coleric, individualist

femeie cu scor de 30: impulsivă, rebelă, arogantă, agresivă, obositoare, sarcastică, colerică, neinhibată

Scala care măsoară toleranța ( To) – prezintă atitudinile sociale permisive, absența prejudecăților în abordare, capacitatea de a-i accepta pe ceilalți așa cum sunt, flexibilitate, interes pentru estetic, negarea resentimentelor, afirmarea echilibrului și a siguranței de sine.

bărbat cu scor de 70: binevoitor, generos, iertător, cumpătat, independent, tandru, altruist

femeie cu scor de 70: intuitivă, eficientă, calmă, matură, responsabilă

bărbat cu scor de 30: rece, sâcâitor, orgolios, superficial, plângăcios, cusurgiu, egocentric

femeie cu scor de 30: aspră, arogantă, infantilă, supărăcioasă, obositoare, sarcastică ( vezi Anexa 4 )

Consider că cele patru probe utilizate acoperă câmpul de interes al prezentului studiu în vederea realizării obiectivelor propuse.

Scala de depresie Beck ( B.D.I. ) – ( vezi anexa 4 )

Inventarul de depresie Beck ( Beck, Ward, Mendelson, Mock si Erbaugh, 1961 ) este menit să masoare severitatea depresiei, fiind unul dintre cele mai frecvent folosite în cercetarea clinică, îndeosebi atunci când se apreciaza efectul antidepresiv al psihoterapiei. Scala a fost concepută într-o manieră originală ca fiind o modalitate de observare prin intermediul căreia psihiatrul/psihologul clinician citește cu voce tare fiecare item, cerând pacientului să selecteze formularea care i se potrivește cel mai bine. Cu toate acestea, s-a arătat că scala este aplicabilă pacienților depresivi și sub forma de chestionar ( Beck si colab., 1975 ).

Scala de depresie Beck este, în fapt, un chestionar care cuprinde 13 grupuri de afirmații cu privire la absența, respectiv prezența următoarelor acuze depresive:

1. tristețe/nefericire;

2. pesimism/sentiment de descurajare în viața;

3. sentiment de eșec în viață;

4. pierdere a plăcerii de a face anumite lucruri care înainte reprezentau o sursă de satisfacții;

5. Sentiment de vinovăție/lipsa de valoare personală;

6. Dezamăgire de sine;

7. Tendințe suicidare;

8. Pierdere a interesului cu privire la alți oameni;

9. amânare/imposibilitate de luare a deciziilor;

10. preocupări cu privire la propria înfățișare/aspect inestetic;

11. nivel energetic scăzut;

12. fatigabilitate;

13. pierderea poftei de mâncare.

Răspunsurile la fiecare afirmație se dau pe o scală de la 0 ( absența simptomului ) la 3 ( manifestarea severă a simptomului ), 1 și 2 reprezentând grade intermediare de intensitate a simptomelor depresive.

2.5.5 Scala de anxietate Hamilton ( H.A.S. )- ( vezi anexa 3 )

Scala de anxietate Hamilton este menită să măsoare severitatea anxietății, fiind, de asemenea, frecvent utilizată în cercetările clinice. Scala oferă garanții de fidelitate, iar procedura este identică.

2.6 Prelucrarea statistică a datelor și interpretarea rezultatelor

ANALIZA STATISTICĂ

Analiza statistică a fost realizată pe două eșantioane, unul de control și unul țintă, ce au completatat următoarele chestionare: CPI, Eysenck, Beck și Hamilton.

Datele au fost sistematizate în următoarele tabele, diferențiate pe baza eșantionului:

Tabel 1 (eșantion de control, 1)

Tabel 2 (eșantion țintă, 2)

Vom analiza pentru început descriptiv univariat seriile corespunzătoare scorurilor obținute pentru variabilele avute în vedere.

Se vor calcula următorii indicatori statistici de tendință centrală și variație:

Indicatorii au fost calculați cu ajutorul aplicației SPSS rezultând următoarele tabele:

Din tabelul de mai sus interpretăm astfel distribuțiile seriilor de date:

Acceptarea de sine – distribuție omogenă simetrică, media este aproximativ egală cu mediana,
– media indică o tendință spre valori crescute a acceptării de sine

Autocontrolul – distribuție omogenă cu ușoară asimetrie spre stânga, deci o tendință spre valori mari,
– media indică o tendință spre valori ridicate a autocontrolului

Toleranța – distribuție simetrică
– tendință spre valori mai reduse ale toleranței

Extraversia – distribuție aproximativ simetrică cu foarte redusă asimetrie spre dreapta,
– tendință spre valori medii ale extraversiei

Depresia – distribuție cu asimetrie spre dreapta ceea ce indică tendința spre valori reduse,
– media are valoare foarte scăzută ceea ce indică un lot normal din punct de vedere psihic

Anxietatea – distribuție asimetrică spre dreapta deci tendință spre valori reduse,
– valoarea mediei se încadrează în intervalul anxietății slabe, ceea ce este normal pentru contextual socio-economic în care trăim

Lotul țintă (lotul 2)

 Din tabelul de mai sus interpretăm astfel distribuțiile seriilor de date:

Acceptarea de sine – distributie omogenă simetrică,
– media indică o tendință spre valori medii ale aceptării de sine

Autocontrolul – distributie omogenă cu usoara asimetrie spre dreapta, deci o tendință pre valori mai mici,
– media indică o tendință spre valori normale a autocontrolului

Toleranța – distribuție simetrică
– tendință spre valori crescute ale toleranței

Extraversia – distribuție aproximativ simetrică cu foarte redusă asimetrie spre stânga,
– tendință spre valori reduse ale extraversiei

Depresia – distributie cu asimetrie spre stânga ceea ce indică tendința spre valori ridicate,

Anxietatea – distribuție asimetrică spre stânga deci tendință spre valori crescute,

Analiza descriptivă pentru date grupate.

Analiza datelor grupate se va realiza doar pentru scorurile obținute la testul Hamilton, de anxietate, și la testul Beck, de depresie, doar acolo putând realiza gruparea datelor pe intervale.

Intervalele sunt considerate astfel:

Anxietate

1- (0-7) – normală

2- (8-17) – slabă

3- (18-25) – moderată

4- (>26) – severă

Depresie

1- (0-9) – absentă

2- (10-19) – redusă

3- (20-25) – moderată

4- (>26) – severă

 Anxietate

 Lotul 2

Se observă o distribuție bimodală pentru distribuția lotului 2. Considerând că ar exista o diferențiere pe gen vom compara influența acestuia asupra scorurilor obținute.

Am aplicat analiza comparativă pentru eșantioane independente, testul Levene.

Analiza comparativă.

S-au comaparat cele două loturi pentru a se verifica dacă există o diferență semnificativă între starea lor de anxietate și depresie. Astfel putem spune că lotul țintă corespunde unei populații statistice cu probleme psihice.

Am aplicat testul Levene de comparația eșantioanelor independente.

Independent Samples Test

Conform output-ului obținut din SPSS se observă diferențe semnificativ de mari între valorile corespunzătoare caracteristicilor măsurate pe cele două loturi. Pragul de semnificație este mai mic decât 0,05.

Pentru atributele de personalitate lotul 1 are valori mai mari decât lotul 2.

Pentru anxietate si depresie lotul 2 are valori mult mai mari decât lotul 1.

În concluzie se poate spune ca lotul 2 corespunde persoanelor cu probleme psihice.

Analiza de corelație.

În ipoteza că există o relație semnificativă între atributele de personalitate și anxietate, respectiv depresie.

Am aplicat testul de corelație bivariat calculând coeficientul de corelație Pearson și semnificația acestuia.

Lotul 1

Se observă că toleranța și autocontrolul corelează la un nivel mediu, dar semnificativ, cu starea de depresie. Relația este inversă, adică creșterea valorilor toleranței și autocontrolului duc la scăderea valorilor anxietății și depresiei.

Lotul 2

 În cadrul lotului țintă se observă că relația dintre accepatrea de sine și depresie este de nivel mediu dar semnificativă. Nivelul de semnificatie fiind de 0,05. Relația este negativă indicând scăderea depresiei odată cu creșterea acceptării de sine.

Toleranța corelează mai puternic atât cu depresia cât si cu anxietatea. Relația este negativă indicând scăderea depresiei și anxietății odată cu creșetreea valorii toleranței.

Există corelatie medie și între acceptarea de sine și anxietate dar semnificația mică a acesteia poate fi pusă pe seama volumului foarte mic al eșantionului.

În concluzie putem spune că există o strânsă relație între valorile atributelor de personalitate și depresie, respectiv anxietate. Relația este negativă indicând că o creștere a valorilor trăsăturilor de personalitate analizate reduc nivelul depresiei si anxietății.

Corelație nevrotism-depresie și anxietate

Se observă că există o relație pozitivă între neuroticism și depresie, creșterea gradului de neuroticism duce la creșterea gradului de depresie. Coeficientul de corelație este aproximativ mediu (0,354), dar cu semnificație statistică redusă, prag de semnificație 0,1>0,09>0,05.

Semnificația redusă poate fi pusă pe seama lotului mic de subiecți.

Corelație anxietate-depresie

Coeficient de corelație mediu, 0,437, cu nivel de semnificație statistică de aproximativ 0,05.

Se confirmă existența unei relații pozitive între anxietate și depresie.

Presupunem că există diferențe de gen între valorile anxietății și depresiei, bărbații având valori mai reduse decât femeile.

Pentru verificarea acestei ipoteze vom aplica testul de contingență a distribuțiilor pe intervale ale seriilor de date corespunzătoare depresiei și anxietății în funcție de gen. Se va calcula coeficientul de contingență

Conform output-ului obținut rezultă o grupare semnificativă a femeilor în cadrul intervalelor cu valori crescute ale anxietății, respectiv depresiei. Diferența existentă între femei și bărbați este semnificativă la un nivel de 0,05 (95%).

Concluzionăm astfel că ipoteza noastră se confirmă.

Capitolul 2

Concluzii:

Această lucrare dorește să atingă unele probleme foarte cunoscute, pentru care s-au făcut nenumărate cercetări și s-au emis multe teorii – depresia și anxietatea – dar pentru care orice cercetare ulterioară, formulare de ipoteze, experimente și noi teorii sunt foarte importante pentru întregirea tabloului de simptome și găsirea de noi strategii psihoterapeutice menite să amelioreze aceste stări ( tulburări ).

În primul capitol s-a discutat pe scurt despre depresie și anxietate. Depresia este cauza cea mai importantă a dizabilităților în toată lumea, ea fiind masurată pe ani de viață trăiți cu o afecțiune severă. Cei mai mulți oameni deprimați un primesc tratament adecvat și nici un sunt educați în a căuta ajutorul unui psihoterapeut, care prin aplicarea anumitor metode, strategii și nu în ultimul rând și cel mai important, cuvântul, reușesc să amelioreze sau chiar să facă să dispară această stare de dispoziție foarte incomodă pentru individ.

Definiția de cea mai largă generalitate consideră depresia ca o prăbușire a dispoziției bazale, cu actualizarea trăirilor neplăcute, triste și amenințătoare. Sindromul depresiv are drept componente definitorii dispoziția depresivă, încetinirea proceselor gândirii și lentoare psihomotorie, la care se adaugă o serie de simptome auxiliare de expresie somatică. Dispoziția depresivă este trăită ca “tristețe vitală”, pierderea sentimentelor, golire și neliniște interioară, conținut perceptual cenușiu, nebulos uneori.

Pe de altă parte, tulburările de anxietate pe care le vom discuta în capitolul doi, au în comun câteva similitudini cu schimbările de dispoziție. Dintr-un punct de vedere descriptiv ambele categorii sunt definite ca răspunsuri emoționale negative. Sentimente ca vina, îngrijorarea și furia, acompaniază frecvent anxietatea și depresia. Mulți pacienți care sunt depresivi sunt de asemenea și anxioși și similar, mulți pacienți anxioși sunt de asemenea și deprimați.

Relația strânsă între simptomele anxietății și cele ale depresiei sugerează că aceste tulburări pot avea caracteristici etiologice comune, de fapt clinicienii și cercetătorii s-au focalizat pe considerații similare când au investigat aceste tulburări.

Viața plina de evenimente stresante pare să joace un rol important în ambele categorii – depresia și anxietatea. Factorii cognitivi sunt de asemenea importanți în ambele tipuri de probleme. Din punct de vedere biologic anumiți neurotransmițători ca serotonina, sunt implicați în etiologia mai multor tipuri de tulburări de anxietate precum și de dispoziție.

În capitolul trei vom face o descriere a personalității și vom alege ca fațete ale personalității – accceptarea de sine, autocontrolul și toleranța – deoarece se pare că structura de personalitate a unui individ joacă un rol foarte important în dezvoltarea acestor tulburări foarte răspândite ca depresia și anxietatea.

Combinația de trăsături sau caracteristici care luate ca un întreg descriu comportamentul unei persoane se consideră ca fiind personalitatea respectivei persoane.

Ideea de la care s-a pornit în această lucrare a fost aceea de a observa cum anumite trăsături de personalitate pot constitui baza pe care se pot dezvolta depresia și/sau anxietatea.

Pentru formularea ipotezelor s-au ales două loturi de subiecți atât din viața de zi cu zi ( lotul martor ), precum și subiecți monitorizați ( aflați sub tratament psihiatric ) în spitalele de psihiatrie. Loturile conțin câte 15 subiecți fiecare, cărora le-au fost aplicate teste de depresie, anxietate și personalitate, s-a facut corelația între aceste teste, iar rezultatele finale ale aplicației statistice confirmă ipotezele de lucru.

Subiecții mai „interesanți” au fost urmăriți îndeaproape, au fost intervievați de mai multe ori, interviuri din care au rezultat și studiile de caz descrise. S-au subliniat pe scurt teoria împreună cu tehnici psihoterapeutice cognitiv-comportamentale considerate a fi de un real folos în ameliorarea stării de sănătate a persoanelor atinse de aceste afecțiuni – depresia și anxietatea.

Ajungând în acest punct, doresc să mulțumesc doamnei profesoare Odette Dimitriu pentru buna coordonare și ajutorul neprețuit pe care mi l-a oferit, în calitate de psiholog clinician și psihoterapeut, în desfășurarea și finalizarea acestei interesante lucrări.

După aplicarea statistică s-a observat că la lotul de control există o tendință spre valori crescute a acceptării de sine, autocontrolului, dar o tendiță spre valori reduse ale toleranței precum și valori reduse ale depresiei și anxietății.

La lotul de țintă, pacienții au valori medii ale acceptării de sine, valori mai mici ale autocontrolului și tendință spre valori crescute ale toleranței precum și valori ridicate la depresie și anxietate.

De aici rezultă că există o diferență semnificativă între starea de anxietate și depresie ale celor două loturi, adică lotul țintă corespunde unei populații statistice cu tulburări depresive.

Trebuie menționat faptul că datele din această lucrare nu permit generalizări.

Prin urmare, se impune necesitatea utilizării psihoterapiei cognitiv-comportamentale deoarece aceasta pune accent pe relația psihoterapeut- pacient, în scopul producerii unor modificări pozitive și semnificative în modul de a gândi, a simți și a se comporta al pacientului. Sarcina prioritară a terapeutului este aceea de a stabili un cadru terapeutic adecvat care să permită găsirea soluției optime la problema pacientului.

Rolul cel mai important în relația psihoterapeut-pacient îl joacă empatia, adică modul în care poți vedea și experimenta lucrurile din perspectiva celuilalt, precum și diverse tehnici psihoterapeutice pe care le vom menționa pe scurt.

tehnici comportamentale: inhibiția reciprocă, inhibiția condiționaiă, aversiunea condiționată, desensibilizarea sistematică, imersia, antrenamentul asertiv.

Tehnici de relaxare: relaxarea analitică, antrenamentul autogen, sofrologia, hipnoza, etc.

Tehnici cognitiv-comportamentale: identificarea și modificarea gândurilor negative

Tehnici rațional-emoționale: ABC-ul tulburărilor emoționale și al relațiilor interpersonale.

În încheiere putem afirma că tulburările mentale ating fiecare particică din experiența umană. Ele pot influența modul în care oamenii gândesc, simt și funcționează toate acestea având repercursiuni în relațiile cu semenii. Limita dintre normal și anormal poată să apară ca fiind lată, dar destul de des ea este foarte subțire. Trebuie înțeles că psihologia anormală se referă la oameni ca noi toți care se luptă cu probleme fundamentale și profunde care implică emoții, relații și identitate personală.

Dorim ca dumneavoastră să vă înfruntați propriile încercări psihologice și acelea ale altor oameni, cu nivele egale și ample de compasiune. Scopul principal al acestei lucrări a fost foarte ambițios din start. Am vrut să prindem și să descriem granița cunoașterii dintre normal și anormal cu privire la tulburările mentale.

Concuziile cercetării de față sunt următoarele:

În ipoteza că există o relație semnificativă între atributele de personalitate și anxietate, respectiv depresie, am aplicat testul de corelație bivariat calculând coeficientul de corelație Pearson și semnificația acestuia, de unde se observă că toleranța și autocontrolul corelează la un nivel mediu, dar semnificativ, cu starea de depresie. Relația este inversă, adică creșterea valorilor toleranței și autocontrolului duc la scăderea valorilor anxietății și depresiei.

În cadrul lotului țintă se observă că relația dintre acceptarea de sine și depresie este de nivel mediu, dar semnificativă. Nivelul de semnificație fiind de 0,05. relația este negativă indicănd scăderea depresiei odată cu creșterea acceptării de sine.

Toleranța corelează mai puternic atât cu depresia cât și cu anxietatea. Relația este negativă indicând scăderea depresiei și anxietății odată cu creșterea valorii toleranței.

Există corelație medie și între acceptarea de sine și anxietate , dar semnificaîia mică a acesteia poate fi pusă pe seama volumului foarte mic al eșantionului.

În concluzie, putem spune că există o strânsă relație între valorile atributelor de personalitate și depresie, respectiv anxietate. Relația este negativă indicând că o creștere a valorilor trăsăturilor de personalitate analizate reduc nivelul depresiei și anxietății.

Presupunînd că există diferențe de sex între valorile anxietății și depresiei, bărbații având valori mai reduse decât femeile, în urma aplicației statistice, aceste diferențe există la un nivel de 0.05 ( 95% ).

Se observă că există o relație pozitivă între neuroticism și depresie, creșterea gradului de neuroticism duce la creșterea gradului de depresie. Coeficientul de corelație este aproximativ mediu (0,354), dar cu semnificație statistică redusă, prag de semnificație 0,1>0,09>0,05.

Semnificația redusă poate fi pusă pe seama lotului mic de subiecți.

Corelând anxietatea și depresia la subiecții investigațt s-a constatat un coeficient de corelație mediu, 0,437, cu nivel de semnificație statistică de aproximativ 0,05.

Se confirmă existența unei relații pozitive între anxietate și depresie.

Cazuri clinice

Prezentare de caz – Tulburare de adaptare cu dispozitie mixtă, anxioasă și depresivă
Subiect: Vasile M., în vârstă de 47 de ani, căsătorit, fără copii, studii superioare, se prezintă la cabinet, din proprie inițiativă, cu diagnosticul F 43.2 (tulburare de adaptare), stabilit de medicul psihiatru.

În luna mai a anului 2005, pacientul este avansat în funcția de director executiv la firma la care lucra, din punct de vedere ierarhic fiind al treilea om în conducerea firmei. Odată cu avansarea, Vasile a fost nevoit să se mute în capitală, din orașul în care locuia împreună cu soția de 5 ani. Soția sa nu a putut să-si urmeze soțul în București datorită serviciului, fapt pentru care soțul, care primise și o locuință de serviciu odata cu noua funcție, venea acasa săptămânal sau chiar de două ori pe săptămână, chiar dacă uneori, în timpul săptămânii, doar pentru câteva ore.

Vasile M. a primit cu entuziasm această funcție, pe care de altfel și-o dorea foarte mult și pentru care muncise și mai mult, și a simțit că munca sa a fost apreciată la justa valoare. Mai mult decât atât, el a plecat hotarât să pună în aplicare ideile sale mărețe privind prosperitatea firmei și să rezolve multe din problemele cu care s-a confruntat de-a lungul anilor de când lucra în firma, convins fiind că numai de la acel nivel se puteau rezolva.

Despărțirea de colegi, subalterni și colaboratori s-a realizat cu mare dificultate, Vasile regretând că nu-și poate lua în capitală toată echipa cu care a lucrat.

Nu mică i-a fost surpriza când, după câteva săptămâni a constatat că ceea ce a găsit la sediul central al firmei nu era nici pe departe așa cum își imagina: oameni reci, distanți, dezinteresați, comozi, slab pregătiți, fără inițiativă. Toate proiectele, planurile pe care și le făurise le-a văzut năruindu-se înainte de a le putea susține în fața conducerii. Mai mult, colegii nu vedeau cu ochi buni numirea sa în funcția de conducere la care de altfel fiecare aspira și nu au ezitat să-i spună în față acest lucru sau să-i "demonstreze prin comportamentul lor", să-i "saboteze deciziile", să-l "vorbească de rău șefilor".

În acea perioada, frământat de gânduri, dorind "cu disperare" să evite eșecul, Vasile începe să aibă tulburări de somn (insomnii mixte), face abuz de tutun (ajungând sa fumeze trei pachete de tigări pe zi) și cafea, iar uneori chiar de alcool. Relațiile interpersonale cu colegii se deteriorau tot mai mult, Vasile simțindu-se pe zi ce trecea tot mai îngândurat, abătut, trist. Soției nu-i povestește nimic din ceea ce se întâmpla cu el și-și răreste vizitele acasă pe motiv că are foarte mult de lucru.

Pacientul acuză dureri somatice de tot felul, de la furnicături, până la dureri toracice și senzații de "gheară la inimă", moment în care se internează la o secție de cardiologie, crezând că este vorba despre un preinfarct. Abia atunci îi telefonează soției și o cheamă la spital. Rezultatele analizelor, inclusiv EKG, infirmă diagnosticul de preinfarct, medicii specialiști concluzionând că este vorba doar de stress și-i recomandă odihna și liniște.

După o săptămâna de concediu se întoarce la serviciu, dar atmosfera este aceiași. Pacientul devine tot mai nervos, tensionat, anxios, cu dispoziții depresive, manifestă iritabilitate, fatigabilitate, cefalee și acuze somatice. La insistențele soției se internează într-o secție de psihiatrie, unde i se stabilește diagnosticul de "tulburare de adaptare". În spital, pacientul primește tratament medicamentos, probabil antidepresive și anxiolitice, medicamente pe care pacientul nu le poate denumi.

După externare și concediu medical se întoarce la serviciu, aparent vindecat. Vasile recunoaște că nu putea fi vorba despre randament în activitate. Unii colegi sau șefi îi dădeau spre rezolvare sarcini simple, ceea ce l-a determinat să "înteleagă" că le era milă de el, în timp ce alții îl priveau cu superioritate, "din postura omului sănătos" și-l întrebau, pe un ton zeflemitor: "Ați mai venit pe la muncă, că nu prea v-am văzut?" sau "dar puteți munci?". Datorită numeroaselor zile de absentță și a eficienței scăzute, unii șefi i-au sugerat faptul că ar fi mai bine să părăseasca firma.

La prima întâlnire, pacientul prezintă motivele pentru care cere "ajutor de specialitate", istoricul apariției tulburării, într-o manieră coerentă, concisă, acoperind în general întreaga istorie a problemei sale.
Pacientul încheiase tratamentul medicamentos prescris de medicul psihiatru la solicitarea sa, menționând faptul că nu doar oamenii din jurul său sunt responsabili pentru problemele sale, ci și el, datorită unui dezechilibru între expectațiile prea mari cu care a plecat să-și preia funcția și realitatea cu care s-a confruntat la sediul central al firmei, dar și modului neadecvat în care a reacționat la "respingerile colegilor", ceea ce l-a determinat să solicite psihoterapie, în care, de altfel, îsi pusese mari speranțe.
Pacientul a fost informat că terapeutul nu-i va rezolva problemele, ci îl va ajuta să le rezolve singur și chiar va învăța să facă față pe viitor situațiilor stresante.

Scopul acestei întâlniri a fost nu numai evaluarea pentru a stabili dacă pacientul este potrivit pentru psihoterapie, ci și stabilirea relației psihoterapeutice, care s-a realizat aproape spontan, favorizată fiind și de dorința de cooperare a pacientului.

I-am solicitat pacientului să-mi confirme dacă am înțeles bine problemele prezentate, folosind tehnica reformulării, stabilind împreună cu acesta lista de probleme – simptome și probleme de viață:

Simptome
– comportamentale: tonus scăzut al activității, tendință de izolare
– motivaționale: lipsa interesului
– afective: tristețe, anxietate, rușine, vinovăție
– cognitive: capacitate scazută de concentrare, autocritică, ruminații interioare
– somatice: insomnii, cefalee

Lista de probleme
– probleme practice: dificultăți la serviciu
– probleme interpersonale: dificultăți de comunicare, relații negative cu colegii (de respingere)
– probleme intrapersonale: stima de sine scăzută

În cadrul acestei întâlniri au fost identificati stresorii care au declanșat tulburarea de adaptare, s-au stabilit obiectivele generale ale psihoterapiei și au fost propuse câteva tehnici și strategii psihoterapeutice.
Agentul stresor important care a favorizat apariția tulburării de adaptare a fost schimbarea locului de muncă, ceea ce a atras după sine schimbarea echipei de lucru, schimbarea domiciliului și separarea temporară de soție.

Obiectivul general al psihoterapiei: rezolvarea psihologică a situației imediate, precum și ajutarea pacientului să revină măcar la nivelul de funcționare pe care l-a avut înainte de instalarea tulburării..

Obiective specifice:
– identificarea și modificarea schemei cognitive care directionează organizarea și procesarea informațiilor, precum și interpretarea experienței de viată;
– cunoașterea și modificarea modului de raportare a pacientului la ceilalți;
– achiziționarea de abilități de a face față existenței.;
– generarea unor alternative pentru gândurile negative automate, modalități de a percepe realitatea și comportamentul.

Strategii și tehnici psihoterapeutice:
– Tehnici cognitive:
+ precizarea sensului termenilor;
+ adresarea de întrebări cu caracter provocativ pentru verificarea gândurilor negative și a supozițiilor disfuncționale;
+ identificarea unor alternative și opțiuni de viață;
+ imaginarea consecințelor;
+ transformarea unui eveniment negativ într-un avantaj;
+ tehnica descoperirii dirijate;
+ provocarea și modificarea gândurilor negative disfuncționale.

– Tehnici comportamentale:
+ realizarea unor orare și programe;
+ monitorizarea activităților după indicatorii eficiență și plăcere;
+ jocul de rol;
+ tehnici de relaxare;
+ sarcinile pentru acasă

De asemenea, pacientul a fost de acord să i se administreze câteva teste, o parte la cabinet, iar o parte ca temă pentru acasă:

– Chestionarul de stres bazat pe scala Holmes si Rahe;
– Interviul – program pentru alcool Cage;
– S.A.A.S.T. – Testul de screening pentru alcool autoadministrat;
– Testul Fargerstrom – dependență de nicotină;
– Scala Horn-Waingrow – motivație pentru fumat;
– ASQ – Chestionar pentru evaluarea anxietății;
– Scala de anxietate Hamilton;
– Chestionar pentru comportamentul bolnavului – tulburări somatoforme și măsurarea durerii și a fenomenelor asociate;
– Scala de impact a situațiilor critice;

Pe timpul interviului am parcurs și scala de depresie Hamilton.
Rezultatele evaluării psihologice sunt prezentate în cele ce urmează.
Pacientul prezintă o criza medie de viatță (270 de puncte la chestionarul de stres), sentimente de anxietate (gânduri iraționale anxioase, simptome somatice ale anxietății, deși nu exprimă întreaga anxietate în comportament) cu dispoziție depresivă medie (tristețe, deprimare, sentimente de singurătate) cu somatizare puternică a afectelor. Pacientul afirmă existența tulburării și este preocupat de simptome (dar nu prezintă tulburări fobice), fiind responsabil pentru sănătatea lui și nevoia de tratament. De asemenea, nu neagă problemele din viața sa și nu are tendința de a-i acuza pe alții de situația în care se află. Se caracterizează prin sentimente de furie și neînțelegeri personale și prezintă ușoare dificultăți de a-și exprima sentimentele. Compensează prin consum de alcool (maxim 200 ml. de alcool) și consum exagerat de tutun.
 

Tot în cadrul acestei întâlniri, împreună cu pacientul am evaluat resursele pacientului – repertoriul de disponibilități și abilități pe care le are pentru a face față situației dificile în care se află -, respectiv susținerea din partea soției, disponibilitatea, motivația pentru schimbare, existența unui echilibru între factorii care au contribuit la instalarea tulburării: pacientul însuți, ceilalți și mediul.
De comun acord cu pacientul s-a stabilit că ședințele să aibă loc de două ori pe săptămână în zilele de marți și vineri, cât timp era în concediu medical (două săptămâni), iar apoi întâlnirile să aibă loc săptămânal (sâmbăta), punându-se accent pe participarea activă a pacientului și pe rolul deosebit al sarcinilor, temelor pentru acasă, astfel încât intervenția psihoterapeutică să nu depășească 10 sedințe.
Concluzionând că nu prezintă nici un risc (ideație suicidară, lipsa de speranță), pacientului i s-au trasat primele sarcini pentru acasă:
– stabilirea unui program strict de muncă, odihnă, masă, plimbări, activități realizate împreună cu soția sau singur când aceasta nu era disponibilă – trezirea interesului

– monitorizarea activităților și a dispoziției într-o agendă personală;

– pacientul a fost încurajat sa reia legaturile cu vechii prieteni.
La sfârsitul întâlnirii i-am cerut pacientului să rezume ceea ce a înțeles și să spună dacă are ceva de obiectat.
Prima ședință
Ședința a debutat cu discutarea chestionarelor completate la prima întâlnire și a celor rezolvate ca temă pentru acasă și cu trecerea în revistă a ceea ce s-a întâmplat în viața pacientului de la prima întâlnire.
Astfel am aflat că Vasile a reușit să își planifice timpul și activitățile încât să nu existe perioade de activitate intensă sau perioade lungi de inactivitate, de monotonie, plictiseală, dar motivația acestuia a fost pentru "ca să nu mai mă gândesc la ceea ce mi s-a întâmplat". Activitățile au fost astfel planificate încât să determine o dispoziție "placută", în marea lor majoritate fiind de loisir, pacientul nereușind să-și exprime clar stările afective trăite în timpul desfășurării unei activități.

Pacientul a relatat că nu a luat legatura, nici macar telefonic, cu prietenii săi. Întrebat fiind care au fost motivele pentru care nu a facut acest lucru, Vasile a răspuns: "…de rușine. Nici măcar colegii nu i-am sunat. Vor crede că sunt incompetent. …și și-au pus atâtea speranțe în mine…"
Din discuția cu pacientul a reieșit și o ușoară neîncredere în sine "nu știu dacă voi putea vreodata să dau ochii cu ei…"(foștii colegi).

Vasile s-a plâns și de faptul că noaptea are somnul agitat și nu reușește să se odihnească, iar dacă se trezește se chinuie să adoarmă, deranjându-și soția.

L-am rugat pe pacient să propună o temă asupra căreia să lucrăm. Ședința a continuat în direcția identificării stărilor emoționale pe care pacientul le-a simțit cu fiecare activitate desfășurată.
Am aflat astfel că o plimbare prin oraș îi creează o stare anxioasă, "de neliniște la gândul că m-aș putea întâlni cu vreun cunoscut", activitățile casnice îl obosesc, s-a simtit frustrat atunci când a mers să plătească factura de gaz și calculatoarele s-au blocat când mai era doar o persoana înaintea sa la rând sau trist, singur când soția a fost nevoită să lucreze peste program în seara când aveau bilete la un spectacol de muzica populară.

Cu toate că a căutat doar activități care să-i creeze o "stare de bine", pacientul nu a reușit săse relaxeze, răpunsuri comportamentale anxioase sau depresive persistând încă

După analizarea împreună cu pacientul a stărilor emoționale care au însoțit activitățile desfășurate de acesta, am scos în evidență și gândurile negative automate, pe care le-am propus a fi tema sedinței viitoare.

Sedința s-a încheiat cu o tehnică de relaxare, adaptată dupa ciclul inferior al antrenamentului autogen al lui Schultz și cu prezentarea temei pentru acasă:
– monitorizarea activităților, stărilor emoționale asociate și a gândurilor negative automate (scala de la 0 la 100 a fost propusa de pacient);
 

– exersarea relaxării (relaxare musculară, respirație profundă);
– plimbări ușoare seara, de 30 – 60 de minute, fără exerciții fizice obositoare, pentru un somn odihnitor, dormitorul foarte bine aerisit înainte de culcare, fără televizor în cameră în care doarme, un ceai înainte de culcare (eventual de tei, fără mâncare sau cafea), iar daca noaptea se trezește, mai bine să facă ceva prin casă decât să se agite în pat (să facă ordine printre lucruri, documente sau alte activități care nu deranjează pe cei din jur – soție, vecini- și pe care le amâna de mai mult timp)
Ședinșele 2 – 3 – 4 – 5
Obiectivele ședințelor:
– evidențierea distorsionărilor cognitive care stau la baza gândurilor negative și reprezintă indicatori ai modului în care acționează schemele cognitive distorsionate și generarea de noi opțiuni în ceea ce privește cognițiile, modul de percepere a realității și modelele de comportament;
– întărirea EU-lui;
– reducerea anxietății și a stărilor depresive.
Ședințele au început cu discutarea temelor pentru acasă, pacientul fiind încurajat pentru îndeplinirea sarcinilor trasate.
Pentru distorsionarile cognitive surprinse, de genul "Vor crede că sunt incompetent", " și-au pus atâta speranță în mine … nu sunt bun de nimic", pacientul a fost provocat să aducă dovezi menite să ateste că afirmațiile sale sunt adevarate. Nereușind să ateste veridicitatea gândurilor sale negative, pacientul a ținut să sublinieze caracterul nerealist al acestora și consecințele negative asupra comportamentului sau.

P. – "……………Am vrut să mă duc la librarie, dar m- am întors acasă înainte de a ajunge acolo, pentru că m-am temut să nu mă întâlnesc cu cineva cunoscut.
T. – Daăa am înțeles eu bine, dvs. ați plecat să vă plimbați prin oraș și ați vrut să vă cumpărați o carte…
P. – Nu neaparăt să cumpăr. Îmi place foarte mult să intru în librării și să răsfoiesc cărțile nou-apărute. Dacă este ceva ce-mi place, cumpăr.
T. – Ce cărți preferați să citiți? Aveți autori preferați?
P. – Îmi plac romanele clasice din literatura rusă și britanică, dar îmi plac ș Petre Țuțea, Liiceanu și mai ales Patapievici.
T. – Ați spus că nu ați intrat la librărie…
P. – Nu, n-am mai ajuns.
T. – Cât timp a durat plimbarea dvs.?
P. – Cred că maxim 20 de minute.
T. – Ce v-a determinat să renunțați la ideea de a merge la librărie sau de a vă continua plimbarea?
P. – Mi-a fost teamă, deși dacă mă gândesc bine, erau șanse de 1% să mă întâlnesc cu cineva cunoscut.
T. – Și ce credeți că s-ar fi întâmplat dacă vă întâlneați cu cineva cunoscut?
P. – Cum puteam să-i spun?
T. – Ce anume să-i spuneți?
P. – De ce sunt acasă în acea perioadă. Îmi era rușine să-i spun că sunt bolnav. Eu nu pot să mint și nu găseam alt motiv pentru a-i explica ce caut în oraș.
T. – Credeți că ar fi fost mai bine dacă puteați să mințiți? V-ați fi simtit mai liniștit?
P. – Nu, nu cred.
T. – Dvs. v-ați prezentat la cabinet cu un diagnostic pus de medicul specialist.
P. – Da. Tulburare de adaptare.
T. – Vă este rușine cu acest diagnostic?
P. – Da.
T. – Dacă ați fi avut ulcer sau pneumonie sau orice altceva, v-ar fi fost rușine cu un astfel de diagnostic?
P. – Nu, categoric nu.
T. – Există un alt diagnostic de care v-ar fi rușine?
P. – În afară de unul legat de o problema psihică?… Nu, nu.
T. – Spuneți-mi, vă rog, în opinia dvs. cu ce diferă un diagnostic psihiatric de unul din chirurgie, endocrinologie sau cardiologie?
P. – Acum, când mă întrebați, realizez că este vorba doar de un simplu diagnostic, o boală ca toate celelalte care, spre norocul meu, se poate trata………"

Pentru întărirea EU-lui, am folosit ca metodă principală antrenamentul autogen – ciclul inferior – pe care pacientul și l-a însușit și îl utiliza zilnic acasă. În cadrul acestuia i-au fost administrate pacientului sugestii cu caracter general de întărire a EU-lui: "Mă simt bine în propriul corp", "Simt o fortă puternică în mine", "Elimin toată oboseala, toata tensiunea", precum și metafore terapeutice: "…scapi de greutatea pe care o ai pe umeri" etc.

De asemenea, în cadrul relaxarii am folosit tehnica imaginării consecințelor, prin care pacientul a fost provocat să-și imagineze problemele și îngrijorările, temerile sale.

Pacientului i s-a cerut să-și imagineze o întâlnire cu Florin, un fost coleg, pentru a infirma construcția verbala distorsionată "vor crede că sunt incompetent". Vasile și-a imaginat discuția cu Florin pe două direcții: una în care Florin îl înțelegea și nu dezaproba comportamentul său și cealaltă în care Florin dezaproba faptul că Vasile "a pus prea mult la suflet" comportamentul colegilor de la București și mai ales grijile pe care și le făcea în legătură cu ceea ce gândeau cunoscuții despre el.

În urma acestor exerciții de imaginare Vasile a sunat câțiva cunoscuți și le-a cerut să se întâlnească. Astfel, Vasile a scăpat de sentimentul de rușine și vinovăție față de colegi și și-a recâștigat încrederea în sine, iar stările de anxietate și depresie s-au redus simțitor.

Pacientul a renunțat la a mai bea, doar câte un pahar de vin din când în când, împreuna cu soția sau cu prietenii, iar numarul de tigări s-a redus de la trei pachete pe zi la maxim 15 tigari pe zi.
De asemenea, somnul nocturn a devenit foarte odihnitor, iar simptomele somatice au disparut.
Pacientul a primit ca sarcini pentru acasa sa-si evalueze activitatile cotidiene sub aspectul eficientei personale (pe o scala de la 0 la 10), precum si al placerii pe care acestea i-o produc (pe o scala de la 0 la 100), prioritare fiind activitatile care puteau reduce anxietatea si starile depresive, si sa respecte cu strictete planificarea activitatilor si monitorizarea gândurilor negative automate.
Sedinta a 6-a
Pacientul se prezinta la aceasta sedinta revoltat de faptul ca sefii sai s-au hotarât sa-l dea afara de la serviciu pe motiv de incompetență. Daca la începutul terapiei pacientul se caracteriza prin anxietate și depresie, rușine, vinovație, îngrijorat de ceea ce gândeau alții despre el, acum Vasile era deranjat că ceilalți îl considerau incompetent, mai mult decât faptul ca îsi pierdea serviciul.
Aceasta a fost și tema principală a ședintei psihoterapeutice, în care am folosit metoda transformării unui eveniment negativ într-un avantaj și tehnica rezolvării problemelor:

Definirea problemei:
+ problema – pierderea serviciului;
+ cauze – incompetență, boală, rea-voință;
+ consecințe – scăderea stimei de sine sau a celorlalți.

Inventarierea solutiilor posibile:
+ să-l roage pe director să-i mai acorde o șansă pentru rămânerea în funcție;
+ desfacerea contractului de muncă;
+ demisie;

Evaluarea soluțiilor (au fost evaluate fiecare soluție în parte, în funcție de avantaje și dezavantaje, consecințe pe termen scurt și lung, pentru sine și pentru cei din familie, implicații concrete).

Luarea unei decizii – Vasile a hotarât sa-si dea demisia.

Vasile urma sa puna în aplicare, ultimele doua etape ale rezolvarii problemei:
Executarea deciziei – precizarea sarcinilor legate de aplicarea deciziilor si fixarea unui planning.
Evaluarea rezultatelor – evaluarea rezultatelor actiunii, în functie de obiectivele vizate si de problema definita în prealabil.
Ca tema pentru acasa pacientul a primit sarcina de a întocmi o lista cu proiectele pentru viitor, în functie de prioritati.
Ședința a 7-a
Ședința s-a axat pe discutarea deciziei pacientului de a renunta la serviciu si a listei de proiecte si prioritati, precum si a starilor afective ce însotesc aceste proiecte. De asemenea, prin discutiile purtate am explorat posibilele evenimente de viata, ale caror gânduri asociate i-ar fi putut destructura încrederea în sine sau în ceilalti.

 

Sedinta a 8-a si a 9-a
Ultimele ședințe au avut drept obiectiv prevenirea recăderilor, pentru ca pacientul să nu revină la modelele de comportament care au determinat intervenția psihoterapeutică.
S-a lucrat la formarea unor noi abilități de a face față stresului și la exersarea vechilor abilități și deprinderi, folosind jocul de rol și tehnica imageriei dirijate (i s-a cerut pacientului să-si imagineze că rezolva cu succes o anumită situație stresantă), pacientul fiind încurajat să păstreze achizițiile dobândite, subliniindu-se succesele sale trecute sau viitoare

Sedinta a 10-a
În cadrul ultimei întâlniri am realizat o trecere în revistă a tuturor ședințelor de psihoterapie, am discutat despre abilitățile și deprinderile pe care Vasile le are formate și dezvoltate armonios pentru a face față pe viitor situațiilor problematice, dar mai ales pentru a anticipa și a aprecia în mod corect, realist un pericol, o situație stresantă.
De asemenea, am discutat despre eficiența psihoterapiei, raportul dintre așteptările inițiale ale lui Vasile legate de procesul psihoterapeutic și succesul terapiei, și despre detaliile relației psihoterapeutice.
În încheiere Vasile a primit asigurarea că, ori de câte ori va avea nevoie de ajutor, i-l voi acorda cu plăcere, menționând că din cât am reușit să-l cunosc în cele 2 luni nu cred ca va fi nevoie, dar să nu ezite sa apeleze la psihoterapie, chiar și pentru creșterea performanțelor proprii, iar eu am obținut promisiunea că mă va ține la curent cu "reușitele sale". Ceea ce s-a și întâmplat, Vasile fiind în prezent în căutarea unui teren pentru construirea casei.
 

Femeie, 51 ani, lucrător comercial

Anamneză

Femeia în varstă de 51 de ani abandonată la naștere, părinții nefiind căsătoriți, a fost înfiată de o familie fără copii. Ulterior părinții adoptivi au avut 2 copii, unul dintre ei decedând la vârsta de 2 ani.

După o copilarie zbuciumată, cu abuzuri fizice din partea mamei, reușește să-și termine liceul și se căsătorește. Din aceasta căsătorie rezultă un copil. Mariajul se dovedește a fi foarte greu, femeia suferind și de aceasta dată de abuzuri fizice și psihice din partea soțului. Iese din aceasta căsătorie, implicându-se emoțional în urmatoarea relație. Se căsătorește cu un bărbat care are 2 copii dintr-o căsătorie anterioară. Din această relație nu rezultă nici un copil.

Are mai multe tentative de suicid, dintre care cea mai recentă a fost foarte mult gandită. A stat în comă două zile.

Starea de sănătate

Suferă de angină pectorală, AVC, blocaj renal, artrită, a fost internată în spital de boli nervoase datorită unui episod psihotic ce a urmat unui episod maniacal.

Examen psihologic

Inventarul de depresie Beck arată o dispoziție depresivă subiectivă redusă

Scala de evaluare pentru depresii Hamilton arată la depresie: sentimente de tristețe; la vinovație: autoreproșuri; suicid: tentative de suicid; insomnie tardivă: se trezește devreme și nu mai poate adormi; activitate și interese: scăderea interesului pentru activitățile plăcute și activități sociale; agitație psihomotorie, neliniște însoțită de anxietate; simptome genitale: tulburări menstruale; simptome obsesionale: idei obsesive de suicid.

Concluzii

Femeia suferă de o tulburare de personalitate obsesiv-compulsivă, tulburare maniaco-depresivă cu episoade psihotice. Nu a acceptat niciodată tratament psihiatric și nu ia medicamente.

Femeie, 27 de ani, asistentă medicală la spitalul CFR2

Anamneză

Are o soră care se va căsători peste o lună, parinții au avut o căsnicie fericită, se comportă frumos cu ea. A fost crescută de bunici, la țară, pâna la vârsta de 10 ani, după care mama și-a abandonat serviciul pentru a avea grijă de ea și de sora acesteia.

Tatăl a muncit foarte mult și nu a putut petrece mult timp cu ea.

A avut un prieten cu care urma să se căsătorească. Relația a durat doi ani și jumătate după care, spune ea, prietenul a rupt această relație, inexplicabil. După despărțire, au apărut anumite semne somatice și psihice cum ar fi: poftă de mâncare scăzută, idei de suicid, atacuri de panică, stări de leșin, simte că nu mai are aer, insomnie, palpitații, amețeli.

S-a izolat de oameni, nu mai are prieteni.

Starea de sănătate

Palpitații, amețeli, insomnie, tulburări menstruale

Examen psihologic:

La inventarul de depresie Beck a obținut un scor de 20 de puncte ceea ce ne arată o dispoziție depresivă subiectivă moderată.

La aplicarea scalei de evaluare pentru depresii Hamilton s-a constatat dispoziție tristă, pesimism privind viitorul, sentimente de tristețe, plâns frecvent, simte că viața nu mai merită trăită, neliniștită și tulburată în timpul nopții, scăderea interesului pentru activități plăcute și sociale, scăderea randamentului, apatie, neliniște însoțită de anxietate, simptome respiratorii ( dispnee ), simptome cardio-vasculare ( palpitații ), cefalee, scăderea apetitului sexual, tulburări menstruale, scăderea în greutate, simptome obsesionale ( nu poate accepta ideea că s-a despărțit de prieten și continuă să-l caute ).

Concluzii:

Pacienta suferă de tulburare depresiv-anxioasă cu fenomene conversive, tulburare somatoformă.

Deoarece aceste simptome durează de mai bine de un an, pacienta are nevoie de ajutor psihologic ( consiliere psihologică și/sau terapie ).

Femeie, 52 ani, de profesie macaragiu

Anamneză

Este căsătorită de 30 de ani, locuiește cu soțul și soacra, are 3 copii dintre care unul căsătorit. A lucrat la „Faur” 25 de ani. A ieșit la pensie în anul 2004. Spune că era foarte stresată la locul de muncă deoarece trăia în permanență cu teama de a nu le face rău colegilor. Teama ei era să nu cadă încărcătura de pe macara peste colegi.

A avut un frate care a murit în urmă cu șapte ani, iar acest lucru a afectat-o foarte mult.

Starea de sănătate:

A suferit o operație de fibrom în 2002

Primul control psihiatric l-a făcut pe 11.08.2006. S-a prezentat la control deoarece prezintă urmatoarele semne somatice:

– tremurat în picioare, după care în tot corpul

– dificultate în a adormi, iar somnul îi este foarte agitat

– frica de moarte

Examen psihologic

În urma observației directe am constatat lentoare în gândire, începe o idee pe

care ulterior o uită, agitație psihomotorie.

Scorul obținut în urma aplicării inventarului de depresie Beck este de 11 puncte, ceea ce arată o dispoziție depresivă subiectivă redusă.

După aplicarea scalei de evaluare pentru depresii Hamilton am constatat ca are o dispoziție tristă, pesimism privind viitorul, sentimente de tristețe, fără tentative suicidare, dificultate de a adormi, neliniștită și tulburată în timpul nopții, sentimentul incapacității, neatenție, scăderea interesului pentru activități plăcute și sociale, incapacitatea de a muncii, lentoare în gândire, în vorbire, teama de moarte, palpitații, cefalee, preocupare față de boală, simptome agravate dimineața și seara ( tremur al picioarelor, atacuri de panică ), idei obsesive împotriva cărora pacienta luptă.

Concluzii:

Pacienta suferă de tulburare depresivă anxioasă cu fenomene conversive.

Trebuie ținută sub observație psihiatrică deoarece este foarte probabil să sufere un episod psihotic.

Femeie, 52 de ani, pensionată pe caz de boală

Anamneză:

Clienta este căsătorită, are doi copii căsătoriți. În urma cu 18 ani a născut un copil care a decedat după nouă ore. A suferit o operație de ulcer, fibrom și extirparea unui nodul benign de la sân. Are un soț care nu o iubește, foarte distant, pacienta suferind acut de lipsă de afecțiune.

Starea de sănătate:

Suferă de ulcer duodenal cu nișă de care a și fost operată, precum și de o operație de extirpare a ovarelor și altă operație de extirpare a unui nodul de la sân.

Examen psihologic:

În urma aplicării inventarului de depresie Beck s-a obținut un scor de 24 de puncte ceea ce ne arată o dispoziție depresivă subiectivă relativ crescută.

La aplicarea scalei de evaluare pentru depresii Hamilton s-a constatat dispoziție tristă, pesimism privind viitorul, sentimente de tristețe, plâns frecvent, neliniștită și tulburată în timpul nopții, scăderea interesului pentru activități plăcute și sociale, scăderea randamentului, apatie, neliniște însoțită de anxietate, simptome respiratorii ( dispnee ), simptome cardio-vasculare ( palpitații ), cefalee, creștere în greutate, idei obsesionale ( are în permanență impresia că cei din jurul ei nu o iubesc și vor să-i facă rău )

Concluzii:

Clienta suferă de o tulburare de personalitate organică, tulburare depresiv anxioasă. Recomandarea este psihoterapie de lunga durată deoarece are nevoie de stabilitate pe care nu o găsește la cei din anturajul ei ( soț, soacră, socru ).

Femeie, 48 de ani, operator chimist

Anamneză

Pacienta în vârstă de 48 de ani, a terminat 10 clase la Liceul Industrial Electroaparataj și școala profesională de 2 ani, operator chimist ( pielărie, cauciuc și mase plastice ).

A fost căsătorită din anul 1976. are un băiat născut în același an.

A lucrat la Tricodava, secția nasturi și mase plastice, aparținând Institutului de cercetare și inginerie tehnologică în perioada 1975-1978.

Din anul 1978 se transferă la Nufărul din cartierul Pantelimon, cu funcția de primitor-distribuitor. Tot în acest an pacienta relatează că a suferit o traumă majoră deoarece soțul a amenințat-o cu cuțitul după mai multe lovituri aplicate cu pumnul. Motivul, spune ea, ar fi fost relația extraconjugală pe care soțul o avea cu altă femeie. Acest scandal a fost auzit de vecinii din bloc, unul dintre ei chemând poliția, aceștia arestându-l pe agresor pentru tentativă de omor ( femeia era deja tăiata pe mâini ) și port de armă albă. A primit o condamnare de 6 luni închisoare fără drept de vizite. Căsnicia s-a încheiat în anul 1981, iar în anul 1988 soțul clientei a fost lovit mortal de o mașină, acesta fiind în stare de ebrietate. După episodul agresiv, pacienta a suferit o depresie în sensul că plângea foarte mult, avea insomnie, iar apetitul alimentar era foarte scăzut, iar după moartea accidentală a fostului soț, depresia a devenit majoră, era insoțită de anxietate, palpitații, stări de leșin.

In anul 1990 a fost trecută în somaj de societatea la care lucra, sora acesteia angajând-o la Banca Națională ca muncitor necalificat. A mai avut o relație cu un barbat însurat timp de doi ani și jumătate.

Prima vizită la psihiatru a făcut-o în anul 1992 când a început să audă voci care-i spuneau ce să facă și care totodata vorbeau între ele despre pacientă, că nu este bună de nimic, că n-a făcut lucrurile cum trebuie, că scrumiera nu este pusă în aceiași poziție pe masă, etc. La început le auzea numai noaptea, după care a început să le audă și ziua, dar numai când se afla singură în încăpere.

La un moment dat, femeia nu mai recunoștea nici persoanele din anturajul ei. Băiatul acesteia s-a alarmat deoarece nu-l mai recunoștea nici pe el, avea senzația că este urmarită în permanență de cineva, apăreau umbre peste tot. Povestește că într-o zi a bătut cineva la ușă, a deschis dar nu era nimeni, după care băiatul ei ar fi trecut prin zid și ar fi ajuns în sufragerie. Alta problemă care o agasa era în legatură cu banii. In mometul în care punea capul pe pernă, avea impresia că prin „transparența banilor”, intra cineva și ieșea de acolo ajungând în perna ei după care în capul ei. A urmat un tratament cu antipsihotice, dar după externarea din spital uita să le ia sau refuza să le ia pentru ca se simțea foarte rău din cauza lor și episodul psihotic revenea.

Înainte de apariția vocilor spune că simte niște furnicături în tot capul, parcă ceva ii merge prin cap, își simte capul prins ca într-o centură stransă foarte tare și apoi apar îngerii să-i aline durerea.

În 2005 a avut iar o cădere psihică, a fost internată timp de 2 luni la spitalul de boli nervoase nr.noua, șase luni fiind ținută la secția de izolați.

A primit medicamentul Zaiprexa, un antipsihotic pe care îl ia și în prezent și se simte foarte bine. De un an vocile au încetat. S-a angajat femeie de serviciu la un restaurant, dar după două luni a renunțat deoarece datorită stresului și a oboselii simte că s-ar apropia iar un episod psihotic, apărând iar furnicăturile în interiorul capului.

Este luată în evidență la Policlinica de Psihiatrie Iancului de doamna doctor Sandra Gurău. A căpătat și o fobie de spital.

Concluzie:

Pacienta suferă în prezent de schizofrenie paranoidă. Din istoric putem observa că suferința ei a debutat cu un episod depresiv ușor după care a avut o depresie majoră, în timp apărând episoadele psihotice în care apar halucinații atât auditive cât și vizuale, se simte în permanență urmărită. In momentul în care boala intră în regresie, pacienta revine la normal și iși poate relua activitățile sociale cu toate că este foarte rezervată, nu mai are încredere în oameni, iar privirea era lipsita de expresivitate. Nu a urmat nici o formă de terapie, dar simte că își poate controla boala, nu-i mai este frică de ea, iar când are probleme vorbește cu familia și cu medicul ei psihiatru.

La inventarul de depresie Beck a obținut un scor de 24 de puncte ceea ce ne arată o dispoziție depresivă subiectivă moderată.

Bibliografie

Allport, G., Structura și dezvoltarea personalității, Ed. Didactica și Pedagogică, București, 1981.

A.T.Beck, Cognitive therapy and the emotional disordes, New York, International Universities Press Inc., 1976.

Blanchet, Alain, Ghiglione R., Massonnat, J. Si Trognon, A., Les Techniqes d’enqete en sciences sociales. Observer, intervierwier questionner, Paris: Bordas, 1987.

Brinster,P., Terapia cognitiva, Bucuresti, Editura Teora, 1997.

Chelcea, S., Metodologia cercetării sociologice, Ed. Economică, București, 2004.

Chelcea, S., Personalitate și societate în tranziție, Societatea Știință și Tehnică S.A., București, 1994.

Cloninger,C.S., Personality:Description, Dinamics and Development, W.H.Freedman&Co., New York, 1998.

Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disordes ( Third Edition – Revised ), DSM III, Washington DC, American Psychiatric Association, 1987.

Dimitriu, Odette, Empatia în psihoterapie, Ed. Victor, București, 2004.

Dimitriu, Odette, Tehnici psihoterapeutice, Ed. Victor, București, 2004.

Dumitru, I.Al., Personalitate-atitudini și valori, Ed. De Vest, Timișoara, 2001.

Ellis.A, Reason and emotion in psychotherapy, New York, Lyle Stuart, 1962.

Ellis.A., The Evolution of Rational-Emotive Therapy ( RET ), and Cognitive Behavior Therapy ( BCT ), în: J.K.Zeig, „The Evolution of Psychotherapy”, New York, Brunner/Mazel, 1987.

Eysenck, H.J., Dimension of personality, Routledge&Kegan Paul Limited, London, 1951

Eysenck, H.J., Handbook of abnormal psychology – an experimental approach, Pitman Medical Publishing Co. Ltd, London, 1960.

Golu, M., Dinamica personalității, Ed. Geneze, București, 1993.

Holdevici, Irina, Psihoterapia anxietății, Abordări cognitiv comportamentale, Ed. Dual Tech, București, 2002.

Holdevici, Irina, Tendințe moderne în psihoterapie, Ed. Academiei Romane, București, 2002.

Huber, W., Introduction a la psychologic de la personalite, Mardaga, Bruxelles, 1992.

Linton, R., Fundamentul cultural al personalității, Ed. Științifică, București, 1968.

Sadock, B.J., M.D. si Sadock, Virginia A., Manual de buzunar de psihiatrie clinică, Ed. Medicală ( Editia a-III-a ), București, 2001.

Sima, T., Elemente de personologie, Ed. Victor, București, 2004.

Tănase, Maria, Curs „Inventarul de personalitate California”, Universitatea Hyperion, București, 2006.

Thomas F. Oltmanns, Robert E. Emery, „Abnormal Psychology”, University of Virginia, U.S.A, 2001.

ANEXA 1

Testul Eysenck

Forma A

Instrucțiuni

Chestionarul cuprinde 57 de întrebări, care se referă la modul în care vă comportați, în care actionați.

Nu există întrebări juste sau nejuste, acest chestionar nefiind un test de inteligență sau de aptitudini, ci doar o masură a modului în care dvs. vă comportați.

Nu omiteți nici o întrebare și răspundeți printr-un sigur răspuns.

Vă place să treceți prin situații care vă dau emoții?

Simțiți adesea nevoia de prieteni care să vă înțeleagă, să vă consoleze?

De obicei sunteți nepăsător?

Suportați greu un refuz?

Vă gândiți mult înainte de a face ceva?

Dacă vă angajați să faceți un lucru, vă țineți promisiunea indiferent de urmări?

Cei din jur consideră că sunteți un om cu toane, schimbător?

Acționați și vorbiți rapid, fără să stați prea mult pe gânduri?

Vi se întâmplă vreodată să fiți nefericit fără un motiv serios?

Ați face orice atunci când sunteți pus la ambiție?

Vă simțiți dintr-o dată timid când trebuie să intrați în vorbă cu o persoană necunoscută care vă atrage?

Vi se întâmplă, în diverse ocazii, să vă pierdeți calmul și să vă enervați?

Acționați deseori după inspirația din acel moment?

Vi se întâmplă deseori să fiți necăjit de lucruri pe care n-ar trebui să le faceți sau spuneți?

Preferați în general tovărășia cărților decât a oamenilor?

Vă simțiți cu ușurință jignit?

Vă place mult să ieșiți în oraș?

Vi se întâmplă să aveți gânduri și idei care n-ați vrea să fie cunoscute de alte persoane?

Vă simțiți uneori plini de energie, iar alte ori apatic, abătut?

Preferați să aveți prieteni puțini?

Aveți obiceiul de a visa cu ochii deschiși, de a vă lăsa purtat de gânduri?

Dacă cineva țipă la dvs. îi răspundeți pe același ton?

Vă încearcă deseori sentimente de vinovăție?

Se poate spune că modul dvs. de a trăi este bun și că poate fi dat ca exemplu?

La o petrecere puteți să vă distrați foarte bine?

Vă apreciați ca fiind câteodată molatic, câteodată extrem de nervos?

Sunteți considerat un om plin de viață?

După ce ați realizat un lucru important rămâneți cu impresia că l-ați fi putut face mai bine?

Când sunteți într-un grup de persoane rămâneți majoritatea timpului tăcut?

Bârfiți câteodată?

Aveți noaptea gânduri care vă împiedică să dormiți?

Dacă aveți nevoie de o lămurire mai degrabă întrebați pe cineva decât să căutați într-o carte?

Aveți palpitații la inimă?

Vă plac activitățile care cer o atenție deosebită?

Aveți uneori frisoane sau tremurături?

Dacă ați putea intra într-un cinematograf fără să plătiți și știind că nu veți fi prins, ați face-o?

Vă displace să fiți într-un grup de oameni care-și fac farse, glume?

Vă enervați ușor?

Vă plac situațiile în care trebuie să acționați repede?

Vă tulbură imaginea unor lucruri rele care vi s-ar putea întâmpla?

Sunteți în general comod în felul dvs. de a vă mișca?

Vi s-a întâmplat vreodată să întârziați la o întâlnire sau la serviciu?

Aveți multe vise urâte sau coșmaruri?

Vă place atât de mult să vorbiți încât uneori vă adresați cu ușurința unor persoane necunoscute?

Aveți junghiuri și dureri?

Ați fi foarte nefericit dacă cercul de prieteni ar lipsi în majoritatea timpului?

Vă considerați o persoană nervoasă?

Printre oamenii pe care îi cunoașteți vă sunt unii antipatici?

Credeți că aveți suficientă încredere în dvs.?

Sunteți cu ușurință jignit de criticile la adresa dvs. sau a munci dvs.?

Vă este greu să vă distrați bine la o petrecere?

Aveți deseori sentimente de inferioritate?

Puteți să antrenați cu ușurință o petrecere în general plicticoasă?

Vi se întâmplă căteodată să vorbiți despre lucruri despre care nu știți nimic?

Vă faceți griji legate de sănătatea dvs.?

Vă place să faceți glume, farse altora?

Suferiți de insomnii?

Foaie de răspuns – EPI

Forma:

Etalon test Eysenck

Scala minciună (L)

DA: 6, 24, 36.

NU: 12, 18, 30, 42, 48, 54.

Dacă L>5, atunci profilul se invalidează.

Scala Extraversie (E)

DA: 1, 3, 8, 10, 13, 17, 22, 25, 27, 39, 44, 46, 49, 53, 56.

NU: 5, 15, 20, 29, 32, 34, 37, 41, 51.

Daca E>7, atunci profilul denotă extraversie.

Daca E<3, atunci profilul denotă introversie.

Daca E = 4, 5, 6, atunci profilul denotă ambiversie.

Scala Nevrotism (N):

DA: 2, 4, 7, 9, 11, 14, 16, 19, 21, 23, 26, 28, 31, 33, 35, 38, 40, 43.

NU: -.

Daca N>15-16, atunci sunt prezente elemente simptomatice ale nevrotismului.

Etalonul Masculin

Etalonul Feminin

ANEXA 2

C P I

Instrucțiuni

Acest caiet conține o serie de afirmații. Citindu-le unele după altele, decideți ce credeți despre întrebare și apoi indicați răspunsul dvs. pe foaia destinată acestui scop.

Dacă sunteți de acord cu o anumită afirmație, dacă considerați că ea este adevarată în cazul dvs., indicați cu un “X” răspunsul ADEVARAT (A).

Dacă nu sunteți de acord, sau dacă afirmația nu este adevarată în cazul dvs., notați cu un “X” răspunsul FALS (F).

Notând răspunsurile, fiți atenți ca numărul fiecarei afirmații (item) să corespundă numărului

de pe foaia de răspuns. Trebuie să indicați ADEVARAT sau FALS pentru fiecare frază,

chiar dacă în unele cazuri nu sunteți absolut sigur de poziția dvs

Acceptarea de sine, autocontrolul și toleranța

L-am privit pe tatăl meu ca fiind omul ideal (3 )

Omul simte nevoia să se laude puțin din când în când ( 4 )

Într-un grup, de obicei, prefer să fac ceea ce doresc ceilalti, decat să propun eu ceva ( 7 )

De mai multe ori pe săptămână am impresia că mi se va întâmpla ceva îngrozitor ( 15 )

Am avut experiențe de viață foarte ciudate și bizare ( 20 )

Viața mea cotidiană este plină de fapte care îmi trezesc interesul ( 21 )

Atunci când aud de succesul unei persoane pe care o cunosc bine resimt acest lucru ca pe un eșec propriu ( 27 )

Se spune adesea că “mă aprind repede” ( 29 )

Mă îndoiesc că aș fi corespunzător pentru un post de conducere ( 31 )

În general aș prefera să am ca tovarași de muncă femei ( 33 )

Câteodată pretind că știu mai mult decât cunosc în realitate ( 42 )

Câteodată îmi vine să sparg totul ( 44 )

Femeilor n-ar trebui să li se permită să bea în bufete ( 47 )

Majoritatea oamenilor n-ar ezita să mintă dacă acest lucru le-ar aduce avantaje ( 48 )

Cred că mi-ar place să mă bucur de autoritate asupra celorlalți ( 53 )

Îmi este greu să mă concentrez asupra unei sarcini sau asupra unei lucrări ( 54 )

Mi s-a întâmplat să evit o persoană pentru că mi-a fost teamă să nu spun ceva sau să fac ceva de care mai târziu să-mi pară rău ( 57 )

Am întâlnit adesea așa-ziși “experți” care nu știau mai mult decât mine ( 60 )

Uneori îmi vine să înjur ( 66 )

Sunt convins că nu există decât o singură modalitate adecvată de a-ți educa copiii ( 67 )

Dezaprob comportarea acelora care, la o petrecere, beau peste masură ( 69 )

Din când în când îmi place să mă laud cu realizările mele ( 78 )

Trebuie să admit că am încercat adesea să fac după capul meu, fără să mă intereseze ce doresc ceilalți ( 81 )

Majoritatea discuțiilor și a certurilor în care am fost implicat se refereau la probleme de principiu ( 86 )

Cel puțin o dată pe săptămană simt valuri de căldură fără un motiv evident ( 89 )

Câteodată mă gândesc la lucruri prea urâte pentru a putea fi spuse ( 91 )

Când sunt provocat, aș face orice, indiferent de risc ( 93 )

Așa cum stau lucrurile mi-e destul de greu să sper că vreodată voi reuși să devin cineva ( 94 )

Îmi place să fiu în centrul atenției generale ( 102 )

Mi-ar place să văd o corida în Spania ( 104 )

Mi-e greu să găsesc subiecte de conversație adecvate atunci când sunt într-o societate ( 111 )

Îmi fixez scopuri înalte și consider că alții ar trebui să facă la fel ( 112 )

Simt uneori dorința să mă bat cu cineva ( 114 )

Uneori am același vis, care se repetă mereu ( 115 )

Nu-l condamn pe acela care vrea să ia tot ce poate în această lume ( 117 )

Nu spun întotdeauna adevărul ( 120 )

Am fost un elev care învăța greu ( 121 )

Îmi place poezia ( 122 )

Mă îndrăgostesc repede, dar nu pentru mult timp ( 132 )

Îmi vine greu să mă desfășor la o petrecere, chiar dacă alții o fac ( 134 )

Mulți oameni își fac prieteni în speranța că aceștia le-ar putea fi utili ( 136 )

Nu am avut bâlbâieli aproape niciodată ( 138 )

Nu văd nici un rău în a ocoli legea, cu condiția ca aceasta să nu fie într-adevar violată ( 139 )

Majoritatea oamenilor ar fi in stare să se folosească mai degrabă de mijloace îndoielnice pentru a obține un câștig sau un avantaj decât să-l piardă ( 142 )

Mi-ar plăcea să port haine scumpe ( 146 )

Înainte de a lua o decizie examinez problema din toate punctele de vedere ( 149 )

Am gânduri ciudate și bizare ( 151 )

Am observat deseori că îmi tremură mâna atunci când încerc să fac ceva ( 158 )

Viața mea de familie a fost întotdeauna fericită ( 168 )

Adesea acționez sub impulsul momentului,fără să reflectez ( 170 )

Nu mi-e chiar așa frică de șerpi ( 172 )

Felul meu de a fi poate fi ușor înțeles greșit de către alții ( 173 )

Nu judec niciodată pe nimeni până nu cunosc exact faptele ( 174 )

Mă întreb adesea care ar putea fi motivul ascuns pentru care o persoană se poartă drăguț cu mine ( 176 )

Sunt sigur că îmi lipsește încrederea în forțele proprii ( 177 )

Majoritatea oamenilor se bucură pe ascuns de necazurile altora ( 178 )

Îmi place să-mi asum răspunderea atunci când particip la o lucrare colectivă (179)

Prefer să mă lipsesc de ceva decât să cer o favoare (182 )

Uneori simt că ar trebui să mă dojenesc sau să fiu criticat pentru faptele mele ( 183 )

Am avut prea mult parte de necazuri ( 184 )

Adesea fac ce imi place în acel moment, chiar dacă trebuie să sacrific pentru asta un scop mai îndepărtat ( 185 )

Îmi amintesc că m-am prefăcut bolnav pentru a ieși dintr-o încurcătură ( 191 )

Cred că uneori mi-ar place să boxez ( 196 )

Uneori râd de o glumă vulgară ( 197 )

Înainte să fac ceva încerc să prevăd reacțiile prietenilor mei ( 198 )

Adesea oamenii m-au invidiat pentru ideile mele bune doar pentru că nu le-au avut înaintea mea ( 206 )

Îmi place să merg la petreceri la care lumea se distrează zgomotos ( 208 )

Majoritatea oamenilor sunt cinstiți mai ales de teama de a nu fi prinși ( 209 )

Adeseori, când sunt singur, meditez asupra unor probleme abstracte ca liberul arbitru, binele și răul, etc ( 211 )

Din când în când sunt foarte obosit pentru că m-am apucat de prea multe lucruri deodată ( 216 )

Majoritatea oamenilor le place să se expună pentru a ajuta pe alții ( 219 )

Încerc cu orice preț să evit încurcăturile ( 223 )

Îmi este greu să găsesc un subiect de conversație cu un necunoscut ( 227 )

Dacă am ocazia, sunt înclinat să fac paradă, într-o formă sau alta, de talentele mele ( 231 )

Unii afirmă că viitorul este foarte nesigur pentru ca sa ne putem permite să facem planuri serioase ( 237 )

Un om care crează ispită lăsând nesupravegheate lucruri valoroase este la fel de vinovat de furt ca și cel care le fură ( 241 )

Adesea sunt sâcâit de gânduri inutile, care persistă în mintea mea ( 243 )

Când un barbat este în compania unei femei, rar face abstacție de diferența de sex ( 247 )

Trebuie să recunosc că dacă mă înfurii îmi pierd cumpătul ( 248 )

Îmi plac petrecerile mari și gălăgioase ( 251 )

Am adesea senzația că am făcut ceva rău sau necinstit ( 257 )

În școală îmi este foarte greu să vorbesc în fața clasei ( 258 )

Mulți oameni ar fi în stare să mintă dacă prin aceasta obțin un avantaj ( 266 )

Prefer să povestesc decât să ascult ( 267 )

Mă cert rar cu membrii familiei mele ( 276 )

Îmi vine greu să mă comport natural în prezența unor necunoscuți ( 284 )

Refuz să particip la anumite jocuri pentru care nu am aptitudini ( 285 )

Niciodată n-am intreprins ceva periculos doar de dragul riscului ( 286 )

Cred că mi-ar fi plăcut să fac parte dintr-un club de motociclism ( 291 )

La școală îmi făcea multă plăcere când una din compunerile mele era citită în fața clasei ( 292 )

Consider că adesea am fost pedepsit fără motiv ( 294 )

Mi-ar fi plăcut să fiu actor de teatru sau de cinema ( 296 )

Uneori simt o dorință puternică să fac ceva rău sau șocant ( 297 )

Am adesea senzații de amorțeală, arsuri, furnicături sau înțepături în diverse părți ale corpului ( 298 )

Toate mașinile poliției trebuie să aibă un semn distinctiv pentru a fi ușor recunoscute la distanță ( 300 )

CPI – foaie de răspuns

Completați toate datele cerute! Răspundeți pentru Adevarat (A) sau Fals (F) marcând un X în căsuța adecvată, ca în exemplul următor:

ANEXA 3

Scala de depresie Hamilton

Starea depresiva (tristete, deznadejde, lipsa de interes)

0 – lipseste

1 – pesimism, tristete, deznadejde

2 – Accese de plans ocazionale

3 – accese de plans frecvente

4 – pacienutl dezvolta aceste stari numai in timpul comunicarii (verbale si non-verbale)

Sentimente de vinovatie

0 – lipsesc

1 – autorepros, a acea senzatia ca a dezamagit anumite persoane

2 – idei de vina sau meditatie asupra greselilor din tercut sau a actiunilor imorale

3 – boala actuala este pedeapsa

4 – aude voci acuzatoare sau denuntatoare sau / si are halucinatii vizuale inspaimantatoare. Iluzii de vina.

Ideea de “suicid”

1 – lipseste

2 – simte ca viata nu trebuie traita

3 – isi doreste sa fie mort sau orice gand despre o posibila idee de suicid

4 – tentative de suicid

Insomnie (seara devreme)

0 – nu exista nici o dificultate de a adormi

1 – se plange de dificultati de a adormi

2 – se plange de dificultati de a adormi in timpul noptii

Insomnie (mijlocul noptii)

0 – nu exista dificultati de a adormi

1 – pacientul se plange de neliniste si de deranj in timpul noptii

2 – plimbari in timpul noptii (fiecare sculare din pat primeste 2 puncte, in afara de satisfacerea nevoilor organice)

Insomnie (dimineata)

0 – nu exista dificultati

1 – se trezeste dimineata devreme, dar se culca la loc

2 – nu mai poate dormi odata sculat din pat

Munca si activitati

0 – nu exista dificultati

1 – sentimente si ganduri de incapacitate asociate cu activitati ca: munca si hobby-uri

2 – pierderea interesului in activitati (munca si hobby-uri) declarate de pacient sau observate indirect prin: neatentie, indecizie (pacientul simte ca trebuie sa se apuce de o activitate / munca)

3 – scadere a timpului actual folosit pentru activitati sau scadere a productivitatii in munca (in cazul spitalizarii, acest scor se acorda daca pacientul isi petrece mai putin de 3 ore/zi in activitati – munca in interiorul spitalului sau hobby-uri, fara sa desfasoare munca de garda)

4 – oprirea din munca datorata bolii in curs (in cazul spitalizarii, acest scor se acorda daca pacientul nu se angajeaza in nici o activitate in afara de munca de garda sau pacientul nu reuseste sa desfasoare munca de garda neasistat)

Retardare (scadere a ritmului ideativ si a ritmului vorbirii, afectarea abilitatii de concentrare, activitate motorie scazuta)

0 – ritm de vorbire si ideativ normal

1 – o usoara incetinire in timpul interviului

2 – incetinire evidenta in timpul interviului

3 – interviu dificil

4 – interviu imposibil

Agitatie

0 – nu exista

1 – lipsa de nervozitate

2 – se joaca cu mainile, parul, neliniste evidenta

3 – se misca mereu, nu poate sta linistit

4 – isi frange mainile, isi maninca unghiile, se trage de par, este grabit

Anxietate la nivel psihic (psihic anxios)

tensiune si iritabilitate subiectiva, pierderea concentrarii

manifesta ingrijorare in probleme minore

teama

frica exprimata fara a fi intrebat

sentiment de panica

sentiment de nerabdare

0 – lipsesc

1 – slabe

2 – moderate

3 – severe

4 – reduc pacientul la neputinta

Anxietate la nivel somatic

simptome patologice ce insotesc anxietatea cum ar fi:

la nivel gastro-intestinal: gura uscata, indigestie, diaree, crampe, stare de voma

la nivel cardio-vascular: palpitatii, dureri de cap

la nivel respirator: hiperventilatie, oftaturi, suspine

frecventa urinarii

transpiratii

ameteli, vedere incetosata

tiuit in urechi

0 – lipsesc

1 – slabe

2 – moderate

3 – severe

4 – reduc pacientul la neputinta

Simptome somatice: gastro-intestinale

0 – nu apar

1 – pierderea apetitului dar mananca fara isistenta personalului

2 – dificultati in hranire fara indemnurile personalului]

Simptome somatice generale

0 – nu apar

1 – senztie de greutate in membre, spate sau cap, dureri de spate, de cap, musculare, pierderea energiei

2 – orice simptom evident primeste acest scor

Simptome genitale

pierderea libidoului, tulburari de menstruatie

0 – nu apar

1 – slabe

2 – severe

Hipocondrie

0 – lipseste

1 – se retrage (fizic) de la sine

2 – preocupare pentru starea de sanatate

3 – convingerea puternica a existentei unei boli fizice

4 – iluzii hipocondriace

Pierderea greutatii

0 – nici o pierdere in greutate

1 – pierdere probabila de greutate asociata bolii prezente

2 – pierdere sigura de greutate (parerea pacientului)

Autoanaliza

0 – constientizeaza starea depresiva si boala

1 – constientizeaza boala, dar o atribuie mancarurilor proaste, suprasolicitarii, nevoii de odihna etc.

2 – neaga ca ar fi bolnav

Interpretarea reazultatelor:

0-7: depresie normala

8-17: depresie slaba

18-25: depresie moderata

Peste 26: depresie severa

Foaie de răspuns – HAMILTON