Strategii Manageriale Privind Planificarea Productie Utilizand Modele Economico Matematice

Introducere ……………………………………………………………………………..….4

Capitolul I Strategii manageriale privind politica de marketing

1.1 Conceptul de strategie ………………………………………………………………………………………8

1.2 Strategia si principalele sale caracteristici…………………………………………………………..11

1.3 Componentele strategiei ………………………………………………………………………………….12

1.4 Tipologia strategiilor ………………………………………………………………………………………13

1.5 Rolul strategiilor ……………………………………………………………………………………………17

1.6 Strategia de marketing ……………………………………………………………………………………19

1.7 Diagnosticul strategic in marketing ………………………………………………………………….23

1.7.1 Strategia de specializare …………………………………………………………………….25

1.7.2 Strategia de diversificare ……………………………………………………………………26

1.7.3 Strategia calitatii ………………………………………………………………………………28

1.7.4 Strategia de reducere a costurilor ……………………………………………………….29

Capitolul II Productia, proces si rezultat al combinarii factorilor de productie

Conceptul de factori de productie…………………………………………………………………..30

2.2 Caracterizarea principalilor factori de productie……………………………………………….33

2.3 Progresul factorilor de productie. Resursele informationale……………………………….38

Capitolul III Planificarea si optimizarea dezvoltarii productiei utilizand

modelele economico – matematice

Productia – proces si rezultat………………………………………………………………………….42

Necesitatea optimizarii si modelarii proceselor sconomice…………………………………45

Modelul economico – matematic. Concept, clasificare………………………………………49

Concepte si tipuri de modele ale functiilor de productie……………………………………53

Previziunea ca stiinta. Forme si instrumente de previzionare…………………………….68

3.6 Calculul previzional al indicatorilor de eficienta economica……………………………..73

Capitolul IV Planificarea productiei la SC DESICOM SRL

Prezentarea societatii ……………………………………………………………………………………..75

Utilizarea functiilor de productie pentru planificarea productieisi cresterea eficientei

utilizarii factorilor de productie……………………………………………………………………….75

Caile de crestere a eficientei utilizarii factorilor de productie in conditiile cresterii

volumului de productie………………………………………………………………………………….79

Concluzii privind planificarea productiei la S.C. DESICOM S.R.L.

Bibliografie………………………………………………………………………………………………………82

INTRODUCERE

In ultimul deceniu s-au produs schimbari de profunzime in cadrul mediului in care intreprinderile industriale isi desfasoara activitatea. Suita de reforme, care se deruleaza in economia si societatea romaneasca, bulverseaza structuri si mentalitati, atitudini si comportamente.Aceste reforme complexe vizeaza crearea centrului vital al economiei de piata, in care marketingul are un rol important.

Marketingul reprezinta un concept fundamental ce semnifica organizarea productiei pornind de la conceptia produselor, productia propriu-zisa, desfacerea si activitatea de service si post-vinzare, tinind cont de cerintele efective si potentiale ale consumatorului sau a utilizatorului, in directia satisfacerii lor, cu maximum de eficienta.

Ca un concept modern, specific economiei de piata, marketingul consta in studierea cerintelor pietei si adaptarea productiei la cerintele acesteia si presupune desfasurarea tuturor activitatilor necesare pentru constatarea nevoilor si programarea disponibilitatilor de produse, efectuarea transferului de proprietate a marfurilor, distribuirea lor fizica si facilitarea intregului proces de cercetare legat de aceste probleme.Marketingul cuprinde studiul pietei, publicitatea , promovarea vinzarilor, distributia, service-ul inainte, in timpul si dupa vinzare, relatii cu publicul, estetica, etc.

Extinderea continua a cimpului de aplicare a marketingului, acumularea unor experiente cu semnificatii deosebite si perfectionarea neintrerupta a metodologiei de studiu si actiune a generat conturarea unor domenii bine delimitate ale marketingului, cu principii, metode si practici proprii, modificind sau completind substantial unele aspecte cadru, precum si metodele sau tehnicile de stabilire a politicilor de produs, pret, distributie si promovare. Un asemnea fenomen a dus la dezvoltarea alaturi de marketingul de baza si a unor diviziuni de asa-zis ,,marketing specific,, , intre acestea se inscrie si marketingul industrial.

Termenul de marketing industrial desemneaza aplicatiile specifice ale marketingului in cadrul activitatii desfasurate da catre intreprinderile care isi vind produsele altor intreprinderi sau organizatii.Astfel, marchetingul industrial se defineste mai putin prin natura produselor si mai mult prin specificul clientilor pe care ii intereseaza produsele respective.

Intr-adevar, piata bunurilor de utilizare productiva se deosebeste de cea a bunurilor de consum individual, indeosebi prin modul de manifestare a cereri si a ofertei si prin modul de realizare a actelor de schimb. Or tocmai asemenea paticularitati au determinat delimitarea, in cadrul conceptului si practicilor de marcheting, a unui domeniu distinct de activitate-marchetingul industrial – cuprinzind cercetarile si politica de marcheting promovata de intreprinderile producatoare de bunuri si servicii destinate consumului productiv.

Ca urmare a existentei frecvente a unor relatii directe intre intreprinderi, predominarii legturilor de cooperare in realizarea anumitor produse , existentei unor modalitati mai rigide in ce priveste alegerea beneficiarilor sau furnizarilor, cercetarile de marketing industrial sunt relativ restrinse, atit ca numar, cit si ca arie de cuprindere. Totusi, in ultimele decenii, marile investitii necesare realizarii mijloacelor de productie si necesitatea imperioasa a recuperarii rapide a acestora, a determinat din ce in ce mai multe intreprinderi sa-si orienteze activitatea in spiritul conceptului de marketing.Marile intreprinderi producatoare de mijloace de productie adopta o noua structura organizatorica, in care specialistul de piata are rolul de a imprima o accentuata orientare de marketing; se extide practica ,,politicii de produs,, si a programarii asimilarii acesteia in productie, fnctie de necesitatile pietii; se se admite ideea potrivit careia, succesul produselor realizate depinde si de o buna politica de distriutie ,,.

Tinind seama de continutul conceptului de marketing si natura problemelor pe care le ridica piata bunurilor de utilizare productiva, functiile marketingului industrial in principal, constau in urmatoarele:

studierea cerintelor utilizatorului productivi si adaptarea procesului de stabilirea serviciilor care vor insoti produsele din momentul lansarii lor pe piata, cit si a facilitatiilor ce vor fi acordate utilizatorilor in achizitionarea fiecaruia dintre produse oferite pietei.

Analiza practicilor anterioare in ceea ce priveste lansarea produselor, urmarirea produselor actuale in circuitul productie-consum, sintetizarea experientei si stabilirea unui program optim privind productia si comercializarea acestora.

In functiile sale, marchetingul industrial se indeparteaza de vechea conceptie privind desfarea, cere se rezuma doar la a ,, preconiza si intreprinde masuri pentru a intreprinde masuri pentru a asigura vinzarea produselor, productia raminind independenta.

Marketingul industrial prin conceptul sau complex, presupune coordonarea tututror activitatilor intreprnderii, care, prin influentele exercitate, au repercursiuni asupra realizarii produselor.

Marketingul industrial, se deosebeste de maketingul bunurilor de consum. Deosebiri apar, in principal, in ceea ce priveste caracterul deciziilor de cumparare, accentul mai mare pus pe produs si nu pe cumparatorul individual, folosirea unor metode specifice privind promovarea vinzarilor si publicitatea, precum si in desemnarea circuitelor si a politicii de pret. El este insa reunit cu marketigul bunurilor de consum, prin trunchiul comun al orientarii spre nevoile cumparatorilor, prin subordonarea productiei imperativelor comercializarii, prin cautarea unei simbioze intre intreprindere si societate si integrarea rezultatelor studiului pietei in activitatea previzionala.

Cercetarea continutului, naturii si functiilor ce definesc marchetingul industrial, contureaza o serie de caracteristici ale acestuia, dintre care unele prezinta o deosebita importanta pentru intelegerea si aplicarea lui:

privit prin prisma raportului cerere-oferta, folosirea conceptului de marketing industrial este caracteristica stadiilor de echilibru si indeosebi a celor de abundenta, servii si inovatii. Acesta deoarece si marketingul industrial presupune o piata a cumparatorilor, caracterizata printr-un raport corespunzator intre oferta si cererea de marfuri pe piata.

ca parte importanta a conceptului de marketing, marketingul industrial nu se margineste doar la organizarea productiei si a circulatiei, ci isi extinde aria de preocupari si in afara utilizarii. El presupune cercetarea nevoii utilizatorilor in contextul sau formativ, precum si a modului de materializare a acesteia in cererea de marfuri cu cre unitatile consumatoare se adreseaza pietei.

Pentru a putea aplica cu eficienta economica si sociala ridicata, marketingul industrial presupune un inalt grad de adaptibilitate a intreprinderilor producatoare la specificul nevoilor de consum, a cerintelor pietei. Aceasta doarece in conceptul de marketing se porneste de la premisa ca nu utilizatorul cu cererea sa trebuie sa se adapteze la dimensiunile si structura ofertei, la formele si metodele de distributie, ci toate acestea trebie sa fie puse in slujba satisfacerii nevoilor sale.

Marketingul industrial, ca o conceptie directionala bine fundamentala din punct de vedere stiintific, imprima activitati economice de productie si vinzare a bunurilor de utilizare productiva caracterul unui sistem bine inchegat, asigurind un flux continuu in circuitul produselor.

Aplicarea principiilor de marketing industrial poate sa se materializeze intr-o serie de rezultate pozitive numai in conditiile generalizarii conceptului de merketing. Aceasta generalizare are in vedere o politica de marketing care sa cuprinda activitatea tuturor unitatilor ce contribuie la realizarea fluxului de la producator la utilizator.

Politica de marketing, care determina un anumit ,, stil,, si o anumita ,,maniera,, proprie de actiune a firmei, presupune pe linga alegerea unei strategii de piata in concordanta cu resursele intreprinderii si cu particularitatile pietei pe care intreprinderea actioneaza si stabilirea structurii, dimensiunilor si modului in care va evolua productia (politica de produs), stabilirea modului de vinzare a produselor (politica de distributie), stabilirea preturilor corespunzatoare pentru produsele realizate (politica de preminind independenta.

Marketingul industrial prin conceptul sau complex, presupune coordonarea tututror activitatilor intreprnderii, care, prin influentele exercitate, au repercursiuni asupra realizarii produselor.

Marketingul industrial, se deosebeste de maketingul bunurilor de consum. Deosebiri apar, in principal, in ceea ce priveste caracterul deciziilor de cumparare, accentul mai mare pus pe produs si nu pe cumparatorul individual, folosirea unor metode specifice privind promovarea vinzarilor si publicitatea, precum si in desemnarea circuitelor si a politicii de pret. El este insa reunit cu marketigul bunurilor de consum, prin trunchiul comun al orientarii spre nevoile cumparatorilor, prin subordonarea productiei imperativelor comercializarii, prin cautarea unei simbioze intre intreprindere si societate si integrarea rezultatelor studiului pietei in activitatea previzionala.

Cercetarea continutului, naturii si functiilor ce definesc marchetingul industrial, contureaza o serie de caracteristici ale acestuia, dintre care unele prezinta o deosebita importanta pentru intelegerea si aplicarea lui:

privit prin prisma raportului cerere-oferta, folosirea conceptului de marketing industrial este caracteristica stadiilor de echilibru si indeosebi a celor de abundenta, servii si inovatii. Acesta deoarece si marketingul industrial presupune o piata a cumparatorilor, caracterizata printr-un raport corespunzator intre oferta si cererea de marfuri pe piata.

ca parte importanta a conceptului de marketing, marketingul industrial nu se margineste doar la organizarea productiei si a circulatiei, ci isi extinde aria de preocupari si in afara utilizarii. El presupune cercetarea nevoii utilizatorilor in contextul sau formativ, precum si a modului de materializare a acesteia in cererea de marfuri cu cre unitatile consumatoare se adreseaza pietei.

Pentru a putea aplica cu eficienta economica si sociala ridicata, marketingul industrial presupune un inalt grad de adaptibilitate a intreprinderilor producatoare la specificul nevoilor de consum, a cerintelor pietei. Aceasta doarece in conceptul de marketing se porneste de la premisa ca nu utilizatorul cu cererea sa trebuie sa se adapteze la dimensiunile si structura ofertei, la formele si metodele de distributie, ci toate acestea trebie sa fie puse in slujba satisfacerii nevoilor sale.

Marketingul industrial, ca o conceptie directionala bine fundamentala din punct de vedere stiintific, imprima activitati economice de productie si vinzare a bunurilor de utilizare productiva caracterul unui sistem bine inchegat, asigurind un flux continuu in circuitul produselor.

Aplicarea principiilor de marketing industrial poate sa se materializeze intr-o serie de rezultate pozitive numai in conditiile generalizarii conceptului de merketing. Aceasta generalizare are in vedere o politica de marketing care sa cuprinda activitatea tuturor unitatilor ce contribuie la realizarea fluxului de la producator la utilizator.

Politica de marketing, care determina un anumit ,, stil,, si o anumita ,,maniera,, proprie de actiune a firmei, presupune pe linga alegerea unei strategii de piata in concordanta cu resursele intreprinderii si cu particularitatile pietei pe care intreprinderea actioneaza si stabilirea structurii, dimensiunilor si modului in care va evolua productia (politica de produs), stabilirea modului de vinzare a produselor (politica de distributie), stabilirea preturilor corespunzatoare pentru produsele realizate (politica de pret) si nu in ultimul rind o permanenta comunicare cu piata prin intermediul unor activitati specifice, folosind mijloace de actiune foarte diverse (politica de comunicare).

Aceasta ultima componenta operationala a marketingului asigura legatura permanenta a intreprinderii cu piata pe care aceasta actioneaza. Fara aceasta legatura permanenta – de receptionare si transmitere de informatii – politica de marketing a intreprinderii este sortita esecului, iar intreprinderea va disparea de pe piata.

In acest sens lucrarea de fata, care se structureaza in patru capitole, va incerca sa evidentieze prin date statistice curente, importanta comunicarii in mediul industrial, precum si implicatiile acesteia asupra eficientei economice a societatii.

Capitolul intii incepe cu o prezentare generala a societatii si contine un scurt istoric al societatii, al profilului de fabricatie al acesteia precum si date despre sistemul de asigurare al calitatii produselor. In continuare este prezentata structura organizatorica a societatii, capitolul finalizindu-se cu analiza unor date statistice recente folosite pentru evidentierea perspectivelor economico-financiare ale societatii.

Capitolul doi trateaza aspecte teoretice ale politicii de comunicare si cuprinde o prezentare detaliata a elementelor ce compun sistemul de comunicare al societatii.

Pentru a scoate in evidenta implicatiile comunicarii asupra eficientei economice a intreprinderilor din mediul industrial am apelat la marketingul industrial efectuind in acest scop, in capitolul trei, o cercetare realizata la S.C. DESICOM S.R.L.

Lucrarea se incheie cu prezentarea concuziilor privind implicatiile politicii de comunicare la nivelu societatii S.C. DESICOM S.R.L.

In conditiile actuale ale dinamismului economico-social comunicarea in mediul industrial are o importanta deosebita, aceasta asigurind legatura permanenta a societatii cu piata pe care actioneaza. Fara aceasta legatura permanenta, politica de marketing a societatii este sortita esecului, iar societatea va disparea de pe piata.

CAPITOLUL I

STRATEGII MANAGERIALE PRIVIND POLITICA DE MARCHETING

CONCEPTUL DE STRATEGIE

Competitivitatea organizatiilor contemporane, indiferent de natura si marimea lor, isi are sorgintea in calitatea strategiilor pe care le adopta si le aplica. Conditionarea decisiva a performantelor organizatiilor de continutul strategiilor, devenita, in ultimele decenii, evidenta pentru quasitotalitaea agentilor economici si managerilor din tarile dezvoltate, explica avalansa de cercetari, studii, cursuri si consultante, avind drept obiect startegiile. Amploarea necesitatii si implicatiilor strategiei asupra functionalitatii si rezultatelor organizatiilor, constientizata de manageri, intreprinzatori, specialisti – la nivel de firma – politicieni, economisti, administratori si juristi – la nivel de tara – se reflecta, uneori, in suprasolicitarea termenilor de strategie si strategic. O expresie a acestei tendinte o constituie relativ, frecventele referiri la managementul strategic, alianta strategica, controlul strategic, organizarea strategica, coordonarea strategica etc., care au proliferat mai ales in ultimul deceniu.

Trecind peste aceste aspecte, este de retinut impunerea strategiei ca o componenta esentiala a managementului atit in planul teoriei cit si a practicii.Situarea sa in prim planul managementului contemporan din tarile dezvoltate este valabila pentru toate tipurile de organizatii macro, mezo, si microeconomice. Putem afirma ca, o activitate economica performanta, intr-un anumit spatiu national, nu poate fi realizata daca nu se dispune de o strategie nationala coerenta, focalizata pe obiective competitive, riguros definite si fundamentate sub aspectul vectorilor de crestere economica, al resurselor si al sincronizarilortemporale, care sa aigure un context national, favorizant elaborarii de strategii competitive de catre cea mai mare parte a firmelor.

Poate surprinzator pentru multe persoane, frapate de modernitatea si mondenitatea strategiilor, termenul de trategie prezinta o istorie multimilenara. Interesante sunt din acest punct de vedere, precizarile pe care le face americanul Brian Quinn ,,Initial in antichitatea greaca timpurie, termenul de ,, strategos,, se refera la rolul generalului care comanda o armata.Ulterior, a dobindit sensul de ,, arta a generalului,, , referindu-se la abilitatile psihologice si contemporale care dadeau posibilitatea generalului sa-si indeplineasca rolul sau. In timpul lui Pericle (450ien) acceptiunea strategiei era de calitate manageriala (administrativa, oratorie, putere), iar pe vremea lui Alexandru cel Mare (330 ien), strategia sereferea la abilitatea de a desfasura fortele pentru a coplesi opozitia (dusmanul) si de a crea un sistem de guvernare globala. Aceasta ultima acceptiune a fost utilizata, secole de-a rindul, in cea mai mare parte a abordarilor militare, extinzindu-se, incepind cu secolul XX-lea si in economie, politologie s.a.m.d.,,.

Tematica referitoare la strategie a preocupat o serie de personalitati ale managementului, dar printre cei mai reprezentativi in domeniu sunt: Hary Ansoff, Alfred D. Chandler, Kenichi Ohmae si Micchael E. Porter.

In lucrarea sa ,, Strategia dezvoltarii intreprinderii,, H. I. Ansoff, precizeaza ca problemele specifice care se aplica la decizia strategica sunt rezultate de intrebarile:

Care sunt obiectivele si scopurile activitatii?

Intreprinderea ce cauta sa se diversifice, in ce domenii si cu ce intensitate?

Cum trebuie intreprinderea sa se dezvolte si sa exploateze pozitia sa actuala in domeniul alegerii produselor si pietelor?

In opinia lui Ansoff, obiectivele constituie instrumente da conducere cu utilizare multipla. Astfel, ele sunt folosite pentru a fixa rezultatele la toate nivelurile de executie, apoi ele servesc la diagnosticarea deficientilor structurii ierarhice, din punct de vedere strategic obiectivele reprezinta criterii in luarea deciziilor prin care sa se promoveze schimbarile necesare adaptarii intreprinderii la mediu.

Pornind de la conceptul de strategie a lui Ansoff, o organizatie poate:

Identifica sectorul de activitate unde ea trebuie sa se situeze

Alege o anumita conduita specifica in cautarea oportunitatii strategice

Completa obiectivele sale prin decizii care vor orienta alegerea catre oportunitati strategice.

Alta personalitate care a prevazut importanta ,, planificarii strategice,, a fost A.D.Chandler. El explica relatiile care exista, in cadrul oganizatiilor, intre strategie si structura. Iata cum defineste el cele doua notiuni:

Prin strategie, el intelege ,, determinarea scopurilor si obiectivelor pe termen lung, a mijloacelor de actiune si alocarea resurselor necesare,,.

Structura organizatiei o considera ca fiind ,, modelul de organizare si ansamblare pentru a aplica strategia aleasa, impreuna cu toate ierarhiile si relatiile de autoritate pe care aceasta le implica,,.

Problema strategiei organizatiei a intrat si in preocuparea lui Kenichi Ohmae, care a devenit celebru prin analizele profunde ale gindirii strategice japoneze si a influentei acesteia asupra competitivitatii mondiale a intreprinderilor japoneze. In opinia lui, oiectivul unei strategii comerciale consta in ,,obtinerea unui avantaj concurential,,. Intuitia si perspicacitatea sunt, in opinia lui, instrumentele cele mai eficace pentru reusita unei strategii, mai mult decit analiza rationala. El identifica petru tipuri de strategii prin care sa se obtina avantajul strategic, si anume:

Strategia fondata pe capacitatea intreprinderii de a creste partea sa de piata si rentabilitatea

Strategia bazata pe exploatarea oricarei superioritatii relative

Strategia bazata pe initiative agresive

Strategia bazata pe gradele strategice de libertate,, (SDF – Strategic Degress of Fredoom).

Alti reputati specialisti au abordat partial diferit strategia. Intre acestia mentionam pe G. Hofer si D. Schendel. Ei definesc strategia ca fiind ,, structura fundamentala a desfasurarii (repartizarii) resurselor prezente si previzionate si a interactiunilor cu mediul care indica cum organizatia isi va atinge obiectivele,,. Citiva ani mai tirziu, Brian Quinn formuleaza urmatoarea definire: ,, strategia este un model sau un plan ce integreaza scopurile majore ale organizatiei, politice si secventele de actiune intr-un intreg coerent,,. O stratege bine formulata ajuta conducatorul sa aloce resursele intr-o viziune unica si viabila, bazata pe competentele si disfunctionalitatile interne, schimbarile anticipate in mediul si miscarile concurentilor inteligenti. Mai recent, Henri Mintzberg, in lucrarea,, Strategy Formation,, prezinta cinci definitii ale startegiei:

Strategia de perceptie, prin care desemneaza un curs prestabilit de actiune, pentru a solutiona o situatie

Strategia ca o schita sau un proiect ce consta intr-o manevra menita sa asigure depasirea unui contraconcurent sau oponent

Strategia ca un model ce stabileste o structura de actiuni consistente in plan comportamental.

Strategia ca o pozitionare a organizatiei ce rezida in mijloacele de identificare a locului, pe care organizatia il are in mediul sau, cel mai frecvent pe piata

Strategia ca o perspectiva ce implica nu numai stabilirea unei pozitii, dar si o anumita percepere a realitatii ce se reflecta in actiunile sale, vizind piata, tehnologia , etc.

Exista mai multe acceptiuni referitoare la notiune de strategie. Totodata, cel putin in literatura de specialitate din Romania se fac multe referiri la relatia dintre strategie si managementul strategic.

1.2 STRATEGIA SI PRINCIPALELE SALE CARACTERISTICI

In acceptiune specialistilor romani, prin ,, strategie se desemneaza ansamblul obiectivelor majore ale organizatiei pe termen lung, principalele modalitati de realizare, impreuna cu resursele alocate, in vederea obtinerii avantajului competitiv misiunii organizatiei,,.

Din aceasta definitie a strategiei rezulta trasaturile sale definitorii, obligatorii de intrunit:

Intotdeauna strategia are in vedere, in mod explicit si implicit, realizarea unor scopuri bine precizate, specificate sub forma: misiune si obiectiv. Obiectivele reprezinta fundamentul motivational si actional al strategiei, calitatea lor fiind determinata pentru performantele viitoare ale organizatiei.

Strategia vizeaza perioade viitoare din viata organizatiei, cel mai adesea 3-5 ani. De aici si gradul ridicat de risc si incertitudine ce-i este asociat, cu toata gama consecintelor in procesul operationalizarii.

Sfera de cuprindere a strategiei este organizatia in ansamblul sau – cel mai adesea – sau parti importante ale acestora. Chiar si atunci cind se refera direct doar la anumite domenii – tehnic sau comercial, de exemplu – ea are la baza, de regula, luarea in considerare a problemelor de ansamblu ale organizatiei.

Continutul strategiei se rezuma la elemente esentiale, concentrindu-se asupra evolutiilor majore ale organizatiei, indiferent ca adesea reprezinta sau nu schimbari fata de perioada anterioara. Fireste, cel mai adesea, prin strategie se prevad mutatii tehnologice, comerciale, financiare, manageriale, de natura sa asigure supravietuirea si dezvoltarea organizatiei.

Strategia se bazeaza pe abordarea corelativa a organizatiei si in mediul in care isi desfasoara activitatea. Prevederile strategiei au in vedere, in buna masura realizarea unei interferente cit mai eficace intre firma si mediu, reflectata in performantele organizatiei.

Prin strategie, se are in vedere prefigurarea unui comportament competitiv pentru organizatie, pe termen lung, tinind cont atit de cultura organizatiei cit si de evolutiile contextuale.Aceasta reflecta cultura organizatiei care asa, cum arata Jerome Want, reprezinta convingerile componentilor unei organizatii privind capacitatea evolutiva a grupului lor dea concura pe o piata, de a actiona pe baza sistemului respectiv de perceptii. Cultura organizatiei se exprima prin atitudinile, comportamentele, sistemul de convingeri, aspiratiile si valorile executantilor si managerilor manifestate in procesele de munca. ,, O strategie performanta proiecteaza un anumit comportament, care reflecta cultura organizatiei intr-o abordare ameliorativa,, obtinerea unei sinergii cit mai mari constituie intotdeauna, asa cum a precizat pentru prima data Igor Ansoff, scopul demersului de elaborare a strategiei.Expresia sa economica o constituie generarea unei valori adaugate cit mai substantiale, recunoscuta prin cumparare de catre clientii organizatiei.

Prin modul in care este conceputa strategia este necesar sa aiba in vedere si sa favorizeze desfasurarea unui intens proces de invatare organizationala.

La baza abordarii strategiei se afla principiul echifinalitatii. Potrivit acestuia exista mai multe modalitati sau combinatii de resurse si actiuni prin care se poate asigura atingerea unui anumit obiectiv. In consecinta atit in elaborarea cit si in implementarea strategiei nu trebuie absolutizata o singura combinatie. In functie de variabilele endogene si exagene implicate, se poate folosi una din mai multele combinatii eficace, prin care se realizeaza avantajul competitiv.

Strategia se operationalizeaza prin decizii strategice, care potrivit lui Jonson si Scholes, prezinta urmatoarele caracteristici:

Se refera la activitatea organizatiei

Implica armonizarea activitatilor organizatiei cu mediul

Are in vedere sincronizarea activitatilor organizatiei cu potentialul resurselor

Implica alocari si realocari majore de resurse

Afecteaza deciziile perationale intrucit genereaza un lant de decizii de importanta mai redusa si de activitati operationale privind utilizarea resurselor.

Sunt influentate nu numai de elemente contextuale si resursele disponibile, dar si de valorile si asteptarile persoanelor care detin puterea in cadrul organizatiei.

Cunoasterea acestor caracteristici este deosebit de utila atit in procesul de formulare al strategiei, cit si in cel de aplicare a sa.

1.3. COMPONENTELE STRATEGIEI

Din modul de definire al strategiei rezulta si care sunt componentele sale. In mod firesc varietatea definirii strategiilor se reflecta si in acceptiunile diferite asupra elementelor care o compun. Schendel si Hofer, in binecunoscuta lor lucrare ,, Strategy Formulation. Antical Concepts,, , bazindu-se pe examinarea unui mare numar de lucrari, in frunte cu cele ale lui Ansoff si Chandler, delimiteaza patru componente ale oricarei strategii:

Domeniul abordat, ce se refera la interactiunile prezente si viitoare ale organizatiei cu mediul

Desfasurarea resurselor, care are in vedere nivelul si structurile resurselor organizatiei si perfectionarile abilitatilor ce contribuie la realizarea obiectivelor si scopurilor.Uneori, referirile la aceasta componenta se fac sub denumirea de ,, competenta distinticva a organizatiei,,.

Avantajul competitiv, ce are in vedere pozitia unica pe care o organizatie o dezvolta, in raport cu concurentii sai prin structurile evolutiei resurselor si/sau deciziile privind domeniul abordat.

Sinergia definita prin efectele sintetice ce se asteapta ca urmare a implementarii deciziilor si utilizarii resurselor organizatiei.

O abordare sensibil diferita are James Quinn, care delimiteaza, in cadrul strategiei urmatoarele patru componente:

Obiectivele

Politici sau regulile ce stabilesc limitele de incadrare a actiunilor

Programele ce prezinta secventele de actiuninecesare

Deciziile strategice prin care se determina directia generala a evolutiei organizatiei si viabilitatea sa prin prisma schimbarilor mediului.

1.4. TIPOLOGIA STRATEGIILOR

Strategiile sunt clasificate dupa mai multe criterii de clasificare si anume:

Dupa sfera de cuprindere:

Globale :

se refera, nemijlocit la ansamblul activitatilor organizatiei

se caracterizeaza prin complexitate ridicata si implicare de resurse apreciabile

se concretizeaza prin complexitate ridicata si implicare de resurse apreciabile

● Partiale:

se refera la unele activitati ale organizatiei

se caracterizeaza prin concentrare cu prioritate, asupra celor mai bune sau mai deficitare componente ale organizatiei, folosind resurse relativ limitate

se concretizeaza, de obicei in programe sau planuri pe domenii

se aproba fie la nivelul meanagementului participativ fie de catre conducere superioara executiva a organizatiei ( managerul general).

Gradul de participare a organizatiei la elaborare clasificata strategiile in:

Integrate:

se elaboreaza de managerii intreprinderii, impreuna cu reprezentantii suprasistemelor din care fac parte

situeaza pe primul plan corelarea activitatilor intreprinderii cu obiectivele suprasistemelor din care fac parte

este specifica intreprinderilor de stat mai ales din economiile de tip comunist, centralizate

se foloseste si la nivel de regii autonome si filialele autonome ale marilor societati internationale sau nationale.

● Independente:

se elaboreaza independent de catre managementul superior al organizatiei.

Pe primul plan se situeaza maximizarea profiturilor unitatii sau supravietuirea acesteia

Este specifica firmelor private

c) Dinamica principalelor obiective incorporate:

● Redresare :

stabileste obiective la nivelul celor realizate cu citiva ani in urma, superioare obiectivelor din perioada precedenta

se axeaza pe eliminarea deficientelor inregistrate in trecutul apropiat.

● Consolidare:

stabileste obiective cantitative identice sau apropiate celor din perioada precedenta

se anexeaza asupra perfectionarii laturilor calitative ale activitatilor intreprinderilor

● Dezvoltare:

stabileste obiective sensibil superioare cantitativ si calitativ celor din perioada precedenta – se bazeaza pe o solida situatie economica, dublata de un apreciabil potential tehnic si comercial.

d) Dupa tipul obiectivelor si natura abordarilor:

● Privatizare:

are in vedere trecerea patrimoniului din proprietatea statului in proprietatea uneia sau mai multor persoane sau societati private

se bazeaza pe prevederile legislative privind realizarea privatizarii si pe viziunea managerilor si executantilor din cadrul organizatiei, privind modul de privatizare.

● Restructurare:

se anexeaza asupra reorientarii si/sau redimensionarii partiale sau integrale a activitatilor organizatiei in vederea asigurarii premiselor supravietuirii si rentabilitatii sale

implica schimbari de esenta in activitatile de productie si manageriale, adesea dificil de realizat si de suportat de catre salariati.

● Manageriala:

consta in remodelarea de fond a caracteristicilor structurale si functionale (decizionale, informationale, organizatorice, metodologico-manageriale) ale sistemului de management al organizatiei.

implica reproiectare manageriala deosebit de laborioasa si o echipa manageriala competenta si ferma in actiuni

● Joint-Venture

are in vedere asocierea unui partener strain permanent care devine copropietar

vizeaza obtinerea de avantaj competitiv prin absortie de resurse suplimentare, executie de noi produse si servicii, acces la noi piete

● Inovationale:

se axeaza pe promovarea rapida a progresului stiintifico-tehnic sub forma de produse noi si modernizate, tehnologii perfectionate, noi sisteme de organizare.

Se bazeaza pe un ridicat potential de cercetare-dezvoltare si de productie.

● Ofensive:

situeaza pe primul plan patrunderea pe noi piete si imbunatatirea pozitiei detinute pe pietele actuale

se bazeaza pe un ridicat potential comercial de productie si financiar

● Specializare:

se axeaza pe restringerea gamei de produse fabricate

se bazeaza pe existenta unor produse deosebit de competitive si pe un puternic sector de conceptie tehnica

● Diversificare:

se axeaza asupra largirii gamei de produse fabricate

se bazeaza pe existenta unui numar mare de cadre bine pregatite din domenii diferite si pe un potential organizatoric apreciabil

● Organizatorice:

se bazeaza pe existenta unui numar mare de cadre bine pregatite din domenii diferite si pe un potential organizatoric apreciabil

se axeaza asupra perfectionarii organizarii intreprinderii, considerata ca pirghie principala a cresterii competitivitatii

se bazeaza pe un potential organizatoric ridicat binecunoscut si utilizat de conducere

● Informationale:

se axeaza asupra reproiectarii sistemului informational al organizatiei in conditiile apelarii masive la tehnica moderna de calcul

se bazeaza pe investirea de sume apreciabile in sisteme automatizate pe constrirea unui puternic colectiv informatic

Dupa natura viziunii obiectivelor si mijloacelor incorporate:

● Economice

se bazeaza predominant pe studierea si luarea in considerare a cerintelor pietei

obiectivele si principalele mijloace de realizat preconizate sunt de natura economica si stabilite pe baza de criterii economice

obiectivul si criteriul fundamental implicat este profitul

utilizata in cadrul firmelor private

● Administrativ- economice

un rol major in stabilirea lor il au factorii decizionali externi, care impun anumite obiecte, optiuni strategice sau restrictii privitoare la acestea.

cerintele pietei nu au un rol determinant in stabilirea continutului acrestora

o parte din oiectivele si criteriile de evaluare implicate nu sunt de natura economica

utilizate numai in firmele de stat de regula cele din tarile cu economie comunista

Pe linga aceste strategii tipice in ultimii ani au fost concepute si operationalizate si alte strategii cu caracter complex prin care se incearca sa se raspunda in mod eficient amplelor si eterogenelor mutatii se se produc in epoca contemporana la nivel de mondosistem, macrosistem si micrositem.

1.5. ROLUL STRATEGIILOR

Valoarea si apicarea strategiilor nu reprezinta un scop in sine, ci constituie un instrment (modalitate) manageriala majora de profesionalizare a conducerii si creste a competitivitatii organizatiei.

Prin strategie se traseaza traiectoria de evolutie a organizatiei pentru o perioada relativ indelungata. Strategia, prin fundamentarea sa pe anticiparea evolutiilor contextuale si prin racordarea organizatiei la acestea determina si o reducere substantiala a riscurilor ce insotesc inerent orice activitate aconomica. In consecinta se diminueaza pierderile potentiale si concomitent se ridica moralul personalului datorita scaderii substantiale a erorilor.

Pentru stabilirea strategiei ariei functionale a marketingului, cei ,,patru P,, constituie un element primordial pe aza carora strategiile de la nivelul strategice se detaliaza si se concretizeazala nivelul ariei functionale a activitatilor formind mix-ul strategiei. Reprezentind esenta activitatii de marketing a unei unitati strategice puternic orientata spre piata , mix-ul de marketing cuprinde elemente principale ale celor ,, patru P,, si anume produsul/serviciul oferit, pretul sau gama de preturi, promovarea vinzarilor si didtributia, respectiv ansamblul comerciantilor cu ridicata, vinzatorilor cu amanuntul, sistemului de transport si depozitare. Planificarea de marketing strategic cuprinde, in viziunea lui J.H.Myres, secventele succesive ale identificarii oportunitatilor, selectarii pietelor interesante pentru firma, pozitionarii produsului, stabilirii obiectivelor cantitative, dezvoltarii mix-ului de marketing.

Identificarea oportunitatilor de piata inseamna efectuarea unei analize aprofundate a oportunitatilor de marketing si a capabilitatilor tehnologice, financiare ale firmei de a le raspunde in mod profitabil.

Selectarea pietelor si pozitionarea produselor, reprezinta urmatorul pas pe care trebuia sa il faca firma, ele fiind axate pe analiza corelarii multiple care se pot face intre extinderea pietei si tipul produsului.

Strategia de focalizare aleasa de firma este tipul de strategie prin care firma isi concentreaza activitatea asupra unui grup de cumparatori specific, unui segment al liniei de produse sau unei pieti geografice. Caracteristica distinctiva a acestui tip de strategie consta in faptul ca specializarea se aseaza in servirea in servirea numai unei anumite parti din piata totala specifica. Aplicarea acestei strategii porneste de la premiza ca firma este in masura sa serveasca mai bine si mai eficient un anumit segment de piata decit o pot face celelalte firme concurente care opereaza pe piata.

Avantajele aplicarii strategiei de focalizare deriva din diferentierea produselor si realizarea de costuri mai scazute a acestora. Atractivitatea acestui tip de strategie consta in consolidarea avantajului competitiv al servirii superioare a segmentului de piata, dar si pozitia favorabila a firmei fata de puterea de negociere a marilor cumparatori, intrucit descurajeaza tendintele acestora de a se indrepta spre alte firme. Existenta grupurilor distincte de cumparatori si concurenta slaba in domeniu, formeaza cadrul favorabil aplicarii strategiei de focalizare.

O ultima secventa consta in dezvoltarea mix-ului de marketing, stabilirea politicilor functionale si planurilor de actiune ce permit realizarea obiectivelor propuse.

In ceea ce priveste mix-ul de produse, firma vizeaza in viitor dezvoltarea liniei de produse, prin extinderea marcilor proprii. Planificarea introducerii noilor produse, care reprezinta adaptari ale unor produse deja existente, este etapa principala a dezvoltarii linie de produse.

Stabilirea pretului produselor are drept optiune reducerea acestyia in scopul maximizarii profitului total pe termen scurt. Strategia de pret adoptata de catre firma este cea de leader, prin care urmareste cistigarea unui segment important de clienti, dar si proproa pozitie pe piata. Politica de pret vizeaza in special reduceri de pret pentru vinzari in cantitati mari si reduceri comerciale, acordate de firma clientilor fideli.

Planificarea actiunilor promotionale al caror ansamblu formeaza mix-ul promotional, prin care se stabilesc obiectivele promotionale pentru fiecare produs , strategia promotionala si politici de de concretizare a acesteia, reprezinta urmatorul pas in formularea strategiei de marketing. Strategia functionala promotionala aleasa de firma este cea de atragere orientata spre cerere, prin care se incearca crearea cereri pe piata printr-o reclama sustinuta si prin vinzari promotionale.

1.6. STRATEGIA DE MARKETING

Strategia poate fi definita ca ansamblul masurilor tehnice, economice, organizatorice si de decizii optime ce se iau intr-o perioada de timp in cadrul unei firme, in vederea realizarii de activitati eficiente si rentabile. Strategia de marketing se constitue in ansamblul structurat al activitatilor de marketing prin care o firma urmareste sa-si indeplineasca obiectivele specifice.

Ea reprezinta orice forma de strategie a unei unitati economice care priveste activitatea compartimentului de marketing al acesteia si se refera la delimitarea pietei pe care producatorul urmeaza sa actioneze si la alcatuirea marketingului mix.

Intr-o acceptiune moderna de management- marketing strategia desemneaza ansamblul activitatilor majore ale organizatiei majore ale organizatiei pe termen lung, principalele modalitati de realizare impreuna cu resursele alocate, in vederea obtinerii avantajului competitiv potrivit misiunii firmei.

Ca trasaturi distincte ale strategiei se pot aminti:

existenta unor oiective pe termen lung a unor scopuri bine precizate ca fundamente motivationale si actionale ale strategiei vizind perioadele viitoare, evolutiile majore ale firmei. De aici rezulta si gradul ridicat de risc si incertitudine asociat cu toate consecintele ce pot interveni in procesul operationalizarii.

pentru a se putea atinge aceste obiecte, firma trebuie sa utilizeze anumite resurse sa foloseasca o serie de combinatii intre actiuni, modalitati de utilizare a resurselor si metodologiide lucru, diferite prin continut, dintre care sa se poata alege calea cea mai una de urmat prin strategie.

strategia are un caracter formalizat, imbracind de regula forma unui plan (plan de afaceri), cu componente, proceduri si mecanisme bime elaborate si cu termene de declansare a activitatilor si de finalizare ine stabilite.

strategiile se operationalizeaza in practica prin decizii strategice dar legaturile intre planul strategic si actiunile efective se fac parcurgind un traseu bine fundamentat (strategie) spre partile componente, care decurg din acesta dar care se refera la perioade mai scurte de timp (politice) sau la perioadele immediate (decizii, programe de lucru, tactice etc)

strategia presupune un proces continuu, intens, de invatare, de acumulare permanenta de noi cunostiinte de catre personalul firmei. Acest proces de invatare organizationala este elementul central al mentinerii avantajului competitiv al firmei

orice strategie, pentru a prezenta utilitate in raporturile firmei cu mediul sau ambiant, trebuie sa vizeze obtinerea unui avantaj competitiv care sa reflecte obtinerea unor profituri acceptabile, reducerea costurilor, cresterea calitatii, a randamentului si productivitatii

in consecinta, strategia reprezinta un model, un plan pe termen lung ce integreaza scopurile majore ale formei si resursele necesare pentru realizarea acestor, politici si deciziile de actiune, intr-un ansamblu coerent, limitat in timp si spatiu

Nu se poate vorbi de aplicarea unei singure strategii in cadrul firmei.Ea ar fi greu de delimitat si mult mai greu de urmat.

Strategiile au un caracter generic pentru ca ele vizeaza o multime de elemente si au legaturi multiple cu toate mecanismele de derulare a actiunilor firmei. De aceea, desi in teorii se invoca diferite clasificari si elaborari separate ale strategiilor, pe elemente si obiective centrale, in practica se utilizeazaun ansamblu de strategii corelatemai mult sau mai putin, in functie de scopurile urmarite, intr-un sistem strategic adecvat, cu legaturi relationale multiple.Se poate vorbi astfel de un sistem strategic adecvat, cu legaturi relationale multiple. Se poate vorbi astfel de un sistem strategic ce sta la baza managementului si marchetingului strategic.

Pentru alcatuirea portofoliului unei firme conform modelului BCC s-ar putea lua in considerare doua criterii de apreciere:

atractivitatea pietei masurata printr-un indice de crestere a pietei

avantajul relativ, care poate arata in ce raport se afla firma fata de concurentii sai

Pachetele de produse si servicii situate in cadranul I (dileme) pot trece printr-o strategie afensiva in cadranul II (stele), situatia in care firma incearca sa mentina cit mai multe pozitia cucerita si sa intirzie trecerea la cadranul III ( vaci de lapte) care necesita o rationalizare stricta a pachetelor de produse si de servicii oferite si astfel impiedicarea pe cit posibil a trecerii la cadranul IV (pietrele de moara) care duce la parasirea efectiva a pietei.

Se observa in exprimarea sintetica a modelului rolul esential pe care il are analiza diagnostic atit la nivelul firmei (F) cit si la nivelul zonal (Z), si strinsa ei coexistenta cu sistemul economic global (S) din care face parte integranta.

Accentul cade pe premisele strategiei, care odata stabilite obiectivele pe care le urmareste si resursele implicate, face trecerea la studiul atent al tuturor factorilor din mediul ambiant al firmei. In consecinta, pregatirea implementarii strategiei este mult mai profunda si mai analitica decit adoptarea si implementarea sa efectiva.

Aceasta trecere de la analiza la sinteza, de la simplu la complex, explica esenta stiinteimanagementului, de a coordona o multitudine de elemente naturale si antropice in scopul elaborarii strategiei optime pentru dezvoltarea de perspectiva a firmei.

Strategia poate fi definita ca arta a eficacitatii, ea desemnind ansamblul obiectivelor majore ale firmei pe termen lung, principalele modalitati de realizare, impreuna cu resursele alocate.

Eu consider ca in domeniul economic strategia imbraca o conceptie de alocare si folosire a resurselor materiale, umane, financiare, informationale sau de alta natura in scopul schimbarii echilibrului concurential si cistigarii confruntarii cu patenerii din cadrul pietei.

Comportamentul unui agent economic care desfasoara activitatea economica trebuie ghidat de un ansamblu de criterii in alegerea deciziilor strategice:

– criterii ce permit evaluarea performantelor actuale si viitoare ale firmei, fie ele calitative sau cantitative

– criterii care pot conduce la reglementarea raporturilor firmei cu mediul sau: tehnicile de prestarea serviciilor care trebuie bine pese la punct, unde si cui se vor vinde aceste servicii si cum este asigurat avantajul asupra concurentilor.Acest ansamblu de sriterii poate forma cuplul produse si servicii – piata sau ceea ce se poate numi ,, strategie comerciala,,

– criterii care genereaza raporturile interne si procedurile din interiorul firmei, ce pot fi grupate intr-o strategie administrativa

– criteriile pe care le urmeaza firma pe piata conjunctuala a activitatilor, reunite sub denumirea generica de orientari operationale

criterii ce duc la o segmentare fina si creativa in identificarea grupelor de produse si servicii – clienti, care pot genera un avantaj economic durail in raport cu concurentii. Efectuarea unei asemenea segmentari permite firmei sa se diferentieze deoarece piata nu este omogena, deci clientii difera prin nevoile si structura costurilor necesare pentru a raspunde acestor nevoi, iar concurentii firmei nu sunt identici, serviciile oferite de ei si traditiile specifice antrenind structuri de costuri diferite.

Incercind o adoptare a modelelor de analiza strategica bazate pe crearea unui cadru conceptual si intstrumentar propriu rationalizarii optiunilor strategice: Matricea Boston Conulting Group (BCG) si Matricea Arthur D.Little (ADL), se poate spune ca la nivelul activitatilor economice, apare acea nevoie de comparare dupa metode omogene, elaborindu-se portofoliu acestor activitati.

Serviciile si produsele trebuie sa raspunda in perspectiva atit mentinerii sau extinderii partii de piata, utilizindu-se ca factor cheie de succes costul (BCG) cit si cerintele de calitate, imagine, tehnologie, service (ADL). Acestora li se adauga cerintele modelului McKinsey referitoare la activitatile legate, orientate spre selectia oportunitatilor in a nu face ceea ce fac concurentii ci a utiliza avantajele concurentiale pentru diferentiere.

Desi bine sintetizate si generalizate, aceste modele au la baza studiul unor activitati productive, interferentele lor cu sfera serviciilor fiind destul de slabe, axate in principiu pe acele produse care sunt oferite in cadrul serviciului sau odata cu serviciul propriu-zis.

1.7. DIAGNOSTICUL STRATEGIC IN MARKETING

Atunci cind se pune problema fundamentarii unei strategii, pe primul plan se situeaza analiza diagnostic efectuata pe cele doua coordonate ale sale:

– diagnosticul extern, care in urma analizei cadrului economic, social demografic, juridic, cultural, politic, tehnologic, ecologic, a cimpului de actiune pe care firma vrea sa acopere pozitii, stabileste exact locul si rolul detinut, la un moment dat de firma respectiva. De aici incolo urmeaza sa se stabileasca, in deplin acord cu evolutia anterioara, in ce mod va evolua firma in plan extern.

– diagnosticul intern, care ia in considerare instrumentele analizei financiare-contabile, potentialului tehnic al firmei impreuna cu psihologia personalului acesteia, punind in evidenta punctele slabe si punctele forte ale acesteia si modul in care se va tine cont de ele in perioada urmatoare.

Definind strategia, devine utila, in procesul de formulare si de aplicare a conceptelor ce o definesc, separarea ei stricta de managementul strategic si politic, tocmai pentru a nu le confunda ci a le cunoaste exact continutul.

Instrument de baza pentru relansarea activitatilor economice si strategia are trasaturi caracteristice:

ea poate duce la realizarea unor obiective, dar vizind o perioada destul de indelungata implica si un grad ridicat de risc sau incertitudine

– strategia se refera la firma producatoare sau prestatoare de servicii in ansamblul sau si la elementele componente, luind in considerare porblemele generale ale firmei si ale mediului turistic in care ea exista si functioneaza

– strategia este concentrata pe determinante majore ale firmei, care provoaca mutatii comerciale, financiare, tehnologice, manageriale, atit pentru supravietuirea firmei cit si pentru dezvoltarea sa in continuare, pentru obtinerea unui avantaj competitiv.

– strategia are intotdeauna in centrul atentiei un scop sinergetic, realizat prin actul de cumparare a serviciului oferit dar si printr-un proces permanent de invatare organizationala, de dobindire de noi cunostinte de catre salariati si de transformarea acestor in aptitudini

– strategia se azeaza pe echifinalitate, pe imbinarea unor resurse si actiuni diferite in vederea atingerii unui anumit obiectiv, fara a se absolutiza o singura combinatie nici in stadiul de elaborae a strategiei si nici in acela de implementare a ei; deci strategia presupune coerenta mai mare sau mai mica dintre factorii interni sau externi firmei, privita in sensul unui avantaj si de-o parte si de alta.

strategia se operationalizeaza in practica prin deciziile strategice si are un caracter, de regula formatizat, imbracind o forma descriptiva(plan, program, prognoza pe termen lung).

Managementul strategic se defineste ca un set complet si complex de decizii si actiuni pentru implementarea planurilor sau a proiectelor in activitatea firmei, deci el reprezinta managementul firmei bazat pe strategie; in consecinta strategia conctituie fundamentul managementului strategic, ii contureaza acestuia prioritatile, devenind factor de baza in elaborarea programelor de merketing si in procesul derularii acestora.

In acelasi context, strategiile devin baza pentru definirea si implementarea politicilor, de care se deosebesc prin orizontul de timp mai redus al acestora si aportul de detaliu mai ridicat. Acestea din urma se actualizeaza permanent, pentru a putea ramine mobilizatoare, realiste, in concordanta cu schimbarile care intervin si se detaliaza in planuri si programe concrete dupa o anumita schema logica.

Deci, managementul strategic este acel management bazat pe alicarea strategiilor si a politicilor fundamentate pe acestea, in actiunile firmei de a-si atinge scopurile stabilite.

Diagonsticul se regaseste in stabilirea strategiilor care indica modul de realizare a obiectivelor fixate, strategii ce nu apar in cadrul sistemului economic, datorita multiplelor conexiuni dintre elementele sale, in forma pura. Ele se numesc elemente adiacente ale unui set complex de strategii, axate pe scheletul unui tip fundamental din strtegiile cunoscute: specializarea, diversificarea, informatizarea, retehnologizarea manageriala, joint-venture, trining, de reducere a cheltuielilor, de piata etc.

1.7.1. Strategia de specializare

Urmarind o specializare a produselor si serviciilor practicate, firmele au in vedere specializarea pentru un anumit tip de serviciu sau pentru o anumita piata; el vor sa valorifice experienta acumulata in domeniu, experiente care le poate conduce la detinerea unei pozitii favorabile in raport cu concurenta. Aceste firme vor dezvolta o imagine unica in cadrul pietei pe care actioneaza, incercind sa-si apropie clientii printr-o perfecta cunoastere a nevoilor acestora.

Firma poate sa-si adapteze serviciile in functie de preferintele clientilor, facindu-le mai atractive printr-o crestere a calitatii acestora. Ea poate incita consumatorii sa utilizeze mai frecvent serviciile oferite printr-o reclama adecvata, printr-o promovare bazata in mod special pe contactul direct cu clientii.

Specializarea se inscrie, pentru firmele care o vizeaza, in cadrul exclusiv al unui domeniu de activitate pe care firma isi concentreaza toate eforturile, asigurindu-si un avantaj concurential decisiv.Ea urmeaza logica unei strategii de volum, mizind pe efectul experientei pentru a-si ameliora pozitia concurentiala, putind urma doua cai in directia specializarii:

– expansiune sau restrictie in cadrul pietei, in functie de tipul de clientpe care firma vrea sa-l atraga de partea ei: cu venituri foarte mari, care-si poate permite achizitionarea oricarui produs sau serviciu, oricit de scump ar fi el, cu venituri medii, pentru care pachetul de servicii este mai complex, dar mai slab calitativ si clientul cu venituri mici, care prefera produse si servicii cit mai ieftine.

– crearea sau solutionarea cuplurilor produs si serviciu – piata, formind game de produse pentru un anumit tip de clientela, care trebuie sa prezinte o sinergie maxima pentru fiecare tip de serviciu practicat considerat factor de succes.

Se stie ca cererea are un caracter eterogen, iar populatia se constituie in segmente pe baza unui comportament apropiat fata de elemente componente ale produsului. Identificarea si delimitarea acestor segmente prezinta importanta deosebita in cadru strategiei de specializare, pentru adoptarea elementelor din structura ofertei la nevoile exprimate de aceste segmente. Criteriile avute in vedere se refera la natura elementelor de atractivitate, destinatii, virsta (tineret, personal muncitor, persoane de virsta treia), caracterul sezonier (sezon, extrasezon). Din acest punct de vedere, strategia de specializare urmarita de firma va trebui sa fie orientata catre segmentele de piata vizate.

Strategia de specializare orientata catre sectoarele tinta din paita poate fi atribuita setului de strategii de volum, raminind tot in sfera efectului experientei acumulate de o firma si luind in considerare elementele pachetului de servicii care tin cont de elementele constitutive ale produsului oferit de o firma.

Se poate observa, ca daca din punct de vedere teoretic diferentierea elementelor specifice este relativ usor de facut, in mod practic strategiile cunosc interferente continue, ele gasindu-si functionalitatea in cadrul unui sistem zonal deschis, flexibil si adaptiv, cum definim sistemul economic.O strategie de specializare isi gaseste aplicabilitatea eficienta in cadrul firmelor mici, cu un volum al cifrelor de afaceri redus si un numar de personal mic. Dat fiind faptul ca aceste firme sunt majoritare, ele ar trebui sa-si stabileasca prioritatile, bineinteles comunicind unele cu altele pentru asi putea delimita cit mai exact sectorul de piata si clientela proprie.

Se poate concluziona ca in cadrul strategiei de specializare aplicabila firmelor se impune o solutie esentiala: diferentierea, adica acea ,, individualizare a produsului sau serviciului oferit de firma, care are in vedere ceva care sa die resimtit si apreciat ca unic la nivelul intregului sector,,.

1.7.2. Strategia de diversificare

Trecerea de la strategiile de specializare la cele de diversificare se face printr-o incursiune in spatiul delimitat in timp si definit printr-un set de strategii aplicabil atunci cind activitatea de baza nu mai prezinta atractie si firma va trebui sa adopte o strategie de diversificare, ce vizeaza un domeniu nou de activitate. In acest sens M. Porter defineste patru tipuri de strategii posibile: de crenel, cae vizeaza concentrarea eforturilor firmei pe un anumit segment de piata prin actiuni de promovare si interventii in planul tarifelor practicate, pentru a se diferentia de concurenti; de dominare axata pe reducerea influentei concurentilor prin absortie sau printr-o recidiva a produselor lor inovindu-si produsele proprii; de luare a caimacului pietei pentru o anumita subventionare a clientilor fideli ai firmei care se impun a fi insotite si de o micsorare a costurilor; de lichidare, practicata in ultima instanta, exprimata prin stoparea productiei de servicii si alegerea unui alt portofoliu de servicii in functie de cererea pietei.

Se observa ca strategia de diversificare incepe acolo unde strategia de specializare nu-si mai gaseste justificarea si ea presupune intrarea firmei intr-o sfera de activitati noi, diversificindu-si atit produsele cit si pietele pe care se orienteaza; deci firma va cauta o noua clientela. In acelasi timp, firma va trebui sa ia in considerare atractia sectorului in care este prezenta in momentul cind trece la diversificarea si pozitia sa concurentiala exprimata prin factori cheie de succes, reliefati in urma analizei – diagnostic efectuate.

Diversificarea productiei consta in largirea gamei de produse oferite pe piata, ca modalitate principala de valorificare superioara a potentialului material, financiar, informational si uman de care dispune firma. Ea isi gaseste eficienta in cadrul firmelor mari, cu un apreciabil volum de activitate.Este de remarcat faptul ca, pentru firme optiunea strategica de diversificare este necesar sa se combine cu cea de specializare, avind de cele mai multe ori un caracter complementar. Prin aceasta se asigura un plus de flexibilitate si eficacitate in confruntarea cu multiple mutatii incerte specifice unei economii de tranzitie si reasezarii sale pe baze firesti, ale rentabilitatii.

Diversificarea poate fi de mai multe feluri:

– de plasament, care se refera la firmele foarte bine plasate in cadrul domeniului, cu bune perspective de crestere prin utilizarea lichiditatilor excedentare obtinute pentru crearea de noi capacitati, de noi filiale, de extindere in general.

– de desfasurare, alicabila cind activitatea unei firme ajunge la maturitate, avind ca obiect implicarea in acele activitati care, la un moment dat, vor asigura conversia firmei.

– de consolidare, urmareste intarirea activitatilor firmei si adaugarea unor activitati complementare, deci duce la o evolutie, o diversificare a activitatii de baza, o maturizare a acesteia.

– de supravietuire, pentru firmele cu un viitor previzibil destul de sumbru, cre vor trebui sa-si asigure perenitatea intr-un termen de timp destul de scurt cu resurse financiare limitate.

Analizind sistemic strategiile de specializare si diversificare se desprinde caracterul intensiv al acestora si legatura strinsa dintre ele. Se poate afirma ca, datorita multitudinii de firme si eterogenitatii lor ca volum si structura, acolo unde nu-si mai gaseste locul specializarea se trece la diversificarea, care se poate transforma la rindul ei in strategie de specializare pe masura ce firma se perfectioneaza intr-un anumit tip de serviciu economic, pe o anumita piata.La un moment dat, din gama diversificata de servicii oferite pe piata, firma va alege un anumit tip de serviciu, pentru care detine suprematia pe piata, specializindu-se pe acest produs.

Deci, sinergia sintetica ce se regaseste pentru una din cele doua strategii in cadrul sistemului in care actioneaza la un moment dat se aplica si in dinamica acestui sistem, atunci cind are loc schimbul de strategii. O firma isi va gasi intotdeauna locul ei, de sine statator, in acest sistem in continua miscare, strategia alicata de ea regasindu-se in tendinta actuala a sistemului zonal din care face parte, sistem racordat la sistemul national al Romaniei si mai departe, la cel european, cu valente catre sistemul mondial.

Dinamica sistemului strategic, axata pe trecerea de la specializare la diversificare si invers reprezinta o intrare-iesire dintr-un sistem strategic in altul, pastrind legaturile cu sistemul complex al strategiei generale.

1.7.3. Strategia calitatii

Pentru firme nu se pune problema concurentei la nivel local ci la nivel zonal sau global. Conform companiei de studii in domeniul marketingului, CRI (Custom Resourch Incorporated), cu sediul la Mineapolis, pentru aplicarea in practica a unei strategii ca vizeaza calitatea trebuie respectate citeva principii fundamentale.

la baza unei strategii a calitatii sta relatia strinsa dintre firma si client

colectivul firmei trebuie organizat in echipe multifunctionale, orietate catre client

declansarea unor procese, a procedurilor necesare pentru indeplinirea sarcinilor in cadrul firmei si masurarea rezultatelor

apelarea la clienti pentru a sti exact ce anume asteapta ei de la firma respectiva, studierea permanenta a reactiei clientilor

angajarea celui mai pregatit personal si perfectionarea continua a acestuia pe cheltuiala firmei

capacitatea firmei, a personalului acesteia, de a se adapta la orice situatie noua care apare in cadrul firmei fara a astepta indicatii, flexibilitatea de a putea actiona la locul si momentul oportun

o permanenta atitudine deschisa, o dorinta continua de autodepasire a personalului firmei.

In prezent, managerii firmelor considera ca principalul lor obiectiv consta in imbunatatirea calitatii produselor, a serviciilor pe care ei le ofera.

Consumatorii nu vor mai accepta servicii de calitate medie. Pentru o firma ce vrea sa se mentina pe piata si sa obtina profibabilitate, unica solutie ramine adoptarea menagementului calitatii totale: calitatea este cea mai buna polita de asigurare a fidelitatii clientilor, cea mai eficace aparare impotriva concurentei straine si singura cale de dezvoltare si obtinere a cistigurilor.

Exista o relatie strinsa intre calitatea serviciilor oferite de o firma, satisfactia clientului si profitabilitatea firmei.

Avind ca element central clientul, calitatea reprezinta ansamblul trasaturilor si caracteristicilor unui produs sau serviciu, care constau in capacitatea acestuia de a satisface nevoile exprimate sau implicite.

Un prestator de servicii ofera calitate in orice situatie in care serviciul atinge sau depaseste nivelul asteptarilor clientilor, el izbutind sa-i dea firmei al carei angajat este imaginea de calitate, care trebuie sa se regaseasca in toate activitatile firmei, putind fi mereu imbunatatita.

Principalul obiectiv al unei firme nu este atit sa atraga clientii, cit mai este ales sa-i pastreze, sa-I faca sa se reintoarca in aceleasi locuri, apelind la aceleasi servicii, ale aceleiasi firme.

In acest sens managementul calitatii totale este considerat in prezent modalitatea cea mai indicata pentru obtinerea satisfactiei clientului si a profitabilitatii firmei.

Strategia calitatii trebuie sa fie corelata cu reducerea permanenta a costurilor, un model al acestei strategii fiind reprezentat in figura urmatoare:

Se considera ca in cadrul firmei pe primul loc se afla urmatoarele avantaje generale: fiabilitate, securitate, rapiditate, confort.

Calitatea trebuie corelata in mod permanent, cu preturi si tarife corespunzatoare, atractive, suportabile de catre potentialii clienti, interesati de unul sau altul dintre serviciile prestate. In consecinta, preturile si tarifele vor fi in concordanta pe de o parte cu costurile pe care trebuie sa le acopere, iar pe de alta parte cu veniturile populatiei din care vor fi suportate. Corelata cu acestea, strategia imbunatatirii calitatii vine sa intregeasca aspectul modern al notiunii de serviciu, care devanseaza notiunea de produs, o firma moderna oferind de fapt servicii complete, care include produsele.

Pentru a identifica nivelu de calitate al unui serviciu trebuie sa se tina cont de o serie de aspecte:

– datorita faptului ca serviciile se desfasoara in marea lor majoritate in prezenta beneficiarilor, acestia au posibilitatea de a analiza imediat calitatea.

– serviciile sunt chemate sa satisfaca cerintele foarte diferite, ceea ce presupune includerea in cadrul lor a unui set foarte larg de servicii variate de la diferite grade de confort , ambianta, posibilitatea alegerii unor servicii variate de la diferite grade de confort, pe clase de calitate si posibilitati multiple de alegere a variantei.

– existenta mai multor servicii similare existente pe piata ofera clientilor prilejul de a face comparatii, ceea ce face ca tariful practicat sa fie uneori decisiv in alegerea serviciului corelat cu nivelul calitatii in cadrul acestuia.

1.7.4. Strategia de reducere a costurilor

Abordarea unei strategii a costului impune orientarea prioritara a tuturor eforturilor firmei spre un obiectiv primordial: minimizarea costurilor complete. Acestea include costurile cu materiile prime si materiale utilizate, cu combustibilul, costurile de conceptie a unor servicii noi, competitive, costurile marketingului si cele administrative, etc.

In activitatile de prestari de servicii, firmele care au cele mai mici costuri au si cel mai mare volum de servicii prestate. Se poate vorbi de un asa- numit efect al experientei acumulate de catre firme, care pot sa-si reduca sistematic costurile pe traseul unei curbe considerate ideale a activitatii analizate, numai printr-un management performant.

Costurile unui serviciu scad pe masura ce capacitatea de a realiza si presta acele servicii creste iar puterea firmei de a negocia vizavi de partenerii sai, mai ales fata de furnizorii, ii ofera firmei capacitatea de a-si asigura aprovizionarile in conditii mai favorabile decit cele acceptate de catre concurentii mai modesti.

Efectul invatarii pe masura repetarii unei sarcini poate explica ameliorarea productivitatii muncii: un angajat care repeta o anumita operatie in cadrul unui serviciu isi sporeste dexteritatea si rapiditatea sa in procesul muncii, in timp ce, paralel, organizarea muncii in ansamblul sau, la nivelul unitatilor de prestari-servicii se adapteaza tot mai bine sarcinii respective.Timpul sau necesar indeplinirii acelei sarcini scade, reducindu-se astfel costul sau.

CAPITOLUL II

PRODUCTIA, PROCES SI REZULTAT AL COMBINARII FACTORILOR DE PRODUCTIE

2.1 Conceptul de factori de productie

Conceptul de factori de productie, este strans legat de conceptele de avutie nationala si potential economic. Din acest motiv, in abordarea teoretica a factorilor de productie vom porni de la definirea avutiei nationale.

Avutia nationala a unei tari este reprezentata este reprezentata de totalitatea resurselor de productie si de trai de acre dispune tara respectiva la un moment dat si care definesc potentialul si nivelul dezvoltarii economice in acel moment. Ca elemente ale avutiei nationale, toate aceste resurse apar ca stocuri create de-a lungul timpului de mai multe generatii de oameni care s-au succedat pe teritoriul national.

La nivelul agentului economic, avutia nationala ia forma averii, care este formata din stocul de active detinute, adica bunuri saua ctive fizice (bunuri de capital, bunuri de consum de folosinta indelungata, propietati funciare) si active financiare (solduri banesti, actiuni, obligatiuni) care reflecta drepturile agentului economic asupra bunurilor in general. Averea agentului economic reprezinta deci o parte a avutiei nationale aflata in propietatea privata sau publica.

Varietatea conceptiilor teoretico-metodologice au condus la o gama larga de interpretari a sferei de cuprindere a avutiei nationale. In acest sens, sunt evidentiata trei astfel de conceptii:

a) Avutia nationala cuprinde numai totalitatea bunurilor create prin munca omului si care participa la procesul de productie, adica asa numita avutie reproductibila ;

b) Avutia nationala cuprinde avutia reproductibila si resursele naturale ;

c) Avutia nationala cuprinde atat avutia reproductibila si resursele naturale, cat si resursele de munca cu intregul stoc de cunostinte stiintifice si potentialul creativ acumulat de-a lungul istoriei.

Cei mai multi economisti cosidera ca stiinta, tehnologia, nivelul de pregatire, de cultura si de civilizatie joaca un rol important in dezvoltarea si progresul natiunilor.Astfel, in a treia conceptie care reflecta intregul potential, avutia nationala este structuirata pe urmatoarele componente :

– resurse umane (resurse de munca)- privesc acele caracteristici care definesc capaciatatea oamenilor de a muncii si care impreuna cu traditiile si experienta in productie constituie, dupa unii autori, principala forma de acumulare in avutie, cel mai important ’’produs pastrat al muncii’’.

– resurse naturale-utilizate sau utilizabile in activitatea ;

– resurse materiale acumulate prin munca (avutia materiala acumulata) ;

– resursele potentalului creativ al natiunii(avutie spirituala acumulata).

Structurarea avutiei nationale pe componente releva faptul ca aceasta este o consecinta a productiei sociale anterioare si, totodata, un punct de plecare in reluarea acesteia. Deci, avutia nationala constituie atat cel mai important factor al formarii structurilor macroeconomice si microeconomice, al definirii si punerii in actiune a mecanismelor functionale economico-sociale. Avutia nationala reprezinta, prin urmare, atat premisa, cat si rezultat al cresterii economice. Se releva astfel una dintre cele mai puternice conexiuni dinamice din economie : avutie nationala – potential de crestere – dezvoltare economica – amplificarea avutiei nationale – cresterea bunastarii populatiei.

Ansamblul elemtelor de avutie intrate sau care pot fi atrase in circuitul economic definesc potentialul economic al unei tari. Acesta poate fi: potential valorificabil si potential atras in circuitul economic.

Potentialul economic valorificabil cuprinde toate resursele atrase sau care pot fi atrase in productia de bunuri si servicii, deci se refera la ansamblul componentelor avutiei nationale care pot fi folosite in procesele economice la un moment dat pentru producerea de bunuri si servicii.

Potentialul atras in circuitul economic cuprinde numai resursele numai resursele utilizate efectiv in reproductia vietii economice. Acest potential se defineste astfel deoarece, intr-o perioada de timp, apar restrictii tehnice, economice si sociale care fac ca o parte din resursele potentialului valorificabil sa nu se utilizeze efectiv si sa ramana sub forma de stocuri sau rezerve pentru activitatile viitoare.

Diferenta dintre potentialul economic valorificabil si cel atrs in circuitul economic reprezinta resursele neutilizte la un moment dat, aflate in stare latenta. Interesul este de a largi cat mai mult potentialul atras in circuitul economic, prin trecerea in aceasta categorie a unui volum cat mai mare de resurse, in speciala celor reproductibile, din sfera latenta in starea activa de factori utilizati, trecerea insotita de cresterea continua a randamentelor acestora.

Factorii de productie reprezinta potentialul de resurse productive atrase in circuitul economic. Asadar, in masura in care sunt atrase si utilizate in activitatea economica, resursele rproductive – reprezentatein general de totalitatea mijloacelor disponibile si susceptibile de a fi valorificabile in producerea de bunuri materiale si servicii – se constituie ca factori de productie.

In orice perioada stocul de resurse disponibile din economie conditioneaza volumul si calitatea activitatii implicit, rezultatele obtinute. La randul sau, activitatea productiva modifica stocul de resurse existent la inceputul perioadei, atat prin consumarea lor, cat si prin reproducerea si ameliorarea cantitativa si calitativa a resurselor productive, sporinnd deci, potentialul productiv al economiei si avutia tarii in general.

Factorii de productie apar nu numai in calitate de producatori de bunuri si servicii, ci si in calitate de producatoride avutie nationala.

Primul economist care a definit factorii de produtie din acest punct de vedere a fost J. B. Say in lucrarea “Tratat de economie politica” (1802), el aratand ca fiecare factor de productie primeste recompensa in fuctie de serviciile aduse, si anume, munca – salariul, capitalul – profitul, pamantul – renta.

Studii mai recente asupra factorilor de productie subliniaza faptul ca numarul si continutul acestora s-au modificat in timp, tendinta de multiplicare si diversificare a resurselor atrase in circuitul economic fiind o legitate a dezvoltarii societatii. De asemenea, locul si rolul fiecarui factor, modul si proportiile in care se combina in productie, sfera schimbari in timp, in special sub influenta progresului stiintific si tehnic, dar si ca urmare a schimbarilor intervenite in volumul, amploarea si structura tendintelor umane.

La inceputurile dezvoltarii societatii au existat doi factori de productie – munca si pamantul – care pot fi considerati ca factori orginari sau primari ai productiei.

Mai tarziu, a aparut capitalul, ca factor derivat al productiei, a carei afirmare este legata de perioada in care echipamentele de productie au dobandit o importanta tot mai mare pentru activitatea economica.

In epoca moderna, procesul de amplificare si de diferentiere a resurselor atrase si utilizate in activitatea economica a continuat, conducand la aparitia in teoria economica a teoriei neofactorilor care considera ca fiind factori de productie si si progresul tehnico – stiintific, progrsul tahnologic, sistemul informational, organizarea productiei si a muncii, abilitatea intreprinzatorului etc.

Introducerea in categorii noi de factori de productie sau largirea sferei de cuprindere a celor clasici au menirea de a reconsidera pe planul teoriei si practicii structura factorilor de productie de noile realitati, deplasand centrul de greutate al anlizei structurii potentialului de resurse atrase in circuitul economic spre componentele cu o mobilitate crescanda, cu un grad ridicat de adaptabilitate si care asigura sporirea creativitaii stiintifice si tehnologice si pe aceasta baza, cresterea eficientei folosirii factorilor de productie.

Se impune cu necesitate analiza si interpretarea dinamica a factorilor de productie, vizand ameliorarea continua a acestora. O viziune de perspectiva asupra resurselor economice este posibila in masura in care se are in vedere atat evolutia lor cantitativa cat si caliatativa al factorilor de productie fiind hotarator in cresterea randamentului utilizarii lor in activitatea economica.

2.2 Caracterizarea principalilor factori de productie

Pe masura dezvoltarii economice, factorii de productie se diversifica si se multiplica. Se poate observa ca in totdeauna in activitaile economice acesti factori, intr-o masura diferita, intr-o forma sau alta, se regasesc. Ceea ce difera este modul cum se combina factorii in procesul de productie, iar in cadrul combinatiilor, locul si rolul ce revine fiecarui factor de productie. Multiplicarea si diversificarea categoriilor de bunuri de consum si de servicii, iar pe de alta parte, perfectionarea calitativa si structurala a resurselor economice, respectiv chiar a factorilor de productie.

Este evident ca pe masura ce se apeleaza la o cantitate din ce in ce mai mare de factori de productie, creste in mod corespunzator si cantitatea de bunuri rezultata. Acest mod de realizare a cresterii productiei productiei etse extensiv si cu cat ne apropiem de limitele resurselor , devine clara lipsa lui de perspectiva. Iata de ce, in prezent se acorda o atentie deosebita folosirii intensive a factorilor de productie, ceea ce inseamna o maximizare a efectelor utile obtinute din utilizarea factorilor de productie si totodata, o maximizare a consumului lor.

Pamantul si mediul rural – sunt cei mai restrictivi (limitati fizic) dintre toti factorii de productie, ceea ce imprima, in mare masura, caracterul de limta si celorlalti factori de productie. Caracterul pronuntat limitat al acestor factori de productie nu inseamna ca pe masura progresului nu sunt atrase si alte elemente naturale in activitatea economica,sau ca nu se realizeaza extinderea celor folosite. In acest sens sunt semnificative incercarile de extindere a activitatii economice in spatiul cosmic, folosind propietatile acestui spatiupentru obtinerea diferitelor produse, sau tendinta de a atrage bogatiile din adancurile oceanelor in circuitul economic, s.a.

Dezvoltarea accentuata a activitatii economice, pe de o parte si tehnologiile folosit, pe de alta parte, ridica probleme noi in ceea ce priveste factorul de productie – natura. Este vorba de apropierea periculoasa de limitele echilibrului ecologic, ceea ce, in prezent se constituie intr-o criza majora a omenirii in relatiile ei cu natura. Aceasta stare negativa dintre mediul creat de om si mediul natural se manifesta prin accentuarea la maximum a limtelor in ceea ce priveste resaursele de materii prime si de puratatorii de energie primara si prin poluarea mediului natural de reziduri toxice care provin din procesele de productie bazate pe actualele tehnologii.

Un interes aparte pentru stiinte economica il reprezinta preocuparile pentru evaluarea economica a pamantului. Dintr-un dar excusiv al anturii, solul s-a transformat datorita efoprturilor depuse de generatii de producatori, intr-un factor de productie al carui comportament se apropie de cel al capitalului. Teoria economica a numit pamant-capital reflectarea procesului de crestere a valorii economice a fondului funciar ca urmare a investitiilor incorporate solului de-a lungul timpului, prin lucrari ed amenajare, drenare, ameliorare, irigatii, etc.

Resursele minerale sunt impartite in grupe, avndu-se in vedere gradul de cunoastere ( rezerve, masurate, sigure ; rezerve imaginate, presupuse) si posibilitatile de exploatare (resurese exploatabile in mod eficient cu tehnologia actuala ; resurse sub economice sau submarginale care sunt imposibil de exploatat in conditiile nivelului tehnologic actual). Disponibilul de resurse naturale este dinamic datorita consumului permanent de resurse si a sporirii cresterii de materii prime si energie dar si datorita descoperirii de noi rezerve si a evolutiei tehnologiilor.

Resursele de apa se numara printre cele mai importante resurse regenmerebile pentru viata biologica si social- economica. Superioriotatea lor economica consta tocmai in faptul ca ele nu se consuma prin intrebuintare, indeplinind o multitudine de functii de neinlocuit : consumul populatiei, agricultura, silvicultura, piscicultura, industria.

Capitalul – reprezinta unul din factorii pe care se sprijina activitatea economica. Nivelul de dezvoltare al unei tari si puterea sa economica sunt reflectate de dimensiunile capitalului, de volumul aparatului productiv intern, precum si de volumul capiatalului investit sau imprumutat.

Capitalul este acea suma de bani care nu se cheltuieste efectiv ci se avanseaza in diferite procese economice de productie si de schmb, cu scopul de a obtine un excedent peste suma initiala. Capitalul investit in sfera productiei de bunuri materiale si de servicii indeplineste functii de productie si repartitie, imbracand formele de capital productiv ( munca reala) si capital nominal.

Capitalul productiv este ansamblul bunurilor acumulate – eterogene si reproductibile – a caror utilizare face posibile, prin reantoarcerea lor in productie, sporirea randamentului factorilor primari sau cel putin duce la usurarea muncii. El se obtine din acele bunuri productive si economisite (acumulate) care nu sunt supuse controlului final, ci sunt utilizate de intreprinderii pentru a produce noi bunuri economice si a le vinde cu profit.

’’Bunurile – capital sunt bunuri produse care pot fi utilizate ca factori sau ca intrari secundare la sfarsitul productiei noi’’ afirma P. Samuelson. Capitalul productiv se deosebeste de capitalul sub forma de bani ( capital lichid si de ceilalti factori de productie, prin aceea ca se incorporeaza in bunuri instrumentale care sunt folosite pentru producerea altor bunuri si servicii.

Capitalul nominal nu are valoare reala, de sine statatoare, si nu functioaneaza in productie ci constituie un titlu de propietate aspra unor valori reale, dand dreptul de a insusi venit. In sens juridic, capitalul nominal are o baza mai larga decat capitalul real, fiind constituit dintoate elementele pozitive ale patrimoniului intreprinderii (bunuri, bani, creante,etc.). El este un capital productiv in planul formarii bunurilor si veniturilor, dar si un capital lucrativ in planul repartizarii veniturilor. Tot de capital nominal tine si capitalul fictiv ce exista sub forma hartiilor de valoare (actiuni, obligatiuni, titluri financiare) si da posibilitatea detinatorilor sa obtina un profit sub forma de dividend sau dobanda.

Dupa modul specific in care se consuma, isi transmite valoarea si este inlocuit.Capitalul productiv se imparte in : capital fix si capital circulant.

Capitalul fix reprezinta acea parte a capitalului productiv format din bunuri de indelungata folosinta care servesc ca instrument al muncii oameni or in mai multe cicluri de productie, se consuma treptat si se inlocuiesc dupa mai multi ani de utilizare. Cea mai generala structura a capitalului fix este urmatoarea : constructii (cladiri, hale, instalatii industriale, magazine comerciale, ifrastructura materiala din agricultura, etc.) ; – echipamente de productie (utilaje si masini – unelte,agregate si instalatii de lucru, mecanisme si dispozitive de reglare, mijloace de transport, etc.

Avand in vedere caracterul limitat al destinatiilor sale, capitalul fix se caracterizeaza printr-o rigiditate a utilizarii, care este cu atat mai mare cu cat echipamentul tehnic de productie este mai specializat.

Capitalul circulant reprezinta acea parte din acpiatlul productiv care se consuma in intregine in fiecare ciclu de productie si isi transforma dintr-o data si in totalitate asupra produselor create, trebuie sa fie inlocuit cu fiecare circuit economic ; cuprinde : materii prime si amteriale de baza, materiale auxiliare, semifabricate, combustibili, energie, etc.

Capitalul productiv este un capital in functiune alaturi de alte formme ale capiatlului investit in activitatea intreprinderii.Stadiul intai al circuituluicapitalului in functiune il constituie procesul prin care banii – capiatlul lichid (B) se transforma in capital productiv (Kp) prin cumpararea de bunuri – capital necesare productiei. Stadiul al doilea al miscarii circulantea l capitalului il constituie utilizarea si transformarea capitalului productivin combinatie cu ceilalti factori de productie in bunuri destinate vanzarii ca marfuri pe piata (M).

Ultimul stadiu al circuitului capitalului consta in trecerea acestuia din forma marfa in forma baneasca (B’) de la care s-a pornit initial insa cu un spor cantitativ reprezentand valoarea adaugata :

B………..…Kp……………P……………M……….B’ B’>B

[……………][……………………………][…………] B’- B = b

I II III

Unde: P – producti;

b –valoarea neta adaugata la valaorea bunurilor- capital

Corespunzator celor trei satdii ale fluxului circular al capiatlului, acesta imbraca trei forme : bani, bunuri – capital, marfa – fiecare dintre aceste indeplinind anumite functii. Dintre cele trei forme functionale ale capitalului, numai una – bunuri capital – reprezinta capital real, functionand in calitate de factor de prodctie. Banii si marfurile functioneaza aici in calitate de capital productiv si exprima forme derivate ale acesteia.

Fluxul circular al capiatalului nu se intrerupe dupa efectuarea unui circuit complet, ci el este reluat continuu. Reluarea permananta a acestei miscari reprezinta rotatia capitalului, iar timpul necesar pentru parcurgerea unui circuit complet reprezinta durata de rotatie a capitalului sau timpul de rotatie.

Pe masura dezvoltarii economice indeosebi in perioadele de progres tehnic intens, masiv, capitalul fix sporeste considerabil : aceasta sporire este atat efect cat si cauza a progresului tehnic. Se produc nu numai sporuri calitative ci si modificari structurale, imbunatatiri calitative. Aceste modificari multiple pot fi analizate pe baza urmatoarelor procese : formarea bruta a capitalului fix, deprecierea sau uzura capitalului fix, gradul de innoire si cel al scoaterii din functiune a capitalului fix, etc.

Investitiile brute de capital fix (formarea bruta al capitalului fix) cuprind totalitatea cheltuielilor facute de o intreprindere pentru constructii si pentru achizitionarea de noi echipamente de productie, avnd ca sursa atat amortizarea capiatlului fix, cat si acumularea neta de capital. Prin punerea in functiune a noilor capacitati de productie se modifica stocul de capital fix in perioada respectiva :

Kt = Kt-1 + (PKt – SKt)

Unde : Kt – stocul de capital fix ;

PKt – punerile in functiune de capital fix in perioada analizata ;

SKt – scoaterole din functiune de capital fix din aceeasi perioada.

Scoaterea din functiune a capitalului fix este rezultatul deprecierii acestuia ca urmare a uzurii fizice si morale. Prin uzura fizaica a capitalului fix se intelkege pierderea treptata a propietatilor lui tehnice de exploatare ca urmare a folosirii productive si a actiunii factorilor naturali. Uzura fizica capitalului fix duce la pierderea treptata a valorii bunurilor respective. Corespunzator acestei uzuri, se calculeaza amortizarae si se include aceasta in costul de productie. Recuperarea valorii din pretul de vanzare permite constituirea unui fond de amortizarea datorita acruia va fi posibila inlocuirea capitalului fix cand va sosi sfarsitul vietii sale tehnice.

Capitalul fix se depreciaza si ca urmare a uzurii morale. Baza materiala a uzurii morale o constituie progresul tehnic insotit de cresterea productivitatii muncii si a randamentului capitalului fix. Acesta face ca valoarea de schimb a capitalului fix aflat in functiune sa se deprecieze sau ac unele echipamente sa se invecheascxa din punct de vdere tehnic si economic in comparatie cu cele noi de acelasi gen. In conditiile in care performantele tehnice si economice ale unora dintre echipamentele de productie nu mai corespund se impune inlocuirea capitalului fix depreciat din punct de vdere moral, cu echipamente noi, inainte de uzura fizica completa a lor.

Uzura morala mai este numita si uzura involuntara, respectiv acele pierderi involuntare pe care le inregistreaza capitalul fix din motive independente de intreprinzatori. Aceste pierderi involuntare se produc cu destula regularitate pentru a putea fi prevazute si incluse in costul de productie din prin cotele anuale de amortizare. Pentru diminuarea acestei forme de uzura morala se foloseste notiunea de cost suplimentar, adica surplusul uzurii ce se sconteaza a se inregistra peste costul normal de intrebuintare (amortizarea capitalului fix) datorat uzurii normale a acestia in procesul de productie.

Pentru prevenirea efectelor negative ale uzurii morale si a includerii in valoarea productiei fabricate a costurilor suplimentare in activitatea intreprinderilor din tarile dezvoltate economic se practica, din momentul achizitionarii echipamantului de productie niste cote anuale de amortizare mai ridicate, care tin seama atat de efectele uzurii fizice cat si de efectele uzurii morale a capitalului fix. De aceea, in aceste tari sunt practicate durate scurte de amortizare a echipamntului de productie (6 – 8 ani) si un sistem de amortizare in cate descrescande, care permire recuperarea rapida a valorii si inlocuirea acestora in timp util cu echipamante noi.

Abilitatea interprinzatorului – in calitatea ei de resursa speciala umana de neofactori de productie, exprima capaciatatea unui individ sau grup de indivizi de a combina eficient factorii de productie disponibil la nivwel de intreprindere, de a manifaesta initiativa si de a adapta rapit intreprinderea la conditiile pietei. Unii autori atribuioe acestui factor urmatoarele functii are initiativa in combinarea resurselor (pamant, munca, capital) in producerea bunurilor si serviciilor, este cel care dirijeaza politica in firma; este un novator – cel care incearca introducerea de noi produse, tehnologii si instrumente sau de noi forme de organizare a intreprinderii, este purtatorul riscului – rasplata pentru timpul, efortul si abilitatea pot fi profiturile, dar si pierderile si chiar si faliment.

Managerul este reprezentat de un individ sau o echipa de indivizi calificati in stiinta si arta conducerii afacerilor ; el dirijeaza, administreaza si conduce ateliere, sectii, intreprinderi, uzine intregi sa companii pe care le preia pe baza de contract pentru o perioada determinata (locatii de gestiune).

Raporturile dintre propietar, intreprinzator, manager pot fi sistematizate astfel : propietarul este subiectul economic cu aria cea mai larga de actiune, el putand cumula toate functiile – propietar, intreprinzator, manager ; daca ramane proprietar al bunului, dar cedeaza rolul de investitor si de administrator al acestuia atunci apare si se manifesta ca subiect activ intreprinzatorul, iar daca propietarul sau intreprinzatorul deleaga altei persoane functia de conducere, administrare si gestiune, atunci managerul devine figura centrala a economiei de piata.

2.3 Progresul factorilor de productie. Resursele informationale

Factorii de productie realizeaza un progres calitativ permanent, care are repercursiuni pozitive asupra procesului de utilizare a resurselor, in cadrul activitatiilolor economice.Progresul calitativ vizeaza fiecare factyor de productie in parte, precum si procesul combinarii si utilizarii lor in activitatea economica.

Din intrepratunderea evolutiei laturilor cantitative cu cele cantitativerezulta importante modificari in structura factorilor de productie in locul si rolul fiecarui factor, in combinarea si substituirea lorin procesul de productie, a caror finalitate consta in cresterea randamentului acestota, in sporirea eficientei utilizarii lor. La baza progresului calitativ al factorior de productie se afla progresul stiintific.

Progresul tehnic desemneaza totalitatea realizarilor prin cunoasterea umana prin care activitatea economica in ansamblul ei devine eficienta : innoirea, modernizarea si diversificarea produselor, perfectionarea echipamentelor si tetehnologiilor de fabricatie, modificarile in natura si structura resurselor de materii prime si de energie, imbunatatirile in domeniul comercializariibunurilor, al transportului si comunicatiilor, al metodelor de organizare al productiei, al activitatii manageriale, atc.

Progresul tehnic se caracterizeaza atat prin acumulari curente de elemente pozitive, care maresc eficienta uti lizarii resurselor, cat si prin schimbari ample, fundamentale, intemeiate pe noile descoperiri ale stiintei. Datorita amploarei deosebite si a profundelor implicatii economice si sociale, progresul tehnic contemporan este considerat ca fiind o veritabila revolutie in domeniile stiintei si tehnicei. Din acest motiv, progresul tehnic contemporan este cunoscut indeosebi sub denumirea de revolutie tehnico – stiintifica.

Revolutia tehnico – stiintifica reprezinta procesul transformarilor calitative si structurale, extrem de rapide si simultane, in toate domeniile stiintei si tehnicei cu implicatii profunde asupra progresului economico – social.

Trasaturile revolutiei stiintifice si tehnice contemporane sunt numeroase si se afla in continua diversificare. Dintre acestea mentionam :

1) Revolutia tehnica – stiintifica are un caracter multilateral, universal, global, cuprinzand si influentand toate elementele factorilor de productie. Acest caracter este determinat de faptul ca progresele rapide si mutatiile revolutionare nu se limiteaza numai la sfera stiintei si tehnicii, ci afecteaza intreaga structura si stara a sistemelor sociale. Implicatiile sale determina schimbari importante in activitati si in canstiinta oamenilor, influentand toate domeniile vietii.

2) S-au schmbat raporturile intre dezvoltarea stiintifica, dezvoltarea tehnica si dezvoltarea productiei. Stiinta cunoaste un ritm de dezvoltare mai ridicat decat tehnica, iar aceasta din urma devanseaza la randul ei productia.

3) Prin aplicarea rezultatelor cercetrii stiintifice, revolutia tehnico – stiintifica a facut ca stiinta sa devina un important factor de productie, schimbandu-se astfel functia sa sociala.

4) S-a redus perioada care desparte descoperirea stiintifica de aplicare a ei in productie.

5) Progresul realizat intr-un domeniu al stiintei se extinde si in alte domenii.

6) Resursele materiale, energetice, financiare si umane destinate cercetarii sunt uriase.

Caracteul complex al revolutiei tehnico – stiintifice conduce la implicatii multiple ale acesteia asupra procesului de productie :

un salt calitativ in domeniul echipamentelor de productie (trecerea de la mecanizarea complexa si automatizarea rigida la automatizarea simpla si informatica la folosirea robotilor si a microelectronicii) ;

ameliorarea bazei de materii prime si energie, prin atragerea in activitatile economice a resurselor neconventionale ;

modifica locul si rolul factorului u7man in cadrul proceselor de productie ;

modifica radical tehnologiile de productie prin trecere toto mai mult de al tehnologiiloe mecanice la cele chimice, mecanotronice (imbinarea tehnologiilor mecanice cu cele electronice), informatice si electronice, etc. ;

are loc o dinamica nemaintalnita in ameliorarea calitativa a factorilor de productie si la sporirea eficientei economice ale utilizarii acestora ;

aparitia unui nou factor de productie – resursele informationale – si a unui nou domeniu ale activitatii umane – productia, depozitarea, utilizerea si comercializarea informatiei.

Termenul de informatie a fost introdus initial in tehnica pentru a desemna incertitudinea inlaturata prin realizarae unui eveniment dintr-un set de evenimente posibile. Ulterior semnificatia termenului s-a extins al intregulo domeniu al cunoasterii desemnand in general un semnal care circula intre elemente ale realitatii obiective.

Informatia este rezultatul experientei si cunoasterii umane, ea presupune ceva nou, ceva ce inainte nu era cunoscut. Legat de oameni, obiecte, timp,loc sau de enumite relatii cu lumea exterioara, informatia reprezinta o noutate, o stire, sau o comunicare, aspraunor fapte, evenimente, idei, opinii, experiente ce urmeaza a fi transmise, intelese sauacceptate in vederea realizarii unui anumit obiectiv.

Spre deosebire de produsele de productii obisnuite, unde prin vanzarea produselor se diminueaza stocurilor de bunuri create, producerea informatiei are caracter nelimitat in sensul ca pe masura ce se extinde si se dezvolta, cercetarea stiintifica stocul de informatii al producatorului este neperisabil, el creste si se extinde continuu.

Informatia economica reprezinta o cunoastere despre realiattea economica reflecatta si receptionata in cinstiinta umana cu caracter de noutate utila actiunilor de dirijare a sistemului economic. Deci, noutatea si utilitatea sunt trasaturio definitorii ale acesteia, informatia avand un caracter istoric in raport cu caracterul dinamic al fenomenelor si proceselor economice reflectate in conditiile proprii ale societatii umane.

Informatia economica se deosebeste de celelalte bunuri economice prin urmatoarele particularitati :

a) are valoare cognitiva care este cu atat mai amre cu cat prezinta mai bine urmatoarele caracteristici : consistenta – sa fie corespunzatoare, sa ofere cat mai multe cunostinte ; exactitate – sa reflecte si tuatia reala, execta a fenomenului studiat ;oprtunitate – sa existe un decalaj de timp corespunzator intre momentul primirii informatiei si momentul luarii deciziei ; relevanta – sa furnizeze acele cunostinte care lipsesc prin luare a deciziei ; accesibilitate – sa fie clara pentru utilizatori sa nu provoace confuzie ;

b) are caracter de unicat de produs specific al unui proces de productie intelectual, strict specializat ceea ce impune reguli specifice de gestionare, acces si protectie folosindu-se in special sistemul de licente, brevete, patente, marci inregistrate ;

c) are un mod unic de tranzactionare, in sensul ca prin vanzarea informatiei, producatorul (propietarul) ei nu este deposedat de posibilitatea de a o oferi si altor cumparatori sau benficiari ;

d) dupa ce se amortizeaza cheltuielile facute cu obtinerea unei informatii noi ea poate sa devina o resursa potential libera, pentru utilizatori ;

e) se acumuleaza si se imbunatateste in timp dar cunoaste si un proces de depreciere morala ;

Informatiile depozitate pe suporti amteriali constituie baza neofactorului de productie cunoscut sub denumirea de resurse informationale – cuprind totalitatea cunostintelor obtinute din cercetarea naturii si a vioetii economico – sociale precum si a cunostintelor obtinute din practica curenta desfasurata in toate domeniile vietii sociale.

Daca in perioada anterioara informatia juca rolul de intermediar intre factorul uman si ceilalti factori de productie, in prezent ea intervine in mod direct in activitatea economica, astfel incat fara prezenta omului, ea asigura reglarea unor procese tehnice si economice, asigua conducerea de la distanta a echipamentelor, programand si urmarind productia.

In concluzie, informatia a cunoscut un intreg proces de evolutie in privinta importantei ei in cadrul activitatilor economice, astfel incat in prezent se remarca situarea ei alaturi de ceilalti factori de productie.

CAPITOLUL III

PLANIFICAREA SI OPTIMIZAREA DEZVOLTARII PRODUCTIEI UTILIZAND MODELELE ECONOMICO – MATEMATICE

3.1 Productia – proces si rezultat

Economiile sunt, in general, constituite dintr-un numar mare de intreprinderi de o varietate si diversitate inimaginabila. Toate intreprinderile insa, au ceva in comun – realizarea unei productii. Definirea productiei, ca si teoriile legate de aceasta au cunoscut o evolutie spectaculoasa mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial cand dezvoltarea economica contemporana s-a confruntat cu problemele noi legate de internationalizare si integrare, in conditiile unor mutatii structurale determinate de dezvoltarea inegala a tarilor de existenta unor sisteme economice diferite si ascutirea luptei de concurenta.

Problematica dezvoltarii productiei de bunuri materiale si servicii a constituit subiectul unor multiple dezbateri, lucrari si teorii.

Economistii marxisti din fostele tari cu economie supercentralizata defineau productia „ca sfera a reproductiei sociale in cadrul careia oamenii transforma si adapteaza la nevoile lor obiectele din natura creand bunuri necesare existentei si dezvoltarii societatii, intre ei stabilindu-se relatii care imprima productiei o anumita forma sociala”.

Pornind de la aceasta definitie intalnim definitii similare:

„productia este procesul crearii bunurilor materiale; activitatea sociala in care oamenii cu ajutorul mijloacelor de productie, in cadrul unei forme social-determinate exploateaza si modifica elemanteledin natura in vederea satisfacerii necesitatilor de consum”.

„prin notiunea de productie se intelege activitatea sociala prin care oamenii cu ajutorul mijloacelor de productie in cadrul unei forme sociale determinate exploateaza si modifica elemente din natura in vederea satisfacerii necesitatilor de consum, realizand bunuri materiale”

Aceste definitii ale activiatatii productive isi au explicatia in conceptia muncii productive a lui Marx (conceptie care nu a fost acceptata de toti economistii marxisti) potrivit careia a produce inseamna a cristaliza munca socialmente necesara intr-un bun material. De aici excluderea serviciilor care nu sunt incorporate direct intr-un bun material dat.

Teoria muncii productive a influentat si sistemul de masurare a rezultatelor de ansamblu ale economiei nationale, pe baza ei dezvoltandu-se sistemul productiei materiale caracteristic fostelor tari socialiste. Potrivit acestuia munca depusa in sfera productiei materiale, inclusiv in sectorul serviciilor de productie, creeaza bunuri si deci venituri.

Abordarea productiei prin prisma teoriei factorilor de productie a condus la numeroase definiri ale acestuia dintre care mentionam: „in contabilitatea nationale productia este activitatea economica socialmente organizate, care consta in a crea bunuri si servicii care se schimba in mod obisnuiot pe piata, si/sau obtinuta plecand de la factorii de productie care se schimba intre ei insisi pe piata. Productia regrupeaza activitatile care se refera la bunurile si serviciile comercializabile (evaluate la pretul pietei) cu excluderea serviciilor necomerciale ale administratiilor (evaluate la costul factorilor).

O definitie completa este insa: „productiaprivita ca proces, se defineste in termenii cei mai generali ca un ansamblu de operatii sau de activitati urmarind transformarea prin intermediul fortei de munca a bunurilor si serviciilor existente in alte bunuri si servicii”. Ca rezultat al unui proces „concsptul de productie desemneaza totalitatea bunurilor materiale si serviciilor (efectelor utile), rezultate in urma desfasurarii proceselor de productie, si care sunt destinate consumului (productiv sau neproductiv).

Din cele prezentate rezulta ca productia ca sursa principala de bunuri si serviciipe care oamenii le utilizeaza presupune o activitate constienta indreptata spre a satisface o nevoie. Prin urmare, productie necesita un efort continuu din partea oamneilor si poate fi abordata ca o notiune cu dublu sens. Pe de o parte productia poate desemna procesul general prin care, plecand de la combinarea muncii, capitalului si a diferitelor resurse, sunt elaborate bunuri si servicii. Acest proces corespunde activitatii obisnuite de a produce si acopera un ansamblu de operatii realizate de un ansamblu de bunuri si servicii la care activitatea oamenilor ajunge; ea corespunde de aceasta data rezultatului acestei activitati si poate fi masurataprin valoarea acestor bunuri si servicii.

De remarcat este faptul ca in Sistemul Contabilitatii Nationale utilizat in majoritatea tarilor cu economie de piata apare o distinctie intre „productia comerciala” si cea „necomerciala”. Astfel productia este comerciala atunci cand se schimba sau este susceptibila de a fi schimbata pe o piata, la un anumit pret care, cel putin teoretic, tinde sa acopere cel putin costurile de productie si comercializare. Productia necomerciala este in mod exclusiv o productie de servicii. In aceasta categorie se ionclude cea mai mare parte a serviciilor furnizate de administratiile publice si particulare, gratuit sau fara contrapartida directa. Tot in aceasta categorie sunt incluse si serviciile produse de familii ca utilizatori de personal menajeri.

Productiea se realizeaza intr-un cadru organizatoric bine definit, in special in intreprinderi. Intreprinderile constituie celula de baza a activitatii productive, caci ele organizeaza si realizeaza transformarea input-urilor in output-uri, in conformitate cu o anumita functie de productie, prin utilizarea unei tehnici sau tehnologii date. Daca avem in vedere evolutia intreperinderilor ca sisteme de productie vom constata ca in epoca contemporana, urmare a transformarilor din mediul economic si social, asistam la un proces de adaptare al acestora la noile conditii de mediu paralel cu aparitia sistemelor flexibile si adaptabile capabile sa raspunda unor nevoi strict individualizate in conditii de eficienta si timp de raspuns minim. In aceste conditii comportamentul sistemelor de productie va depinde esential de obiectivele, structura si relatiile sale cu mediul, fiind influentate de sistemul stiintific si social in care se dezvolta. Indiferent de tipul de comportament adoptat (anticipativ, activ sau pasiv) in sistemele de productie contemporan, obiectivul esential il constituie minimizarea consumului de factori si resurse cu care se realizeaza un anumit output, precum si de maximizare a diferentelor dintre outputuri si inputuri, concomitent cu maximizarea starii de satisfactie a consumatorilor carew utilizeaza productia obtinuta.

Microanaliza productiei se prijina pe un ansamblu de ipoteze care descriu comportamentul stilizat al producatorului tinand cont de restrictiile tehnologice ale productiei. Aceste restrictii sunt descrise de functia de productie. Pe plan metodologic functia de productie joaca in analiza neoclasica a productiei acelasi rol ca si functia de utilitate in analizza consumului. Ea corespunde in consecinta unei ordini de preferinta. In acst caz ordinea de preferinta este definita pe ansamblul vectorilor de factori de productie si nu pe un ansamblu de vectori de bunuri. Din aceasta cauza ordinea de preferinta nu este esentiala in acest caz. Esntial este procesul si deci, forma functiei de productie.

Producatorul, la fel ca si consumatorul, este considerat ca un optimizator. Totodata modalitatile sale de comportament au fost mult timp limitate din ratiuni diferite. Deoarece, pentru a minimiza costurile sau pentru a-si maximiza profitul producatorul se sprijina pe datele obiective furnizate de functia de productie, s-a presupus ca alegerile sale sunt in totalitate obiective in timp ce acelea ale consumatorulii sunt in totalitate subiective. In ceea ce il priveste pe producator s-a demonstrat ca el tine cont de criterii subiective in aprecierea rezultatelor sale. In consecinta, s-a propus sa se substituie in analiza obiectul de maximizare a profitului cu celk de maximizare a unei functii de utilitate a intreprinzatorului care va avea ca argumente nu numai profitul, dar si prestigiul firmei, volumul vanzarilor e.t.c.

Uni autori, fara apune la indoiala caracterul obiectiva al alegerilor producatorului, au sustinut ca este mai realist sa se considere alte criterii de maximizare decat simpla maximizare a profitului. Astfel, s-a gandit ca prducatorul in general, maximizeaza incasarile saleavand ca restrictie un nivel minim al profitului. Pe de alta parte, s-a considerat ca din contra, producatorul maximizeaza profiturile sale avand ca restrictie un nivel minim al incasarilor. Teoria organizationala a firmei a mers pana acolo incat neaga comportamentul de optimizare insusi pentru a-l inlocui cu acela de cercetare a unui nivel de realizare a obiectivelor diferitelor grupuri constitutive ale organizatiei, nivel suficient pentru a mentine coeziunea acestora si deci pentru a garanta supravietuirea firmei. Modelul obisnuit al analizei microeconomice a productie este totusi fondat pe obiectivul maximizarii profitului. De altfel, s-a demonstrat ca obiectivul maximizarii profitului conditioneaza practic realizarea tuturor celorlalte obiective. Ipoteza obiectivului maximizarii profitului va implica operatii de optimizare diferentiate in particular. Se va tine seama de rolul echipamentului in productie fiind necesara o distinctie intre deciziile pe termen scurt, cand echipamentul poate fi considerat fix, si deciziile pe termen lung care trebuie sa tina seama de posibilitatea modificarii echipamentului.

Operatiile de optimizare, pe de alta parte, trebuie sa tina seama de particularitatile datelor oferite de piata. Astfel, trebuie luat in considerare faptul ca producatorul, spre deosebire de consumator, are posibiliatatea sa exercite o influenta oarecare asupra pretului bunurilor pe care le ofera spre vanzare si chiar asupra pretului factorilor de productie pe care ii achizitioneaza.

3.2 Necesitatea optimizarii si modelarii proceselor economice

Cercetarile efectuate de specialistii in management pentru definirea unei metodologii a activitatilor organelor de conducere au scos in evidenta necesitatea orientarii preocuparilor decidentilor spre viziunea globala si de perspectiva a fenomenelor economice ca linii definitorii ale actiunii practice si intalegerii complexitatii conducerii precum si a limitelor pe care le genereaza. Acest fapt s-a datorat intr-o buna masura barierelor informationale, fapt ce a necesitat modificari radicale ale tehnologiei de conducerecare cuprinde modele de culegere si prelucrare a informatiilor de elaborare a deciziilor si de transmitere a acestora. O prima bariera informationala a aparut in momentul in care capacitatea omului ca individ de a conduce efectiv anumite procese a fost depasita, ceceace a determinat inlocuirea conducatorului unic cu un istem ierarhic de conducere la care participa un numar tot mai mare de decidenti. Dar, la un moment dat, si capacitatea echipelor de conducere de a prelua informatiile a fost depasita conturandu-se cea de a doua bariera informationala. Rezolvarea acestor probleme nu a mai putut fi optinuta prin masuri organizatorice ci a necesitat sporirea eforturilor pentru cresterea productivitataii munciiin sfera conducerii. Alaturi de complexitatea problemelor economice, tehnice, stiintifice si de decizie din lumea contemporana, un factor important esential, care influenteaza in mod deosebit managementul la toate nivelele il constituie incertitudinea.

Incertitudinea este generata atat de caracteristicile mecanismului de productie de retea cat si de imposibilitatea surprinderii riguroase a factorilor si parametrilor care intervin in vederea cunoasterii caracteristicilor procesului. Complexitatea proceselor decizionale, evolutia prea rapida a proceselor pentru ca problemele sa fie analizate sub toate aspectele precum si prezenta unui numar de factori perturbatori cu evolutie aleatoare, pun decidentul in situatia de criza de timp si astfel il obliga sa rezolve probleme sub presiunea adoptarii urgente a deciziei. In asemenea cazuri foarte frecvnte in practica, exista rioscul ca solutiile problemelor sa nu fie cele mai bune.

Totodata, economia de piata ale carei caracteristici determina o multitudine de forme de orgenizare a agentilor economici si impune acestora recurgerea la metode si tehnici moderne de mare randament, pentru fundamentarea strategiilor de dezvoltare sau de mentinere. Incertitudinea si mai ales mobilitatea pietelor determina in mod obiectiv si necesar esistenta unor variante de actiune flexibile si perfect abaptabile unor conditii de mediu dintre cele mai diferite. Apare deci necesitatea ca intr-un timp scurt pe baza semnalelor provenite din interiorul si exteriorul sistemului sa se fundamenteze strategia de dezvoltare a intreprinderii prin care se urmareste cersterea locului si rolului sitemului deschis care este in contextura altor sisteme deschise, mai complexe, caci in economia de piata orice intreprindere si-a format sau isi formeaza si urmareste sa-si consolideze o anumita pozitie in primul rand fata de firmele concurente, iar in al doilea rand in cdrul mai larg al celorlalte sisteme. Mantinerea si intarirea acestei pozitii se face in virtutea a doua obiective urmarite de intreprindere aflata intr-o economie concurentiala de piata: un obiectiv de aparare si altul de afirmare.

Obiectivul de aparare este atins in obtinerea unui venit minim pe care daca intreprinderea nu il realizeaza intreprinzatorul isi pierde capitalul si va ajunge la starea de faliment.

Obiectivul de afirmare consta in realizarea unui venit care sa depasasca cu cat mai mult posibil cheltuielile totale fara prea mari riscuri.

Asadar, problema esentiala a oricarui intreprinzator consta in crearea premiselor pentru configurarea unor asemenea structuri capabile sa confere o dimensiune optima raportului in care se gasesc eforturile de dezvoltare si efectele economice si sociale obtinute. Data fiind complexitatea deosebita a situatiilor in care poate sa se afle intreprinderea, multimea factorilor cu actiune perturbatoare care pot interveni in functionarea acesteia, incertitudinea si existenta mai multor variante de interactiune precum si multitudinea variabilelor de care depinde obtinerea acelei stari speciale a sistemului, care raspunde cel mai bine unui anumit obiectiv strategic prestabilit apare necesara gasirea prin diferite mijloace sau procedee a acesteia.

Asadar, apare necesitatea optimizarii problemelor sau deciziilor, deci gasirea intr-o anumita problema sau situatie de decizie a acelei solutii care din punctul de vedere al obiectivului fixat este cea mai buna dintre toate solutiile posibile. Pentru a fi posibila optimizarea intr-o anumita problema sau situatie de decizie este necesara existenta mai multor stari posibile, deci existenta in sistem a unor variabile disponibile ce pot lua valori intr-un domeniu dat. Numarul acestor variabile numite variabile de decizie definesc intr-o problema de optimizare dimensiunea acesteia.

Sensul optimului in economie este generat de firea practica a omului printr-o dorinta specifica comportamentului si naturii umane de a tinde spre maxima economisire a timpului. Pe acest plan, optimul economic poate fi privit din doua puncte de vedere, in functie de raportul scop-mijloace. Astfel, pe de o parte, omul isi poate fixa un scop cu o natura delimitata cantitativ si in raport cu acesta isi alege dintre mijloacele disponibile pe acelea care ii asigura infaptuirea lui cat mai rapida si mai ieftina.

Pe de alta parte omul isi poate stabili ca obiectiv nu atingerea unui anumit nivel, ci a unui scop mai general pe care isi propune sa il indeplineasca cu mijloacele disponibile si intr-un timp dat. In primul caz se pune problema alegerii mijlocului optim, iar in cel de-al doilea a optimizarii scopului. Importanta acestei delimitari consta in relevarea diferentei in abordarea optimului intre cei doi termeni ai relatiei scop-mijloace, avand in vedere si faptul ca, teoretic, se poate sau nu sa se tina cont de limitarea resurselor.

Esenta duala a optimului la nivelul actiunii umane insa oricare ar fi situatia reala, o alegere intre mai multe solutii sau cai de urmat si anume, alegerea aceleia care este considerata cea mai buna. Aceasta presupune existenta dreptului fundamental la optiune si un caracter strict individual ala acesteia. Ca atare, pornind de la dimensiunea pragmatica a actiunii individuale, optimul economic este realizat numai in conditiile in care omul, ca singur decident alege in mod liber si independent calea care, din punctul propriu de vedere, ii asigura realizarea in cel mai inalt grad a aspiratiilor sale.

Optimul realizabil in acest mod se regaseste nu numai acolo unde obiectul activitatii este realizat ci si in cadrul activitatilor organizate in colectiv.

Din cele prezentate reiese ca necesitatea modelarii si optimizarii proceselor economice decurge din:

complexitatea activitatii economice;

conditiile concrete de desfarsurare a activitatilor economice;

incertitudinea situatiilor conjuncturale;

flexibilitatea dimensionala a configuratiei si functionalitatii intreprinderilor;

modificarile ce au loc in sistemele de management ale intreprinderilor;

firea practica a omului; legea economiei de timp.

Referitor la modificarile ce au loc in sistemele de management, O.Gelinier arata ca acestea vorcuprinde alaturi de componentele clasice si componente noi:

receptiviatete la modificarile produse in mediu;

reguli si proceduri de informare, responsabilizare si concertare;

procese de creativitate, inovare, dezvoltare;

apreciere globala, financiara, strategica si social-umana.

Datorita progreselor inregistrate in perfectionarea metodelor economico-matematice cu caracter aplicativ care a generat aprofundarea cercetarilor operationale in economie, indeosebi la nivelul intreprinderilor si agentilor economici s-a ajuns la elaborarea unor modele si strategii de dezvoltare de mare precizie si utilitate.

3.3 Modelul economico – matematic – concept, clasificare

Modelarea reprezinta o metoda de operare (teoretica sau practica) asupra unor obiecte, fenomene sau procese cu ajutorul careia se studiaza un sistem auxiliar artificial sau natural si nu in mod direct obiectul (fenomenul, procesul) care ne intereseaza, dar cu care se afla intr-o anumita corespondenta obiectiva. Intr-o anumita etapa a cunoasterii, aces sistem este capabil a-l inlocui. In plus, acasta furnizeaza in timpul cercetarii sale informatii privind obiectele, fenomenele sau procesele modelate.

Relatia dintre model si obiectul modelat poate fi reprezentata schematic, astfel:

Modelarea este o veche indeletnicire umana – desi conceptul a aparut mai recent – intrucat complexitatea fenomenlor si a obiectelor din societate a determinat sa recurga la simplificari care sa le usureze analiza.

In stiintele sociale, modelarea a patruns abia in ultimele secole, desi sunt semnalate preocupari de reprezentare schematizata a unor sisteme complexe cu mult inainte.

In economie, unul dintre cele mai comntate modele este cel al reproductiei capitaliste largite. Mai mult la inceputul secolului trecut se observa o dezvoltare a modelarii matematice sub forma logica-matematica ceea ce a permis, dupa aproximativ o juamtate de secol, lui Pareto sa deschida o noua etapa prin conexiunile realizate intre observarea statistica de masa si modelarea logico-matematica. Mai tarziu, Leontif reuseste sa gaseasca o metoda generala de analiza a sistemelor macro si micro economice iar J. Neumann si O. Morgenstern elaboreaza un model matematic al solutiilor economice. In ultimele decenii, ca urmare al progreselor realizate in domeniul ingineriei cunoasterii, in modelare se constata o deschidere mai pronuntata spre modelele descriptive, euristice.

Asadar se observa ca, de a lungul timpului modelarea a reprezentat, un instrument o metoda de cercetare stiintifica vremii, de analiza imediata a realitatii.

Astazi, utilizarea modelelor matematice ale vremii a devenit o necesitate obiectiva intrucat pe masura ce stiinta si tehnica evolueaza, creste vertiginos complexitatea problemelor si apare stringenta nevoia de a introduce rigurozitatea si abstractizarea in analize, de a clrifica fenomenele lumii reale si a le descoperii esenta.

In acest context modelarea amtematica s-a dovedit a avea numeroase functii dintre care amintim: teoretizare, abordare sistematica sau structurala, formalizare si verificare logica, reglarea comportamentului, intelegere a fenomenelor, a mecanismelor de functionare a legilor.

Conceptul de model este relativ nou in stiintele economice moderne.

In stiinta, prin model se intelege un sistem teoretic sau material cu ajutorul careia pot fi studiate indirect propietatile si evolutia unui sistem mai complex, considerat sistem original, fata de acre modelul reprezinta o anumita analogie.

Modelul este un instrument de cunoastere stiintifica a realitatii obiective, oferind posibilitatea realizarii unor experimente si repetarii acestor experimente pana la cunoasterea esentei fenomenului studiat.

La construirea unui model economic se impune o analiza atenta pentru identificarea caracteristicilor esentiale si reprezentative ale procesului modelat in raport cu o teorie economica explicativa acelui proces. Daca aceasta teorie se finalizeaza print-o formalizare logica si matematica, rezulta un model economico-matematic.

Prin urmare un model:

este o imagine completa a realitaii existente sau acre urmeaza sa fie construita;

trebuie validat prin criteriul practicii in vederea determinarii gradului sau de utilitate si a aplicarii sale (cu exceptia tarilor care simuleaza consecintele defavorabile);

este utilizata in vederea previzionarii comportarii in diferite situatii a procesului pe care il simuleaza.

Structura unui model cuprinde: variabile endogene si exogene, constanta si parametrii, reletii intre variabile si parametrii; principiile de baza ale modelarii matematice ale proceselor economice sunt:

orice model se bazeaza pe o teorie econoomica creata in prealabil pentru a explica procesul modelat, iar parametrii cu care opereaza sunt – de regula – categorii economice sau laturi ale acestora.

modelele fac abstractie de o serie de laturi si particularitati ale procesului reflectat, mentinandu-si, rolul cognitiv. Izomorfismul modelelor nu este o conditie absolut obligatorie pentru ac un obiect sa fie modelul unui alt obiect.

modelul exprima similitudinea nu numai a unui proces economic izolat ci a unei intregi clase se asemenea procese, astfel incat orice model este o generalizare o sinteza de un anumit grad. Cu cat aria proceselor prezentate prin model este mai mare cu atat gradul de generalizare si de sinteza al acestuia este mai important.

in modelnu se poate construi fara a se apela la un sistem de simboluri care reprezenta categorii economice si care nu se suprapun peste alfabetul curent sau cifrele utilizate in calcul.

Datorita marii diversitai de modele economico-matematice ce se utilizeaza in practica a aparut necesitatea clasificarii acestora in functie de anumite criterii specifice astfel:

dupa tehnica de elaborare intalnim:

modele bazate pe functii de productie, in acre rezultatele acivitatii de productie sunt conditionate cantitativ de o serie de factori, iar relatia dintre aceste variabile se exprima sub forma unei ecuatii care cuprinde lagatura cuzala si coreletiile multiple intre variabila dependenta si variabilele independente;

modelele de optimizare, bazate pe minimizarea (maximizarea0 unei functii-obiectiv in conditiile unei restrictii date;

modele de simulare, construite dintr-o serie de ecuatii inlantuite ce permit combinarea diverselor variabile intr-o anumita ascensiune, pe baza informatiilor de intrare si a unor parametrii optionali ( de decizie) precum si de interdepententa functionala dintre toate aceste elemente in cadrul mecanismului economic;

modelele de tipul input – output.

Dupa gradul de agregare, intalnim:

modele agregate (cu un numar redus de variabile) care reprezinta intr-o forma concentrata sistemele economice analizate;

modele dezagregate, in care domeniile analizate sunt structurate pe componente.

Dupa modul in care este surprins factorul timp intalnim:

modele statice care reprezinta fenomenele si procesele economice la un moment dat;

modele dinamice care ilustreaza evolutia in timp a proceselor economice.

Dupa modul de tratare a realitatii:

modele descriptive care au drept obiect exclusiv reproducerea unor propietati ale sistemului modelat;

modele nomative catre sunt utilizate pentru aplicarea unor regului eficiente.

Cerintele impuse unui model economico-matematic sunt:

sa fie reprezentativ;

sa aiba valoare cognitaiva si aplicativa;

sa poata fi adaptat cu usurinta la schimbarile ambiantei sau evolutiei procesului;

sa fie flexibil la combinarea cu alte criterii decat cele economice, politice, sociale;

sa fie valid;

sa asigure respectare la scara a dimensiunilor marimilor variabile si constante;

sa fie rezolvabil cu tehnica de calcul existent.

Pornind de la principiile de baza si urmarind indeplinirea ceri telor, etapele ce se impun a fi parcurse pentru construirea modelelor economico-matematice sunt:

Stabilirea obiectivelor modelelor-daca modelul are un caracter didactic, se va urmari ca dimensiunea lui sa fie redusa sa fie izomorf cu realitatea numai pentru anumite laturi ale acesteia, sa fie reprezentativ pentru clasa procese modelate; daca destinatia modelului este aceea de a asista decidentului in laborarea unor decizii structura lui va fi mai detaliata izomorfismul cu realiatatea va fi mai pronuntat si in consecinta, acuratetea cu care va descrie procesul va fi mai mare.

Analiza problemei (procesului) de rezolvat ( modelat) – are loc identificarea problemei delimitarea spatiala, temporala si functionala a problemei de ambianta, alegerea variabilelor relevante pentru problema, a marimilor de intrare, stare si iesire; are loc formularea corecta a problemei.

Sinteza procesului modelat-se alege prin analogie un model calitativ al procesului analizat, dupa care se construieste unul specific stabilindu-se legaturile functionale intre marimile evidentiate in etapa anterioara; se va rezolva modelul cantitativ al procesului cu ajutorul unor algoritmi obtinandu-se solutia de principiu.

Verificarea modelului este testat pe un set de date de intrare pentru care rezultatele sunt cunoscute; se verifica logica structurala a modelului elaborat; Testarea se va face experimental cu ajutorul tehnicilor de simulare.

Validarea modelului – se testeaza pe mai multe variante corespunzatoare situatiei reale posibile; se va obtine structura definitiva a modelului.

Implementarea modelului – modelul va fi utilizat in conformitate cu destinatia prevazuta in prima etapa ( analiza, decizie, cunoastere, invatare, previziune).

Este de dorit ca modelul matematic sa ofere sub forma explicita variabilele alese in functie de cele alese ca independente. In practica modelul matematic se prezinta ca un sistem de ecuatii algebrice si diferentiale si poate fi analitic sau empiric.

3.4 Concepte si tipuri de modele ale functiilor de productie

Productia se realizeaza intr-un cadru organizatoric intr-un cadru organizatoric bine definit, in special in intreprinderi. Acestea constituie celula de baza a activitatii productive, pentru ca ele organizeaza si realizeaza transformarea input-urilor in output-uri in conformitate cu o anumita functie de productie prin utilizarea unei tehnici sau tehnologii date.

Microanaliza productiei se sprijina pe un ansamblu de ipoteze care descriu comportamentul stilizat al producatorului tinand cont de restrictiile tehnologice ale productiei. Aceste restrictii sunt descrise de functiile de productie.

Pe plan metodologic, functia de productie joaca, in analiza neoclasica a productiei, acelasi rol ca si functia de utilitate in analiza consumului. Ea corespunde in consecinta unei ordini de preferinta. In acest caz, ordinea de preferinta este definita pe ansamblul vectorilor de factori de productie si nu pe un ansamblu de vectori de bunuri. Din aceasta cauza, ordinea de preferinta nu este esentiala in acest caz. Esential este procesul si deci, forma functiei de productie.

In analiza microeconomica, pentru evidentiera modului de combinare a factorilor de productie se utilizeaza notiunea de functie de productie. Referitor la aceasta notiune, constatam ca, in general, autorii sunt de acord ca aceasta descri reletia dintre intrari si productia ce se sconteaza a se obtine. Cu toate acestea, definitiile date functiilor de productie sunt extrem de diverse.

Introduse in literatura de specialitate in1894 de catre economistul P.Wicksteed si aplicate pentru prima data in 1928 de catre P. Douglas si C.W. Cobb, functiile de productie au inceput sa se diversifice foarte mult dupa 1961 pe baza diferitelor proprietati ale indicatorilor care le caracterizeaza sau a unor consideratii statistice.

O functie de productie in care se identifica, de regula, doi factori – forta de munca (L) si fondurile fixe (K) 0 se caracterizeaza prin urmatorii indicatori :

elasticitatea productiei in raport cu forta de munca (E1), care este raportul dintre productivitatea diferentiala si cea medie a muncii, caracterizand crestera procentuala a rezultatului la cresterea cu un procent a fortei de munca ;

elasticitatea substituirii factorilor de productie [σ(K/L)] care, determinat ca raport intre rata diferentiala si cea medie de substituire a factorilor, arata cu cate procente se modifica rata de substituire atunci cand inzestrarea tehnica a muncii se modifica doar cu un procent ;

– elasticitatea productiei in raport cu fondurile fixe (EK), definita ca raportul dintre eficienta diferentiala si cea medie a fondurilor fixe, caracterizand cresterea procentuala productiei la cresterea cu un procent a fondurilor fixe ;

norma de substitutie a factorilor [r(K,L)], definita prin raportul dintre vitezele de variatie ale celor doi factori de productie si caracterizand modul in care cei doi factori se pot substitui unul pe celalalt in asa fel incat rezultatul sa ramana acelasi.

Functia de productie este, un model economic – matematic, adica o reprezentare simplificata a realitatii, cu ajutorul careia se studiaza comportarea sistemului real pe care il reprezinta prin analogie. Totodata, este necesar sa precizam faptul ca natura impune intreprinderilor o multime de restrictii, nu doar tehnice ci si ambientale, sociale, etc.,si ca numai unele dintre combinatiile de factori permit a se produce o cantitate determinata de bunuri si servcii, iar din aceasta cauza, intreprinderea trebuie sa se limiteze la planurile de productie tehnic realizabile.

Dupa unii, functia de productie constituie modelul economico – matemetic ce impune in corespondenta combinatiile de factori de productie posibile tehnic si rezultatul util maxim al acestora, in conditiile functionarii normale a unui sistem de productie dat. Astfel, daca notam cu T – relatia de transformare, y – cantitatea dintr-un produs dat si cu x1,x2,….,xn – cantitatile de factori (vectori de factori), vom avea :

(x11, x21,……….……xn1) Ty

(x1n, x2n,……….……xn) Ty

…………………………..

(x1n, x2n,……………..xnn) Ty

si:

x0 Ty’

x0 Ty’’

x0 Ty’’’ etc.,unde x0 este un vector dat de factori.

Prima relatia indica faptul ca exista mai multe combinatii posibile de factoriastfel incat sa se obtina un nivel de rezultate utile, iar a doua relatie arata faptul ca pornind de la o combinatie de fcatori, este posibila obtinerea unor niveluri diferite de productie. Din aceasta formalizare rezulta faptul ca practic,doua cazuri sunt posibile :

Factori de productie sunt substituibili intre ei, adica putem obtine aceeasi cantitate de rezultate utile diminuand cantitatea utilizata dintr-un factor, cu conditia intensificarii utilizarii unuia sau tuturor celorlalti factori;

Factorii de productie sunt complementari, adia aobtinerea unui rezultat util fixat nu este posibila decat printr-o combinatie de factori. Daca avem in vedere pretul relativ al factorilor de productie si luam in considerare modificarea pretului unuia,atunci combinatia de factori va trebui ajustata. In general, daca pretul relativ al unui factor scade, atunci exista tendinta naturala ca acest factor sa fie mai intens utilizat, deci acesta va tinde sa substituie in proportii diferite, evidente, o parte din ceilalti factori. Din aceasta cauza si legat de aceasta au aparut notiunile de functii de productie cu factori complementari. In general, literatura economica mentioneaza faptul ca functia de productie cu factori substituibili este intalnita mai ales in agricultura, in timp ce in industrie echipamentul instalat nu permite decat modificari limitate ale combinatiei de factori.

In fapt, deciziile fundamentale referitoare la combinarea factorilor se iau cu ocazia investitiilor, iar alegerea depinde de previziunile facute asupra productiei, salariilor, duratei de viata si costului de intretinere a echipamentelor, asupra costului de finantare,etc.

Daca avem in vedere spatiul dimensional al factorilor de productie, doua mari clase de functii de productie se pot distinge:

1. Functiile de productie cu dimensiuni fixe sau cu factori complementari ;

Functiile de productie cu dimensiuni variabile sau cu factori substituibili.

O functie de productie este zisa cu dimensiuni fixe daca si numai daca fiecare nivel de productie corespunde din punct de vedere tehnologic unei singure combinatii optime de factori de productie, adica :

(x10, x20,….,xn0) Ty0

Mai mult, daca proportiile factor – produs sunt independente de scara de productie, pentru fiecare factor, functie de productie se caracterizeaza prin coeficienti ficsi de intrari si intrari si este omogena de gradul I.

Daca rapoartele factor – produs nu sunt independente de scara de productie, dar toate rapoartele : x i / xj , i ≠ j cu i,j = 1,2,……..,n sunt constante, functia este fie omogena si gradul sau de omogenitate este o constanta, fie poate sa varieze conform scarii de productie.

Astfel de functii pot fi considerati coeficientii cheltuielilor materiale directe din modelul static intrari – iesiri.

In spatiul bidimensional unor astfel de functii le corespund curbe de izoprodus sau izocuante rectangulare.

Grafic, o functie de productie cu proportii fixe, in spatiul bidimensional – avand in vedere doi factori de productie – se poate reprezenta ca in figura nr.1 :

x2

x21 B B’ y1

x20 A A1 y0

0

x10 x11 x1

fig. 3.1 Functia de productie cu proportii fixe

Se observa ca, spre exemplu, numai combinatia (x10, x20) permite obtinerea productiei y0 in conditii de eficienta. De asemenea, combinatia (x11 ; x20 ) asigura obtinerea productiei y0 dar cu un consum suplimentar din factorul x1, deci productia corespunzatoare punctului A’ (x11,x20) nu este eficienta. Din aceeasi figura rezulta ca o crestere a utilizarii fdiecaruia dintre factori, constituie o conditie necesara dar nu si suficienta pentru cresterea productiei.

O functie de productie este zisa cu proportii variabile atunci cand fiecare nivel de productie poate fi realizat, in conditii optime, cu diferite combinatii de factori. In teoria neoclasica aceasta functie este presupusa continua si monotona, ea putand fi reprezentata, in cazul a doi factori, ca in figura nr.2.

Trebuie remarcat faptul ca functia de productie nu este definita decat in interiorul curbelor OP si OP’. Suprafata delimitata de cele doua curbe poarta denumirea de ’’zona economica ’’, aceasta deoarece deasupra punctelor P productivitatea marginala бy/бx2 devine negativa, iar la dreapta punctelor M productivitatea mariginala бy/бx1 devine,de asemenea, negativa. Observam ca in acest caz nu exista factori limitativi in ’’zon economica’’. Cu toate acestea in regiunea x2OP factorul 1 etse limitativ, in sensul ca o crestere a utilizarii sale constituie o conditie necesara si suficienta de crestere a productiei in timp ce factorul x2 nu mai conteaza. In mod asemanator se produc lucrarile si in regiunea Ox1P’ cand factorul al doilea devine limitativ.

P

P2

x2 P ‘

P1 M2

y2

P0

M1

y1

M0

y0

0 x1

Fig. 3.2 Functia de productie cu proportii variabile

Exista functii de productie cu proportii variabile care sunt continue fara sa fie monotone – cazul functiei utilizate pentru analiza activitatii de productie. Aici, fiecare activitate se caracterizeaza printr-un proces specific si deci, prin coeficienti ficsi de intrari, iar combinatii liniare ale acestor activitati pot fi utilizate pentru realizarea unei productii de un nivel dorit.

Literatura economica si practica previzionarii macroeconomice evidentiaza existenta mai multor tipuri de functii de productie. Cea mai frecvent utilizata este functia de productie de tip Coob – Douglas construita in anul 1929 de cei doi economisti americani, carora le poarta numele ; se foloseste si in prezent datorita simplitatii si caracterului sau rational. Expresia matematica a functiei respectiva este urmatoarea : Y = A ∙ Lα ∙ K β

Unde:

Y – indicatorul ce caracterizeaza volumul activitatii economice; reprezinta variabila ce se previzioneaza;

L – marimea agregata a fortei de munca ;

K – marimea agregata a capiatlului fix ;

α,β – coeficientii de elasticitate ; arata cu cat s modifica indicatorul previzionat la modificarea cu o unitate procentuala a unui factor de productie.

A – parametrii de scara, de dimensiune sau de proportionalitate, care inglobeaza contributia factorilor de productie neidentificati sau neexplicati in modelul functiei.

Prin urmare, o functie de productie in care s eidentifica, de regula doi factori de productie – forta de munca (L) si capitalul fix (K) – se caracterizeaza prin urmatorii indicatori :

elasticitatea productiei in raport cu forta de munca ( EL) care este raportul dintre productivitatea diferentiala si cea medie a muncii, caracterizand cresterea procentuala a rezultatului la o crestere cu o unitate procentuala a fortei de munca ;

elasticitatea productiei in raport cu capitalul fix (EK) care este raportul dintre productivitatea diferentiala si cea medie a capitalului fix, caracterizand cresterea procentuala a rezultatului la o crestere cu o unitate procentuala a capitalului fix ;

norma (rata) de substitutie a factorilor [r(K,L)], care definindu-se prin raportul dintre vitezele de variatie Ac celor doi factori de productie, caracterizeaza modul in care acestia se pot substitui, in asa fel incat rezu;ltatul sa ramana acelasi ;

elasticitatea substituirii factorilor de productie [α(K/L)] care este determinata ca raport intre rata diferentiala si cea medie de substitutie a factorilor, arata cu cate unitati procentuale se modifica rata de substitutie atunci cand se modifica cu o unitate procentuala inzestrarea tehnica a muncii.

Dupa suma coeficientilor de elesticitate, functiile de productie se grupeaza in doua mari categorii :

functii de productie cu coeficienti de elesticitate complementari, cand α + β = 1, caz in care 1- α = β ;

functii de productie cu coeficienti de elasticitate necomplementari cand α + β diferit de 1 si 1 – α diferit de β.

Elasticitatea complementara semnifica faptul ca productia se modfica in acelasi sens si in aceeasi proportie cu modificarea factorilor, ceea ce insea,mna ca eficienta folosirii factorilor de productie este constanta.

In cazul elasticitaii necomplementare deosebim doua situatii:

1. cand α + β > 1, ceea ce inseamna ca aceasta crestere este mai accentuata decat cresterea factorilor, ca urmare a acresterii eficientei folosirii factorilor, fapt caracteristic celor mai dinamice domenii de activitate.

2. cand α + β < 1, ceea ce inseaman ca aceasta crestere a productiei este mai mica decat cresterea factorilor, ca urmare a scaderii eficientei folosirii factorilor de productie.

Ipoteze ca elasticitatea factorilor este complementara (β = 1 – α) rezulta Y =A∙Lα∙K1-α a aparut initial ca fiind logica pentru ca da o garantie ca nici unul dintre factori nu poate fi nul si ca factorii se pot substitui reciproc. Cu timpul s-a acceptat tipul de functie cu coeficienti de elasticitate necomplemntari care corespunde mai bine realitatii economice si evidentiaza evolutia eficientei utilizarii factorilor de productie. Situatia cea mai buna este atunci cand cresterea productiei este insotita s de cresterea gradului de eficienta a folosirii factorilor. In conditiile productiei de tip intensiv se impune ca sporul de productie sa fie obtinut in cea mai mare parte pe seama cresterii eficientei. Sub forma generalizata, o functie de productie de tip Cobb – Douglas se poate scrie :

n

Y = A ٠x1α ٠ x2α2 ٠…..٠xnαn = A ∏ xiαi

I = 1

Unde :

xi = factori de productie ;

αi = coeficientii de elasticitatecorespunzatori factorilor.

Aplicatiile practice ale functiei Cobb Douglas au scos in evidenta unele limite sau insuficiente ale acestora. Formele initiale au un caracter static.

S-a urmarit dinamizarea functiilor de productie prin introducerea progresului tehnic in modelele lor, pentru ca acesta a devenit un factor esential al cresterii economice. Putem deosebi, in aceste conditii, functii de productie fara progres tehnic si functii de productie cu progres tehnic.

Functiile de productie cu progres tehnic pot fi la randul lor cu coeficienti de elastcitate copmlementari si cu coeficienti de elasticitate necomplementari. Numai teoretic se poate vorbi de functii de productie cu progres tehnic si coeficienti de elasticitate complementari pentru ca practic ratiunea introducerii progresului tehnic este tocmai cresterii eficientei economice. Deci, prin introducerea progresului tehnic cresterea productiei trebuie sa depaseasca cresterea volumului factorilor de productie alocat si consumati.

Influenta progresului tehnic asupra cresterii economife este insa mult mai complexa si nu poate fi izol ;ayta de actiuea celor doi factori de productie si de modificarile cantitative si aclitative ale resureslor materiale si energetice.

Dinamizarea functiilor de productie a fost conceputa in mai multe modalitati. De obicei progresul tehnic se considera ca factor autonom si se include in modelele functilor de productie sub forma eyt unde e – este baza logaritmilor naturali ( e = 2,718) y – rata progresului tehnic ; t – este valori conventionale ale variabilei timp.

Formele matemetice ale functiilor de productie cu progres tehnic sunt :

Y = A ∙ Lα ∙k1-α ∙ eyt (3.2.1)

Y = A ∙ Lα ∙ kβ ∙ eyt (3.2.2)

Progresul tehnic actioneaza asupra volumului producte nu numai in mod autonom, ci si prin resursele folosite, fiind incorporat in capitalul fix si in tehnologiile de fabricatie, mai ales in cele nou puse in functiune si in forta de munca ce le deserveste. S-a propus, astfel, o noua forma a functiilor de productie, anume :

Yt = A Ltα ∙λ ∙ Kt1-α (3.2.3)

In care capitalul fi este corectat cu coeficientul λ care arata contributia progresului tehnic incorporat in acesta. Intr- o asemenea abordare, inseamna ca nu avem progres tehnic fara investitii noi. Se considera in acelasi timp ca elementele de capital fix sunt afectate de gradul de vechime, exprimat cu ajutorul unui coeficient v, astfel ca productia creata depinde de capitalul fix dupa vechimea sa si de forta de munca co o deserveste :

3

Yt=ΣA i ∙ L it αi∙K vit 1- αi = A1∙L1 tα1∙Kv1t1-α1+A2∙L2tα2∙Kv2t1-α2+A3∙L3tα3∙Kv3t1-α3

Dificultatea rezolvarilor practice in aceasta idee consta in stabilirea fortei de munca cde desrveste capitalul fix pe cele trei categorii de vechime. Facand diferite ipoteze asupra dependentei indicatorilor EL, EK, r si σ de inzestrare tehnica a muncii, se pot obtine foarte multe tipuri de functii de productie, asa cum urmeaza :

Functia Cobb – Douglas : F(L,K) = A ∙ K1-α ∙ Lα

EL(K/L) = α

Functia Cobb – Douglas 

generalizata: F(L,K) = A ∙ K1-α ∙ Lα ∙ e-β∙K/L

EL9K/l0 = α + β ∙ K/L

Functia Quasi Cobb – Douglas:

γ

F(L,K) = A ∙K1-α ∙ Lα ∙ e-β/ γ (K/L)

EL(K/L) = α+β ∙(K/L)γ

4. Functia Sato – Revankar:

F (L,K) = A · K1-α/β ·(β · Lλ – Kλ )α/βγ

EL(α/β) = α / β- (K/L)γ

5. Functia Allen: F(L,K)

F(L,K) = 2γ K L – α ∙ K2 – β ∙ L2

r (K/L) = (γ-αK/L)/(β- γK/L)

6. Functia Sato:

F(L,K) = 1/A ∙ K2 L2 /K3 + L3

r(K/L) = A∙[(K/L)3-2] / [(K/L)2-K/L]

7. Functia C.E.S.:

F(L,K) = A∙[δ∙K-δ+(1-δ)∙L-P]-1/P

σ(K/L) = 1/1+p

Unde:

K = marimea agregata a capitalului fix;

L = marimea agregata a fortei de munca ;

r (K/L) = norma sau rata de substitutie a factorilor;

σ (K/L) = elasticitatea substituirii factorilor de productie.

Functiile de productie pot fi exprimate si prin trei variabile : capitalul fix, forta de munca si timpul ; in acest caz, se pune in evidenta progresul tehnic ca factor al cresterii economice : Y = [F(L, K,t)]. Intr-o functie de productie progresul tehnic apare sub forma unui factor multiplicati care depinde numai de variabila temporala.

Din punct de vedere al modului de considerare al progresului tehnic in cadrul modeleleor matemetice ale functiilor de productie acesta apare ca progres tehnic incorporat.

In cadrul primei categorii se porneste de la ipoteza ca progresul tehnic actioneaza in mod uniform asupra tuturor componentelor celor doi factori de productie – acestia suunt considerati omogeni, desi se compun din elemente cu caracteristici calitative diferite. O forma des utilizata in cadrul acestei categorii este progresul tehnic neutral in care se considera ca relatia dintre anumiti indicatori care caracterizeaza functia de productie este constanta in timp.

Primele forme ale functiilor de productie nu au luat in considerare progresul tehnic pentru ca la vremea respectiva cresterea economiuca depindea aproape exclusiv de capitalul fix productiv si de forta de munca. Dupa criza economica mondiala din 1929 – 1933, factorul cel mai dinamic al cresterii economice a devenit progresul tehnic.

Functia de productie Cobb – Douglas prezinta si inconvenientul ca nu admitea ca productia sa creasaca mai mult decat cresterea factorilor de productie. Problema substitutiei dintre factori implicata de primele forme ale functiei de productie este pusa in evidenta de consatatrea ca un anumit volum al productiei poate fi obtinut prin diverse combinatii de factori de productie. Evolutia productiei poate fi exprimata cu ajutorul unei curbe pentru care Y = f ( L, K) este constanta. Economisire fortei de munca persupune un consum mai mare de capiutal fix productiv, iar economisirea acestora din urma presupune un consum mai mare de forta de munca. Matematic, acest lucru poate fi formalizat astfel :

pentru L1 > L2, avem K1 > K2 ;

pentru L1 < L2, avem K1 < K2 ;

Functia de productie de tip Cobb Douglas exprima in realitate legatura care sa format in perioada trecuta intre productivitatea muncii si gradul de inzestrare tehnica a fortei de munca, adica : Y/L = A ∙ (K/L)α de unde rezulta W = A ∙ gα.

Aceasta corelatie este un element de baza pentru modelele economice de prognoza, motiv pentru care functiile de productie sunt folosite pe scara larga in cercetarile prospective, desi prezinta unele inconveniente.

Problematica productiei poate fi abordata pe termen lung si pe termen scurt ; termenul lung este orizontul temporal in cadrul caruia firma isi poate ajusta tti factorii de productie, iar termenul scurt este perioada de timp in cadrul careia se modifica doar unele elemente al factorilor de productie, de regula procesul tehnologic si dotarea firmei, ramanand neschimbate. Functia de productie pe termen scurt pentru un anumit produs este expresi relatiei tehnice dintre elementele variabile ale fabricatiei si nivelul productiei, in conditiile unui anumit proces tehnologic si a unei dotari tehnice ale intreprinderii.

Functiade productie poate fi exprimata prin relatia :

X = f (v1,v2,….,vn; Kv, T) (3.2.5)

Unde :

X = nivelul lunar al productiei pentru produsul x ;

v1, v2 ,…………..vn = cantitatea lunara a diferitelor elemente variabile ale productiei ;

Kv = un vector al elemntelor fixe ale capitalului si ale fortei de munca disponibile pe termen scurt ;

T = este procesul tehnologic care prevede norma de consum de elemente variabile pentru fabricarea unei unitati de productie, precum si elementele fixe ale productiei.

Elementele variabile ale productiei pe termen scurt sunt : materiile prime, numarul munciitorilor direct productivi, consumul tehnologic de energie, etc.

Fiecare element se exprima fizic printr-o unitate de masura, Kg., buc., etc.

Elementele fixe ale productiei pe termen scurt sunt eterogene si se refera la un anumit numar de masini sau utilaje cu o anumita performanta tehnica, la o a numita suprafata de productie disponibila, la un anumit numar de manageri, ingineri, tehnicieni, economisti si alte categorii de personal considerat constant. Aceste elemente variaza foarte putin pe termen scurt astfel ca variatia lor poate fi neglijata.

Procesul tehnologic exprima eficienta tehnica (si implicit cea economica) data de consumul de elemete variabile pe unitatea de produs, in conditiile dotarii tehnice si a nivelului de cunostinte existente.

Asadar, functia de productie specifica productia maxima care poate fi obtinuta intr-o anumita perioada, din acntitatea data a elementelor variabile ale functiilor de productie in conditiile unui anumit proces tehnologic si a unei anumite dotari a firmei. Inteoria economica exista si o relatie mai genrala pentru exprimarea functiei de productie care tineseama si de evenmtualele pierderi de productie care se pot inregistra ( P), precxum si de consumul unor elemente ale naturii (L). In aceste conditii, functia de productie poate fi exprimata prin relatia :

X + P = f (v1,v2,………,vn ; Kv, T) (3.2.6)

Functia de productie pe termen lung exprima, de asemenea, reelatia tehnica dintre nivelul productiei si cel al factorilor de productie cu deosebirea ca pe termen lung toti factorii de productie inclusiv procesul tehnoilogic si dotarea firmei sunt variabile. Functia de productie pe termen lung poate fi redata prin relatia generala :

X + P = f (L, T, F, T) (3.2.7)

Unde :

X = nivelul lunar sau anual al productiei intr-un orizont temporal specific termenului lung ;

L = consumul privind factorul de productie pamant ;

K = consumul lunar sau anual de capital ;

F = consumul lunar sau anual de forte de munca ;

T = tehnologia aplicata pe termen lung.

Pe termen lung, prin folosirea unui nou proces tehnologic de fabricare a unui anumit produs sau prin modernizarae tehnologiei existente, prin folosirea unor suprafete de fabricare suplimentare, etc., nivelul productiei, precum si eficienta economica a acesteia sunt mult mai diferite fata de situatia existenta la un moment dat.

Pe termen scurt, intreprinderea poate adopta decizii privind cresterea sau reducerea numarului de muncitori, modificarea regimului de schimburi de lucru si achizitionarea sau vanzarea de materii prime. Fireste, modificarea acestor elemente ale productiei duce la variatii in gradul de obtinere a productiei maxim posibile si in gradul de folosire la maxim a capacitatii de productie, in functie de decizia privind nivelul productiei fabricate.

Decizia firmei privind nivelul productiei influenteaza in mod direct profitul pe care il va inregistra firma, iar nivelul profitului este determinat de nivelul veniturilor si al cheltuielilor ; nivelul costurilor pe termen scurt este influentat sensibil de variatia productivitatii marginale a muncii.

In teoria clasica si neoclasica asupra productiei, nu se face distinctie intre problemtica productiei pe termen scurt si cea pe termen lung. Substituirea unui factor de productie cu alt factor de productie nu se poate face instantaneu ;

Substitutia cere, de regula, schimbarea procesului tehnologic, ceea ce necesita o perioada mai lunga de timp.

Folosirea functiilor de productie Q = f (x1, x2, , xn) impune cunoasterea propietatilor acestora.

In practica, se folosesc in general functii de productie omogene, de gradul h ;

f(λ ּ x1, λ ּ x2,…….., λ ּ xn) = λh ּ f (x1, x2,……,xn) (3.2.8)

f(λ ּ x) = λh ּ f(x) (3.2.9)

Pentru h = 1 functia este omogena de gradul 1 si se numeste functie omotetica. Multiplicand cantitatea din fiecare factor de productie de λ ori, valoarea productiei realizate creste de acelasi numar de ori. Ipoteza omogenitatii functiilor de productie permite aplicarea matematica a diferitelor cazuri de randamente globale. Pentru :

h = 1 randametle globale sunt constante ;

h > 1 randamentele globale sunt crescatoare ;

h < 1 randamentele globale sunt descrescatoare;

Conform gradului de omogenitate , cresteri de valoare egala a productiei vor necesita cantitati descrescatoare, constante sau descrescatoare ale factorilor de productie ; randamentele vor fi respectiv descrescatoare, constante si crescatoare.

2. Functia de productie este derivabila si derivatele ei partiale de ordinul 1 sunt pozitive бf/ бxi > sau = cu zero. Aceasta proprietate poarta numele de productivitate marginala a fiecarui factor de productie si exprima suplimentul de productie care se realizeaza ca urmare a utilizarii unitatii suplimentare din acel factor, cantitatea folosita bdin ceilalti factori de productie ramanand constanta.

3. Derivatele partiale de ordinul al doilea sunt negative : б2f/ бxi2 ≤ 0.

Aceasta propietate explica legea randamentelor factoriale descrescatoare care consta in faptul ca, la un nivel dat, orice crestere a utilizarii unui factor de productie in conditiile in care ceilalti factori se mentin constanti, va conduce la cresteri ale productiei din ce in ce mai lente ; in acest caz productivitatea marginala si cea medie vor avea o alura descrescatoare.

Consideram functia de productie Q = f(K,L), unde Q = productia ; K = capitalul ; L = forta de munca.

Q

0 L

dQ/dL = QL` >0 ; d2Q/Dl2 = Ql„ <0

Q

Q/L

dQ/dL

0 L

De exemplu la valori din ce in ce mai mari ale functiei la un anumit nivel de dotare tehnica cresterea numarului de muncitori va determina cresteri relativ mai mici ale productiei ; productivitatea marginala a factorului considerat variabil, munca, este descrescatoare, ea ramane pozitiva, dQ/dL > 0, si deci productia nu are o valaore maxima. Cresterea productiei la inceput rapida se incetineste progresiv pe masura ce creste factorul variabil, munca.

Se poate admite, de asemenea, si ipoteza ca productia poate avea o evolutie accelerata in raport cu nivelul de utilizare a unui factor de productie, aceasta evolutie fiind adevarata in anumite limite mai ales de timp.

Q

Q

0 L sau K

Ipoteza randamentelor factoriale constante este lipsita de consistenta din punct de vedere economic, intrucat productivitatile marginale nu pot ramane constante npe masura cresterii cantitatii utilizate din factorul variabil, pornind de la un nivel de utilizare. De exemplu, in cazul unei functii de productie cu doi factori, productia suplimentara obtinuta prin folosirea unitatii suplimentare de munca in conditiile in acre factorul fix (utilajul) este exploatat la intreaga lui capaciatte, nu poate ramane constanta, ea fiind in descrestere.

3.Nivelul productiei este zero, dacxa cel pution un factor de productie este zero oricare ar fi acesta.

X1 · xi = 0, rezulta f (x1, x2,………,xn) = 0.

Pe baza acestor propietati ale functiilor de productie se construiesc o serie de indicatori de eficienta la nivel macroeconomic.

Q Q

0 L

3.5 Previzionarea ca stiinta. Forme si instrumete de previzionare

Odata cu aparitia si dezvoltarea stiintei conducerii s-a pus problema unui nou mod de organizare a economiei in care sa functioneze si un mecanism de reglare constienta a proceselor economice, mecanism capabil sa reduca amplitudinea oscilatiilor si sa asigure o stabilitate relativa a sistemului economic. S-a ajuns astfel la ideea orientarii si reglarii constiente a dezvoltarii economico – sociale.

Formele de realizare au fost foarte diferite, potrivit structurilor si optiunilor economice din fiecare tara. Termenul de orientare a capatat acceptiuni diversereprezentand diferite forme ale previziunii dar si o anumita interventie a statului. Statele dezvoltate din punct de vedere economic, in care propietatea sociala are o pondere mai mica au adoptat forme de conducere previzionala, pentru a preintampina anumite evenimente perturbatoare care pot genera crize economice grave, sau pentru a introduce masuri care sa anihileze efectele negative provocate de asemenea crize.

Caracterul previzonal al conducerii activitatii economice, respectiv al conducerii macroeconomice sau microeconomice, este impus de particularitaile evolutiei contemporane care antreneaza schimbari esentiale in conditiile si cerintele de viata ale oamenilor, concomitent cu schimbarile importante in tehnologiile si fortele de productie. Conducerea previzionala asigura si amplifica capacitatea colectiva de organizare si concentrare a eforturilor spre realizarea unui obiectiv bine definit in timp.

Asadar imprimarea unui caracter previzional conducerii activitatii economice, la toate nivelurile organizatorice ale acestora, reprezinta una din cele mai importante tendinte care se manifesta in prezent in plan mondial in domeniul respectiv. Aceasta datorita faptului ca fenomenele si procesele contemporane, deosebit de alerte si complexe, nu pot fi controlate fara devansarea lor conceptuala in scopul luarii unor decizii optime ceea ce inseamna ca fara a le anticipa evolutia viitoare dispar fundamentele stiintifice ale unei actiuni eficiente si competente.

Componenta esentiala, principala, a conducerii vietii sociale, conducerea subsistemului activitatii economice indeplineste o serie de functii dintre care amintim : functia de previziune sau prevedere, functia de organizare, coordonare, motivare si antrenare si cea de evaluare si control. Prin previzionarea actiunilor se exploreaza tendintele principale ale evolutiei si implicatiile acestora se canalizeaza eforturile spre directiile considerate convenabile se adopta masuri pentru restructurarea unor componente ale sistemelor economice.

Aceasta presupune operatiuni de calificare, reglementare sau influentare a diferitelor procese si dinemici pe criterii de rationalitate pe cat posibile de optime.

Functia de previziune a conducerii presupune explorarea in timp pentru elaborarea lucrarilor prospective, proces prin care se prefigureaza sau se predetermina, cu metode si mijloace specifice obiectul, structura, dinamica si eficienta unei actiuni sau a unui sistem de actiuni viitoare. Aceasta inseamna rezolvarea constienta din ce in cxe mai complexe,ridicate de viata economica si sociala.

Viitorul este functie de necesitate dar si de intamplare. Aceasta insemna cape parcursul actiunii se intrepatrund elemente previzibile (cu caracter determinist, conditionate logic) cu elemente imprevizibile, accidentale, care nu sunt determinate de cauzele luate in consideratie. Aceasta face sa se adopte cu anticipatie si masuri impotriva eventualului risc provocat de factori aleatori. Marimea dezastrelor descreste pe masura ce oamenii le cred posibile si pregatesc prevenirea lor sau cel putin minimizarea efectelor lor.

In cadrul activitatii de cercetare stiintifica s-a autonomizat previzionarea microeconomica si macroeconomica, fapt care acondus la crearea stiintei previziunii.

Componentele sistemului teorectic al stiintei previziunii sunt urmatoarele :

materialul faptic supus obsertvatiilor, adiac informatiile semnificative asupra dinamicii fenomenelor si proceselor economico – sociale si rezultatele obtinute in urma studierii lor;

ipotezele formulate cu privire la evolutia de viitor a vietii economico – sociale, precum si gredul de probabilitate scontat, luandu-se in considerare conditiile obiective si functia scop;

concluziile desprinse in urma analizelor retrospective si prospective exprimate prin notiuni, legitati si teorii confiermate de practica ;

metodele folosite ;

Stiinta previziunii are asadar, o finalitate teoretico – practica. Pentru atingerea acestei finalitati, previziunea ca stiinta trebuie sa asigure:

a) investigarea temeinica nu numai a fenomenelor si proceselor economice ci si a celor stiintifice, tehnice, sociale, ecologice in sfera carora urmeaza a se efectua previzionarea;

b) cunoasterea contradictiilor realiatii vietii economice a a cauzelor care le genereaza, a modului lor de desfasurare si miscare, precum si a masurilor necesare pentru eliminarea acestora;

c) cunoasterea legtatilor obiective ale dezvoltarii sociale, in general, ale desfasurari fenomenelor si proceselor economice in special;

d) utilizare unor metode moderne, performante de analiza si cuantificare, capabile sa surprinda esenta fenomenelor si proceselor economice cercetat, sa le evalueze, realist dimensiunile, tendintele evolutiei lor in viitor pentru ca sunt influentae de numerosi factori aflati in relatii de interconditionare.

In centru sistemului de functii ale conducerii economice se afla functia de previziune care este in stransa conexiune cu toate celelalte faze ale ciclului managerial.Aceasta nu inseamna ca functia de previziune le subordoneaza pe celelalte ci ca toate ii creeaza un cap favorabil de manifestare si in acelsi timp se sprijina pe aceasta in realizarea obiectivelo propuse. Astfel, nu se pot concepe coordonarea, organizarea si controlul, fara previziune, dar nici previziunea fara acestea. Organizarea creaza cadru necesar pentru desfasurarea unei activitati sistematice de anticipare sau prefigurare a viitorului.

Previziunea la randul sau, permite perfectionarea cntinua a cadrului oragnizatoric in care se desfasoara activitatile economice.

Coordonarea permite sincronizarea tuturor activitatilor pentru realizarea obiectivelor prestabilite pe calea previziunii, dar pentru aceasta, a ctivitatile respective trebuie sa urmeze traiectorii care sa corespunda scopului urmarit, traiectorii proiectate tot prin intermediu previziunii.

Controlul permite evidentierea abaterilor fata de parametrii prestabiliti prin previziune si adoptarea masurilor corespunzatoare furnizand astfel informatii pentru elaborarea unor studii previzionale cat mai realiste.

Coordonarea, organizarea si controlul se afla in stransa interdependenta nu numai cu previziunea ci si intre ele, asa cum rezulta din schema urmatoare.

Economiile nationale contemporane, in mod deosebit cele dezvoltate, au mecanisme de functionare deosebit de complexa, in care se incareaza organic si previzionarea microeconomica, realizata sub diverse forme si cu ajutorul unei diversitati de instrumente. Toate aceste forme si instrumente servesc, in ultima instanta, la orientarea dezvoltarii economice, la reglarea si autoreglarea mecanismelor de functionare ale unitatii economice respective.

Formele principale ale previzionarii microeconomice sunt: prognozarea, programarea si planificarea. Pentru desemnarea activitatii de studiere a viitorului, se mai folosesc insa si alte notiuni, dintre care cele mai cunoscute sunt urmatoarele:conjenctura, predictia, anticipatia, prognostica si prospective. Cea mai utilizata forma de previziune este prognozarea.

Prognozarea inseamna anticiparea si evaluarea probabilistica a desfasurarii in viitor a unor fenomene si procese din domeniile economice, tehnico – stiintific, tehnologic, social, ecologic, etc., pornind de la evolutia anterioaraa acestora si folosind un ansamblu de metode si tehnici pentru obtinere a unor informatii privind tendintele lor de perspective.

Prognozarae este o evaluare determinata in mod stiintific, cu grad ridicat de probabilitate, a evolutiei posibile, cantitative si calitative, intr-un anumit domeniu si e un interval de timp bine determinat , numit orizont previzional sau orizont al prognozei. Prognozarea urmareste pe de o parte, sa stabileasca starile probabile in evolutia unor fenomene sau procese fata de anumite stari de referinta si probabilitatea de a atinge aceste stari, iar pe de alta parte, sa estimeze evolutia viitoare in concordanta cu anumite obiective ale dezvoltarii istorice si cu tendinte initiale, pornind de la derularea anterioara si luand in consideratie mutatiile ce se prefigureaza intr-o anumita perspectiva.

Prognozarea contine elementele unui comportament de durata, ale unei strategii in care sa se inscrie deciziile pentru conducerea stiintifica a activitatilor. Prognozarea nu isi propune sa prevada viitorul in mod cert, ci sa ofere variante sau alternative pe baza carora sa se poata stabili optiuni concrete in prezent, in perspective unui orizont de timp determinat lucid si relativ dezirabil.

Instrumentele previzionale in care se concretizeaza activitatea de prognozarepoarta numele de prognoze.

Prognozele trebuie sa raspunda urmatoarelor cerinte:

sa furnizeze informatii cu privire la evolutia urmatoare a diferitelor fenomene si procese, pentru elaborarea si adoptarea unor solutii realiste fundamentate pe criterii de eficienta si rentabilitate economica; cu alte cuvinte prognoza trebuie sa descifreze tendintele principale ale dezvoltarii economice pe baza legaturilor cauzale dintre fenomene si procese, in conditii istorice date;

sa contribuie la elaborarea unor alternative sau variante ale dezvoltarii viitoare, evidentiind avantajele si dezavantajele aferente fiecareia, oferind astfel elemente de judecata pentru ierarhizarea alternativelor si alegerea celei optime;

sa serveasca la formularea unor strategii de dezvoltare sau la rezolvarea diferitelor probleme;

sa estimeze implicatiile de perspectiva ale tendintelor implicate;

sa ofere elemente de interventie sau influentare pentru corectarea eventualelor abateri de la traiectoriile anticipate, considerate dezirabile, adica sa diminueze cat mai mult posibil riscurile si incertitudinile inerente oricarei activitati economice.

In conditiile economiei liberalizate, de piata, aceste mecanisme se implementeaza in mecanismul cererii si ofertei ceea ce presupune decoperirea factorilor care vor actiona in viitor asupra acestui mecanism si comensurarea influentei lor probabile.

Prognozele dezvoltarii economico sociale se clasifica dupa diverse criterii: specificul fenomenelor investigate sau domeniul prognozat, sfera de cuprindere, metodele folosite in elaborarea lor si orizontul de timp pentru care se elaboreaza.

Agentii economici sunt permanent ocupati de gasirea celei mai eficiente modalitati de combinare a factorilor de productie avand ca obiectiv maximizarea profitului.

Majoritatea autorilor de specialitate considera ca producatorul in calitate de optimizator, va adopta acel mod de combinare care sa asigure eficienta economica maxima posibila, iar datorita abilitatilor sale va cauta in orice moment sa se adapteze exigentelor si nevoilor pietei, caci numai in acest fel se poate spera la obtinerea maximului de rezultate utile si implicit, la profit.

Combinarea factorilor de productie nu este posibila decat daca acestia sunt divizibili si adaptabili. Proprietatea de divizibilitate a factorilor de productie reflecta posibilitatea acestora de a se imparti in subunitati omogene fara a-si pierde calitatile, in timp ca proprietatea de adaptabilitate reflecta capacitatea de asociere a unei cantitati diferire dintr-un factor cu una sau mai multe entitati distincte dintr-un alt factor.

3.6 Calculul previzional al indicatorilor de eficienta economica

Pentru evaluarea activitatii economice se au in vedere valorille obtinute de diferiti indicatori de eficienta, dintre care, cei mai utilizati sunt: productivitatea muncii si eficienta capitalului fix calculate ca marimi medii si diferentiale, coeficientii de elasticitate, rata de substituire a factorilor de productie si elasticitatea ratei de substituire. Pentru calculul indicatorilor se foloseste o functie de productie cu coeficienti constanti, necomplementari si fara progres tehnic, de forma:

Y = A ∙ Lα ∙ Kβ

a) productivitatea muncii si eficienta capitalului fix calculate ca marimi medii:

_ _

ηL= Y/L = A∙Lα-1∙Kβ

_ _

ηK= Y/K = A∙Lα-1∙Kβ-1

b) marimile diferentiale ale productivitatii muncii si randamentului capitalului fix, arata sporul de productie ce revine pe unitatea de spor a factorilor de productie. Se calculeaza ca derivate partiale ale functiei de productie in raport cu fiecare factor:

_

ηL = ðY/ ðL= α∙A∙L1-α∙Kβ = α∙ηL

_

ηK = ðY/ ðL= β∙A∙Lα∙Kβ-1 = β∙ηK

Marimile marginale ale productivitatii muncii si randamentului capitalului fix, sunt inferioare marimilor medii ale acestora:

_

ηL > ηL

sau _

ηK < ηK

c) valoarea coeficientilor de elasticitate se determina din relatiile de definitie ale acestora, respectiv ca raport intre cresterea relativa a productiei pe unitatea de factori si valoarea medie a productiei pe unitatea de factor:

_

εL= ðY/ðL ∙ L/Y = ηL/ηL = α ∙ A ∙ Lα-1 ∙Kβ / A ∙Lα-1 ∙Kβ= α

_

εK= ðY/ðK ∙ K/Y = ηK/ηK = β ∙ A ∙ Lα-1 ∙Kβ-1 / A ∙Lα ∙Kβ-1 = β

d) rata de substituire dintre factori arata modul cum capitalul fix productiv poate fi inlocuit cu forta de munca, sau invers; respectiv, cu cate unitati trebuie sa creasca capitalul fix pentru a economisi o unitate de forta de munca, in conditiile mentinerii aceluiasi volum de productie, Y = constant ∆Y = 0. o carcateristica a functiilor de productie este aceea ca ele reflecta posibilitatea inlocuirii reciproce, partiale, a factorilor de productie intre ei. Rata sau coeficientul substituire dintre factori se determina dupa relatia:

ðY = ðY/ðL ∙ dL+ðY/ðK ∙ dK = 0 de unde ðY/ðL ∙ dL = – ðY/ðK ∙ dK

S = ðY/ðL ∙ ðY/ðK = – ηL/ηK = – α/η ∙K/L = -α/β ∙ g

e) elasticitatea ratei de substituire pune in evidenta si aspecte privind eficienta investitiilor in capitalul fix productiv, necesar inlocuirii unei unitati de forta de munca. Cand valoarea indicatorului este mica, inseamna ca este necesar un volum mare de investitii in capital fix productiv pentru a economisi o unitatea de forta de munca. In functiile de productie cu coeficienti de elasticitate complementari, elesticitatea ratei de substituire este egala cu 1.

Elsticitatea ratei de substituire se calculeaza astfel:

E = ðK/ðL ∙ L/K = α/β ∙G / G = α/β

f) necesarul de forta de munca si de capital fix productiv – se pot calcula cu ajutorul functiilor de productie atunci cand sunt stabilite valori numerice pentru celelalte elemente care intervin in modelele acestora. Relatiile de calcul sunt urmatoarele:

L = (Y/A∙Kβ)1/α, si respectiv K = (Y/A∙Lα)1/β

g) pe baza coeficientilor de elasticitate a productiei in raport cu forta de munca si cu capitalul fix utilizat se poate determina contributia fiecarui factor la dezvoltarea productiei cu relatiile:

CL = α/(α+β)∙100, si respectiv: CK = β/(α+β)∙100.

CAPITOLUL IV

Planificarea productiei la SC DESICOM SRL

4.1 Prezentarea societatii

Societatea comerciala DESICOM SRL infiintata in 1991 cu capital integral privat autohton a fost inregistrata la Oficiul Registrului Comertului Dolj sub numarul J16R 320/ 1991, cod fiscal R2279697 cu sediul social in Craiova, cartier Rovine 21 – 31, ap.1, are ca obiect principal de activitate conform Cod CAEN 1570 – „fabricatia de produse pentru hrana animalelor”.

In septembrie 1999 prin cumpararea pachetlkui majoritar de actiunii ale societatii Secomi SA Segarcea, pe fluxul tehnologic al vechii fabrici de nutreturi combinate a fost integrata o instalatie moderna cu mica dozare pentru producarea concentratelor proteice – vitamino – minerale in toata gama de concentratii ( 0.25%, 0.5%, 1%, 10%, 25%, 35%) si nutret combinat pentru toate categoriile de pasari si animale crescute in sistem industrial sau in gospodariile populatiei.

Furnizorii de materii prime, fie sunt reprezentanti ale firmelor din strainatate fie societati de productie autohtone: SC Expur Urziceni, Olpo Ulei Podari, producatorii particulari pentru cereale,etc.

Produsele fabricate sunt de foarte buna calitate, conditiile de livrare la nivel occidental, iar clientii cum sunt: avicola Oradea, Comtin Grup Timisoara, Oltchim SA si altii au determinat obtinerea unor rezultate deosebite.

4.2 Utilizarea functiilor de productie pentru planificarea productiei si cresterea eficientei utilizarii factorilor de productie

Pentru a putea actiona in vederea cresterii eficientei utizlizarii factorilor de productie este necesara cunoasterea anticipata a rezultatelor care se vor obtine de catre unitatea economica.

Cunoasterea anticipata, cu aproximatie a rezultatelor care se sconteza ca se vor obtine este foarte importanta pentru conducerea oricarei firme de productie, indiferent de domeniul de activitate. Rezultatele previzionate, teoretice sunt comparate cu obiectivele intreprinderii care sunt cuprinse in programele de perspectiva.

Una din metodele cu ajutorul careia se realizeaza previzionarea productiei, o reprezinta functiile de productie.

Evolutia productiei, capitalului fix si a numarului de salariati in perioada 2001 – 2005 a fost urmatoarea:

Se utilizeaza functia de productie Cobb – Douglas:

Y = A ∙ Lα ∙ Kβ

Pentru detreminarea parametrilor functilor de productie, se aduce functia la forme explicita, prin logaritmare si se obtine:

lg y = lg A + α + β lg K

Aplicand metoda celor mai mici patrate se ajunge la urmatorul sistem.

5 lg A + α Σ lg L + β Σ lg K = Σ lg Y

lg A Σ lg L + Σ ( lg L)2 + β Σ lg K x lg L = Σ lg Y x lg L

lg A Σ lg K + αΣ lg L x lg K + βΣ ( lg K)2 = Σ lg Y x lg K

Prin rezolvarea sistemului se determina A, α, β.

Pentru stabilirea coeficientilor sisitemului se intocmeste urmatorul tabel:

In functie de aceste sume se obtine urmatorul sistem:

5 lgA = 5.76α + 12.11β = 20.02

5.76 lgA + 6.7α + 14.26β = 23.32

12.11 lgA + 14.26α + 30.94β = 49.75

Rezolvand sistemul obtinem: A = 1.49; α = 2.88; β = 0.21.

Din rezolvarea sistemului rezulta solutia ce reda functia de productie ce aproximeaza evolutia productiei fata de capitalul in functiune si fata de numarul de salariati:

Y = 1.49 ∙ L2,88 ∙ K0,21

Rezultatele obtinute conduc la concluzia ca in perioada analizata capitalul fix a contribuit in procent de 6.79 % [0.21/(2.88 = 0.21)] la realizarea productiei, iar munca in proportie de 93.204%.

Avand in vedere faptul ca α + β >1 (2.88 + 0.21 = 3.09) se poate spune ca functia de productie Cobb Douglas luata in discutie are un randament supraunitarsi exprima o dezvoltare de tip intensiv.

Pentru a vedea care este cresterea productiei corespunzxatoare fiecaruia dintre factorii de productie, se calculeaza randamentul diferential al acestora

Inlocuind in aceste realatii datele cunoscute referitoare la productie, capitalul fix,numar de salariati si caoeficientul de elasticitatr, obtinem:

δαL = 306 086.4 lei pentru forta de munca;

δαK = 5 475.6 lei pentru capitalul fix.

Calculele au fost efectuate pentru anul 2005 si arta ca la o crestere a numarului de salariati cu o persoana se asigura o crestere a productiei cu 306 086.4 lei iar pentru o majorare a capitalului fix cu un leu se obtineo majorare a productieicu 5 475.6 lai.

Pentru calculului randamentului mediu al fiecarui factor pentru anul 2005 folosim relatiile:

_

ηL = Y/L;

_

ηK = Y/K.

Efectuand calculele obtinem:

_

ηL = 106 280 lei;

_

ηK = 1901 lei.

Altfel spus, productia anuala obtinuta de un salariat etse de 106280 lei, iar productia pe un leu de capital fix etse de 1901 lei.

Asa cum am aratat, intre anumite, limite, factorii de productiese pot substitui reciproc.

Pentru a calcula necesarul de capital fix care poate asigura inlocuirea unui salariat, se calculeaza rata de substituire a factorilor de productie, conform relatiei:

Rms = -K/L ∙ α/β.

Efectuand calculele rezulta: Rms = – 1 487 969 lei ceea ce inseamna ca pentru a fi substituita o unitate de forta de munca printr-o mai buna dotare cu capital fix este necesara cresterea acestuia cu 1 487 969lei.

Elasticitatea ratei substitutiei va fi erms = – 14.

Considerand ca si in perspectiva se vor mentine aceeasi coeficienti de elasticitate pentru munca si capital fix si ca progresul tehnic se va manifesta numai sib forma incorporata in cei doi factori de productie, dar care asigura cresterea productivitatii muncii cu un ritm mediu anual de 10%, se poate stabili productia ce urmeaza a fi realizata si apoi necesarul de capital fix pentru fabricarea acestei productii.

Pentru anul 5 de calcul productivitatea muncii este:

W5 = Y5/L5 = 106 280 lei.

In functie de ritmul mediu anual de crestere a productiviattii muncii (rw) se calculeaza nivelul care va fi atins peste 5 ani, respectiv in anul 10 vom avea:

W10 = W5(1+rW)5 = 171 165 lei.

Productia ce trebuie realizata in anul al X-lea, de 37 656 30lei si productivitatea muncii, se determina numarul de salariati:

L10 = Y10/W10 = 22 persoane.

Pe baza functiei de productie Y = 1.49 ∙L2.88 ∙ K0.21 si a valorilor calculate, obtinem K10 = 35 862 lei.

Deci cresterea productiei cu 1 640 030 lei presupune cresterea capitalului fix la nivelul urmatorilor 5 ani cu 35 862 lei.

4.3 Caile de crestere a eficientei utilizarii factorilor de productie in conditiile cresterii volumului de productie

In vederea imbunatatirii rezultatelor financiare si a activiattii economice, conducerea societatii a stabilit unele masuri care vizeaza in principal urmatoarele:

urmarirea atenta a tuturor costurilor de productie si a cheltuielilor indirecte in vederea eliminarii cheltuielilor inutile si neeconomice;

contractarea de noi comenzi pentru vanzarea produselor, diversificare gamei de produse conform cererilor pietei externe, in special;

obtinerea la desfacerea a unor preturi cat mai scazute prin reducerea cheltuielilor materiale si a reducerii timpului de aprovizionare, productie si desfacere;

aplicarea unor forme de salarizare cat mai stimulative;

largirea domeniului de activitate prin revenirea la activitatea de crestere a si exploatare a animalelor si pasarilor, inchiderea lantului de productie prin efectuarea de investitii in acest sens.

Indeplinirea acestor masuri nu poate avea ca rezultat decat cresterea productiei si deci, dezvoltarea activitatii economice a societatii.

Concluzii privind planificarea productiei la S.C. DESICOM S.R.L.

Este foarte cert faptul ca in conditiile actuale ale dinamismului economico-social, prezenta cu succes a S.C. DESICOM S.R.L. pe piata este din ce in ce mai dificila. Pietele s-au internationalizat, iar concurenta a devenit din ce in ce mai puternica, astfel incit pentru a supravietui si a se dezvolta societatea treuie sa comunice cu piata , trebuie sa-si informeze posibili utilizatori (clienti) despre existenta ei, despre produsele si/sau serviciile pe care le ofera , despre modelitatile in care acestea pot intra in posesia lor.

In acelasi timp, S.C. DESICOM S.R.L. trebuie sa receptioneze informatii de la acesti potentiali utilizatori cu privire la rezultatele produse de procesul de comunicatie in vederea imbunatatirii permanente a propriei activitati.

Pentru orice organizatie comunicarea si mixul comunicational sunt elemente cheie in activitatea de marcheting. Deciziile la nivel strategic de comunicare se iau in cadrul compatimentului de marcheting la nivel de top management , dupa ce, in prealabil , au fost stabilite misiunea organizatiei, obiectivele generale ale organizatiei, portofoliul de activitati , strategiile globale si alocarea resurselor. S.C. DESICOM S.R.L. foloseste cu predilectie vinzarea personala si promovarea comerciala, iar intermediarii folosesc publicitatea, promovarea vinzarilor, vinzarea personala. S.C. DESICOM S.R.L. nu trebuie sa se limiteze la oferirea bunurilor sau serviciilor de calitate, ci trebuie sa-i informeze pe utilizatori in legatura cu avantajele in constiinta fiecaruia. Pentru aceasta este necesar ca societatea sa utilizeze in mod corespunzator instrumentele de promovarea in masa ale publicitatii, promovarii vinzarilor si relatiilor publice. Relatiile publice implica din partea intreprinderii cultivarea unor contacte directe, realizate consecvent si sistematic, cu diferite categorii de public, cu persoane influente din conducerea unor intreprinderi din tara sau strainatate, cu mass media, cu reprezentanti ai puterii politice, lideri de opinie, etc., in scopul obtinerii sprijinului acestora in efortul de pastrare si dezvoltare a intereselor sale.

O atentie deosebita trebuie sa o acorde S.C. DESICOM S.R.L. concursurilor de vinzari, instrument folosit in promovarea orientata spre forta de vinzare. Responsabili cu promovarea in cadrul intreprinderii ar trebui sa utilizeze acest instrument pentru stimularea fortei de vinzare sau a distribuitorilor astfel incit sa obtina rezultate mai bune in activitatea de desfacere, in cursul unei anumite perioade. Realitatea arata ca majoritatea firmelor sponzorizeaza in fiecare an sau chiar mai des concursuri adresate propriilor reprezentanti de vinzari.

Cu toate ca industria publicitara pe internet este inca in faza de inceput, internetul a devenit principalul mod de a comunica si de a incheia contracte.

Din acest motiv propun folosirea serviciilor online ca forma de promovare prin marketing direct in cadrul intreprinderii S.C. DESICOM S.R.L.. Aceasta forma de promovare ofera avantaje majore atit societatii, cit si utilizatorului.

Astfel, societatea are urmatoarele avantaje: are posibilitatea de adaptare rapida la conditiile pietei, de consolidare a relatiei cu utilizatorii, discutind direct cu acestia, realizeaza costuri mai mici decit in cazul cataloagelor clasice pe suport de hirtie, poate evalua audienta. In cazul utilizatorilor avantajul consta in primirea de informatii utile intr-un timp rapid.

Firmele producatoare de bunuri industriale investesc mai mult in vinzarea personala, apoi in promovarea vinzarilor, publicitate si relatii publice. Desi pe piata bunurilor industriale publicitatea este mai putin importanta decit vizitele de afaceri, ea joaca totusi un rol semnificativ.

Desigur, activitatea publicitara ca si alte activitati, are si efecte pozitive si negative, conduce la obtinerea unor avantaje sau dezavantaje, dar, daca avem in vedere, atit efectele economice favorabile dezvoltarii, cit si faptul ca „ ea ajuta la mentinerea libertatii de exprimare si de alegere „ , publicitatea in limite rationale joaca un rol pozitiv in plan economic si social.

La capitolul investitii, intreprinderea sia-a propus sa achizitioneze un video-proiector in vederea cuplarii la calculator, o tabla electrica pe care s-o foloseasca in prezentarea produselor sale.

BIBLIOGRAFIE

1. Badea F. Gestiunea bugetara a sistemelor de productie,

Dobrin C. Editura Economica, Bucuresti , 2003

2. Barbacioru V. – Eficienta – Rentabilitate, Editura Scrisul Romanesc

Barbacioru C. Craiova, 1976

3. Ciurlau C., Tomita I. – Previziune macroeconomica, Editura Dova, Craiova

4. Didier M. – Economia : Regulile jocului, Editura Humanitas,

Bucuresti, 1994

5. Dobrota N. – Economie Politica, Editura Economica, Bucuresti,

1995

6. Enea I. – Optimizari pentru cresterea productiei, Craiova,

1996

7. Frois G. A. – Economia politica, Editura Humanitas, Bucuresti

1994

8. Gogoneata C. – Economia Politica: Teoria micro si macroeconomica Politici economice, Editura Humanitas, Bucuresti,

1992

9. Gherasim T. – Microeconomie, Vol. I + II, Editura Economica,

Bucuresti, 1993

10. Manolescu A. – Managementul resurselor umane, Editura Didactica

si Pedagogica, Bucuresti, 1995

11. Romanu I. – Eficienta economica a investitiilor si a capitalului fix,

Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1987

12. Russu C. – Progresul Tehnic – eforturi, efecte, eficienta, Editura

Politica, Bucuresti, 1984

13. Zorlentan T. – Microeconomie, A.S.E., Bucuresti, 1994

14. *** – Metode cantitative folosite in gestiunea afacerilor

Curs didactic, Craiova

15. *** – Enciclopedia conducerii intreprinderii, Editura

Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981