Strategii Nationale în Procesul Reformei Postsocialiste

=== final ===

STRATEGII NAȚIONALE ÎN PROCESUL REFORMEI POST-SOCIALISTE

CUPRINS

Capitolul 1. Tranziția post-socialistă

Capitolul 2. Reformele post-socialiste în Europa

2.1 Demararea procesului reformei post-socialiste

2.2 Modelul polonez

2.3 Modelul din Ungaria

2.4 Varianta W – adoptată de marea majoritatea a statelor CSI

Capitolul 3. Procesul tranziției în fostele statele socialiste

Capitolul 4. Studiu de caz

Concluzii

Bibliografie

Anexe

INTRODUCERE

Reforma post-socialistă a presupus anumite dimensiuni specifice, datorate în special necesității înlocuirii sistemului ce se baza pe o proprietate colectivă, cu un sistem ce avea la bază proprietatea privată. Acest proces nu a reprezentat un fenomen izolat, el reflectându-se la nivelul tuturor foste state comuniste europene, aproape simultan. În acest context, reformele post-socialiste au fost aplicate „din mers”, principiile teoretice fiind deseori urmate de cele practice și destul de frecvent infirmate de evoluțiile următoare

Principala caracteristică a statelor socialiste în cadrul cărora a existat o economie de tip centralizat a avut în vedere utilizarea așa numitului „plan operativ”, ce consta în intervenția de tip direct a guvernului, în vederea asigurării aplicării diverselor prevederi ce urmăreau obținerea unor producții fizice și producții valorice, având la bază mixul intrărilor ce era prevăzut în cadrul unui plan. Evoluția diverselor reforme post-socialiste ar fi trebuie să genereze o dezvoltare a oportunităților de prospesperitate inviduală (urmare a libertății economice), în paralel cu asumarea „libertății de a pierde”.

Din păcate însă, atât tranziția cât și procesul reformelor post-socialiste în cadrul statelor est-europene și central europene s-au dovedit a fi total diferite comparativ cu alte state, motivele fiind diverse, respectiv cuprinderea simultană a sectoarelor economic, social și politic, cu depășirea procesului de democratizarea vieții politice. Procesul reformelor post-socialiste s-a derulat pe trei direcții principale, respectiv stabilizarea macro-economiei, liberalizarea micro-economică și transformarea instituțiilor fundamentale ale statului.

În domeniul stabilizării macro-economiei s-au remarcat politicile monetare și valutare, politicile veniturilor, ca și politicile fiscale, ce la rândul lor au fost supuse unor procese reformatoare. Liberalizarea micro-economiei a presupus o înlăturare a restricțiilor instituite în derularea unei activități economice, clarificarea contextului comercial și a noțiunilor referitoare la dreptul proprietății, formarea, ca și funcționarea diverselor societăți comerciale, dar și eliminarea subvențiilor și a controlului prețului și controlului valutar, cu liberalizarea comerțului exterior.

La nivelul instituțiilor fundamentale s-a remarcat procesul transformării proprietății de stat, diversele reforme fiscale, formarea burselor de valori și a instituțiilor de intermedieri financiare, toate modificările instituționale sesizate în cadrul procesului reformei post-socialiste suprapunânu-se unor modificări masive aplicate prețurilor relative, dar și tiparului aferent comerțului exterior, ceea ce în timp au generat transformări majore și în domeniul conținutului producției.

În domeniul instituțional, ca și în cel dedicat prețurilor și implicit produselor s-a constatat o diferență uriașă între contextul aferent economiei post-socialiste anterior refornelor și contextul final aferent procesului tranziției. În domeniul strategiilor de reformă, acestea au vizat conținul, succesiunea, dar și viteza reformelor ce s-au impus în vederea realizării procesului de tranziție. Astfel, prin adoptarea unei strategii reformative de dimensiuni mari, în paralel cu diverse politici specifici, un stat aflat în perioada de tranziție post-socialistă s-a văzut pus în situația de a lua în considerare nu doar diversele circumstanțe economice caracteristice, ci și numeroasele constrîngeri politice apărute ulterior.

Conform rapoartelor ce au fost date publicității de specialiști, în statele ce au fost liberalizate și implicit stabilizate la un alt nivel (mai ridicat), nivelul producției nu a scăzut foarte dramatic, ulterior el revenindu-și destul de ușor.

Este bine cunoscut faptul că scopul reformelor, pe termen scurt, este acela de a restructura economiile ce se află în tranziție, astfel încât în condiții reduse ale nevoii de restructurare, s-ar impune salarii flexibile și inclusiv o mare mobilitate a capitalului și a muncii, ceea ce nu ar atrage o diminuare a producției. Cum însă necesitatea restructurării era una deosebită, iar mobilitatea resurselor s-a dovedit a fi destul de limitată, s-au impus costuri dedicate șomajului (intrat într-un ritm ascendent). Numeroasele dificultăți majore, ce au fost generate de procesele reformatoare post-socialiste, au reușit să modifice considerabil coordonatele societății actuale, cele mai grav afectate fiind profilul demografic, distribuția socială aferentă bunăstării, fluxurile migratorii, starea sănătății populației, etc.

Ca o consecință directă s-a constatat degradarea accentuată a calității vieții pentru un procent important al populației (situat în intervalul 35%–40%), în principal pe fondul dezvoltării nivelului aspirațional, generat de intensificarea diverselor influențe ale situlurilor de viață din statele puternic dezvoltate.

Strategia națională dedicată reformei post-socialiste a fost privită ca fiind un rezultat al confruntării libere și constructive a diverselor opinii formulate de către experți ai Executivului, cei desemnați de diversele partide de pe scena politică post-decembristă, experții sindicatelor și ai patronatelor, experții asociațiilor profesionale și ai organizațiilor non-guvernamentale, ca și specialiștii din diversele domenii ale sectorului economic.

Principalul obiectiv ce a fost urmărit a constat în generarea unei economii funcționale, care să fie compatibilă nu doar cu principiile și mecanismele existente la nivelul Uniunii Europene, ci și cu politicile și implicit instituțiile acesteia.

Atât pe termen scurt, cât și pe termen mediu și implicit lung, evoluția reală caracteristică economiei românești s-a dovedit a fi limitată de tendința de adâncire a decalajelor înregistrate, atât la nivelul standardelor de viață, cât și la nivelul productivității, comparativ cu restul statelor socialiste, atenuarea, ca și eliminarea treptată a acestora dovedindu-se a fi obiective destul de dificil de atins în primul deceniu de reformă post-socialistă.

Prezenta lucrare, denumită „Strategii naționale în procesul reformei post-socialiste” este structurată pe patru capitole, trei dedicate noțiunilor teoretice și unul studiului de caz, studiu ce a urmărit prezentarea strategiei naționale a României în cadrul procesului reformei post-socialiste, cu evidențierea efectelor pozitive, ca și a celor negative.

În cadrul primului capitol, „Tranziția post-socialistă” s-a realizat o prezentare generală a procesului de tranziție semnalat la nivelul fostelor state socialiste din zona est și central europeană, capitolul al doilea fiind dedicat reformelor post-socialiste realizate în Europa după căderea regimului comunist.

În cadrul acestui capitol s-a avut în vedere prezentarea „momentului zero” al procesului reformei post-socialiste, ulterior realizându-se o prezentare a modelului polonez, a modelului unguresc, ca și a variantei W, variantă adoptată de marea majoritate a statelor.

Capitolul al treilea al acestei lucrări este dedicat analizei procesului de tranziție din fostele state socialiste, după care s-a realizat trecerea la studiul de caz, dedicat României. Lucrarea se încheie cu capitolul dedicat concluziilor, în care sunt enumerate ideile esențiale ce s-au desprins pe parcursul realizării cercetări prezente.

CAPITOLUL 1. TRANZIȚIA POST-SOCIALISTĂ

La nivelul Europei Centrale și a Europei de Est s-a constatat că tranziția post-socialistă a presupus anumite dimensiuni specifice, datorate în special necesității înlocuirii sistemului ce se baza pe o proprietate colectivă cu un sistem ce avea la bază proprietatea privată. Acest proces nu a reprezentat un fenomen izolat, el reflectându-se la nivelul tuturor foste state comuniste europene, aproape simultan.

În acest context, reformele post-socialiste au fost aplicate „din mers”, principiile teoretice fiind deseori urmate de cele practice și destul de frecvent infirmate de evoluțiile următoare. De altfel, statele poziționate în centrul și în estul Europei au traversat, după finalul celui de-al Doilea Război Mondial, două experiențe destul de complexe, respectiv :

O tranziție de la o societate de tip democratică, ce se baza pe o economie de piață, la o societate de tip totalitar, în cadrul căreia economia avea un caracter super-centralizat

Tranziția în sensul invers, respectiv de trecere de la o societate de tip totalitar la o societate democratică

Aceste două tranziții, chiar dacă au fost, prin natura efectelor (modificarea sistemelor politice, a sistemelor economice, a sistemelor sociale) asemănătoare, ele fiind însă diametral opuse în ceea ce privește direcția de aplicare, au fost urmare de numeroase transformări ce:

Au generat efecte multiple în toate domeniilor

Au produs o serie de șocuri în cadrul societăților, dar și la nivelul indivizilor

Statele europene centrale și cele estice au fost implicate cu brutalitate în cadrul primei tranziții menționate anterior, aceasta derulându-se pe durata a două decenii, pe parcursul cărora au fost promovate gradual și ulterior generalizate, metodele conducerii economice totalitariste.

Ca și model, această tradiție a urmat exemplul tranziției ce fusese realizată de către U.R.S.S. în perioada dintre cele două Războaie Mondiale, cu implicarea unor elemente de conjunctură, respectiv :

Accesul facil la diversele resurse energetice și de materii prime

Diferențe insesizabile între nivelele tehnologice existente atât în statele cu o economie de piață, cât și în statele cu economii centralizate

În ceea ce privește a doua tranziție prin care au trecut statele europene estice și cele din Europa Centrală, aceasta a fost generată de numeroasele eșecuri ale modelului economic socialist, principalele sale elemente definitorii fiind reprezentate de :

Nivelul diminuat al tehnologiilor disponibile, comparativ cu cel corespunzător statelor în cadrul cărora a funcționat o adevărată economie de piață

O limitare a nivelului resurselor energetice și a resurselor materiilor prime, în paralel cu reducerea accesului la acestea

Comparativ cu primul proces tranzitiv, tranziția post-socialistă este caracterizată de numeroase trăsături ce au generat diverse efecte negative, pe termen lung, cele mai importante dintre acestea fiind :

O lipsă a experienței în domeniul procesului tranziției post-socialiste

O lipsă a existenței modelelor de referință

Absența diverselor teorii ce au fost verificate în cadru practic, în vederea trecerii de la o economie de tip centralizat la o economie de piață

Existența elementelor de tip conjunctural, insuficiența mijloacelor financiare fiind primordială în acest caz

Principala caracteristică a statelor socialiste în cadrul cărora a existat o economie de tip centralizat a avut în vedere utilizarea așa numitului „plan operativ”, ce consta în intervenția de tip direct a guvernului, în vederea asigurării aplicării diverselor prevederi ce urmăreau obținerea unor producții fizice și producții valorice, având la bază mixul intrărilor ce era prevăzut în cadrul unui plan.

În timp, această economie bazată pe plan a generat numeroase probleme de natură structurală, respectiv:

O deformare de tip cvasi-general a prețurilor

O alocare a resurselor pe criterii administrative, ignorându-se avantajele comparative, aspect care în timp a dus la producerea a numeroase dezechilibre interne, dar și externe

Poziționarea, atât a consumatorilor, cât și a producătorlor, într-o stare de dezechilibru macro-economic, ceea ce a generat :

Lipsa diverselor produse

Semnalarea apariției pieței negre

Existența unor stocuri de produse nerentabile

Lipsa unor stimulente la nivel micro-economic

Risipă de resurse masivă

O anume rigiditate a pieței muncii, care în absența unei piețe de capital au dus la imposibilitatea reorientății alocării diverselor resurse în economie și implicit la o încetinire a schimburilor

Investiții insuficiente

O rigiditate la nivel instituțional

O lipsă a concurenței interne, dar și externe

Inexistența unor stimulente

O încetinire a progresului tehnologic

O diminuare a creșterii productivității

Tentativele de reformarea sistemului economic de tip socialist au fost semnalate încă din perioada anilor 60, când diverse state europene estice au identificat numeroasele neajunsuri ce erau generate de centralizarea economică prin plan, ca și de controlul centralizat și implicit izolarea de restul statelor civilizate.

Iar primele tentative de introducerea unor elemente ale economiei de piață și impliciti a unor mecanisme economice moderne au fost remarcate în Polonia, ca și în Unguaria. Din păcate însă acestea nu au reușit să modifice principiile de bază ale economiei socialiste, respectiv planificarea și tipul societății.

Ulterior, în state precum Iugoslavia sau Ungaria s-a realizat un transfer al competențelor de la „centru” spre autoritățile locale sau diverse întreprinderi, așa numitele „directive de plan” fiind mult diminuate, ceea ce a dus la încurajarea unor întreprinderi în vederea aplicării unei strategii mult mai flexibile a producției și implicit o adaptabilitate mai mare la diversele cerințe ale pieței.

În țara noastră, din păcate pentru sistemul economic, nu au existat nici un fel de tentative de acest gen, motiv pentru care evoluția economică ulterioară perioadei socialiste s-a dovedit a fi deosebit de greoaie.

Diversitatea rezultatelor destul de limitate ale numeroaselor experimente realizate în domeniul „socialismului de piață”, ca și ascensiunea dezechilibrelor macro-economice au fost principalele motive pentru care, după anul 1989, statele europene estice și centrale au declanșat reformele fundamentale post-socialiste, acestea manifestându-se atât la nivel economic, cât și la nivelul sistemului politic.

Implementarea în cadrul statelor est-europene a diverselor măsuri reformatoare, ulterior renunțării la economia socialistă, nu a generat declanșarea mecanismelor de tip „auto-regulatoare” pieței, constatându-se riscul apariției așa zisului „capitalism fără profit” ori a „socialismului fără planificare”.

Evoluția diverselor reforme post-socialiste ar fi trebuie să genereze o dezvoltare a oportunităților de prospesperitate inviduală (urmare a libertății economice), în paralel cu asumarea „libertății de a pierde”.

Din păcate însă, atât tranziția cât și procesul reformelor post-socialiste în cadrul statelor est-europene și central europene s-au dovedit a fi total diferite comparativ cu alte state, motivele fiind diverse :

Au cuprins în același timp sectorul economic, cel politic, ca și sectorul social

Au depășit cu mult simpla reducerea sectorului de stat aferent economiei

Au depășit procesul de democratizare al vieții politice

În ceea ce privește procesul reformelor post-socialiste, acesta s-a derulat pe trei direcții principale, respectiv :

O stabilizare a macro-economiei – realizată prin

Diverse politici monetare și valutare

Politici ale veniturilor

Politici fiscale – supuse de asemenea unor procese reformatoare

O liberalizare de tip micro-economic, ce a precupus :

Înlăturarea restricțiilor instituite în derularea unei activități economice

Clarificarea contextului comercial

Clarificarea noțiunilor referitoare la dreptul proprietății

Formarea, ca și funcționarea diverselor societăți comerciale

Eliminarea subvențiilor

Eliminarea controlului prețului și a controlului valutar

Liberalizarea comerțului exterior

Diverse transformări realizate la nivelul instituțiilor fundamentale :

Procesul transformării proprietății de stat

Reformele fiscale

Formarea burselor de valori

Formarea instituțiilor de intermedieri financiare

Etc

Liberalizarea la nivel micro-economic, ca și restructurarea la nivel instituțional reprezintă părți esențiale din cadrul așa numitei „transformări sistemice”, vitale în procesul funcționabilității economiei de piață.

Necesitatea acestei transformări s-a impus în cadrul statelor est-europene și central-europene în principal datorită :

Diverselor modificări semnalate la nivelul sistemului politic – prin trecerea la actualul sistem democratic

Crizei fără precendent manifestate la nivelul sistemul economiilor de tip socialist, cu planificare centralizată

CAPITOLUL 2. REFORMELE POST-SOCIALISTE ÎN EUROPA

Demararea procesului reformei post-socialiste

Așa cum deja s-a precizat, reformarea post-socialistă în statele est-europene, ca și în fosta U.R.S.S. s-au dovedit a fi fundamentale, acestea implicând diverse modificări majore în domeniul :

Instituțional

Guvernamental

Al formelor de proprietate

Legislativ

Comportamentelor interpersonale

Etc

Toate modificările instituționale sesizate în cadrul procesului reformei post-socialiste s-au suprapus unor modificări masive aplicate prețurilor relative, dar și tiparului aferent comerțului exterior, ceea ce în timp au dus la apariția unor transformări majore și în domeniul conținutului producției.

În domeniul instituțional, ca și în cel dedicat prețurilor și implicit produselor s-a constatat o diferență uriașă între contextul aferent economiei post-socialiste anterior refornelor și contextul final aferent procesului tranziției.

În domeniul strategiilor de reformă, acestea au vizat conținul, succesiunea, dar și viteza reformelor ce s-au impus în vederea realizării procesului de tranziție. Astfel, prin adoptarea unei strategii reformative de dimensiuni mari, în paralel cu diverse politici specifici, un stat aflat în perioada de tranziție post-socialistă s-a văzut pus în situația de a lua în considerare nu doar diversele circumstanțe economice caracteristice, ci și numeroasele constrîngeri politice apărute ulterior.

De regulă, strategiile reformative includ mai multe componente majore, respectiv :

O micro-liberalizare – ce vizează în principal prețurile, ca și comerțul

O macro-stabilizare – ce vizează inflația, datoria externă, dar și finanțele publice

Diverse schimbări de natură structurală – precum comerțul internațional, ca și privatizarea

Instituții ale economiei de piață – coduri comerciale, dreptul de proprietate, sectorul dedicat pieței de capital, sectorul dedicat pieței financiare

Asistență externă

Micro-liberalizarea, macro-stabilizarea, schimbările structurale, ca și instituțiile economieie de piață au reprezentat elemente definitorii în cadrul fiecărui pachet reformativ, obiectivele privind eliminarea șomajului, ca și ale subvențiilor dedicate familiilor impunând remodelarea sistemului protecției sociale.

Cu excepția fostei Republici Democrate Germania, a Poloniei și Bulgariei, asistența de tip extern a fost una destul de nesemnificativă, impactul acesteia fiind, de asemenea limitat.

Circumstanțele comune moștenite au dominat în fostele state socialiste atât politicile de reformă cât și procesul de tranziție, acestea prezentând diverse similarități. Iar ca urmare a variațiilor înregistrate în cadrul circumstanțelor tipice moștenite ale fiecărui stat, s-a reușit influențarea alegerii strategiilor de reformă, ca și a politicilor de tip specific.

Cele mai multe similarități au fost înregistrate atât în domeniul microliberalizării, cât și în cel al modificărilor structurale majore, dintre care merită amintite privarizarea și respectiv procesul de reorientare a comerțului exterior. Demn de semnalat este faptul că diferențele cele mai mari au fost semnalate în cadrul domeniului politicii macro-economice, acestea diminuându-se treptat, spre finalul anilor 90.

În cadrul procesului reformei post-socialiste pot fi distinse următoarele strategii :

Strategia terapiei de șoc

Strategia ajustărilor rapide

Strategia schimbărilor graduale

Strategia terapiei prin șoc a fost pusă cu adevărat în aplicare numai în fosta RDG și în ciuda potențialului realocării rapide a resurselor, aceasta s-a dovedit a fi, atât pe termen scurt, cât și pe termen mediu, mult prea costisitoare.

În ceea ce privește strategia schimbărilor graduale, acesta fusese experimentată cu succes, la finele anilor 70, în China, dar în condițiile existente în statele fost-socialiste, s-a optat pentru formula strategiei ajustărilor rapide.

Astfel, câteva state precum Ungaria, Polonia, Estonia, Republica Cehă, Slovenia, Slovacia și Croația au adoptat varianta „strong” a acestei strategii de reformă, o parte din restul statelor fost-socialiste (printre care se numără și Ucraina și Rusia) adoptând varianta „Weak”, în primii ani de la demararea procesului de tranziție remarcându-se diferențe substanțiale între cele două opțiuni alese.

Marea majoritate a fostelor state baltice, ca și unele state din Europa Centrală au adoptat așa numita „varianta S”, cel mai bine definită de fostul prim-ministru ceh, Vaclav Klaus :

Reformele în cadrul statelor post-comuniste reprezintă rezultatul diverselor procese sociale și a proceselor complexe, notiv pentru care acestea nu pot să fie anterior plănuite nici de către o organizație, nici de către o persoană

În privința rolului ajutorului extern acesta este unul de tip marginal

Este inevitabil producerea șocului economic

Pentru impunerea unei politici macro-economice restrictive, se impun diverse acțiuni dramatice în vederea liberalizării prețurilor și a comerțului exterior, ca și pentru punerea bazelor procesului de privatizare

Politica macro-economică de tip restrictiv trebuie să fie susținută

Se impune depășirea șocului generat de o liberalizare a prețurilor

În vederea realizării restructurării economiei se impune privatizarea de proporții

Costurile acestei transformări se impune a fi împărtășite de toată populația

O transformare de succes implică o deschidere a piețelor pentru toate bunurile străine, ca și o liberă circulație atât a oamenilor, cât și a ideilor

Pentru o transformare de succes este nevoie și de politicieni de succes

Demn de menționat este faptul că ulterior au fost semnalate alte numeroase procese reformatoare în baza cărora s-ar putea impune o modificare radicală a acestor formulări-axiome.

În procesul alegerii reformelor s-a constatat o limitare atât în domeniul politicilor cât și al instituților, generată de intenția imitării ori a reproducerii diverselor soluții ce fuseseră deja consacrate în cadrul economiilor aferente piețelor capitaliste.

În plus, reformatorii au avut deseori planuri de acțiune pregătite în vederea atingerii diverselor scopuri, acestea dovedindu-și eficiența în ciuda faptului că uneori atât orarele, cât și etapele ori metodele de implementare au suferit modificări radicale, pe fondul unor presiuni politice.

În domeniul ajutorului extern, rolul marginal al acestuia a fost generat deseori de dimensiunea economică a unui stat, multe dintre statele fostei Uniuni Sovietice, ca și state din cadrul Europei Centrale reușind, prin intermediul PPP (puterea de cumpărare) și a ratei de schimb să ajungă la un PIB de peste 3000 de miliarde de dolari în preajma reformelor.

În aceste condiții și investițiile necesare restructurării unei economii s-au impus a fi unele deosebite, în condițiile în care resursele ce au fost puse la dispoziție de către Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional ori BERD pentru statele aflate în perioada de tranziție au fost destul de reduse, acestea putând fi oferite numai pe baza unor criterii strict comerciale, respectiv dependente de condițiile de performanță ce nu pot fi atinse atât de ușor în perioadele de tranziție

Singura excepție a reprezentat-o fosta Republică Democrată Germană, care a primit transferuri deosebite de fonduri, raportate la PIB-ul său, acestea fiind mai mari de câteva ori decât valoarea cumulată a tuturor ajutoarelor ce au fost acordate statelor aflate în proces de tranziție.

Procesul transformării post-socialiste a demarat în primele două state Phare, respectiv în Polonia și Ungaria, strategiilor privind reconstrucția economiilor de tip centralizat delimitându-se în două mari direcții, respectiv :

Strategia terapiei de șoc (inspirație liberală) – este considerată ca fiind o soluție pe termen scurt – prețuri distorsionate, inflație, etc. Urmărește planificarea diminuării la maxim a intervenționalismului, bazându-se pe potențialul deosebit al piețelor libere

Strategia graduală ( teoria neo-instituționalistă) – include punerea în aplicare a programului dezvoltării economice, prin supralicitarea capacității guvernului de proiectare deliberată. Urmărește reinserția cât mai eficientă a unui stat în cadrul economiei, prin accentuarea incapacității piețelor de a genera stabilitate și prosperitate, cu favorizarea „dirijismului” în vederea controlării derapajelor

2.2 Modelul polonez

În Polonia, în cursul anului 1989 situația economică era una catastrofală, în ciuda faptului că cea politică a fost delimitată ca urmare a acordurilor Mesei Rotunde, ce se încheiaseră între guvernul comunist și sindicatul solidarității (7 aprilie 1989). Din punct de vedere economic se luase decizia asigurării unei transformări instituționale, în paralel cu o redirecționare a investițiilor înspre sectoarele sociale.

În condițiile în care controlul prețurilor și inflația coexistau, nu s-a luat decizia implementării nici unei politici de natură macro-economică, inflația tinzând spre hiper-inflație din cauza :

Deficitului bugetar foarte mare – datorat atât subvențiilor aflate în creștere și lejerității fiscale, cât și negocierilor existente între diversele întreprinderi de stat și unele autorități în vederea obținerii unor scutiri de la taxe

Datoriei externe foarte mari

Deficitului de cont curent

Creșterilor veniturilor în absența creșterilor ofertei

În aceste condiții, la data de 1 ianuarie a anului 1990, noua clasă politică a luat decizia instaurării unei terapii de șoc, în vederea:

Opririi hiper-inflației

Stopării deficitului bugetar

Inițierii unor reforme de tip structural

În cadrul „terapiei de șoc” inițiate au fost luate o serie de măsuri, precum :

Liberalizarea prețurilor, în paralel cu o reducere a subvențiilor

O echilibrare a bugetului guvernamental – realizată printr-o creștere a impozitelor

Instaurarea unei politici monetare restrictive – realizată printr-o creștere a ratei dobânzilor la Banca Centrală

Instaurarea unei politici de venituri – principalul scop urmărit fiin acela de a stopa creșterea galopantă a inflației

Liberalizarea în domeniul comerțului exterior, realizată prin :

Acordarea către toate întreprinderile a permisiunii de a face comerț exterior

Eliminarea obligativității privind atât licențe de export, cât și licențele de import

Prin aceste măsuri s-a avut în vedere definirea programului de stabilizare, prin combinarea restricțiilor monetare și a celor fiscale cu diverse „artificii” financiare, în paralel fiind introduse și diverse măsuri structurale al căror principal scop îl reprezenta definirea unei economii de piață de tip privat, respectiv:

Lansarea privatizării, în paralel cu desființarea fostelor așa numite „monopoluri de stat”

Generarea unui mediu de piață propice, prin intermediul:

Unei reforme aplicate sectorului financiar și a sectorului bancar

Unei reforme fiscale 

Dezvoltarea sistemului securității sociale – ce trebuia să ia locul vechiului sistem, în paralel cu amortizarea impactului generat de diversele măsuri de austeritate, ca și de transformările structurale

Înființarea politicii industriale – în vederea identificării diverselor activități ce erau considerate viabile în cadrul industriilor ce erau incluse în planul restructurării

În aceste condiții s-a înregistrat o creștere a inflației de la valoarea de 251% înregistrată în anul 1989, la valoarea de 585% în cursul anului 1990, iar deficitul bugetar a continuat să fie finanțat prin metoda tipăririi banilor de Banca Națională.

Dacă în cursul anului 1989, cel puțin la nivel declarativ, în Polonia nu exista șomaj, un an mai târziu, în urma închiderii numeroaselor întreprinderi ce au fost considerate ca fiind neperformante, s-a înregistrat o cotă a șomajului de 6,3% (1.1 milioane de oameni), valoare ce aproape s-a dublat în anul 1991, ajungând la 11,8 %.

Măsurile reformatoare post-socialiste i-a afectat cel mai mult pe polonezii care lucrau la stat, pe muncitorii necalificați, dar și pe agricultori.

Cu toate acestea, într-un timp relativ scurt, împreună cu Fondul Monetar Internațional, Polonia reușește să elaboreze un plan de redresare ce avea în vedere :

Scoaterea prețurilor de sub controlul statului

Stabilirea de către piață a prețurilor

O depreciere a zlotului până la o valoare apropiată de ce a nivelului înregistrat pe piața neagră

O creștere considerabilă a taxelor

O limitare a creșterilor salariale

O relaxare a restricțiilor de plată

O relaxare a restricțiilor comerciale

Diminuarea cheltuielilor guvernamentale

O limitare a expansiunii monetare, dar și fiscale

O limitare a expansiunii creditului

Prin aceste măsuri s-a reușit reducerea inflației, stabilizarea zlotului, în anul 1991 prețurile înregistrând o creștere de 70%, un an mai târziu procentul scăzând la 43 %.

Trebuie amintit și faptul că în anul 1989, în dorința obținerii unei convertibilități a monedei naționale pe plan extern și implicit în vederea îmbunătățirii comerțului, s-a luat decizia deprecierii zlotului, acest proces fiind realizat de nu mai puțin de 12 ori. Ulterior, în data de 1 ianuarie 1990 s-a impus o nouă depreciere în valoare de 32 %, un USD putând fi achiționat cu 9.500 de zloți.

Polonia, în care s-a implementat „varianta S”, este considerată ca țara în care tranziția a avut cel mai mare succes, PIB-ul acestea fiind în anul 1999 cu ¼ mai mare comparativ cu momentul declanșării procesului reformator, respectiv anul 1989.

După o diminuare economică de 15% în anii 1990 și respectiv 1991, au urmat creșteri anuale de aproximativ economia 5%.

Modelul polonez a inclus:

O liberalizare completă a sectorului privat, acesta intrând în absolut toate domeniile economice, în perioada cuprinsă în intervalul ianuarie 1989 – 1 ianuarie 1990

Adoptarea de către noua conducere a codului comercial folosit înaintea anului 1939

O abolire a tuturor organizațiilor comuniste ce funcționau în cadrul diverselor intreprinderi de stat și care le generau sindicatelor o putere deosebită

Liberalizarea în regim exponențial a prețurilor – în anul 1989 s-au înregistrat creșteri de la valoarea de 25% la o valoare de 90 %

Introducerea diverselor constrîngeri bugetare deosebit de drastice pentru toate întreprinderile de stat

O reducere bruscă a inflației, cu ajutorul diverselor politici monetare, fiscale și salariale

Strategia poloneză a fost implementată gradual în diverse domenii, remarcându-se:

Diminuarea, pe parcursul a zece ani, reducerea inflației până la nivelul de 1% / lună

Limitarea privatizărilor în masă numai la nivelul întreprinderilor mici

Creșterea deosebită a pensiilor, în raport cu salariile acordate

Menținerea deficitelor bugetare la un nivel semnificativ

Printre punctele forte ale acestei strategii pot fi menționate :

Obținerea unor prețuri la valoare mondială pentru toate bunurile comercializare

Diversele constrângeri financiare impuse întreprinderilor de stat, ceea ce le-a determinat să renunțe destul de rapid atât la excesul capitalului fizic, cât și la el de muncă

Menținerea nivelului minim de toleranță la nivelul guvernării corporative

Dezvoltarea în ritm rapid a sectorului privat

În ceea ce privește punctele slabe, se pot menționa :

O restructurare inadecvată atât în domeniul serviciilor publice, cât și în cel al finanțelor publice

Limitarea creșterii economiilor interne

Limitarea creșterii investițiilor

2.3 Modelul din Ungaria

În cadrul procesului de tranziție din Ungaria, un rol important a fost jucat de către strategiile de tip interactiv implementate de opoziție, dar și de către elita conducătoare, acestea generând o adevărată competiție între acestea și creând, pe lângă noi reguli, și noi instituții politice.

Demn de semnalat este faptul că anterior anului 1989, mai mulți reprezentanți ai intelectualilor maghiari au susținut ideea unei auto-limitări a autorităților, deseori lansând diverse provocări partidului comunist, cu îndemnul respectării drepturilor omului, dar și al limitării activității statului la condițiile prevăzute de legislație, cu oferirea unor drepturi egale micilor proprietăți de tip privat.

În acest context, pe fondul solicitărilor venite din partea opoziției, ce includeau nu doar limitarea diverselor responsabilități ale statului, ci și o împărțire a puterii, și având în vedere precedentul revoluției din anul 1956, elita conducătoare și-a limitat influența, cu atât mai mult cu cât începând din anul 1988 s-a semnalat și prezența unei crize economice pe teritoriul statului.

Pe fondul temei transformării crizei economice într-o criză socială, dar și a presiunii crescânde manifestate din partea societății ce era din ce în ce mai nemulțumite, în condițiile unei deteriorări economice accentuate, s-a conturat tot mai pregnant ideea asocierii economiei de criză cu socialismul de stat, în condițiile în care se prognostica și declanșarea inflației și inclusiv a noțiunii de șomaj.

Liderii opoziției maghiare erau în căutarea unor soluții de compromis, vizându-se în principal :

O limitare a puterii partidului comunist

Legalizarea dreptului societății maghiare de a-și forma organizații autonome reprezentative proprii

Instituționalizarea dreptului societății maghiare de a-și forma organizații autonome reprezentative proprii

La rândul lor, în intenția de a obține din partea societății maghiare tot sprijinul necesar pentru o schimbare economică radicală, liderii maghiari au luat în calcul ideea dialogului, a cooperării cu societatea, ca și posibilitatea producerii unei schimbări la nivel instituțional.

În ciuda faptului că s-au conturat câteva programe instituționale în acest sens, reformatorii maghiari nu s-au bucurat de o suficientă putere politică, situație în care s-a optat pentru varianta strategiei competiției electorale, condiție în care s-a ajuns la masa negocierilor între reprezentanții liderilor comuniști și cei democrați.

Așa se face faptul că în doar zece luni maghiarii au reușit să facă trecerea de la o politică de compromis la una a competiției electorale. La finele lunii martie a anului 1989, mai multe organizații independente au pus bazele așa numitei Mese Rotunde (EKA), moment în care s-au conturat și taberele de pe scena politică, respectiv alianța celor care își doreau realizarea unui compromis în cadrul opoziției și tabăara maghiarilor ce susțineau o restabilire a suveranității populare.

Ca urmare a presiunilor Mesei Rotunde, s-a luat decizia începerii negocierilor în vederea instituirii unor noi instituții politice democratice, al căror rezultat s-a materializat în organizarea alegerilor libere, ziua de 23 octombrie 1989 fiind considerată ca prima zi liberă de comunism în Ungaria.

Și în cazul Ungariei, modelul tranziției a fost sensibil asemănător celui polonez, fiind introduse cele cinci elemente reformatoare, a căror implementare s-a dovedit a fi treptată. În ciuda faptului că s-a acordat o mult mai mică importanță sindicatelor muncitorilor, legea falimentului aplicată în Ungaria este considerată ca fiind cea radicală din cadrul tuturor statelor Europei Centrale.

În ceea ce privește dezvoltarea sectorului intern privat, aceasta s-a realizat cu precădere în domeniul serviciilor (în detrimentul produselor industriale) creșterea exponențială fiind pusă pe seama ISD – Investiții Străine Directe.

În ceea ce privește stabilizarea Produsului Intern Brut, aceasta s-a realizat cu mai multă dificultate, comparativ cu Polonia, inconvenient pus pe seama datoriei externe (ce era destul de mare), ca și pe seama politicilor macro-economice, ce erau reduse, motiv pentru care creșterea s-a semnalat abia începând cu anul 1997.

Demn de semnalat este faptul că în Ungaria nu s-a semnalat o devalorizare semnificativă a monedei naționale, așa cum s-a întâmplat în restul statelor fost socialiste, fenomen ce s-a datorat :

Ratei de schimb valutar

Nivelului diminuat al rezervelor internaționale

Unei credibilități reduse la nivelul politicilor macro-economice

Atât în cazul Poloniei, cât și în cel al Bulgariei, ajutorul extern, fie și numai sub forma anulării fracționare a unor datorii, s-a dovedit a fi extrem de util, în domeniul câștigurilor sesizându-se :

O valoare redusă a câștigurilor pe termen scurt, rezultate din cadrul unei politici macro-economice lejere

O valoare ridicată a căștigurilor pe termen mediu și termen lung, ce au rezultat ca urmare a dezvoltării mediului macro-economic stabilizat

Singura excepție s-a constatat în Slovenia, statul în care reformele ce au urmat tranziției s-au dovedit a fi cele mai substanțiale din toate statele eupene centrale, în contextul unei crize inițiale destul de reduse. În această situație s-a impus necesitatea unei transformări treptate, începând cu anii 90.

Analizând experiențele tranzițiilor din statele foste socialiste, se poate concluziona că în urma adoptării unor strategii adecvate, creșterea economică poate fi reluată destul de repede, în condițiile unei dezvoltări a sectorului privat, în detrimentul restructurărilor unor întreprinderi de stat, fie acestea privatizare ori nu.

În ciuda faptului că, înițial, activitățile din domeniul privat erau derulate mai mult la nivel intern și se concentrau asupra serviciilor, cu trecerea timpul acestea au început să atragă un important procent al investițiilor străine directe, extinzându-se și asupra industriei de tip manifacturier.

În acest fel s-a reușit conturarea :

Utilității unei pre-existențe a regulilor și a instituțiilor – cod comercial, sindicate muncitorești, sistem legal

Importanței stabilizării de tip macro-economic, urmată de diverse constrângeri la nivel bugetar

Importanței liberalizării prețurilor

Importanței liberalizării comerțului

Importanței liberalizării circulației

2.4 Varianta W – adoptată de marea majoritatea a statelor CSI

În ceea ce privește Rusia, aceasta a înregistrat un adevărat eșec în cursul anului 1992, în încercarea de implementare a așa numitului „plan Gaidar”, ce viza :

O liberalizare a prețurilor

Liberalizarea comerțului

Liberalizarea importurilor

Timp de câțiva ani în Rusia s-a ajuns la o subminare a credibilității stategiei naționale prin barierele impuse importurilor, în paralel cu creditele subvenționate, toate aceste având ca efecte :

Diminuarea investițiilor de capital

Crearea oportunităților optime pentru dezvoltarea fraudei fiscale

O încetinire a procesului de restructurarea firmelor considerate cu tradiție pe plan național

Cu toate acestea, s-a reușit implementare reformei într-un format radical, fiind liberalizate extrem de rapid atât prețurile, cât și salariile, cu efecte directe asupra piețelor, care au intrat în proces de dezvoltare.

În paralel, a fost elaborat și implementat la scară largă și un program de privatizare, demararea acesteia înainte de liberalizarea completă (atât a prețurilor, cât și a dobânzilor, a ratei de schimb, a comerțului, etc) și de o înăsprire a contrângerilor din domeniul fiscal, încluzând și o reducere a inflației, fiind caracteristică strategiei reformatoare aplicate în Rusia, ca și în marea majoritate a statelor C.S.I. în perioada imediat următoare căderii blocului socialist.

Fenomenul de diminuare masivă a producției, ce s-a semnalat în cadrul diverselor economii ale statelor din Europa Centrală în perioada transformărilor din anii 90 este considerat ca fiind extrem de controversat, el fiind și la această oră studiat de către specialiști.

„Recesiunea transformațională”, așa cum a fost denumit acest fenomen de către cunoscutul Kornai Janos, pare a desemna raportul stabilit între diminuarea producției și modificarea sistemului economic, excluzând în acest fel politicile de tranziție pe seama cărora a fost pus inițial, acest fenomen.

Cunoscutul economist Joseph Stiglitz a elaborat o teorie conform căreia viteza de tranziție a statelor fost socialiste a fost o opțiune variabilă, cei care au optat pentru maximizarea acesteia generând ulterior un eșec deosebit.

Alți specialiști, printre care se numără și Stanisalw Gomulka, consideră că accelerarea tranziției în statele fost-socializate s-a datorat în principal condițiilor inițiale existente, pe fondul unei crize generalizate, ce cuprinsese atât domeniul economic, cât și domeniul instituțional și pe cel politic.

În ceea ce privește cauzele ce au generat diminuări considerabile ale producției în cadrul proceselor de reformă post-socialiste merită menționate :

Modificările masive și în același timp foarte rapide ale prețurilor relative – modificări realizate în condițiile unei mobilități destul de reduse în domeniul resurselor

O eliminare a cererii excesive în vederea creării pieței consumatorilor

Colapsul diverselor piețe ce s-au trezit captive în C.A.E.R.

Un colaps al industriei de armament

Colapsul investițiilor finanțare de către stat în infrastructură, în energie și în agricultură

În ceea ce privește prețurile relative, acestea au cunoscut modificări majore datorate în principal :

Unei liberalizări rapide

Liberalizării comerțului

Creșterii rapide a ratei dobânzilor

Devalorizării monetare

În faza inițială a tranziției, diversele creșteri economice ce s-au semnalat în cadrul statelor din Europa Centrală reprezentau nu o calitate a strategiilor reformatoare, ci condițiile crizei regăsite înaintea declanșării fenomenului de reformă, acestea fiind cele care au generat și colapsul în cadrul sistemului politic, militar și economic din fosta U.R.S.S., în Rusia semnalându-se de altfel o scădere dramatică a producției industriale încă din anul 1991.

Conform rapoartelor ce au fost date publicității de specialiști, în statele ce au fost liberalizate și implicit stabilizate la un alt nivel (mai ridicat), nivelul producției nu a scăzut foarte dramatic, ulterior el revenindu-și destul de ușor.

Este bine cunoscut faptul că scopul reformelor, pe termen scurt, este acela de a restructura economiile ce se află în tranziție, astfel încât în condiții reduse ale nevoii de restructurare, s-ar impune salarii flexibile și inclusiv o mare mobilitate a capitalului și a muncii, ceea ce nu ar atrage o diminuare a producției. Cum însă necesitatea restructurării era una deosebită, iar mobilitatea resurselor s-a dovedit a fi destul de limitată, s-au impus costuri dedicate șomajului (intrat într-un ritm ascendent).

Astfel, în vederea determinării unei creșteri economice și inclusiv pentru atragerea investițiilor, s-au impus anumite criterii mediului macro-economic, respectiv :

O rată a inflației plasată în intervalul 10-40%, cu posibilitatea diminuării sub 10 %, ca și a variației de 0 – 10 %

O reducere a deficitului bugetar, la nivelul situat sub valoarea de 3% din P.I.B.

O stabilizare a datoriei publice la un nivel sub valoarea de 60% din P.I.B.

O diminuarea a cheltuielilor guvernamentale de la 50 % – 60 % din P.I.B. (nivelul pre-tranziției) la valori incluse în intervalul 30 % – 40% din P.I.B.

O egalare a rezervelor oficiale în valură cu valoarea importurilor, respectiv valoarea exporturilor de servicii și bunuri pe o durată de patru luni – astfel încât să se reușească depășirea datoriei publice pe termen scurt

O diminuare a impozitelor directe (cu precădere a impozitului pe profit), impozite ce, alături de contribuțiile din asigurări să genereze sub valoarea de 20 % din P.I.B.

O substanțială monetarizare a economiei – minim 30 % din valoarea P.I.B.

O diminuare a dobânzilor la credite – sub 20 % în cazul ratelor nominale și respectiv sub 10 % în cazul ratelor reale

Succesul procesului de reformă post-socialiste poate fi cuantificat prin abilitatea statelor implicate de a crea diverse condiții economice, instituționale, dar și legale, în vederea obținerii unei creșteri nu doar rapide, ci și susținute. Această creștere se reflectă cel mai bine în cadrul sporirii producției de la începutul procesului.

În ceea ce privește perioadele de creștere economică, acestea s-au dovedit a fi destul de scurte în marea majoritate a statelor fost-socialiste, cu precădere în țara noastră, dar și în Bulgaria. Demn de menționat este procesul recuperării din Republica Cehă (între anii 1997-1999), ca și cel din țara vecină, Ungaria (între anii 1995 – 1997), ambele fiind marcate de instabilități de tip macro-economic spontane.

CAPITOLUL 3. PROCESUL TRANZIȚIEI ÎN FOSTELE STATE SOCIALISTE

Procesul tranziției fostelor state socialiste din Europa s-a derulat în mai multe etape, conform studiului realizat de specialiștii Băncii Mondiale, respectiv :

Etapa I – Cu realizarea unei stabilizări la nivel macro-economic, în paralel cu obținerea controlului macro-economic. Această etapă a inclus atât o stabilizare macroeconomică internă, cât și o stabilizare macroeconomică extrenă, în cadrul acestora avându-se în vedere o întărire a politicilor fiscale, ca și a politicilor de credit, atât la nivelul guvernelor, cât și a societăților. De asemenea, în cadrul acestei etape s-a avut în vedere asigurarea unei redresări a dezechilibrelor ce au fost generate fie de surplusul monetar, fie de pierderile bancare considerabile, Diversele programe concepute și ulterior implementate în acest scop au presupus acțiuni complexe la nivelul guvernelor statelor implicate, în paralel cu luarea unor măsuri în domeniul:

Fiscalității – s-a impus o fiscalitate destul de severă

Politicilor de credit

Bancar – în vederea diminuării pierderilor din acest sector

Balanței externe – s-a avut în vedere o modificare a cheltuielilor aferente acesteia

Etapa II-a – În cadrul acestei etape s-a avut în vedere introducerea unor piețe competitive, ca și reformarea prețurilor ce sunt caracteristice acestor piețe. Reforma pieței și respectiv liberalizarea prețurilor, au vizat:

În domeniul bunurilor și al serviciilor:

O reformă a prețurilor interne

O liberalizare a comerțului internațional

O dezvoltare a sistemelor de distribuție – implicând atât transportul, cât și serviciile de marketing

În domeniul muncii:

O liberalizare a pieței muncii

Liberalizarea salariilor

În domeniul financiar :

Reformarea sistemului bancar

Modificarea ratei dobânzilor

O diversificare a diverselor piețe financiare

Etapa III-a – În această etapă s-a realizat atât reformarea întreprinderilor, cât și o restructurare a activităților subordonate acestora. O atenție deosebită a fost acordată clarificării drepturilor de proprietate publică, în paralel cu implementarea unui sistem de control eficient în domeniul managementului societăților existente. În cadrul acestei etape s-a realizat dezvoltarea sectorului particular, a proceselor de privatizare, ca și proceselor de restructurare a diverselor întreprinderi existente, prin intermediul:

Asigurării unei libere intrări/ieșiri a societăților pe piețele diverse

Modificării concepției vizând managementul societăților

Identificării concrete a drepturilor ce decurg din cadrul proprietății private

Unor reglementări în domeniul dreptului proprietății vizând terenurile agricole, fondul locuințelor, capitalului industrial, etc

Etapa IV-a – Aceasta etapă a avut în vedere elaborarea și implementarea diverselor măsuri în vederea unei reorientări a rolului deținut de stat în cadrul economiei, știut fiind faptul că prin pierderea unor funcții statul a câștigat prioritate în cadrul altor direcții, cum ar fi cea a dimensionării cheltuielilor bugetare, a definirii sistemului de taxe și impozite, a reproiectării sistemului dedicat securității sociale, a redistribuirii forței de muncă în vederea diminuării ratei șomajului. Etapa redefinirii rolului rolului deținut de stat a implicat:

Diverse reforme de natură legislativă vizând:

Regimul contractual

Sistemul bancar

Cadrul constituțional dedicat proprietății

Domeniul concurenței, etc

Reforme la nivelul diverselor instituții legislative

O fundamentare a cadrului privind reglementarea monopolurilor

O modernizare a sistemului informațional

Conceperea instrumentelor și înființarea diverselor instituții în domeniul managementului economic indirect, prin utilizarea:

Unui control bugetar privind cheltuielile

Sistemului de taxe

Sprijinului oferit de instituțiile ce realizau un control monetar de tip indirect

O redefinire a ariei sociale în raport cu noile elemente semnalate, respectiv:

O modificare a sistemului de pensii

Asigurare de șomaj

O restructurare a diverselor servicii sociale – sănătatea, cultura, educația

Demn de semnalat este faptul că diversele activități dedicate modificării rolului deținut de stat în cadrul economiei s-au manifestat destul de intens în state ca Polonia, Iugoslavia și Ungaria, state ce au reușit să înregistreze progrese seosebite în domeniul reglementărilor economice, în domeniul dedicat reglementărilor legislative, ca și în domeniul instituțiilor publice.

Ca urmare a acestui progres, în aceste state s-au înființat destul de devreme diverse agenții de privatizare, fiind lichidate renumitele „ministere de planificare”. De asemenea, în aceste state au fost concepute și ulterior implementate programe complexe de redresarea șomajului, spre deosebire de state precum Bulgaria și România unde tranformările aferente tranziției au fost cu mult mai reduse și mai încete.

Demn de semnalat este faptul că pe întreaga perioadă a desfășurării tranziției s-au semnalat diverse dispute de natură teoretică legate de dilema „tranziție șoc” versus „tranziție graduală”. În ciuda faptului că adepții „tranziției graduale” invocau o necesitate (cu sublinierea importanței) a pregătirii procesului de tranziție, cu diminuarea costurilor sociale, susținătorii „tranziției de șoc” au subliniat rolul deosebit al acesteia în domeniul evitării diverselor capcane ale procesului vizând decentralizarea economiei.

Astfel, s-a accentuat ideea că prin adoptarea metodei terapiei de șoc se va putea evita diversele capcane ce perpetuează pierderile din mediul economic, cele mai semnificative dintre acestea fiind :

Evitarea unei etapizări a economiei – Deoarece este bine cunoscut faptul că nu se impune nici un fel de etapizare a economiei, piața liberă impunându-se cât mai rapid. În caz contrar, orice întârziere se poate reflecta direct asupra obiectivelor urmărite, cu implicații directe asupra procesului privatizării. Motivele pentru care se impune o instaurare rapidă a pieței includ interconectarea și interacțiunea sesizate la nivelul diverselor componente ale pieței, o liberalizare a acesteia fragmentată putând duce la o perpetuare a distorsiunilor, ca și la apariția unor conflicte ce ar putea să alimenteze diversele disfuncționalități deja sesizate.

Evitarea formării pieței negre, evitarea dezvoltării economiei subterane – În cazul unei tergiversări a procesului de reformă, fie prin etapizarea acesteia, fie printr-o planificare poate genera apariția și dezvoltarea economiei de tip subteran

O neconfiscare a banilor de la populație – Această măsură a luat luată în Rusia, dar și în țara noastră, fostul guvern condus de Theodor Stolojan impunând „naționalizarea valutei”. Această măsură are însă efecte destul de neplăcute, ea reușind să „alimenteze” neîncrederea populației în moneda națională, ca și neîncrederea în sistemul bancar și implicit în cadrul economiei de piață.

Evitarea unei creșteri a impozitelor – În conformitate cu teoria lui Laffer, pe măsură ce nivelul impozitării depășește nivelul ce este considerat ca fiind optim prin prisma încasărilor bugetare, se remarcă și o dezvoltare a evaziunii fiscale, ce atrage după sine o diminuare considerabilă a încasărilor la bugetul de stat. În țara noastră s-a remarcat că în urma fiecărei crize s-a luat decizia creșterii impozitelor pentru persoanele bune platnice de impozite, marii datornici fiind de regulă „scutiți” prin diverse „artificii”, în vreme ce sectorul privat a suferit numeroase lovituri ca urmare a creșterii acestor impozite.

Unele modificări impuse de diversele reforme economice au putut fi realizate rapid și destul de brusc (urmând așa numita „terapie de șoc”, ce a fost aplicată în Polonia), cele mai semnificative fiind liberalizarea comerțului exterior, ca și liberalizarea prețurilor.

Marea majoritate a reformelor structurale sesizate în cadrul procesului de tranziție nu au putut fi realizate decât gradual, cele mai importante fiind liberalizara fluxurilor de capital, marea privatizare, restructurarea sectorului industrial, ca și restructurarea sistemului bancar. La acest capitol merită menționat exemplul Cehoslovaciei, care deși este percepută ca țara în care reforma economică s-a realizat gradual, liberalizarea prețurilor s-a derulat într-un timp foarte redus (practic în decursul primului semestru al anului 1990), ca și marea privatizare și respectiv mica privatizare, ce au fost realizate într-un timp record.

Ca urmare a acestor controverse, în timp s-au definit așa denumitele „dileme ale tranziției”, respectiv:

O liberalizare a prețurilor realizată în condițiile unor monopoluri, ca și în condițiile inexistenței unei competiții poate genera premisa obținerii veniturilor excesive, în paralel cu menținerea ineficienței la nivelul structurii de producție. În domeniul stabilirii prețurilor pe cale administrativă se remarcă îndeosebi contradicția cu politica eliminării subvențiilor, ca și cu cea a recunoașterii autonomiei la nivelul întreprinderilor

În vederea stimulării competiției pe piața internă, ca și pentru majorarea ofertei de mărfuri, ofertă ce este subdimensionată având în vedere cererea internă, ce impune o liberalizare a comerțului exterior. Această liberalizare este însă în contradicție cu necesitatea protejării unor sectoare economice (cum ar fi cele agricole ori industriale), sectoare ce nu au capacitatea de a se confrunta cu concurența de pe piața externă

În vederea generării unui mediu de tip competitiv în cadrul economiei se impune o liberalizare a comerțului exterior, în paralel cu promovarea unei politici dedicate cursului valutar corect (astfel realizându-se și o raportare la prețurile globale). Această liberalizare a comerțului exterior poate duce la o creștere a distorsiunilor sesizate în cadrul sistemului de prețuri, cu atât mai mult în absența presiunilor manifestate pe costurile de producție, ca și în absența unor reforme adecvate în domeniul impozitelor

Se impune o reformare a sistemului bancar înaintea declanșării procesului de privatizare, ca și a celui de restructurarea întreprinderilor, în acest fel alocarea diverselor capitaluri realizându-se sub controlul strict al băncilor. Cu toate acestea nu se poate vorbi de o apreciere corectă a gradului de rentabilitate al unei întreprinderi înaintea privatizării acesteia, ceea ce poate anula eficiența respectivei politici de credit înaintea realizării privatizării

Unitățile bancare pot acorda împrumuturi atât întreprinderilor considerate rentabile, cât și celor mai puțin rentabil, din cauza cărora pot să ajungă în situația declarării falimentului. Ca urmare a falimentării unei bănci, există un risc destul de crescut de falimentarea întreprinderilor rentabile, și ele cliente ale respectivei bănci

În condițiile practicării creditului inter-firme (practică des întâlnită în fostele state socialiste) se remarcă imposibilitatea impunerii unei discipline financiare stricte, ca și a punerii în aplicare a legii falimentului, situație în care falimentul unei firme ar putea atrage falimente în serie ca celor cu care firma falimentară are relații

Procesul de privatizare se impune a fi realizat cu respectarea criteriilor de justiție socială, ca și a criteriilor economice

Restructurarea, ca și retehnologizarea diverselor întreprinderi de stat trebuie să se realizeze înainte ori după privatizarea acestora

În domeniul reformei sistemului de impozite s-a conturat contradicția existentă între necesitatea stimulării/protejării diverselor activități derulate în perioada tranziției (acordarea diverselor facilități facile) și necesitatea generării unui sistem neutru de impozitare, sistem ce nu trebuie să fie discriminatoriu, el asigurând dezvoltarea resurselor bugetare

Realizarea politicii de stabilizare se impune pe ofertă ori pe măsurile de managementul ofertei (tipul monetarist ori cel neokeynesist)

Procesul trecerii la convertabilitate se realizează pe cale administrativă ori pe cale organică

Stimularea exporturilor, ca și asigurarea unei protecții a economiei naționale are în vedere folosirea cursului de schimb (respectiv devalorizările substanțiale) sau politica comercială (respectiv barierele netarifare, tarifele vamale protecționiste)

Toate aceste „dileme ale tranziției” au fost ulterior recunoscute și de către instituțiile ce s-au implicat activ în procesul reformelor post-socialiste, respectiv Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional (F.M.I.).

Dacă în momentul declanșării procesului complex al reformelor post-socialiste în zona europeană centrală și estică, recomandările diverselor instituții financiare (Consensul Post-Washington) impuneau austreitate fiscală, accelerarea proceselor de privatizare, urgentarea liberalizării piețelor, după câțiva ani aceste instituții au recunoscut nivelul limitelor impuse, ca și necesitarea unei abordări generalizate a tuturor problemelor ce pot fi generate de complexul proces al tranziției.

Privatizarea s-a impus a fi realizată în același timp cu generarea unor noi locuri de muncă, costurile tranziției, ca și impactul pe care aceasta l-a avut la nivelul populației impunându-se a fi atent estimate. În caz contrar, pe fondul unui dezechilibru la nivel social, există riscul apariției unor disfuncționalități majore în cadrul economic ce se dorește a fi unul cât mai stabilizat.

CAPITOLUL 4. STUDIU DE CAZ

În cadrul STUDIULUI DE CAZ al prezentei lucrări, intitulate „Strategii naționale în procesul reformei post-socialiste”, se va analiza în detaliu modul în care s-a realizat procesul reformei post-comuniste în țara noastră, cu evidențierea obiectivelor avute în vedere în cadrul strategiilor naționale elaborate ulterior anului 1989, momentul Decembrie 89 fiind considerat punctul zero al declanșării procesului reformei postsocialiste în România.

Începând cu anul 1990 țara noastră a intrat într-o perioadă de tranziție destul de dificilă, perioadă pe parcursul căreia s-a demonstrat, din păcate, faptul că în lipsa unei coordonări între diversele politici economice și pe fondul diverselor ezitări politice, s-au impus frecvent diverse ajustări economice, ajustări care s-au dovedit a fi destul de costisitoare mai ales din punctul de vedere social (cu referire directă la inflație, la șomaj, dar și la datoriilor acumulate de țara noastră de-a lungul anilor).

În perioada socialistă, economia țării noastre era una de tip centralizat, în cadrul căreia deciziile privind producția pentru fiecare întreprindere inclusă în cadrul economiei naționale fiind luate cu respectarea unui plan anterior stabilit la nivel central. În cadrul unei astfel de economii, prețurile diverselor bunuri și servicii reprezentând numai simple expresii în moneda națioanală (leul) a diverselor agregări ce erau obținute în cadrul tabelului intrări/ieșiri.

Diversele programe de reformă post-socialistă derulate în România au inclus setul politicilor imaginate de către F.M.I. (Fondul Monetar Internațional) și de Banca Mondială, cu care țara noastră a avut raporturi și în perioada socialistă. Pentru a înțelege mai bine mecanismele ce au stat la baza diverselor strategii adoptate în cadrul procesului reformator demarat la începutul anilor 1990, se impune o succintă trecere în revistă a începuturilor relației de colaborare dintre țara noastră și Banca Mondială, cu toate implicațiile ce au decurs din aceasta.

Colaborarea României socialiste cu Banca Mondială a început în cursul anului 1972, țara noastră fiind singura din blocul fost comunist ce a ales să facă acest pas decisiv, pas ce a generat o dezvoltarea ulterioară fără precedent a economiei naționale.

În perioada anilor 1960, România își propusese să facă progrese însemnate în reforma economică, în special după ce uriașa U.R.S.S. a încercat de câteva ori să își impună propriile idei, dar și principii de dezvoltare. După ce a luat decizia să se declare independentă și să devină adepta principiului de neamestec al altor țări în treburile interne, România s-a concentrat în principal pe inițierea și dezvoltarea unei industrii de tip modern, ceea ar fi dus la creșterea considerabilă a relațiilor de colaborare cu cele mai mari state ale lumii

În condițiile în care uriașa U.R.S.S. stabilise deja faptul că viitorul României este unul de tip agrar, țara noastră a decis să facă primele demersuri în dezvoltarea industriei, prin importuri masive de mașini, dar și de tehnologie de ultimă generație și de utilaje performante.

Din nefericire pentru noi, sursele de finanțare de la acea vreme erau destul de reduse, cu toate că fondul de acumulare în cadrul venitului național utilizat crescuse considerabil în ultimii ani.

În faza inițială, oficialii de la București au agreat ideea de a solicita credite diverse de la Banca Internațională de Colaborare Economică, ce activa în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.), ce își avea sediul la Moscova. Aceasta a refuzat însă orice colaborare, ea invocând lipsa lichidităților în valută. În lipsa unor variante viabile, România a decis să facă apel la piața financiară mondială

Primele negocieri vizând aderarea la Banca Mondială au început la finele lui 1969, președintele Băncii Mondiale, Robert McNamara, vizitând țara noastră, la invitația Ministerului Afacerilor Externe. Principala problemă ce a apărut în timpul negocierilor a constat în stabilirea cotei de capital de participare, atât ca formă de depunere, cât și ca mărime.

Și asta deoarece se prevedea clar faptul că orice stat care intenționează să devină un membru era obligat să depună cota de 90% în aur, cota fiind recompensată ulterior prin diversele creditele obținute, credite a căror dobândă era cu mult mai mică decât dobânda de pe piața bancară internațională.

Aceste negocieri au durat doi ani, perioadă în care România lua parte frecvent și la diversele conferințe ale Comisiei Financiar – Valutare ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.), după programele ce fuseseră anterior stabilite.

Nicolae Ceaușescu, președintele României socialiste, a amânat până în ultimul moment informarea partenerilor C.A.E.R. cu privire la intenția de aderare la Banca Mondială, în acest fel evitându-se tensionarea relațiilor ce erau oricum destul de încordate în zonă.

Un adevărat scandal a fost declanșat în jumătatea a doua a anului 1972, când în timpul unei ședințe a Comisiei Financiar-Valutare C.A.E.R., desfășurate la Moscova, țara noastră și-a anunțat intenția de aderare la Banca Mondială, în contextul unei dezvoltări a relațiilor cu toate țările lumii, ca și cu diversele organismele financiare internaționale, sprijinul acestora fiind vital pentru ulterioara dezvoltare economică a țării

Cum reglementările Băncii Mondiale menționau că după semnarea tuturor documentelor de aderare, fiecare stat membru trebuie să voteze pentru primirea unui nou membru, Ministerul Afacerilor Externe român a început, prin intermediul majorității ambasadelor sale, o puternică campanie de informarea țărilor membre, ea fiind prima din C.A.E.R. care lua această decizie de a adera.

Demersurile diplomatice au fost eficiente, state precum S.U.A., Franța, Anglia, Germania Federală, Olanda și Italia, susținând fără nici un fel de rezerve aderarea țării noastre la Banca Mondială.

Aderarea Româniaie la Banca Mondială le-a luat prin surprindere pe toate statele socialiste, evenimentul producându-se după ce U.R.S.S. a încercat să stabilească obiectivele de dezvoltare (cum și în ce fel) ale țărilor socialiste vecine. Semnarea primului acord de către România a reprezentat un eveniment ce a fost mult comentat la acea vreme și căruia presa străină i-a alocat spații destul de largi.

Acordul de aderare a țării noastrei la Banca Mondială s-a semnat la Washington, în data de 15 decembrie 1972, semnatar fiind ministrul de Finanțe din acea vreme, respectiv Florea Dumitrescu.

După ce a fost semnată aderarea, România a putut să primească credite în valoare de un miliard de dolari, acestea fiind destinate strict domeniului dedicat infrastructurii. Datorită faptului că banii folosiți pentru construirea și pentru modernizarea autostrăzilor, a drumurilor, ca și a podurilor nu puteau să fie restituiți la scandeța impusă (10-15 ani), respectivele obiectivele construite atrăgând după ele venituri abia după un interval de 20-30 de ani, țara noastră a venit cu propunerea către bancă, respectiv ca o parte dintre credite să fie destinate exclusiv pentru creșterea producției industriale și pentru crearea de noi locuri de muncă, situație în care s-ar fi realizat și o creștere a veniturilor economiei naționale, dar într-un timp mult mai scurt.

Din păcate, Banca Mondială a refuzat propunerea țării noastre, reglementările fiind stricte în ceea ce privea acordarea creditelor.

După câteva săptămâni însă, conducerea Băncii Modiale a revenit asupra deciziei pe care o luase inițial, ea schimbând regulile ce fuseseră aplicate timp de 30 de ani. Astfel, țara noastră a primit credite pentru dezvoltarea producției materiale, respectiv bunuri de consum, utilaje diverse, echipamente și diverse mașini.

Între perioada 1973-1989, țara noastră a accesat diverse credite internaționale a căror valoare a ajuns la șase miliarde de dolari, ele fiind vitale atât pentru modernizarea agriculturii, cât și pentru industrializare și o creștere economică fără precedent.

Efectele acestor investiții s-au regăsit în mod direct în volumul exporturilor, ca și al încasărilor valutare, acestea crescând considerabil și stimulând în acest fel rambursarea la termen a creditelor, ca și o creștere a veniturilor în țara noastră.

În primii 10 ani de la închierea acordului cu Banca Mondială, România a încheiat 33 de acorduri de împrumut, acestea vizând diverse proiecte din domeniul industriei, agriculturii și al transporturilor.

În același timp cu creșterea producției interne, și volumul investițiilor a crescut anual an cu 250%, economia României înregistrând o creștere fără precedent. Din totalul creditelor ce i-au fost acordate țării noastre, 17 au fost finanțate prin intermediul Băncii de Investiții, iar restul au fost susținute de către Banca pentru Agricultură și Industria Alimentară.

Trebuie semnalat și aspectul celor 15 proiecte, ce au fost finalizate cu banii ce fuseseră obținuti de la Banca Mondială și în cadrul cărora s-au realizat materiale și echipamente românești, fapt ce a dus la o dezvoltare deosebită a unor anumite sectoare ale industriei.

Anul 1977 s-a dovedit a fi anul măsurilor dure luate de către oficialii români, aceștia inființând și reorganizând aproximativ 100 de întreprinderi și de centrale economice industriale și de construcții, mare parte dintre acestea fiind și ele finanțate cu diverse credite ce au fost primite de la Banca de Reconstrucție și Dezvoltare.

În cursul anului 1977 au apărut în România:

Întreprinderea de produse electronice și electrice "ElectroArgeș"

Întreprinderea de rulmenți grei Ploiești

Combinatul industrial pentru construcții de mașini Bistrița

Întreprinderea de mașini unelte – accesorii și scule Baia Mare

Întreprinderea de anvelope Zalău

Combinatul de fibre sintetice Câmpulung

Întreprinderea de țevi Zalău

Întreprinderea de țevi sudate Zimnicea

De la semnarea aderării României la Banca Mondială și până în momentul căderii comunismului, statul socialist român a reușit, prin diversele credite primite, să construiască și să modernizeze diverse obiective de importanță strategică pentru economia națională, cum ar fi :

C.T.E. Turceni

Combinatul de îngrășăminte chimice Bacău

Uzina hidroelectrică Râul Mare Retezat

Combinatul de oțeluri speciale Târgoviște

Combinatul de fibre sintetice Câmpulung Muscel

Întreprinderea de țevi Roman.

În aceste condiții, startul tranziției spre economia de piață în România s-a dovedit a fi cu mult mai dificil comparativ cu restul statelor fost-socialiste din zona Europei Centrale. În condițiile în care economia românească era etatizată aproape integral, în cadrul procesului de formare a produsului intern brut în anul 1989 aportul dedicat sectorului privat reprezenta un procent de doar 12,8%.

Sistemul socialist de conducere, sistem de tip hiper-centralizat ce se afla în conflict direct cu criteriile raționalității, s-a dovedit a fi complet inert la toate semnalele realității. În condițiile în care producția socialistă românească se realiza în unități de tip supradimensionat, economia socialistă era caracterizată de un grad de rigiditate deosebit, ineficiența acesteia fiind în plus agravată și de :

Continuarea diverselor investiții în ramuri de tip energointensiv – în special în perioada anilor '80

O stopare a influxului tehnologic din occident, ca efect direct al politicii de rambursarea datoriei externe anticipat-forțat, impusă de liderul socialist, Nicolae Ceaușescu – tot în perioada anilor '80

Numeroasele planuri ce au fost făcute de liderii comuniști în cursul anilor '60 includeau o dezvoltare deosebită a industriilor dedicate bunurilor de consum, care corelată cu o sporire a importurilor a generat o creștere a consumului și implicit îmbunătățirea considerabilă a standardelor de viață ale românilor.

În perioada anilor '60 și '70 țara noastră a atins rate de creștere economică deosebită, produsul intern brut/cap de locuitor majorându-se de peste două ori. Ca urmare a ajutorului acordat de Banca Mondială, industria românească a reușit să devină sectorul economic principal, atât prin prisma raportului pe care îl ocupa în cadrul produsului intern brut, cât și prin cea dedicată ratei de ocupare.

Tot în această perioadă s-a realizat și o migrație deosebită a populației din mediul rural în mediul urban, în cursul anilor '80, populația din mediul urban reprezentând mai mult de 50% din numărul total al populației țării. În ceea ce privește ratele de creștere, acestea erau mai semnificative în zonele considerate mai puțin dezvoltate ale României, ceea ce diminua considerabil dezechilibrele la nivel regional. Demn de semnalat este faptul că tot în această perioadă s-au înregistrat progrese deosebite și în domeniul educației, ca și în cel dedicat sănătății.

Această dezvoltare economică era caracterizată de limite diverse, determinate în principal de caracteristicile specifice sistemului de comandă, ca și de constrângerile existente la nivel global și implicit de stilul propriu de conducere instaurat de liderul socialist Nicolae Ceaușescu.

Modelul socialist românesc se concentra în principal pe cantitatea de producție, evitând forțele pieții și desconsiderând toate criteriile eficienței. Prin întărirea puterii liderului socialist, realizată în prima decadă a anilor '70, s-a remarcat o privilegiere a activiștilor Partidului Comunist Român, în detrimentul tehnocraților, în paralel fiind stopate toate încercările de reformă ale perioadei. De asemenea, s-a remarcat o redirecționare enormă de resurse în vederea dezvoltării industriei chimice și a industriei grele, sume importante fiind alocate unor proiecte considerate a fi de „prestigiu”, dar care aveau o valoare economică destul de limitată.

Consecințele tuturor acestor politici socialiste au putut fi acoperite o buna perioadă prin intermediul creditelor occidentale, a căror disponibilitate intrase într-un trend ascendent. În acest fel s-a reușit o menținere a ratelor de creștere economică, în paralel cu asigurarea creșterii consumului intern.

Alocarea resurselor spre industrii ce nu își dovediseră eficiența, ca și diminuarea extracției de petrol de la nivel intern (ca urmare a epuizării diverselor rezerve ce fuseseră disponibile) au dus la transformarea țării noastre dintr-un stat exportator de petrol într-un stat importator de petrol net. Această modificare majoră s-a dovedit a fi de rău augur mai ales în contextul crizei petrolului semnalată în perioada 1979-1982, pe fondul imposibilității modificării modelului de creștere economică liderul socialist preferând o limitare drastică a importurilor, în paralel cu o forțare a exporturilor. În acest fel, Nicolae Ceaușescu a urmărit atragerea valutei externe, ce îi era necesară în vederea rambursării datoriei externe a României, astfel reușindu-se stoparea dependenței pe care țara noastră o avea față de finanțările externe.

Procesul diminuării importurilor a fost implementat într-un mod brutal și fracvent arbitrar, în acest fel generându-se la nivelul economiei socialiste românești numeroase perturbări disproporționate. Și exporturile forțate au avut consecințe negative la nivelul economiei, agricultura românească având mult de suferit din cauza exporturilor masive de îngrășăminte (mai mult de 50% din producția totală), cu consecințe directe asupra creșterii producției agricole.

Și standardul de viață al populației a scăzut considerabil, ca urmare a deciziei liderului socialist de a întrerupe în mod aleatoriu diversele utilități de bază (energie electrică, apă, energie termică, etc), în paralel sesizându-se o penurie a bunurilor de consum, incluzând și alimentele de bază în cele mai multe cazuri.

În condițiile unei slabe motivări a activității, ce era dublată și de o politică artificială așa zisă a „ocupării depline”, competitivitatea producției românești se degrada de la o zi la alta. Pe fondul acestor factori principalul efect cumulat remarcat a constat în:

Deteriorarea deosebită a standardului de viață sesizat la nivelul populației generale

Blocarea țării noastre într-un perimetru dedicat subdezvoltării

Compromiterea tuturor șanselor țării noastre de racordare la evoluțiie ulterioare ale civilizației

Trecerea bruscă de la sistemul de comandă generalizat ce funcționa în cadrul tuturor structurilor economiei naționale a generat în prima fază o adâncire a efectelor perturbatoare, cu diverse dezechilibre de ordin structural, cărora li s-au adăugat nu doar neputința clasei politice, ci și lipsa de pregătire a populației la noile condiții generate de democrație și implicit de mecanismele de piață.

În momentul „zero” al declanșării tranziției spre un nou regim economic și politic, respectiv decembrie 1989, societatea socialistă s-a dovedit a genera un adevărat handicap, țara noastră fiind complet nepregătită pentru ulterioarele provocări post-socialiste.

Singurul avantaj a fost reprezentat de plata datoriei externe, plată ce fusese realizată cu eforturi deosebite, respectiv printr-o suprimare a consumului, prin limitarea importurilor de tehnologie și implicit prin izolarea unor domenii importante din economia socialistă românească de mediul occidental.

În acest context, economia românească era marcată de diverse disfuncții și respectiv dezechilibre de ordin structural, generată în special de ponderea deosebită ce fusese conferită industriei grele, în detrimentul ponderii alocate domeniului serviciilor.

În perioada anilor '80, s-a realizat o blocare totală a progresului tehnologic, ceea ce a atras o degradare a modului de lucru și implicit o stagnare ori chiar diminuare a productivității. În acest context tot mai multe întreprinderi românești întâmpinau greutăți deosebite în încercarea lor de a concura cu companii similare de pe piețele din occident.

Și calitatea conducerii de la nivelul diverselor întreprinderii avea multe deficiențe, stilul dictatorial al liderului socialist Nicolae Ceaușescu stimulând atât un mod arbitrar de luarea diverselor decizii, cât mai ales raportările false, celebre în acea perioadă.

Regimul instaurat de partidul comunist a împiedicat o coagulare a societății civile, ca și o potențială dezbatere a unor posibile reforme economice. Acestora li s-a adăugat furia acumulată de populație la adresa liderilor socialiști, populație ce considera că înlăturarea acestora va duce la rezolvarea tuturor problemelor anterior expuse, implicit la îmbunătățirea considerabilă a standardului de viață și respectiv de consum.

Pe fondul unei dezordini politice, dar și sociale, s-a remarcat o perturbare a sistemului economic, foștii activiști socialiști, ca și persoanele ce avuseseră funcții de conducere începând să acumuleze capital propriu, în defavoarea întreprindelor și a diverselor instituții.

Dacă în prima decadă a anilor '90 în România s-a sesizat un consum deosebit de bunuri și servicii, ulterior economia a intrat într-o criză fără precedent, stimulată în principal de o prăbușire a diverselor structuri ale economiei socialiste (de comandă), prăbușire ce s-a realizat atât la nivel intern, cât și la nivel internațional.

S-au remarcat astfel trei perioade economice importante, respectiv :

Perioada anilor 1990 – 1992 – în care producția românească s-a prăbușit, realizându-se și o dezintegrare parțială a diverselor structuri aferente economiei de comandă. În această perioadă s-au remarcat și primele elemente ale reformei, respectiv liberalizarea prețurilor, liberalizarea comerțului exterior și destrămarea fostelor C.A.P.-uri (Cooperative Agricole de Producție). Tot în această perioadă s-a sesizat și o reducere dramatică a produsului intern brut, valoarea înregistrată în cursul anului 1992 reprezentând un procent de doar 71% din valoarea PIB-ului înregistrat în cursul anului 1989. Creșteri semnificative s-au înregistrat și în domeniul inflației (care în anul 1992 a ajuns la un procent de 210%), ca și în domeniul șomajului, ce în cursul aceluiași an a atins valoarea de 8,4%

Perioada anilor 1993-1996 – perioadă în care s-a înregistrat o recuperare parțială, datorată în principal unui complex de reforme aplicate gradual, ce au generat o oarecare stimulare a structurilor economice de tip centralizat. A fost aplicată și reforma impozitării (respectiv introducerea taxei pe valoarea adăugată – T.V.A.)cu limitarea drastică a investițiilor străine. Marile privatizări ce au fost realizate în această perioadă s-au făcut în favoarea așa-zișilor „actori locali”, uzitându-se de privatizarea prin voucher, ca și de metoda management employee buyouts (MEBO). Guvernele politice au evitat să realizeze restructurări majore, unele întreprinderi fiind subvenționate prin intermediul creditelor ce au fost acordate de băncile ce erau deținute de statul român

Perioada anilor 1997 – 1999 – perioada în care s-a produs o recesiune importantă, pe fondul diverselor decizii politice privind liberalizarea în continuare a economiei, cu restructurarea unor mari segmente din cadrul acesteia și implicit închiderea companiilor considerate a fi generatoare de deficit. În această perioadă s-a remarcat o reducere dramatică a producției (s-a ajuns la reducerea cu mai mult de 20% a producției industriale), reducere care pe fondul crizelor financiare globale au duc la accentuarea recesiunii. De asemenea, tot în perioada 1997 – 1999 au fost privatizate mai multe companii de dimensiuni mari, preferându-se metoda investițiilor strategice, respectiv investiții străine directe

Toate programele reformei post-socialiste au reprezentat în faza inițială implementarea setului politicilor imaginate de Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional, politici ce avea la bază în principal:

O liberalizare a prețurilor

Liberalizarea comerțului

Realizarea unui sistem bancar bazat pe mai multe niveluri, respectiv cel dedicat băncii centrale și cel aferent băncilor comerciale

Administrarea privată a diverselor active

La fel ca toate statele fost-socialiste, și România a urmat ritmul impus de aceste politici, fără a avea însă o strategie consolidată temeinic la nivel național, strategie care să și fie înțeleasă de către populație.

În aceste condiții, ori de câte ori se remarca luarea măsurilor de restructurare economică (restructurare ce avea diverse implicații și în plan social, respectiv genera șomajul în rândul populației) se sesizau și apariția protestelor de stradă, multe dintre programele de reformă fiind abandonate de către guvernanți în lipsa sprijinului public ori din teama pierderii capitalului electoral mult râvnit în primii ani de la căderea comunismului.

Trebuie precizat și faptul că atât în primii ani după 1989, cât și ulterior, în România s-a remarcat o lipsă de comunicare adecvată la nivel național în domeniul obiectivelor/țintelor propuse în cadrul reformelor economice post-socialiste.

De asemenea, nici în domeniul comunicării efectelor pe termen lung pe care aceste programe le-ar fi generat la nivel național atât pentru stat, cât și pentru populație nu au fost suficient ori corect aduse la cunoștința opiniei publice, cu toate consecințele ulterioare generate.

Strategia „stop and go” (respectiv doi pași înainte și unul înapoi) a avut ca principal efect o creștere a costurilor sociale aferente diverselor reforme, restructurările întinzându-se pe o perioadă mult mai mare, perioadă corespunzătoare și ajustărilor pieței muncii (disponibilul locurilor de muncă) și inclusiv a celor salariale, datorate în principal întârzierilor deosebit de mari în reluarea unei creșteri înregistrate la nivelul productivității muncii.

Această strategie este ideal ilustrată de modul evoluției Produsului Intern Brut în primii ani de la căderea comunismului, în cadrul tranziției vizând trecerea la o economie de piață.

Astfel, în perioada 1990-1999, PIB-ul României a înregistrat următoarea fluctuație:

Sursă captură http://www.insse.ro/cms/, Institutul Național de Statistică

Așa cum se poate remarca, programul de reformă implementat etapizat în România în perioada 1990-1992, a generat alocarea mult mai eficientă a diverselor resurse în economie, permițând chiar și un avans în cadrul productivității muncii.

Ca efect s-a sesizat creșterea economică din anii 1993-1994, creștere datorată în principal programului de reformă ce a presupus:

O liberalizare a prețurilor – liberalizare parțială

Transformarea diverselor întreprinderi de stat în noile societăți comerciale

O renunțare la decizia privind centralizarea activității de producție

Demararea demersurilor în vederea realizării privatizărilor ulterioare

În cursul anului 1994, din păcate pentru România, guvernanții au luat decizia de a renunța la acest program de reforme, având în vedere costurile sociale deosebite pentru o perioadă destul de mare, datorate unui ritm lent în aplicarea diverselor măsuri.

Ca urmare a acestei decizii s-a remarcat o creștere economică în anii 1995 și 1996, creștere ce nu era însă sustenabilă și care a impus necesitatea aplicării unor reforme mult mai dure între anii 1997-1999.

Din păcate pentru economia națională, aceste reforme au fost aplicate pe fondul mediului internațional ce era marcat deosebit de crizele financiare din zona continentului asiatic (inclusiv Rusia), situație în care România nu a avut capacitatea maximă să atragă fondurile externe necesare finanțării acestor reforme.

Pe lângă aceasta, ritmul nu doar gradual ci și lent de impunere al reformelor în România în perioada anilor 1990-1993 a generat o creștere a nivelului inflației, rata medie a acesteia fiind conform datelor furnizate de către Institutul Național de Statistică, următoarea :

Sursă captură http://www.insse.ro/cms/

Așa cum se poate remarca, rata inflației în țara noastră a atins un nivel exprimat în trei cifre, valoarea maximă în intervalul 1990-1999 fiind înregistrată în anul 1993.. Astfel, în cursul acestui an, rata inflației a ajuns la valoarea de 256,1%, ceea ce a făcut la leul, moneda națională, să mai valoreze la finele aceluiași an numai 28 de bani.

Ca urmare a abandonării programului de reforme în cursul anului 1994, rata inflației a intrat din nou într-un trend ascendent, valoarea maximă fiind atinsă în cursul anului 1997, când rata inflației a fost de 154,8%.

De asemenea, ca urmare a inflației s-a remarcat și o reducere considerabilă a puterii de cumpărare dedicate alocațiilor de stat pentru copii, cele mai mici rate fiind înregistrate în perioadele 1992–1996 și respectiv 1999–2008.

Demn de semnalat este faptul că puterea de cumpărare a atins punctul de maxim în cursul anului 2000 când s-a înregistrat un procent de

22,6% în cazul alocației pentru primul copil, respectiv procentul de 37,1% în cazul alocației pentru cel de-al doilea copil.

În ceea ce privește puterea de cumpărare dedicată salariului minim pe economie, și aceasta a înregistrat un trend descendent în perioada 1990–2008, minimul fiind atins la finele anului 1999, respectiv începutul anului 2000, perioada în care salariul minim real din România a reprezentat 25% din salariul real minim al anului 1990.

Începând cu anul 1994, vreme de opt ani, puterea de cumpărare aferentă salariului minim pe economie a fost 1/3 din cea corespondentă anului 1990 (singurele excepții au fost înregistrate în anii 1999, respectiv 2000).

În domeniul puterii de cumpărare aferente pensiei de agricultor, aceasta a continuat să-și mențină trendul minimal existent încă din perioada socialistă, ea fiind multa mai redusă prin comparație cu pensia medie din asigurările sociale.

Începutul reformelor post-socialiste în România a adus pentru consumatorii bunurilor și serviciilor diverse modificări considerabile, în condițiile în care acestea veneau după o perioadă a unei austerități economice extreme, caracteristică societății socialiste de la finele anilor ’80.

Din păcate pentru țara noastră, deteriorarea sensibilă înregistrată în domeniul dedicat standardului de viață din acea perioadă a continuat să se mențină și în perioada de tranziție, a urmare a eșecurilor semnalate deseori în cadrul procesului reformelor post-socialiste.

Astfel, PIB-ul aferent anului 1985 în România nu a reușit să fie depășit decât în perioada anilor 2002-2003, în condițiile în care PIB-ul anului 1989 a fost sensibil egal celui din anul 1986.

Caracterul de tip recesiv, caracteristic economiei socialiste românești (dar și standardului de viață) s-a remarcat și în primii ani ai tranziției, el fiind scurtcircuitat abia în cursul anului 2004, an în care a fost depășită pentru prima oară valoarea maximă a PIB-ului înregistrat în perioada socialistă, respectiv cea de 60 miliarde USD.

La finalul perioadei socialiste, pe toate piețele din țara noastră era complet ignorată legea cererii și a ofertei, sistemul prețurilor practicare neavând nimic în comun cu ceea ce reprezenta realitatea economică la nivel mondial. Acest aspect a fost de altfel resimțit destul de puternic în domeniul cererii serviciilor și bunurilor dedicate populației, ce a înregistrat un ritm ascendent începând cu anul 1970, ca efect direct al modernizării societății socialiste.

În ciuda faptului că era slab motivant în raport cu productivitatea muncii, sistemul salaarizării lucrărilor din domeniul industrial permitea un nivel de trai superior în mediul urban, comparativ cu mediul rural.

Din acest considerent în ultimii ani ai perioadei socialiste s-a remarcat o migrație a populației din rural în urban, cu stimularea industrializării, respectiv al urbanizării. S-a ajuns astfel ca la finalul perioadei socialiste zona rurală să fie aproape depopulată și mult îmbătrânită din punct de vedere demografic, ea fiind subminată sistematic în cadrul tuturor tendințelor de dezvoltare.

Această vulnerabilitate social-economică de tip extrem remarcată în zona rorală, ca și dependența de zona urbană a reprezentat un adevărat impediment pentru România în cadrul procesului de reformă post-socialistă, țara noastră traversând mult mai dificil tranziția la economia de piață, în raport cu restul statelor fost-socialiste.

De altfel, la începutul tranziției românești, toate procesele reformatoare s-au derulat nu doar cu multe ezitări, ci și cu mari întârzieri datorate de cele mai multe ori presiunii numeroaselor manifestații de stradă, manifestații ce s-au dovedit a fi unicii factori coagulanți ai reformelor post-socialiste.

Aceste manifestații se datorau în marea majoritate a cazurilor atât condițiilor, cât și restricțiilor ce au fost asumate de diversele guverne ce s-au succedat la putere, în cadrul obiectivelor privind integrarea României în complexul diverselor structuri euro-atlantice.

În aceste condiții, diversele sisteme, ca și instituțiile și reglementările juridice ce se dovedeau a fi stimulatoare de pierderi și prejudicii sociale, au fost destul de dificil de eliminat și aproape imposibil de înlocuit cu mecanismele ce aveau capacitatea de a stimula economia și implicit bunăstarea populației.

În cursul anului 1990, deciziile de mărire a salariilor și pensiilor au fost urmate de instituirea primelor și a sporurilor, ca și de returnarea așa-ziselor „părți sociale” ce fuseseră acumulate în perioada socialistă.

Tuturor acestor măsuri le-a fost adăugat și surplusul monetar ce fusese „moștenit” de la regimul socialist, respectiv banii pe care îi acumulase populația salariată în această perioadă, ca urmare a penuriei de mărfuri remarcate în ultimii ani ai societății socialiste.

Prin liberalizarea prețurilor realizată în luna noiembrie a anului 1990 s-a reușit aruncarea în haos atât a sistemului finaniciar, cât și sistemului industrial dedicat producției, a piețelor și a activităților de comerț intern.

Au fost de asemenea grav afectate și serviciile dedicate populației, activitățile din mediul rural, dar și construcțiile de locuințe.

Din păcate, modificarea prețurilor s-a realizat pe criterii discreționare, salariile românilor fiind devalorizate peste noapte, ca și toate beneficiile din domeniul protecției sociale.

De asemenea și economiile populațiile au fost volatilizate extrem de rapid. Toate aceste fenomene s-au remarcat în momentul dezetatizării rapide a economiei naționale, generând o extindere a economiei subterane, în paralel cu restrângerea dramatică a bazei de finanțare dedicate bugetelor sociale.

În acest fel s-a remarcat și problema diminuării considerabile a cuantumului real dedicat beneficiilor sociale, în paralel cu modificarea criteriilor de eligibilitate aferente, respectiv introducerea unor criterii noi de contributivitate, ca și o creștere a vârstei de pensionare.

Pe fondul necesității unei restructurări economice impuse de noua societate, tot mai mulți angajați s-au pensionat anticipat, ei mizând pe plățile compensatorii iluzorii, plăți ce au fost devalorizate foarte rapid, datorită hiperinflației.

Acesta este motivul pentru care în perioada primilor ani ai tranziției, s-a înregistrat o creștere considerabilă a numărului de pensionari, ca și al celui dedicat șomerilor, ponderea acestora în cadrul populației active totale în intervalul anilor 1990-1999 fiind următoarea:

Sursă captură http://www.insse.ro/cms/

Mare parte din populația României ce a optat pentru pensionarea anticipată ori persoanele ce au fost disponibilizate din industrie s-au întors în mediul rural, unde au încercat, prin intermediul unor mijloace economice destul de modeste și în absența unor facilități financiare (acordate de stat ori de sistemul bancar), să pună bazele economiei post-socialiste de „subzistență”.

Tranziția la economia de piața a avut în vedere două coordonate primordiale, ce au generat diverse restricții în domeniul dezvoltării sociale, respectiv:

Coordonata imprimată de dimensiunile financiare ale împrumuturilor (critice) obținute de la diversele instituții financiare internaționale (Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, etc) prin intermediul cărora s-a reușit o finanțare a deficitului bugetar, cu efecte directe asupra ofertei serviciilor sociale

Coordonata imprimată de condițiile deosebite impuse de diverșii creditori (cu precădere Fondul Monetar Internațional), ce au imprimat și direcțiile de acțiune al politicilor guvernamentale și sociale. Ca urmare a acestor condiții au fost instaurate restricții deosebite, în contradicție totală cu angajamentele ce fuseseră asumate la începutul tranziției post-socialiste vizând facilitarea reformei economice, cu protejarea populației ce a fost afectată de procesele reformatoare

În domeniul dedicat costurilor sociale aferente proceselor de reformă realizate în țara noastră, acestea s-au dovedit a fi cu mult mai mari și mai dificil de suportat, în comparație cu situația înregistrată în restul statelor fost-socialiste.

Țara noastră a înregistrat o diminuare record a natalității la nivel european, același trend fiind remarcat și în cadrul mortalității, unde s-a înregistrat un mare număr al deceselor persoanelor de sex masculin.

De asemenea, în România s-a înregistrat o extindere a sărăciei și implicit adâncirea acestea la dimensiuni inimaginabile, la ora actuală un procent însemnat din populația actuală a țării fiind grav afectată de așa-numitele „boli ale sărăciei”, precum malnutriția ori chiar tuberculoza (despre care se susținea că a fost eradicată).

Numeroasele dificultăți majore, ce au fost generate de procesele reformatoare post-socialiste, au reușit să modifice considerabil coordonatele societății actuale, cele mai grav afectate fiind profilul demografic, distribuția socială aferentă bunăstării, fluxurile migratorii, starea sănătății populației, etc.

Ca o consecință directă s-a constatat degradarea accentuată a calității vieții pentru un procent important al populației (situat în intervalul 35%–40%), în principal pe fondul dezvoltării nivelului aspirațional, generat de intensificarea diverselor influențe ale situlurilor de viață din statele puternic dezvoltate.

Strategia națională dedicată reformei post-socialiste a fost privită ca fiind un rezultat al confruntării libere și constructive a diverselor opinii formulate de către experți ai Executivului, cei desemnați de diversele partide de pe scena politică post-decembristă, experții sindicatelor și ai patronatelor, experții asociațiilor profesionale și ai organizațiilor non-guvernamentale, ca și specialiștii din diversele domenii ale sectorului economic.

Principalul obiectiv ce a fost urmărit a constat în generarea unei economii funcționale, care să fie compatibilă nu doar cu principiile și mecanismele existente la nivelul Uniunii Europene, ci și cu politicile și implicit instituțiile acesteia.

Atât evaluarea resursele economice, cât și estimarea posibilităților economiei Românești, în cadrul contextului internațional caracteristic anilor 1990 au fost realizate nu doar cu scopul definitivării tranziției către economia de piață, ci și pentru a se pregăti ulterioara aderare a României la Uniunea Europeană.

Demn de menționat este faptul că, atât pe termen scurt, cât și pe termen mediu și implicit lung, evoluția reală caracteristică economiei românești s-a dovedit a fi limitată de tendința de adâncire a decalajelor înregistrate, atât la nivelul standardelor de viață, cât și la nivelul productivității, comparativ cu restul statelor socialiste, atenuarea, ca și eliminarea treptată a acestora dovedindu-se a fi obiective destul de dificil de atins în primul deceniu de reformă post-socialistă.

Strategia de reformă post-socialistă a urmărit o evaluare riguroasă a diverselor socturi sociale asociate tranziției, precum și costurile de promovarea reformei post-socialiste și implicit costurile de aderare a României la Uniunea Europeană, în raport cu adaptarea suportului financiar și respectiv legislativ în vederea realizării acestui obiectiv major pentru țara noastră.

Strategia reformei post-socialiste în România a avut în vedere generarea diverselor condiții în vederea :

Asigurării unei creșteri economice care să aibă la bază o dezvoltare a ratei investitților printr-o participare semnificativă din partea capitalului național, ca și prin atragerea diverselor resurse externe, mare parte din acestea fiind sub forma investițiilor directe. Ca urmare a acestor acțiuni s-a ajuns ca după deceniul 1990-1999 ritmul anual mediu de creșterea P.I.B.-ului să se poziționeze în intervalul 4%-6%

Continării diverselor măsuri ce priveau stabilizarea macro-economiei prin intermediul asigurării unor deficite bugetare care să fie suportabile, respectiv care să se poziționeze în jurul valorii de 3% din P.I.B.

Diminuării deficitului cvasi-fiscal

Gestionării în mod corespunzător a datoriei publice a României

Gestionării adecvate a deficitului aferent contului curent

Diminuării graduale a valorii înregistrate de inflație

Promovării unor politici de tip coerent, care să fie compatibile cu diversele mecanisme ale Uniunii Europene, ce a implicat :

O ajustare structurală în domeniul economiei

Dezvoltarea infrastructurii fizice, a infrastructurii sociale, ca și a infrastructurii științifice, în paralel cu modernizarea acestora constantă

O revitalizare a industriilor dovedite ca având un potențial competitiv

O retehnologizare a diverselor industrii considerate ca fiind de viitor

Generarea unei agriculturi care să se bazeze pe diverse exploatații caracterizate de dimensionări optime

Sprijinirea diverselor activități ce aveau la bază tehnologia informației

Generarea mediului prielnic în vederea extinderii, ca și a dezvoltării turismului românesc

O diversificare a diverselor servicii financiare

O extindere a sectorului terțiar

Creării mediului de afaceri prielnic economiei, care să aibă la bază cadrul legal, stabili și coerent în vederea asigurării:

Unei dezvoltări a competiției la nivel de piață

Diminuării costurilor aferente tranziției

Reducerii poverii fiscale

Promovării diverselor măsuri dedicate stimulării întreprinderilor mici și mijlocii

Definirii dreptului de proprietate

Diverselor structuri de tip administrativ și judiciar, care să aibă capabilitatea de a asigura atât respectarea legii, cât și respectarea diverselor obligații contractuale

Modernizării și a dezvoltării diverselor servicii de utilitate publică în așa fel încât acestea să aibă capaictatea de a răspunde în mod ideal atât nevoilor economiei naționale, cât și nevoilor cetățenilor, cu asigurarea treptată de cerințele specifice standardelor în domeniu din restul statelor europene

Elaborârii și asumării unor programe pe termen lung în vederea eliminării riscurilor unor accidente ecologice, în paralel cu diminuarea constantă a nivelelor de poluare sesizate în mediul înconjurător

Demararea procesului de reformă post-socialistă a dovedit a fi destul de dificil în țara noastră, comparativ cu restul statelor fost-socialiste din zona Europei Centrale.

Și asta datorită faptului că economia românească era aproape în mod integral etatizată, atât în domeniul formării produsului intern brut, cât și în domeniul dedicat sectorului privat, care, la finalul perioadei socialiste înregistra o valoare mai mică de 15%.

De asemenea, sistemul de conducere era unul de tip hiper-centralizat, el aflându-se în conflict cu diversele criterii de raționalitate, ceea ce îl făcea total inert la realitățile imediate. Modul de realizare al producției în cadrul unităților supra-dimensionate făcea ca economia românească să fie caracterizată de un grad de rigiditate destul de ridicat, ineficiența economică fiind accentuată în deceniul anterior prăbușirii comunismului de :

Decizia privind o continuare a investițiilor în domenii puternic energo-intensive

Limitarea influxului tehnologic de tip occidental, ca efect direct al politicii rambursării anticipate forțate a datoriei externe a României

În plus, competitivitatea la nivelul producției naționale era afectată atât de o slabă motivare a muncii, cât și de politica artificială dedicată „ocupării depline”, ceea ce în timp a dus la:

O reducere considerabilă a standardului de viață specific populației

Blocarea țării noastre într-un con al subdezvoltării

Compromiterea tuturor șanselor României de racordare la tendințele de evoluție remarcate în restul statelor moderne

În domeniul transformărilor realizate în România, atât pe plan economic, cât și pe plan social, în perioada post-socialistă (respectiv intervalul 1990-1999), se remarcă numeroase întârzieri semnalate în cadrul procesului de promovare al mecanismelor pieței, indicatorii macro-economici înregistrați regăsindu-se în ANEXA 1 a prezentei lucrări.

În primul deceniu de la căderea regimului comunist în România s-a remarcat o transformare importantă în cadrul economiei, atât prin deschiderea vechiului sistem social – economic spre occident, cât și prin declanșarea inițiativei de conexarea României la diversele evoluții semnalate atât la nivel european, cât și la nivel global.

Țara noastră și-a multiplicat relațiile comerciale cu statele din Uniunea Europeană, acestea devenind majoritare, atât prin prisma fluxurilor comerciale de servicii/mărfuri, cât și prin prisma influxurilor dedicate investițiilor străine:

Prelucrare date preluate de pe http://www.insse.ro/cms

Prelucrare date preluate de pe http://www.insse.ro/cms

De asemenea, au fost remarcate modificări majore în domeniul componentelor comerțului exterior, ponderea acestora în cadrul P.I.B.-ului României având următoarea reprezentare:

Prelucrare date preluate de pe http://www.insse.ro/cms

Prelucrare date preluate de pe http://www.insse.ro/cms

Mai se impune a fi menționat și faptul că în cadrul stocului de investiții directe strâine înregistrat în România, statele membre ale Uniunii Europene au avut o participație de 56.6%.

Una dintre principalele cauze ale diminuării ratei investiționale s-a dovedit a fi persistența ratei ridicate a inflației înregistrate în țara noastră, aspect datorat în principal creșterii gradului de risc la nivelul mediului de afaceri din țara noastră, în cadrul căruia au fost remarcate :

Diverse dificultăți generate de instabilitatea, dar și incoerența semnalate la nivel instituțional și implicit nivel legislativ

Proliferarea fenomenului birocrației

O amplificare accentuată a economiei de tip necontabilizat

Reducerea potențialului de economisire intern – datorată reducerii accentuate a veniturilor populației (veniturile reale), ca și nivelului destul de ridicat ce caracteriza dobânzile active

De asemenea, s-a remarcat un ritm al restructurării destul de redus, aspect datorat în principal unei capacități destul de reduse privind retehnologizarea, generată de o comprimare a ratei investiționale.

Ca urmare a volumului destul de restrâns înregistrat la nivelul fluxurilor investițiilor străine directe, țara noastră s-a poziționat în topul statelor post-socialiste aflate în tranziție în care s-au înregistrat cele mai reduse performanțe.

Astfel, la finele anului 1999, stocul aferent investițiilor străine directe în România, calculat la nivel de locuitor, atingea valoarea de 240 de euro, în vreme ce în fostele state socialiste din proximitate se înregistra următoarea situație :

Prelucrare date preluate de pe http://www.insse.ro/cms

În perioada reformei post-socialiste, în România s-a remarcat și apariția, în cadrul economiei, a dublului deficit, respectiv atât deficitul de cont curent, cât și deficitul bugetar, ca urmare a diverselor politici de liberalizarea, implementate pe fondul sistemului economic destul de redus restructurat. În ceea ce privește deficitul de cont curent, acesta s-a datorat în principal dezechilibrului semnalat în balanța comercială.

Ca urmare a politicii periodice de intervenție în cadrul evoluției flotante remarcate în cadrul cursului de schimb, s-a încercat corecția nivelului de competitivitate, în vederea reducerii deficitului înregistrat în balanța comercială, pe termen scurt.

Datorită diverselor acumulări înregistrate în cadrul procesului de restructurare de la nivelul sectorului industrial, s-a constatat o tendință de dezvoltarea competitivității în cadrul exporturilor României, ca urmare a :

Diverselor modificări structurale

Deprecierii în termeni reali a monedei naționale

Spre exemplu, în cadrul industriei prelucrătoare, unde rata de creștere anuală a exporturilor a atins valoarea de 5,9%, s-a sesizat următoarea situație :

Prelucrare date preluate de pe http://www.insse.ro/cms

Diminuarea „elasticității” veniturilor importurilor a dus la reducerea deficitului de cont curent, tendința de creșterea competivității generând o poziționare a țării noastre pe trendul dedicat procesului de aliniere la divesele cerințe și criterii impuse de organismele Uniunii Europene.

În ceea ce privește deficitul bugetar, acesta s-a datorat:

Dezvoltării nivelului dedicat cheltuielilor bugetare, în condițiile unui declin economic

Deteriorării capacității privind colectarea veniturilor

Unei insuficiente transparențe înregistrată la nivelul exercițiului bugetra, ceea ce a generat o canalizare a resurselor financiare non-suficientă

În vederea realizării unui control asupra deficitului bugetar, au fost promovate diverse politici fiscale destul de severe, cu efecte ce s-au resimțit în mod direct asupra veniturilor populației, și așa destul de serios afectate.

De asemenea, dezechilibre majore au fost semnalate și la nivelul pieței muncii din România, atât la nivelul raportului populație activă/populație inactivă, cât și la nivelul ratei de ocupare. Cel mai mare procent de diminuare al numărului persoanelor active de pe piața muncii s-a semnalat în cadrul sectorului industrial, ponderea deținută în agricultură fiind în anul 1999 de 38%.

În ceea ce privește extinderea gradului de sărăcie, al cărui prag a fost echivalat la valoarea de 60% din totalul cheltuielilor de consum lunare medii/persoană adultă, acesta a atins valoarea de 33.8% din populația totală a României, delimitarea fiind următoarea:

Prelucrare date preluate de pe http://www.insse.ro/cms

În ciuda faptului că s-au sesizat diverse dezechilibre pe piața muncii din România până la finele anului 1999, între cererea și oferta de pe diverse segmente, ca și un nivel diminuat al mobilității profesionale, s-a reușit în timp adaptarea resurselor umane la standardele impuse pe piața muncii de Uniunea Europeană.

De asemenea, în primul deceniu al reformei post-socialiste s-a remarcat poziționarea datoriei externe a țării noastre la un nivel redus, în comparație cu alte state fost comuniste, ceea ce a dus la înlesnirea promovării diverselor politici privind atragerea capitalului strâin în cadrul economiei reale, ce avea la bază o dezvoltare a gradului de îndatorare.

În ceea ce privește evoluția economiei din România în primul deceniu al reformei post-socialiste, aceasta poate fi urmărită prin intermediul indicatorilor menționați în cadrul ANEXEI 2 și al ANEXEI 3 al prezentei lucrări.

În cadrul reformei post-socialiste din primul deceniu de la căderea regimului comunist în România, s-a remarcat cu precădere o dezvoltare deosebită a sectorului privat :

Prelucrare date preluate de pe http://www.insse.ro/cms

În ciuda faptului că structura aferentă produsului intern brut nu a fost asemănătoare cu cea înregistrată la nivelul economiei Uniunii Europene, s-a remarcat tendința convergenței în cadrul acesteia, respectiv în cadrul ponderii în realizarea valorii brute adăugate în sectorul agricol, sectorul industrial, sectorul serviciilor și cel dedicat construcțiilor:

Prelucrare date preluate de pe http://www.insse.ro/cms

CONCLUZII

Procesul reformei post-socialiste s-a derulat cu destul de multă dificultate în România, în cadrul acestuia semnalându-se pe termen lung diverse efecte negative, datorate în principal lipsei de experiență, ca și lipsei existenței unor modele de referință. Acestor cauze li s-au alăturat și existența elementelor de tip conjunctural, un loc important fiind ocupat de insuficiența diverselor mijloace financiare.

Principala caracteristică a statelor, în cadrul cărora a existat o economie de tip centralizat, a avut în vedere utilizarea așa numitului „plan operativ”, ce consta în intervenția de tip direct a guvernului, în vederea asigurării aplicării diverselor prevederi ce urmăreau obținerea unor producții fizice și producții valorice, având la bază mixul intrărilor ce era prevăzut în cadrul unui plan. Datorită acestei economii ce se baza pe plan s-au remarcat diverse probleme de natură structurală, de la deformarea cvasi-generală a prețurilor, la alocarea diverselor resurse pe criterii administrative, cu ignorarea avantajele comparative, ce odată cu trecerea timpului a generat producerea diverselor dezechilibre la nivel intern, dar și extern.

Tentativele privind reformarea sistemului economic de tip socialist fuseseră semnalate încă din perioada anilor 60, perioadă în care diversele state europene estice au reușit să identifice numeroasele neajunsuri generate de centralizarea economică prin plan, ca și de controlul centralizat și implicit izolarea de restul statelor civilizate. Cu toate acestea, primele tentative de introducere a unor elemente ale economiei de piață și implicit a mecanismelor economice moderne au fost remarcate în Polonia, și în Unguaria, ele nereușind însă modificarea principiilor de bază ale economiei socialiste, precum planificarea, respectiv tipul societății.

Micro-liberalizarea, macro-stabilizarea, schimbările structurale, ca și instituțiile economieie de piață au reprezentat elemente definitorii în cadrul fiecărui pachet reformativ semnalat la nivel de fost stat socialist, obiectivele privind eliminarea șomajului, ca și ale subvențiilor dedicate familiilor impunând remodelarea sistemului protecției sociale. Cele mai multe similarități s-au înregistrat în domeniul microliberalizării, dar și în cel al modificărilor structurale majore, menționându-se privatizarea și implicit procesul de reorientare a comerțului exterior. De asemenea cele mai mari diferențe au fost semnalate în domeniul politicii macro-economice, acestea reducându-se gradual, spre finalul anilor 90..

În cadrul procesului reformei post-socialiste au putut fi distinse mai multe strategii, respectiv strategia terapiei de șoc, cea a ajustărilor rapide, dar și strategia schimbărilor graduale. Strategia terapiei prin șoc a fost implementată doar în fosta RDG și în ciuda potențialului realocării rapide a resurselor, aceasta s-a dovedit pe termen scurt, ca și pe termen mediu, a fi destul de costisitoare. În domeniul strategiei schimbărilor graduale, se remarcase experimentarea acesteia cu succes, în China, la finele anilor 70. Cu toate acestea, în condițiile existente în statele fost-socialiste, s-a ales formula strategiei ajustărilor rapide.

Succesul procesului de reformă post-socialiste poate fi cuantificat prin abilitatea statelor implicate de a crea diverse condiții economice, instituționale, dar și legale, în vederea obținerii unei creșteri nu doar rapide, ci și susținute. Această creștere se reflectă cel mai bine în cadrul sporirii producției de la începutul procesului.

În ceea ce privește perioadele de creștere economică, acestea s-au dovedit a fi destul de scurte în marea majoritate a statelor fost-socialiste, cu precădere în țara noastră, dar și în Bulgaria. Demn de menționat este procesul recuperării din Republica Cehă (între anii 1997-1999), ca și cel din țara vecină, Ungaria (între anii 1995 – 1997), ambele fiind marcate de instabilități de tip macro-economic spontane.

Trecerea bruscă de la sistemul de comandă generalizat, ce funcționa în cadrul tuturor structurilor economiei naționale, a generat în prima fază o adâncire a efectelor perturbatoare, cu diverse dezechilibre de ordin structural, cărora li s-au adăugat nu doar neputința clasei politice, ci și lipsa de pregătire a populației la noile condiții generate de democrație și implicit de mecanismele de piață.

În momentul „zero” al declanșării tranziției în România spre un nou regim economic și politic, respectiv decembrie 1989, societatea socialistă s-a dovedit a genera un adevărat handicap, țara noastră fiind complet nepregătită pentru ulterioarele provocări post-socialiste.

Toate programele reformei post-socialiste au reprezentat în faza inițială implementarea setului politicilor imaginate de Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional, politici ce avea la bază în principal o liberalizare a prețurilor, liberalizarea comerțului, realizarea unui sistem bancar bazat pe mai multe niveluri (respectiv cel dedicat băncii centrale și cel aferent băncilor comerciale), ca și administrarea privată a diverselor active.

La fel ca toate statele fost-socialiste, și România a urmat ritmul impus de aceste politici, fără a avea însă o strategie consolidată temeinic la nivel național, strategie care să și fie înțeleasă de către populație. În aceste condiții, ori de câte ori se remarca luarea măsurilor de restructurare economică (restructurare ce avea diverse implicații și în plan social, respectiv genera șomajul în rândul populației) se sesizau și apariția protestelor de stradă, multe dintre programele de reformă fiind abandonate de către guvernanți în lipsa sprijinului public ori din teama pierderii capitalului electoral mult râvnit în primii ani de la căderea comunismului.

Trebuie precizat și faptul că atât în primii ani după 1989, cât și ulterior, în România s-a remarcat o lipsă de comunicare adecvată la nivel național în domeniul obiectivelor/țintelor propuse în cadrul reformelor economice post-socialiste. De asemenea, nici în domeniul comunicării efectelor pe termen lung pe care aceste programe le-ar fi generat la nivel național atât pentru stat, cât și pentru populație nu au fost suficient ori corect aduse la cunoștința opiniei publice, cu toate consecințele ulterioare generate.

Strategia „stop and go” (respectiv doi pași înainte și unul înapoi) a avut ca principal efect o creștere a costurilor sociale aferente diverselor reforme, restructurările întinzându-se pe o perioadă mult mai mare, perioadă corespunzătoare și ajustărilor pieței muncii (disponibilul locurilor de muncă) și inclusiv a celor salariale, datorate în principal întârzierilor deosebit de mari în reluarea unei creșteri înregistrate la nivelul productivității muncii. Această strategie este ideal ilustrată de modul evoluției Produsului Intern Brut în primii ani de la căderea comunismului, în cadrul tranziției vizând trecerea la o economie de piață.

BIBLIOGRAFIE

Autori români:

Bal, Ana, Economii în tranziție, București, Editura Oscar Print, 2008

Negruțoiu M, Salt înainte, București, Editura Expert, 1997

Dumitrescu Sterian, Bal Ana, Economie Mondială, București, Editura Economică

Autori străini :

McFaul, Michael, Russia's Unfinished Revolution: Political Change from Gorbachev to Putin, 2002, Cornell University Press

K. Lanski, Transition from command to marcket economies in Central and Eastern Europe, 1990, WIIW

Fourcade, Marion, Economists and Societies: Discipline and Profession in the United States, Britain, and France, 1890s to 1990s, Princeton University Press, 2009

Murray N. Rothbard, „How to and how not to desocialize”, Vol.6, n.1, 1992

Documente consultate :

Bulletin of the Atomic Scientists, Vol. 49, no.1, 1993, Educational Foundation for Nuclear Science, Inc.

World Bank, „The transformation of economics in Central and Eastern Europe. Issues, Progress and Prospects”, Policy and Research Series, n. 17/1991

Site-uri consultate:

http://www.iie.com/publications/papers/williamson0904-2.pdf

http://www.worldbank.org/

http://www.insse.ro/cms/

http://www.ebrd.com/downloads/research/transition/TR99.pdf

https://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/1999/02/1099ch1.pdf

https://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/1999/02/1099ch1.pdf

http://econ.as.nyu.edu/docs/IO/28042/EconomicTransition.pdf

http://econ.as.nyu.edu/docs/IO/28042/EconomicTransition.pdf

http://www.ebrd.com/downloads/research/transition/TR99.pdf

http://www.klaus.cz/

https://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/1999/02/1099ch1.pdf

http://www.ebrd.com/downloads/research/transition/TR00.pdf

http://econ.as.nyu.edu/docs/IO/28042/EconomicTransition.pdf

https://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/1999/02/1099ch1.pdf

http://econ.as.nyu.edu/docs/IO/28042/EconomicTransition.pdf

https://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/1999/02/1099ch1.pdf

http://econ.as.nyu.edu/docs/IO/28042/EconomicTransition.pdf

https://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/1999/02/1099ch1.pdf

http://econ.as.nyu.edu/docs/IO/28042/EconomicTransition.pdf

http://www.ebrd.com/downloads/research/transition/TR00.pdf

ANEXA 1

Indicatorii macro-economici în perioada 1990-1994

Sursă captură – http://www.insse.ro/cms/

Indicatorii macro-economici în perioada 1995-1999

Sursă captură – http://www.insse.ro/cms/

ANEXA 2

Dinamica P.I.B în perioada 1990-1999

(anul 1989 PIB-ul era 100%)

ANEXA 3

Structura P.I.B. în perioada 1990-1999

Sursă capturi – http://www.insse.ro/cms/