Strategii Metodice și Didactice în Predarea Operei Lui Mihail Sadoveanu

CUPRINS

Introducere

Capitolul I :Universul operei lui Mihail Sadoveanu

1.1.Viața satului românesc

1.2.Fantasticul în opera lui Mihail Sadoveanu

1.3.Natura în opera lui Sadoveanu

1.4.Viața târgurilor provinciale

Capitolul II :Personajul literar în opera lui Mihail Sadoveanu

Capitolul III : Structuri narative și stil în creația sadoveniană

3.1.Arta literară a lui Mihail Sadoveanu

3.2.Originalitatea stilistică a lui Sadoveanu

Capitolul IV:Strategii metodice și didactice în predarea operei lui Mihail Sadovea-nu

4.1.Strategii și metode didactice de tip expozitiv-euristic ,algoritmic și demonstrativ folosite pentru accesibilizarea textelor

4.2.Abordarea integrată și transdisciplinară a textelor epice în ciclul primar(aplicații practice pe textele lui Mihail Sadoveanu)

Concluzii

Bibliografie

Anexe

=== Mihail Sadoveanu – Metode de Predare Operei ===

INTRODUCERE

Creatorul celui mai vast și structurat epos autohton este Sadoveanu , reprezentant subtil și covârșitor liric.Acuitatea senzorială este excepțională la acest scriitor,iar bogăția paletei sale l-a făcut pe Lovinescu să-l considere un pictor venețian.

Tinerețea operelor lui Sadoveanu este cea a unei opere fundamentale.Ea înseamnă și tinerețea literaturii noastre actuale:ne întoarcem spre origini,ne redescoperim în mitologia românească;refacem,într-un spirit modern,toate legăturile cu originile noastre daco-romane,apelând la lecția magistrală a lui Sadoveanu.

Tinerețea operelor este tinerețea ideilor despre mit, despre o lume arhaică pe care Mihail Sadoveanu o reînvie dintr-o memorie a colectivității.Tinerețea operei este o competiție cu timpul: redescoperindu-ne o lume a începutului românesc,Mihail Sadoveanu actualizează etern spiritualitatea românească, îi pune în circulație valorile cele mai durabile:poezia și mitul,memoria și filosofia.Este o operă de pură imaginație și rememorare a existenței românești în evoluția ei socială și psihologică,istorică și geologică.

Această tinerețe a operei fundamentale a lui Mihail Sadoveanu este o sinteză lirică de arhaic trăind într-un prezent deschis noutății,modernității.

Clasicul Mihail Sadoveanu este contemporanul nostru;capodoperele scriitorului sunt de o mare modernitate evidentă,tinerețea capodoperelor fiind o tinerețe a ideilor,a vastelor compoziții imaginare, a experienței magice,o tinerețe care păstrează conștiința epocii și a unei opere fundamentale fără vârstă.

Actualitatea operei lui Mihail Sadoveanu o vedem atât în tinerețea capodoperelor, cât și în construcția imaginară a epopeii națiunii.Toată istoria rememorată de Mihail Sadoveanu trăiește dintr-o viață a reprezentărilor concrete.

CAPITOLUL I

UNIVERSUL OPEREI LUI MIHAIL SADOVEANU

Scriitor cu o operă impresionantă prin vastitate,varietate și adâncime,Mihail Sadoveanu se impune prin originalitatea creației sale, în care epicul se împletește cu liricul și trecutul fuzionează cu prezentul.Înscris în tradiția românescă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea,el dezvoltă,în prima jumatate a secolului al XX-lea, proza de tip monumental și etnografic.Intreaga sa creație este un adevărat ,,epos al mișcării poporului român prin timp,cu obiceiurile,cu instituțiile și credințele sale fundamentale” (Ov.S.Crohmălniceanu)

Mihail Sadoveanu cu cele peste 100 de volume ale sale,este considerat cel mai mare romancier al literaturii noastre,unii dintre istoricii si criticii noștri literari așezându-l în descendența lui Neculce și Creangă pentru darul său de povestitor.A avut o evoluție sinuoasă și dramatică în același timp,în sensul că în perioada fascizării țării opera sa a fost arsă în piețele publice,iar după preluarea puterii de către comuniști, autorul aderă la ideologia proletară și adoptă metoda realist-socialistă de creație,metoda artificială,impusă, care a dăunat mult literaturii române.

George Călinescu în ,,Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, analizându-i opera,observa că Sadoveanu este un scriitor primitiv care evocă o colectivitate umană aflată la un stadiu primitiv de dezvoltare materială și spirituală. Sadoveanu,remarca Calinescu,,repetă la nesfârșit același element de natură în opera descriptivistă și e lipsit de pricepere în construirea de portrete și în zugrăvirea de aspecte sociale,fie ele rurale sau citadine”.Cu toate acestea,Sadoveanu a reușit să construiască o lume extraordinară,ancorată în istorie și în mitologie,o lume populată de exponenți ai tuturor claselor și categoriilor socio-profesionale,de la iobagi, răzeși,pescari,haiduci,până la negustori,mici funcționari,preoți și călugari,slujbași și domnitori.

S-a născut la 5 noiembrie 1880 la Pașcani,ca fiu al avocatului Alexandru Sadoveanu și al Profirei Ursachi.Învață în școala primară cu celebrul ,,Domnu Trandafir”,gimnaziul îl urmează la Fălticeni,iar liceul la Iași,după care se înscrie la Universitatea din București,dar renunță repede la studii.In anul 1897 debutează la revista ,,Dracu” cu schița ,,Domnișoara M.” din Fălticeni.În anul 1904 se mută la București unde desfășoară o prodigioasă activitate literară.

Moare în anul 1961 la 19 octombrie,regretat de George C[linescu,care scrie în memorabila ,,Cronică a optimistului”:,,Omul de toate zilele s-a mistuit lăsând în locu-i simulacrele sale de piatră și de bronz.Ce-a fost al fiecăruia din noi a devenit al tuturor,el e acum numai al poporului dintru care a ieșit”.

Opera sadoveniană a imaginat un univers propriu de o perfectă și monumentală coerență ,a cărui particularitate s-a impus și s-a îmbogățit treptat de la primele povestiri ale debutului editorial-1904 până la ultimele pagini scrise.Universul sadovenian atât de cuprinzător,de o vastitate fascinantă și copleșitoare,realizează o viziune a existenței naturale si sociale.Opera scriitorului e o arhivă a unui popor ireal:dragoste,moarte,viața agrară,viață pastorală,război și asceză,totul e reprezentat.Cu o inteligență de mare creator,scriitorul a fugit de document,ridicându-se la o idee generală.

Sadoveanu este un ,,scriitor total ”(Georgescu,P.c,p46),care are realismul lui Balzac și melancolia unui romantic, voluptatea senzorială a unui Rabelais.Creația lui Sadoveanu este o adevărată epopee a poporului român în ipostazele sale fundamentale.

Din punct de vedere critic , locul în universalitate revine următoarelor opere:

,,Crâșma lui Moș Precu” 1904;”Hanul boului”1904;”Șoimii” 1904; ”Moarta”1904,”Cântecul de dragoste” 1904; ”Luna”1904;”Zâna lacului” 1904;”Cozma Răcoare” 1904;,Amintirile căprarului Gheorghiță”-1905”Păcat boieresc”1906,,Floare ofilită”-1906;,,Mormântul unui copil”-1906”În pădurea Petrișorului”1907;,La noi în Viișoara”-1907”Codrul”1908;”Haia Sanis”1908;”Povestea cu Petrișor”1909;,Apa morților”-1911”Privighetoarea”1912;,Bordeenii”-1912,,Ciocârlia”1912;,,Neamul Șoimăreștilor”-1915,,Umbre”-1920,”StradaLăpușneanu”-1921,”Dumbrava minunată” 1922,”Venea o moară pe Siret”-1925”,Țara de dincolo de negură”1926;”Hanu Ancuței” 1928;”Demonul tinereții” 1928;”Împărăția apelor” 1928;”Olanda”-1928 ”Zodia Cancerului”1929;”Baltagul”1930;”Locul unde nu s-a întâmplat nimic”1930;”Nunta domniței Ruxandra”-1932 ”Creanga de aur” 1933;”Nopțile de Sânziene” 1934;”Frații Jderi(Ucenicia lui Ionuț)1935; ”Izvorul Alb” 1936;”Cazul Eugeniței Costea”-1936 „Ochi de urs”-1936,”Valea frumoasei”-1940,”Divanul persian”-1940”,”Ostrovul lupilor”-1941,”Oamenii Măriei-Sale” 1942; ”Poveștile de la Bradul Strâmb” 1943;”Anii de ucenicie”-1944,”Mitrea Cocor”-1949, „Nada florilor”Nicoară Potcoavă” 1952.

Temele fundamentale ale operei lui Mihail Sadoveanu sunt anunțate în “Povestiri”, în “Șoimii”, în “Dureri înăbușite”,în “Crâșma lui Moș Petcu” cu o atât de mare disponibilitate pentru narațiunea lirică și cu atâta maturitate stilistică,încât tot ceea ce capodoperele de mai târziu vor purta, ca extraordinară tinerețe,inepuizabilă realitate estetică se întalneste în opera lui,într-o temeinică și fecundă experiență de povestitor.Intâlnim o tematică variată,care poate fi clasificată într-o problematică restransă daca ținem seama de faptul că Sadoveanu s-a inspirat din istorie, din viața cetațenilor săi și a cântat natura patriei.Astfel avem o proză de inspirație istorică:”Creanga de aur”,Frații Jderi”, Șoimii”, Nicoară Potcoavă,”Neamul Șoimăreștilor”, “Zodia cancerului”.Viața poporului se subsumează celor două teme majore:viața țăranilor și viața târgurilor provincale.Natura patriei cunoaște toate formele de relief, de la” împărăția apelor” până la “câmpia Bărăganului” “văile și creștetele munților”.

Natura,poporul și istoria,cele trei mari prezențe ale literaturii sadoveniene apar ,,ca niște coloane de sprijin”(Constantin Ciopraga),limbajul rapsodic le unifică,lirismul le conferă viață,cugetarea le imprimă un ethos.

1.1Viața satului românesc

POVESTIRILE SADOVENIENE

Lumea satului sadovenian este în general izolată de civilizația modernă,ocupațiile eroilor sadovenieni exprimând și atitudinea de retragere a omului în mijlocul naturii ca urmare a impactului cu realitațile sociale.Fixată în tipare străvechi,dominată de respectul pentru lege,pentru datină,această lume a satului este prezentată în momente esențiale ale vieții(naștere,nuntă,înmormântare).

Povestirea “Un om necăjit” face parte din ciclul “Umbre”(1910).În centrul relatării stă figura lui Niculăeș, băiatul cel mai mic al lui Dumitru Onișor, ieșit într-o primavară cu cele șase mioare ale sale în lunca Siretului.Accentul cade în această povestire asupra maturizării dureros de precoce a copilului de doar 8 ani.Necazul lui “era adânc și serios”, la mijloc fiind mustrările și chiar bătăile din partea tatucăi, un om cam hapsân,necăjit și el din pricina sărăciei,luptându-se cu greu cu viața,în urma morții soției care îl lăsase cu o casă de copii.Iarna fusese grea și o parte din oi murise,rămânând numai cu șase,din care una urma să cadă și ea.Literatura de compasiune pentru cei mulți și obidiți era foarte abundentă în acea perioadă,Sadoveanu apropiindu-se și el de acest gen,însă se detașează net de ceilalți reprezentanți ai genului în sensul că realismul prozei sale se îmbină cu un lirism înalt,prin sondajul adânc al sufletului omenesc și printr-o participare obiectivă a prozatorului însuși în viața oamenilor de care ne vorbește.În cazul de față ni se relevă viața grea a țăranilor din vechiul regim:copii numeroși,pământ puțin ,conditii grele de muncă,in același timp se subliniază licărirea de umanitate și gingășie a sufletului copilului țăran.Aflăm că mama murise și îi lăsase în grijă o mioară.Participarea afectivă a povestitorului se produce pe neașteptate,în momentul când deducem că mama copilului îi era cunoscută”cu mama lui copilărisem în școală”.Intâlnirea autorului cu Niculăeș se desfășoara într-o dumbravă de lângă sat,de unde se vedea cum”cornii începuseră să înflorească”.Finalul povestirii ni-l prezintă pe micul Niculăeș înseninat : mioara își revenise.”Omul necăjit” redevenise copil.

O altă povestire cunoscută a lui Mihail Sadoveanu este “Domnu Trandafir”,apărută prima oară sub titlul generic”Scrisori-trimise unui prieten pribeag”în revista Albina(1905)Narațiunea este o epistolă în proză,specie literară ale cărei origini se află în literatură pașoptistă.Cuprins de vraja aducerii aminte la revederea locurilor copilăriei și ai primilor ani de școală,autorul lasă evocarea să evolueze spre o povestire portret :”Era Domnu, Domnu Trandafir”.Intâiul intelectual zugrăvit de Sadoveanu un dascăl, propriul său invățător.Portetul este construit simetric,sub dominanța unei trăsături:omenia.Sadoveanu este un meșter priceput când este vorba despre a învia o figură sau o situație printr-o trăsătura unică.Portretul Domnului Trandafir este așezat sub semnul unei imagini dominante:”un om”.Era un om bine făcut,puțin chel în vârful capului,cu ochii foarte blajini.Când zambea,se arătau,sub mustața tunsă scurt,niște dinți lungi,cu strungă mare la mijloc”.Sadoveanu stăruiește însă asupra virtuților didactice și morale ale invățătorului său ,și acest lucru îl determină să mai adauge în linia portretului de om deosebit și cuvântul Apostol.Virtuțile morale și didactice se completează cu acelea ale unui bun gospodar :”era foarte gospodăros si-i plăcea să facă fiecare lucru cu rânduială.”Însă meritul cel mai mare al lui Sadoveanu “apare a fi alegerea momentului psihologic în care culminează mai toate”(Titu Maiorescu-Povestirile d-lui Sadoveanu,ed. pentru literatură,1978).Sadoveanu își închipuie povestirea într-un ton nostalgic,sentimental:mormântul străjuit de o cruce,cu literele tot mai șterse de vreme, era sortit uitării,dar “câte ceva din sufletul lui “stăruiește în sufletul celor care au avut bucuria de a-i fi invățăcei.

Mihail Sadoveanu optează pentru o literatură care așează un accent apăsat pe realitățile țăranești, regăsind procedee ale epicii folclorice, cultivând oralitatea,simplitatea și redescoperind orizontul estetic al legendelor baladelor,descântecelor dar și resursele unui limbaj prin excelentă popular.

Țăranii lui Sadoveanu se aseamănă cu eroii eposului popular,pentru că pastrează încă,foarte puternic în toate reacțiile lor aspirația către o experiență plină,straină de orice mutilare a pornirilor firești.O viață schilodită,neîntreagă,este pentru ei insuportabilă.De aici,acea seninătate în fața morții,și mai ales conștiința necesității unui sfârșit în concordanță cu idea de demnitate umană.

Hoțul din”Paștele blajinilor”sfârșește prost,ucis de jandarmi.Viața lui irosită,moartea aceasta de lup încolțit îi apasă greu sufletul.El aspiră însă cu ultimele puteri ale ființei sale că măcar despărțirea de cei vii să fie frumoasă.

Una din cele mai cunoscute povestiri de tinerețe ale lui Sadoveanu ,“În pădurea Petrișorului”,este structurată dintr-o suită de imagini picturale care circumscriu peisaje de natură de o plasticitate de netăgăduit.Narațiunea se deschide cu un peisaj de o sălbatică maiestate,descris în toate detaliile sale,surprinzând viața misterioasă și fremătoare a pădurii.,în care moartea căprioarei rănite se încadrează ,stârnind un acord tragic în armonia elementelor.

“Crâșma lui Moș Precu”fixează spațial realitatea hanului.Existența satului este și a hanului.Hanul,cârciuma, are la Sadoveanu valențe de alienare,de deliberare a destinului prin vraja dumnezeiască a cântecului.Crâșma lui Moș Petcu adună tot soiul de oameni.Nimeni nu poate trece pe acolo fără să intre și să consume o ulcică de vin sau să spună o vorbă de duh.Băutura și veselia se țin lanț.Între han și moară circulă fără odihnă “poșta”-baba Maranda,iar farmecele,boscoanele de tot felul nu vindecă, ci produc în sat vrajbă.La clacă,la dezbrăcat papușoi de pănuși,întâlnim un țigan amarnic de fudul cu cobza,fete și flăcai de toate vârstele.Claca este și ea un mare moment din marea poveste a hanului, al cărui miraj este irezistibil.

Hanul ,crâșma,moara,enorma vitalitate care se consumă aici ca într-un spectacol interminabil, dovedesc nu numai exaltarea vieții ci și o anume indiferență față de condiția socială.

Până să devină celebrul han al Ancuței,hanul sadovenian își prefigurează tema, cadrul, își alege personajele în “Povestea cu Petrișor”.Este un han a cărui memorie este reînviată din legendă.Poveștile de la acest virtual han al Ancuței sunt transmise povestitorului de oamenii de altădată.Hanul este renumit nu ca focar al poveștilor, ci ca unul al magiei,al fascinației pe care o provoacă Anița.Povestirea aceasta de tinerețe este valoroasă nu numai prin deschiderea temei hanului,dar și prin faptul că ea anunță multe personaje din Hanu Ancuței.Interesul drumeților de la han nu este trezit de ce vor spune cei ce fac acolo popas,ci de frumusețea stranie a hangiței,de farmecele pe care le face hangiul ungur,de mitul care s-a țesut în jurul Aniței.Tema adevărată este a Aniței;ea devine motiv al poveștilor.Numai în această operă de tinerețe Mihail Sadoveanu îi acordă hangiței un rol fundamental,întâietate în desfășurarea spectacolului.”Povestea cu Petrișor” este romanul hangiței Anița care mai târziu va deveni Ancuța cea de demult și cea de azi.

In “Dureri Inăbușite” se observă o intenție de studiu social.Ion Ursu este un țăran care pleacă din pricina sărăciei și se face proletar,devenind prin natura meseriei și din durerea de a se vedea înșelat de soție cu un alcoolic.Tot crâșma este scena tipică de desfășurare a evenimentelor.Aici ea este un loc de pierzare..Insă în decursul întregii opere sadoveniene,crâșma, hanul, petrecerile cu băuturi sunt locurile statornice de întâlnire a eroilor.Volumul din care face parte această povestire este în totalitatea sa sumbru,,cu oameni îndobitociți de suferință și băutură,deși cu un substrat de umanitate.”Sluga bătută de boier,bruta,nu găsește cu cale să se răzbune,când îi vine bine.(Sluga)Un țăran sare în pădure,pe întuneric,asupra dușmanului său,acesta îl strânge bine, victima cere iertare, bat clopotele de înviere și inimile celor doi se îmblânzesc.Un individ bea până la îndobitocire, fiindcă este tuberculos în ultimul grad.Apoi aflăm că fata sa a devenit prostituată.

Un boier(“Doi feciori”) este necontenit stors de bani de un fiu legal,în vreme ce cu melancolie contemplă pe un alt fiu tăinuit argat pe moșie,care nu știe al cui este și nu cere nimic.

În”Bordeienii”ne este descrisă viața robilor de pe moșia lui Jorj Avrămescu,la Iliseni ,pe Prut.Stăpânirea boierească a devenit în această lume un fel de putere tiranică, aproape abstractă,situată undeva la conac și suspendată ca o amenințare permanentă deasupra existențelor.Aici este un fel de ținut sălbatic, nepopulat,o”Guyană românească”(Ovidiu Crohmălniceanu),a cărei populație se compune din lucrătorii agricoli recrutați printre “outsideri”.La Bordeieni se adună oamenii cu “taine”,fugiți de oaste, argații intrați pe alte moșii,hoții de cai încolțiți și amenințați să cadă în mâna poterelor.Oamenii nu sunt întrebați de unde vin,în schimb munca este de o asprime înspăimântătoare.Vătaful Faliboga,fost tâlhar,trece ca un diavol obosit peste tot: harapnicul său învârstează năpraznic spinările,iar vorba sa răstită lovește și ea ca biciul.Bordeenii locuiesc în locuințe subpământene și îl stiu pe boier după nume, mai nimeni nu l-a văzut.Când,înaintea călătoriei de nuntă în Italia,stăpânul își vizitează moșia , bordeenii, adunați pe două rânduri,cască ochii fermecați la careta orbitoare,în timp ce domnița dinauntru exclamă:Ils sont bien sales,les pauvres gens!Două lumi fără nici o asemănare,fără nici o comunicare, se privesc în fața Țăranul nu trăiește doar sub amenințarea care-l pândește mereu dinspre conac;reprezentanții statului de la țară –primarul,notarul,perceptorul,jandarmul-se alătură și ei boierului și chiaburilor,spre a completa sistemul forțelor ostile,coalizat împotriva omului de rând.

“Hanu Ancuței”este,,capodopera idilicului jovial și a subtilității barbare”(G.Calinescu-Istoria literaturii române de la origini până în prezent).Modalitatea de construcție este identică cu cea din “Halima”sau din”Decameronul” lui Boccacio.Se întâlnește această formă și în balada lui Ion Barbu”Riga Crypto și lapona Enigel”Avem “o poveste în poveste”,fiecare poveste continuând sâmburele următoarei.Apărută în 1928,această povestire închide prima epocă a creației scriitorului și deschide o alta,de maturitate.Regăsim aici o sinteză a temelor și elementelor narative anterioare:sunt prezentate aici aceleași toposuri:lumea țărăneasca, relația dintre mit și istorie,decuparea unor peisaje cu caracter emblematic,atmosfera baladescă ,stilul impregnat de oralitate, întâmplările de aspect legendar,savoarea și farmecul limbii populare etc.

Lucrarea cuprinde nouă povestiri”rostite” de drumeți poposiți înspre amurg la un han așezat la răscrucea drumurilor.Ca identitate ei aparțin unor clase și pături sociale diferite.Obosiți de drum și flămânzi, găsesc la han ,”pui fripți în țiglă”,”plăcinte în poale și căni suficiente de vin” acesta din urmă, predispunându-i la taifas și amintiri.Însăși construcția hanului corespunde perfect povestirilor sadoveniene.Hanu Ancuței nu este unul oarecare ,ci este o adevarată cetate, călătorii găsind aici nu numai hrană,băutură și adăpost ,ci și siguranța vieții , a mărfurilor și banilor.Chiar și anotimpul este propice rememorărilor și poveștilor.Este o”toamnă târzie cu nopți lungi”, cu recolte bogate .Criticul și istoricul literar G.Calinescu descrie cadrul povestirilor lui Sadoveanu:”esențială este starea de fericire materială înfaptuită de oaspeți,ei trăiesc la modul Cancanului , ospătând numai cu carne friptă și bând vin,însă după o rânduială care cere inițiere.Vinul este adus de Ancuța,în cofăcel plin ulcica mereu nouă.Înainte ca povestitorul să-și înceapă istoria ,toți vâră ulcelele în cofăcel și lăutarii cântă.Din când în când,Ancuța aduce de la foc pui fripți în țiglă.O astfel de existență,această lume naivă nu poate gândi și știrile despre mâncările sărace din civilizație îi împle pe toți de tulburare.”2(George Călinescu).

Cadrul celor nouă povestiri se distinge prin vechime,fenomene ale naturii,supranatural, belșug,veselie și dramatism:”Intr-o toamnă aurie am auzit multe povești la Hanu Ancuței, dar asta s-a întâmplat într-o îndepărtată vreme,demult,în anul când au căzut de Sântilie ploi năpraznice.Și spuneau oamenii că ar fi văzut balaur negru în nori deasupra puhoaielor Moldovei.Iar niște paseri cum nu s-au mai pomenit s-au învolburat pe furtună,vâslind spre răsărit;și Moș Leonte cercetând în cartea lui de zodii și tălmăcind semnele lui Iraclie-împărat, a dovedit cum acele paseri cu pene ca bruma s-au ridicat rătăcite din ostroavele de la marginea lumii și arată veste de război între împărați și belșug la vița-de-vie.Aceste elemente formează introducerea în universul hanului::Ș-atuncea a fost la Hanu Ancuței vremea petrecerilor și a poveștilor.”

O caracteristică a acestui univers edenic este bogăția și veselia:”taberele de cară nu se mai istoveau .Lăutarii cântau fără oprire.Când cădeau unii doborâți de truda și de vin, se ridicau alții de prin cotloanele hanului.In acest cadru, toate faptele și poveștile se derulează după un anumit ritual,același din generație în generație.Considerații asemănătoare face și Ion Vlad,unul dintre specialiștii în interpretarea acestei specii literare:”Independent de procedeu ,comportări sau reacții,povestirile se corelează,iar conexiunea lor are un firesc discurs romanesc.O umanitate ascultă,transportată,veselă sau întunecată;aceeași umanitate își asumă riscul istorisirilor,realizând simbolurile generale ale lumii:înțeleptul,războinicul,umilul,călătorul,bătrânul,cunoscătorul naturii și al legilor firii,frumusețea și ofilirea vârstelor,revoltatul etc.”Ciclul debutează cu povestirea”Iapa lui Vodă”,rostită de comisul Ioniță care își asumă responsabilitatea starostelui, personaj obligatoriu într-o suită de povestiri rostite de o colectivitate umană pentru că este nevoie de un ceremonial.

Ca tematică,”Hanu Ancuței cuprinde întâmplări de dragoste și evenimente dureroase din viața socială.Natura,prezentă și ea,are rolul de a potența drama erotică sau evenimentul social.Hanul unifică trei tipuri diferite:ale autorului,al povestitorului și al faptelor povestite.Autorul se semnalează mereu la han.Povestitorii se referă la han,ca la un loc care nu este numai al poveștilor,dar și al împrejurărilor povestite.Coincidența locului favorizează coincidența timpului,ca și cum Hanu Ancuței ar avea proprietatea conservării trecutului,într-o aceeași toamna eternă de aur,ca într-un tablou,vin de demult și Leonte și Orbul și Vodă ,Călimah și ceilalți.

La han totul este identic cu sine de la început.

,,Baltagul” este o operă reprezentativă pentru tema vieții satului românesc,el fiind un,,roman al transhumanței cu intrigă antropologică” (George Călinescu),având ca subiect lumea păstorilor.

Poem al naturii și al sufletului omului simplu,o ,,Mioriță”în dimensiuni mari,acest roman ilustrează lumea arhaică a satului românesc,sufletul țăranului moldovean ca păstrător al tradițiilor și al specificului național.Romanul se deschide cu o prezentare a locuitorilor din,,munții țării de sus”,Sadoveanu mărturisind că ,,țăranul a fost întotdeauna principalul meu erou”.În Măgura Tarcăului,Vitoria Lipan trăiește zăvorâtă în sine de spaima că ceva rău s-a întâmplat cu bărbatul ei ,Nechifor Lipan,om harnic și gospodar al satului.De la starea de neliniște,Vitoria devine îngrijorată,deoarece Nechifor plecase la Dorna să cumpere niște oi și nu se mai întoarse și nici nu dăduse vreo știre.Niciodata nu întârziase atât de mult(73 de zile)deși mai zăbovea pe la câte o petrecere,căci îi plăcea cântecul și vinul bun.Neliniștită,Vitoria cere sfatul preotului,dar trece și pe la baba Maranda,vrăjitoarea,hotărandu-se să pornească în căutarea lui Nechifor.

Hotărarea îi este grăbită și de o serie de semne prevestitoare,îl visează pe Nechifor întors cu spatele,trecând o apă neagră, ține post negru,iar,,nourul către Ceahlău e cu bucluc”.Pune ordine în gospodărie cu o luciditate impresionantă:pe Minodora,fiica ei,o duce la mănăstire,vinde agoniseala pentru a face rost de bani,îi comandă fiului ei Gheorghiță un baltag nou și împreună pleacă la drum în căutarea lui Nechifor,parcurgând întocmai drumul parcurs de acesta.Din aproape în aproape află că la Vatra Dornei a cumpărat două sute de oi și împreună cu ciobanii le-au coborât la iernat.

Împreună cu el se aflau încă doi munteni,care îi cer să le vandă două sute de oi,lucru primit cu bucurie de Nechifor,fiind cunoștințe vechi.Poposind la Suha,constată că aici ajunseră doar doi ciobani și i se pare limpede că aici s-a petrecut omorul.

Cu o luciditate și stăpânire de sine extraordinare,împlinește datinile necesare pentru mort,care a fost găsit într-o prăpastie,prăvălit acolo de lovitura unui baltag.Memorabilă este scena în care se reconstituie amănunțit crima în fața principalilor vinovați, a ciobanilor Calistrat Bogza si Ilie Cuțui,a autorităților și a oamenilor adunați la praznicul mortului.

Ca și în cunoscuta scenă din Hamlet,criminalul nu poate suporta confruntarea și reacția psihologică scontată se produce.Cuprins de o furie oarbă,față de o ,,muiere”care se apucase să-l judece,sfâșiat apoi de câinele mortului și lovit de baltagul lui Gheor-ghiță,Calistrat Bogza sfârșește prin a mărturisi ca lucrurile s-au întâmplat întocmai.

Apropierea acestui roman de ,,Miorița” este mai mult decât evidentă.Atât într-un caz cât și în celălalt este vorba despre un cioban pe care alții doi îl omoară pentru numărul mai mare de oi.Și într-un caz și în celălalt,este vorba de o femeie(iubită,mamă,soție)Atât în ,,Miorița” cât și în ,,Baltagul” intervine rolul unui animal ,în primul caz al oii năzdrăvane,în cel de-al doilea cel al câinelui fidel stăpânului.

,,Baltagul”deschide o existență,o contemplă,o reinterpretează,o definește și îi prohodește stingerea,anunțând totodată renașterea ei.El o deschide sub impulsul viu,exploziv al rațiunii autohtone și o închide sub bătaia de clopot ce vestește un mormânt gol.Tipologia romanului existențial-dramatică este efectiv și profund națională cu o putere de sincronizare și de influență morală cu totul excepțională.

Monografia morală și etnografică se ridică pe o intuiție reală a satului de munte:,,Locuitorii aceștia de sub brad sunt niște făpturi de mirare.Iuți si nestatornici ca apele,ca vremea;răbdători în suferinți ca și-n ierni cumplite”.

Romanul are, alături de accentele sale realiste evidente, ,,un caracter mitic și baladesc,un accent de mare baladă romanțată și de mister cosmic”1(Perpessicius).

Monografie a satului moldovenesc,Baltagul figurează o existență esențializată ,în care centrul de greutate este plasat asupra vieții satului,a obiceiurilor și a oamenilor.Ritmul existenței pastorale este dominat de fenomenul transhumanței,care figurează mișcarea marilor cicluri naturale.,,In virtutea transhumantei,păstori,turme,câini migrează în cursul anului calendaristic în căutare de pășune și adăpost,întorcându-se la munte la date întru veșnicie fixe.” (G.Călinescu).

Fundamental și remarcabil este simțul automatismului vieții țăranești de la munte.Oamenii fac fel de fel de presupuneri,Vitoria le respinge.Mișcarea este milenară neprevăzutul nu intra în ea ca și în migrația păsărilor;Vitoria nu măsoara vremea cu calendarul,ci cu semnele cerului.In stilul său magistral,Sadoveanu înfățișează toate acele ritmuri ale vietii primitive,care nu sunt determinate de vreo inițiativă individuală.

1.2Fantasticul în opera lui Sadoveanu

Despre fantasticul sadovenian s-a discutat rareori,temă modelată in tonalitați distincte.De domeniul fantasticului,țin acele povestiri în care natura este conturată ca o prezență miraculoasă cu reverberații în riturile arhaice,în datini și tradiții care încifrează un tip de cunoaștere inițiatică .Cu excepția câtorva istorisiri care țin mai mult sau mai puțin de genul fantastic(Dumbrava Minunată,Ianoș Năzdrăvan),restul bucăților luate de obicei în considerare sunt atât de deosebite unele de altele,încât cu greu se poate întrevedea un criteriu.Intâiul tip de povestire fantastică,răspândit în volumele din tinerețe provine din folclor.

Una din cele mai vechi povestiri ale lui Sadoveanu este„Zâna Lacului”-1900,care relatează o vrăjitorie de dragoste cu ajutorul unui buchet de garoafe și busuioc și a unei priviri hipnotice.Vrăjitoarea este fata unui morar și se comportă ca o știmă a lacului.

În”Claca”(Crâșma lui Moș Petcu)vrăjitoria de dragoste o face o babă slută care devine tânără și frumoasă în ochii iubitului.

În”Hanul boului”se remarcă reminiscența din “La hanu lui Manjoală”al lui Caragiale.Cea mai interesantă povestire de acest fel este “Povestea cu Petrișor”;Petrișor Damian,omul de încredere al boierului de la Cornul Caprei,vine la hangița Anița cu o misiune delicată din partea stăpânului său,care a auzit despre frumusețea femeii.Petrișor este un bețiv bun de gură,încât toata lumea de la han află repede ce caută acolo.Nu lipsesc aceia care–l pun în gardă contra bărbatului Anitei,ungurul Mogoș,care ar fi vrăjitor.De aici încolo lucrurile nu mai sunt clare.Ne apare conturat un fantastic de atmosferă ce conturează în mod plastic și sugestiv mitul erotic.Petrișor se întâlnește cu Mogoș și se așează să bea vin și să mănânce pui la țiglă,dar când flăcăul scapă o vorbă deșucheată despre Anița ,Mogoș scoate deodată o broască și bate puiul cu grăsimea ei.”Aha!vra să zică, tu ești frate cu Diavolul din poveste”-exclamă Petrișor și-l plesnește râzând pe Mogoș peste ochi doborându-l.Finalul povestirii este într-un spirit de incertitudine și umor.

Întreg hazul povestirii este că nu se știe dacă Petrișor.Dămian nu a visat toate aceste lucruri în timp ce fugea călare spre conac,noaptea,de frica ungurului vrăjitor.Între ,,Hanu boului” și ,,Povestea cu Petrișor” ,,are loc o evoluție a artei sadoveniene,dar și una a atitudinii:fantasticul este întâi acceptat,apoi ironizat.Umorul tinde să risipească pânza de închipuiri atribuită unor forțe supranaturale. “

În “Mergând spre Hârlău”se povestește o rătăcire.Naratorul merge spre Hârlău,într-o ambulanță militară cu ocazia unor manevre.Locurile sunt pustii:câmpuri,sate răzlețe,priveliști obișnuite de vară la țară,dar oamenii lipsesc.În al doilea rând nimeni nu cunoaște drumul,toți fiind străini de locuri.Doctorul ambulanței repetă cu veselie suspectă fraza:”Cine știe unde mergem?”.El are frică de rătăcire și o transmite și naratorului.Într-un târziu dau în sfârșit de un om”-Pe aici e drumul spre Hârlău?-întreabă doctorul.-Pe aici tot inainte…Este loc bun pe langă pădure…dar mai e mult!”Un alt țăran răsare în drumul ambulanței :”Cât mai avem până la Hârlău?strigă doctorul.-Apoi da..cam un ceas.Insă trec două ceasuri și nici vorbă de Hârlău.Apoi se produce un incident bizar.In poarta unei curți mari,unde e o casă urată,cu acoperiș vechi și ferestre întunecate,stă un personaj ce dă semne de veche cunoștință cu doctorul:-“A!Ce mai faci iubite?încotro?”Dar doctorul nu știe cine este străinul.Impresia de absurditate devine și mai intensă în întâlnirea următoare cu pâlcul secerătorilor în care este și o babă oloagă.Atmosfera e stranie,călători neliniștiți,spațiul pare ermetic închis ca un cerc în care te învârtești la nesfârșit.Rătăcirea continuă și după sfârșitul nuvelei ei nu ajung niciodată la Hârlău.E limpede că doctorul suferă de spaima rătăcirii,ca un orășean care a nimerit la țară și peisajul nu-i e familiar.

. Tot o rătăcire cu caracter inițiatic structurează universul mitic,simbolic și fantastic din “Ochi de urs”,cu deosebirea că aici rătăcirea lui Culi Ursache are cu totul altă structură și sursă, pădurarul fiind un om al locului.Luându-se după un urs,pădurarul are deodată sentimentul de a fi într-un spațiu misterios.Astfel de spații,în care se intră o singură dată și care nu mai pot fi regăsite,mai există la Sadoveanu.De exemplu în “Raiul”(Valea frumoasei”) spațiul are atribute paradisiace.În “Ochi de urs” este infernal,întâmplarea îl neliniștește pe pădurar:”nu-i plăcea întâmplarea…nu-i plăcea mai ales felul cum s-a rătăcit ,ca și cum ar fi fost străin de pădurea lui”.

Rătăcirea lui Culi n-ar fi la prima vedere nici o explicație,pădurarul însuși mirându-se de ce a pătit.După cum o cauză reală nu este de descoperit,lui Culi i se năzare că a ajuns “pe celălalt tărâm”,ademenit de necuratul.Ochiul ursului ar fi ochiul diavolului.Lucrurile au și un aspect patologic, fiindcă pădurarul,căruia i-a murit soția de curând,a suferit un șoc psihologic,peste care s-a suprapus și întâlnirea cu ursul.Insă,când,după însănătoșire se duce împreună cu un sănătos să caute fiara,Culi vede în locul ursului calul său.E o halucinație,căci alergând acasă găsește calul în grajd.Pădurarul nu își revine decât după ce împușcă ursul și se convinge că l-a împușcat.S-a a propus pentru ,,Ochi de urs”o ipoteză bazată pe compararea cu Ursul lui Faulkner;considerând că uciderea ursului ar fi sacrificiul ritual pentru îmblânzirea(civilizarea)pădurii simbolice,Sfântul Gheorghe omorând balaurul.

În ,,Ochi de urs” ,,asistăm doar la o încercare de răzvrătire a duhului vechii păduri”(Nicolae Manolescu),mai ales că se constată mai departe o răzvrătire asemănătoare și în romanul ,,Nopți de Sânziene”

Scriitorul nu se dezice de nici una din cele două posibilitați sugerate inițial:răzvrătirea duhului și boala lui Culi.Există însă și o a treia posibilitate:pădurarul are pasiuni de detectiv și citește romane polițiste;el poate fi și o victimă a imaginației proprii.El este un imaginativ,imaginația lui creează misterul.Ursul flămând și agil ia forma diavolului ori a calului.Locurile își schimbă înfățișarea,o ceață deasă îl învăluie pe pădurar,tăindu-i retragerea.Culi este bolnav de imaginație,intoxicat de romanele polițiste:nu realul a suferit vreo schimbare,ci mintea lui s-a rătăcit în labirintul ipotezelor proprii.

,,Dumbrava minunată”este,,una din cele mai încântătoare combinații de realitate și poezie”.Este structurată pe mai multe părți,pe mai multe momente.Introducerea este redată de scena din salonul d-nei Mia Vasilian,care provoacă fuga Lizucăi.O altă parte este scena de sfârșit,când aceeași doamnă vine în casa bunicilor de la țară, să o ia pe Lizuca.Este o scenă ca oricare alta, care conține însă ideea caracteristică a lui Sadoveanu este că natura pedepsește și expulzează pe acest produs orășenesc,Mia Vasilian.Sadoveanu a urmărit să dea deodată, prin una și aceeași expresie,și mitologia din capul copilei,învățată din basme,și impresia produsă asupra ei de natură-personificarea naturii de către copilă cu toata bogăția ei sufletească creată de basme- și realitatea obiectivă a acestei naturi.Sadoveanu ne duce,prin intermediul acestei istorisiri,într-o lume de basme.Faptele reale sunt necontenit transfigurate cu intenții de miraculos.

1.3 Evocarea trecutului istoric

Se poate afirma cu deplină îndreptățire că Sadoveanu este creatorul romanului de evocare istorică.Romanul lui Sadoveanu este un vast spectacol al existenței noastre,în el întâlnim toate aspectele și manifestările vieții unui popor.Autenticitatea și veridicitatea existențelor istoricește determinate pe care Sadoveanu le evocă,reconfigurarea unor mentalități și o intuiție a formelor de viața dau măsura adevarată a prozei istorice sadoveniene.

Pompiliu Constantinescu afirma că,,nici unul din scriitorii români nu ar fi putut da un roman istoric,după toate normele romanului.”12

Mihail Sadoveanu a reprezentat de-a lungul întregii sale opere monumentale,creații de imagine veridică,mereu reluată și nuanțată a manifestărilor diverse ale specificului național așa cum s-a dezvoltat acesta în spațiu și timp.Romanele istorice sadoveniene se caracterizează printr-o oscilare continuă între reconstituirea riguroasă a unor figuri,întâmplări și evenimente și inserția în substanța epică a ficțiunii.Sadoveanu este un scriitor care nu e interesat de reconstituirea pur obiectivă a evenimentelor,ci de evocarea lor,el nu are pasiunea detaliului,ci a întamplărilor cu caracter exemplar ori a chipurilor de aspect simbolic,sugestive prin anvergura lor.Sadoveanu are o viziune a trecutului,o retroviziune prin care imaginația creatoare bazată pe o experiență a documentului foarte vastă,reconstituie o imagine credibilă a trecutului.

Creator al romanului istoric la noi,Sadoveanu a făcut din poprul anonim un personaj marcat de permanență.Pe de altă parte există două fețe ale istoriei: una marcată de eternitate,cealaltă dominată de efemer.Există o istorie a maselor și una a individualitaților,autorul figurând atât,,Oamenii Măriei Sale”,dar și personalitățile intrate în legendă,mitizate.

Romanul istoric sadovenian marchează trei etape din istoria Moldovei:secolul XV,dominat de Ștefan Cel Mare,secolul XVI,marcat de frământări politice și în sfârșit secolul XVII,epocă a degradării și a disoluției cu domnitori ambițioși sau lacomi precum Vasile Lupu și Duca Vodă.

Eposul sadovenian își are prologul în romanul,,Șoimii”(1904),având ca sursă de inspirație cronicile moldovene și monografia lui Hașdeu despre Ion Vodă Cel Cumplit.Nicoară și Alexandru frații lui Ioan Vodă conduc spre Iași pâlcul de soldați pentru a-i pedepsi pe uzurpatori.Deși ucid străjile palatului domnesc,lovitura dă greș,,,Șoimii”fiind obligați să se retragă.La Dăvideni unde poposesc la curtea boierului Davideanu,intervine o prezența feminină impunătoare-Ilinca(fiia trădatorului Golea și nepoata boierului)de care frații Potcoavă se îndrăgostesc.Cu toate că intriga are un caracter spectaculos, în aceasta operă nu există o adâncire a acțiunii pe planuri diverse,conflictul erotic fiind oarecum disproporționat.

,,Neamul Șoimăreștilor”(1915) realizează cu mare pricepere împletirea celor două planuri,al istoriei și al ficțiunii.Povestirea se intinde direct sau retrospectiv pe durata a trei domnii(a lui Aron Vodă,a lui Ștefan Tomșa,a domniei lui Ieremia Movilă și a fiului Alexăndrel,iar istoria lui Tudor Șoimaru și a neamurilor sale răzeșești este așezată în strânsă legătură cu avatarurile luptei pentru putere dintre diferiții pretendenți la scaunul Moldovei).

Tudor Șoimaru parcurge de-a lungul povestirii o traiectorie inițiatică.El realizează cunoașterea pe două planuri,ambele tradiționale la Sadoveanu,cel erotic și cel al legăturii fundamentale cu pământul și țara.La eroii sadovenieni,dragostea izbucnește furtunos și fără multă întârziere.Văzând-o pe Magda Orheianu,Șoimaru,,nu spuse o vorbă, dar în coșul pieptului îi ardea o flacără năpraznică și inima-i bătea cum nu-i bătuse niciodată la primejdii”.Intensitatea sentimentului este menită să motiveze în continuare comportarea personajului,menținând activ,prin reveniri de-a lungul întregii narațiuni,planul erotic.Mânat de patimă,Șoimaru-și urmărește aleasa inimii până în Polonia expunându-se în mijlocul nobililor poloni și a boierilor moldoveni fugiți peste graniță cu doamna lui Ieremia.Dar,odată declanșată,patima pentru fata Orheianului cunoaște în sufletul personajului împotrivirea celeilalte iubiri-cea pentru neamul răzeșesc,pentru moșia străbunilor.Crescut de copil în țară străină și pribegind apoi ca oștean în multe locuri depărtate,Șoimaru își descoperă abia acum obârșia,care rămăsese pentru el o amintire ștearsă.Declanșarea dramei sale interioare,are loc relativ târziu în roman,în capitolul al XII-lea ,,Crucea razeșilor”.Revenind în sat, Șoimaru este recunoscut de către oameni și primit între ei.Insoțit de Moș Mihu,călăuza în cea de-a doua inițiere,Șoimaru vizitează cimitirul cu mormântul tatălui său și află de la același bătrân istoria satului.Momentul marchează începutul transformării sale dintr-un venetic,un oștean fără țară ,într-un fiu adevărat al neamului Șoimăreștilor.

In finalul capitolului, aflând că boierul Orheianu este ucigașul tatălui său,eroul are înțelegerea teribilei sfâșieri sufletești ce-l va urmări de acum înainte.Din acest moment de răscruce pornește pe calea care îl va conduce în cele din urmă pe erou către biruinta sentimentului datoriei față de neam.In chip simbolic,boierul este ucis de către Tudor Soimaru în cimitir și așezat cu pieptul pe mormântul Ionașcului,într-un gest care vrea să semnifice răzbunarea și dreptatea,Șoimaru cruță însă pe Magda Orheianu și pe soțul ei polon,vechea rană sufletească părând a se fi închis,rămânând doar urma unei “dureri inăbusite”.

Mihail Sadoveanu oferă un adânc sens etic întâmplărilor zugrăvite,optând pentru adevăr,bine,triumf și corectitudine a actului justițiar.

“Nunta Domniței Ruxandra”prezintă câteva întâmplări legate de visurile nesăbuite ale lui Vasile Lupu și de întorsătura lor catastrofică pentru țară.Acest mic roman își are originile în cronica lui Miron Costin.Nunta domniței Ruxandra a fost într-adevăr efectul și pricina unor mari “bejanii”pentru Moldova și începutul prăbușirii lui Vasile Lupu.In urma lovirii de către unii boieri a unei oarde de tătari descălecată la Brătuleni,Moldova a fost prădată în 1650.Hatmanul ceru de la Vasile Lupu pe Ruxandra,fata mai mică pentru Timuș(Timotei) feciorul său;romanul este o contemplare a vremurilor tulburi,o cronică dezvoltată în care ceea ce ar fi putut avea un ritm epic ,este de obicei relatat indirect.

Aceasta operă are calități remarcabile în ceea ce privește inaugurarea discursului și motivarea recursului la mărturia trecutului din perspectiva meditației unei ființe care reface trecutul pentru a-l observa în prezent.Narațiunea din ,,Nunta Domniței Ruxandra” recurge la convenția trecerii spre trecut în cadrul unui demers patronat de semnificația, de spiritul istoriei,și al timpului.Astfel,ne aflăm în plină domnie a lui Vasile-Voievod Lupul și întâlnim un destin de legendă,Ruxandra,pentru ca reîntoarcerea în prezent să realizeze distanța și să proiecteze zonele de inferență ale timpului.

“Zodia Cancerului sau vremea Ducăi Vodă” (1929)deschide seria celor mai valoroase opere de inspirație istorică.Sursele de inspirație sunt culese din Ion Neculce,dar și din surse străine.Prozatorul recurge în acest roman la tehnica “străinului” atribuind unui diplomat francez, abatele de Marenne,rolul de observator,care din exterior își comunica cu fidelitate impresiile.Acest roman este de un nivel artistic superior,însușirile proprii ale scriitorului sunt la maturitate.

In toamna anului 1679 intra în Moldova,din Lehia,abatele de Marenne,trimis extraordinar al regelui Franței la Poarta. Misiunea lui este însă secretă,lucru care ar trebui să declanșeze evenimentele eroice.Insă în realitate nu se întâmplă nimic.Abatele este mai mult un spectator care contemplează Moldova de sus și până jos,în trecere.El întruchipează civilizația europeană la culme,reacțiile lui față de salbatica Moldova vor defini mai contrastant arhaicul.Acest roman înfațișează Moldova prăbușită din vechea ei mărire,sărăcită,nenorocită,sleită de biruri și de războaie.Acestei epoci de decădere a Moldovei scriitorul i-a zis ,,Zodia Cancerului sau vremea Ducăi Vodă.”In calea parintelui iese beizade Alecu Ruset,fiul fostului domn,îndepărtat de la curte,dar totuși tolerat în țară fiindcă are protecții la Poartă.Beizadeaua iubește pe fiica lui Duca-Vodă,pe Catrina,care și ea îl privește cu ochi buni.

In ultima parte a romanului,beizadeaua se va sili să o răpească pe Catrina sau să zadarnicească cununarea cu un altul.Este înfrânt și omorât într-un final.Când abatele de Marenne intră în Moldova și se întâlneste cu beizadeaua, se așează în față două civilizații:una modernă și una primitivă.Abatele este surprins de singuratatea peisajelor, de raritatea omului.El mai este uimit și de rudimentarele locuințe ale oamenilor,de lipsa de poduri.Impresia generală a abatelui asupra Moldovei se poate rezuma în câteva cuvinte:”ochiul lui curios era necontenit satisfăcut.Aici era o dezolare a singurătăților pe care amicii săi rămași în Franța nici n-o puteau bănui,oricât de înzestrați cu imaginația ar fi fost.”.Acesta este miracolul romanului istoric”Zodia Cancerului”,roman de contemplare a naturii primitive.

Scriitorul descrie viața grea a țăranilor, în privirile cărora se citește o tristețe venită parcă din adâncul ființei lor.

Capodopera romanului istoric este însă trilogia “Frații Jderi”(Ucenicia lui Ionut-1935,Izvorul Alb-1936 și Oamenii Măriei Sale-1942) ,o epopee a epocii lui Ștefan Cel Mare.In această trilogie a lui Mihail Sadoveanu se împletesc sugestiile eposului popular cu relatările cronicilor,a memoriilor.Ceea ce impresionează în acest roman istoric este spiritul de sinteză,dar și capacitatea de evocare a ansamblului istoric.

Tema prezintă istoria Moldovei în timpul lui Ștefan Cel Mare,construită ca o amplă cronică a vieții sociale din perioada de maturitate a domniei.Acțiunea are două planuri:unul istoric care ilustrează evenimentele politice și militare ale epocii și unul social ,având în centru familia Jderilor și devotamentul “oamenilor Măriei Sale”

I.Ucenicia lui Ionut (1935) prezintă formarea lui Ionut Jder,fiul cel mai mic al lui Manole Păr-Negru,ucenicia lui în slujba lui Alexăndrel-Vodă,dorind să-și împlinescă visul de a ajunge la Curtea Domnească de la Suceava.Acest roman este,,poemul întâiei dragoste juvenile” (George Călinescu),un bildungsroman.Cu prilejul hramului Mănăstirii Neamt,Ștefan Voievod îl rânduiește tovarăș lui Alexăndrel Voievod.Cei doi tineri sunt crescuți aspru,în spiritul bărbăției și al demnității,devin frați de cruce,își împărtașesc grijile și nevoile.Lipsa de experiență,naivitatea vârstei,firea lor pasională și cutezătoare îi pun în situații grele din care ies datorită inteligenței,curajului și priceperii în mânuirea armelor.După sărbatoarea hramului,Stefan Cel Mare se oprește la grajdurile domnești din Timiș îngrijite de comisul Manole Păr-Negru unde se află armasarul alb de rasă pentru a fi păzit de hoți.Ionuț află despre un complot urzit domnitorului și îl salvează vitejește pe Alexăndrel.In lupta de la Lipnic cu tătarii este evidențiat eroismul fraților Jderi,Simion și Ionut,strategia genială a lui Stefan care duc la prinderea feciorului hanului tătar.Nasta,iubita lui Ionut este răpită de tătari și dusă lui Suleiman-Bey într-o tabără turcească de pe malul Dunării.Ionuț pleacă în căutarea Nastei,trece prin mai multe peripeții riscându-și viața,dar e salvat de frații și de tatăl său.Ionut află că Nasta s-a sinucis aruncându-se-n Dunăre de pe corabia care o ducea în robie.Episodul se încheie cu uciderea hanului tătar de către Gheorghe Botezatu,slujitorul credincios al lui Ionut,iar Ionut revine la Curtea Domnească și va deveni oștean adevărat.

II.Izvorul Alb este poemul dragostei matrimoniale.Simion Jder se îndrăgostește de Marușca fiica lui Iațco Hudici,care este răpită și dusă în Țara Leșească.Cu învoirea lui Stefan,Jder merge în Polonia,își aduce înapoi iubita,apoi are loc primirea viitoarei doamne,Maria de Mangop și nunta lor.Alt episod al romanului prezintă vânătoarea domneasca a Bourului Alb care ar fi fost îmblânzit de un sihastru din munții Ceahlăului pe Valea Izvorului Alb.Ștefan dorea să stea “la sfat de taină” cu schivnicul pentru a afla învățături de care avea nevoie pentru viitorul Moldovei,deoarece pustnicul”punea urechea la pământ ca s-audă glasul pământului și “avea cunoștințe ascunse despre mersul stelelor și al soarelui.”Domnitorul redobândește Pocuția prin vitejia Jderilor și prin diplomația arhimandritului Șendrea.

III Oamenii Măriei Sale prezintă evenimente istorice dintre anii 1471-1475.Este descrisă căsătoria lui Simion și Marușca;o pagină impresionantă o constituie lupta de la Vaslui,episod care cuprinde întâmplari dintre cele mai aventuroase:prinderea și decapitarea unor boieri trădători,primirea solilor venețieni de către Ionut în târg la Roman,apoi la Curtea Domnească.Romanul se încheie cu lupta de la Vaslui,unde Stefan Cel Mare a obținut o victorie stralucită împotriva puhoiului turcesc condus de sultanul Mehmed El Fatih cel ce se socoate “trimis al lui Alah pe pământ”.Având cultul morților pe câmpul de bătaie,Stefan îi plânge pe eroii care au pierit în această luptă, între care se numără și bătrânul comis Manole,Simion Jder,Căliman și fiul său Samoilă.

Romanul “Frații Jderi “ilustrează traiul,obiceiurile,datinile țăranilor moldoveni în a căror existență voievodul pusese capăt neorânduielilor.Nicolae Manolescu afirma “că modelul după care se structurează societatea în vremea lui Ștefan este familia”,voievodul devenind”părintele tuturor”.Ștefan le botează copiii,le face dreptate,îi aduce la curte pentru a-i pregăti să devină oșteni.Prin motivul literar al străinului cei trei soli venețieni comentează realitățile social-politice din Moldova.Ei observă starea înapoiată a Moldovei din punct de vedere al civilizației pentru că aici”muzici și baluri n-avem,cărți și sah nu joacă nimeni.

Romanul mitic si baladic este construit din ilustrarea credințelor și datinilor moldovenilor la naștere , nuntă și moarte,a tradițiilor transmise din vremuri îndepărtate,oamenii conducându-se după semnele vremii,manifestările naturii și după superstiții:bocănitul cerbilor,plecarea cocorilor sunt cunoscute de toți,printr-o știință veche “de când lumea.”

Poveștile ,legendele din roman ilustrează spiritul epocii medievale,ele fiind legate de practici magice,de caii năzdravani ai lui Stefan în special de Catalan care,atunci când”a nechezat de trei ori”bătălia de la Baia a fost câștigată.Lupta cu Soliman –Beg este redată în gesturi baladești,Jderii sunt viteji,iuți,ei se luptă cu ienicerii,”pălind”în stânga și în dreapta,fiind înzestrați cu trăsături fabuloase.

Bourul alb,un mit care are puteri miraculoase asupra oilor,este răsplătit de moldoveni cu daruri pe care i le lăsau în locurile în care acesta umbla,pentru ca să fereasca oile “de vârtejuri ori boliște”.Bourul fusese îmblânzit de un pustnic,care trăia în locuri greu accesibile pe care “dintru începutul zidirii oamenii nu le călcase”.Stefan crede în povestirile schivnicului care i se arată în vis și-l înștiințează despre un război apropiat,pe care acesta îl binecuvintează și-l vede ca pe un “pojar uriaș care cuprinsese satele și târgurile țării.

,,Creanga de aur”este una din cărțile lui Sadoveanu unde scriitorul a formulat o poetică a prozei și, mai precis, o retorică a eposului carte re-scrie și re-creează miturile văzute ca sisteme generale de simboluri ale naratiunii.Nu lipsește ,,acordul de basm și de poveste” (Ion Vlad) menit să acompanieze itinerariile cunoașterii și ale experienței al protagonistului Kesarion Breb.

Simbolurile inițierii sunt inițiate prin acela al drumului,pentru care este pregătit Kesarion.,,O lungă călătăorie în Egipet”înseamnă etapa unei veritabile cunoașteri inițiatice, iar timpul petrecut în Bizanț reprezintă experiența si,inlâplicit,cunoașterea lumii în celelalte ipostaze ale acesteia.

Diplomatul Kesarion Breb este un călător lucid și un martor al măririi și decăderii morale a Bizanțului.Concluziile episcopului despre împărăție sunt un discurs respre puterea în stat, despre răul care o roade fără odihnă din interior(,,Căci fără înțelepciunea celor mari,fără tăria oștenilor și fără munca robilor nu se poate statornici nici o împărăție”).Sub fastul ulterior se ascunde însă teama,destrămarea,comploturile, care se extind ca o molimă.Sadoveanu relevă în această operă dialectica binelui și a răului,care formează ordinea universală și exemplifică mitul eternei reîntoarceri. Misiunea lui Kesarion este aceea de a vedea dacă noua rânduială a lumii creștine poate oferi răspuns la întrebările și încercările omului,ori la convulsiile istoriei.

1.4 Natura în opera lui Sadoveanu

S-a spus despre Sadoveanu că ar fi cel mai strălucit poet al naturii din literatura română,(Ov.Crohmălniceanu),afirmație care nu este lipsită de temei,întrucât această temă se regăsește în toate operele sale,nu numai în acelea care descriu în mod special zone mirifice ale plaiurilor românești.

Descripțiile sadoveniene conțin o excepțională forță de transfigurare poetică a peisajelor.Ele sunt adevărate “etats d’ame “,oamenii lui Sadoveanu par desprinși direct din țesutul cadrului natural.Culi Ursache, pădurarul din “Ochi de urs”,deși poartă o carabină moderna pe umăr și o falnică pană de cocoș la pălărie,rămâne o ființă integrată în viața tainică a peisajului.Nu există nici o discordanță, nici o tulburare artificialăîintre elementele peisajului:ghionoaia oprită din ciocănit,albul zăpezii și pașii cercetători ai omului sau gesturile sale înscrise ca ale păstorilor din Baltagul într-o pulsație comică,într-o simfonie de zgomote și tăceri.Eroului i se tulbură mintea,este cuprins de presimțiri negre și de o temere nelămurită,paralizantă,exact în momentul când se simte scos din aceasta ordine naturală,când în existența sa apar evenimente insolite și ochiul cu clipire batjocoritoare a unui urs misterios îl conduce într-o poiană unde nu a mai fost niciodată.

Oamenii lui Sadoveanu sunt așadar părți constitutive ale naturii în mijlocul căreia trăiesc,îi poartă tiparele în întreaga fizionomie și-și pun, la rândul lor,aspecte importante ale peisajului.Identitatea om-natură stăpânește nu numai planul fizic ci și pe cel psihic al eroilor sadovenieni.Pasiuni,bucurii,tristeți se proiectează pe ecranul geografic al peisajului înconjurător.

In “Păcat boieresc”,la începutul nuvelei iezerul este senin,încrețit abia de pata unui vânt slab.In sufletul lui Marin Vaslașul zac amăraciuni grele.Dar la suprafață omul afișează un calm desăvârșit,o stăpânire amenințătoare.Când vâslașul află de nelegiuirea boierului și-l conduce către locul unde intenționează să-l ucidă,natura se frământă ca sufletul omului ,pare agitată de amenințarea unui cataclism.

-“Are să vie vreme rea-neică Marine!…”

In “Cozma Răcoare”îndată ce cucoana furată pentru boierul Nicola i se agață hotului de gât rugându-l s-o păstreze pentru el,,luncile vuiau de tropot,frunzele argintii licăreau unde negre de păr fluturau.și în urmă umbrele porniră și ele”.In acest caz,evocarea peisajului se face mai mult pe cale auditivă decât vizuală.Glasurile vântului,sunt notate cu o mare putere de a discrimina nuanțele lor cele mai delicate și senzațiile care li se asociază în sinestezii pătrunzătoare.Uneori vântul este ,,ușor și umed” alteori este ,,arzător,amar,scurt,cald”.

In ,,Bordeienii” vântul este ,,geniul”care intervine la un moment dat pentru a precipita catastrofa.Pretutindeni el apare când oamenii încetează să vorbească,simbolizând neliniștile,dorurile și durerile lor.,,El este agentul vieții,al mișcării,în toate descrierile povestitorului”(Tudor Vianu).Natura sadoveniană,ca a lui Baudelaire cânta,soptește,are un limbaj obscur.

La Sadoveanu între om și natura înconjurătoare se stabilește un fel de ,,osmoză secretă”.Ea face ca individul să nu mai poată fi scos din peisajul lui caracteristic,întrucât formează cu el un fel de structură organică.Legatura afectivă are la bază o cunoaștere profundă a lumii înconjurătoare,relizată prin experiența practică a zeci și zeci de generații.

Insularii din,,Ostrovul de la Nada Florilor”(Impărăția Apelor) știu toate tainele bălților.Culai,feciorul cu care Sadoveanu,proaspăt amator pescar se împrietenește,îl inițiază pe noul său tovarăș în primele secrete ale breslei.Mătușa Ileana se pricepe să facă rost de ceaunul trebuincios pentru fierberea mămăligii,ba chiar cunoaște și un descântec special acestei operații.Moș Hau prinde racii cu mâna,are chiar și o artă a preparării lor.Moș Mitrea,pescarul singuratic din Deltă cunoaște atât de amănunțit orice cotlon al bălților,încât pe toată întinderea nemăsurată de oglinzi și păpuriș se simte acasă într-un univers familiar.Vorbește cu lucrurile din jur,discută cu ceaunul de catran: ,,-Unde ești?Iaca te-am pus să te înfierbânți.Bagă de seamă,hârbule,să nu scapi catranul în foc!”.Când scriitorul se arată nedumerit de ce Moș Mitrea numește unele păsări când privighetori când ciocârlii,află că numirile acestea sunt în mintea pescarului noțiuni abstracte,pentru el fără sens,deoarece relațiile lui cu toate vietățile din jur rămân mereu concrete,individuale.

Scriitorul relevă o constanță majoră a atașamentului omului natural pentru lumea lui.Afecțiunea pornește de la o sumă de avantaje câștigate asupra anumitor realități printr-o intimitate extraordinară,prin eforturi imense contopite și transmise de-a lungul vremilor cu un capital ereditar,de aici rezultând că legatura omului cu natura sa originară constituie o forță istorică redutabilă.

Reprezentativă pentru această temă sadoveniană este și opera ,,Tara de dincolo de negură”,în care Sadoveanu ilustrează lumea mirifică,primitivă și poetică a Deltei Dunării.Personajele sunt oameni cu patima istorisirii,a confesiunii și au îndeletniciri singuratice:pescari și vânători rămași etern credincioși acestor tărâmuri.Lovinescu spunea despre lumea oamenilor și a necuvântatoarelor ilustrate în acest volum că este,,cea mai înalta expresie a instinctului de sălbăticie”.

Localnicul sadovenian simte că în codrii lui pe potecile știute de el,în vadul apelor unde îi este familiară fiecare piatră ,inamicul se va mișca străin,stânjenit de toate,dușmănit de toate.

In “Vremuri de bejenie”,asistăm la o retragere la poalele munților și la organizarea apărării teritoriului național împotriva unor invazii tătărești.Țăranii cu coasele,ca o apă a morții,ies din pământ cramponându-se parcă de fiecare accident natural,bătându-se cu o disperare sumbră,teribilă.Sprijinindu-se pe o cunoaștere perfectă a locurilor,cumpănind bine orice avantaj al lor,mișcând brațele fantomatice ale morilor de vânt și prefăcându-se în semnale secrete,Vodă Ștefan organizează zdrobirea tărarilor la Lipnic(Ucenicia lui Ionut) și spulberarea turcilor la Podul Inalt(Oamenii Măriei Sale).De fapt în aceasta stă tăria Borzei,a pădurii din “Noptile de Sanziene.Infrângerea pe care o suferă inginerul Bernard ia o reprezentare fantastică dar datele ei sunt plauzibile.Cei hotărâți să apere și să ocrotească străvechea pădure de colții ferăstraielor,exploatează la maximum intimitatea lor cu peisajul,cunoașterea profundă a tuturor particularităților lui.

Pădurarul Peceneaga știe drumul pe unde se poate ieși înaintea oricui,pe neașteptate la luminișuri.El își dă seama că ploaia Borzei va mătura ca pe o corabioară de hârtie cabana inginerului.Lița Florea cunoaște cărările pe care poate să ajungă nevăzut la colibele huțulilor și să le pună foc.Se pricepe,de asemenea să răsară înaintea oamenilor domnului Bernard,la cotiturile potecilor să-i jefuiască și să dispară apoi înghițit de desișul pădurii.

Sadoveanu,ca si Eminescu,traduce într-o expresie poetică mai organizată un fond liric popular,care conține raporturile afective între om și peisaj.Doina spune “codru-i frate cu românul” și haiducul îi cere codrului adăpost ca unei gazde sigure și de încredere:”Ține-mă-n tine ferit/cu frunza acoperit.”Din aceste legături relevate de Sadoveanu crește sentimentul omului din popor că natura îi poate fi la nevoie și o pavăză ocrotitoare.In ciuda preferințelor sale pentru codrul sălbatic,Sadoveanu nu este poetul unei geografii gigantice,ca Whitman,de exemplu.Pe scriitorul român îl atrag armoniile vieții,veșnicele ei transformări,pulsația imensă a pământului,ordinea și periodicitatea marilor mișcări cosmice, scurgerea zilelor și nopților,perindarea anotimpurilor,apariția acelorași constelații deasupra noastră.Dezvăluirea unei naturi umanizate și paradoxal,familiare, în ciuda asprimii ei.

Nicăieri în descripțiile lui Sadoveanu nu apare acea mirare înspăimântată și tradusă în asociații livrești ,ca de pildă la Hogaș,nu avem de-a face nici cu o natură edenică,luxuriant-romantică ca la Eminescu.La Sadoveanu ,și în cea mai înfiorată singurătate,viața izbucnește prin mii de zvâcniri,o multitudine necuprinsă de șoapte și de zvonuri cucerește auzul,îl face să nu se mai poată fixa asupra amănuntului muzical.Este un lirism solemn,de simplitate gravă a marilor texte fundamentale,care celebrează bucuria existenței potolite,senine,integrate perfect în armoniile splendide ale cosmosului:’eu priveam ploaia care-mi șiruia de pe păr în ochi și pe obraz.Nu simțeam nici o nevoie să mă apăr.Dimpotrivă,aveam un fel de bucurie și desfătare ca întreaga împrejurime:salcii,liane papură și trestii sticleau de un râs real,pe care îl simțeam și în mine”(Impărăția Apelor)

Identitatea om-natură stăpânește nu numai planul fizic ci și cel psihic al eroilor lui Sadoveanu.Patimi,doruri,bucurii,tristeți ,se proiecteaza pe ecranul gigantic al peisajului înconjurator.E la rădăcina acestei identificări perfecte,sentimentul de înrudire cu natura,a sufletului frust,antropomorfizat,ingenuu,pentru care codrul este frate,primăvara -soră,glia –mamă,sentiment propriu poeziei noastre populare.

Natura salbatică,virgină,devine penteu robi spațiul libertății,fiindca acolo unde se oprește civilizația citadină,încetează a mai acționa și legea care tinde să mutileze sufletul țărănesc.Oamenii se simt aici restituiți demnității lor umane.Regăsim o inimitabilă tinctură locală și ,ca în poezia populară joacă un rol detertminant în existența oamenilor.

Natura lui Sadoveanu ,sublinia M.Ralea, este o natură “istorizantă”,natura care a văzut,care a auzit,a înghitit multe suflete.Ea este un cimitir ,un depozit de valeități și frământări stinse.Ea păstrează toate urmele vieții care a palpitat în sufletul ei,și are la Sadoveanu o inimitabilă tinctură locală,și – ca și în poezia populară –joacă un rol determinant în viața oamenilor.

Mihail Sadoveanu are percepția cosmică a universului,fiind ,,cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii noastre”(Tudor Vianu).Permanență a operei sadoveniene,coordonată definitorie a unui univers literar,natura este percepută în esența ei,în aspectele eterne și nu accidentale,Sadoveanu fiind fascinat de unitatea în diversitate a acestei lumi surprinse în diverse ipostaze.Cartea Naturii sadoveniene tinde spre un spațiu vast de cunoaștere și spre integrarea lumii în toposul mai amplu al existenței cutremurate de spiritul ființei care gândește.Tema naturii se regăsește la Mihail Sadoveanu în toate operele sale,nu numai în cele care descriu în mod special zone mirifice românești,lucru care i-a conferit titlul de ,,poet al naturii”.

1.5Viața târgurilor de provincie

Sadoveanu este un observator atent al vieții vechiului târg moldovenesc.Paginile scriitorului din acest obiect au o structură oarecum diferită de restul operei sale.Se remarcă o schimbare orbitoare de colorit,imaginea devine sumbră,apăsătoare.Satul se desfășoară sub un cer cenușiu și rece.Spațiul închis al orașului de provincie al târgului inert,distruge puritatea sufletului omenesc.Orașul este privit ca un spațiu mohorât,lipsit de vitalitate,în care se petrec drame cauzate de monotonia vieții de provincie.Personajele sunt slujbași mărunți,meșteșugari sau boieri fără vitalitate, care se mișca într-o lume cenușie strivitoare de viață,se sugerează platitudinea spirituală ;oamenii orașelor sunt victime ale tristeții,însingurării și suferinței provocate de eșecul spiritual.Moldova cunoaște fenomenul diferențierii târzii a vieții orășenești de viața satelor dimprejur.Până în secolul XVIII,obștile agricole își mai păstrau drepturi asupra unor întinderi ale târgurilor și mulți târgoveți nu renunțaseră însă la îndeletnicirile lor câmpenești.Situația aceasta de oameni aflați într-o regiune limitrofă,unde diferențierea puternică dintre sat și oraș,deși a avut loc târziu;este tocmai caracteristica lumii în care și-a trăit viața și prozatorul.Așa cum istorisește în ,,Amintiri” ,anii tinereții Sadoveanu și i-a petrecut în două zone:vatra și târgul Pașcan.Intre ele nu există propriu-zis un hotar.Vatra era gospodăria țărănească unde mama,,urzea,nevedea și țesea,ajutată de muierea lui Ion Gheorghe”.De aceeași vreme țin și ducerea cailor la adăpat,basmele ursariței țigance sau ale babei Stefănoaia.Tot în spațiul geografic amintit intră și școala rurală a domnului Busuioc și prieteniile vechi cu ,,Vasile Pânzaru,Toader Grecu,Ion Ciopraga”.

Scriitorul a cunoscut îndeaproape și viața satului și a orășelului de provincie.Lui Sadoveanu,ca și altor scriitori ai vremii,târgurile de provincie i se pare un adevărat cimitir moral.Evocând lumea târgului moldovenesc de altă data el o prezintă ca un univers închis,încleiat de rutină,obișnuit să-și desfășoare existența după orarul riguros al ceasornicelor bătrânești cu cuc:plimbare,vizită la cofetărie,bal la Palatul Administrativ,căsătorie,copii,boală,moarte.

Romanele,,Floare ofilită”, ,,Apa morților” și ,,Locul unde nu s-a întâmplat nimic”, nuvelele ,,Balta liniștii”, ,,Haia Sanis”, ,,O zi ca altele”, reiau în fond același motiv al aspirațiilor omenești înabușite de un mediu social larvar,ostil dragostei,frumuseții și sensibilității.De fapt chiar titlurile introduc cu constanță ideea înnămolirii,a degradării lente.Familii burgheze îmbâcsite de prejudecăți,existențe de slujbași strâmtorați sau de boieri scăpătați sau abulici,se topesc într-o magmă informă pe care o modelează doar rutina.Ea a devenit o forță redutabilă și târgoveții s-au obișnuit să o confunde cu însăși fatalitatea.Dramele aparțin sensibilității umane,rănite de meschinăria lumii burgheze.In încercarea de a trăi firesc să se dăruiască cu sinceritate dragostei,prieteniei sau oricărui alt sentiment mai înalt,oamenii se izbesc de îngustimea orizontului social ca de zidurile unei închisori.

Eroina din romanul”Floare ofilită”,este primul exemplu edificator.In mijlocul monotoniei exasperante a târgului,ea urmărește cu o durere stăpânită ,dar ascuțită până la țipăt, procesul destrămării dragostei sale.Omul pe care-l iubește se cufundă în noroiul târgului și Tinca înregistrează cu spaimă cum zi de zi sensibilitatea i se ofilește și existența îi alunecă pe făgașul renunțărilor:”într-un vis de-o clipă văzu desfășurându-se înaintea-i o viața cu care trebuia să se împace , o câmpie fără lumină multă și fără flori”.

Similar este și cazul Mariei Stahu din “Apa morților”,fire delicată,condamnată să trăiască alături de un om bătran care-i produce repulsie.Mai tragic este că aici eroina rupe până la sfârșit lanțul conjugal,își urmează pornirea inimii,dar după o scurtă sclipire de lumină,moleșeală, tiparul meschin,amărăciunea distilată aceleiași existențe și rutină pun iarăși mâna pe ea.Ea acționează parca sub imperiul”apei morților”,a unui miraj care o duce spre pierzanie, ca pe călătorii rătăciți prin pustiul Bărăganului și înnebuniți de monotonia câmpului nesfârșit.

Tema este reluată în”Locul unde nu s-a întâmplat nimic”,,operă matură cu un cadru social mai larg”.Este vorba aici despre o fată modestă, Daria Mazu:în familia ei, tatăl ajutor de primar, este un fel de gânganie care se ferește de lumină.Avariția sa bolnăvicioasă l-a făcut asasinul moral al primei sale soții,mama Dariei.Căsătorit a doua oară,Vasilica Mazu dă de o femeie voluntară,care-l ține de scurt și-l domină complet, Daria și fratele ei trebuind să înfrunte neomenia unui astfel de tată și dușmănia mamei vitrege.In târg trăiește și prințul Lai Cantacuzino care duce o viață retrasă servindu-și cu distincție aristocratică un fel de comentariu obosit și ironic al lucrurilor și ființelor înconjurătoare.Intre conul Lai și domnul Argintar,soția generalului din garnizoană, există o veche legatură amoroasă ,cei doi amanți reprezentând aproape singurele ființe din târg care au mai trăit și în altă lume.Din plictiseală,el se apucă să o educe pe DariaMazu, care în fața lui se trezește ca o ființă umană dornică să evadeze din mediul meschin care o înconjoară.Daria îl iubește pe ascuns pe prințul Lai ,acesta întruchipând pentru ea idealul nobleții masculine.Catastrofa izbucnește sub regimul faptului banal. Un maior în rezervă,holtei bătran , om de treabă dar cam vulgar, companion de vânătoare al prințului, o cere în căsătorie pe Daria.Tatăl Dariei, fiind purtat prin interminabile procese de bunicul acesteia,găsește în căsătorie o combinație salvatoare și o făgăduiește pe Daria.Într-o pornire disperată,ea fuge la protectorii săi dar ,deși încă o mai iubește,prințul devine laș:târgul cu prejudecățile lui tiranice, l-a obișnuit să se ferească de orice nebunie.Căsătoria cu maiorul are loc,dar existența Dariei se macină ca cea a Tincuței sau a Mariei Stahu,în aceeași monotonie exasperantă.Soarta îi mai dă eroinei ca o bătaie de joc,o ultimă ,iluzorie clipă de bucurie.La un bar,prințul Lai îi mărturisește Dariei dragostea.Acum Dariei i se învălmășesc toate în minte:bucuria și regretul ,teama și nădejdea.

In “Balta liniștii”,duduia Alexandrina Ciomartău, fată și ea de funcționari mărunți ,constată cum normele tiranice ale lumii din jur îi prefigurează existența viitoare.De la doisprezece ani, cucoana Polixenia,mama ei,îi adună zestrea în “salonașul”unde membrii familiei calcă foarte rar, respectuoși ca într-un sanctuar.Când fata crește, cu o stăruință disperată, părinții încep căutarea virtualului sot.Cei selectionați(după importanța slujbei) erau poftiți să se așeze înaintea portretelor familiei”așezate frumos” ,în “cadre de scoici” și tratați ceremonios cu “dulceață de vișine”Sadoveanu sugerează cum se produce procesul dezumanizării în acest mediu sufocant burghez.O viață compusă din compromisuri îi obișnuieste pe oameni să–și construiască idealuri meschine derizorii. Se creează o tristă complicitate a ambițiilor înfrânte, a renunțărilor.In virtutea ei se stabilesc lucrurile care se cuvin făcute și care formează tradiția socială mizeră a unei astfel de lumi .Nu poate exista nimic mai jalnic și mai inuman.O tradiție clădită pe marginire se ridică întotdeauna tiranică , gata să stivească fără milă orice aspirații care o contrazic:”Ai să rămâi fată bătrână și să împletești cozi albe”-îi strigă Polixenia fiicei sale, când aceasta nu pare afectată de destrămarea logodnei de un om pentru care nu simte nimic.Eroina își dă seama îngrozită că trebuie să asculte de o lege inexorabilă, mai presus de visele și dorințele ei fiindcă o dictează însuși modul de viață al familiei Ciomârtan, ca și al întregului târg.

Un fel de renunțare îndurerată încheie toate viețile eroilor de până acum.In “Haia Sanis”,cea mai bună nuvelă a sa ,Sadoveanu a schițat cazul unei revolte disperate împotriva unui asemenea destin.Eroina este o fată voluntară,pasionată, care mizează totul pe dragostea ei.Fiica unui casap calic din mahalaua evreiască,Haia n-a cunoscut alt univers decât cel al ulițelor întortocheate și al căsuțelor leproase ale ghetoului.Devine o fată zveltă,cu ochii verzi, între care o cută ușoară trădează încăpățânarea.

In casa unei prietene din mahala,fiica lui Leiba Sanis îl cunoaște pe omul care-i va sfărâma viața.Stefan Bucșan este practicant la judecătorie,și care datorită frumuseții sale este iubit de toate fetele din mahala.O viclenie nemiloasă , o rapacitate plină de cruzime i-au devenit forța principală în lupta pentru “o haină curățită”sau un “ban în buzunar”, o posibilitate de ascensiune pe scara socială.Ca o pasăre de pradă vânează țăranii intrați în localul justiției,făcându-i să scoată punga ,scoțand gologan după gologan.Pentru Stefan Bucșan, amorurile acestea erau obișnuite divertismente ale tinereții,cărora nu le dă prea multă importanță.Nici pentru fata lui Gavrilaș , nici pentru Tudorița ,lucrurile nu iau o întorsătură tragică ,deși una ajunge de râsul mahalalei,iar cealaltă este aproape stâlcită în bătaie de tatăl ei.Haia Sanis însă se agață cu îndârjire de dragostea ei,o voință aprigă ,sălbatică de a-și apăra iubirea,de a face orice pentru a o păstra se aprinde în ființa aceasta tăcută,crescută în interiorul magherniței.Haia nu se dă îndărăt să-l răpească pe Bucșan Tudoriței,iar când fata picherului îi reproșează purtarea neloială,ea are o tresărire de sălbăticiune primejduită.Când părinții îi aleg un mire și vor s-o cunune,Haia izbucnește cu o tărie deznădăjduită:”omoară-mă!Omoară-mă!Nu mă tem!Nu vreau să știu nimica!Am să mă duc în lume!”Bucșan o părăsește însă și pe Haia,plecând în armată ,iar Haia moare în chinuri groaznice.

Sadoveanu reliefează admirabil forța cu care aceasta fata simplă încearcă să trăiască după îndemnul inimii ei.Haia Sanis înfruntă obstacole mult mai mari decât eroinele din celelalte nuvele.Intre ea și omul iubit se realizează zidul unor prejudecăți milenare.Haia nu are nici o pudoare, nici gura târgului nu par a o influența în vreun fel în acțiunile ei hotărâte.Când Stefan Bucșan o părăsește,nu ideea rușinii o înnebunește, ci gândul îngrozitor că nu-l va mai vedea.De aceea își exprimă disperarea în gura mare,rupându-și hainele de pe ea :”Nu mai pot!Mă doare!Mă doare inima!Mai bine m-ar înghiți mormântul!”Această îndârjire disperată cu care se smulge din gheara prejudecăților și-și urmează impulsul pasional,împrumuta sufletului ei o deosebită adâncime sufletească.Desș răspunde cum nu se cuvine prieteniei, deși își bate joc de autoritatea părintească,dăruindu-și viața unui om de nimic,intensitatea sentimentului îi dăruiește Haiei Sanis o sălbatică frumusețe care rămâne întipărită în mintea cititorului.

În nuvela”Faceri de bine”,povestea sumbră ,balzaciană, pleacă de la o moștenire.Eroina este o merăriță care strânge bani și voind să-i ajungă fiica adoptivă cucoană,a măritat-o cu un funcționar de stat.Pe bătrână o dușmănesc,însă ,atât ginerele care este plictisit sa-i aștepte sfârșitul, cât și fiica,enervată pentru ca aceasta îi aduce neplăcut aminte de o obârșie umilă.Vorbele înveninate, adversitatea fățișă, apoi teroarea, duc la o încordare extremă.Merărița își ucide ginerele venit într-o seară s-o bata,cum obișnuia,lovindu-l cu fierul de călcat în frunte.Se reconstituie treptat topografia târgului, anotimpurile ei,aspectul ulițelor la diferite ceasuri ale zilei,scriitorul fixează fizionomia caselor, a curților, reținând amănuntele mobilierului.Dar toate acestea se adună din elemente disparate,schițate doar prin scurte notații de o mare forță sugestivă.Autorul le topește într-o unică tonalitate sufletească a plictisului și vieții stinse.Narațiunea se desfășoară de fapt pe un fond liric, Sadoveanu dovedindu-se din nou un poet,de această dată al tristeților provinciale.Admirabile sunt realizările spețelor ariviștilor,avarilor, micilor tirani familiali ,spețe de care Sadoveanu s-a ferit întotdeauna.

Foarte caracteristică pentru această optică este schița “Câinele”.Intâmplarea istorisită țintește să fixeze o comportare revelatorie.Pe o stradă din apropierea prefecturii,unde”stau numai familii cumsecade de funcționari” și pe unde nu trec nici birjele, nici carele precupeților, se ivește un câine vagabond.Cineva emite ipoteza conform căreia acest câine ar fi turbat, moment în care toți familiștii se reped în uliță.Urmează vânătoarea bietului animal,care este ucis cu o ferocitate de neimaginat.Scriitorul descrie moartea câinelui, apoi întoarcerea calmă a funcționarilor la casele lor.Ideea este că adevăratele fiare turbate sunt târgoveții,care înarmați cu pietre și bețe urmăresc satisfăcuți ultimele zvâcniri ale nefericitei victime doborâte în stradă.

Cazul Mariei Stahu din “Apa Morților”, în chipuri mai blânde, este cel al doamnei Bovary.Maria își face despre fericirea erotică o imagine exagerată, suferind de un miraj:de apa morților.Căsătorită la o vârsta prea fragedă cu un maior mai în vârstă, de către un părinte egoist,este nefericită.Maiorul este un om de ispravă,o iubește,însă ea îl părăsește pentru a se căsători cu un om mai tânar, care-i place.După doi ani de căsnicie cu omul potrivit,Maria este din nou invadată de nemulțumiri vagi.Deci cazul doamnei Bovary este rezolvat în tristețe,în întâmplări banale, fără tragic exterior.Romanul este scris curgător, în acea nobila linie de jos,pe care scriitorul n-o părăsește niciodată,în scrierile mai modeste.Suferința apatică a maiorului neiubit, căzut în alcoolism,umilințele șirete ale tatălui sunt creionate onorabil și fără adâncime.Minusculul târg este privit ca un loc de pierzare,ca o îngrămădire neliniștitoare pentru suflet.

Viața târgurilor provinciale este așadar ca și la Dostoievski, neînchipuit de mică, lipsită de identitate, de acel val de certitudini și de lumină, de libertate.Toate personajele sunt prizonierii unui spațiu social și moral torturat,irespirabil și de care nu reușesc să se debaraseze.Banalitatea și mai ales stereotipia, monotonia vieții de care se lasă invadați, copleșiți, le nimicesc orice aspirație.Peisajul exterior,de o impresionantă

dezolare, veștejește numaidecât și mediocritatea personajelor,nimicnicia lor.

Universul târgului de provincie este circumscris așadar în datele lui sociale și morale,având câteva dominante reluate ca leit-motive ale condiției ființei,ale impactului cu o realitate treptat dezumanizată,alienarea fiind un proces lent,generat de factori sociali și spirituali,de imposibilitatea asumării actelor vieții și de dificultăți insurmontabile în ordinea asumării unui destin superior acestui mediu degradat.

Banalul și cenușiul existențelor,absența unui orizont deschis unor acte generoase,copleșitoarea invazie a urâtului,vidul exterior,prăbușirile,sordidul,constituie datele acestui teritoriu al ,,urâtului”(Ion Vlad),având variante în tragic și în grotesc,în caricatural.semnele care figureaza spectacolul acestei lumi,sunt numeroase și geniul sadovenian se vădește în includerea lor în cadrul acestei geografii.Siluete de disperați și alcoolici,de ratați,ființe maniacale,destine desfigurate,alcătuiesc infernul târgului de provincie.

O umanitate redusă la contururile cele mai simple obține o dimensiune umană mai vastă și mai amplă decât ar dezvălui aparențele.Chiar și peisajul de dincolo de zonele acestui teritoriu închis este amenințat,ultragiat și redus la sugestia unei nostalgice chemări spre zări unde toamna sau primăverile măresc tristețile și agonia târgurilor.

Într-o lume de mici slujbași și de politicieni veneroși,spectacolului vieții i se imprimă o mișcare mecanică,dând în vileag automatismele,reacțiile maniacale și o înspăimântătoare mediocritate morală și spirituală.

Iremediabil singure,personajele târgurilor provinciale sunt destinate și condamnate parcă unui cerc al urâtului,al înfrângerii inevitabile.Singurătatea este cea care le reunește ca într-o familie,pentru care evadarea,sentimentul înfrângerii,al rătăcirii schițează o lume care se strecoară în viețile lor.

Lenta și ireversibila destrămare sufletească,pierderea oricăror iluzii,vulnerabilita-tea unora țin și de o altă dominantă,care este tristețea.

CAPITOLUL II

PERSONAJUL LITERAR IN OPERA LUI

MIHAIL SADOVEANU

George Călinescu avea,spre deosebire de E.Lovinescu,intiuiția geniului sadove-

nian. Numai un critic dotat cu intuiția și inteligența lui Călinescu putea descoperi că meritul esențial al lui Sadoveanu nu constă atât în îmbogățirea muzeului nostru imaginar cu o nouă galerie de portrete,nu ține atât de plăsmuirea unor personaje memorabile,cât de capacitatea sa de a fi putut făuri un întreg popor.Călinescu ,dezvăluia o componentă fundamentală a geniului sadovenian:,,Dacă Sadoveanu n-a creat oameni,afirma exegetul ,a creat însă un întreg popor”.

Sadoveanu a creat un popor ,fiindcă a dat viață Vitoriei Lipan și lui Ionuț Jder,lui Tudor Șoimaru și prințului Lai Cantacuzin,lui Stefan Vodă și lui Alecu Ruset,fiindcă în opera lui circulă fiecare cu identitate precisă,atâția români mișei și atâția răzeși,atâția boieri de viță veche și alții mai noi,ciocoi de tot felul, păstori și pescari,haiduci și pădurari,popi iubitori de vin,călugări lacomi dar și alții cu multă învățătură,ostași și comandanți,diplomați și curteni,bătrâni înțelepti și tineri focoși,primari și arendași,vă-tafi și notari,avocați,profesori și mici funcționari,negustori și samsari și meșteșugari de tot felul,fetișcane sfioase și altele de o aprigă,provocatoare senzualitate.Prin acești oameni aparținând tuturor straturilor sociale și tuturor mentalitaților,dar legați între ei prin fire invizibile chiar când se înfruntă,și legați de pământul care-l locuiesc,modelați într-un fel de acest peisaj,Sadoveanu a realizat imaginea reală,vie a unui popor cu un profil spiritual distinct și cu un destin propriu.

A vorbi despre Sadoveanu ca despre creatorul unui popor și a-i nega, totodată, capacitatea de a crea personaje e un nonsens.In considerațiile lui Călinescu privind personajele sadoveniene, întâlnim și alte contradicții flagrante, criticul negându-i facultatea de a crea individualități,pe baza unor argumente de ordin diferit,care însă se exclud reciproc.Dacă s-ar accepta teza că,în întreaga sa literatură,Sadoveanu nu face decât să reia la nesfârșit unul și același personaj, „un singur personaj în sute de ipostaze”(G,Călinescu),nu s-ar putea subscrie și ideea că autorul ar propune exponenți,fără individualitate,e adevărat, a unor categorii foarte largi.Nu rezistă teza lui Călinescu,aceea a unui erou unic în diverse ipostaze, căci personajele sunt atât de deosebite:prințul Lai Cantacuzin(Locul unde nu s-a întâmplat nimic),feciorii starostelui Căliman(Frații Jderi),Mehmet Caraiman sau Alecu Ruset.Cu atât mai neîndreptățită este ideea conform căreia Sadoveanu ar fi creatorul unui singur specimen uman în sute de ipostaze, căci scriitorul nu se rezumă doar la delimitarea în linii mari,a câtorva categorii,ci operează,în cadrul fiecărei categorii psihologice diferențieri adesea esențiale,alteori ținând de nuanță numai.Nu aceeași este înțelepciunea eroilor săi cu o complexă viață sufletească,după cum prostia personajelor sale reduse, e de fiecare dată,de altă natură,manifestându-se în alt chip.Nu toți eroii săi activi înțeleg să-și consume în același mod energia,iar abulia altor personaje ia,altă formă.

Ințelepții sunt Decheneu(Creanga de aur) și Amfilohie(Fratii Jderi),Nicoară Potcoavă și Mehmet Caraiman,precum și abatele de Marenne(Zodia Cancerului).Bătrânul mag Decheneu,,trăiește prezentul din perspectiva eternității fiind interesat numai de esențe și indiferent la formele lor de exteriorizare.”Ion Vlad. Nu este cazul,însă schivnicului Amfilohie,ancorat cu toata ființa sa în prezent,în posesia unui simț pragmatic infailibil,și de aceea, e preocupat îndeaproape de afacerile politice ale țării,ins de o energie inepuizabilă,acționând pe multiple planuri și întotdeauna eficient fiindcă atenția acordată problemelor generale nu-l determină să omită detaliile.Ambii eroi sunt,însă stăpâni pe ei înșiși,echilibrați,capabili să se domine și mai ales să domine împrejurările și oamenii.

Nu este însă cazul lui Nicoara Potcoavă,care trăiește tragedia de a fi trădat,din înțelegerea necesității istorice,dintr-un acaparator sentiment justițiar și al responsabilității istorice,adevărata sa vocație de cărturar izbind recluziunea,dedat lecturii,meditației și disputelor intelectuale.Mai uman decât ceilalți doi,în sensul unei vibrații mai adânci la suferința aproapelui,el e un torturat,care, deși vrea să schimbe vremurile,e stăpânit de epoca sa într-atât încat nu se poate realiza.Nu se realizeaza nici în calitate de cărturar,nici de om politic.Se realizează în schimb,în pofida voinței sale ca erou de legendă,tocmai fiindcă nu s-a putut realiza pe planul realității,deoarece s-a împotrivit timpului său.Se realizează ca erou printr-o superioară ratare.Abatele de Marenne nu e,însă,nici un torturat,nici un ratat superior.Epicureu,dând cinstea cuvenită tuturor bunățăților pământului,privind cu o detașată,superioară indulgență patimile și micimile omenești ca și neajunsurile vieții sociale,profesând un scepticism care-i asigură invulnerabilitatea morală și posedând o desăvârșită știință a relatiilor umane ce regenerează simpatia,finul abate e un adaptabil,reușind să facă față condițiilor potrivnice,să aibă întotdeauna câstig de cauză.Mehmet Caraiman,filosof popular,practică umorul,propovăduindu-și învățătura în pilde și regizând cu pricepere mici spectacole comice ale caror tâlc scapă uneori asistenței.Ca orice oriental,e fatalist și are de aceea asemeni distinsului abate francez,sentimentul relativității lucrurilor.Relativismul acesta nu-i anulează însă filosofului simțul valorilor etice,nu-l determină să renunțe la anumite criterii.In această materie,dimpotrivă filosoful oier deci dovedește o consecvență frizând rigiditatea,deci și ridicolul.Caraiman este un filosof care provoacă deliberat râsul,folosind pildele altora.Un alt personaj,Lubis Filosof,care,fiind dedat celor spirituale,se descurcă foarte bine în cele lumești dar nu e în stare să se angajeze și într-o aventură ca aceea a prietenului său Nicoară Potcoavă.Falsa lui modestie,felul în care își manifestă uneori dragostea reală,adâncă față de hatman,înclinația lui pentru teatru și nevoia de a produce hazul nu-l scutesc nici pe el întotdeauna de ridicol.

Intelepți cu toții,eroii aceștia se deosebesc totuși structural.Este cert că între domnia sa Stefan Soroceanu,sfetnic neascultat și sol nenorocos al lui Vasile Vodă(Nunta domnitei Ruxandra)și Mehmet Caraiman pot fi stabilite numeroase apropieri.Filozofia lor,e,în mare,aceeași;defiența lor față de potentați,până la un punct e identică,toleranța-o trăsătură comună-avându-și sursa în respectul fatță de om.Si natura umorului practicat de ei este aproape asemănătoare.Ambii se bucură de popularitate,cuvintele lor de duh mergând din om în om.Ambii sunt neîndreptățiți,ambii sfârșesc tragic.In pofida similitudinilor caracterologice și de destin,deosebirile dintre acești doi înțelepti nu sunt neglijabile.Ele țin,în primul rând,de experiența lor de viață,alta la fiecare,de cultură,de relațiile sociale în care se găsesc.Aristocrat,curtean și diplomat,pârcălabul Soroceanu are o înțelegere mult mai adâncă și mai cuprinzătoare.Ceea ce Mehmet intuiește vag,Soroceanu cunoaște până la capăt,în amănunt.Mehmet este,în felul său, un om cultivat,de vreme ce stăpânește folclorul oriental și e familiarizat și cu cărțile sfinte.Cultura sa e relativă totuși,poate fi apreciată numai în raport cu ignoranța consătenilor săi și chiar cu cea a preoților religiei respective.Soroceanu a făcut însă studii temeinice în Egipt la Alexandria.Distanța dintre ei e cea dintre un autodidact sârguincios,cu elanuri pedagogice și un erudit autentic.Mehmet a fost cândva la Istanbul;a rămas însă un țăran dobrogean.Pârcălabul,însă, în tinerețile sale,a colindat ținuturile leșești,a fost la Țaringrad,a legat prietenii cu oameni diferiți.

Universul lui Mehmet este circumscris în universul comunei și ținutului său,al pârcălabului e mondial.Nu se poate vorbi despre unul și același personaj în două ipostaze diferite,de vreme ce unul este produsul relațiilor sociale în care e antrenat,iar relațiile acestea sunt altele;de vreme ce,iarăși,ipostazele,altele,în care se află fiecare dintre ei,produc în psihologia lor mutații de ordin calitativ.

Dacă bogata,complexa viață sufletească poate explica deosebirile caracterologice,radicale uneori,dintre înțelepții lui Sadoveanu,s-ar părea că ideea conform căreia există un singur personaj în ipostaze diferite se poate verifica măcar în cazul personajelor instinctuale sau cu o inteligență redusă având o viață sufletească liniară și reacționând asemeni unor automate la impulsurile mediului exterior.Insă nici în acest caz nu se poate vorbi despre personaj unic,întrucât,oricât ar părea de ciudat, nici prostia nu este uniformă,prostia însăși are sute de fețe. Sunt proști cu ifose,precum vistiernicul Cristea ,care se cred centrul universului,simt nevoia să-i dăscălească pe toți,suferă cumplit când le sunt refuzate onorurile,acordă o importanță exagerată deșertăciunilor.Există însă o prostie agresivă,ca aceea a lui Alexăndrel, feciorul domnesc,orgolios și complexat totodată,în stare să primejduiască soarta țării pentru a-și satisface un capriciu oarecare.

Trăiesc în universul lui Sadoveanu și astfel de personaje,care știu că nu se pot înălța la o întelegere a lucrurilor și de aceea simt nevoia să se lase călăuziți de alții.E cazul fraților Căliman, care nu ies din cuvântul lui Ionuț și care sunt pur și simplu copleșiți de răspundere când li se încredințează să transporte o misivă oarecare.E cazul și jupuitorului Leiba Sanis care își încredințează hahamului sarcina de a gândi pentru sine și în locul său,care ,ingenuu,se lasă lesne înșelat și află sprijin în practicarea unui ritual lipsit de sens.

Inofensivi uneori,utili chiar -când sunt bine îndrumați – ei pot să devină însă periculoși când se află sub influența unor răufăcători.E cazul lui Pintilie , ortacul și subordonatul hoțului Onuță,venit după sfat și ajutor la părintele Natanail(Demonul Tinereții ),pe care încearcă să-l convingă că nu jefuiește.Totuși , așa cum este”sărac cu duhul”.(Eugen Luca –Sadoveanu sau elogiul ratiunii) el știe să distingă binele de rău, vorbește articulat și coerent totuși,spre deosebire de Mitrea, argatul din”Baltagul” care este „bubos și bătucit”,ființă „fără vârstă”,”cu ochii șterși” și care doar bolborosește și bombăne.Se sperie de oameni și de aceea bucatele care i se oferă le mănânca singur, pe furiș,în grajdul în care se și adăpostește.Este mereu neîncrezător și bănuitor,în permanentă alarmă, chiar și când nu are motiv .

Formați în același mediu și având aceași experiență inițială, între frații Jderi deosebirile sunt totuși fundamentale.In tinerețile lor ,frații Simion și Nicoară, robi ai patimei dezlănțuite de aceeași femeie,nu păreau a se deosebi prea mult.Mai târziu, amândoi au ales calea schivniciei, dar fiecare dintre ei percepe în alt fel ascetismul pe care și-l impune.Simion e un țăran rudimentar,priceput numai la cai și războaie,care nu-și află alinare decât în muncă și beție, capabil să facă, atunci când credea mai putin,o nouă, mistuitoare pasiune.

Călugărit sub numele de Nicodim, fratele său are o altă alinare,în învățătură, și devine cărturar vestit.Când realizează sentimentul alienării sale datorită recluziunii,el nu-și caută salvarea în vin ,și nici nu-și pierde cumpătul,ci iese călare,ca un oștean oarecare,printre oameni.Nici o apropiere nu există între cei doi frați și Damian,negoțând în ținuturile leșești,având întinse relații,amestecându-se discret în complicate treburi politice,prețuind învățătura,considerând că lumea este ca o vastă tarabă la care toate se vând și se cumpără.Greșeala comisă față de tatăl său vrea să și-o plătească „în bani cu dreptate cântăriți”, fiindcă”toate în viață sunt neguțătorie”.In ceea ce îl privește pe Ionuț,ins în plină formație,istețimii sale firești, curajului,perseverenței și capacității de a se orienta în urma unui lung proces de inițiere trebuie adăugată o calitate pe care nici unul din frații săi nu o posedă,o calitate inefabilă aproape,farmecul personal.Inefabilă,fiindcă nu ține nici măcar de înfățișarea sa fizică,destul de oarecare.Fiindcă știe că are această miraculoasă cheie în mâinile sale,Jder mezinul își permite să-i vorbească destul de liber chiar slăvitului voievod, îndrăznește să glumească și atunci când are de raportat lucruri foarte serioase și să se alinte ca un prunc răsfățat.Stefan Vodă nu numai că-l scutește de cuvenita mustrare, dar parcă îl îmboldește să continuie.

Asemeni eroilor,.basmelor,eroii. sadovenieni interesează nu doar prin individualitatea lor,ci și prin categoria morală sau socială,intelectuală în sfârșit pe-care o întruchipează .Inainte de a fi un anume înțelept,Decheneu e Ințeleptul,după cum Stefan cel Mare e nu numai un domnitor de sine interesant,ci Bunul Cârmuitor în genere și Duca Vodă Tiranul,Cozma Răcoare e un anume haiduc ,altul decât Vasile cel mare sau Ilie Siminicarul;este însuși haiducul prin excelență ,precum Simion Jder sau Tudor Șoimaru ,oșteanul credincios până la capăt domnitorului său.In Stroe Orheianu vedem un anume boier conspirând la leși împotriva domnitorului său legal,preocupat de soarta fiicei sale;însă,vedem mai întâi Boierul Spoliator,pecum în prințul Lai Cantacuzin,Aristocratul în declin.

Alecu Ruset nu e un tânăr oarecare.Deștept, cult ,curajos ,el trece prin faza critică,fără s-o poată depăși.Devine prin aceasta întruchiparea Tinereții însăși,nebună,Paramon e simbolul Naivului,Alisandru Pantiru al Răzeșului și al Bunului Gospodar,iar țiganul Peceneaga simbolul Pădurarului.Vitoria Lipan țăranca de munte, cu o identitate precisă și cu o biografie alta decât cea obișnuită,se depășește în „Baltagul” pe ea însăși, devenind „Țăranca Română”(E.Luca-Sadoveanu sau elogiul rațiunii,ed Minerva,Bucuresti,1972).Tragedia Haiei Sanis, din cartierul sordid al evreimii sărace a unui târg umil nu e doar a unei fete,ci a Pasionatei în general.

Vitoria Lipan este un personaj simbolic,,un Hamlet feminin”,cum o caracterizează criticul litarar George Călinescu, care încarnează virtutile Țărăncii Române,ea fiind și un personaj real cu o identitate bine definită,având particularitățile ei caracterologice și temperamentale și o poziție socială bine determinată.Ea reușește să întruchipeze virtuțile Tărăncii române nu prin elemente care o apropie de celelalte muntence din sat,ci prin ceea ce o deosebește,prin ceea ce îi este propriu numai ei.Comun tuturor țărăncilor era atunci analfabetismul;comune sunt iarăși superstițiile,demersurile conjugate,simultane,la Dumnezeu și diavol pentru soluționarea unor dificultăți neobișnuite;la fel, comune sunt hărnicia și preocupările educative ale mamelor vizând ocrotirea fetelor lor de „păcat”,să le formeze în spiritul tradițional al datinilor,considerate de neclintit, și de a-i face pe băieți bărbați adevărați.

Ceea ce o ridică pe Vitoria la rangul de arhetip este o măreție care ține de responsabilitate și inteligență,de hotărâre dârză.,de tăria de a se domina precum și perseverența în urmărirea unor obiective,de demnitate și independență spirituală,de capacitatea de a se adapta unor situații neprevăzute.Acest caracter grandios s-a putut dezvălui,în primul rând,datorită poziției sociale a eroinei,căci,lipsită de mijloace materiale,nu s-ar fi putut angaja în aventura de a-și îndeplini ultima sacră datorie față de soțul iubit.Vitoria Lipan e țăranca româncă,dar e în același timp o țărancă înstărită.Starea materială a Vitoriei este un element asupra căruia autorul insistă în paginile sale, unde face un fel de inventar al gospodăriei lui Lipan:chefuri cu lăutari, luxul de a-și procura de la câmpie nu numai făina de păpușoi ci și legume,abundența cărnii ,a laptelui și a brânzei .Poziția socială a eroinei explică și unele din calitățile sale reale .Căci bunăstarea ,securitatea și independența economică ,generează sentimentul demnității personale și al libertății și independenței spirituale, constituie o condiție indispensabilă a unui echilibru sufletesc.Deși îl respectă pe părintele Dănilă, nevasta oierului îl trateaza de la egal la egal și nu ezită să-l înfrunte,când acesta o mustră pentru creditul acordat eresurilor .Față de Maranda Vrăjitoarea, adoptă o atitudine distantă, chiar și atunci când recurge la „știința”ei.

Alte motive are stârnesc admirația pentru Vitoria Lipan sunt ușurința cu care își învinge sfiala inițială când se destăinuie prefectului, superioritatea batjocoritoare manifestată și față de un jălbar și față de subprefect,sila cu care reacționează la propunerile nerușinate ale unui curtezan insistent și agasant.Aceste atitudini denotă o conștiință vie, puternică a propriei sale valori umane,un respect față de ea însăși care impune respectul.Răbdarea dârzenia Vitoriei,voința ei neclintită de a-și atinge obiectivul propus,perseverența demonstrată în această întreprindere, sunt trăsături ale unui caracter puternic .Conștiința propriei ei valori umane generează și explică însă și sentimentul responsabilității,atât de acut trăit de Vitoria.Omul care se respectă și se vrea stimat nu se poate sustrage unor anume îndatoriri uneori imperative morale, oricâte riscuri ar comporta ele.Acaparatoare ,responsabilitatea eroinei își află în iubire un aliment doar

pentru a se menține mereu egală sieși,plenară.Responsabilitatea este însușirea de căpetenie, dominantă a personajului, celelalte calități nu fac decât s-o reliefeze.Vitoria Lipan se realizează astfel și ca întruchipare a unei categorii morale,a ideii de responsabilitate,fiind astfel un arhetip cu funcție bivalentă.Arhetip realizat, prin maximă individualizare,prin stabilirea unui întreg complex al determinării, dintre care cele sociale dețin o pondere deloc neglijabilă .

Interesul aparte al scriitorului pentru maxima individualizare este demonstrat și de împrejurarea că o singură categorie morală sau socială e întruchipată în mai multe personaje de neconfundat,totuși.Unul e Alecu Ruset,altul Bogdănuț Soroceanu sau Ionuț Jder, deși fiecare dintre ei poate fi propus ca simbol al Tinereții iraționale.Propunând pentru una și aceeași categorie mai mulți eroi,autorul poate încredința fiecăruia dintre ei și o nouă funcție:Tudor Șoimaru este până la un moment dat ,Junele inamorat,nesocotit,însă e și întruchiparea Oșteanului Răzeș:Nicoară Potcoavă e Inteleptul,dar și Răzvrătitul,el caută și Adevărul și Dreptatea.

Personajele lui Sadoveanu au în sânge patima istorisirii,a spovedaniei. Condiția lor este mărturisirea într-un limbaj magic și de o melancolie intraductibilă.Un personaj autentic sadovenian este, înainte de toate, un povestitor.Pentru existența sa ,voluptatea rostirii este una din voluptățile rare ale vieții.Memoria realității este memoria cânte-cului.Istoria nu se mai scrie în hrisoave,ci de-a dreptul în inimi, în vuietul revoltei, în bocetul credinței milenare.

Moș Gherasim era vânător,solomonar,îmblânzea păsările cerului,dar mai cu seamă ,,bea de stingea,parcă numai pentru asta îi dăduse mă-sa drumul în lume”.El trage la crâșma lui moș Petcu ca să-și spună poveștile,maximele, căci ,,dacă nu-i mai trăi din pilde,din ce să trăiești?”Povestirea nu se spune pur și simplu pe sine, ci personajul este cel care-i condiționează existența pentru noi.

Seara este a conversațiilor.Zaharia lui Zadonia este vrăjit de calul dracului.Pățania lui este subiectul unei povești dintr-o seară și plăcerea lui Moș Gherasim este de a mai desface sacul cu minciuni.Băiatul morarului umblă ca pe o altă lume și toate descântecele ,toate buruienile de leac nu-i sunt folositoare,căci hârbul cu farmece cum zicea solomonarul Gherasim, nu poate dezlega ,,faptul”.Părintele Tărăboiu i-a făcut ,,ce-tanii”și băiatul își mai descrețește oglinda minții,dar rămâne cu o tristețe de nevindecat.

Eroii lui Mihail Sadoveanu se vindecă,se salvează de toate cele lumești și nelumești prin eres.Povestile,istorisirile care se spun la popasuri,la han, la mori, la clăci,la fântâni, la diferite intâlniri,nu sunt făcute întotdeauna dintr-un sentiment al plăcerii de a spune,de a vorbi, ci dintr-un sentiment foarte viu al condiției sociale amenințate.Trăind aproape tot timpul într-o,,zodie a cancerului”, personajele sadoveniene găsesc în povești un refugiu;ele devin o formă nouă de existență prin cuvânt, prin imaginar.

Multe din personajele sadoveniene sunt prizonieii unui spațiu social și moral torturant,irespirabil si de care nu reușesc să se scape.Este o lume, ca și la Dostoievski,neînchipuit de mică,lipsită de identitate,de acel val de certitudini și de lumină,de libertatea care să-i poarte spre un nou continent.Banalitatea și mai ales stereotipia,monotonia de care se lasă copleșiți, le nimicesc orice aspirație.In această lume de disperați care veșnic se lovesc de voința unui destin implacabil ,trăiește,venită parcă de pe altă lume,Haia Hanis.Prin măreția umilinței și prin vocația tiranică a visătorului,a iubirii-pasiune,ea este o autentică eroină dostoievskiană.Haia vrea să se salveze ,să iasă din cercul infernal al clanului asediat de mizerie, de mediocritate,prin iubire.Dacă ceilalti s-au resemnat,au acceptat destinul,Haia,ca și Emma Bovary,i se împotrivește,îl sfidează. Intre moarte și viață,între suferință și scepticism,între mediocritate și lașitate,Haia alege iubirea, o iubire pură, aproape nelumească,dramatică și neliniștitoare ca un blestem.

,,Țăranul român a fost principalul meu erou”-este o afirmație făcută în nenumărate rânduri de Sadoveanu însuși.Prin scenele sale din viața țărănimii,Sadoveanu luminează o amplă dramă umană.Țăranul lui Sadoveanu își păstrează viu simțul demnității omenești,oricât de vitrege ar fi condițiile în care este obligat să trăiască.El nu se văicărește,ci rabdă,dar răbdarea lui este îndârjită și amenințătoare,,ca zbuciumul stihiilor înlănțuite”(Ov.S.Crohmălniceanu)Eroii de care se ocupă scriitorul cu predilecție sunt mai rar plugari și mai des ciobani,pădurari,pescari,vânători sau plutași,adică oameni cu îndeletniciri singuratice.Sadoveanu se apropie cu o simpatie specială de comunități care-și păstrează oarecum sufletul țărănesc patriarhal.

Țăranii lui Sadoveanu sunt dotați cu vitalitatea frustă a făpturilor libere de orice ipocrizie morală.Negăsim în fața omului originar,nefalsificat încă de civilizație.Scriitorul ne prezintă exemplare umane în care sufletele izbucnesc,pu- ternice,intense,imperioase.

Eroii lui Sadoveanu nu sunt naturi instinctuale,ei acționează mereu în lumina conștiinței;există astfel pentru eroii lui Sadoveanu o adevărată sfințenie a dragostei.Sentimentul erotic se naște brusc,și,ca o vâlvătaie, cuprinde ființa individului.

Vitalitatea se aliază la eroii țărani ai lui Sadoceanu cu o desăvârșită rectitudine morală.Scriitorul se simte apropiat de firile drepte,fără ascunzișuri,în conștiința cărora categoriile etice nu se clatină oricât de mari ar fi vicisitudinile vieții lor.Aceasta este iarași o parte a fondului sufletesc patriarhal,pe care țăranul lui Sadoveanu se luptă să-l apere.

Oameniilui Sadoveanu nu cunosc aproape deloc legile statului burghezo-moșieresc,trăiesc în afara lor,dar au un simț justițiar ascuțit,capabil să distingă net omenia de neomenie.Acesta este și motivul pentru care își urmăresc cu atâta perseverență dreptatea ca Vitoria Lipan ,sau ca și Constantin Moțoc.Țăranii lui Sadoveanu nu concep perfidia,duplicitatea.

Sentimentele eroilor sadovenieni sunt foarte trainice,oamenii nu iubesc decât o dată în viață.Trăinicia sentimentelor apare și în amicițiile foarte solide.Relațiile dintre oameni rămân în general aspre,dar sentimentul de solidaritate umană se păstrează neclintit în adânc.

Firea eroilor sadovenieni,,dintr-o bucată”,se potrivește foarte bine cu ceea ce poporul român înțelege prin bărbăție.

Țăranii lui Sadoveanu sunt oameni blajini,dar neînfricoșati,puternici, cu hotărâri ferme;până și femeile se caracterizează prin asemenea trăsături de voinicie(Anița din,,O poveste de demult”,Vitoria Lipan din ,,Baltagul”).Ei se aseamănă cu eroii eposului popular,pentru că păstrează încă foarte puternic în existența lor,în toate reacțiile lor aspirația către o existență mai bună,străină de orice mutilare.

Oamenii lui Mihail Sadoveanu sunt părți constitutive ale naturii în mijlocul căreia trăiesc,îi poartă tiparele în întreaga lor fizionomie.Insăși substanța umană este aglutinată de peisaj în viziunea poetică a lui Sadoveanu.Identitatea om-natură stăpânește nu numai planul fizic, ci și pe cel psihic al eroilor lui Sadoveanu.Pasiuni,bucurii,tristeți,se proiectează pe ecranul gigantic al peisajului înconjurător.

Multi eroi sadovenieni au ,,o taină pe care o poartă cu ei,o greșeală ispășită sau o deziluzie încă nevindecată, o pedeapsă suferită sau o răzbunare eșuată.”Un erou de acest fel este pușcașul Marin din,,Păcat boieresc”.Nevasta i-a păcătuit cu boierul bătrân,acum fiica,ascunsă de lume,păcătuiește cu boierul tânăr.Marin vrea să-l ucidă măcar pe acesta,îl atrage într-o cursă,dar tânarul îl împușcă;cuprinsă de pasiune, Haia Sanis își uită neamul,familia,și păcătuiește cu Bucșan,bărbat instabil.Când acesta pleacă în armată,fără să se uite la ea,Haia bea gândaci de frasin ca să scape de copil și moare.Vechi precum pământul pe care stau,desfăcuți parcă din roci,din copaci sau din malul apelor,constituția lăuntrică a eroilor lui Sadoveanu este a unor suflete simple,drepte și ,ca acestea,instabile.

O dominantă a personalității lor este dreptatea.Omul sadovenian refuză cu o intransigență dusă până la fanatism tot ceea ce contravine legilor firii și rânduielilor consacrate printr-o practică milenară.Tinerii își apără dragostea cu îndârjire,neezitând să facă moarte ori să se omoare când nu pot împiedica astfel macularea iubirii.Sărmanii și oropsiții, când nu mai pot îndura silniciile vrășmașilor,pornesc în pribegie,se pustiesc.Acolo întemeiaza așezări solitare,trăind-de cele mai multe ori sărac-întru dreptate și cuviință.Nelegiuirile sunt pedepsite neîndurător.Pentru ucidere,pentru trădare,pentru înjosirea omului se plătește cu viața.

A suprima răii este, în concepția omului sadovenian,un imperativ moral categoric.Vasile cel Mare ,Vitoria Lipan,acționează neșovăitor,ei nu sunt mânați de patimă.Procedează chibzuit,chiar meticulos,cu o perseverență rece.Compromisele sunt imposibile în accepția lor.Sentința de moarte a celor fără de lege a rostit-o destinul,ei nefiind decât executanții.,,Iar cine ucide om-spune un personaj din Baltagul-nu se poate să scape de pedeapsa Dumnezeiască.Blăstămat este să fie urmărit și dat pe față.Dator este să urmărească fiarele și dobitoacele.”

Intransigența oamenilor lui Sadoveanu este tot atât de inflexibilă ca aceea a eroilor greci și a protagoniștilor shakespearieni.Vitoria Lipan este o Medeea sau mai degrabă un Hamlet.Răspunzând chemării mute a lui Nechifor,ea pornește la drum și,refăcând itinerarul soțului,reconstituie până la ultimele detalii (dovedind o diplomație și un simț detectiv extraordinare)împrejurările uciderii acestuia.Când totul este clar descoperit,aplică lovitura distrugătoare.

Totul în spațiul lumii sadoveniene este fixat în tipare precise,viața decurge ritualic,Vorbirea,gesticulația, au ceva ceremonios,sacerdotal.Rostirile lor mențin, în orice împrejurări,anumite formule odinioară canonice,devenite pitorești prin ieșirea din uz,și cu atât mai savuroase cu cât inadecvarea lor din punctul de vedere al cititorului de azi la indicii referențiali și la intenția locutorului e mai stridentă.

Adresările și referirile protocolare,în familie,de exemplu,produc efecte comice subtile.,,Se îngrijea comisul că ți-ar fi fost frică ,noaptea,la drum”,zice,de pildă, în ,,Frații Jderi,Ilisafta Jderoaia.Comisul fiind tatăl celui care i se vorbește(Ionut Păr Negru),iar vorbitoarea fiind soția comisului,asemenea formulări sunt de natură a provoca ilaritatea.Pe vremea lui Stefan cel Mare acesta era stilul obișnuit vorbirii distinse,chiar și în sânul unei familii.Comisul Manole formulează o poruncă pentru fiul său Simion,astfel:,,Jupâne al doilea comis,binevoiește a pofti la sfatul nostru”.Ionuț se adresează mamei vitrege cu apelativul:,,comisoaie Ilisafta”.

Cu atât mai ilare și implicit mai de efect,pentru noi în ordinea stilistică-sunt aplicările improprii de calificative reverențioase:,,cinstitul crâșmar”, ,,cinstite hoț”.

Unul dintre faptele individualizante la nivel categorial este acela că trăsături fizice ale unor personaje reproduc sesizant ceva din înfățișarea peisajelor pe care acestea le desenează.Barba,,întunecoasă”,mustățile zbârlite,obrazul asudat și stropit cu noroi a cutărui pescar,se armonizează ,,cu salbăticia,cu balta,cu singurătatea și cu tăcuta depar- tare.”Primitivi și copilărești,ochii altuia ,,seamănă cu ai peștilor,cu ai păsărilor,seamănă cu apa”.

In general,oamenii sadovenieni din universul rural,,par născuți din malul bălților,desfăcuți din trunchiurile copacilor,crescuți din rocile negre”.Ei se confundă-scrie Sadoveanu însuși,în ,,Anii de ucenicie”- cu,,gârlele,dihaniile pământului și vântul care susură în întinsuri”.Așezările lor,ca și graiul,ca și portul și firea lor,concordă întru totul cu expresia geologică și cu mișcările stihiilor specifice ale mediului ambiant.Prin tot ce le aparține esențial,eroii sadovenieni,îndeosebi aceia în care scriitorul și-a proiectat,mărturisit,componente ale propriului suflet,materializează ,s-ar putea spune, ,,duhul”pământului pe care viețuiesc, încarnează ceea ce protopărinții de la Ram numeau genius loci.

Sensul etalării particularităților ,inclusiv de fizionomie,ce integrează umanitatea în natură,se relevă cititorului în măsura capacității de a intui viziunea totală a scriitorului.Vasta creație a lui Sadoveanu este un adevărat poem al naturii.Pentru Sadoveanu,natura nu este doar un decor,un spațiu exterior al istorisirilor;ea umple și interioritatea.Un același suflet, universal,,străbate ca în gândirea mitică indiană ,tot ce există,de la om la copac și la cea mai umilă vietate”1(Dumitru Micu-Scurtă istorie a literaturii române).

Intocmai ca în basmele românești și în cele mai îndepărtate mitologii,în imaginarul sadovenian calitatea de personaj nu este exercitată doar de oameni,ci de toate făpturile.Astfel devin personaje apele ,vântul,noaptea, ceața,câinele,măgarul,ie- purii,floarea-soarelui.Semnalarea afinităților și asemănărilor de tot felul dintre om și celelalte creaturi,dintre oameni și elementaritatea geologică a locurilor populate de ei, evidentiază,o dată cu arhaicitatea spațiului existențial,vechimea umanității de pe tărâmurile danubiano-pontice și permanența prezenței lor pe aceste tărâmuri.Menționând inevitabil stigmatele primitivității în care trăiesc oamenii săi,marele prozator luminează, pe de altă parte,în aceștia,însușiri de sensibilitate și inteligență vrednice de cele mai evoluate spirite.

,,Primitivii”sadovenieni posedă,în viața de fiecare zi, pricepere,iscusință,dexterita-te admirabilă,calități admirate de străini,precum abatele de Marenne,care beneficiază de pe urma lor.

Eroii sadovenieni cunosc fiarele după urme și știu să le vâneze chiar și cu unelte foarte rudimentare,determină timpurile zilei și ale nopții fără ceasornic,prevăd ,după semnele cerului și ale văzduhului schimbarea vremii,și unii dintre ei, ,,solomonarii”pot chiar dirija mișcarea elementelor.Bătrânii și copiii înțeleg graiul animalelor și al plantelor:se înțeleg cu acestea ca și cum ar fi oameni.

La treapta superioară a inițierii,oamenii lui Sadoveanu(ex.Chesarion Breb,Nicoară Potcoavă) unesc știința și înțelepciunea din popor cu învățături de speța livrescă.

,,Poem al naturii”opera lui Mihail Sadoveanu posedă implicit caractere de carte a înțelepciunii,de ,,carte de învățătură”.

CAPITOLUL III

STRUCTURI NARATIVE ȘI STIL ÎN CREAȚIA SADOVENIANĂ

3.1.Arta literară a lui Mihail Sadoveanu

Proza artistică a lui Mihail Sadoveanu reprezintă prin neobișnuita ei bogăție și varietate, un capitol fundamental al istoriei literare românești din acest secol și un moment glorios al evoluției limbii noastre artistice. Aproape șase decenii la rând, scriitorul a desfășurat inepuizabile resurse poetice pentru a zugrăvi tablouri neuitate ale istoriei vechi și contemporane, pentru a ceea eroi pătrunși de adânci aspirații către libertate și prosperitate.Evocările se însoțesc cu mesajul umanist al artistului și cu atașamentul lui constant față de istoria , cultura și limba poporului.Din această legatură statornică au izvorât puterea regeneratoare a stilului său artistic și varietatea temelor;pe ea se sprijină însuși conținutul realist al operei.

Arta lui Sadoveanu prezintă numeroase afinități cu aceea a principalilor reprezentanți ai realismului,cât privește tematica ei, în cuprinsul căreia pictura omului elementar pare a o uni cu grupul sămănătoriștilor,apoi preocuparea descriptivă și lirismul povestirii.Insă,Sadoveanu nu împărtășește întru totul punctul de vedere al realismului,el spărgând liniile de structură ale formulei generale.Estetica sa nu se orientează după principiul “adevărului” așa cum a fost el proclamat de Duiliu Zamfirescu sau Alexandru Vlahuță.Adevărul nu este pentru Sadoveanu produsul unei discriminări în lucrarea de percepere a lumii, a unei “depoetizări”;adevărul nu este pentru Sadoveanu nici produsul acelei reducțiuni moniste care făcea să intuiască în condițiile generale ale vieții, în biologicul redus la expresiile lui cele mai umile,soarta însăși a omului.

Adevărul este pentru Sadoveanu viziune.,,Arta lui este vizionară.Percepția lumii este pătrunsă la el de atâtea valori ale fanteziei,încât lumea care ni se lămurește prin ea nu poate fi aceea a ochiului comun sau a unor priviri călăuzite de obiectivitatea științei”.Lumea lui Sadoveanu este văzută și dintr-un unghi cu totul subiectiv, scriitorul se regăsește printre oameni și lucruri.Prin caracterul vizionar al operei sale , Sadoveanu se înrudește cu Eminescu,la care se întâlnesc note peisagiste întâlnite și în creația sadoveniană.Chiar în pictura omului elementar intuiția scriitorului nu este călăuzită de norma penetrației naturaliste,coborând către instincte,către formele simple și generale ale vieții.Omul elementar este în același timp pentru Sadoveanu omul ,,eroic”.El nu încarnează,ca la alți scriitori ai realismului naturalistic, substructura umanității, ci apoteoza ei.Frații Potcoavă,Cozma Răcoare,Moș Petcu,Nița Lepădatu din ,,Bodeienii ,ciobanul din Baltagul și femeia lui,oamenii din Hanu Ancuței sunt naturi elementare, figurile create de toți aceștia sunt ca ilustrația resorturilor simple care pun în mișcare mecanismul vieții și al societății;în timp ce chipurile lui Sadoveanu exprimă forma supremă a expansiunii vieții și reprezintă,în cadrul de legendă cu care îl înconjoară scriitorul ,tipuri de creatori care își croiesc soarta lor.Pentru această parte a operei lui Sadoveanu s-a întrebuintat epitetul eroico-romantic.

Masivitatea operei lui Sadoveanu prezintă greutăți în încercarea de a extrage caracteristicele de căpetenie ale artei sale.Deși unele retușări au avut loc în creația de debut a operei lui Sadoveanu,cum ar fi:perfectarea eufoniilor textului,eliminarea neologismelor, temperarea notei sociale mai viforoasă în acel timp din jurul anului 1907,marile linii ale esteticii sale au rămas aceleași .In zeci de variante și de la începutulul carierei sale până la sfârșitul ei,obiectul constant al artei lui Sadoveanu este evocarea omului în mijlocul naturii,reflectarea tuturor legăturilor care – unesc,astfel încat nu există vreo notare e vreunui sentiment ,,care să nu însoțească cu arpegiile răsunând din orga colosală a naturii.”-Tudor Vianu(Arta prozatorilor români)Structura lui morală și nervoasă este una dintre cele mai sensibile și mai adânci.Ochiul vede, urechea aude,toate simțurile lui vibrează.

Pentru fixarea metodei literare a lui Sadoveanu , alaturarea lui de unii scriitori străini poate aduce multe indicii.O comparație poate fi făcută cu Maurice Barres, scriitor francez la care sentimentul naturii vibrează cu mai multă putere și căruia,prin tehnica corespondențelor, inspirată din simbolism, i-a deschis perspective mai adânci în viața misterioasă a firii.Peisajele nocturne prezente în operele lui Maurice Barres, abundă și în opera lui Sadoveanu, ca în începutul povestirii ,,Cântecul de dragoste”,,:In noaptea lină de vară un susur slab trece prin codrul adormit, numai poiana veghează cu ochiul ei de foc .In ierburile unde de la marginea poienii pornește cârâitul înabusit al unui cristel; după un răstimp, o prepeliță țipă mai departe,alta răspunde aproape de noi;un liliac trece ca un fulger negru,prin roata rumenă a luminii.”.Se observă că peisajul este redat mai cu seamă prin echivalențele lui muzicale,de asemenea natura este resimțită deopotrivă în viața ei morală, în intimitatea ei analoagă, care-i trăiește farmecul și neliniștile.Criticul literar M.Ralea, a distins la Sadoveanu o ,,natură picturală” și o ,,natură poetică”.

Cea dintîi este caracteristică scriitorilor însuflețiți de o rece intenție decorativă.

Cea de-a doua, procedând prin raportarea omului la peisaj este cea a lui Sadoveanu.Tristețea domină descripția lui Sadoveanu;este acea ,,mâhnire”care dovedește efectele sadoveniste cele mai tipice :,,Câteodată, prin cununile întunecate de deasupra, vine o șoaptă de mâhnire de deasupra, cine știe de unde, apoi tace, se mistuiește în noaptea frunzișurilor .”

Oriunde s-ar deschide opera lui Sadoveanu, expresia mâhnirii este prezentă, ca unul din sentimentele care l-au urmărit mai statornic pe scriitor.,,Mâhnire, tristețe, întristare”fac parte din limbajul preferat al lui Sadoveanu.Insă, această ,,mâhnire “nu are intensitatea barocă a afectului baresian.

O surdină nevăzută atenuează vibrațiile sentimentului și-l reduce la o măsură umană.Sadoveanu, nu recurge la simboluri neobișnuite.In plângerea buhnei însăși,el recunoaște ceva ,,ca o chemare omenească”.Toate sunetele firii îi sunt familiare aceluia care stând într-o mare apropiere de natură, știe să recunoască țipetul prepeliței,cârâitul cristelului,târâitul greierilor.

Depărtarea în timp și spațiu, alte două categorii statornice ale viziunii lui Sadoveanu, îngânarea greierilor venind parcă ,,din negura veacurilor și șoaptele care vin ,,de departe”deschid perspectivele infinite ale descrierii.Inteaga bucată este acordată muzical,nu numai prin cadențele frazării, dar și prin modalitatea compoziției ei.Când motivul inițial al ,,șoaptelor pline de mâhnire”încetează să mai răsune,în liniștea care-i ia locul se aud glasurile familiare ale naturii,până când motivul șoaptelor revine:,,Si iar vine o șoaptă plină de mâhnire, de departe, pe cununile frunzișurilor și bătrânul codru oftează”.Pătrunzătorul sentiment al acestei descrieri este arătat însă, trecând prin inima omului pentru a fi apoi atribuit naturii.Soaptele pline de mâhnire pot fi într-adevăr ale codrului , ale naturii.

Ceea ce au izbutit foarte rar scriitorii apuseni,evocarea naturii solitare, îi reușește pe deplin lui Sadoveanu.El nu are nevoie să opună omul peisajului, înviind pe cel din urmă, prin sensibilitatea celui dintâi, pentru că de fapt , în arta lui Sadoveanu omul și peisajul se întrepătrund.

Structura nervoasă și morală a lui Sadoveanu este una din cele mai sensibile și mai adânci.Ochiul său vede,urechea sa aude,toate simțurile lui vibrează.Simte umiditatea locurilor,înregistrează toate mișcările,timbrele deosebite ale glasurilor naturii,intensitatea și depărtările dintre ele.

Sadoveanu este pe drept cuvânt cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii române.

CAPITOLUL IV

STRUCTURI NARATIVE ȘI STIL ÎN CREAȚIA SADOVENIANĂ

3.1.Arta literară a lui Mihail Sadoveanu

Proza artistică a lui Mihail Sadoveanu reprezintă prin neobișnuita ei bogăție și varietate, un capitol fundamental al istoriei literare românești din acest secol și un moment glorios al evoluției limbii noastre artistice. Aproape șase decenii la rând, scriitorul a desfășurat inepuizabile resurse poetice pentru a zugrăvi tablouri neuitate ale istoriei vechi și contemporane, pentru a ceea eroi pătrunși de adânci aspirații către libertate și prosperitate.Evocările se însoțesc cu mesajul umanist al artistului și cu atașamentul lui constant față de istoria , cultura și limba poporului.Din această legatură statornică au izvorât puterea regeneratoare a stilului său artistic și varietatea temelor;pe ea se sprijină însuși conținutul realist al operei.

Arta lui Sadoveanu prezintă numeroase afinități cu aceea a principalilor reprezentanți ai realismului,cât privește tematica ei, în cuprinsul căreia pictura omului elementar pare a o uni cu grupul sămănătoriștilor,apoi preocuparea descriptivă și lirismul povestirii.Insă,Sadoveanu nu împărtășește întru totul punctul de vedere al realismului,el spărgând liniile de structură ale formulei generale.Estetica sa nu se orientează după principiul “adevărului” așa cum a fost el proclamat de Duiliu Zamfirescu sau Alexandru Vlahuță.Adevărul nu este pentru Sadoveanu produsul unei discriminări în lucrarea de percepere a lumii, a unei “depoetizări”;adevărul nu este pentru Sadoveanu nici produsul acelei reducțiuni moniste care făcea să intuiască în condițiile generale ale vieții, în biologicul redus la expresiile lui cele mai umile,soarta însăși a omului.

Adevărul este pentru Sadoveanu viziune.,,Arta lui este vizionară.Percepția lumii este pătrunsă la el de atâtea valori ale fanteziei,încât lumea care ni se lămurește prin ea nu poate fi aceea a ochiului comun sau a unor priviri călăuzite de obiectivitatea științei”.Lumea lui Sadoveanu este văzută și dintr-un unghi cu totul subiectiv, scriitorul se regăsește printre oameni și lucruri.Prin caracterul vizionar al operei sale , Sadoveanu se înrudește cu Eminescu,la care se întâlnesc note peisagiste întâlnite și în creația sadoveniană.Chiar în pictura omului elementar intuiția scriitorului nu este călăuzită de norma penetrației naturaliste,coborând către instincte,către formele simple și generale ale vieții.Omul elementar este în același timp pentru Sadoveanu omul ,,eroic”.El nu încarnează,ca la alți scriitori ai realismului naturalistic, substructura umanității, ci apoteoza ei.Frații Potcoavă,Cozma Răcoare,Moș Petcu,Nița Lepădatu din ,,Bodeienii ,ciobanul din Baltagul și femeia lui,oamenii din Hanu Ancuței sunt naturi elementare, figurile create de toți aceștia sunt ca ilustrația resorturilor simple care pun în mișcare mecanismul vieții și al societății;în timp ce chipurile lui Sadoveanu exprimă forma supremă a expansiunii vieții și reprezintă,în cadrul de legendă cu care îl înconjoară scriitorul ,tipuri de creatori care își croiesc soarta lor.Pentru această parte a operei lui Sadoveanu s-a întrebuintat epitetul eroico-romantic.

Masivitatea operei lui Sadoveanu prezintă greutăți în încercarea de a extrage caracteristicele de căpetenie ale artei sale.Deși unele retușări au avut loc în creația de debut a operei lui Sadoveanu,cum ar fi:perfectarea eufoniilor textului,eliminarea neologismelor, temperarea notei sociale mai viforoasă în acel timp din jurul anului 1907,marile linii ale esteticii sale au rămas aceleași .In zeci de variante și de la începutulul carierei sale până la sfârșitul ei,obiectul constant al artei lui Sadoveanu este evocarea omului în mijlocul naturii,reflectarea tuturor legăturilor care – unesc,astfel încat nu există vreo notare e vreunui sentiment ,,care să nu însoțească cu arpegiile răsunând din orga colosală a naturii.”-Tudor Vianu(Arta prozatorilor români)Structura lui morală și nervoasă este una dintre cele mai sensibile și mai adânci.Ochiul vede, urechea aude,toate simțurile lui vibrează.

Pentru fixarea metodei literare a lui Sadoveanu , alaturarea lui de unii scriitori străini poate aduce multe indicii.O comparație poate fi făcută cu Maurice Barres, scriitor francez la care sentimentul naturii vibrează cu mai multă putere și căruia,prin tehnica corespondențelor, inspirată din simbolism, i-a deschis perspective mai adânci în viața misterioasă a firii.Peisajele nocturne prezente în operele lui Maurice Barres, abundă și în opera lui Sadoveanu, ca în începutul povestirii ,,Cântecul de dragoste”,,:In noaptea lină de vară un susur slab trece prin codrul adormit, numai poiana veghează cu ochiul ei de foc .In ierburile unde de la marginea poienii pornește cârâitul înabusit al unui cristel; după un răstimp, o prepeliță țipă mai departe,alta răspunde aproape de noi;un liliac trece ca un fulger negru,prin roata rumenă a luminii.”.Se observă că peisajul este redat mai cu seamă prin echivalențele lui muzicale,de asemenea natura este resimțită deopotrivă în viața ei morală, în intimitatea ei analoagă, care-i trăiește farmecul și neliniștile.Criticul literar M.Ralea, a distins la Sadoveanu o ,,natură picturală” și o ,,natură poetică”.

Cea dintîi este caracteristică scriitorilor însuflețiți de o rece intenție decorativă.

Cea de-a doua, procedând prin raportarea omului la peisaj este cea a lui Sadoveanu.Tristețea domină descripția lui Sadoveanu;este acea ,,mâhnire”care dovedește efectele sadoveniste cele mai tipice :,,Câteodată, prin cununile întunecate de deasupra, vine o șoaptă de mâhnire de deasupra, cine știe de unde, apoi tace, se mistuiește în noaptea frunzișurilor .”

Oriunde s-ar deschide opera lui Sadoveanu, expresia mâhnirii este prezentă, ca unul din sentimentele care l-au urmărit mai statornic pe scriitor.,,Mâhnire, tristețe, întristare”fac parte din limbajul preferat al lui Sadoveanu.Insă, această ,,mâhnire “nu are intensitatea barocă a afectului baresian.

O surdină nevăzută atenuează vibrațiile sentimentului și-l reduce la o măsură umană.Sadoveanu, nu recurge la simboluri neobișnuite.In plângerea buhnei însăși,el recunoaște ceva ,,ca o chemare omenească”.Toate sunetele firii îi sunt familiare aceluia care stând într-o mare apropiere de natură, știe să recunoască țipetul prepeliței,cârâitul cristelului,târâitul greierilor.

Depărtarea în timp și spațiu, alte două categorii statornice ale viziunii lui Sadoveanu, îngânarea greierilor venind parcă ,,din negura veacurilor și șoaptele care vin ,,de departe”deschid perspectivele infinite ale descrierii.Inteaga bucată este acordată muzical,nu numai prin cadențele frazării, dar și prin modalitatea compoziției ei.Când motivul inițial al ,,șoaptelor pline de mâhnire”încetează să mai răsune,în liniștea care-i ia locul se aud glasurile familiare ale naturii,până când motivul șoaptelor revine:,,Si iar vine o șoaptă plină de mâhnire, de departe, pe cununile frunzișurilor și bătrânul codru oftează”.Pătrunzătorul sentiment al acestei descrieri este arătat însă, trecând prin inima omului pentru a fi apoi atribuit naturii.Soaptele pline de mâhnire pot fi într-adevăr ale codrului , ale naturii.

Ceea ce au izbutit foarte rar scriitorii apuseni,evocarea naturii solitare, îi reușește pe deplin lui Sadoveanu.El nu are nevoie să opună omul peisajului, înviind pe cel din urmă, prin sensibilitatea celui dintâi, pentru că de fapt , în arta lui Sadoveanu omul și peisajul se întrepătrund.

Structura nervoasă și morală a lui Sadoveanu este una din cele mai sensibile și mai adânci.Ochiul său vede,urechea sa aude,toate simțurile lui vibrează.Simte umiditatea locurilor,înregistrează toate mișcările,timbrele deosebite ale glasurilor naturii,intensitatea și depărtările dintre ele.

Sadoveanu este pe drept cuvânt cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii române.

Un mare descriptiv pare a fi ,pentru sentimentul comun ,un mare vizual.Insă este de-a dreptul uimitor faptul că opera sadoveniană are elemente vizuale reduse și cum puterea lui evocatoare se sprijină într-o proporție copleșitoare pe factorii audiției.Peisajele văzute de Sadoveanu sunt destul de rare, și mijloacele lor, mai cu seamă în povestirile începutului, nu depășesc cu mult pe cele întâlnite în arta poetică a lui Eminescu.

Rareori sunt evocate forme, de cele mai multe ori efecte de lumină , ca în pânza unui impresionist.Vrăjirea aspectelor diafane și fantomatice, cu aceeași întrebuințare a vânătului și argintiului întalnite și în icoanele povestirilor lui Eminescu,se întâlnesc din nou:”soarele se stinge în pâclele vinete ale munților depărtați”(Soimii).”Pescarușii vineți se învârteau țipând”.”Peste dumbravă se întindea o ușoară pâcla viorie”.Culorile acestei palete se regăsesc până târziu, în operele maturității, unde ni se vorbește despre “munții talazuri de cremene subt pâcle albastre”(Hanu Ancutei)sau despre albul vioriu al omătului(Ochi de urs).Argintul,argintiul,apar și ele ,ca în descrierea :”în depărtare”printre muchii de dealuri,scânteia Moldova ca argintul viu,printre prunduri,printre pete de verdeață și printre zăvoaie”.

Daca natura văzută i se prezintă lui Sadoveanu aproape numai în aspecte de lumină difuză, în culori fantomatice, în arătări de pâcla și neguri,cuvinte foarte des întrebuințate și acestea,în schimb universul lui sonor prezintă o mare diferențiere a senzațiilor.Murmurul,freamătul,susurarea, gâlgâitul apei,ciuruirile îndepărtate de unde,foșnetul zăvoiului,ecourile prelungite,vuietul slab al unei vijelii îndepărtate,apoi fierberea ei,sunt tot atâtea notații pentru care exemplele se pot aduna cu sutele.Glasurile vântului sunt notate cu o extraordinară putere de a discrimina nuanțele lor cele mai delicate și senzațiile care li se asociază în sinestezii pătrunzătoare.Uneori vântul este”ușor și umed”,alteori este“arzător amar,scurt,cald”.Uneori vorbește despre “vântul răsunător de toamnă”,alteori despre “jalea sfâșietoare a vântului”.Vântul este așadar,un personaj viu al povestirilor lui Sadoveanu, din care nu lipsește niciodată.

In,,Bodeienii”el este geniul care intervine la un moment dat pentru a precipita catastrofa.Pretutindeni, el apare când oamenii încetează să mai vorbească, interpretând neliniștile și dorurile lor, aducând zvonuri și măsurând depărtările.El este agentul vieții și al mișcării în toate descrierile povestitorului.

Un exemplu sugestiv pentru modalitatea în care se dozează viziunea și audiția în arta lui Sadoveanu este schița ,,Un țipet”una dintre cele mai de seamă opere din jurul anului 1904;de la fereastra unui han,povestitorul ia parte la drama care se desfășoară între ,,baratca” unui fierar și locuința lui, unde femeia necredincioasă este surprinsă păcătuind, urmărită și ucisă .

Intreaga întâmplare este construită din puține date vizuale,câteva scene discontinue, la care, privitorul ia parte întâmplător, apoi din câteva replici pe care vântul este cel care i le aduce la ureche, dar mai cu seamă din sunetele sugestive ale locului și ceasului,. interpretând evenimentul nelămurit,așa cum,într-o dramă muzicală, armoniile orchestrei tălmăcesc psihologia eroilor și destinului lor.Mai întâi răsună uvertura grea de presentimente,în care senzațiile auditive sunt notate cu aceeași putere de diferențiere:,,Si în răstimpurile de liniște, ascultam picușurile streșinii în balțile de apă,regulate și dulci:parcă picau în pahare de cristal.”Atenția scriitorului este atrasă de interiorul atelierului fantastic în care fierarul uriaș și ajutorul lui pitic bat fiare înroșite pe nicovală.

Povestitorul deschide fereastra printr-un gast menit să-l aducă mai aproape de lucrurile năzărite ochiului său.Dar încercarea de a-și apropia realitatea se rezolvă pentru el în sonorități mai vii:,,Am deschis fereastra .Bătăile de ciocan au izbucnit cu putere;roatele de neguri umede ne-au învăluit.Auzeam lămurit țârâitul ploii și murmurul cristalin al picușurilor,în bălțile de apă.Noaptea era jilavă și rece.Vuietul fierăriei sfâșia amorțeala târgului.Cand tăceau ciocanele, liniștea tristă se potrivea mai bine cu pustiul caselor negre, cu țârâitul ploii, cu apăsarea de moarte a negurii.”Notațiile întregesc ceea ce se numeste o ,,atmosferă”în adâncirea căreia paginile următoare aduc contribuția lor.Deodată, un personaj nou apare în scenă.Este un om bărbos și zdrențuit care-i încredințează fierarului o știre neașteptată și de necrezut.Vântul aduce zvonul puținelor vorbe pe care ei le schimbă.Dar hotărârea fierarului s-a închegat și înarmat cu ciocanul său,meșterul pornește să o pedepsească pe soția necredincioasă.

Vântul nu contenește să cânte în acompaniament și melodia lui este notată cu mijloacele unor dibace aliterații:,,Vântul venea cu vârtejuri de ploaie și vâjîia prin salcâmi”.Ceea ce se petrece însă nu se poate observa decât din luminița unei ferestre,zbătându-se și alergând prin dreptul tuturor celorlalte geamuri ale casei,îndată ce fierarul pătrunde în ea, ,,ca un simbol al urmăririi cu gânduri de moarte” care se desfășoară în taina locuinței.Când, în sfârșit,lumina se stinge și se întelege că drama cumplită s-a consumat,sunetele naturii se fac din nou auzite:,,Casa tot în întuneric rămase,sub ploaia rece și mocnită de toamnă;salcâmii fâșiau cu jale,cutremurați de durere ca într-un cimitir.

Scurta schiță, caracteristică pentru tehnica atmosferei,pentru misterul în care povestitorul găsește unele din primele lui mijloace literare, este în același timp un document al modului special în care Sadoveanu stabilește contactul cu lumea, al marelui său dar auditiv.

Tot prin caracterul difluent al imaginației sale se explică întinsa întrebuințare pe care o dă Sadoveanu epitetului și substantivului abstract.Manualele de poetică denunță de obicei în cuvintele abstracte ale limbii un material lipsit de valoare literară, fără plasticitate și putere de sugestie, vrednic mai bine a fi evitat.Proza lui Sadoveanu se însărcinează, cu respingerea acestei vechi norme a manualelor.Ea ne dovedește,fără putința unei îndoieli,că, bine folosit,termenul abstract poate deveni un mijloc de valoare sugestivă pentru a evoca nedefinitul în aspectele exterioare și sentimentele fără contur precis, melancoliile și dorurile modelate uneori după vastele configurații ale peisajului.O fantezie muzicală cum este cea a lui Sadoveanu,complăcându-se în asimilarea lumii ca sonoritate și stare de suflet,va găsi tocmai în termenii abstracti,adică în aceia care prin lipsa lor de contur precis devin apți a adăposti expresia și afectul nelămurit,unul din principalele sale mijloacelor literare.

Uneori,atât substantivul cât și atributul care-l însoțește sunt cuvinte abstracte.Alteori numai substantivul,alteori numai epitetul care i se adaugă .De pildă,în ,,Soimii”:,,Si se lăsară la vale,prin tăcerea măreață a asfințitului”, nici ,,tăcerea”, nici,,măreață” nu denumesc expresii concrete,asimilate prin simțuri.Răsunetul poetic al acestor cuvinte este însă cert în descripția lui Sadoveanu.Epitetele,,măreț,mare, întins”sunt foarte iubite de Sadoveanu:,,Cai și oameni coborau obosiți prin întinsa melancolie a acestui peisagiu auriu de primăvară”(Soimii)Adjectivul ,,întins”nu este atribuit de data aceasta unei expresii exterioare,ci unei stări de suflet,,,melancoliei”,devenit un element al peisajului prin proiecție simpatetică.

Alteori,impresii directe,concrete găsesc pentru a se exprima tot substantivul abstract, ca în următoarea descriere:,,Asta-i vremea înfricoșată a muntenilor;în vremea iernii cresc singurătățile până în cer și pân’ la capătul lumii.Căzute pentru totdeauna par amintirile soarelui.Un zeu dușman a mânat cu harapnic de furtună turmele de veacuri în prăpastia sfârșiturilor și ne ducem și noi după ele, cei din urmă.”(Ochi de urs),,Singură–tăți”,,,sfârșituri”sunt în această descriere, termeni abstracți cu adânc ecou.Ele au rolul de a construi impresia de infinit, de haos,de gol, care pe Sadoveanu-l urmărește întocmai ca și pe Eminescu.

O bogată întrebuințare dă substantivului povestirea ,,Bordeienii”,din epoca mijlocie a scriitorului și nu numai ca un element în pictura peisajului, dar și ca un mijloc al caracterizării morale:,,Ce-am vrut eu să spun?ne întrebă ciobanul, zâmbind din depărtare și singurătate.(Opere,II,pag.535),,In colțul acela de lume ,împresurat de toate parțile de tăcerea depărtărilor și de un ocean de întuneric,glasurile acestea moi aveau ceva blând și prietenesc”,,N-avea somn și-n juru-i fierbeau vecinătățile”.,,Vântul bătea în câteva locuri cu pulberea măruntă a omătului și pe deasupra tot mai des se abăteau învăluirile”și multe altele similare.

Pe lângă substantivul și epitetul abstract,întâlnim uneori și verbul abstract,prin semnificația lui mult mai largă față de acțiunea pe care o denumește.Astfel, în Hanu Ancuței, se notează în legatură cu un personaj,ale cărui cuvinte sunt reproduse:,,Frații mei,a început cu mare putere comisul Ioniță și s-a desfășurat în picioare,cât era de înalt și de uscat.”.In loc să ne spună că Ioniță comisul s-a ridicat în picioare sau că s-a sculat de jos,povestitorul ni-l arată desfășurându-se și,în felul acesta,ne provoacă impresia mai vie a înălțimii și dă, în același timp,un relief ironico-eroic expresiei sale.Din categoria acelorași verbe mai generale,înlocuind cuvântul precis cu un conținut mai limitat, este și verbul,, învăluit”din următorul pasaj din Hanu Ancuței:,,Deci am ascultat pe părintele Gherman care iarăși s-a învăluit întru întristarea sa și tace.”In sfârșit,mai rar epitetul abstract este folosit în vederea unei impresii de umor,ca atunci când ni se vorbește de ,,o bucată nestatornică de șerbet”(“Dumbrava minunată”pg 13)Acest,,șerbet nestatornic”,asociind o noțiune materială și trivială cu un epitet întrebuințat de obicei pentru a desemna realități morale, determină contrastul și tensiunea pe care o rezolvă râsul.

Sadoveanu este un meșter priceput când este vorba să învie o figură sau o situație printr-o trăsătură unică, o imagine sau o comparație.Descrieri mai întinse,cu acumulare de note văzute,nu lipsesc în sfera atât de intimă a povestitorului, în care oamenii sunt evocați uneori în fizionomia sau în portul lor.Totuși Sadoveanu preferă viziunea fulgurantă,luminată în scăpărarea unei scântei a ,,gestului”,rapid și elocvent.Spre exemplu,ducele Valentin,gentilom al lumii vechi,vorbind negustorilor poposiți pe lângă carele lor:,,Domnul Duce Valentin și-a plecat spre noi coiful cu pană,mulțumindu-ne”(Măria sa Puiul Pădurii”).Viziunea este construită din perspectiva negustorilor ,a căror naivitate este izbită de podoaba cavalerească a ducelui, coiful cu pană.Altădată femeile din Brabant sunt evocate ,,bătând pavajul de cărămidă cu saboții lor de lemn”.Puținele însemnări ale acestei observații învie o întreagă lume:pavajul de cărămidă al îngrijitelor așezări omenești din Brabant,saboții portului caracteristic al locului, cunoscuta jovialitate a poporului care–l locuiește.In Hanu Ancuței ia la un moment dat cuvântul zodierul ,trezind din visările sale pe părintele Gherman,pe care povestitorul ni-l aduce în fața ochilor,cu un singur cuvânt:,,Toți ne-am întors pe dată către zodier și s-a ridicat și părintele Gherman din barba sa.”Ridicându-se din barbă ca dintr-un uriaș caier în care s-ar fi găsit cufundat în întregime, figura părintelui Gherman dobândește un deosebit relief.De o rară putere este în Hanu Ancuței,evocarea orbului adus să povestească lungile sale rătăciri în țările credinței:,,Femeia venea înainte,omul ceva mai îndărat, cu capul puțin înălțat și părând a asculta cu mare luare aminte zvoana și glasurile de la focul nostru”.

Rigiditatea atitudinii orbilor este redată aici printr-o singură trăsătură de penel.Când orbul se găsește,în sfârșit, în mijlocul oaspeților, povestitorul nu găsește necesară această sumară notație:,,El se opri și lumina-i bătea obrazul neclintit împresurat de barba albă”.,,Obrazul neclintit” ne vrăjește cu putere, aparența hieratică a orbului.Când, în sfârșit orbul, recucerit de amintirile lui ne întrerupse pentru o clipă povestirea,scriitorul adaugă:,,Apoi obrazul i se întoarse iar spre noi și zâmbi în noaptea-i prelungă”

Aceeași economie a mijloacelor ,cu aceeași putere sugestivă,ne întâmpină în evocarea aspectelor de natură.Iată sunetele fără ecou în mijlocul pădurii iernatice :,,Zadarnic ar da glas,zadarnic ar detuna cu carabina.Sunetele cad la o sută de metri ca niște vreascuri”(Ochi de urs).Vântul pornește din nou,,un fior de vânt sosit între noi din valea Moldovei”(Hanu Ancutei,p.101).Scriitorul nu ne spune nici că fiorul de vânt ,,vine”, nici că ,,ajunge”,ci că ,,sosește”, adică ajunge la o destinație pe care și-ar fi propus-o mai dinainte, a venit pentru a purta o veste pe care o are de comunicat.

Impresia singurătății unei așezări vii altădată,în mijlocul unei naturi care nu împărtășește soarta de vremelnicie a oamenilor, este redată cu măreție în următoarea însemnare:,,Am ajuns nu în târzie vreme,aicea, la Hanu Ancuței,celei de atunci.Era închis și se afla numai cu luna în singurătate.”In primele sale epoci, scriitorul povestește din unghiul personajelor sale, le face pe acestea să povestească.Este o caracteristică a creației sale mai noi,metoda povestirii din propriul unghi de om cult, interpretând cu noțiunile sale oamenii,întâmplările și locurile,privindu-le dintr-o perspectivă superioară,uneori cu o superioritate ironică.

Odată cu această schimbare a metodei,neologismul se introduce în proza lui Sadoveanu într-o intenție deliberată și cu o frecvență pe care creația anterioară n-o cunoscuse.Semnificativă,din acest punct de vedere este bucata ,,24 iunie”în volumul ,,Ochi de urs”1938:,,Acum un an,după ce a trecut primavăra, mi-am pregătit undița de păstrăv,și m-am dus la munteEntuziasmul meu pentru petrecerea ce-mi făgăduiam era în raport direct cu explozia de lumină și căldură a împrejurimilor bucureștene.Ajuns însă sus,dincolo de o mie de metri altitudine, am fost silit să constat din nou că înțelepciunea bătrânilor noștri rămâne valabilă până la istovirea timpurilor;deci mi-am tras din sac cizmele și hainele groase”Vremea rece-l gonește pe povestitor către bălțile Dunării.Așezările nomade, din partea locurilor îi dau impresia stranie a unei continuități neîntrerupte din adâncimile vremurilor preistorice:o impresie pe care scriitorul n-o fixează numai prin împrejurările povestirii dar și prin comentariul său.Mai întâi,cântecele rudarilor, care cu multele lor expresii crude,păstrau amintirea unor străvechi culturi magice.

Scriitorul notează:,,Versurile cuprindeau unele vorbe crude, pe care,în alte împrejurări,le-aș fi socotit lipsite de cuviință.Copii aceștia continuau însă,cu nevinovăție un ritual al generațiilor.”Dar chiar în vorbirea lor curentă se amestecă ,,vocabule dintre cele mai curioase”care pe Gâdea întovărășitorul ,,îl amuzau enorm”și care contrasta cu graiul muntenilor,păstrând o,,discreție remarcabilă în raporturile lor verbale”.În vorbirea rudarilor, ,,arta se confundă cu ignominia”, adaugă povestitorul.Iar când imprecațiile țigăncii Raruca se revarsă, scriitorul se oprește pentru a reintroduce comentariul său,care,în folosirea bine cumpănită a neologismului,află un mijloc al caracterizării ironice:,,Sunt nevoit să mă opresc,scrie Sadoveanu,căci imprecațiunea aceasta ,după toate formele retorice ,curgea repede și dulce-cântat,într-o creștere neliniș-titoare.Vocabularul rudarilor, pe care mă sfiesc să-l reproduc, însă nu mă sfiam să-l ascult,revenea cu amploare și c-o artă de o sumbră si antică măreție.Vocabularul rudarilor mă face să mă sfiesc.Niciodată Sadoveanu n-ar fi scris așa în trecut.

Transformarea nu privește însă numai vocabularul,ci și atitudinea .Arta sa intră acum într-o etapă de intelectualizare și povestitorul se întregește cu gânditorul și cu criticul.Acestei schimbări de atitudine i se datorește și locul mai întins pe care Sadoveanu i-l rezervă acum comentariului ușor ironic,întovărășind povestirea într-un fel care îl apropie de unii scriitori apuseni,ca Anatole France sau Thomas Mann.

Sadoveanu a notat cu multă precizie limba poporului, mai cu seamă pe aceea a moldovenilor săi, și în această privință numele lui poate fi alăturat de cel al marelui înaintaș Ion Creangă.Totuși,spre deosebire de Creangă,și mai cu seamă, în epoca lui cea mai nouă,ceea ce îl preocupă din punct de vedere lingvistic nu este redarea realistică a vorbirii curente,ci stilizarea ei,înalțarea ei artistică la un nivel care îi dă un timbru grav și sărbătoresc. Din seria povestirilor pe care le debitează diversele personaje din Hanu Ancuței se observă că vorbirea nu este împrumutată mijloacelor limbajului curent,ci unui mod al expresiei elaborat într-o veche cultură,în care formele curteniei și simțul nuanțelor este atât de dezvoltat , încât,împrumutându-le oamenilor săi,scriitorul îl înalță într-un plan cu mult deasupra realității.

In ,,Creanga de aur”scriitorul ne spune că episcopul Platon,dorind să nu-l jigneasca și să nu-l întristeze pe fratele Kesarion,,,crezu că foarte potrivit este să-i spui o vorbă înflorită și dulce”.Vorba înflorită și dulce,onctuozitatea savantă,este a multora din personajele acestei epoci și nu numai a episcopului Platon,dar și a lui Kesarion,care vorbind despre dulceața exprimării ne dă un document caracteristic pentru stilizările mai noi ale povestirii sadoveniste:,,Preaînțelepte părinte Platon,zâmbi străinul,această otravă tare pe care ți-am înfățișat-o știu că nu pot s-o dau unui om de rând;putem să vorbim deci cu dulceață de ceea ce este al nostru, lăsând pe oamenii luminați să se certe pentru vorbe”.Exprimări de același fel ,cu forme prevenitoare ale curteniei, cu aluzii subtile,cu maxime intercalate în vorbire,întâlnim peste tot în ,,Creanga de aur”,sau în”Divanul Persian”,exprimări care întregesc timbrul special al acestor scrieri.

Comparația cu arta umanistă a lui Anatole France se impune și aici .Numai că umanismului occidental și păgân al lui Anatole France,format în școala poeților clasici și a filosofilor epicurieni și stoici, i se alătură aici un umanism oriental și bizantin,extras și purificat din vechile cărți ale tradiției și din întinsa literatură teologică pentru care ,,Sadoveanu stabilește cel dintâi exemplu al literaturii” (T. Vianu).

3.2Originalitatea stilistică a lui Sadoveanu

In ceea ce privește originalitatea stilistică a lui Sadoveanu,ea poare fi urmarită pe trei direcții,care conferă operei sale un loc distinct în dezvoltarea limbii noastre artistice: a)valorificarea tezaurului popular, a graiului obștesc;b)integrarea în contextul modern a arhaismelor(cuvinte,construcții,forme gramaticale), cerute de nevoile localizării și datării conținutului de idei; c)folosirea neologismelor și a termenilor tehnici pentru a numi exact noțiunile de circulație curentă azi,impuse de progresul modern.,,Această lucrare artistică întinsă, îmbrățișând valori expresive din toate ariile limbii românești, nu are egal în opera nici unui scriitor român”31(Iorgu Iordan)

Ceea ce nu mai este viu astăzi în limba literară apare la Sadoveanu distribuit cu mare economie în desfășurarea narațiunii,Ici-colo cuvinte și expresii rare evocă realități istorice pentru care nu există numiri moderne:comis,pârcălab,seimeni,podgheaz,eunuc, sotnie,meterhanea,etc.

Călăuzindu-se după principiul unității limbii în timp și spațiu,Sadoveanu a evitat acumularea excesivă a arhaismelor cu scopul de a reda ,,culoarea locală”in narațiunea istorică,folosind un stil modern,nuanțat prin valori expresive vechi,capabile să sugereze atmosfera din trecut.In romanele istorice:,,Soimii”,,,Neamul Soimăreștilor”, ,,Zodia Cancerului”, ,,Fratii Jderi”,,,Nicoară Potcoavă”, trecutul îndepărtat trăiește sub ochii noștri,evocat prin mijloace stilistice absolut moderne; doar numirile de instituții,de obiceiuri vechi,unele expresii colorează cu arhaisme desfășurarea narațiunii.

Termenii rari,chiar necunoscuți, se lămuresc în context sau prin sinonime literare.Nu avem nevoie de un dicționar pentru a citi opera cu conținut istoric a lui Mihail Sadoveanu.Un loc aparte în vasta experiență stilistică a scriitorului îl ocupă ,,Zodia Cancerului”.Aici întâlnim asociindu-se surprinzător aspecte lingvistice din ariile istorice extreme ale evoluției limbii române.Graiul eroilor moldoveni evocă un substrat vechi de cuvinte în limbă (de pe la 1679), pe când vorbirea abatelui de Marenne și comentariul scriitorului sunt pline de neologisme ale vremurilor noastre.Pe de o parte deci:jalobă, cobur, pojar,topuz,tui,mazuri, iar în context:,,Se va încredința și vizirul că trebuie să-și tragă brațul de deasupra rănilor…”Acest procedeu stilistic nu are nimic arbitrar în el.Temeinica documentare istorică a scriitorului venea în sprijinul concepției sale despre unitatea în timp și în spațiu a limbii române.

Realitățile materiale,viața societății în continuă și profundă transformare pot fi perfect descrise prin mijloacele limbii atât de statornice de-a lungul epocilor istorice.Descrierea vastei panorame a schimbărilor istorice, asa cum ne-o înfățișează în bogata sa operă Mihail Sadoveanu, demonstrează perfect unitatea mijloacelor lingvistice, la baza cărora se află graiul popular străvechi.

*

Fondul popular este predominant în creația lui Sadoveanu.,,Umiliții și obijduiții soartei care vin din adâncul istoriei”,cu frământarile și aspirațiile lor,cu pitorescul graiului lor,i-au oferit scriitorului un material inepuizabil de inspirație și de creație stilistică.Manifestările complexe ale acestui fond psihologic sunt extrem de diverse;Sadoveanu le-a ilustrat prin trăsături autentice de caracter și de grai,așa cum există ele în toate regiunile țării.Viața oamenilor simpli din Moldova, Dobrogea,Ardeal,Muntenia, se oglindește cu timbrul ei specific regional în numeroase opere ale maiestrului.

Din punct de vedere lingvistic, graiul eroilor săi demonstrează aceeași unitate geografică a limbii,ca și izvoarele istorice .Diferențele dialectale apar de asemenea distribuite cu economie în ansamblul operei.Prin intermediul acestei opere,partiularitățile de grai au intrat în circuitul general al vocabularului,îmbogățindu-l și nuanțându-l prin sinonime și construcții plastice.Azi cuvinte care circulă în aria nordică a țării:curechi,cocostârc,cofă, dărab,galiță,mâță, moare de curechi, sunt dubluri sinonimice care au îmbogațit lexicul limbii literare.Pentru ca termenii rari să nu stânjenească înțelegerea contextului,scriitorul recurge uneori la glosări sau la sinonime literare în corpul narațiunii:,,Numai borșul nu-mi prea place, pentru că-i zice chisăliță (în Ardeal)

Cititorul operelor lui Sadoveanu are adesea surpriza de a întalni în aceeași carte particularități de grai din două-trei regiuni ale țării.Nici un scriitor român nu oferă un material lingvistic mai interesant dialectologului ca Sadoveanu, scriitor care a urmărit cu mult interes lucrările Atlasului lingvistic român, din dorința de a verifica toate datele investigației sale pe teren cu rezultatele anchetelor întreprinse pentru întocmirea atlaselor noastre lingvistice.Sensul valorificării stilistice a vorbirii populare în opera lui Sadoveanu constau în: a)bogăția sinonimică a cuvintelor ,b)oralitatea stilului cu toate inflexiunile dialogului și ale stilului indirect liber, c)comentariul aforistic și reflexia ironică; ele ocupă un loc tot mai întins în operele scriitorului:,,pui tu două, pune el nouă;cu prostia băiatule nu te poți înveli, nici îmbrăca, nici sătura;nu te răzima de umbră,nu crede în necredință;apa și boierii curg la vale”.

*

Potrivit principiului corespondenței dintre idee și expresie, neologismul nu putea fi evitat, de vreme ce el circulă în mediile descrise de autor.In operele lui Sadoveanu contradicțiile și frământările societății burgheze au fost privite cu un ochi critic pătrunzător,opera scriitorului fiind ,,o manifestare de critică socială”.

Scriitorul care ne-a dat cea mai vastă frescă socială a realităților istorice din trecutul îndepărtat este totuși un om al vremurilor noi.El a pășit de la critica socială la viziunea progresistă a transformărilor sociale, când poporul a scăpat de vechile îndatoriri feudale și capitaliste.Vocabularul și stilul lui Mihail Sadoveanu oglindesc progresul material și moral al societății.Opera lui difuzată de aproape șase decenii a fost un sprijin esențial al pătrunderii literaturii în mijlocul poporului.

Despre neologisme s-a spus că sunt inapte pentru a forma imagini poetice și metafore.Stilul lui Sadoveanu a doborât însă această prejudecată.Operele care oglindesc viața societății moderne(Floare ofilită,Strada Lăpușneanu,Duduia Margareta,Paștele blajinilor,Mitrea Cocor) cuprind nenumărate construcții poetice în care neologismul abstract sau termenul tehnic capătă valori figurate noi.

O dată cu întrebuințarea nouă, poetică,a resurselor comune ale limbii,în opera lui Mihail Sadoveanu se poate urmări și evoluția specifică a mijloacelor expresive,de la bogăția și amploarea ornamentelor stilistice din epoca tinereții,la concentrarea stilului, la simplitatea construcțiilor, prin potențarea conținutului lor metaforic,corespunzător cu evoluția substanței scrierilor sale.Astfel în opere precum ,,Creanga de aur”, ,,Hanu Ancuței”, ,,Nicoară Potcoavă”,fraza este scurtă,densă,epitetul mai rar,construcțiile metaforice vin pe primul plan,expresia aforistică este preferată descripțiilor largi.

Intre textul primelor opere și stilul reeditării târzii,între construcția frazei din perioada romantică și cea a operelor mai noi există diferențe uneori destul de mari.,,Soimii” din 1904 nu seamănă deloc ca stil cu ,,Nicoara Potcoavă”din 1952,deși conținutul lor pornește din același izvor,ambele cărți având același subiect.Procedeele lui stilistice au o tendință constantă către concentrare și simplitate,pivotul creației stilistice fiind metafora ,prin care cuvintele vechi se încarca cu noi sensuri poetice,prin plasarea lor în vecinătăți sugestive,,Când am purces, soarele lucea în iazul cel întins,scurmând cuibare de foc.Când ceata călăreților umbla în buestru,pătrunsă de duhul de voie bună a unui meșter leneș la treabă și harnic de vorbă.Clipele acelui popas se risipeau ca fulgii de păpădie în adierea vântului.”

Mihail Sadoveanu a atras atenția, într-un interviu,asupra izvorului autentic al creației sale literare:,,Dacă am izbutit să dau ceva valabil neamului meu,apoi toate laudele pe care le primesc cu recunoștință ,vreau să le întorc umiliților și ofensaților vieții,acelora care s-au petrecut ca frunzele și florile anotimpurilor și care totuși mi-au transmis depozitul sufletului lor , ca să-l pun în fața lumii nouă,mărturie pentru nedreptatea imensă pe care au suferit-o și pentru crima săvârșită asupra lor de către asupritori.Din umilință, durere,foame,boli sociale și mizerie fiziologică,acest popor abia acum s-a eliberat.Incredintarea mea că acestui popor i se cuvin toate laudele,este desăvârșită și absolută Eu nu sunt decât instrumentul durerii lui.Am bucuria că exprimând sufletul acestui popor ,am putut ajunge la ceasul dezrobirii lui.”

Creația artistică a marelui scriitor va însoți ca model stilistic munca generațiilor de scriitori care vor urma, întocmai ca marea epocă poetică a lui Eminescu.Prin mesajul umanist al prozei sale și prin originalitatea artei poetice, creația lui Mihail Sadoveanu a consolidat temeiurile înfloririi viitoare a limbii poetice românesti.

Proza artistică a lui Sadoveanu reprezintă prin neobișnuita sa bogăție și varietate un capitol fundamental al evoluției limbii artistice românești.Aproape șase decenii la rând scriitorul a desfășurat inepuizabile resurse poetice pentru a zugrăvi tablouri de neuitat ale istoriei vechi și contemporane,pentru a crea eroi pătrunși de adânci aspirații către libertate .

Evocările se însoțesc cu mesajul umanist al artistului și cu atașamentul lui constant față de istoria, cultura și limba poporului.Din această legatură statornică au izvorât puterea regeneratoare a stilului său artistic precum și varietatea temelor;pe ea se sprijină însuși conținutul realist al întregii sale opere.

Astfel,Mihail Sadoveanu apare ca un depozitar al experienței lingvistice a tuturor celor care au vorbit românește în granițele patriei,iar ca artist el este făuritorul unui instrument reprezentând o sinteză a trecutului și prezentului.

Capitolul IV

STRATEGII METODICE ȘI DIDACTICE îN PREDAREA

OPEREI LUI mIHAIL sADOVEANU

Actul lecturii,parte esențială a procesului didactic, este cel care ajută la înțelegerea operei literare și la decodarea limbajului poetic.Această experiență asigură comprehensiunea textului.

Lectura este un act de complexitate care presupune nu numai un cititor și un text,ci și interacțiunea lor,fiind influențată de contextul în care se petrece.In completarea acestei definiții, critica de specialitate vorbește despre lectură ,,ca un proces personal de constituire de sens,un proces ce implică, deopotrivă ,cunoștințe anterioare,reacții afective,dar și scopuri bine precizate, ce pot fi bine definite de interesele personale din perspectiva cărora cititorul parcurge textul.”(Alina Pamfil,Didactica limbii și literaturii române,ed.Dacia,Cluj Napoca,2000)

Calitatea actului lecturii poate fi măsurată prin rapiditatea și coerența procesului.Ințelegerea textelor este determinată în mod esențial, de ritmul lecturii și de fluiditatea ei .Condiția fundamentală a reușitei actului lecturii o constituie interacțiunea celor trei variabile:cititor-text-context,interacțiune care nu poate fi pusă în evidență decât prin creerea a cât mai multe contexte de receptare.

Din punct de vedere al demersului didactic,cea mai importantă componentă a triunghiului lecturii este cititorul.Angajarea elevului în actul lecturii presupune activarea unor structuri cognitive și afective complexe și desfășurarea unor procese diverse;ele se întind de la recunoașterea cuvântului sau selectarea ideii centrale a unei fraze,până la structurarea sensului global al textului.

Lectura este un act sporitor pentru că lărgește nu numai sfera cunoștințelor de limbă și despre lume,ci pentru că în orizontul lui,se reunesc gânduri și sentimente,cunoaștere și trăire.Problematica textului,deschisă din perspectiva didacticii,se circumscrie în termenii accesibilității.Acestă caracteristică se specifică în: lizibilitatea fațetelor lingvistice ale textului ,relieful clar al macrostructurii textului și gradul în care tema, motivele ,personajele și subiectul se încriu în aria de interes a copilului care va fi pusă în valoare pe parcursul mai multor activități, proiectate în decursul activităților,proiectate în corelație unele cu altele,integrând toate cele patru obiective cadru.Strategiile de dezvoltare a funcțiilor limbajului pot orienta diferit atât orele de limbă cât și cele de literatură.Aceste strategii urmăresc dezvoltarea unor abilități și deprinderi de comprehensiune și exprimarea orală și scrisă.Strategii generale:

* formularea explicită într-un moment al lecției ,a tipului de comunicare dorit pe care elevul să-l identifice și să-l practice

* oferirea elevului a tuturor indicilor necesare pentru a putea folosi cu succes tipul de comunicare

*îndemnarea elevilor să vorbească despre situații din viața lor,în care au avut nevoie să folosească acel tip de comunicare

* discutarea situațiilor alternative despre folosirea acelui tip de comunicare.

Receptarea unui text literar presupune mai multe etape:

Lectura întăi/explicativă/anticipativă

a)Lectura explicativă este procesul prin care se asigură două achiziții în legatură cu textul literar:a-l înțelege și a-l aprecia.Metodele specifice acestei etape sunt:povestirea,demonstrația,conversația,explicația.Prin intermediul lecturii explicative elevii pătrund în universul textului literar:învață să-i descopere parțile componente,modul de articulare al lor,valorile de natură intelectuală,estetică, morală,îi raportează la experiența sa de viață. Ca act de cunoaștere,antrenează operațiile gândirii:analiza,comparația,conexiunea.

Lectura a doua/comprehensivă/hermeneutică este un proces personal ce implică, deopotrivă cunoștințe anterioare, reacții afective,dar și scopuri bine precizate ce pot fi diferite din perspectiva cărora micul cititor parcurge textul.Lectura este un act de mare complexitate ce presupune nu numai un cititor și un text,ci și interacțiunea lor, lectura fiind influențată de contextul în care se petrece.In cazul lecțiilor de Limba și literatura română la ciclul primar,este reprezentat de clasă,cu tot ceea ce înseamnă:spațiu fizic,durată a procesului predării-învățării și loc al relațiilor intersubiective.Ca demers orientativ pentru recunoașterea și formularea ideilor principale care are loc în această etapă a lecției, este recomandată următoarea strategie:a)recunoașterea subiectului textului, b)cunoașterea diferenței dintre subiect și ideea principală, c)recunoașterea ideilor principale.Planul de idei se va nota la tablă și în caiete și va constitui suportul de orientare pentru conversația generalizatoare cu privire la conținutul textului.Intrebările dominante în aceasta etapă care presupune intrarea în lumea textului și identificarea cu aceasta vor fi întrebări intratextuale, închise, față de etapa interpretării ,în care întrebările vor fi extratextuale, deschise.

Lectura interpretatiă/critică vizează spațiul nespusului, al sensurilor insinuate sau poate reprimate ale textului.Interpretarea înseamnă realizarea unor raporturi intratextuale dar și a unor posibile corelații intertextuale,este forma de ,,zbor”a înțelegerii textului.Ințelegerea nu mai parcurge semnele în șirul creat de text,ci le reașează în grupuri.Astfel, a interpreta înseamnă a corela secvența introductivă cu cea finală, a citi începutul textului din perspectiva ultimelor rânduri, a conferi sens și ordine probelor prin care trec eroii,a ghici valorile unor obiecte și a justifica ordinea în care sunt primite sau date.

Lectura interpretativă identifică problematica textului în opoziția dintre două tipuri diferite de inteligență(unul pragmatic, altul speculativ),ea vizează secvențele care urmăresc conturarea semnificațiilor textului ,să compună seriile de echivalențe și să le confere sens.Dialogul cu elevii este menit să fixeze mesajul textului, să pună în evidență ideile de bază și să pătrundă dincolo de cele evidențiate de autor.Este foarte important ca învățătorul să nu-și impună punctul său de vedere, ci să accepte opiniile elevilor cu argumentele de rigoare.Etapa reflecției poate cuprinde discuții menite să pună în evidență pașii parcurși,pluralitatea interpretărilor și/sau dificultățile întâmpinate în configurararea sensului.Aici pot fi integrate și discuții legate de specificul receptării textului literar.Citirea de încheiere se subscrie aceleiași etape și poate îmbrăca forma unor exerciții de :citire integrală a textului,citire selectivă,citire pe roluri,citirea unui text asemănător, ales de învățător sau de elevi.

Așadar, lectura unei opere literare trebuie abordată în tripla sa ipostază:inocentă/predictivă/explicativă,comprehensivă,hermeneutică;critică/interpretativă.

4.1.Strategii și metode didactice de tip expozitiv –euristic,algoritmic și demonstrativ folosite pentru accesibilizarea textelor

Povestirea este ,,o expunere orală sub formă de narațiune sau descriere prin intermediul căreia sunt înfățișate fapte, evenimente și întâmplări îndepărtate în spațiu și timp,fenomene ale naturii”,etc, pe care elevii nu le pot cunoaște altfel.Scopul urmărit este de a asigura un cuantum de imagini și reprezentări pe baza cărora să poata fi apoi elaborate anumite generalizări.Limbajul expresiv al învățătorului,presărat cu figuri de stil,suscită emoții și sentimente,asigurând o participare afectivă puternică din partea elevilor.Povestirea trebuie să se desfășoare în așa fel încât elevii să-și imagineze lucrurile,acțiunile și personajele despre care li se vorbește.Pentru aceasta trebuie alese fapte și întâmplări cu profundă semnificație pentru susținerea ideii expuse,folosirea de expresii cu puternică forta evocatoare,introducerea pe parcursul povestirii, a unui material intuitiv adecvat(tablouri,imagini,planșe),dramatizare și lecturi din operele literare,crearea unor situații- problemă prin întrebări adecvate.

Explicația este metoda prin care se urmărește lămurirea și clarificarea unor noțiuni,prin relevarea notelor esențiale, a legăturilor cauzale dintre lucruri și fenomene.Spre deosebire de povestire,ea solicită într-un grad mai mare operațiile gândirii,în acest sens ea apelând la diferite procedee,cum ar fi cel inductiv,deductiv,al comparației și analogiei.

Conversatia este o convorbire sau un dialog între cei doi poli ai procesului de învățământ:educat și educabil,prin care se stimulează și se dirijează activitatea de învățare.Se bazează pe întrebări și răspunsuri care se întrepătrund pe cele două axe, pe verticală,între învățător și elevi,pe orizontală,între elevii înșiși.Conversația îmbracă doua forme,euristică și catehetică.Prima formă,cunoscută sub numele de conversație socratică, constă în a-l duce pe interlocutor prin întrebări meșteșugit formulate la descoperirea adevărului pe care-l urmărește cel care conduce conversația.Este vorba despre un lanț de întrebări care conduc unidirecțional spre un răspuns pe care învățătorul îl presupune și-l așteaptă în toate detaliile lui.A doua formă vizează simpla reproducere a cunoștințelor asimilate în etapele anerioare în vederea fixării și consolidării lor.Ținând cont de funcția didactică pe care o poate îndeplini conversația se pot delimita următoarele tipuri de conversație:conversația de comunicare,conversația de repetare și sistematizare,conversația de fixare și consolidare,conversația de verificare și evaluare,conversația introductivă și conversația finală,utilizată pentru desprinderea concluziilor.

Problematizarea constă într-o suită de procedee prin care se urmărește crearea unor situații-problemă care antrenează și oferă elevilor posibilitatea să surprindă diferite relații între obiectele și fenomenele realității,între cunoștințele anterioare și noile cunoștințe prin soluțiile pe care ei înșiși, sub îndrumarea cadrului didactic,le elaborează.Orice situație problemă nu este altceva decât ,,schema anticipatoare”,sau ,,un plan de acțiune” care presupune anumite repere mai mult sau mai puțin detaliate privitoare la activitatea și operațiile ce urmează a fi efectuate de către elevi.Valoarea acestei metode constă în faptul că imprimă un sens explorator gândirii elevului,dezvoltând astfel gândirea critică.Din punct de vedere al structurii acestei metode,se disting trei momente succesive:

-un moment pregătitor sau declanșator(crearea situației problemă)

-un moment tensional(se exprimă prin intensitatea contradicțiilor dintre ceea ce se solicită și cunoștințele lor anterioare)

-un moment rezolutiv(deprinderea soluției problemei și întărirea pozitivă sau negativă a cadrului didactic)

Modelarea.Modelul este un sistem material sau teoretic care reproduce, la altă scara,structura unui alt sistem, pe care ne propunem să-l cunoaștem.Modelele pot comporta două funcții:una ilustrativă,în sensul că prezintă un fragment din realitate,și alta cognitivă,întrucât modelele induc direct informații privitoare la structura și funcționarea unui sistem existențial.In literatură, această metodă oferă modele de viață,analogii din experiența cotidiană.Astfel personajul este folosit de autor ca model,putând deveni model sau antimodel pentru micul cititor.

Brainstormingul este o metoda de stimulare a creativității ce se poate insinua în discuții,dezbateri și atunci când se urmărește la elevi formarea unor calități imaginative,creative și chiar a unor trăsături de personalitate(spontaneitate,altruism, co-rectitudine).Metoda asaltului de idei are drept caracteristică separarea procesului de producere a ideilor de procesul de valorizare,de evaluare a acestora.Scopul central al acestei metode este enunțarea a cât mai multor idei și puncte de vedere,căci nu calitatea contează,ci cantitatea.De aceea se admit și asa-zise idei standard,însă ,,nu este indicat să le criticăm,să le contrazicem,sau să le ironizăm”.Cadrul didactic trebuie(când folosește această metodă)să poată el însuși să răspundă unor probleme controversate,să aibă putere de improvizație și să se exprime în fraze bine articulate.

Descoperirea este o metodă de factură euristică care constă în crearea condițiilor de reactualizare a experienței si capacităților individuale,în vederea deslușirii unor noi situații-problemă.Premisa inițială constă în delimitarea a ceea ce este oportun a fi oferit elevului și ce este necesar a fi lăsat acestuia să descopere din proprie initiațivă.In fapt elevul redescoperă cunoștințe vechi.Descoperirea are un rol formativ,pentru că dezvoltă forțele psihice și calitățile aestora:percepția,reprezentarea,gândirea,limbajul,trăsăturile de voință și caracter,interesele și atitudinile.Această metodă îmbracă două forme:descoperirea independentă și descoperirea dirijată(cadrul didactic conduce descoperirea prin sugestii,puncte de sprijin,întrebări,soluții parțiale)In cadrul orelor de Limba și literatura română învățătorul poate ghida elevii cu ajutorul întrebărilor,atunci când aceștia întâmpină dificultăți,astfel încât elevii să descopere singuri ceea ce dorește învățătorul.

Algoritmizarea este metoda ce s-a impus în urma cuceririlor psihologiei contemporane privitoare la operativitatea gândirii.Așa cum se știe,gândirea include ca elemente constitutive noțiunile și operațiile.Noțiunile consemnează rezultatul gândirii iar operațiile sunt mijloace sau procedee de acțiune mintală.Asimilarea unor noțiuni presupune anumite operații,după cum operarea este o formă de activitate mintală cu diverse noțiuni.Un ,,algoritm”este o operație constituită dintr-o succesiune de secvențe care conduc spre același rezultat.Algoritmii se prezintă sub diverse forme,scheme de desfășurare a unor activități intelectuale,sub forma circumscrierii exhaustive a unor grupuri de însușiri cu ajutorul cărora pot fi identificate anumite categorii de obiecte și fenomene.

Metoda se bazează pe folosirea algoritmilor în actul predării.Algoritmii reprezintă o succesiune de operații standard desfășurate întotdeauna în aceeași ordine,care conduc la rezolvarea corectă a unei sarcini didactice.Ei se pot reprezenta sub forma regulilor gramaticale și ortografice,deoarece în activitatea didactică se cere formarea unor prototipuri de gândire și acțiune,identificarea unor scheme rigide de rezolvare,care facilitează îndeplinirea unor sarcini mai complexe în activitatea ulterioară a elevilor.Algoritmii se caracterizează prin faptul că se prezintă ca o succesiune fixă de operații prestabilită de cadrul didactic.La disciplina Limba și literatura română toată activitatea de predare-învățare a unui text nou presupune respectarea unor algoritmi,algoritmizarea aplicându-se în cadrul orelor de limba, atunci când se face analiza gramaticală a cuvintelor dintr-o propoziție,când se împarte un text în fragmente,etc.

De exemplu:

-predarea noii lecții,familiarizarea elevilor cu conținutul nou se realizează în cadrul primei ore;

-consolidarea conținutului și formularea ideilor principale se realizează în cadrul celei de-a doua ore;

-descoperirea mesajului,interacțiunea cu experiențele proprii se realizează în cadrul celei de-a treia ore.

Exercitiul este metoda care constă în efectuarea repetată,conștientă a unor acțiuni,sarcini,operații, până la conolidarea cunoștințelor .Implică reactualizarea cunoștințelor,explicarea,demonstrarea,motivarea ,efectuarea repetată și formularea acțiunilor,operațiilor și sarcinilor.Exercițiul are ca rezultat cultivarea și consolidarea unor calități:acuratețe,perseverență,spiritul de organizare al muncii și de eșalonare a sarcinilor.Din acest motiv este considerat metoda de bază pentru consolidarea cunoștintelor de limbă,pentru formarea și cultivarea priceperilor și deprinderilor de exprimare.El pune elevul într-o stare de activitate și-i solicită o mulțime de însușiri servind la apropierea școlii de viață, a teoriei de practică.Pentru ca această metodă să fie eficientă,există o serie de cerințe care trebuie îndeplinite de către învățător,pentru ca elevii:

-să cunoască scopul exercițiului propus;

-să cunoască la ce pot apela pentru rezolvarea lui;

-să înțeleagă modelul acțiunii;

-să parcurgă exercițiile în mod gradat,de la simplu la complex

-să verifice imediat după rezolvare exercițiul.

Exercițiul ,,este una din metodele cele mai des utilizate în ciclul primar”.In Curriculum-ul Național,la disiplina Limba și literatura română,pentru obiectivul cadru ,,dezvoltarea capacității de receptare a mesajului oral sau scris” majoritatea exemplelor de activități de învățare încep cu exerciții .

In anamblu,exercițiile contribuie la dezvoltarea competenței de comunicare a elevilor,grupându-se în:

1.Exerciții de citire-citirea integrală a textului,citirea selectivă,citirea pe roluri,citirea unui text asemănător cu cel din manual.

2.Exerciții lexicale:exerciții de explicare a cuvintelor noi întâlnite în lecție,prin consultarea dicționarului,integrarea cuvintelor în context,exerciții pentru numirea sinonimelor unui cuvânt,exerciții de formare de antonime,introducerea lor în contexte,exerciții de recunoaștere a sensurilor figurate.

3.Exerciții de aplicare a tehnicilor de lectură:citirea textului cu atenție,citire expresivă a textului

4.Exerciții de transformare a textului:transformarea vorbirii directe în vorbire indirectă,transformarea vorbirii indirecte în vorbire directă

5.Exerciții de recunoaștere și semnalare a elementelor expresive stilistic :recunoașterea și citirea fragmentului care povestește o acțiune,care descrie un peisaj sau chipul unei persoane,recunoașterea și citirea dialogurilor,recunoașterea cuvintelor care compară și cu care se compară,recunoașterea cuvintelor cărora li se atribuie însușiri,etc

6.Exerciții creative,care constau în continuarea povestirii cu alte întrebări inventate,schimbarea sfârșitului povestirii,după bunul plac,crearea de noi întâmplări în desfășurarea acțiunii.

Studiul de caz constă în etalarea unor situații tipice,reprezentative,semnificative,

ale caror trăsături sunt cercetate profund,din mai multe puncte de vedere.Cazul este ales cu grijă de învățător In cadrul studiului de caz se urmărește identificarea cauzelor care au determinat declanșarea fenomenului respectiv,evoluția acestuia comparativ cu alte fapte și evenimente similare.In prezentarea studiului de caz se parcurg anumite etape:sesizarea sau descoperirea cazului,examinarea acestuia din mai multe perspective,selectarea celor mai potrivite metode pentru analiza,prelucrarea cazului respectiv din punct de vedere pedagogic,stabilirea unor concluzii.

Exemplu:,,Dumbrava minunată” a lui Mihail Sadoveanu

-Lizuca a procedat corect? Da?sau Nu?

-Voi ce ați fi făcut în locul ei?Ați fi fugit de acasă?De ce?Nu ați fi fugit de acasă?De ce?

Dezbaterea constă într-o discuție orală cu clasa, care are rolul de a surprinde, de a viza găsirea argumentelor și aprecierea eficacității lor.Intreaga clasă trebuie să-si aducă aportul la structurarea planului dezbaterii.Participarea învățătorului poate fi de tipul animare(lansează dezbaterea și dă cuvântul elevilor) sau structurare(reformulează și precizează ideile și argumentele propuse de elevi).Elevii trebuie să fie lăsați să se exprime singuri în cazul dezbaterii,apoi învățătorul,prin intervenția sa,va grupa argumentele de valoare sau non-valoare a temei de discutat.Criteriile dezbaterii sunt:identitatea temei,condiția ca persoanele care dialoghează să aibă păreri diferite,justificarea sau combaterea părerilor se face prin argumentare,argumentele trebuie să conțină fapte autentice,veridice.Exemplu:dezbatere pe tema plecării de acasă a Lizucăi din ,,Dumbrava minunată”de Mihail Sadoveanu;clasa se poate împărți pe grupe de elevi cu păreri pro si contra și apoi se discută părerile lor.

Jocul de rol este o metodă care constă în provocarea unei discuții plecând de la un joc dramatic pe o problemă directă a unui subiect ales.Subiectul de ,,jucat”trebuie să fie familiar elevilor,să fie extras din viața lor curentă.Se cere unor membri ai clasei să joace rolurile respective,improvizând o scenă de conflict,iar membri grupului vor interveni pentru atenuarea ,,conflictului”.

Jocul de rol conduce la realizarea următoarelor obiective:învățarea modului de trăire și acțiune specifice unui anumit statut,dezvoltarea empatiei și capacității de întelegere a opiniilor,trăirilor și aspirațiilor altora,formarea experienței de a realiza situații problematice dificile.

Văzute ca o cale spre atingerea obiectivelor instructiv –educative,metodele tradiționale îmbinate armonios cu cele moderne,eficientizează și accesibilizează conținuturile disciplinei limbii române și asigură interdisciplinaritatea în procesul de învățământ.

Lucrul în grup constă în declanșarea și menținerea unor relații de cooperare și competiție între membri unui grup sau ai mai multor grupe de elevi în vederea rezolvării sarcinilor de învățare.Această metodă presupune distribuirea elevilor pe grupuri,rezolva-rea sarcinilor având loc prin discuții reciproce,prin confruntarea punctelor de vedere,toate acestea desfășurându-se pe fondul unor relații interpersonale ce se stabilesc între membrii grupului.

Această metodă are reale, valențe formative,deoarece stimulează spiritul de cooperare și emulație dintre elevi.La ora de Limba și literatura română are vaste posibilități de aplicabilitate,întrucât părerile personale ale fiecărui elev au o pondere uriașă în înțelegerea textelor literare, ele putând fi confruntate cu ale celor din grup.

4.2.Abordarea integrată și transdisciplinară a textelor epice în ciclul primar (aplicații practice pe textele lui Mihail Sadoveanu)

Sfat cu sora soarelui

de Mihail Sadoveanu

Derularea secvențelor de abordare a lecției se extinde pe un număr de trei ore,urmărind gradația ascendentă a firului epic.Anunțarea subiectului se face printr-o scurtă discuție introductivă,pe tema naturii și a relației dintre și om și plante sau animale,menită să-i familiarizeze pe elevi cu textul dat.

Prima lectură se realizează de către învățător,fiind cunoscută sub numele de ,,lectură model”.Această primă etapă este urmată de lectura textului de către elevi,sub diferitele sale forme:citire în lanț,citire selectivă,citire pe roluri,timp în care elevii subliniază cuvintele necunoscute,care vor fi ulterior explicate și integrate în noi enunțuri.Tot în această primă oră se va explica și titlul poveștii,elevii înțelegând că Lizuca,în drumul său, se oprește pentru a sta de vorbă cu floarea pe care o întâlneste în cale,și care lasă să cadă asupra ei ,,două petale ca niște fluturi de lumină”.Este momentul în care copiii află și despre prietenul fidel al fetiței:Patrocle,învățătorul explicând astfel ca textul face parte din cartea,,Dumbrava minunată”scrisă de Mihail Sadoveanu.

După lectura și explicarea cuvintelor noi se vor adresa elevilor întrebări asupra conținutului textului:Unde se petrece acțiunea?Care sunt personajele?Cum se numește floarea cu coroana aurie?Ce i-a povestit Lizuca florii? Se poate vorbi în acest caz despre parcurgerea etapelor lecturii comprehensive,care urmărește întelegerea textului sub aspect ideatic.

Următoarea oră destinată acestei teme vizează împărțirea textului în fragmente și redarea conținutului acestuia oral și/sau scris.Această relectură vizează etapa de ,,scufundare” în conținutul operei.

Lectura interpretativă este etapa următoare a demersului didactic, solicitându-se elevilor să explice ultimul alineat al lecției ,despre împărăteasa furnicilor,să spună ce cred despre personaje, să precizeze expresii cu același sens pentru,,îmi pare bine”,,,coroana aurie”,etc. Oral,sub îndrumarea învățătorului se va realiza transformarea vorbirii directe în vorbire indirectă,se vor citi și alte fragmente din această operă,făcându-se legătura cu lecția din manual,pentru formarea unei imagini de ansamblu asupra personajelor.Scenariul didactic prevede și parcurgerea unor exerciții pentru dezvoltarea capacității de comunicare.Astfel se pot rezolva exerciții de completare de spații lacunare de tipul:,,Floarea cu coroană….era aproape.Noi ne ducem la …,exerciții de înlocuire a cuvintelor prin sinonime,exerciții de alcătuire de enunțuri cu cuvinte și expresii din lecție.

Un rol important în formarea elevului și dezvoltarea imaginației sale îl are lectura anticipativă:se citește un fragment,după care se întrerupe lectura,făcându-se predicții.

Conversația generalizatoare urmărește formularea de concluzii vizând conținutul și mesajul textului.Elevii se vor familiariza cu noțiuni elementare vizând dialogul,nara-țiunea,descrierea.Tema textului se integrează în cea a naturii și viețuitoarelor,având puternice valențe formative și educative.

Pentru înțelegerea conținutului textului se fac exerciții de vocabular:

a)formează perechile de cuvinte cu înteles opus:

a se clătina violent

înaltă a înțepeni

lin scundă

b)găsește cuvinte care arată obiecte mai mici:

câine cățel

pisică pisicuță

fată fetiță

Planul de idei

1.Lizuca se întâlnește cu Sora-Soarelui.

2.Sora-Soarelui îi dăruiește Lizucăi două petale.

3.Lizuca știe de existența împărătesei furnicilor.

La sfârșitul orei elevii sunt solicitați să scrie ce cred că se întâmplă mai departe cu Lizuca.

Se poate prezenta elevilor acesta planșă cu câteva însușiri ale Lizucăi:

Avea o mamă vitregă care-i făcea zile negre.

Curajoasă a luat hotărârea să plece la bunici însoțită de Patrocle.

Se poartă frumos cu prietenul ei adevărat Patrocle.

Vorbește politicos cu mătușa Răchită.

Generoasă împarte culcușul ei cu Patrocle

Este ajutată de toată natura fiind o ființă sensibilă,pură și gingașă

Cheia

după Mihail Sadoveanu

Strategia didactică de abordare a textului epic,exemplificată prin această lectură,își propune să demonstreze însemnătatea actului lecturii în scopul dezvoltării gândirii critice a elevilor.

Ca o prima etapă,organizarea cunoștințelor își propune pregătirea gândirii elevilor pentru povestire.Se anunță titlul și autorul poveștii și o imagine reprezentativă în acest sens,pe baza căreia copiii vor realiza predicțiile.

Lectura predictivă.Activitatea controlată de citire-gândire va debuta prin avansarea în povestire și apoi detașarea de aceasta, pentru actul reflecției.Invățătorul va solicita elevilor să citească în gând primul paragraf al lecției și să facă apoi o comparație cu ceea ce au anticipat ei.Cadrul didactic va aprecia predicțiile tuturor elevilor.Metoda lecturii predictive specifică faptul că după parcurgerea unui paragraf,pe baza întrebării,,-Ce am aflat?”se rezumă conținutul acestuia de către elevi.Predicțiile făcute de elevi sunt notate la tablă și după parcurgerea textului se apreciază predicțiile corecte și se elimină cele nepotrivite.In mod analog se continuă cu predicțiile și parcurgerea textului,până la sfârșitul lecției.

Ajunși la finalul poveștii,elevii compară predicțiile lor cu povestea parcursă.Se trece la chestionarea elevilor privind reacția față de mesajul textului,insistându-se pe explorarea sensului.Se solicită părerile personale ale mai multor elevi,în această fază putându-se apela și la paralelismul cu diverse întâmplări personale sau redate în alte fragmente ale lecției,,Domnu Trandafir”.Spre finalul acestei ore elevii-lucrând pe echipe- vor analiza modul de predare al învățătorului Trandafir,realizând o listă cu însușirile acestuia,vor descrie cadrul în care se ține ora:natura primitoare-descrierea primăverii,iar apoi se vor dezbate ideile formulate,fiecare echipă emițând un argument clar.

Practicarea lecturii predictive contribuie simțitor la dezvoltarea creativității elevilor și a gândirii critice.

Pentru familiarizarea elevilor cu narațiunea în textele literare,după parcurgerea textului învățătorul pune seria de întrebări ale caror răspunsuri fixează momentele principale ale textului,după care prezintă definiția narațiunii:,,Narațiunea este modul de expunere literară prin care sunt relatate(povestite)fapte,întâmplări reale sau imaginare,într-o anumită succesiune de timp.”Se prezinta apoi momentele subiectului narațiunii:

Expozițiunea:partea de început care prezintă locul,timpul și personajele acțiunii

Intriga:prezintă motivele care determină cursul acțiunii.

Desfășurarea acțiunii:prezintă momentul cel mai extins al subiectului,pe larg,acțiunea determinată de intrigă.

Punctul culminant: reprezintă momentul de maximă intensitate în desfășurarea acțiunii.

Deznodământul:este ultima parte a subiectului,care prezintă sfârșitul acțiunii

Narațiunea poate fi prezentată la persoana a- III-a sau la persoana I.

Ca temă scrisă,elevii vor trebui să alcătuiască rezumatul lecției scoțând în evidență momentele subiectului.

CONCLUZII

,,Nici unul din scriitorii noștri nu a transformat fiecare palmă de pământ străbătută în chihlimbarul frazelor,așa cum a făcut-o Sadoveanu”1 (Dan Mănucă).Țara întreagă se desfășoară în paginile inconfundabile unui întreag neam.Nu se poate vorbi,în cazul acestui uriaș al literaturii noastre,de o geografie a realității și de una a operei.Mai mult ca la oricare alt scriitor,ele se suprapun,se constituie într-o substanță unică.Imaginarul și realul au fuzionat într-o expresie de o grandoare fără seamăn, de o sobrietate clasică, de o trăinicie fără reproș.

Prin creația de maturitate a lui Sadoveanu ,geografia și istoria țării au fost statornicite pe coordonatele eternității.In scrierile din tinerețe, prozatorul făcea un anumit loc pitorescului.In creația de maturitate,Mihail Sadoveanu, descriind și istorisind, meditează.El este unul dintre marii poeți ai mișcării materiei,opera sa este o vastă simfonie.

Privind domeniul sadovenian în totalitate,câteva elemente revin simfonic:pământul,munții,pădurea,apa,lumina.Sadoveanu își concepe opera ca o construcție de dimensiunile țării întregi,descoperind cu încântare acordul dintre ambianța generală și oameni.Relicve istorice,ziduri ruinate,mănăstiri,îl orientează, paralel cu munții și pădurea,spre trecut.Ape precum Siretul,Moldova,Bistrița,râuri transilvănene și ținutul de basm al Deltei Dunării ,poartă cu ele amintiri de o arhaitate geologică.

In structura ei interioară, opera sadoveniană este creația unui rapsod cu o exceptională cunoaștere a pământului și oamenilor,la care istoria are trăsături vii,plastice,încorporate în oameni, iar prezentul se ,,istorizează” prin distanțarea deliberată a prozatorului de evenimente.Scrisul lui Sadoveanu trebuie abordat în totalitatea lui ca un ansamblu organic,cu stilul și vibrațiile lui de neconfundat.

A vorbi de Sadoveanu înseamnă a reactualiza de fiecare dată ,,propria noastră biografie”1 (C-Tin Ciopraga).Clasic național de anvergură maximă, din punctul de vedere al poporului român un moment al conștiinței umane.

Mihail Sadoveanu, ,,Ceahlăul literaturii române” cum l-a numit Geo Bogza ,sau ,,Ștefan cel Mare al literaturii române”, cum i-a spus George Călinescu ,are așadar o operă monumentală, a cărei măreție constă în densitatea epică și grandoarea sa compozițională.

Fenomen extraordinar de complex ca existență profund românească,sadoveniania-nismul este memoria și conștiința lumii noastre arhaice,originare.

BIBLIOGRAFIE

Bibliografia operei

1.”Baltagul” ,editura Ion Creangă,București,1987

2.”Neamul Șoimăreștilor” ,editura Ion Creangă București ,1986

3.”Zece povestiri” ,editura Minerva ,București ,1974

4.”Soimii” ,editura Minerva , 1983

5.”Anii de ucenicie” (I) , editura Minerva ,1970

6.”Hanu Ancutei,editura Minerva,București,1987

7.”Fratii Jderi,editura Militară,București,1988

Bibliografie critică

1.Băileșteanu Fanuș ,,Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu,editura Minerva,București,1977

2.Călinescu ,George,,Istoria literaturii Române de la origini până în prezent”,editura Minerva,București,1988

3.Ciopraga, Constantin,, Personalitatea Literaturii Române”,edituraJunimea,Iași,

1973

4.Crohmălniceanu,Ov.,S,,Literatura română între cele două războaie mondiale”,editura pentru literatură,București,1967

5. Ibrăileanu ,Garabet,,Studii literare”,editura Tineretului,București,1957

6.Luca,Eugen, ,,Sadoveanu sau elogiul rațiunii”, editura Minerva,București,1972

7.Maiorescu,Titu,,Critice”, editura Minerva,București,1984

8.Manolescu,Nicolae,,Sadoveanu sau utopia cărții”,editura Eminescu,1976

9.Manucă,Dan,,Pe Urmele lui Mihail Sadoveanu”,editura Sport-Turism,București 1982

10.Micu,Dumitru,,Scurtă istorie a literaturii române”,editura Iriana,București,1995

11.Nicolescu,Aurel,,Observații asupra limbii scriitorilor români”.editura Albatros,București,1971

12.Perpessicius,,Mențiuni Critice”,editura București,1976

13.Piru,Alexandru,,Istoria literaturii române de la început până azi”,editura Univers,București,1981

14.Rotaru,Ion,,Analize literare și stilistice”,editura Ion Creangă,București,1974

15.Sângeorzan,Zaharia,Mihail Sadoveanu-Teme fundamentale”,editura Minerva,București,1976

16.Vianu ,Tudor,,Arta prozatorilor români”,editura Albatros,București,1977

17. Idem ,,Scriitori români”,editura Minerva ,București,1971.

18.Vlad, Ion ,,Cărțile lui Mihail Sadoveanu”,editura Dacia,Cluj Napoca,1981

19.Ralea, Mihai,,Atitudini”,1931

*

20.Axinte,Elena,Giurgea,Marcel,,Metodologia receptării operei literare”,Editura Spiru Haret,București,1999

21.Dumitru,Ion,Alexandru,,Dezvoltarea gândirii critice și învățarea eficientă”,editura de Vest,Timișoara,2000

22.Nicola,Ioan,,Tratat de pedagogie școlară”,editura Aramis,București,2000

23.Nuță ,Silvia,,Metodica Predării Limbii și literaturii Române în clasele primare”,editura Aramis,București,2001

24.Parfene,Constantin,,Metodica studierii limbii și literaturii române,în școală”,editura Polirom,Iași,1999

25.Pânzaru,Ioan,,Practici ale interpretării de text”,editura Polirom,Iași,1999.

ANEXE

Proiect de lecție

Data:

Școala :

Învățător:

ARIA CURRICULARA: Limbă și comunicare

CLASA: a II a.

OBIECTUL: Limba și Literatura Română.

SUBIECTUL: „La săniuș” după Mihail Sadoveanu.

TIPUL LECȚIEI: transmiterea/asimilarea de noi cunoștințe.

OBIECTIVE DE REFERINȚĂ:

citirea corectă, conștientă și fluidă a textului;

alcătuirea de propoziții cu ajutorul noilor cuvinte;

să dea răspuns întrebărilor referitoare la conținutul lecției;

citirea selectivă a unor fragmente/propoziții.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE: elevii vor fi capabili:

O1 – să citească corect, conștient și fluid lecția „La săniuș” de Mihail Sadoveanu;

O2 – să alcătuiască propoziții cu ajutorul cuvintelor: șirag, cârmuire, a dăscălii, cel mai meșter;

O3 – să răspundă la întrebări legate de conținutul lecției;

O4 – să citească selectiv unele fragmente/propoziții (care cuprind într-o/într-un) din lecție.

METODE ȘI PROCEDEE: exercițiul, conversația, conversația euristică, povestirea, expunerea, lectura, lectura selectivă, explicația.

MATERIAL DIDACTIC: planșa cu peisaj de iarnă, volume ale lui Mihail Sadoveanu.

DURATA: 50 minute.

PROIECT DE LECTIE

Data:

CLASA a IV-a

ȘCOALA

ÎNVĂȚĂTOARE:

ARIA CURRICULARĂ: Limbă și comunicare

DISCIPLINA: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

SUBIECTUL: „ Drapelul” de Mihail Sadoveanu

Recunoașterea și analiza părților de vorbire studiate ( substantiv, adjectiv, verb).

TIPUL LECȚIEI : mixtă ( 2h )

OBIECTIVE DE REFERINȚĂ:

OR 1.2 – să înțeleagă semnificația globală a mesajului ascultat, stabilind legături între informațiile

receptate și cele cunoscute anterior;

OR 1.6 – să manifeste atenție și toleranță față de partenerul de dialog;

OR 2.2 – să utilizeze corect părțile de vorbire studiate în enunțuri;

OR 2.3 – să integreze cuvinte noi într-o serie de enunțuri proprii;

OR 2.4 – să pronunțe clar și corect un mesaj;

OR 3.3 – să identifice caracteristici fizice și morale ale personajelor din textul citit;

OR 3.4 – să citească fluent și expresiv textul studiat;

OR 4.3 – să valorifice în enunțuri / texte proprii un vocabular adecvat;

OR 4.4 – să aplice în mod conștient semnele ortografice și de punctuație;

SCOPUL LECȚIEI:

Consolidarea deprinderii de citire corectă, coerentă, activă și expresivă, fără literalizare și fără silabisire, fără omisiuni, adăugiri și substituiri de cuvinte;

Consolidarea deprinderii de a reda cu cuvinte proprii conținutul de idei al fiecărui fragment din textul studiat și de esențializare a conținutului prin extragerea ideilor principale sub formă de propoziții enunțiative;

Cultivarea limbii literare : îmbogățirea și activizarea vocabularului, scrierea corectă a cuvintelor și expresiilor („cărunt”, „ursuz, „uncheșul, „să se aleagă grâul de neghină, „jertfă” , „nădăjduiesc ” etc.), sinonimelor („ drapel = steag, flamură”, „vorbăreț = guraliv”, „mohorât = întunecat”), antonimelor ( „gras = slab”, „tânăr = bătrân” ), omonimelor ( „ foc”), folosirea corectă a cratimei;

Consolidarea deprinderilor de a recunoaște părțile de vorbire studiate ( substantiv, adjectiv, verb) din propoziții și texte și de a găsi exemple corespunzătoare cerințelor date;

Dezvoltarea capacităților intelectuale și afective ( gândirea cu operațiile ei, gândirea logică cauzală, atenția voluntară, imaginația, memoria); dezvoltarea capacității de exprimare orală, corectă sub aspect gramatical, lexical și fonetic;

6. Dezvoltarea capacităților intelectuale și afective ( gândirea cu operațiile ei, gândirea logică cauzală, atenția voluntară, imaginația, memoria); dezvoltarea capacității de exprimare orală, corectă sub aspect gramatical, lexical și fonetic;

7Stimularea capacității de a folosi alte cunoștințe cu caracter interdisciplinar ( istorie, educație civică, educație muzicală ) ;

8Dezvoltarea sentimentelor moral – patriotice și estetice pentru eroii neamului, pentru lupta și jertfa acestora pentru independență libertate și pace.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE: La sfârșitul orei elevii vor fi capabili :

să citească corect , curent și expresiv pe baza exercițiilor de citire ,a interpretării și esențializării textului „ Drapelul ” de Mihail Sadoveanu.

să formuleze propoziții corecte , logice , expresive valorificând ortogramele și cuvintele noi din textul analizat, făcând dovada înțelegerii acestora;

3. să rezolve exerciții de sinonimie , antonimie , omonimie și înlocuire de cuvinte pe baza explicațiilor învățătorului și a cunoștințelor însușite în lecție;

4. să scrie după dictare un fragment din lecția studiată , respectând ortografia și punctuația, pe baza analizei textului.

5. să caracterizeze prin antiteză (contrast) personajele principale pe baza exersării citirii, a analizei texului și a argumentării faptelor patriotice ale eroului , optând convingător prin motivare pentru comportamentul personajului pozitiv;

6. să exemplifice părțile de vorbire învățate ( substantiv, adjectiv, verb) în cel puțin două situații pe baza cunoștințelor , priceperilor și deprinderilor însușite anterior;

ELEMENTE ALE ACTIVITĂȚII DE PREDARE – ÎNVĂȚARE

TIPUL DE INTERACȚIUNE : frontală ( dialogată )

activitatea independentă a elevilor ( dirijată / liberă)

STRATEGII DE TIP:

Expozitiv-euristic :

metode și procedee : explicația, conversația, problematizarea, descoperirea,demonstrația, observațiile independente, munca cu manualul, lucrul în grup, munca independentă ;

2.2. Algoritmizat :

metode și procedee : algoritmizarea, exercițiul , jocul didactic ;

Evaluativ-stimulativ :

metode și procedee:observarea și aprecierea verbală,chestionareaorală,teste docimologice;

Mijloace de învățământ: portretul scriitorului, manualul, fișă de evaluare, fișă de lucru drapelul României, casetofon ;

TIPURI DE EVALUARE : formativă :metode de verificare : orală și scrisă