Strategii Privind Armonizarea la Nivelul U.e. a Legislatiilor Nationale In Domeniul Alimentar

STRATEGII PRIVIND ARMONIZAREA LA NIVELUL U.E. A LEGISLAȚIILOR NAȚIONALE ÎN DOMENIUL ALIMENTAR

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] figurează printre obiectivele principale ale Tratatului de la Roma. Edificarea acesteia a presupus un efort pe termen lung de armonizare a legislațiilor naționale, inclusiv în domeniul alimentar. Acesta va fi continuat deoarece există încă probleme de rezolvat și cu siguranță, anumite diferențieri la nivel național se vor menține. Dacă obstacolele în domeniul comercial au fost eliminate, nu înseamnă că în mod automat au dispărut și obstacolele culturale constituite din gusturi, preferințe, obiceiuri, tradiții etc., iar acesta e motivul pentru care mulți specialiști consideră că evoluția către un nivel absolut de integrare a pieței reprezintă un obiectiv suprarealist.

1.1. Fundamentele politicii legislative în domeniul alimentar

Întreaga politică legislativă desfășurată la nivelul C.E.E. și ulterior la nivelul U.E. are la bază prevederile Tratatului de la Roma privind crearea Uniunii comerciale, financiare, monetare, libera circulație a capitalurilor, a forței de muncă etc.

[NUME_REDACTAT] de la Roma, precum și prin celelalte acte de adeziune la U.E., statele, părți contractante, sunt obligate, printre altele să amelioreze constant nivelul de trai al cetățenilor, permițând aprovizionarea acestora la prețuri accesibile, pe o piață internă mare, bine aprovizionată și diversificată, asigurând certitudinea unei protecții adecvate atât în planul sănătății cât și al intereselor acestora.

Pentru toate statele membre, securitatea alimentară reprezintă una din problemele prioritare la nivel național. La nivel statal, această problemă este completată de o mare diversitate de legislații și proceduri administrative care sunt uneori contradictorii de la un stat la altul, fapt ce ridică încă unele bariere în calea liberului schimb între statele membre, situație contrară spiritului Tratatului de la Roma. Țările membre au căzut de acord să creeze o piață comună și astfel comunitatea să-și concentreze eforturile în vederea eliminării, în cea mai mare măsură posibilă, a acestor obstacole.

Cadru legislativ al U.E. ce vizează producția și comercializarea produselor alimentare este foarte vast și cuprinde, alături de reglementările fundamentale care urmăresc organizarea pieței produselor agricole de bază, reguli care se referă la domeniul veterinar și fito-sanitar, până la producția, utilizarea și comercializarea produselor chimice agricole, incluzând vaccinurile animale ori reziduurile lor din produsele alimentare.

1.2. Strategia combinării reglementărilor de tip vertical cu cele de tip orizontal

Primul act juridic comunitar în domeniul alimentar a fost adoptat în octombrie 1962 de Consiliul de Miniștri și reprezenta o directivă referitoare la utilizarea coloranților alimentari. Potrivit prevederilor acestei directive, se reducea cu aproximativ 60% numărul coloranților alimentari autorizați în statele membre.

Primele tentative de armonizare a legislației și de creare a unor veritabile [NUME_REDACTAT] a produselor alimentare au fost făcute potrivit strategiei armonizării de tip vertical. Se urmărea astfel elaborarea unor reglementări precise privind condițiile de fabricare și de comercializare a produselor. Unele dintre acestea (apă minerală, cacao, ciocolată, cazeină și cazeinați alimentari, dulceață și marmeladă, extracte de cafea și de cicoare, lapte conservat, miere, sucuri de fructe, zahăr, etc.) au făcut obiectul unor directive verticale prin reproducerea unor scheme ale normelor existente pe plan național.

Specific primei etape, se credea că principala cale de a realiza [NUME_REDACTAT] era elaborarea unui program de armonizare la o scară foarte largă și care avea ca scop conceperea unor serii de „euro-rețete” uniforme pentru toate produsele alimentare. Aceste eforturi de armonizare de tip vertical neglijau lunga tradiție, diversitatea și specificitatea culinară din cadrul statelor membre sau chiar de la o regiune la alta. Pe de altă parte marile diferențe între dispozițiile naționale referitoare la alimente, chiar dacă fondate pe necesitatea imperioasă de a proteja sănătatea publică, nu urmăreau întotdeauna aceeași structură, unele dintre acestea fiind forte vechi. Realizarea practică a strategiei de armonizare a legislațiilor naționale de tip vertical s-a dovedit foarte dificilă, negocierile desfășurându-se pe parcursul mai multor ani pentru fiecare produs reglementat.(tabel nr. 1)

În paralel a fost utilizată, pe o scară restrânsă, și strategia armonizării de tip orizontal. S-au elaborat astfel o serie de reglementări cu privire la utilizarea aditivilor alimentari sau la etichetarea produselor alimentare.

TABELUL NR. 1

Produse supuse reglementărilor de tip vertical

1.3. Cazul ,,Cassis de Dijon”

Strategia de armonizare de tip vertical a legislațiilor naționale la nivelul U.E. a fost abandonată în 1979, la originea acesteia aflându-se sentința dată de Curtea de Justiție a Luxemburg în caxul problemelor legate de exportul produsului „Cassis de Ddijon” (bautură produsă în Franța) pe piața Germaniei. Băutura originală franceză, obținută pe baza coacazei negre, are un conținut de alcool de 20 0. Din cauza acestui nivel autoritățile germane au vrut să interzică comercializarea în R.F.G. a acestei băuturi, deoarece legislația nu admitea comercializarea de lichioruri cu un conținut de alcool inferior nivelului de 35 0.

La recursul producătorilor, Curtea de Justiție din Luxemburg a dat dreptate producătorilor francezi, consacrând principiul ca fiecare produs, nu în mod obligatoriu alimentar, care este conform cu legislația unui stat membru producător are dreptul ipso facto la libera circulație, ca urmare a prevederilor articolului 30 din Tratatul de la Roma.

Hotărârea dată de Curtea de Justiție în afacerea „Cassis de Dijon” a marcat o schimbare spectaculoasă în politica urmată de Comunitate. În 20 februarie 1979, Curtea a emis una din hotărârile sale cele mai celebre și mai importante. Ținând cont de interpretarea dată articolului 30 privind libera circulație a produselor în C.E.E., aceasta a formulat un principiu fundamental al legislației comunitare ulterioare în cea ce privește armonizarea . Astfel , s-a hotărât că toate produsele legal fabricate și comercializate intr-un stat membru trebuie, in principiu, sa fie admise pe teritoriul tuturor celorlalte țări membre.

Curtea nu a stipulat că era inacceptabil să existe legislații distincte și divergente: ea a arătat că aceste legislații trebuie să fie flexibile și, în cel mai rău caz, amendate, astfel încât toate alimentele legal produse în alte țări membre să aibă acces pe alte piețe naționale. Excepții pot fi acordate, dar numai in anumite circumstanțe strict reglementate, ținând cont de interesul sănătății publice și al protecției consumatorilor.

Afacerea „Cassis de Dijon” a marcat o schimbare fundamentală de strategie: devenea evident că politica legislativă la nivel comunitar trebuie să facă o distincție clară între dispozițiile obligatorii și dispozițiile facultative. Astfel, toate acțiunile legislative la nivel comunitar trebuiau sa se limiteze la elementele esențiale referitoare la obiectivele de asigurare a sănătății publice și de protecție a consumatorului.

Adoptarea, în 1985, a „[NUME_REDACTAT]” asupra pieței interne și a noii strategii de armonizare tehnică a confirmat ca nu era posibilă și nici de dorit elaborarea unor constrângeri legislative și că rigiditatea legislativă în materie de compoziție a produselor (alimentare sau nu) devenea cu siguranță un obstacol împotriva inovării.

1.4.Strategia armonizării de tip orizontal

După sentința dată de Curtea de Justiție din Luxemburg si jurisprudența ce a decurs din aceasta s-a abandonat aplicarea strategiei de armonizare a legislațiilor naționale de tip vertical care se dovedise ineficientă. In practică au fost necesari mai mulți ani de negocieri pentru adoptarea unei directive referitoare la un produs. Era nevoie de adoptarea unei noi strategii privind armonizarea mai rațională și mai flexibilă, atât în ceea ce privește metoda de armonizare utilizată, cât și în ceea ce privește procedura.

La nivel comunitar, până la adoptarea unei noi strategii, au fost formulate două noi principii cu scopul stimulării schimburilor reciproce:

principiul recunoașterii mutuale a regulilor și normelor neautorizate încă, dar aflate în vigoare la nivelul statelor membre, consecința fiind legată de asigurarea liberului schimb al produselor fabricate cu respectarea reglementărilor la nivel național;

principiul privind respectarea unui minim de cerințe esențiale privind calitatea produselor alimentare, cu scopul protejării intereselor sociale fundamentale de siguranță, sănătate și informație ale consumatorilor.

În 1985, prin adoptarea [NUME_REDACTAT] la nivel comunitar a fost schimbată și strategia

utilizată în vederea armonizării legislațiilor naționale. Astfel, armonizarea de tip vertical a fost schimbată cu armonizarea de tip orizontal. Noua orientare nu a fost acceptată ușor și unanim, anumite instituții guvernamentale, profesionale, antreprenoriale și unele asociații de protecție a consumatorilor continuând să fie favorabile „legilor rețetă” elaborate în sens vertical.

Aplicarea noii strategii a fost confirmată de prezentarea unei comunicări asupra legislației comunitare privind produsele alimentare în contextul edificării pieței unice, în noiembrie 1985. Acest document se referea la implicațiile unui nou articol 100A al tratatului C.E.E., amendat cu titlul de [NUME_REDACTAT] European și aplicarea noii strategii în acest sector. Comunicarea sublinia că noua strategie nu putea să se aplice numai sectorului alimentar, ținând cont de „caracteristicile deosebite” ale acestuia și a sensibilității opiniei publice în acest domeniu. În plus, ținând cont de aceste particularități, se stipula că reglementările comunitare trebuie să se bazeze pe patru criterii:

protecția sănătății publice;

informarea și protecția consumatorului și la alte niveluri decât cel cu privire la sănătate;

reglementarea controlului public necesar;

echitatea schimburilor comerciale.

Astfel de comunicări cu rol de interpretare s-au mai făcut în 1989 si 1991. Noua strategie de armonizare a legislațiilor naționale în domeniul industrializării și comercializării produselor alimentare este complet diferită de cea precedentă. Directivele tehnice „verticale” foarte detaliate și foarte complexe au fost înlocuite prin directive cadru și specificații tehnice. Orice produs care corespunde celor patru criterii fundamentale poate circula liber pe piața comunitară. Astfel, armonizarea legislațiilor naționale se va baza pe anumite cerințe comune tuturor produselor alimentare.

Noua strategie simplifică și procedurile utilizate. Consiliul adoptă numai [NUME_REDACTAT] prin care se stabilesc criteriile esențiale referitoare la securitate și sănătate, iar Comisiei îi revine sarcina de a adopta măsurile care vizează detaliile și specificațiile tehnice.

amortizarea legislațiilor este limitată la adoptarea exigențelor de securitate esențiale;

organizațiile internaționale de tipul CEN ( [NUME_REDACTAT] de Standardizare) și CENELEC ([NUME_REDACTAT] de Standardizare în domeniul electronic) vor elabora specificațiile tehnice necesare la fabricarea și comercializarea produselor conform exigențelor esențiale fixate de directive;

specificațiile tehnice nu sunt obligatorii, rămânând deci standarde cu aplicare voluntară;

administrațiile naționale sunt obligate să recunoască pentru produsele fabricate conform standardelor armonizate presupunerea (prezumția) de a fi conformate cu exigențele esențiale stabilite prin directivele orizontale.

Conform cu aceste principii a fost stipulată structura de bază a fiecărei directive-cadru adoptată în noua optică legislativă care, în mod normal, trebuie să prevadă:

o definire a gamei de produse acoperite și a riscurilor pe care dorește să le evite;

o clauză generală care stabilește că, pentru a fi comercializate produsele trebuie să respecte exigențele de securitate stabilite de directive;

o descriere a exigențelor esențiale de securitate;

o clauză ce stipulează că produsele conforme cu exigențele esențiale de securitate trebuie să poate circula liber în cadrul [NUME_REDACTAT];

un mijloc de a dovedi conformitatea produsului cu exigențele esențiale de securitate (este vorba de certificat);

o procedură de recunoaștere a unui standard național la nivel CEE;

o clauză de salvgardare (apărare) prin care o țară poate interzice importul unui produs chiar dacă este conform normelor recunoscute, în condițiile în care nu respectă exigențele esențiale de securitate;

o definiție a rolului Comitetului permanent creat pentru fiecare directivă.

Apare o distincție netă între exigențele de securitate care sunt obligatorii si specificațiile tehnice care sunt voluntare. În plus, standardele elaborate de CEN și CENELEC cuprind o procedură comunitară ce permite a verifica dacă standardele naționale sunt conforme exigențelor de securitate stabilite în directive

1.5. Cadrul director al reglementărilor de tip orizontal

În prezent, legislația cu privire la domeniul alimentar adoptată la nivel U.E. este formată în cea mai mare parte din directive de tip orizontal. Actele legislative elaborate pe produse (directivele tip vertical) au o pondere redusă, sunt în vigoare, iar la nivelul U.E. se mai propun încă modificări ale acestora în vederea perfecționării, chiar dacă s-a renunțat la această metodă de amortizare.

În conformitate cu [NUME_REDACTAT], CEE a adoptat patru linii directoare de reglementare referitoare la produsele alimentare, precum și un cadru general pentru inspecția (controlul) oficială a produselor. Liniile directoare ale legislației U.E. se referă la:

etichetarea, prezentarea și publicitatea produselor alimentare;

materialele ce pot veni în contact cu produsele alimentare;

aditivi alimentari;

produsele alimentare destinate unei alimentații speciale.

1.5.1. Etichetarea, prezentarea și publicitatea produselor alimentare

Regulile privind etichetarea produselor alimentare se aplică pe scară largă încă de la sfârșitul anilor ’70.

În contextul edificării [NUME_REDACTAT] Europene, reglementările au fost îmbunătățite pe parcurs, obiectivul fiind reprezentat de corecta și completa informare a consumatorilor cu privire la produsele alimentare pe care le cumpără. Pe baza experienței acumulate de la adoptarea primei directive asupra etichetării și prezentării produselor alimentare în 1979, prima dată regulile au fost extinse la restaurante, spitale, conține si alte sisteme de alimentație publică.

Sistemul original de etichetare – care menționează durata minimă de păstrare – a fost menținut și de noua reglementare. Totodată, pentru a îmbunătăți sistemul de protecție a sănătății publice, un sistem mai strict – „data limită a consumului” (sau „data limită de consum”) – a fost introdus în cazul produselor alimentare care, din punct de vedere microbiologic, sunt foarte perisabile.

Pe lângă durata minimă de conservare și lista de ingrediente ale produselor alimentare, directiva cadru stipulează obligativitatea specificării cantităților corespunzătoare principalelor ingrediente ale produsului. Este necesară precizarea principalilor componenți ai produsului alimentar și din punct de vedere al implicațiilor care apar pe plan nutrițional. În legătură cu utilizarea tratamentelor cu radiații ionizate și conservarea produselor alimentare sau ingredientelor prin aceasta metoda, directiva prevede doar menționarea pe etichetă a utilizării acesteia pentru produsul alimentar sau numai pentru ingredientul respectiv.

U.E. a minimizat operațiunile birocratice și a facilitat schimburile intracomunitare atunci când a cerut ca numai elementele informaționale esențiale să figureze pe ambalajul exterior (de transport).

Când un produs alimentar solid este prezentat într-un lichid de imersie, greutatea totală și greutatea netă (după scurgerea lichidului) trebuie să figureze pe eticheta produsului. Prin lichide de imersie se înțelege: apă, soluții apoase de sare, saramură, soluții apoase de acizi alimentari, oțet, soluții apoase de zahăr, soluții apoase de alte substanțe sau materiale îndulcitoare, sucuri de fructe sau de legume. Această enumerare poate fi completată de Comisie după consultarea cu Comitetul permanent al produselor alimentare.

Directiva indică, de asemenea, cazurile în care menționarea datei limită de consum a produsului nu este cerută (sub rezerva unor dispoziții comunitare impunând alte indicații ale date): fructe și legume proaspete care nu au făcut obiectul unei prelucrări de tipul tăierii, curățării de coajă; vinuri, vinuri licoroase, vinuri spumoase și alte produse similare; băuturi cu un conținut de alcool de minim 10% sau mai mult )in procente de volum); oțeturi; sare de bucătărie; zahăr în stare solidă; gumă de mestecat și produse similare; porții individuale de înghețată. Propunerile directivelor separate au fost prezentate pentru tratarea aspectelor specifice indicațiilor cuprinse pe etichete (proprietăți particulare pentru sănătate și efect curativ al alimentelor) și etichetarea nutrițională etc.(tabel nr. 2)

TABELUL NR. 2

Principalele reglementări privind etichetarea

produselor alimentare

1.5.2. Materiale în contact cu produsele alimentare

Principiul de bază al legislației în domeniul ambalării este că toate materialele destinate a intra în contact direct sau indirect cu produsele alimentare trebuie să fie suficient de inerte pentru a nu ceda acestor produse constituenți într-o cantitate susceptibilă a prezenta pericol pentru sănătatea omului, de a antrena modificări inacceptabile ale compoziției alimentelor sau de a altera caracteristicile psihosenzoriale ale acestora. Reglementările sunt necesare deoarece diverse materiale intră în contact cu produsele alimentare în timpul tratamentului, stocajului, transportului sau vânzării. Mai ales materialele utilizate la ambalare se pot regăsi în compoziția chimică a alimentului ambalat. Acest fapt consacrat la început printr-o directivă CEE adoptată în 1976, a fost preluat și în alte directive specifice ce se referă la filmele de celuloză, ceramică, vinil și materiale plastice.

Directiva din 1988 se aplică (ca și cea din 1976), materialelor și obiectivelor care, în stare finită, sunt destinate a intra în contact cu produsele alimentare (inclusiv apa destinată consumului uman). În același timp, această directivă nu se aplică materialelor de învelit sau de acoperit care fac corp comun cu produsele alimentare, care sunt susceptibile de a fi consumate odată cu produsul. Acestea sunt utilizate mai ales în cazul mezelurilor sau brânzeturilor (de tipul membranelor).

Grupele de materiale și obiecte ce vor face obiectul reglementărilor specifice sunt enumerate în anexa Directivei 89/109:

materiale plastice, inclusiv lacuri ori căptușeli;

celuloză regenerată;

elastomeri și cauciuc;

hârtie și carton;

ceramică;

sticlă;

metale și aliaje;

lemn, inclusiv plută;

produse textile;

ceruri de parafină și ceruri microcristaline.

Directiva cadru definește și diverse dispoziții care pot fi incluse în cadrul directivelor specifice. Dintre acestea se pot enumera:

o “listă pozitivă” a substanțelor a căror utilizare este autorizată, excluzându-le pe toate celelalte;

criterii de puritate a acestor substanțe;

condiții specifice de utilizare a acestor substanțe și/sau materiale, precum și a obiectelor la care acestea au fost utilizate;

limite specifice de migrare a unor constituenți în sau pe produsele alimentare, precum și o limită globală de migrare a constituenților în sau pe produsele alimentare;

elaborarea unor reglementări care să vizeze protecția sănătății omului împotriva eventualelor riscuri ce pot apărea în urma contactului cu materialele sau obiectivele respective;

regulile de bază necesare verificării și respectării dispozițiilor;

modalitățile legate de prelevarea eșantioanelor și a metodelor de analiză necesare controlului respectării dispozițiilor.

Criteriile necesare a fi respectate în elaborarea directivelor specifice sunt stipulate în directiva cadru. Este vorba mai ales de criteriile de stabilire a listelor pozitive de substanțe și materiale. O substanță sau un material poate fi înscris sau nu pe lista pozitivă ținând cont atât de cantitatea de substanță sau de material susceptibil a fi cedat produselor alimentare, cât și toxicitatea substanței sau materialului respectiv. O substanță poate fi inclusă pe lista pozitivă dacă în condiții normale sau previzibile de utilizare a materialelor sau obiectelor din care fac parte nu este susceptibilă a se regăsi în produsele alimentare în cantități ce pot prezenta pericol pentru sănătatea omului. Toate substanțele și materiile pot face obiectul unei supravegheri continue și reexaminări dacă ultimele informații științifice sau reevaluări ale datelor existente le justifică. Astfel, fixarea unei limite specifice de migrație pentru o substanță sau un material poate să nu fie modalitatea cea mai bună de protejare a sănătății omului. În orice caz, necesitatea protecției sănătății consumatorul primează în fața tuturor altor considerații.

Potrivit directivei cadru, statele membre mai păstrează anumite prerogative. Se poate autoriza utilizarea pe teritoriul național a unei substanțe neprevăzute în lista pozitivă a Comunității. Această autorizare este limitată pentru o perioadă de cel puțin doi ani. Statul membru trebuie să exercite un control oficial asupra materialelor fabricate cu ajutorul substanței autorizate temporar, iar materialele astfel fabricate trebuie să poarte i indicație specială. Autorizarea utilizării substanței trebuie comunicată obligatoriu celorlalte state membre și Comisiei într-un termen de două luni de la data când decizia dobândește aplicativitate. Înaintea expirării termenului de doi ani, statul membru poate introduce la Comisie o cerere de înscriere a substanței pe lista pozitivă. Pentru aceasta trebuie furnizate documente care să justifice înscrierea, indicând și utilizările pentru care substanța este destinată. După consultarea Comitetului științific al alimentației omului, se va lua o decizie pe baza datelor referitoare la sănătatea publică. În cazul în care se decide că autorizarea națională trebuie ridicată, această hotărâre se aplică și celorlalte autorizări naționale referitoare la substanța în cauză. Hotărârea poate preciza dacă interdicția utilizării substanței se extinde și altor întrebuințări, nu numai celor indicate în cererea de înscriere.

Dacă pe baza unor noi date un stat membru constată că utilizarea unui material sau obiect prezintă pericol pentru sănătatea omului, poate suspenda sau restrânge, pe teritoriul său, utilizarea acelui material sau obiect. În plus, trebuie să informeze imediat Comisia și celelalte state membre, indicând și motivele care justifică decizia. Comisia, alături de Comitetul permanent al produselor alimentare, va examina cât mai repede posibil motivele precizate și autorizarea originală, comunicând fără întârziere avizul sau privind măsurile preconizate.(tabel nr. 3)

Directiva nu se aplică materialelor și obiectelor destinate exportului în afara U.E.

TABELUL NR. 3

Principalele reglementări privind materialele

și obiectele ce vin in contact cu produsele alimentare

Sursa : adaptat după legislația CE în domeniu : 162, 163, 164, 165, 166, 167.

1.5.3 Aditivii alimentari

Problema armonizării legislațiilor naționale in domeniul aditivilor alimentari figurează printre prioritățile stabilite de [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] a obținut puteri decizionale în multe domenii ale legislației alimentare, Consiliul și-a menținut, ce mai mare parte a puterii decizionale în domeniul aditivilor alimentari, ca urmare a sensibilității deosebite a opiniei publice in privința utilizării acestora.

Obiectivul directivei cadru este de a elimina barierele din calea schimbărilor comerciale induse de diferențele existente între diversele reglementărilor comerciale induse de diferentele existente între diversele reglementări naționale și de a asigura protecția și securitatea consumatorului.

Prin aditivi alimentari se înțeleg toate substanțele care :

nu sunt consumate ca aliment;

nu sunt utilizate ca ingredient caracteristic al produsului alimentar;

pot avea sau nu valoarea nutritivă;

sunt adăugate intenționat în produsele alimentare cu un scop tehnologic în diversele stadii de fabricare, transformare, preparare, tratament, condiționare, transport sau depozitare, devenind astfel un compus al produselor.

Directiva nu se aplică :

– materialelor tehnologice auxiliare;

– substanțelor utilizate pentru protecția plantelor sau produselor vegetale conform reglementărilor unitar aplicabile domeniului fito – sanitar;

– aromelor destinate a fi utilizate în produsele alimentare și vizate de o altă reglementare comunitară;

– substanțelor ajutătoare ce se găsesc în produsele alimentare în calitate de nutrienți (de exemplu, oglio-elemente sau vitamine).

În anexă se enumeră diverse categorii de aditivi alimentari, evidențiindu-se domeniul de aplicare al directivei: coloranți, antioxidanți, săruri de topire, gelifianți, stabilizatori (aici se includ și stabilizatorii de spumă), corectorii de aciditate (acești agenți pot opera în cele două sensuri), amidon modificat, praf de copt, agenți de tratament al făinii, conservanți, emulsifianți, antispumanți, agenți de întărire, enzime (doar cele utilizate în calitate de aditivi), gaz propulsor și gaz de ambalaj etc.

Aditivii alimentari care fac parte din categoriile enumerate în anexa (admise) trebuie să figureze pe o listă pozitivă (de substanțe a căror utilizare este în mod expres autorizată) în vederea folosiri la fabricarea sau prepararea produselor alimentare cu respectarea condițiilor de utilizare specificate. Includerea aditivilor în una din categoriile enumerate se va face urmărind funcția principală care le este în mod normal asociată. Totodată, încadrarea unui aditiv într-o anumită categorie nu exclude posibilitatea ca utilizarea lui să fie autorizată pentru alte funcții.

Directiva cadru definește criteriile generale pentru utilizarea aditivilor alimentari. Astfel, aditivii alimentari pot fi aprobați numai dacă:

o nevoie tehnologică poate fi demonstrată și dacă obiectivul căutat nu poate fi atins prin alte metode economice și tehnologice utilizabile;

nu prezintă nici un pericol pentru sănătatea consumatorului în dozele propuse și în măsura în care datele stiințifice care există permit efectuarea unei astfel de judecați;

utilizarea lor nu induce consumatorul in eroare.

În afară de acestea, utilizarea unui aditiv alimentar poate fi permisă doar dacă se demonstrează existența unor avantaje în favoarea consumatorului (astfel spus, trebuie să ducă dovada "nevoii" utilizării lui). Astfel, utilizarea aditivilor trebuie să servească cel puțin unuia din următoarele scopuri:

conservarea proprietăților nutritive sau asigurarea stabilității acestora;

mărimea duratei conservabilității sau stabilității produsului;

ameliorarea proprietăților psihosenzioriale;

Determinarea eventualelor efecte nocive ale utilizării unui aditiv sau ale derivaților săi se face prin intermediul încercărilor și evaluărilor toxicologice. Evaluarea trebuie să ia în considerare efectul cumulant, si energetic sau intensificat urmărit prin utilizare, dar și fenomene de intoleranțe prezente la organismul uman la contactul cu substanțe noi, necunoscute.

Toți aditivi alimentari sunt ținuti sub observație permanentă și reevaluați ori de cate ori este nevoie, ținând cont de variația condițiilor de utilizare și de noile informatii științifice. Aditivi alimentari utilizați trebuie să fie întotdeauna în conformitate cu criteriile de puritate stabilite. Aprobarea aditivilor utilizați trebuie să fie întotdeauna în conformitate cu criteriile de puritate stabilite. Aprobarea aditivilor alimentari trebuie :

să specifice produsele alimentare în care se vor utiliza și condițiile acestei utilizări;

sa fie limitată doza la minimum necesar pentru atingerea efectului dorit;

să țină cont de toate dozele zilnice admisibile sau cifrele stabilite ca echivalentul aditivul respectiv și de nivelul de ingerare zilnic probabil, aparent acestuia din toate produsele alimentare.

Directiva-cadru mai prevede:

adoptarea unei liste de aditivi a căror utilizare este utilizată și excluderea tuturor celorlalți;

o listă de produse alimentare pentru care acești aditivi pot fi utilizați, precizând condițiile de utilizare;

o limitare în scop tehnologic a utilizării;

regulile privind aditivi utilizați uneori ca suport sau ca solvenți exctractori incluzându-se, dacă este cazul, criteriile de puritate.

O procedura specială permite Comisiei să adopte măsuri, cu avizul Comitetului permanent pentru produsele alimentare, în vederea aplicării pentru:

stabilirea criteriilor de puritate a aditivilor;

metodele de analiză necesare pentru verificarea respectării criteriilor de puritate (dacă este nevoie);

procedeele de eșantionare și metodele de analiză cantitativă și calitativă a aditivilor alimentari la suprafață sau în produs (dacă este nevoie);

alte reguli necesare pentru garantarea respectării dispozițiilor în urma cărora doar aditivii aflați pe listă sunt autorizați.

Ca și în cazul altor directive-cadru, statele membre au posibilitatea de suspendare temporară sau de restrângere a utilizări unui aditiv dacă în urma unor noi informații sau în urma unei noi reevaluări a informațiilor extinse sunt motive să se considere că aceasta prezintă riscuri pentru sănătatea omului, chiar dacă el este conform cu directiva sau cu listele stabilite pentru aplicare. Comisia va examina cât mai devreme posibil, în cadrul Comitetului permanent pentru produsele alimentare, motivele invocate și va emite o decizie cu privire la măsurile preconizate.

Reguli stricte se aplică de asemenea la ambalarea și etichetarea adiditivilor alimentari care nu sunt destinați vânzării consumatorului final. Trebuie să fie specificate utilizarea acestora, numărul lotului, numele, adresa fabricantului sau a celui care a condiționat aditivul și cantitatea netă.(tabel nr. 4 Sursa: adaptat după legislația CE în domeniu: 168, 169, 170, 171, 172, 173, 174, 175, 176, 177).

TABEL NR. 4

Principalele reglementări în domeniul aditivilor alimentari

1.5.4. Produsele alimentare destinate unei alimentații speciale

Primele reguli comunitare de bază privind alimentele dietetice au apărut in 1977 și aveau ca obiectiv principal protecția consumatorului împotriva informațiilor eronate și a fraudelor privind natura produselor alimentare destinate unei alimentații speciale, mai ales împotriva etichetelor înșelătoare.

Păstrând acest obiectiv, Directiva din 1989 se refera la produsele destinate unei alimentații speciale care prin compoziția chimică sau prin procese deosebite de fabricație, se disting net de produsele alimentare de consum curent, fiind adaptate unui obiectiv nutrițional indicat.

O alimentație specială este determinată de nevoi nutriționale deosebite. În acest sens, se disting mai multe categorii de consumatori:

persoane care prezintă perturbări ale sistemului digestiv sau ale proceselor de metabolism;

persoane care se găsesc în stări fiziologice deosebite;

sugari sau copii de vârstă mică cu o stare a sănătății bună;

Produsele care vizează primele doua categorii de persoane pot fi caracterizate prin calificativul "dietetice" sau "de regim", utilizarea acestor expresii fiind interzisă în etichetarea și prezentarea produselor alimentare de consum curent și în publicitatea aferentă. Cu toate acestea, calificativul poate fi admis pentru produsele alimentare obișnuite care sunt adecvate unei alimentații speciale cu mențiunea că acestea să își facă cunoscută această proprietate.

În directiva cadru figurează diverse măsuri de apărare : se stipulează că natura și compoziția produselor să fie adaptate obiectivului nutrițional deosebit căruia îi sunt destinate.

De asemenea, este prevăzută adoptarea unei legislații specifice pentru mai multe grupe de produse alimentare destinate unei alimentații speciale:

preparate pentru sugari;

lapte și alimente pentru copii de vârstă mică (bebeluși);

produse alimentare cu valoare energetică slabă sau redusă.

Principalele dispoziții ale acestor directive specifice sunt precizate deja în directiva-cadru. Astfel, reglementările specifice pot să se refere mai ales la :

exigente esențiale privind natura sau compoziția produselor;

reglementări privind calitatea materiilor prime ;

exigente in materie de igiena;

o listă de aditivi permiși;

dispoziții referitoare la etichetare , prezentare si publicitate;

modalități de prelevare a esantioanelor și metode de analiza necesare pt controlul conformității cu dispozițiile din directive specifice.

În plus după ce Comitetul permanent pentru produse alimentare își va da avizul asupra măsurilor urmărite, Comisia va adopta o listă de substanțe care pot fi utilizate pentru un scop nutrițional deosebit, cum ar fi, vitamine, săruri minerale, acizi aminați, și alte substanțe ce pot fi adăugate produselor alimentare destinate unei alimentații speciale. De asemenea, se vor adopta criteriile de puritate aplicabile acestora și, dacă e cazul, condițiile de utilizare.

Etichetarea și prezentarea produselor alimentare destinate unei alimentații speciale este esențială în vederea asigurării protecției consumatorului și a selecției pe care acesta o face. Directiva definește dispoziții precise legate de informarea consumatorilor, astfel încât să nu fie înșelați cu produsele pe care le cumpără. Astfel, se interzice etichetare, prezentarea și publicitatea ce atribuie unui produs proprietăți de prevenire, tratament și vindecare a unei boli sau care evocă astfel de proprietăți. Derogări de la acest principiu nu pot fi acceptate decât în cazuri excepționale, bine determinate și cu, avizul Comitetului permanent pentru produse alimentare. Etichetarea produselor ce nu fac obiectul unei directive specifice trebuie să cuprindă simultan următoarele :

elemente specifice ale compoziției calitative ori procedeul special de fabricație care conferă produsului caracteristici nutriționale deosebite ;

valoarea energetică exprimată în kj sau kcal, conținutul în glucide, protide și lipide pentru 100 g sau 100 ml de produs comercializat, raportate la cantitatea propusă pentru consum dacă produs este astfel prezentat;.

Pentru a putea controla oficial și eficient produsele alimentare la care se referă Directiva, a fost anunțată emiterea unor dispoziții specifice referitoare la lansarea produsului pe piață de către fabricant ori importator și dacă este cazul , la reevaluare.

Statele membre au fost obligate să adopte reglementări naționale necesare pentru a permite aplicarea dispozițiilor Directivei și pentru a permite schimburile comerciale de produse reglementate de aceasta directivă până la 16 mai 1990.(tabel nr. 5)

Începând cu 16 mai 1991 comerțul cu produse neconforme cu această directivă-cadru va fi interzis.

TABELUL NR.5

Principalele reglementări privind produsele destinate

unei alimentații speciale

1.5.5.Controlul oficial al produselor alimentare

La nivelul C.E.E. a fost acordată o importanță deosebită reglementărilor ce se referă la controlul produselor alimentare și al aplicării legislației din domeniu. Pentru a armoniza diferențele dintre legislațiile naționale în acest domeniu s-a adoptat o directivă-cadru care definește și armonizează principiile generale în măsură să guverneze exercitarea controlului și verificării conformității produselor alimentare cu legislația comunitară.

Această directivă nu se referă doar la produsele alimentare, domeniul de aplicare cuprinzând aditivii alimentari, vitaminele, sărurile minerale, oligoelementele și alte produse de adaos destinate vânzării odată cu acestea, precum și materialele ori obiectele destinate a intra în contact cu produsele alimentare. Sunt supuse inspecției și :

materiile prime, ingredientele etc. utilizate în prepararea și producerea produselor alimentare;

produsele semifinite;

produsele finite;

produsele și procedeele de curățire și întreținere (inclusiv pesticidele utilizate);

etichetarea și prezentarea produselor alimentare;

modalitățile de consum.

Controlul oficial veghează ca produsele controlate să fie conforme cu ansamblul dispozițiilor directivelor-cadru care au ca obiective prevenirea riscurilor pentru sănătate publică, asigurarea loialității tranzacțiile comerciale protejarea intereselor consumatorilor, inclusiv cele care au ca obiect informarea lor. Controalele sunt aplicate și produselor destinate exportului în afara U.E.

Pe lângă controalele regulate, autoritățile pot proceda la inspecții în cazul în care există dubii de nonconformitate a produselor. Controlul se poate extinde la toate stadiile de producție, fabricație, import în U.E., transport, stocare, depozitare, prelucrare, distribuție, comerț. Acesta se efectuează în reguli generale, fără avertisment prealabil.

Procedura de control poate varia de la un produs la altul sau de la o substanță la alta și între diverse stadii ale prelucrării alimentare. Aceasta cuprinde una sau mai multe din operațiunile următoare:

inspecția;

prelevarea eșantionului și analiza;

controlul igienei personalului;

examinarea materialului scriptural și documentar;

examinarea sistemelor de verificare a calitații utilizate de întreprindere și a rezultatelor ce decurg.

Operațiunile pot fi completate în caz de nevoie cu:

audierea responsabilului întreprinderii inspectate și a personalului muncitor, pentru completarea investigației;

sublinierea valorilor înregistrate de instrumentele de măsură ale întreprinderii;

controale efectuate de autoritatea competentă cu propriile instrumente de măsură.

Analizarea eșantioanelor prelevate în timpul controlului nu va fi efectuată decât de laboratoarele oficiale sau de cele desemnate de autoritățile naționale competente.

Pentru asigurarea aplicării uniforme a directivei în toate statele membre, Comisia este însărcinată să prezinte Parlamentului european și Consiliului un raport asupra dispozițiilor referitoare la:

formarea inspectorilor și a posibilităților de a elabora dispoziții comunitare cu privire la definirea pregătirii de bază și perfecționării acestora;

posibilitatea de a fixa norme comunitare cu privire la definirea pregătirii de bază și perfecționării acestora;

crearea unui serviciu de inspecție al Comunității care să asigure schimbul de informații între laboratoare și persoanele care se ocupă cu aceste controale. În fiecare an, la debutul lunii mai statele membre sunt obligate să transmită Comisiei toate informațiile utile cu privire la punerea în aplicare a directivei pe parcursul anului precedent. Aceasta trebuie să precizeze:

criteriile care au guvernat elaborarea programelor de inspecție;

numărul și natura controalelor efectuate;

numărul și natura infracțiunilor constatate.

Astfel, în fiecare an, înainte de 16 octombrie (și pentru prima dată în 1991), Comisia va adresa statelor membre, după ce le-a consultat în cadrul Comitetului permanent pentru produsele alimentare, o recomandare cu privire la un program coordonat de control pentru anul următor. Acest program va indica în principal criteriile de reținut cu prioritate pentru execuție. În iunie 1994, Comisia a transmis Consiliului un raport privind aplicarea directivei completată cu propuneri.

Principalele reglementări privind controlul produselor alimentare

Sursa: adaptat dupa legislația CE în domeniu :180,181,182,183.

CAPITOLUL 2

EVOLUȚIA INDUSTRIEI ALIMENTARE EUROPENE

2.1 Resurse agroalimentare neconvenționale

Cercetările în domeniu s-au orientat în principal către identificarea și valorificarea de resurse neconvenționale, bogate în proteine, vitamine și elemente minerale, pe de o parte datorită importanței pe care o reprezintă aceste trofine în alimentația umană, iar pe de altă parte datorită deficitului relativ ce apare între consumul de produse alimentare și nevoile organismului uman.

Materiile prime obținute din resurse neconvenționale își găsesc utilizarea atât în cadrul rețelelor de preparare a unor produse, alături de resursele tradiționale, cât și neechilibrat în aminoacizi esențiali, deoarece proteinele vegetale au o valoare bilogică scăzută. Situațiile similare se întâlnesc și în cazul vitaminelor ori elementelor minerale care, în urma utilizării tehnologiilor alimentare clasice, sunt parțial sau total (în unele cazuri) îndepărtate și nu se regăsesc decât în procente mici în produsul finit.

Astfel, se urmărește introducerea în mai mare măsură în circuitul alimentar a unor resurse neconvenționale, cum ar fi:

produsele secundare din industria morăritului;

produse secundare din industria laptelui;

produsele secundare din industria cărnii;

semințe de leguminoase și oleaginoase;

resurse din mări și oceane: alge macro si pluricelulare, proteine de biosinteză (biomase proteice obținute prin dezvoltarea de microorganisme pe medii de cultură ieftine), moluște, crustacee și plante verzi;

aminoacizi, edulcoranți, vitamine, elemente minerale etc. Realizate prin sinteză.

Valorificarea industrială a tuturor surselor potențiale de materii prime neconvenționale presupune crearea anumitor condiții de cultură și investigarea pe mai multe planuri a acestor resurse (toxicitate, proprietăți psihosenzoriale, costuri etc.)

2.1.1. Materii prime neconvenționale de origine vegetală

Principalele resurse neconvenționale de origine vegetală sunt leguminoasele, oleaginoasele, cerealele și produsele secundare din industria morăritului.

În urma procesării, acestea pot deveni surse deosebite de proteine ori fibre alimentare utilizabile în rețetele de preparare a produselor și, mai rar, sunt utilizate ca surse de vitamine și elemente minerale.

2.1.1.1. Derivatele proteice obținute din leguminoase și oleaginoase

Din leguminoase și oleaginoase se pot obține derivate proteice care, după forma de prezentare și conținutul în proteine, pot fi clasificate în:

făinuri și grișuri proteice cu până la 50% proteine;

texturate proteice vegetale (făinuri și grișuri texturate cu până la 50% proteine);

concentrate proteice bogate sau îmbogățite în proteine (max. 70% conținut de proteine);

izolate proteice (derivate foarte bogate în proteine, de regulă cu un conținut de aproximativ 95%).

Făinurile și grișurile proteice obținute din oleaginoase pot fi diferențiate în funcție de conținutul în ulei astfel, : făinuri integrate, făinuri parțial degresate (4,5-9% ulei) și degresate (sub 1% ulei). Aceste conțin toți factorii antinutriționali prezenți în materiile prime și nu se pot încorpora direct în produsele alimentare decât dacă sunt supuse unor tratamente hidrotermice (toastare) în măsură să asigure inactivarea acestora. Un indicator important de calitate al făinurilor obținute din oleaginoase este reprezentat de gradul de denaturare al substanțelor proteice, ca efect al toastării și care se adaptează în funcție de utilizare. Cu cât toastarea se realizează la niveluri mai ridicate, cu atât scade indicele de solubilitate al proteinelor (12-15% in cazul făinurilor supratoastate).

Leguminoasele bogate în amidon – mazărea, fasolea, năutul, lintea, bobul – conțin o cantitate mare de proteine (20-28%) și prezintă un deosebit interes pentru alimentația umană. Aceste proteine sunt o sursă deosebit de bogată în lizină. Conținutul lor în aminoacizi esențiali este situat între cel al laptelui smântânit (limită superioară) și cel al proteinelor din cereale, scop în care sunt folosite pe scară largă.

Făinurile proteice din leguminoase amidonoase se obțin relativ ușor prin măcinare-cernere, dar au gust specific neplăcut și conțin o serie de inhibitori care le fac inutilizabile ca atare în alimentație. Rezultatele cele mai bune se obțin prin aplicarea de tratamente hidrotermice specifice care conduc la obținerea unor produse cu calități corespunzătoare, inactivând factorii antinutritivi cu menținerea unui conținut în aminoacizi al proteinelor apropiat de cel al materiei prime.

Concentratele proteice vegetale prezintă un conținut de 60-70% proteine (raportat la S.U.) și se obțin prin diferite mijloace care elimină o mare parte de compuși neproteici. Aceasta prezintă avantajul absenței factorilor antinutriționali și reducerea importantă a conținutului în glucide neasimilabile, dar fermentabile, devenind, din punct de vedere nutrițional, mai potrivite pentru alimentație umană.

Concentratele proteice obținute din leguminoase amidonoase prezintă dezavantajul unui conținut ridicat de glucide ce produc flatulențe, iar mirosul și gustul sunt specifice de leguminoase. Utilizarea lor este limitată numai la produsele ce suferă un tratament termic ulterior, iar proporția prezenței lor este unică (2-10%).

Izolatele proteice vegetale reprezintă derivate cu un conținut de pește 90% substanțe proteice. Se obțin prin extragerea proteinelor din materii prime utilizând solubilitatea proteinelor în soluții apoase cu un pH alcalin și care determină un nivel maxim de dizolvare a acestora. După separarea prin centrifugare a extractului insolubil se procedează la precipitarea ulterioară din soluție a proteinelor la punctul izoelectric,, urmată de uscarea acestora. Materiile prime pentru obținerea izolatelor proteice sunt paietele, grișurile ori făinurilor degresate netoastate sau subtoastate, care au valori ridicate ale N.S.I. (peste 70%). Izolatele proteice din oleaginoase se pot obține prin mai amulte metode: prin extracție – precipitare, prin centrifugare, prin ultrafiltrare, prin schimb ionic.cele obținute din leguminoase amidonoase se pot utiliza la fabricarea preparatelor din carne datorită capacității de a forma geluri și a proprietăților emulgatoare foarte bune.

La aprecierea valorii nutritive a derivatelor proteice trebuie să se țină seama de următorii factori:

conținutul de proteine este sub 50% în făinuri și grișuri, circa 70% în concentrate și peste 90% în izolate proteice. Compoziția în aminoacizi a făinurilor, concentratelor și izolate proteice din leguminoase și oleaginoase este similară cu cea a proteinelor de origine animală, dar calitativ inferioară ca urmare a conținutului redus în metionină care este un aminoacid limitant.

Conținutul de grăsime, la făinuri și grișuri, depinde de natura produsului:

Făinuri integrate de soia, 20%;

Făinuri parțial degresate de soia, 4,5-9,0%;

Făinuri degresate, sub 1%.

Pentru concentrate, conținutul de grăsime este sub 1%, iar pentru izolate, de obicei 0,1%, cu limită maximă general admisă 1%.

conținutul de celuloză: izolatele proteice nu conțin celuloză, iar făinurile și concentratele proteice prezintă circa 35% celuloză raportată la substanța uscată, uneori depășindu-se această valoare;

cenușa variază la făinuri și concentrate în funcție de materia primă,, între 3,0% și 13,0 %, iar izolatele proteice conțin sub 4%;

caracteristicile bacteriologice

La aprecierea valorii nutritive pentru unele făinuri (soia, în special), conținutul de glucide fermentescibile care produc accidente de asimilare în tractul digestiv și eventuala prezență a unor factori antinutriționali se constituie în elementele deosebit de importante.

Făinurile de oleaginoase, prin conținutul lor în ribloflavină, piridoxină, acid pantotetic, acid folic, niacină, inozitol, colină, tocoferoli, caroten, reprezintă adaosuri alimentare care contribuie la echilibrarea nutrițională a alimentației. Concentratele sunt mai sărace în vitamine, în timp ce izolatele sunt practic lipsite de vitamine.

Dintre substanțele minerale prezente în derivatele proteice sunt de semnalat: calciul, fosforul, sodiul, potasiul, fierul și sulful.

În funcție de natura lor (făinuri – concentrate – izolate), de conținutul în proteine și gradul de toastare, derivatele proteice obținute din legumonase și oleaginoase au mai multe utilizări (tabelul nr.6).

TABELUL NR.6

Utilizări ale derivatelor proteice din soia

PDI = indicele de disponibilitate al proteinelor

Sursă: Segal, R, ș.a., Valoarea nutritivă a produselor agroalimentare,[NUME_REDACTAT], București, 1983;

Înlocuitorii de carne

Reprezintă imitații ale cărnii de vită, de porc sau de pasăre, folosind materie primă ieftină, de obicei de natură vegetală. La realizarea simulatorilor de carne s+au avut în vedere două probleme esențiale din punct de vedere tehnologic; obținerea unei texturi asemănătoare u textura cărnii și impregnarea cu aromă identică preparatelor de carne.

În mod obișnuit, la astfel de produse se folosesc: grișurile, făina de soia și izolatele de soia. În funcție de procedeele folosite se deosebesc două tipuri de produse proteice vegetale cu structură caracteristică:

produse texturate prin fibrilare;

produse texturate prin extruzare.

Materia primă utilizată la obținerea produselor texturate prin fibrilare este soia degresată. După aplicarea procedeelor tehnologice necesare, proteinele din soia filată se găsesc în mod obișnuit sub patru forme:

fibre, obținute direct prin filare și utilizare ca atare sau cu adaos de lianți, emulsificatori și diverse arome. Compoziția de bază a fibrelor este următoarea: proteine 28,5%, lipide 0,5%, apă 70%, săruri minerale 1%;

fibre cu adaosuri; prin utilizarea unor lianți, emulsificatoriși arome adecvate fibrele iau aspectul, culoarea șii gustul cărnii de vită, de pasăre sau de pește. Aceste trei tipuri de produse de bază li se pot adaugă un număr mare de alte produse. Conținutul în proteine este cuprins între 33 – 40% ; lipide 0,6 – 0,8; glucide 2,0 – 13,4%;

produse texturate; „analogii de carne” sunt astfel preparate încât pot fi utilizate ca înlocuitori de preparate culinare cu gust de jambon, carne de pasăre, pește etc. Aceste produse au aspectul și consistența alimentelor corespunzătoare și se pot transforma în produse diferite. Conținutul în proteine este de 16,0 – 22,0%, lipide 10,0 – 17,7%, glucide 3,8 – 5,5%;

produse deshidratate; se prezintă sub formă de granule sau cuburi mici, cu un conținut de 6,0 – 7,5% apă. Se conservă perfect la temperatura ambiantă și servesc ca bază pentru prepararea rapidă și ușoară a alimentelor cu înlocuitori. Conținutul în proteine este de 50,0 – 60,0%, lipide 0,6 – 24,0%, glucide 10,8 – 22,4%,

Fibrele proteice obținute se pot asocia cu grăsimi, se pot colora și aromatiza. De asemenea, pot fi combinate cu o proteină coagulabilă la cald pentru a da astfel amestecuri similare cărnii din punct de vedere senzorial.

Proteinele texturate prin extruzare se obțin prin încălcararea și extrudarea unui amestec de făină de soia cu alte ingrediente ca aromatizatori coloranți și sunt de diferite mărimi.

TABELUL NR. 7

Caracteristicile proteinelor texturate prin extruzie

(legislația americană)

Sursă: Segal, R., ș.a., Valoarea nutritivă a produselor agroalimentare, [NUME_REDACTAT], București, 1983;

B. Înlocuitorii de lapte

Pentru producerea laptelui artificial se folosesc diferite materii prime bogate în proteine cum ar fi soia ori arahidele; se mai pot folosi și izolatele proteice carea asigură o mai bună stabilitate produsului și lipsa gustului caracteristic de leguminoasă, dar la un preț mai ridicat.

O largă răspândire o are laptele artificial Miltone care se obține din făină de arahide. Procesul tehnologic al acestuia poate fi aplicat pentru obținerea laptelui artificial șii din alte materii prime bogate în proteine. Produsul are un conținut de 4% proteine, 2% grăsimi, 2,5% lactoză și dexterine.

O problemă esențială care se pune la fabricarea laptelui este acceptabilitatea lui de către consumator. Aceasta depinde de aspectul cât mai apropiat de cel al laptelui natural, de absența mirosului specific produslui vegetal utilizat și a altor arome nedorite, de conferirea gustului caracteristic de lapte.

2.1.1.2 Derivate proteice obținute din cereale

Dintre derivatele proteice din cereale, cea mai largă utilizareo are glutenul de grâu care se obține prin mai multe procedee tehnologice ce realizează separarea concomitentă a proteinelor și amidonului.

Glutenul se prezintă ca o pulbere gălbuie, bogată în proteine, conține acid glutamic și prezintă proprietăți structural funcționale specifice. Conține 75 – 80% proteine cu o valoare biologică redusă deoarece sunt deficitare în lizină. Este bogat în aminoacizi cu sulf și, ca urmare, se echilibrează bine cu aminoacizi din soia. Un amestec 60% soia și 40% gluten asigură o mixtură proteică cu calități nutriționale superioare fiecărei componente în parte.

Glutenul este utilizat atât ca sursă de proteine, cât și pentru proprietățile sale elastice. Acestea sunt caracteristicile numai glutenului hidrat și dispar prin încălzire la temperaturi înalte. Sub această formă el se folosește la fabricarea preparatelor din carne emulsionate datorită capacității mari de legare a apei. Este folosit, de asemenea, pentru obținerea pastelor cu conținut ridicat de proteine și la îmbogățirea produselor din cereale destinate consumului la micul dejun. Cantități mari se utilizează pentru obținerea analogilor de carne datorită proprietăților vâsco – elastice specifice. În concentrații de până la 50%, glutenul este utilizat pentru obținerea unor produse de panificație speciale, cu structură spongioasă, bogate în proteine, destinate alimentației dietetice, în special diabeticilor. În mai multe țări este adăugat în concentrații de 1 – 5% pentru a mări cantitatea de gluten a făinii și a asigura un volum și o textura corespunzătoare produselor în care se introduce o cantitate mare de materii prime auxiliare (făină de soia, făină de secară, lapte praf).

2.1.1.3. Utilizări ale produselor secundare din industria morăritului

Utilizarea în alimentație a produselor secundare de măciniș impune stabilirea unor criterii de calitate care să le facă apte pentru consumul alimentar. La tărâțe, dacă nu se iau măsuri speciale, conținutul de microorganisme poate fi de câteva ori mai mare decât al cerealelor din care provin. De asemenea, atât în tărâțe, cât și în germeni, se pot acumula importante cantități de pesticide ca urmare a tratamentelor de protecție a culturilor și dezinfectării în perioada de depozitare.

Pentru a utiliza în alimentație germeni de grâu este necesară obținerea unui grad de purificare ridicat și inactivarea substanțelor antinutritive existente.

Germenii de porumb prezintă o importanță deosebită atât datorită conținutului ridicat de proteine, lipide (bogate în acizi grași nesaturați) și vitamine, cât și din punct de vedere economic deoarece reprezintă 5 – 8% din greutatea bobului.

Germenii de grâu și de porumb pot fi utilizați sub formă de pulberi sau făinuri, ca adaosuri pentru fortificarea produselor sau prin introducerea în rețetele de preparare a alimentelor pentru copii. Este cunoscută deja utilizarea făinii de germeni de grâu ca sursă deosebit de valoroasă de proteine și alte substanțe biologic active în alimentația copiilor, bolnavilor, femeilor gravide.

Germenii de porumb, datorită conținutului mare de lipide (33-36%), se utilizează și la fabricarea uleiului de germeni de porumb. Subprodusul rezultat reprezintă un izolant proteic deosebit de valoros, ce conține 87,3% proteine, 3% amidon, 0,8% zaharuri și 4,3% cenușă și prezintă un echilibru aminoacidic deosebit.

Tărâțele din cereale și-au găsit în ultimul timp o utilizare din ce în ce mai largă în alimentație, în special ca surse de fibre alimentare, sărăcită în aceste componente valoroase ca urmare a ponderii mari deținute de alimentele rafinate.

Utilizarea largă a tărâțelor ca produse dietetice a ridicat problema asigurării conservării acestora pe lungă durată, ceea ce necesită reducerea umidității sub 8%.

2.1.2. Materii prime neconvenționale de origine animală

Resursele de materii prime neconvenționale de origine animală sunt reprezentate de produsele secundare din industria cărnii, peștele, laptele și produsele secundaredin industria laptelui. Toate acestea pot fi procesate și transformate în surse deosebite de proteine potențial încorporabile în rețeta produselor alimentare.

2.1.2.1 Derivate proteice obținute din produse secundare din industria cărnii

Din prelucrarea cărnii de bovine și porcine rezultă o serie de subproduse care se caracterizeză printr-un conținut ridicat de proteine cu valoare biologică ridicată. Ficatul, rinichii, limba, creierul, inima etc. se pot valorifica în alimentație direct, unele dintre acestea având o valoare nutritivă superioară cărnii. Celelalte subproduse pot fi utilizate în vederea obținerii concentratelor proteice alimentare. Condiția care se pune este de asigura colectarea acestor subproduse într-un regim aprobat pentru produsele alimentare și prelucrarea lor corespunzătoare într-un concentrat proteic cu calități alimentare adecvate.

Subprodusele din industria cărnii care pot fi folosite la fabricarea concentratelor proteice sunt:

Subproduse și deșeuri valoroase, cu un conținut mai ridicat în țesut muscular (carne de bovină, porc și ovină necomestibile, organe necomestibile) ;

Subproduse și deșeuri grase cu un conținut ridicat de grăsime ;

Subproduse și deșeuri colagenice cu uin conținut ridicat în țesut conjuctiv ;

Oase diferite rezultate de la dezosarea cărnii, bogate în grăsimi și proteine ;

Sânge.

Concentratul proteic obținut din subprodusele de carne de bovine și porcine este inodor, se prezintă ca o pulbere nehigroscopică, fără calități de legare, cu un conținut de 70% proteine, ce prezintă un echilibru în aminoacizi apropiat de cel al proteinelor din carne. Cu toate că proprietățile funcționale sunt reduse, în special capacitatea de legare a apei este mică, se poate folosi la fabricarea preparatelor din carne și a concentratelor alimentare.

Instalațiile de valorificare complexă a oaselor, în funcție de tehnologia aplicată, pot conduce la obținerea mai multor tipuri de produse : : bulionul alimentar (lichid, concentrat, uscat ori uscat aromatizat), grăsimi alimentare, făină de oase și pastă de carne. Extractul de oase se folosește pentru fabricarea concentratelor alimentare, a produselor și a preparatelor din carne.

Bulionul alimentar destinat vânzării are adaosuri constituite din: sare 14%, condimente, legume uscate și grăsimi alimentare 5%. Mirosul și gustul sunt caracteristice pentru bulionul din carne și oase, cu aroma specifică condimentelor folosite pentru corectarea gustului. Conform indicatorilor microbiologici, bulionul nu trebuie să conțină microorganisme patogene, iar în cazul celor gram pozitive, stafilococii și bacteriile aerobe trebuie să lipsească la 1 g. La 0,001 g bulion nu trebuie să se determine prezența bacteriilor intestinale.

Făina de oase are 10% umiditate, 10% grăsimi, 50-55% cenușă, 30-35% proteine. S-a stabilit că adăugarea preparatelor de oase în rația alimentară a copiilor inhibă apariția unor dereglări nedorite, a raportului calciu – fosfor în organism. Introducerea în alimentele pentru copii a făinii de oase în proporție de 1 % a prevenit dezvoltarea cariilor dentare. Se poate utiliza făină de oase ca sursă de fosfor și calciu pentru îmbogățirea făinii de grâu.

Sângele este o soluție coloidală în care, alături de componentele de bază – proteinele, se găsesc dispersate sau solubilizate și alte substanțe. Proteinele din sânge (albuminele, globulinele, fibrinogenul și hemoglobina) sunt distribuite neuniform: în eritrocite se găsește hemoglobina în timp ce în plasmă se găsesc celelalte fracțiuni proteice. Caracteristic pentru proteinele din sânge este conținutul lor ridicat și echilibrat în aminoacizi esențiali, ceea ce le situează printre proteinele de primă calitate nutritivă.

Problema principală la valorificarea sângelui în produsele alimentare o reprezintă condițiile de igienă ce trebuie strict respectate pe tot parcursul procesului tehnologic, deoarece este o materie primă foarte sensibilă la degradări microbiologice și biochimice. Valorificarea ca atare a sângelui este redusă din cauza culorii neplăcute pe care o conferă produselor și de aceea se preferă prelucrarea lui prin mai multe metode.

Din sânge, prin diferite metode de prelucrare, se pot obține mai multe produse cu destinație alimentară:

plasmă congelată utilizabilă ca aditiv în proporție de 10-20% în carnea restructurată și în preparatele din carne;

plasmă concentrată utilizată ca înlocuitor de carne la fabricarea preparatelor, la mărirea valorii nutritive a produselor de panificație și ca substituient de ovalbumină la produsele făinoase;

plasmă uscată cu un conținut de 30% proteine care se utilizează la preparatele de carne tocată, după rehidratare în proporție de 1:3;

globulele roșii congelate cu un conținut de proteine de 30% care sunt utilizate numai la preparatele cu sânge;

elementele figurate uscate cu 90% proteine utilizate numai la preparatele cu sânge sau pot fi folosite la colorare;

globulele roșii decolorate și globina cu 90% proteine, utilizată ca aditiv proteic valoros;

hemina, utilizată ca importantă sursă de fier.

Plasma sângelui se poate folosi și la obținerea produselor proteice texturate, dar procedeul de deshidratare necesită însă aparate speciale și un timp foarte îndelungat. Se poate utiliza ca substituient parțial al cărnii într-o serie de preparate ori conserve de carne până la o proporție de 30%, dar produsul va înregistra o culoare neuniformă.

2.1.2.2 Derivate proteice din lapte și produse secundare ale industriei laptelui

Proteinele sunt prezente în lapte sub două forme: cazeina (în suspensie coloidală) și proteinele zerului (în soluție).

Fabricarea cazeinei prezintă o serie de avantaje printre care se remarcă utilizarea unui lapte cu aciditate mai ridicată și obținerea unui produs care are, ca atare sau sub formă de cazeinați, proprietăți funcționale deosebite.

Datorită valorii nutritive ridicate, capacității de reținere a apei, puterii emulsifiante și rezistenței la sterilizare, aceste produse sunt folosite ca adjuvanți în produsele alimentare.

Normele internaționale privind caracteristicile cazeinei prevăd un conținut al proteinelor de minim 95% în S.U., substanțe minerale maxim 2,5% în S.U., grăsime maxim 1,5% și apă 1%. Gustul și mirosul trebuie să fie neutru, iar culoarea poate varie de la alb la galben pal.

Cazeina este insolubilă în apă ceea ce limitează mult utilizarea sa în industria alimentară.

Cazeina convertită în formă solubilă prin tratament alcalin conduce la obținerea cazeinaților care au proprietăți funcționale deosebite pentru industria alimentară (capacitate de legare a apei, putere emulgatoare).

Proteinele zerului reprezentate în proporție de 75% de albumine și globuline pot fi precipitate împreună cu fracțiunea cazeică obținându-se astfel un coprecipitat proteic.

Alte procedee de separare a proteinelor din lapte integral, degresat sau zer, prevăd filtrarea prin membrane permeabile, care permit trecerea substanțelor minerale, lactozei și substanțelor azotoase neproteice care au molecula de dimensiuni reduse. Gradul de denaturare a proteinelor prin aceste procedee este foarte redus.

Produsul obținut în urma ultrafiltrării laptelui integral poate fi utilizat la fabricarea brânzeturilor cu conținut ridicat de substanță uscată. Într-un astfel de sistem, laptele integral cu 3,8% grăsime poate fi concentrat la 50,9% substanță uscată iar laptele cu 6,1% grăsime poate ajunge concentrat la 58% substanță uscată. Unele instalații de ultrafiltrare pot conduce la deteriorarea globulelor de grăsime, producând un efect de omogenizare ca rezultat al acțiunii mecanice. Prin acest efect globulele de grăsime devin mai accesibile lipazelor și factorilor prooxidanți, ceea ce poate afecta fabricarea brânzeturilor sau aroma produselor în care se utilizează concentratelor obținute.

Ultrafiltrarea zerului dulce conduce la obținerea unui concentrat ce conține în principal proteine, lactoză și substanțe azotate neproteice. În acest caz factorul de concentrare (exprimat în unități de volum) este foarte mare. Produsul obținut la un factor de concentrare 20 are următoarea compoziție medie: 20,1% substanță uscată, proteine 12,12%, lactoză 3,2%, substanțe azotate neproteice 2,11%.

2.1.2.3. Derivate proteice obținute din pește

Pentru valorificarea superioară a peștelui brut se utilizează procedee de destructurare mecanică, eliminând solzii, pielița, oasele, capetele și viscerele. Produsele rezultate se pot folosi pentru realizarea de preparate și semipreparate culinare: cârnăciori, chiftele, salamuri, fileuri, pateuri, crochete, conserve în amestec cu legume, paste. Alături de aceste variante de procesare a peștelui se pot obține concentrate sau hidrolizate proteice.

Concentratele proteice din pește se pot obține prin variate procedee mecanice, fizice, fizico-mecanice, extracții cu solvenți, procese de separare cu utilizarea apei sau soluțiilor apoase de reductivi organici sau anorganici, solubilizarea alcalină sau acidă.

Procedeele mecanice sunt foarte simple și au la bază principiul eliminării apei și grăsimii prin presare. Produsele rezultate au o utilizare restrânsă.

Metodele fizice sunt foarte ieftine și au la bază eliminarea apei și grăsimii prin fierbere sau autoclavare și apoi uscare.

Procedeele fizico-mecanice prezintă dezavantajul că produsele obținute au un pronunțat gust de pește din cauza grăsimii care nu se elimină decât parțial, ceea ce limitează foarte mult domeniul de utilizare.

Concentratele proteice din pește de cea mai bună calitate se obțin prin extracția cu solvenți. Concentratul astfel obținut are un conținut mediu de proteine între 78-82% și variază în funcție de materia primă folosită și cantitatea de material solubil eliminat. Calitatea produsului obținut depinde de reușita tehnologică de separare a componentelor lipidice, proteice și neproteice din pește.

Procesul de obținere a hidrolizatelor proteice din pește cuprinde trei etape: extracția pastei de pește purificate, hidroliza pastei de pește, concentrarea și uscarea. Pentru proprietățile concentratului proteic prezintă importanță mărimea și distribuția moleculelor. Moleculele mici nu imprimă un gust amar sau astringent, în timp ce moleculele mari nu au capacitate de agregare utilă în prepararea unor produse alimentare.

Dacă în hidrolizatul proteic din pește se adaugă 10-30% lipide raportate la substanța uscată sub formă de ulei de pește hidrogenat cu adaos de antioxidanți, produsul obținut poate fi utilizat la realizarea analogilor de lapte, prin amestecarea cu făină de grâu hidrolizată și dextrine.

Hidrolizatul proteic de pește se poate utiliza și pentru fortificarea produselor cerealiere datorită conținutului ridicat de aminoacizi esențiali, mai ales în lizină 11,3%.

2.2. Noi tehnologii de obținere a produselor agroalimentare

Progresul tehnologic poate antrena o puternică schimbare la nivelul sistemului de concepere, producere și conservare a produselor alimentare. Materiile prime utilizate în industria alimentară prezintă anumite proprietăți specifice care fac posibilă transformarea și conservarea produselor tradiționale. Inovațiile și progresele științei au deschis noi posibilități de valorificare a materiilor prime și au permis producerea de alimente complet noi. Tehnologia alimentară modernă oferă noi variante de înlocuire a ingredienților tradiționali utilizați la prepararea produselor alimentare. Exemplul tipic îl reprezintă domeniul îndulcitorilor în care utilizarea zahărului este concurată din ce în ce mai puternic de alte produse de origine agricolă (siropul de fructoză prin izomerizarea glucozei din porumb) sau neagricolă (aspartamul). Același fenomen se înregistreză și în domeniul aromelor alimentare. Pentru anii ce vor veni, trei trei domenii tind să exercite o puternică influență asupra întregului domeniu agroalimentar: utilizarea biotehnologiilor, utilizarea radiațiilor și ingineria genetică.

2.2.1. [NUME_REDACTAT] accepțiunea modernă, biotehnologiile au apărut după exploatarea industrială și comercială a rezultatelor cercetărilor din biologie. Astfel, primele generații de biotehnologii se consideră că au apărut odată cu debutul industriilor de fermentație la nivelul secolului al XIX-lea. Spre exemplu, procesul de fermentație reprezintă un domeniu cunoscut și utilizat încă din antichitate, dar aplicarea acestuia și a altor procese biologice în general pentru obținerea produselor alimentare au rămas mult timp neinvestigate și relativ puțin utilizate la nivel industrial.

Domeniul a suscitat și continuă să provoace numeroase controverse. Dacă la început, pentru definirea noilor procese tehnologice, s-au utilizat termenii precum microbiologia industrială, industria de fermentație, farmacologie, etc. care caracterizau fie domeniul de aplicare, fie procesul biologic, ulterior s-a ajuns la termenul de biotehnologie, iar activitatea de concepere și producție ce se bazează pe acestea a fost denumită bioindustrie.

Biotehnologiile pot fi utilizate în numeroase domenii, atât alimentare, cât și nealimentare, cum ar fi: agricultura, industria alimentară, farmaceutică, chimică, tratamentul deșeurilor și al poluării, domeniul energetic etc.

Chiar dacă industria alimentară exploatează în mod tradițional unele proprietăți sau procese biologice și biochimice pentru a pune la punct sau a produce bunuri alimentare (cum ar fi procesele de fermentație, utilizarea drojdiei pentru panificație etc.), unii experți prevăd că progresele biotehnologice vor avea un impact mai rapid asupra agriculturii, iar în industria alimentară dezvoltarea aplicațiilor va fi mai lentă și mai târzie.

Una din problemele controversate între specialiști este reprezentată de gradul de noutate pe care îl aduc biotehnologiile aplicate în domeniul agroalimentar: unii consideră că biotehnologiile reprezintă o continuare firească a progresului tehnologic înregistrat de industria alimentară, iar alții le atribuie un caracter de noutate calitativă în măsură să determine o veritabilă mutație tehnologică în domeniu.

Introducerea biotehnologiilor în domeniul producției alimentare poate fi analizată pe mai multe direcții. Acestea pot fi considerate o perfecționare a tehnologiilor existente ca urmare a unor efecte ce pot fi grupate în:

optimizări privind randamentul proceselor tehnologice prin utilizarea efectelor active ale microorganismelor și/sau a unor fracțiuni subcelulare;

posibilitatea exercitării unui control mai exact al proceselor tehnologice, datorită unei deosebite selectivități pe care o prezintă instrumentele biotehnologice utilizabile; ajustarea precisă a proceselor tehnologice permite o adâncire a diferențierii produselor obținute.

În același timp, biotehnologiile pot prezenta și un caracter de noutate. Acesta rezultă în special din adaptabilitatea deosebită a acestora de la un domeniu industrial la altul și, într-o măsură mai redusă, din posibilitatea de a obține produse noi sau de a identifica procedee tehnologice noi.

Impactul estimat al biotehnologiilor asupra producției agroalimentare se prezintă variat și complex. Urmărind potențialul privind inovarea, Z. Bousina a încercat să îl sintetizeze pe două domenii de activitate (tabelul nr.8).

TABELUL NR.8

Biotehnologiile și producția alimentară

Sursa : Bousina, Z., Biotechnologies, Bioindustries et IAA, în Les strategies agro-industrielles, Cahiers de L’ISMEA. Progres et Agricultere, AG nr.20. 1990.

Distribuția acestor inovații a fost urmărită pe două planuri :

în palnul procedeelor tehnologice ; acestea se refră la procedeele existente în întreprinderile agroalimentare și se concretizează în inovații ( care au ca țintă) de productivitate, în cadrul cărora se pot diferenția inovații care vizează optimizarea și inovații prin substituții ;

în planul produselor ; acestea se referă la inovații de expansiune care vizează definirea produselor, diferențierea acestora și crearea de produse noi, în special prin valorificarea superioară a subproduselor.

Z.. Bousina subliniază că o separare perfectă între cele două planuri este dificil de realizat și clasificarea realizată pune în primul rând accentul pe importanța activităților la nivel de bioindustrie (procedee și instrumente).

Penetrarea biotehnologiilor la nivelul întreprinderilor din industria alimentară este mai lentă decât în cazul altor domenii. În pofida avantajelor pe care le prezintă, există mai multe obstacole și necunoscute care influențează acest fenomen.

TABELUL NR.9

Principalele avantaje și dezavantaje ale implementării biotehnologiilor la nivelul industriei alimentare

Implementarea biotehnologiilor se poate face numai prin asigurarea anumitor condiții la nivel de întreprindere. Astfel, domeniul este dominat în general de firmele bine dotate din punct de vedere tehnic, cu laboratoare proprii de cercetare-dezvoltare, cu un personal calificat în domeniu (chimie, biologie, inginerie), capabile să finanțeze pe termen lung activitatea de cercetare-dezvoltare și să-și asume riscul aferent. Adesea acestea nu sunt firme din domeniul alimentar, ci aparțin domeniului farmaceutic sau chimic. Alături de acestea pot fi întâlnite și firme mari, renumite în alte domenii, fără experiență în biotehnologii, dar care prezintă o capacitate financiară deosebită și au investit datorită perspectivelor. Firmele de dimensiuni mici sunt foarte active în domeniul cercetării dar, de cele mai multe ori, se regăsesc plasate sub coordonarea marilor grupuri, sub diverse forme: finanțare de contracte de cercetare, plasamente de capital etc.

La dezavantajele de tip obstacol se adaugă și dificultatea evaluării corecte a reacțiilor consumatorilor în condițiile existenței ofertei de produse fabricate cu ajutorul biotehnologiilor. Exemplele legate de utilizarea izoglucozei și aspartamului care au înlocuit cu succes zahărul în anumite produse ne pot conduce la ideea că produsele obținute prin utilizarea biotehnologiilor pot rivaliza cu cele clasice. În împrejurări favorabile, reticențele și prejudecățile consumatorilor au fost depășite relativ ușor. Utilizarea edulcoranților de înlocuire a fost favorizată de faptul că au mai puține calorii decât zahărul, iar acesta a constituit argumentul așteptat de un important segment de consumatori. Penetrarea în consum a noilor produse a fost stimulată de această caracteristică. Este foarte riscant însă să se considere că toate produsele fabricate pe baza biotehnologiilor vor fi larg acceptate de consumatori și că se vor dovedi viabile din punct de vedere economic pe termen lung.

2.2.2. [NUME_REDACTAT] două denumiri pentru a desemna aceeași tehnică: iradierea sau ionizarea. Această tehnică poate prezenta o importanță deosebită pentru numeroase sectoare din industria alimentară . Domeniul de aplicare este reprezentat de tratamentul și conservarea produselor alimentare. Este o formă de sterilizare în care alimentul este supus unor radiații emise de cesiu și cobalt. Acestea au aceeași natură ca și lumina și sunt prea slabe pentru a determina contaminări radioactive. În plus, produsele sunt expuse o anumită perioadă de timp și în anumite condiții.

Iradierea sau ionizarea a fost declarată salubră de către OMS încă din 1976.

Principalul avantaj al radiațiilor ionizate constă în forța lor de penetrare și în faptul că nu determină decât o ușoare creștere a temperaturii produsului iradiat, ceea ce permite conservarea acestuia în stare proaspătă. Prin influența exercitată asupra produselor biochimice împiedică încolțirea anumitor produse (morcov, cartof, ceapă), poate întârzia creșterea și maturizarea ciupercilor sau a anumitor fructe (căpșuni, papaya). Este utilizată și pentru conservarea usturoiului sau a mirodeniilor.

Utilizarea radiațiilor pentru conservarea produselor agroalimentare prezintă o serie de inconveniente. Acestea se referă mai ales la pierderile importante de aromă, de culoare și la deteriorarea texturii anumitor produse sensibile la radiații. Este un proces foarte costisitor ce necesită mari investiții și care trebuie supravegheat permanent. Pentru a fi rentabili este nevoie de o cantitate foarte mare de materii prime.

În cazul produselor de slabă calitate, acest procedeu nu conduce la o ameliorare, având ca efect scăderea nivelului, conținutului în bacterii., fapt ce permite doar realizarea unei stabilități mai bune a produsului.

Deși prezintă un potențial remarcabil, implementarea acestei tehnici suscită numeroase controverse la nivelul decidenților și a opiniei publice din U.E. Consumatorii sunt foarte prudenți în a accepta astfel de produse sau pe cele care conțin ingredienți iradiați, dorind să fie corect informați prin intermediul mesajului informațional al etichetei. Pe de altă parte, utilizarea acestei tehnici necesită un control deosebit în măsură să evite folosirea acestui procedeu cu scopul de a masca unele practici de producție care lasă de dorit.

2.2.3. Ingineria genetică

Produsele agroalimentare modificate genetic și-au făcut deja apariția pe piața U.E. după ce au penetrat piața S.U.A. Mențiunea proteine din soia modificată genetic există deja pe lista ingredientelor unor produse preparate fabricate de Nestle – Franța și destinate consumului colectiv, unde clientul final nu o poate observa.

Modificarea genetică a produselor agricole până acum câțiva ani nu depășise faza cercetărilor. În prezent, în America de Nord, suprafețe importante sunt cultivate cu soiuri de porumb, rapiță, soia, cartofi și tomate modificate genetic. Comparativ cu produsele tradiționale, acestea prezintă avantaje care se pot referi la întreținerea culturilor, randamentul la hectar, comportamentul la păstrare etc.

Unele produse agricole modificate genetic cunosc deja nivele ridicate de penetrare în cultură. Din totalul suprafețelor cultivate cu rapiță, 26% sunt însămânțate cu plante modificate genetic, iar pentru porumb 20%. [NUME_REDACTAT], pentru 1997, porumbul de Novartis reprezintă singura specie modificată genetic autorizată spre a fi introdusă în cultură. Cu toate acestea, față de un nivel de 35000 ha previzionat de Novartis au fost cultivate doar câteva mii de ha.

TABEL NR.10

Cultura plantelor modificate genetic în America de Nord (1997)

Sursa: Les produits transgeniques font leur entree sur le marche europeen en plein flou juoridique, revue L’Expansion, 2 avril 1998

Prin transformare și export aceste produse pot ajunge pe orice piață din lume. Spre exemplu, exportatorul poate stoca în vrac în același siloz boabe de soia convenționale alături de cele cu mutații genetice. Producătorul de mâncăruri gata praparate utilizează în mod frecvent amestecuri de proteine din soia cu carne. Astfel, produsul poate fi obținut și prin utilizarea ca materii prime a boabelor de soia modificate genetic.

Tehnicile de identificare a organismelor modificate genetic sunt complexe și costisitoare. [NUME_REDACTAT], costul unei analize este estimat de la 1500 FF la 2000FF. Căutarea și identificarea organismelor genetic modificate devine foarte dificilă atunci când produsul a făcut obiectul unei transformări. Oamenii de știință au practic 2 variante :izolarea în cadrul produsului a fragmentelor de ADN străin ce a fost introdus inițial în plantă sau a proteinei produsă de acel fragment. La nivelul UE utilizarea organismelor genetic modificate nu a făcut obiectul unor reglementări. Probleme cultivării și utilizării acestora a fost limitată numai prin eliberarea unor autorizări ; comisia europeană a autorizat comercializarea unor soiuri de porumb, soia sau rapiță, iar la nivel național s-au practicat reglementări naționale asemănătoare.

În magazine există deja o serie de produse (biscuiți, produse lactate, ciocolată, produse preparate) care conțin ingrediente din soia sau porumb modificate genetic. Întreprinderile ezită încă să menționeze pe etichetă prezența acestor ingrediente. Pentru o informare corectă a consumatorilor, asociațiile acestora au propus implementarea unui sistem de urmărire și evidențiere a prezenței organismelor modificate genetic pe tot parcursul filierei agroalimentare de la stadiul de semințe, până la produsul transformat. Marii producători de semințe au aderat deja la această propunere. [NUME_REDACTAT] atribuie deja fiecărui soi un anumit tip de carte de identitate în care genele introduse sunt identificate printr-un număr de înmatriculare. Transmiterea acestei cărți pe parcursul filierei de prelucrare este dificil de gestionat, dar nu mai necesită analize ulterioare.

Specialiștii apreciază că utilizarea organismelor modificate genetice la prepararea alimentelor va cunoaște o puternică expansiune și în Europa. În aceste condiții, este necesară o reglementare specială cu privire la etichetarea acestor produse.

CAPITOLU 3

ETICHETAREA PRODUSELOR ALIMENTARE

Una dintre cele mai importante preocupări ale producătorilor este aceea de a realiza produse care să satisfacă la cel mai înalt grad și cât mai divers nevoile și dorințele consumatorilor. Atingerea acestui deziderat comportă cunoașterea în dinamică a cerințelor consumatorilor, satisfacerea acestora și evidențierea însușirilor produselor. Pentru materializarea acestui obiectiv, un rol deosebit de important revine fondului de informații cu care este înzestrat fiecare produs alimentar.

Un produs alimentar este caracterizat nu numai de valoarea lui nutritivă ci și de elementele informaționale prin care acesta se face cunoscut și recunoscut.

Apariția etichetei își are originea, probabil, în practica farmaceutică și corespundea nevoii de individualizare și identificare rapidă a diferitelor preparate. Ulterior, s-a extins utilizarea acesteia și la alte tipuri de produse.

Diversificarea sortimentală, creșterea gradului de prelucrare a produselor alimentare și utilizarea pe scară largă a autoservirii au amplificat funcțiile etichetei. Dacă la început aceasta servea la identificarea simplă și rapidă a produselor, înlesnind operațiunile comerciale, în prezent funcțiile acesteia s-au extins in domeniul politic de promovare a produselor pe piață. Nu trebuie uitat că primul contact al cumpărătorului cu un produs nou este de cele mai multe ori facilitat de prezența elementelor informaționale înscrise pe etichetă.

Conținutul mesajului informațional s-a aflat pentru o foarte lunga perioadă de timp la libera inspirație a producătorilor sau a comercianților. În unele cazuri, aceștia au utilizat-o abuziv inducând în eroare cumpărătorii sau incitându-i în mod agresiv pentru achiziționarea unor produse. Eticheta poate deveni astfel un subtil instrument de promovare a concurenței neloiale sau, chiar mai mult, un mijloc de promovare a fraudelor și falsificărilor.

Pentru aceste motiva, treptat au început să apară reglementări privind eticheta și mesajul informațional al acesteia în codurile comerciale, standardele de producție, iar mai recent, norme elaborate de organisme și instituții cu activitate internațională.

Elaborarea oricărui produs pornește de la o dorință exprimată sau probabilă a consumatorilor, căreia producătorul se străduiește să-i dea un conținut material concret. Pentru a-și atinge scopul, produsul alimentar trebuie să fie cunoscut, acceptat și însușit de către consumatori în obișnuințele lor alimentare.

Astfel, mesajul informațional cuprins pe etichetă trebuie să întrunească o serie de condiții ținând seama de dimensiunile relativ reduse ale etichetei, mai ales la produsele de volum mic și foarte mic. Acesta trebuie să fie sintetic, clar, concis, accesibil, sugestiv, să ofere suficiente informații asupra produsului, să-l prezinte și sa-l reprezinte în mod adecvat. Prin intermediul mesajului informațional al etichetei se poate realiza cristalizarea și întreținerea unei imagini favorabile asupra produsului la consumator.

Pe plan internațional, reglementari privind etichetarea produselor alimentare au fost elaborate de Comitetul pentru etichetarea bunurilor alimentare din cadrul Comisiei CODEX ALIMENTRIUS, Organism ce-și desfășoară activitatea sub egida FAO\OMS și de către [NUME_REDACTAT] CNUCED/GATT.

Cele mai importante reglementări internaționale sunt elaborate de Comitetul pentru etichetarea bunurilor alimentare din cadrul Comisiei CODEX ALIMENTARIUS. Dintre documentele elaborate menționam “Codul de etichetare a bunurilor alimentare” (ALINORM 78/22) și Normele generale internaționale recomandate pentru etichetarea bunurilor alimentare preambalate CCA/RS.1-1969.

Potrivit acestora, etichetarea “cuprinde totalitatea fișierelor, mărcilor, imaginilor sau altor materiale descriptive scrise, imprimate, ștanțate, gravate sau aplicate pe ambalajul unui produs alimentar sau alăturat lui. Etichetarea cuprinde eticheta și toate materialele scrise sau imprimate având legătură cu produsul alimentar sau însoțindu-l”.

Într-un capitol special sunt tratate principiile generale ce trebuie să guverneze activitatea de concepere și proiectare a etichetelor. Astfel, eticheta “nu trebuie sa descrie sau să prezinte produsul într-un mod fals, înselător, mincinos sau susceptibil să creeze o impresie eronată” cu privire la caracteristicile produsului.

Aceste principii au ca scop asigurarea unei prezentări și reprezentări cât mai obiective a produselor prin intermediul mesajului informațional al etichetei.

Pentru mărfurile alimentare prelucrate, potrivit acestor reglementari, eticheta trebuie să conțină următoarele mențiuni:

-denumirea produsului;

-lista ingredientelor (materii prime auxiliare, inclusivi aditivi încorporați);

-conținutul net;

-numele și adresa producatorului, distribuitorului, importatorului sau exportatorului;

-țara de origine;

-elemente de identificare a lotului;

-declararea valorii nutritive (în special pentru produse dietetice ori pentru cele destinate alimentației sugarilor și a copiilor de vârsta mică).

Aceste reglementări fac precizări de detaliu pentru fiecare mentiune consecutivă în parte, atât în ceea ce privește specificul pe produse al mesajului informațional, cât și în privința conținutului general. De exemplu, lista ingredientelor rețetei trebuie să fie în ordine descrescătoare, după proporția lor exprimată în clar sau în cod internațional. Declararea valorii nutritive se refera la informațiile de ordin nutrițional într-o anumită ordine : mai întâi valoarea energetică (exprimată în kcal sau kJ) și cantitatea de protide, lipide, glucide (exprimată în g/100g produs) și apoi valoarea biologică, exprimată prin cantitatea fiecărei vitamine sau element mineral (exprimată în unitați din S.I. și raportată la 100g produs, sau la 100 kcal, respectiv 100 Kj).

Centrul comercial CNUCED/GATT, pe baza reglementărilor naționale din mai multe țari, recomandă ca pe etichetele produselor alimentare să figureze următoarele mențiuni constitutive:

-numele și adresa fabricantului;

-descrierea produsului (eventual însoțita de o ilustrație);

-lista ingredientelor care intră în componența produsului;

-țara de origine;

-clasa de calitate (sau calibrare, dupa caz);

-instrucțiuni de manipulare, păstrare și utiilizare;

-data de fabricație în clar sau în cod uzual.

3.1. Probleme specifice ale mesajului informațional la

etichetarea produselor alimentare în UE

Cele mai precise și mai corespunzătoare reglementari privind etichetarea produsselor alimentare sunt cele adoptate la nivelul UE. [NUME_REDACTAT] CEE nr.79/112 din 18 decembrie 1978 referitoare la etichetarea, prezentarea și publicitatea produselor alimentare definește termenul de etichetare prin ansamblul mențiunilor, indicațiilor, marcilor de producție sau de comercializare, imaginilor sau simbolurilor referitoare la un produs alimentar și care figurează pe orice ambalaj, document, afiș, etichetă, inel sau banderolă care insoțește produsul sau se referă la acesta. Definirea etichetei se face în sens larg deoarece înglobează și materialele de prezentare și publicitate.

[NUME_REDACTAT] a fost modificată și completată prin intermediul mai multor reglementări :

[NUME_REDACTAT] CEE nr.85/7 din 19 decembrie 1984;

[NUME_REDACTAT] CEE nr.86/97 din 26 mai 1986;

[NUME_REDACTAT] CEE nr.89/395 din 14 iunie 1989;

[NUME_REDACTAT] nr.91/72 din 16 ianuarie 1991;

[NUME_REDACTAT] nr.93/102 din 16 noiembrie 1993.

Prin aceste reglementări se subliniază că etichetarea, prezentarea și publicitatea

produselor alimentare sau modalitățile sub care sunt realizate nu pot fi de natură a induce în eroare cumpărătorul și nici nu pot atribui unui produs alimentar proprietăți de prevenire, tratament sau vindecare a unei boli. Excepțiile sunt prezentate de apele minerale naturale și produsele alimentare destinate unei alimentații speciale pentru care există dispoziții specifice.

A.Denumirea de vânzare este o informație principală care permite

identificarea produsului. [NUME_REDACTAT] Europeană, denumirea de vânzare a unui produs alimentar este cea prevăzută în dispozițiile legislative, reglementare sau administrative aplicabile produsului. Atunci când acesta lipsește se va recurge la numele consacrat potrivit uzanțelor din statul membru în care produsul alimentar este vândut consumatorului final. Se poate recurge și la o descriere a produsului (daca este necesar, și a utilizării) suficient de precisă pentru a putea permite cumpărătorului să-I cunoască natura efectiva si să-l deosebească de produsele cu care ar putea fi confundat.

Denumirea de vânzare nu poate fi înlocuită printr-o marcă de fabricație sau de comercializare ori de o denumire dată din imaginație.

Denumirea de vânzare trebuie să cuprindă și o indicație a stării fizice în care să află produsul alimentar sau a tratamentelor specifice la care a fost supus (de exemplu, praf, liofilizat, congelat, concentrat, afumat etc.)

Cu siguranță, denumirile de vânzare evoluează, mai ales datorită armonizării diferitelor existențe de la un stat la altul. În privința iaurtului, reglementările precizează că acesta este “un lapte fermentat” și “Streptococcus thermopilus”. Această prezentare explică de ce laptele fermentat cu ajutorul altor fermenți cum ar fi “Bifidobacterium longum” sau “Lactobacillus acidophilus” nu au dreptul la utilizarea denumirii de “iaurt”.

B. Lista ingredientelor. Prin denumirea de ingredient se înțelege orice substanță inclusiv aditivi, utilizată la fabricarea și prepararea unui produs alimentar, încă prezent în produsul finit, eventual în formă modificată. Astfel când un ingredient al unui produs alimentar a fost la rândul său elaborat plecând de la mai multe ingrediente, acestea sunt considerate, la rândul lor ingrediente ale respectivului produs.

Există cazuri când aditivii nu sunt considerați ingrediente ale produselor alimentare :

atunci când prezența lor în produsul alimentar este urmare a faptului că erau conținuți intr-unul sau mai multe ingrediente ale produsului respectiv, cu condiția ca aceasta să nu mai desfășoare nici o funcție tehnologică în produsul final;

atunci când sunt utilizați ca auxiliari tehnologici.

În cazul menționării ingredienților, aditivii vor fi înscriși în cadrul categoriei din care fac parte, iar în continuare se va preciza numele sau simbolul european (E urmat de trei cifre ) după modelul de mai jos:

Coloranți –seria E 100;

Conservanți –seria E 200;

Antioxidanți –seria E 300;

Emulsifianți, stabilizanți, gelifianți, agenți de îngroșare –seria E 400.

Substanțele utilizate, în doze strict necesare cum ar fi: solvenții, suporturile pentru aditivi sau arome, precum și componentele unui ingredient, care în timpul procesului de fabricație au fost temporar scoase spre a fi introduse succesiv în cantități cel mult egale cu nivelul inițial nu sunt considerate ingrediente.

Lista ingredientelor unui produs alimentar se va face prin enumerare în ordine descrescătoare din punct de vedere al greutății. Această listă va fi precedată de o indicație potrivită care să conțină cuvântul “ingrediente”. Indicarea procentuală a participării fiecărui ingredient nu este obligatorie, cu excepția cazurilor când în denumirea de vânzare etichetarea se raportează la unul sau mai mulți ingredienți care sunt esențiali pentru definirea produsului. De exemplu, pe eticheta produsului “brânză cu ierburi fine” trebuie precizat procentajul de ierburi fine conținut. Pentru produsul “conservă de ton în ulei” nu este obligatorie această precizare, deoarece uleiul nu este un ingredient caracteristic. În lipsa ingredientelor, apa adăugată și ingredientele volatile vor fi indicate corespunzător cantităților lor în produsul final. Cantitatea de apă adăugată ca ingredient într-un produs alimentar se determină scăzând din cantitatea totală a produsului finit cantitatea totală a celorlalte ingrediente utilizate.

Ingredientele utilizate în formă concentrată sau deshidratată și reconstituite în momentul fabricației pot fi indicate în listă pe baza greutății lor, limitate de concentrare sau deshidratare.

În cazul alimentelor concentrate ori deshidratate la care se adaugă apă, enumerarea poate respecta ordinea proporțiilor în produsul reconstituit, cu condiția ca lista ingredientelor să fie însoțită de indicații de tipul “ingrediente ale produsului reconstituit” sau “ingrediente ale produsului gata pentru consum”.

În cazul amestecurilor de fructe sau legume, în care nici un fel de fruct sau de legumă nu predomină semnificativ din punct de vedere al calității, pot fi enumerate într-o altă ordine, cu condiția ca lista lor să fie însoțită de o indicație de tipul “în proporții variabile”.

Pentru amestecul de mirodenii sau de plante aromatice în care nici una nu predomină semnificativ din punct de vedere al cantității, pot fi enumerate în altă ordine cu condiția ca lista lor să fie însoțită de o indicație de tipul “proporții variabile”.

Dacă eticheta unui produs alimentar pune în evidență prezența sau nivelul limitat al unuia sau mai multor ingrediente esențiale pentru caracteristicile produsului sau dacă denumirea acestuia (produsului) are același efect, trebuie indicate, după caz, cantitățile minime sau maxime aferente ingredienților utilizați, exprimate în procente. O astfel de indicație se va trece în apropierea denumirii de vânzare a produsului alimentar sau în lista ingredientelor.

C. Cantitatea netă a produselor alimentare preambalată poate fi exprimată:

în unități de volum – pentru produsele lichide;

în unități de masă – pentru celelalte produse;

utilizând, după caz, litrul, centilitrul, mililitrul, kilogramul sau gramul.

În cazul produselor alimentare vândute în mod obișnuit cu bucata, nu este obligatorie indicarea cantității nete cu condiția ca numărul bucăților să poată fi văzut clar și numărat cu ușurință ori să fie indicat pe etichetă.

Dacă un produs alimentar solid reprezentat cufundat într-un lichid de imersie în cadrul informațiilor prezentate în etichetă trebuie indicată și greutatea netă a produsului scurs. Prin lichid de imersie în acest caz se înțeleg următoarele produse, eventual amestecate: apă, apă sărată, saramură, soluții apoase de zaharuri, sucuri de fructe și legume în cazul conservelor de fructe și legume. Condiția ca lichidul să fie numai accesoriu față de elementele esențiale ale preparației și să nu fie decisiv pentru cumpărare. Litera”E” alăturată greutății nete garantează ca ambalajul este conform cu gama de greutăți fixate de U.E. Aceasta permite o comparație mai ușoară între produse și un calcul mai rapid al prețului pe kilogram.

Indicarea cantității nete nu este obligatorie în următoarele situații:

Pentru produsele alimentare supuse unor considerabile pierderi de volum sau masă și vândute cu bucata sau cântărite;

Pentru produsele alimentare a căror cantitate netă e mai mică de 5g sau 5 ml.

D. Data limită (maximă) pentru utilizare reprezintă data la care produsul din punct de vedere alimentar își păstrează proprietățile specifice în condiții precizate de conservare. Aceasta poate fi formulată sub două forme:

data limită pentru consum;

data limită pentru utilizare optimă.

a). Data limită pentru consum. Pentru produsele alimentare foarte perisabile din punct de vedere microbiologic se precizează data limită pentru consum prin utilizarea formulării “a se consuma până la …”. În continuarea acesteia se va preciza fie data, fie menționarea punctului sau zonei de pe etichetă unde aceasta este înscrisă.

Această modalitate de precizare a datei limită se utilizează mai ales pentru produse lactate (lapte, iaurt, brânzeturi, creme proaspete), carne preambalată, pâine preambalată, produse preparate proaspete și, în general, pentru toate produsele al căror termen de conservare este mai mic de 6 săptămâni. Înscrierea datei limită de consum poate fi obligatorie și pentru alte produse, cum ar fi cazul miniconservelor al căror termen de conservare poate depăși 6 săptămâni (unele pot avea chiar 8 luni).

b). Data limită pentru utilizare optimă. Pe etichetă, aceasta va fi indicată utilizând formularea “a se consuma de preferință până la…”. Se înscrie pe toate produsele al căror termen de conservare depășește 6 săptămâni. Data limită pentru utilizare optimă se va exprima în clar, iar modalitatea de declarare variază:

se va indica ziua și luna dacă durata pentru utilizare optimă este mai mică de 3 luni;

se va indica luna și anul dacă durata de utilizare optimă este situată între 3 luni și 18 luni;

se va indica anul dacă durata de utilizare optimă depășește 18 luni.

Pentru anumite produse cum ar fi conservele, semiconservele, produsele congelate sau untul este obligatorie și indicarea datei de fabricație. Aceasta se poate realiza sub mai multe forme:

înscrierea în clar a datei de fabricație în ordine: ziua, luna, anul;

înscrierea printr-un grup de 5 cifre în ordine: ultimele două cifre ale anului, urmate de un număr între 1 și 366 care corespunde zilei;

înscrierea printr-o literă cod corespunzătoare anului, urmată de un număr cuprins între 1 și 366 care corespunde zilei.

O serie întreagă de produse sunt exceptate de la înscrierea datei limită (maximă) pentru utilizare:

fructele și legumele în stare proaspătă, inclusiv cartofii, care nu au suferit transformări în vederea preparării;

vinurile licoroase, spumoase sau băuturile cu un conținut minim de 10% alcool;

produsele de brutărie sau patiserie care sunt consumate în 24 de ore după producere;

oțetul;

sarea de bucătărie;

zahărul;

chewing-gum, etc.

Statele membre pot decide să nu facă obligatorii dispozițiile privind indicarea termenului minim de conservare în cazul:

produselor alimentare al căror termen minim de conservare este mai mare de 18 luni;

alimentelor congelate;

înghețatelor;

gumei de mestecat și produselor similare;

brânzeturilor fermentate destinate maturării parțial sau total în ambalajul lor preconfecționat.

Statele membre pot permite pe teritoriul lor ca perioada minimă de conservare să fie exprimată altfel decât prin indicarea termenului minim de conservare.

E. Condițiile speciale de conservare și utilizare;

F. Numele, adresa producătorului, a celui care a condiționat produsul sau a distribuitorului cu sediul în UE. Statele membre pot menține în vigoare reglementările naționale privind indicarea producătorilor sau a celui care a condiționat produsul numai pentru produsele fabricate la nivel național.

G. Locul de origine sau de proveniență al produsului, în cazul în care lipa acestei indicații poate induce în eroare consumatorul în legătura cu originea sau proveniența produsului alimentar.

H. Menționarea conținutului în alcool, în grade volumetrice pentru băuturile care conțin mai mult de 1,2 % alcool.

Reglementările în domeniul etichetării produselor alimentare pot prezenta derogări sau completări prin dispoziții UE specifice, aplicabile numai anumitor produse alimentare bine determinate, având grijă să nu afecteze informarea consumatorului.

Comercializarea produselor alimentare conforme acestor directive nu poate fi interzisă decât prin reglementări naționale nearmonizate, justificate pe baza unor motive speciale cum ar fi protecția sănătății publice, protecția proprietății industriale și comerciale etc.

3.2. Probleme ale mesajului informațional la etichetarea nutrițională a produselor alimentare în UE

Etichetarea nutrițională reprezintă o direcție de dezvoltare și perfecționare a mesajului informațional adresat consumatorului.

Confruntați într-o proporție din ce în ce mai mare cu probleme de sănătate generate de o alimentație necorespunzătoare, consumatorii au devenit mult mai sensibili la caracteristicile nutriționale ale produselor alimentare.

Între primele firme care au practicat etichetarea nutrițională a produselor se află [NUME_REDACTAT] – cea mai mare societate de comerț cu produse alimentare din Olanda – care în 1972, pe eticheta produsului ” Pesmet popular” preambalat și porționat în două bucăți cu masa netă de 24 g, a înscris mai multe informații de ordin nutrițional. Acestea se refereau la:

conținutul în protide, lipide, glucide exprimat în grame;

valoarea energetică exprimată în kcal și kJ;

proporția în care se acoperă necesarul zilnic recomandat de vitamine, săruri minerale și proteine pentru un adult (exprimare grafică).

Informația prezentată era completată de mesajul ”a se mânca variat”.

La nivelul UE, reglementarea problemelor etichetării s-a realizat prin [NUME_REDACTAT] CEE 90/496 din 24 septembrie 1990. Aceasta se referă atât la produsele alimentare destinate consumatorului final, cât și la cele destinate consumurilor colective (restaurante, spitale, cantine, etc.).

[NUME_REDACTAT], termenii de “etichetare nutrițională” sau “mesaj nutrițional” se referă la “reprezentare sau orice mesaj publicitar care enunță, sugerează ori implică faptul că un element posedă proprietăți nutriționale specifice”. Prin termenul de “nutrienți” se înțeleg următoarele componente ale produselor alimentare: proteine, glucide, lipide, fibre alimentare, vitamine și săruri minerale.

Etichetarea nutrițională a produselor alimentare nu este obligatorie, decât dacă există un mesaj nutrițional prevăzut pe etichetă sau în cadrul publicității aferente produsului.

Directiva permite utilizarea numai a mesajelor nutriționale referitoare la valoarea energetică, la nutrienți, la substanțele care aparțin unei categorii de nutrienți sau la componenții acestora. Declararea valorii nutritive a produsului alimentar are în vedere înscrierea informațiilor de ordin nutrițional (valoare energetică și valoare biologică) considerate a fi necesare consumatorilor. Directiva oferă două alternative de prezentare a informațiilor ce trebuie să figureze în mod obligatoriu pe eticheta nutrițională.

Varianta 1:

valoare energetică;

cantitate de protide, glucide, lipide.

Varianta 2:

valoare energetică;

cantitate de protide, glucide, zaharuri, lipide, acizi grași saturați, fibre alimentare, sodiu.

Aceeași directivă se referă și la substanțele nutritive ce pot figura facultativ pe eticheta nutrițională:

amidon;

polialcooli;

acizi grași monosaturați;

acizi grași polinesaturați;

colesterol;

vitamine;

săruri minerale.

Declararea valorii energetice și a conținutului în nutrienți trebuie să fie prezentată prin utilizarea unităților de măsură specifice, după modelul:

valoare energetică, în kcal sau kJ;

protide, glucide, lipide, fibre alimentare, sodiu, în g;

colesterol, în mg;

vitamine și săruri minerale, în unități de măsură specificate în anexa Directivei.

Aceste cantități pot fi exprimate la 100 g produs, la 100 ml sau la total produs ambalat și trebuie să se regăsească în aliment în momentul vânzării. Valorile prezentate se pot referi și la produsul gata preparat, cu condiția să fie prezentate suficiente înformații asupra modalităților de preparare.

Enumerarea vitaminelor și sărurilor minerale este restrictivă, în sensul că pot figura pe etichetă doar cele care sunt prezentate în anexa Directivei. În plus, informațiile referitoare la acestea trebuie să fie exprimate și în procente de acoperire a necesarului zilnic recomandat, sub forma cifrică sau grafică.

Dintre toate informațiile nutriționale asupra produsului alimentar, cele care trezesc cel mai mult atenția consumatorului sunt referirile la colesterol, zahăr sau grăsimi114. Consumul excesiv de zahăr și de grăsimi prezintă un potențial ridicat de risc pentru sănătate. Nu întâmplător, Departamentul SUA pentru Agricultura și Alimentație le-a plasat în vârful “piramidei consumului alimentar sănătos”, care indică sintetic participarea diferitelor grupe de produse la realizarea unei alimentații sănătoase (figura nr.8).

În cazul în care se dorește prezentarea structurală a glucidelor sau lipidelor ce se regăsesc în produs, Directiva fixează următoarele modalități de declarare:

Glucide … g, din care: – zaharuri …g

– polialcooli …g

– amidon …g

Lipide …g, din care: – acizi grași saturați …g

– acizi monosaturați …g

– acizi grași polinesaturați …g

– colesterol …mg.

Se mai stipulează că toate informațiile privind valoarea nutritivă să fie prezentate într-o singură zonă, ușor de vizualizat, imposibil de șters și într-un singur limbaj accesibil consumatorului. Dacă spațiul nu permite încolonarea cifrelor, acestea pot fi dispuse pe unul sau mai multe rânduri.

grăsimi

și

zahăr

lapte carne

iaurt pește

brânzeturi păsări, ouă

legume fructe

pâine, cereale, orez, paste

Figura nr.3.1. Piramida consumului alimentar sănătos

SursaȘ Stefani A., Etichette nutritionali: Solide basi per una coretta educazione del consumatore europeo, [NUME_REDACTAT] Nationale, “Legislazione alimentarie [NUME_REDACTAT]”, Universita di Pisa, 1993.

În numeroase situații, alături de informațiile referitoare la valoarea nutritivă mai apare o serie întreagă de mesaje. Prin intermediul acestora, producătorii sau distribuitorii încearcă să atragă atenția consumatorilor, subliniind valențele dietetice sau nutriționale ale produsului în cauză. Acestea nu fac încă obiectul unor reglementări armonizate la nivelul UE. Uneori nici la nivel național, utilizarea unor termeni sau expresii nu este reglementată.

TABELUL NR.11

Termeni și expresii utilizate pentru sublinierea valențelor nutriționale sau dietetice ale unor produse alimentare (Franța, 1994)

3.3. Semne și mesaje distinctive privind calitatea

Semnele și mesajele distinctive formează o categorie aparte de instrumente destinate comunicării cu consumatorii. Aplicarea acestora pe eticheta produselor alimentare este foarte utilă consumatorilor, oferindu-le posibilitatea de:

a identifica rapid proveniența produselor;

a diferenția produse identice sau asemănătoare.

Nu orice semn distinctiv reprezintă însă o marcă, adesea producându-se confuzii în acest sens.

Marca este individuală atunci când titularul dreptului la marcă este o persoană fizică ori juridică determinată. Majoritatea mărcilor sunt individuale și formează obiectul principal al reglementărilor în diferite legislații.

Cu prilejul Conferinței de revizuire a Convenției de la Paris, care a avut loc la Washington în 1911, a fost introdus un articol care constituie recunoașterea, în principiu, a existenței mărcilor colective. Cu toate acestea, problema existenței mărcilor colective este destul de controversată, mulți juriști neconsiderându-le ca adevărate mărci.

Mărcile colective nu pot aparține decât unor persoane juridice –ministere, organisme profesionale, grupări de producători, etc – care nu desfășoară în mod direct o activitate comercială sau industrială, dar care autorizează aplicarea lor sub rezerva respectării unor condiții prestabilite privind calitatea. Principala funcție a mărcilor colective este cea legată de evidențierea calității produsului, spre deosebire de mărcile individuale care au ca funcție primordială pe aceea de diferențiere a produselor. În plus, mărcile colective individualizează produse fabricate de producători diferiți.

Indicațiile geografice și denumirile de origine reprezintă semne distinctive ale calității produselor. Spre deosebire de mărci, au în alcătuire denumiri geografice, iar dreptul de utilizare este, în principiu, un drept colectiv aparținând unei comunități teritoriale. Utilizarea lor este menită să asigur un plus de încredere consumatorilor în caracteristicile de calitate ale produsului, ca urmare a provenienței acestora dintr-o anumită zonă geografică și/sau a fabricării lor potrivit anumitor metode și reguli. Spre deosebire de indicațiile geografice care pot fi aplicate unei game largi de produse, denumirile de origine sunt folosite în special pentru vinuri și brânzeturi.

3.3.1. Atestarea specificității

Dacă protecția calității nu poate deveni un obstacol în calea comercializării produselor cu niveluri calitative diferite, în condițiile respectării regulilor privind asigurarea sănătății publice, UE a fost preocupată să adopte reglementări speciale destinate să evidențieze și să promoveze pe piață cele mai bune produse.

[NUME_REDACTAT] Consiliului CEE nr. 2082/92 din 14 iulie 1992 cu privire la atestarea specificității produselor agricole și alimentare, se are în vedere ca obiectiv principal stabilirea unor reguli în urma cărora să poată fi obținută o atestare comunitară a specificității. Reglementarea vizează crearea unui sistem de etichetare la nivelul UE în măsură să exprime calitatea unui produs și care are ca sursă de inspirație sistemul francez de atestare „label rouge”.

Prin atestarea comunitară a specificității se înțelege recunoașterea la nivel european a caracteristicilor specifice ale unui produs alimentar care îl diferențiază net de produsele similare din aceeași categorie.

Produsul alimentar a cărui specificitate a fost recunoscută este înscris într-un registru al Comisiei. Pentru a figura în acesta, produsul trebuie să prezinte anumite caracteristici determinate de:

materiile prime utilizate;

condițiile de producție.

Nu pot fi acordate atestări de specificitate în virtutea provenienței geografice ori tehnologiei specifice de obținere, iar conformitatea cu exigențele normative și reglementările stabilite pentru categoria de produse în cauză este o condiție necesară, dar nu suficientă.

Cererea de înscriere în registru nu poate fi prezentată decât de un grup de producători în urma elaborării unui caiet de sarcini referitor la produs. Acest caiet va include:

denumirea de vânzare;

regulile privind producția;

descrierea produsului și a caracteristicilor sale principale;

elementele și procedeele de control ale specificității.

Cererea de înscriere în registru este introdusă la autoritatea competentă din ststul membru UE care, după ce a controlat și a dat aviz favorabil privind îndeplinirea condițiilor necesare, o transmite Comisiei. Aceasta o comunică celorlalte state membre într-un termen de șase luni și asigură publicarea în [NUME_REDACTAT] al CEE. Într-un termen de cinci luni se pot formula contestații privind înregistrarea la autoritatea națională competentă a contestatarului.

Dacă nici o contestație nu a fost notificată într-un termen de șase luni, Comisia procedează la înscrierea în Registru și la publicarea în [NUME_REDACTAT]. În cazul contestării, Comisia mediază realizarea unui acord între părți. Dacă nu se ajunge la un acord, Comisia asistată de un Comitet cu caracter consultativ, ia o decizie. Această procedură este utilizată și în cazul în care grupul de producători ( asociația profesională), dorește să modifice caietul de sarcini. După publicarea în Jurnalul oficial al CEE, denumirea de vânzare care probează specificitatea este rezervată produsului alimentar ce figurează în caietul de sarcini. Mențiunea de specificitate controlată și, eventual, un simbol comunitar pot figura pe etichetă în prezentarea sau publicitatea aferentă produsului înregistrat. Pentru salvgardarea drepturilor deja câștigate, aceste denumiri specifice pot coexista ce cele deja rezervate prin reglementări naționale sau consacrate de uzanțe.

Statele membre UE trebuie să creezi o structură riguroasă menită să controleze asigurarea calității produselor alimentare ce poartă denumirea „specificitate controlată” cu caietul de sarcini.

De asemenea, se vor lua toate măsurile necesare pentru asigurarea protecției juridice împotriva utilizării abuzive, înșelătoare sau imitării denumirilor de vânzare înregistrate; acestea sunt protejate împotriva oricăror practici de concurență neloială.

Un stat în afara UE, la inițiativa producătorilor naționali, poate cere o atestare comunitară a specificității pentru un produs alimentar care prezintă garanții echivalente cu cele stabilite în prezentul regulament. Comisia este autorizată să deschidă negocieri în vederea semnării unor acorduri internaționale.

Figura nr. 3.2. Exemplu de marcă europeană de calitate

3.3.2. Indicațiile geografice și denumirile de origine

Numeroase produse alimentare, mai ales în Franța, prezintă denumiri de origine destinate să protejeze metodele specifice de producție și să asigure promovarea specialităților regionale. UE a acceptat justificarea unei astfel de protecții prin diverse denumiri, dar nu a fost de acord ca denumiri generice(de tipul „camembert”) să poată fi invocate ca obstacol la intrarea pe piață a produselor cu aceeași denumire de fabricate în alte state membre. Aceste denumiri nu erau în nici un fel protejate pe teritoriul celorlalte state membre UE.

În vederea protejării indicațiilor geografice sau denumirilor de origine pe teritoriul UE, Consiliul a adoptat Regulamentul nr. 2081/92 din 14 iulie 1992 prin care se urmărește stabilirea unor reguli în acest domeniu. Regulamentul este aplicabil produselor agricole, transformate sau netransformate, precum și produselor alimentare. Între cele două categorii de mențiuni există o diferențiere .

Indicația geografică protejată ( IGP) „ reprezintă numele unei regiuni, a unei zone determinate sau al unei țări utilizat pentru indicarea unui produs originar din acea arie geografică și a cărui calitate sau caracteristici sunt în mod esențial ori exclusiv atribuite mediului determinat.

Pentru a putea beneficia de o IGP sau o DOP, este necesar a se întocmi un caiet de sarcini care să cuprindă:

numele produsului;

o descriere a produsului;

delimitarea arealului geografic;

metode de producție;

elemente legate de mediul geografic;

organismele de control;

etichetarea produsului;

eventualele exigențe normative ce trebuie respectate.

Natura legăturii ce apare între produs și arealul geografic este mai strictă în cazul mențiunii DOP, calitatea și caracteristicile produsului fiind esențial sau exclusiv atribuite mediului geografic.

Cererea de înregistrare a unui IGP ori DOP poate fi prezentată de orice grup sau producători oricare ar fi forma juridică sau structura acestuia și numai în cazuri excepționale de o persoană fizică. Cererea va fi adresată statului membru UE în care se află arealul geografic de origine al produsului. După verificarea conformității cererii, statul membru asigură comunicarea acesteia Comisiei și celorlalte state membre. Comisia examinează cererea și o publică în [NUME_REDACTAT]. Dacă nici o contestație nu este notificată într-un termen de 3 luni, „IGP” SAU „DOP” este înscrisă într-un registru special al Comisiei. În cazul unei contestații, Comisia procedează la examinarea motivelor invocate înainte de a adopta o decizie. Un organism de control care oferă suficiente garanții privind obiectivitatea și imparțialitatea verifică dacă produsul răspunde condițiilor stabilite în caietul de sarcini. Acesta retrage dreptul de a utiliza IGP sau DOP producătorului agricol sau celui care asigură prelucrarea produsului în cazul în care nu se conformează caietului de sarcini. Orice stat membru poate să se prevaleze de faptul că un produs nu mai satisface condițiile stabilite în caietul de sarcini. În acest caz, Comisia poate decide suspendarea sau retragerea dreptului la IGP ori DOP.

Un stat din afara UE poate cere înregistrarea unei IGP ori DOP pe teritoriul său urmând aceeași procedură. Comisia este autorizată să negocieze acorduri cu alte țări în vederea realizării unei protecții reciproce a denumirilor. Odată înregistrate, IGP și DOP sunt protejate juridic împotriva oricărei utilizări abuzive, indicații false sau înșelătoare.

3.4. Marca ecologică europeană

Utilizarea mărcilor și a simbolurilor ecologice reprezintă un prim pas în realizarea procesului comunicațional dintre firmă și consumator, cu scopul protejării mediului ambiant. Deși nu lipsită de contestații, utilizarea eco-mărcilor și crearea de eco-simboluri a devenit în prezent o practică general acceptată și larg utilizată în țările dezvoltate.(figura 3.3.)

Mărcile sau simbolurile ecologice nu au menirea de a deosebi produsul ecologic în sens absolut, dar, printre cele cu utilizare echivalentă evidențiază atenția deosebită acordată protejării ambientului.

La nivel european, primele preocupări în vederea introducerii unei scheme comune de evidențiere a produselor mai puțin dăunătoare pentru mediul înconjurător prin intermediul eco—etichetelor se regăsesc în Directiva CEE 67/5481.

Figura nr.3.3. – Mărci ecologice europene

Sistemul de atribuire a drepturilor de utilizare a eco-mărcilor viza atingerea mai multor obiective:

încurajarea la nivel industrial a proiectării și a realizării de produse ecologice;

dezvoltarea preocupărilor la nivel de firmă privind protecția mediului pe parcursul fazelor de producție, distribuție și utilizare a produsului;

informarea consumatorilor privind impactul ambiental al produselor.

Practica a consemnat mai multe forme ale utilizării eco-mărcilor și eco – simbolurilor la nivel de firmă:

promovarea unui eco-simbol propriu ( al firmei) care, dacă nu este însoțit de o imagine puternică și favorabilă a firmei, prezintă riscul lipsei de credibilitate;

aderarea la o schemă instituționalizată de atestare a calității ecologice a produsului în cadrul căreia organisme de atestare specializate, naționale sau internaționale, acordă dreptul de a inscripționa pe etichetă o marcă sau un simbol ecologic în urma unei analize amănunțite a produsului pe parcursul diverselor stadii: materie primă, producție, distribuție, utilizare etc.

dobăndirea dreptului de folosință a emblemei unei organizații ecologiste după o reguroasă evaluare a profilului ecologic al firmei. Programul de eco-marcare a fost lansat în țările UE din 1993 și are ca scop încurajarea fabricării de produse mai puțin poluante. Eco-simbolul utilizat reprezintă o floare a cărei corolă este figurată prin simbolul cu stele a UE, iar în mijloc este plasată litera E.

Schema UE de etichetare ecologică a produselor este reglementată prin Directiva CEE nr. 98/880.

Dreptul de aplicare al eco-simbolului se acordă numai dacă produsele în cauză sunt conforme reglementărilor UE referitoare la protecția vieții și sănătății consumatorilor, cât și la protecția mediului ambiant. Produsele care conțin substanțe considerate a fi periculoase ( potrivit legislației) pentru consumator sau care poluează mediul nu pot obține atestarea. Nivelul poluant al unui produs este apreciat în urma testării și analizării acestuia pe tot parcursul ciclului economic (fig. Nr.11).

Criteriile de performanță ecologică aplicate sunt specifice fiecărei categorii de produse. În cadrul analizei este evaluat și impactul ambalajului asupra mediului, analiza urmând aceleași etape aplicate și în cadrul produsului.

Eco-marca europeană furnizează consumatorilor o informație imparțială necesară în procesul de cumpărare, iar forța acestui simbol este dată de dimensiunea europeană. Odată aprobat de unul din statele membre poate fi folosit în oricare alt stat, evitându-se formalitățile costisitoare și redundante. De regulă, sunt acceptate 10-20% din mărcile sau modelele existente pe piață, acordarea dreptului de folosință, făcându-se pentru un comision de 0,15% din valoarea vânzărilor produsului în UE, dar nu mai puțin de 500 ECU .

Tabel nr. 12

Schema de evaluare a produselor pentru obținerea mărcii europene de calitate ecologică

Sursa : CEE, citate de Jachia E., Larini S., [NUME_REDACTAT] Verde, revista Largo consumo, nr.9/sept. 1992.

Atestările sunt valabile de regulă trei ani, după care sunt revizuite. Obiectivul global al [NUME_REDACTAT] pentru Mediu și Industrie este de a contribui la dezvoltarea durabilă.

CAPITOLUL 4

CADRUL LEGISLATIV PRIVIND CALITATEA PRODUSELOR ȘI SERVICIILOR

4.1 Reglementări privind calitatea produselor și serviciilor

Recunoscându-se necesitatea unor mutații profunde în modul de abordare a aspectelor referitoare la calitate, în România asistăm, în ultimii ani, la intensificarea preocupărilor în domeniul calității, atât la nivelul agenților economici, cât și la nivelul unor organisme guvernamentale și neguvernamentale, asociații, firme de consultanță.

Multe întreprinderi manifestă un interes deosebit pentru modelele de asigurare a calității, propuse de standardele ISO 9000, aflându-se în diferite faze de implementare a unui asemenea model. Circa 600 de întreprinderi au un sistem al calității cartificat pe baza acestor standarde. Ele consideră că certificarea sistemului calității are un impact favorabil asupra performanțelor în afaceri, recunoscând, în același timp, necesitatea îmbunătățirii continue a acestui sistem, pentru asigurarea succesului în competiție.

Acest proces va fi facilitat de preocupările actuale din România privind perfecționarea cadrului legal și instituțional al evaluării conformității și a celui referitor la standardizare.

De asemenea, se recunoaște necesitatea elaborării unei politici naționale coerente referitoare la calitate, în programul guvernului fiind prevăzut că ,,guvernul va elabora o [NUME_REDACTAT] a Calității, prin care sunt stimulate transferul tehnologic și inovarea, ca bază a creșterii capacității concurențiale pe piețe globale – în condițiile corelării politicilor guvernamentale în domeniul protecției consumatorului, cu cele din domeniul infrastructurilor calității și armonizării acestora cu politicile practicate de [NUME_REDACTAT] Europeană’’15.

Un pas important în direcția acestei armonozări s-a realizat prin definirea, în anul 1998, a cadrului legal al acreditării și infrastructurii pentru evaluarea conformității în România.

Se apreciază că această legislație contribuie la asigurarea premiselor necesare pentru acceptarea României ca partener în vederea încheierii [NUME_REDACTAT] de Evaluare a Conformității, din cel puțin următoarele considerente:

asigură separarea funcțiilor de reglementare, acreditare, standardizare și certificare a produselor. Astfel, pentru acreditare s-a creat un organism independent de cel de standardizare, acesta din urmă păstrându-și atribuțiile referitoare la activitatea de standardizare și cele privind certificarea conformității produselor cu standardele române, gestionând, mărcile de conformitate cu aceste standarde;

stabilește caracterul voluntar al tuturor standardelor naționale (standarde române – SR). Aplicarea unui standard național poate deveni obligatorie, în totalitate sau parțial, numai printr-o reglementare tehnică;

stabilește un nou cadru instituțional pentru activitatea de standardizare națională. Spre deosebire de situația anterioară, când organismul național de standardizare, [NUME_REDACTAT] de Standardizare – IRS, era un organism guvernamental, acesta devine o asociație de drept privat, fără scop lucrativ, și anume, Asociația de Standardizare din România – ASRO. Această soluție asigură o mai bună reprezentare a tuturor părților interesate în activitatea de standardizare națională;

stabilește principiile de bază ale acreditării organismelor și laboratoarelor în România, în acord cu tendințele actuale pe plan mondial și în UE.

Aceste principii sunt:

transparență și disponibilitate publică;

reprezentarea intereselor publice;

caracterul voluntar;

independență față de posibila predominare a oricăror interese specifice;

armonizarea cu regulile acreditării europene și internaționale;

accesul liber la acreditare al tuturor solicitanților, fără discriminări.

stabilește un nou cadru instituțional privind acreditarea organismelor de certificare și a laboratoarelor. Spre deosebire de situația anterioară, când aceste atribuții erau îndeplinite de [NUME_REDACTAT] de Standardizare, organismul național de acreditare devine o asociație independentă, neguvernamentală și non profit – [NUME_REDACTAT] Naționale de Acreditare din România RENAR.

Acreditarea organismelor de certificare și a laboratoarelor se desfășoară potrivit O.G. nr. 38/1998, urmărind, în principal:

să confere încredere în competența tehnică, imparțialitatea și integritatea organismelor și laboratoarelor care efectuează evaluarea conformității;

să contribuie la creșterea competitivității produselor și serviciilor, în contextul globalizării piețelor;

să contribuie la promovarea liberei circulații a produselor și serviciilor;

să promoveze protecția vieții, sănătății și securității persoanelor fizice, precum și a mediului înconjurător și apărarea intereselor consumatorilor.

Reglementarea amintită definește infrastructura pentru evaluarea conformității ca reprezentănd ansamblul organismelor care efectuează încercări, etalonări, certificări de produse, de sisteme ale calității, de personal, de sisteme de management de mediu, precum și de inspecție.

4.2 Standardizarea produselor și serviciilor

Standardizarea reprezintă activitatea de elaborare și implementare a unor documente de referință (standarde), conținând soluții ale problemelor tehnice și comerciale, referitoare la procese și la rezultatele acestora, care au un caracter repetitiv în relațiile dintre partenerii economici, științifici, tehnici și sociali. Scopul principal al standardizării îl reprezintă facilitarea desfășurării normale a activităților în toate domeniile economiei, atât pe plan național, cât și la nivel regional și internațional.

4.2.1 Cadrul conceptual al standardizării

Standardizarea reprezintă activitatea specifică prin care sunt stabilite, pentru probleme reale sau potențiale, prevederi destinate unei utilizări comune și repetate, vizând obținerea unui grad optim de ordine într-un context dat.

Standardul este un document stabilit prin consens și aprobat de un organism recunoscut, care furnizează, pentru utilizări comune și repetate, reguli, linii directoare sau caracteristici pentru activități sau rezultatele lor, garantând un nivel optim de ordine într-un context dat.

Standardele au caracter facultativ, ele redând un acord liber consimțit între parteneri. Aplicarea lor devine obligatorie prin efectul unei legi cu caracter general sau printr-o referință exclusivă dintr-o reglementare.

Prin reglementare se înțelege un document care conține reguli cu caracter obligatoriu și care este adoptat de către o autoritate, adică de un organism care exercită

prerogativele legale.

Organismul recunoscut, care elaborează standardele, poate fi național, regional sau internațional. Această recunoaștere poate fi făcută de autoritățile publice sau de partenerii economici.

4.2.2 Obiectivele generale ale standardizării

Principalele obiective ale standardizării pot fi considerate următoarele:

raționalizarea economică;

asigurarea și îmbunătățirea calității produselor și serviciilor în corelație cu protecția consumatorului și a mediului înconjurător;

facilitarea schimbului de mărfuri și de informații tehnico-științifice.

1) În majoritatea sectoarelor industriale, standardele reprezintă un element esențial de raționalizare economică. Realizarea acestui obiectiv depinde de capacitatea standardelor de a promova constituirea unui mediu tehnic comun tuturor întreprinderilor.

Standardizarea a apărut, de fapt, din necesitatea de a asigura compatibilitatea și interschimbabilitatea componentelor și produselor, indispensabile programului industriei, menținând la un nivel minim posibil diversitatea mijloacelor necesare pentru atingerea scopului propus.

2) Standardizarea contribuie la asigurarea și îmbunătățirea calității produselor și serviciilor. În standarde se precizează nivelul minim al principalelor caracteristici de calitate ale produselor, metodelor de analiză și încercări, modalitățile de efectuare a recepției calitative a loturilor de mărfuri, condițiile de ambalare, transport, depozitare etc., prin a căror respectare se asigură premisele realizării acestui obiectiv.

Relația dintre calitatea produselor și serviciilor și calitatea vieții este reflectată de acele prevederi ale standardelor care asigură protecția consumatorului și a mediului înconjurător, prin limitarea strictă a nocivității unor produse sau procese.

Asigurarea și îmbunătățirea calității produselor și serviciilor, prin intermediul standardelor, sunt posibile numai în măsura în care conținutul acestora este corelat permanent cu modificările care intervin ca urmare a progresului tehnic, în producția și comercializarea produselor.

Standardele trebuie, prin urmare, revizuite, respectiv înlocuite, la perioade stabilite în corelație cu modificările care intervin în tehnologia mărfurilor. În perioadele de progres rapid, stabilitatea standardelor este mai scăzută, impunându-se revizuirea sau înlocuirea lor la intervale mai mici.

3) Facilitarea schimbului de mărfuri și informații tehnico-științifice. Prin terminologia tehnică adoptată, prin simbolizări, codificări etc., standardizarea contribuie la stabilirea unui limbaj comun între părțile contractante, facilitând schimburile comerciale pe piețele naționale, regionale și internaționale. Din aceste considerente economice se fac, relativ frecvent, trimiteri la standarde recunoscute de părți.

Prin unificarea terminologiei, a metodelor de control al calității loturilor de mărfuri etc., sunt evitate eventualele litigii, posibile în condițiile inexistenței unor asemenea sisteme unitare de referință.

4.2.3 Conținutul, domeniile și nivelul de aplicare a standardelor.

Tipuri de standarde

Standardizarea privește, practic, toate domeniile activității umane: industria, construcțiile, agricultura, comerțul, transporturile etc. Fiecare dintre aceste domenii oferă un număr mare de subiecte, cărora li se poate aplica un standard.

Standardele diferă prin conținutul lor, putându-se referi la: definiția unor termeni sau o clasificare, un sistem de codificare/simbolizare: o specificație privind calitatea unui material, aparat, instrument etc.; metode de analiză pentru determinarea caracteristicilor unui produs etc.

Toate aceste aspecte pot fi luate în considerare pentru fiecare dintre domeniile menționate, rezultând tot atâtea variante posibile de standarde.

A treia dimensiune definește nivelul operațional al unui standard, respectiv nivelul de standardizare.

După nivelul de standardizare, deosebim următoarele categorii de standarde:

standarde de firmă, adoptate de societăți comerciale, regii autonome sau de alte persoane juridice;

standarde profesionale, adoptate în anumite domenii de activitate, de organizații profesionale, legal constituite;

standarde teritoriale, adoptate la nivelul unei diviziuni teritoriale a unei țări și care sunt puse la dispoziția publicului;

standarde naționale, adoptate de către un organism național de standardizare și care sunt puse la dispoziția publicului;

standarde regionale, adoptate de o organizație regională de standardizare sau cu activitate de standardizare, și care sunt puse la dispoziția publicului,

standarde internaționale, adoptate de o organizație internațională cu activitate de standardizare, și care sunt puse la dispoziția publicului.

După conținutul lor, standardele se clasifică în următoarele categorii:

standarde de bază, care sunt o aplicare generală sau care conțin prevederi generale pentru un anumit domeniu;

standarde de terminologie, care stabilesc termenii utilizați într-un anumit domeniu, de regulă împreună cu definițiile lor, și, uneori, cu note explicative;

standarde de încercări, care descriu metode de încercare, însoțite, uneori, și de alte prevederi referitoare la aceste încercări, cum ar fi: eșantionarea, utilizarea metodelor statistice, ordinea în care sunt efectuate încercările;

standarde de procese, care specifică cerințele pe care trebuie să le îndeplinească procesele, pentru a asigura aptitudinea de utilizare a acestora;

standarde pentru servicii, care specifică cerințele referitoare la servicii, pentru asigurarea aptitudinii de utilizare a acestora;

standarde de produse, care specifică cerințele pe care trebuie să le îndeplinească un produs sau o grupă de produse pentru a asigura aptitudinea de utilizare a acestora.

4.2.4 Standardizarea la nivelul întreprinderii

Standardizarea la nivelul întrepriderii presupune elaborarea și aplicarea unor standarde privind materiile prime, produsele finite, procedeele de fabricație, în scopul facilitării desfășurării activității compartimentelor acesteia, în raporturile dintre ele, respectiv cu alte întreprinderi.

Standardizarea reprezintă unul dintre mijloacele importante de creștere a productivității muncii în întreprindere, datorită următoarelor considerente:

permite raționalizarea numărului de tipodimensiuni și, implicit, o mai bună fundamentare a proceselor tehnologice;

simplifică organizarea activității, controlul producției și operațiunilor de gestiune;

permite onorarea mai rapidă și în condiții mai bune a comenzilor, reînnoirea acestora, efectuarea serviciilor postvânzare.

Ca surse externe pot servi standardele naționale din propria țară sau din alte țări și standardele internaționale, regionale sau teritoriale. Dintre acestea, prioritate se acordă standardelor elaborate de organismul de standardizare din țara respectivă.

Sursele interne sunt reprezentate de programul propriu de standardizare, practica întreprinderii privind organizarea muncii, procedee de fabricație, toleranțe etc.

4.2.5 Standardizarea națională

Organizarea activității de standardizare la nivelul unei țări, prin crearea unui cadru instituțional corespunzător, este importantă cel puțin din două considerente. Primul este acela că un organism național de standadizare este absolut necesar pentru coordonarea activităților de standardizare desfășurate într-o anumită țară. Al diolea considerent îl reprezintă faptul că organismele naționale de standardizare ocupă un loc important în ansamblul activităților de standardizare internațională.

Principalele obiective ale unui institut național de standardizare sunt următoarele:

supravegherea și coordonarea lucrărilor de standardizare la nivel național, cu concursul părților interesate, în scopul elaborării de standarde naționale;

reprezentarea intereselor țării respective în organizațiile internaționale și regionale de standadizare;

stabilirea de legături cu instituții similare din alte țări, în scopul asigurării unui schimb reciproc de informații;

de a servi ca centru național de informare pentru toți cei interesați de activitatea de standardizare.

Prin standard național înțelegem un standard adoptat de organismul național de standardizare al țării respective.

Aplicarea unui asemenea standard poate fi voluntară sau poate deveni obligatorie printr-o reglementare. De regulă, ponderea standardelor naționale obligatorii este redusă.

Organismul de standardizare poate opta pentru preluarea în colecția națională a unor standarde regionale sau internaționale.

Organismul național de standardizare gestionează mărcile de conformitate cu standardele naționale.

4.2.6 Standardizarea națională în [NUME_REDACTAT] România activitatea de standardizare națională se desfășoară în condițiile prevăzute de O.G. nr. 39/1998 și urmărește, potrivit acestei reglementări, în principal:

îmbunătățirea calității vieții;

obținerea unei economii globale de materiale, energie și efort uman;

protecția vieții, sănătății și securirății persoanelor fizice, mediului înconjurător și apărarea intereselor consumatorilor;

protecția consumatorilor, printr-un nivel de calitate a produselor și serviciilor adaptat necesităților și verificat corespunzător;

recunoașterea internațională a produselor și serviciilor românești;

stabilirea unui sistem unitar de cerințe pentru certificarea conformității;

reprezentarea intereselor economiei naționale în activitățile de standardizare internaționale și europene.

Organismul național de standardizare este Asociația de Standardizare din România (ASRO), cu următoarele atribuții: stabilește principiile și metodologia potrivit cărora se desfășoară, în țara noastră, activitatea de standardizare, elaborează și asigură implementarea programului de standardizare națională, aprobă standardele naționale, reprezintă interesele țării în cadrul organismelor internaționale și regionale de standardizare și în cadrul relațiilor de colaborare cu instituții similare din alte țări. Asigură, de asemenea, certificarea comformității produselor cu standardele naționale, acordând dreptul de utilizare a mărcilor SR de conformitate cu aceste standarde.

[NUME_REDACTAT] se elaborează următoarele categorii de standarde:

standarde naționale, se identifică prin aplicarea siglei SR;

standarde profesionale, se aplică în anumite domenii de activitate, în cadrul organizațiilor profesionale, legal constituite, care le-a elaborat;

standarde de firmă, se aplică de regii autonome, societăți comerciale și alte persoane juridice, care le-au elaborat.

Aplicarea standardelor naționale (SR) are un caracter voluntar. Standardele internaționale și europene pot fi publicate în România ca standarde numai după adoptarea lor ca standarde naționale.

Potrivit O.G. nr: 39/1998, aplicarea unui standard național poate deveni obligatorie, parțial sau în totalitate, pe întregul teritoriu al țării, într-o anumită zonă sau pe plan local, numai printr-o reglementare tehnică, adoptată de o autoritate, în cazul în care considerente de ordin public, de protecție a vieții, sănătății și securității persoanelor fizice, a mediului înconjurător și de apărare a intereselor consumatorilor fac necesară o asemenea măsură.

Standardele profesionale sunt stabilite prin consens de organizații de același profil, implicate în subiectul la care se referă standardele în cauză.

Aceste standarde pot fi elaborate numai de către organizații profesionale, legal constituite. Standardele profesionale trebuie să respecte prevederile standardelor naționale SR, a căror aplicare a devenit obligatorie printr-o reglementare tehnică adoptată de o autoritate.

Standardele de firmă sunt stabilite prin consens de compartimentele organizației implicate în subiectul la care se referă standardele în cauză.

Aceste standarde se referă la domenii cum ar fi: proiectarea produselor, gestionarea materialelor, instalații și echipamente de lucru, ambalarea produselor etc.

Standardele de firmă se aprobă de conducerea întreprinderii, care stabilește și caracterul de obligativitate al acestora. Ele trebuie să respecte prevederile standardelor naționale SR, a căror aplicare a devenit obligatorie.

4.2.7 Standardizarea internațională

Existența standardelor nearmonizate pentru domenii similare, în diferite țări sau regiuni geografice, a fost recunoscută încă de la începutul secolului al XX-lea ca reprezentând o barieră tehnică în calea comerțului internațional. Standardizarea internațională a apărut ca urmare a preocupărilor de înlăturare a acestor bariere, în scopul facilitării schimbului de produse, servicii și informații între țări.

Primele standarde internaționale au fost elaborate în domeniul electrotehnic, de către [NUME_REDACTAT] Internațională (CEI), inființată în anul 1906. Un pas important în dezvoltarea cooperării în materie de standardizare s-a realizat prin înființarea în anul 1926, a [NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT] de Standardizare (ISA). Ca succesoare a acestei federații, în anul 1946 a fost creată [NUME_REDACTAT] de Standardizare (ISO).

Obiectivele standardizării internaționale sunt următoarele:

favorizarea obținerii unor produse de calitate, în condițiile unor prețuri acceptabile;

asigurarea unui cadru corespunzător pentru protecția vieții, sănătății și protecția mediului, diminuarea produselor cu impact ecosanogenetic negativ;

compatibilitatea sporită și interschimbabilitatea produselor și serviciilor;

simplificarea produselor, în scopul asigurării unei mai bune utilizări a acestora;

asigurarea unei game optime de tipodimensiuni, reducându-se astfel, costurile;

creșterea eficienței distribuției și facilitarea desfășurării activităților de mentenanță în utilizarea produselor.

4.2.7.1 [NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT] cadrul unei reuniuni desfășurate în anul 1946 la Londra, delegații din 25 de țări au hotărât să creeze o nouă organizație internațională al cărei obiect să fie facilitarea coordonării internaționale și unificării standardelor industriale. S-a hotărât ca denumirea organizației să fie [NUME_REDACTAT] de Standardizare (ISO).

În prezent, ISO cuprinde organismele naționale de standardizare din 124 de țări, reprezentând circa 90% din totalul comerțului mondial.

Începând cu anii ’70, recunoscându-se necesitatea unor mutații profunde în modul de abordare a aspectelor referitoare la asigurarea calității, într-o serie de țări au fost elaborate standarde referitoare la asigurarea calității, pentru a putea fi utilizate în industrie și comerț, respectiv în relațiile contractuale dintre furnizori și beneficiari. Aceste standarde difereau semnificativ prin structura lor și prin terminologia adoptată, neputând face obiectul unei utilizări sistematice în comerțul internațional.

Dezideratul asigurării unui siatem unitar de referință în acest domeniu a fost atins prin elaborarea standardelor internaționale ISO 9000.

Standardele internaționale ISO 9000 referitoare la managementul calității reprezintă rezultatul unui îndelungat proces de evoluție, care a debutat în anii ’60, în S.U.A. Pentru asigurarea securității echipamentelor, NASA – în calitate de organism coordonator al programelor spațiale americane – a inițiat o serie de proceduri și specificații referitoare la asigurarea calității. Acestea au devenit obligatorii pentru toți furnizorii și distribuitorii echipamentelor respective.

[NUME_REDACTAT], standardele ISO 9000 au fost adoptate ca standarde naționale în anul 1991, sub forma seriei SR ISO 9000.

Standardele ISO 9000 sunt standarde generale, care conțin recomandări privind managementul calității și cerințe pentru asigurarea calității.

Aceste standarde descriu elementele sistemului calității, fără să specifice cum să fie implementate de către o anumită întreprindere. Modalitatea concretă de proiectare și aplicare a unui sistem al calității depinde de obiectivele, produsele, procesele și practicile specifice ale fiecărei întreprinderi.

Sistemul calității reprezintă structura organizatorică, procedurile, procesele și resursele necesare pentru implementarea managementului calității.

Familia ISO 9000 cuprinde următoarele standarde internaționale:

standardele numerotate de la ISO 9001 la ISO 9004, inclusiv cele derivate din ISO 9000 și ISO 9004;

standardele numerotate de la ISO 10001 la ISO 10020, inclusiv cele derivate din acestea;

standardul ISO 8402.

Aceste standarde pot fi utilizate în următoarele situații:

a) în scopul asigurării interne a calității: întreprinderea urmărește satisfacerea cerințelor referitoare la calitate, în condiții de rentabilitate;

b) în situații contractuale, între furnizor și client: clientul prevede prin contract anumite cerințe privind sistemul calității furnizorului, specificând un model de asigurare a calității;

c) pentru obținerea unei aprobări sau în scopul înregistrării de către o secundă parte: sistemul calității furnizorului este evaluat de către client, în scopul recunoașterii conformității acestuia cu standardul de referință;

d) în scopul certificării de către o terță parte: sistemul calității este evaluat de către organismul de certificare, furnizorul menținând acest sistem pentru toți clienții săi, cu excepția situațiilor în care, prin contract, se stabilesc alte cerințe.

Standardele din familia ISO 9000 pot fi utilizate din inițiativa conducerii sau la cererea unei alte părți.

Utilizarea standardelor ISO 9000 la cererea unei alte părți este predominantă în multe țări, respectiv sectoare economice, fapt datorat extinderii certificării sistemelor calității.

Furnizorul implementează în acest caz un sistem al calității, potrivit standardelor ISO 9001, ISO 9002 sau ISO 9003, pentru a răspunde cerințelor imediate ale clienților sau ale altor părți interesate, deci în scopul asigurării externe a calității.

Concomitent sau într-o etapă ulterioară, conducerea întreprinderii poate hotărî perfecționarea sistemului calității, plecând de la modelul de asigurare a calității stabilit ca bază.

Utilizarea standardelor ISO 9000 din inițiativa conducerii presupune un efort mai mare din partea întreprinderii pentru anticiparea nevoilor și a tendințelor pieței.

În acest caz, furnizorul utilizează mai întâi standardul ISO 9004 și standardele derivate din acesta pentru a implementa un sistem al calității, în scopul creșterii capacității sale de a obține nivelul calitativ dorit.

4.2.7.2 Caracteristici și domenii de aplicare a standardelor ISO 9000

În vederea utilizării standardelor ISO 9000, atât la cererea unei alte părți, cât și din inițiativa conducerii se consultă în prealabil standardul ISO 9000-1.

Standardul ISO 9000-1 clarifică conceptele referitoare la calitate, relațiile dintre ele și conține recomandări privind selecția și utilizarea standardelor din familia ISO 9000, în cele două scopuri principale (fig. 4.1):

asigurarea externă a calității (ISO 9001, ISO 9002, ISO 9003);

asigurarea internă a calității (ISO 9004).

Figura 4.1 Schema generală de aplicare a standardelor internaționale ISO 9000

Caracteristicile standardului ISO 9004 sunt următoarele:

definește un model de asigurare internă a calității, descriind toate elementele cu ajutorul cărora poate fi dezvoltat și implementat un sistem al calității, adaptat nevoilor specifice ale întreprinderilor;

servește pentru optimizarea ansamblului proceselor întreprinderii, referitoare la calitate;

nu este destinat utilizării în situații contractuale sau în scopul certificării;

nu reprezintă un ghid pentru aplicarea standardelor ISO 9001, ISO 9002, ISO 9003;

nu este un standard de referință pentru auditul sistemului calității, în scopul certificării acestuia.

Pentru realizarea obiectivelor pe care și le-a propus în domeniul calității, standardul ISO 9004 recomandă ca întreprinderea să-și dezvolte și să implementeze un sistem al calității, structurat și adaptat tipului specific de activitate și proceselor pe care le realizează, ținând seama și de considerentele referitoare la beneficii, costuri și riscuri.

Sistemul calității implică toate etapele ciclului vieții unui produs, începând cu identificarea nevoilor pieței, până la satisfacerea finală a cerințelor. Aceste etape sunt sugerate de ,,cercul calității’’ (fig.4.2).

Cercul calității reprezintă un model conceptual al activităților interdependente cu incidență asupra calității, în fiecare dintre etapele ciclului vieții produsului.

Standadul ISO 9004 recomandă ca, în cadrul acestor activități, întreprinderea să pună accentul pe marketing și proiectare, deosebit de importante pentru: determinarea și definirea nevoilor clientului, a cerințelor acestuia referitoare la produs, elaborarea proiectelor care să permită realizarea produselor, potrivit specificațiilor, la un cost optim.

Cercetere și studiul pieței Proiectarea și dezvoltarea produsului

Reciclare (sau

reintegrare în natură) Planificarea și dezvoltarea

proceselor

[NUME_REDACTAT]-vânzare

Producție sau

prestare servicii

Asistență tehnică

și sevicii asociate [NUME_REDACTAT] și

depozitare

Instalare și

punere în funcțiune

Vânzări și distibuție

Fig. 4.2 Cercul calității

Caracteristicile standardelor ISO 9001, ISO 9002 și ISO 9003 sunt următoarele:

definesc trei modele de asigurare externă a calității;

specifică cerințele referitoare la sistemul calității, în vederea demonstrării de către furnizor a aptitudinii sale privind realizarea calității cerute și în scopul evaluării acestei aptitudini de către client sau o terță parte;

aceste cerințe nu se substituie, ci sunt complementare celor prevăzute în specificațiile produselor;

aceste standarde servesc ca referință pentru certificarea sistemului calității.

Standardele ISO 9001, ISO 9002 și ISO 9003 definesc modele distincte pentru asigurarea externă a calității (fig. 4.3).

Fig. 4.3 Modelele de asigurare externă a calității, propuse de standardele ISO 9000

Standardul ISO 9001, ,,Sistemele calității-model pentru asigurarea calității în proiectare, dezvoltare, producție, instalare și servicii asociate’’, prevede cerințele referitoare la sistemul calității care sunt aplicabile atunci când trebuie demonstrată aptitudinea furnizorului de a proiecta și realiza un produs. Cerințele specificate vizează, în primul rând, satisfacerea clientului, prin prevenirea neconformităților în fiecare etapă, începând cu proiectarea și până la asigurarea serviciilor asociate în utilizarea produsului.

Acest standard este aplicabil în următoarele situații:

există cerințe referitoare la proiectare, iar cele privind produsul sunt formulate, în principal, în termenii rezultatelor sau este necesară stabilirea acestor cerințe;

încrederea privind conformitatea produsului poate fi obținută printr-o demonstrare corespunzătoare a aptitudinii furnizorului în ceea ce privește proiectarea, dezvoltarea, producția, instalarea și serviciile asociate.

Standardul ISO 9002, ,,Sistemele calității-model pentru asigurarea calității în producție, instalare și servicii asociate’’, prevede cerințele referitoare la sistemul calității care sunt aplicabile atunci când trebuie demonstrată aptitudinea unei întreprinderi de a furniza un produs conform unui proiect stabilit. Cerințele specificate vizează, în primul rând, satisfacerea clientului prin prevenirea neconformităților în producție, instalare și servicii asociate.

Acest standard este aplicabil în următoarele situații:

cerințele specificate pentru un produs sunt exprimate în termenii proiectului sau ai specificației stabilite;

încrederea privind conformitatea produsului poate fi obținută printr-o demonstrare corespunzătoare a aptitudinii furnizorului în ceea ce privește producția, instalarea și serviciile asociate.

Standardul ISO 9003, ,,Sistemele calității-model pentru asigurarea calității în inspecție și încercările finale’’, prevede cerințele referitoare la sistemul calității care sunt aplicabile atunci când contractul cere demonstrarea aptitudinii furnizorului de a detecta toate neconformitățile produsului în timpul inspecției și încercărilor finale.

Acest standard este aplicabil în situația următoare:

conformitatea produsului cu cerințele specificate poate fi dovedită printr-o demonstrare corespunzătoare a aptitudinii furnizorului, în ceea ce privește inspecția și încercările finale ale produsului finit.

4.2.8 Standardizarea la nivel european

Organismele europene de standardizare sunt:

[NUME_REDACTAT] de Standardizare (CEN);

[NUME_REDACTAT] de Standardizare în Electrotehnică (CENELEC);

[NUME_REDACTAT] de Standardizare în Telecomunicații (ETSI).

Organismele naționale de standardizare din mai multe țări, printre care și România, au fost acceptate ca membri afiliați ai organismelor menționate. Ele au dreptul să participe ca observatori la lucrările lor și, de asemenea, pot prelua standardele europene ca standarde naționale.

Principalele obiective urmărite de organismele europene de standardizare sunt:

programarea, finanțarea și organizarea activității de standardizare în domeniile lor specifice;

furnizarea de proiecte de standarde europene organismelor naționale de standardizare pentru anchetă publică și vot, conform regulilor siatemului;

promovarea standardizării europene în domeniile lor specifice.

Aceste organisme elaborează standarde propriu-zise, standardele europene EN și alte documente de standardizare.

Regulamentul CEN/CENELEC asigură prioritate standardizării europene, față de cea națională, prin:

obligativitatea preluării – în principiu, fiecare standard european trebuie preluat ca standard național de membrii CEN/CENELEC;

obligativitatea sistării – în timpul elaborării unui standard european nu poate fi definitivat nici un proiect de standard național referitor la aceleași aspecte;

hotărârea majorității – adoptarea standardelor europene se realizază, în principiu, prin consens, dar poate fi luată în considerație și hotărârea majorității;

obligativitatea retragerii – standardele naționale care vin în contradicție cu cele europene trebuie retrase.

Comisia UE, împreună cu organismele de standardizare naționale și europene, este preocupată în prezent de sporirea eficienței procesului de standardizare, pentru a răspunde mai bine cererii, în continuă creștere, de standarde europene.