Strategii Investitionale In Cadrul Societatilor PE Actiuni DIN Republica Moldova

STRATEGII INVESTIȚIONALE ÎN CADRUL SOCIETĂȚILOR PE ACȚIUNI DIN REPUBLICA MOLDOVA

CUPRINS

LISTA ABREVIERILOR

AGEPI – Agenția de Stat pentru Proprietatea Intelectuală

CV – Curriculum Vitae

Dezv. – faza de dezvoltare

EU – Uniunea Europeană

I. – faza inițială a proiectului

IQ – coefcient de inteligență

M. – marketing

MPO – managementul prin obiective

MRU – Managementul Resurselor Umane

N. – nou

OCDE – Organizația de Colaborare și Dezvoltare Economica

Prod. – produs

P-ța. – piață

SUA –Statele Unite ale Americii

Tehn. – tip de tehnologie

V. – vechi

LISTA FIGURILOR

LISTA TABELELOR

INTRODUCERE

Actualitatea temei. Inovația, privită atât la nivel micro-, cât și macroeconomic, depinde în mod hotărâtor de capacitatea factorilor de decizie de a fundamenta, elabora și aplica o serie de strategii coerente, care să permită obținerea unor avantaje competitive, prin care organizația să se poată impune în fața concurenților și să realizeze o eficiență sporită. Cel mai frecvent regăsim strategia la nivelul întreprinderii, componența de bază a economiei. Aceasta nu înseamnă că este mai puțin importantă prezența ei la nivelul ramurii sau a întregii economii naționale.

Inovația ca factor de competitivitate este o funcție a efortului și perseverenței în introducerea noului în activitate. Astfel, cheia succesului constă în impulsionarea și direcționarea judicioasă ainvestițiilor în vederea dezvoltării și implementării inovațiilor în toate subsistemele de management, tehnologie.

În primul rând , există o acută criză de motivație. După o perioadă foarte lungă în care semnificația adevărată a termenilor “capital”, ,,concurență” și ,,competitivitate” a fost sistematic denaturată, dorința multora de a rămâne pe loc și de a nu accepta dificultățile democratizării, privatizării și restructurării este explicabilă și nu trebuie neglijată.

În al doilea rând, incompetența managerială, comportamentul deviant și starea gravă a infrastructurii productive, anacronică și rigidă, constituie probleme reziduale majore. În comunitățile organizate după criterii egalitariste, este nevoie de mult timp pentru apariția unui climat favorabil inițiativei individuale și responsabilității.

Și, în ultimă instanță, soluționarea acestor probleme, aparent fără soluție, nu este posibilă decât prin promovarea inovației.

Scopul tezei pe care și l-a instituit autorul constă în determinarea rolului strategiilor investiționale în cadrul societăților pe acțiuni din Republica Moldova

Atingerea acestui scop presupune realizarea unui set de obiective:

Studierea și conturarea rolului strategiilor investiționale ca sursă a creșterii economice;

Desemnarea rolului investițiilor în sporirea competitivității;

Aprecierea impactului investițional asupra performanțelor societăților pe acțiuni din Republica Moldova

Mеtоdоlоgiа сеrсеtării. Ре раrсursul сеrсеtării еfесtuаtе, аutоrul а аbоrdаt о mеtоdоlоgiе соmрlеxă, саrе а реrmis studiеrеа strаtеgiilоr dе inоvаrе mаnаgеriаlă а invеstițiilоr străinе. Drерt bаză mеtоdоlоgiсă а invеstigаțiilоr аu sеrvit mеtоdеlе științifiсе dе сеrсеtаrе сum sunt mеtоdа dе аnаliză lоgiсă, соmраrаtivă, stаtistiсă, induсțiа și dеduсțiа, mеtоdе grаfiсе, саlitаtivе și саntitаtivе, mеtоdа dеsсriрtivă și аnаlitiсă.

Rеvistа litеrаturii dе sресiаlitаtе. Bаzа infоrmаțiоnаlă а invеstigаțiilоr аu соnstituit-о dаtеlе stаtistiсе, mаtеriаlе din рrеsа реriоdiсă. Lа еlаbоrаrеа асеstеi luсrări științifiсе аu fоst utilizаtе luсrări în dоmеniul аntrерrеnоriаtului, еlаbоrаtе dе аutоri аutоhtоni și străini

CAPITOLUL 1. ASPECTE TEORETICE PRIVIND STRATEGIILE INVESTIȚIONALE ÎN CADRUL SOCIETĂȚILOR PE ACȚIUNI DIN REPUBLICA MOLDOVA

1.1. Strategii investiționale și tipurile de inovații în Republica Moldova

Strategiile investiționale – reprezinte modificările aparute în procesul productiei de marfuri si servicii, in relatiile social-economice, stiinta cultura, educatie si alte sfere ale activitatii umane, conditionate de utilizarea resurselor intelectuale si orientate spre modernizarea procesului de producti, imbunatatirea rezultatelor lui și (sau) reducerea costurilor [13, p. 62].

Autorul vede inovația în calitate de instrument specific al unui întreprinzător, mijloc prin care el utilizează schimbarea ca o ocazie pentru diferite afaceri sau servicii [20, p. 57].

Activitățile de inovare a unei întreprinderi au un impact deosebit asupra competitivității întreprinderii. Această activitate asigură întreprinderii un nivel sporit de competitivitate. Pentru a asigura activitatea de inovare, întreprinderea trebuie să efectueze anumite investiții, care vor fi asigurate din contul sporirii volumului de vânzare sau din contul reducerii costurilor de producție, determinate de majorarea competitivității bazate pe inovare.

Sinteza tuturor schimbărilor spre noutate, realizate în cadrul întreprinderii, practica managerială recunoaște, în fond, două forme de bază ale inovării care înglobează un set vast de laturi și aspecte axate pe activitate și rezultatn[6, p. 245].

Inovarea de produs este cea mai frecventă formă și răspunde necesității de a veni în întâmpinarea nevoilor și dorințelor clienților și presupune utilizarea în mod creativ a celor mai noi și valoroase cunoștințe din domeniu respectiv, dar și din alte domenii. Acest tip de inovare are loc printr-o varietate de modalități ce pot viza: schimbarea concepției funcționale sau tehnologice ca urmare a unor idei noi, găsirea de noi utilizări produsului ca atare sau prin aducerea de mici modificări, îmbunătățirea caracteristicilor sau adăugarea de servicii suplimentare care să însoțească produsul vechi, un nou design care poate implica și aspecte funcționale sau ergonomice etc. [7, p. 12].

Inovările de produse noi se realizează pentru înnoirea gamei de produse, aflate pe piață, sub presiunea scăderii cererii și a reducerii prețurilor de vânzare. Înnoirea produselor, în sensul îmbunătățirii nivelului tehnic și calitativ al acestora, extinderii funcționalității lor, reducerii consumurilor de materii prime și energie se face corelat cu îmbunătățirea tehnologiilor de fabricație. Realizarea produsului, utilizând alte materiale sau componente, vizează fie creșterea calitativă, fie reducerea costurilor sau diversificarea sortimentală. Produsele noi – inovațiile majore – implică, de cele mai multe ori, tehnologii noi sau îmbunătățite, noi utilizări ale unor tehnologii din alte domenii, având potențialul de a crea noi piețe, chiar noi domenii, însă numărul acestora este relativ mic, implicând riscuri majore de dezvoltare și comercializare. Lansarea cu succes pe piață a unui produs cu totul nou asigură întreprinderii, pentru o perioadă de timp limitată, avantaje competitive deosebite, venituri ridicate, un profit înalt și cucerirea unei piețe considerabile.

Inovarea de proces [11, p. 65] vizează îmbunătățirea performanțelor interne ale întreprinderii prin modificarea proceselor de fabricare ca urmare a unor noi investiții, perfecționării metodelor existente sau ca efect al experienței dobândite, ceea ce poate conduce la produse mai bune sau mai ieftine sau chiar poate permite dezvoltarea de noi linii de produse. Inovarea de proces poate lua forma de inovare de flux tehnologic, care privește modernizarea, perfecționarea operațiunilor acestuia sau a modului lor de înlănțuire, introducerea utilajelor de comandă-program, a celulelor și liniilor flexibile de fabricare sau inovare de procedeu de producere care schimbă total modul de realizare a produsului. În cadrul inovărilor de proces putem include și inovările care vizează procesele de aprovizionare, service, gestiune și control al stocurilor, informaționale, de proiectare, reorganizarea întreprinderii, introducerea de sisteme, metode noi de management etc. Tehnologiile noi de producție au drept obiectiv îmbunătățirea calității produselor fabricate, diminuarea ciclului de fabricare, creșterea productivității muncii, reducerea consumurilor, sporirea eficienței fondurilor fixe și valorificarea de noi oportunități pentru realizarea produselor care înainte nu erau argumentate economic [22, p. 246].

Clasificarea inovatiilor. Reprezinta un element important al statisticii inovatiilor, care e bazata pe abordari si standarde internationale unice, instituite in 1989 de Organizatia de Colaborare si Dezvoltare Economica (OCDE). La sesiunea Comitetului pentru politica tehnico-stiintifica a OCDE, în 1991, a fost aprobata prima varianta a standardelor internationale in statistica inovatiilor. Aceste standarde (« Familia Frascati ») reprezinta un complex de recomandari, elaborate de organizatii internationale de presigiu, inclusiv un grup de experti autohtoni in domeniul indicatorilor stiintei si tehnicii ai OCDE, serviciul statistic al Uniunii Europene (EU) – Eurosat, si alti specialisti in statistica stiintei si inovatiilor, care asigura o metodologie unica de descriere. Standardele internationale determina metodologia de utilizare a datelor de brevet pentru clasificarile institutionale si functionale, metodele de estimare a nivelului de dezvoltare a stiintei si tehnicii a numarului de angajati si a rezervelor de cadre. Standardele respective stabilesc metodele de evaluare a calitatii marfurilor si modurilor de productie din ramurile tehnologiilor superioara, medie si inferioara.

Inovatia este tratata si ca un proces complex de elaborare si insusire a productiei de noi marfuri si servicii, de producerea si implementarea a tehnologiilor avansate (moduri de corelare a mijloacelor cu obiectele muncii), a metodelor progresiste de organizar a muncii si productiei (modalitati de stabilire a legaturii intre lucratori si mijloacele de productie), a gestiunii si, totodata,ca rezultatul realizarii acestui proces (sau noul produs propriu-zis, noua tehnologie etc.), cu conditia ca angajatul sau organizatia respectiva sa-si schimbe abilitatile si deprinderile profesionale, modelele corparative de administrare, compartamentul economic etc. [24, p. 37].

Complexitatea notiunii insasi de inovatie, multitudinea de tipuri si sfere de utilizare a inovatiilor fac destul de dificila clasificare lor.

Clasificarea inovatiilor [24, p. 66]. Pentru intreprinderile actuale sunt deosebit de importante inovatile complexe – imbinarea tuturor tipurilor de inovatii : productive (crearea unor marfuri sau servicii, care sa indeplineasca functii noi sau sa necesite cheltuieli mai mici, dar sa fie de o mai buna calitate), tehnologice (utilizarea utilajului nous au modernizat, implementarea unor metode de productie mai eficiente), organizationale (sporirea calitatii productiei in serie, organizarea cat mai rationala a locurilor de munca, folosirea optima a fluxurilor materiale, informationale, a metodelor de administrare) și de piață (valorificarea noilor segmente de piata, inclusiv externe, pec alea identificarii si ocuparii niselor libere, inlaturarii concurentilor ori cooperarii cu acestia in conditii reciproc avantajoase).

Dezvoltarea întreprinderilor este marcată de schimbări profunde de ordin strategic și organizațional, care sunt dificile a fi separate de activitatea inovativă, acestea fiind tot mai des asociate cu „inovarea organizațională” (care reflectă noi modalități de organizare a muncii) și „inovarea de imagine” (în domeniul marketingului și designului) [5, p. 16].

Schimbările datorate inovațiilor sunt diferite, începând cu simple ameliorări de produse sau procese, care apar în mod continuu, urmate de adaptări care asigură un salt calitativ important, până la inovațiile de ruptură, care pornesc de la principii noi și permit obținerea de performanțe net superioare. Intensitatea inovării este corelată cu etapele ciclului de viață al produselor și tehnologiilor. Pornind de la gradul de intensitate a schimbării, deosebim inovația incrementală și revoluționară.

Inovarea incrementală reprezintă cea mai mare parte a activității inovative la nivelul întreprinderilor, axându-se preponderent pe produse și mai puțin pe procese. Această inovastă inovare aduce schimbări minore de fiecare dată și prin acumularea în timp poate conduce la schimbări majore. Inovarea incrementală este acceptată de producătorii cu vechime pe piață, datorită faptului că implică investiții și riscuri mai mici. Inovarea în întreprinderi este cel mai adesea anume incrementală și nu sub forma unor avansuri tehnologice majore. Ca urmare, inovațiile de succes se bazează mai curând pe tehnologiile deja testate, pe focalizarea asupra nevoilor clienților sau reducerea costurilor proceselor de producție, distribuție, promovare și comercializare, iar eșecurile sunt cel mai frecvent datorate unor tehnologii noi, netestate, care nu au o utilizare clar definită, sauneidentificării cu precizie a pieței căreia se adresează.

Inovarea revoluționară generează schimbări radicale și presupune un nivel mai sporit de investiții și risc și oferă șansa de intrare pe piață a unor noi actori. Realizată practic pe piață, o inovație revoluționară este urmată de numeroase și variate inovații incrementale, de reproiectări minore sau majore, dezvoltate din aceasta.

O modalitate de inovare este modernizarea sau reproiectarea care, utilizând tehnologiile deja existente, deschide noi căi de folosire a produselor și, alături de inovarea incrementală, este de cele mai multe ori mai avantajoasă economic și comercial decât producția invenției originale sau inovarea de produs deoarece necesită eforturi financiare reduse și este supusă unui risc moderat. Asigurarea supraviețuirii pe termen lung necesită acceptarea de către întreprindere a proceselor revoluționare sau disruptive de inovare. Însă inovarea dată este deosebit de dificil a fi realizată, atât pe plan intern, unde ideea poate să nu găsească susținere, fiind considerată prea radicală, cât și pe plan extern, în privința acceptării de către piață, respectiv adoptarea de consumatori și conștientizarea beneficiilor adiacente noului. Paradigmele noi reprezintă discontinuități în traiectoriile de dezvoltare, trasate de vechile modele, acestea redefinind direcțiile viitoare de progres, astfel că un nou set de probleme devine obiectul inovării incrementale [24, p. 63]. Discrepanța, cauzată de o inovare majoră, poate fi evidențiată atât la nivel de produs, cât și de proces, în plus, aceasta poate să conducă fie la distrugerea de competențe, fie la sporirea lor substanțială. Inovarea revoluționară este privită ca o variație continuă a inovării incrementale, care oferă schimbări importante pentru majoritatea clienților și asigură sporirea competențelor în condițiile unui mediu puțin turbulent și a unei incertitudini scăzute pe piață; a inovațiilor de ruptură, care oferă schimbări majore clienților, distruge competențe în condițiile unui mediu turbulent și incertitudinii avansate pe piață.

La modul practic tentativa de a face deosebire dintre activitățile de îmbunătățire a produselor și inovarea incrementală este greu realizabilă. Procesul de inovare are un caracter continuu, care în majoritatea cazurilor, are la limita inferioară procesele de simplă perfecționare sau modernizare, orientate să ofere beneficii clienților și profit firmei prin reducerea costurilor, eficientizarea proceselor de producție, inclusiv prin realizarea inovațiilor tehnologice [23, p. 76].

În finаl, strаtegiа de piаță аdoptаtă de о întreprindеre pеntru о аnumită perioаdă еste rezultаtul combinării еxperienței, intuiției și sperаnței mаnаgerilor de mаrketing, а stiinței si аrtei pe cаre ei о posеdă, este rezultаtul cоnfruntărilor, comprоmisului, negоcierilor și аl cоnsensului (vezi fig.1.1.).

Fig.1.1. Marketing & strategia a întreprinderii [elaborate de autor]

Conform autorului managementul modern are un pronunțat caracter creativ. Latura creativă a activității manageriale se manifestă în crearea și promovarea susținută a “noului” prin adoptarea și aplicarea perseverentă a unor activități inovatoare, axate pe pregătirea și producerea schimbărilor [26, p. 54].

Unul dintre autori afirmă că inovația a avut mare succes peste tot unde a fost aplicată. Inovația înseamnă creștere și supraviețuire [15, p. 32].

Un alt cercetător, care a studiat inovația foarte detaliat în cartea sa “Inovația și sistemul antreprenorial”[16, p. 86] el a determinat că inovația este instrumentul specific al sistemului antreprenorial. Inovația reprezintă procesul permanent de căutare a schimbării, reacționarea adecvată la această schimbare și exploatare acesteia (a schimbării) ca pe o ocazie.

Inovația este actul care înzestrează mijloacele cu o nouă capacitate de a crea bogăție. Altfel spus, inovația reprezintă un mijloc. Însă, nu există un mijloc până când omul nu găsește o întrebuințare pentru ceva din natură, pe care, în felul acesta, îl înzestrează cu valoare economică [14, p. 66]

Inovarea este esentiala pentru cresterea competitivitatii – mai ales in conditiile pietelor globale din ziua de astazi. Informația poate fi generată nu doar prin intermediul cercetării și tehnologiei, ci și prin găsirea de soluții inovatoare de marketing și management.

Pentru a rămâne competitive, întreprinderile trebuie să fie mai inventive și să investească mai mult în inovare, cercetare și dezvoltare tehnologică, astfel încât să se adapteze la schimbările care intervin în economia globală și să fie dotate corespunzător pentru a elabora produse și servicii noi – și pentru a le vinde.

Subiecții care inovează sunt antreprenorii de succes. Antreprenorii de succes, oricare ar fi motivația lor individuală încearcă să creeze valoare și să aducă o contribuție. Ei nu se mulțumesc numai cu îmbunătățirea a ceea ce există deja, sau cu modificarea. Ei încearcă să creeze valori noi și diferite și satisfacții noi și deosebite, să transforme un “material” într-un “mijloc”, sau să contribuie la mijloacele existente într-o configurație nouă și mai productivă.

Numai schimbarea oferă întotdeauna ocazia pentru ceva nou și deosebit. De aceea, inovația constă într-o căutare organizată și cu un scop bine definit de schimbări și în analiza sistematică a ocaziilor pe care aceste schimbări le-ar putea oferi inovației economice sau sociale. De regulă, acestea sunt schimbări care s-au petrecut deja sau sunt pe cale să se petreacă. Majoritatea copleșitoare a inovațiilor de succes exploatează schimbarea. Desigur că există inovații care constituie, ele însele, o schimbare majoră, de exemplu, unele inovații tehnice majore.

Pentru a exprima dimensiunile procesului inovațional din întreprinderi se poate utiliza un sistem de indicatori din care cei mai importanți sunt prezentați în tabelul 1.1.

Tabelul 1.1. Indicatori ai inovării [elaborat de autor]

Modalitățile concrete prin care o firmă poate crea impulsuri în direcția inovației sunt următoarele [20, p. 72]:

Prin căutarea clienților cu cele mai dificile cerințe, clienți care exercită presiunile și furnizează idei care pot permite firmei să aducă îmbunătățiri calitative produselor ei și să-și extindă serviciile oferite clienților. Asemenea clienți devin o parte constitutivă a programului de cercetări și inovații ale firmei.

Stabilirea unor norme care depășesc cerințele celor mai stricte regulamente impuse de către stat sau standarde legate de calitatea produselor. În unele țări, regulamentele privind calitatea produselor, poluarea, zgomotul, etc. se remarcă printr-o exigență maximă. Asemenea reglementări extrem de riguroase nu constituie o piedică, ci o posibilitate de a acționa în timp în direcția îmbunătățirii produselor și proceselor de producție.

Folosirea furnizorilor care posedă un avantaj competitiv. Aceștea, pe lângă experiența lor, stimulează firma în multe privințe și sunt de un mare ajutor în direcția îmbunătățirilor.

Tratarea angajaților ca angajați permanenți. O asemenea atitudine creează presiuni care acționează în favoarea sporirii și menținerii avantajului competitiv. Angajații noi sunt tratați cu rigurozitate, iar firma trebuie să depună eforturi continue în scopul sporirii productivității și nu a forței de muncă. Angajații sunt instruiți continuu în ideea de menținere a unor avantaje competitive mai complexe.

Tratarea concurenților cei mai de seamă drept surse de motivație. Acei concurenți care se apropie în cea mai mare măsură de nivelul avantajului competitiv al firmei, sau care l-au depășit, trebuie să constituie criteriul de comparație.

Sarcina de a acționa înțelept revine, în ultima instanță, managerului firmei. Orientarea către medii pașnice de activitate și raporturi confortabile cu clienții nu fac decât să consolideze comportamentul trecut. Acțiunile lobiste împotriva stricteții standardelor impuse produselor emite în interiorul firmei semnale greșite privind normele și aspirațiile. Inovația decurge din presiune și provocare. Ea decurge, de asemenea, din alegerea înțeleaptă în efortul de contractare a adversităților.

1.2. Esența, specificul și sarcinile managementului inovațional asupra dezvoltării globale a întreprinderii

Managementul inovațional reprezintă totalitatea formelor, metodelor si structurilor organizationale de dirijare a activitatii inovationale in vederea credterii competitivitatii intreprinderii, reducerii costurilor de productie si de circulatie a marfurilor, obtinerii unui profit sufficient si diminuarii riscurilor tehnologice, dinamice și comerciale. Totodata, managementul innovational reprezinta un domeniu in plina dezvoltare al stiintei economice.

Particularitatile managementului inovational [7, p. 91]:

existenta unui mare grad de incertitudine privind termenele, volumul de cheltuieli si eficacitatea comerciala a inovatiilor, fapt care reclama metode speciale de planificare sigura si crearea rezervelor necesare de resurse sit imp;

probabilitatea unor mari riscuri tehnologice (imposibilitatea de a realize rezultatele tehnice scontate doar cu resursele disponibile), comerciale (imposibilitatea de a obtine o rentabilitate acceptabila, din cauza cheltuielilor mari si a presiunii concurentilor asupra preturilor) si dinamice (aparitia unor variante noi, mai avasate ale inovatiilor),care impugn adoptarea unor masuri speciale in vederea asigurarii si diminuarii riscurilor;

factorul timp,conditionat de reducerea termenelor de uzura morala a tehnicii moderne si de intensificarea concurentei globale; intirzierea procesului innovational in orice etapa a implementarii sau realizarii face ca factorul timp sa-si piarda sensul, intrucit pe piata reusesc sa apara déjà solutii noi;

caracterul complex al procesului innovational, care presupune multe etape, in plus, aceste etape difera dupa componenta executantilor,tehnologia lucrarilor, natura rezultatelor (informatie, model experimental, procedura in serie) – toate acestea fac sa creasca importanta cooperarii, coordonarii, gestionarii calitative a fluxurilor informationale [7, p. 92];

rolul deosebit al factorilor axati pe personalitate 9un innovator trebuie sa posede nu numai cunostinte, ci si aptitudini unice de creatie, care depend de calitatile sale native, cultivate ulterior in familie etc).

Managementul inovațional reprezintă un gen deosebit de activitate a omului. Funcțiile acestuia se reduc la organizarea și gestionarea procesului de creație, de generare a ideilor, destinate modernizării producției de bunuri și servicii. Managementul inovațional este o activitate necesară pentru toate intreprinderile, fermele agricole, instituțiile științifice, de invățămant, spitale, organizațiile publice. Managementul inovațional este legat de dirijarea unei activități mobile, supusă diverselor modificări; este indispensabil domeniilor cu un sistem flexibil de conducere. Această activitate comportă un grad mare de incertitudine, necesită decizii nestandarde, cu un caracter creativ [5, p. 12].

Managementul inovațional presupune formarea unei echipe de profesioniști, care activează in baza unor motivații economice, sociale; este legat nemijlocit de economie, de aspectele juridice ale protecției proprietății intelectuale, de viața socială a omului. Managementulinovațional și-a găsit inceputul in economia informațională, in secolul XIX. Evoluția accelerată a tehnicii de calcul a provocat o adevărată revoluție in sferaproducției, in toate domeniile vieții umane. Economia oricărei țări, standardul de viață al populației nu sunt determinate astăzi numai de bogățiile minerale, de alți factori naturali, geografici, ci și de capacitatea acesteia de a elabora și implementa noile realizări ale științei, noile sisteme informaționale, de a utiliza tehnologiile performante. In Republica Moldova, cu specificul și condițiile lui de activitate, managementul inovațional s-a dezvoltat mai mult intuitiv, sub forme empirice, neformalizate, teoretic slab fundamentale. Știința despre management a apărut ales prin anii 60 ai secolului XX. Managementul a inceput să fie implementat in toate ramurile, activitățile umane, insă in mod diferit, cu diferită profunzime. Domeniul de cercetare-dezvoltare, fiind o ramură a economiei naționale cu un specific deosebit (nu toate eforturile generează efect, acolo unde acesta apare cu anumită intarziere), a fost impus de situație să implementeze forme noi de gestionare. Pe parcurs, experiența conducerii din domeniul de cercetare-dezvoltare, elaborările științifice in ale conducerii, au servit drept bază pentru crearea unui management specific, numit management inovațional. Reforma socială din anii 90, secolul XX, schimbările din societate și redimensionarea dramatică a intregii economii naționale, după declararea independenței nu puteau să nu se răsfrangă și asupra domeniului de cercetare dezvoltare [5, p. 14].

Principiile de gestionare și evaluare a activităților științifico-tehnologice, in cadrul domeniului cercetare-dezvoltare, au suferit schimbări esențiale: economia a devenit deschisă, sunt organizate investigații ale colaboratorilor din domeniul de cercetaredezvoltare din diferite țări, ideea devine marfă. Conlucrarea și cooperarea diferitor țări in domeniul inovațiilor se produce sub cele mai diferite forme: asocierea resurselor pentru obținerea unor noi performanțe tehnico-științifice, transferul de tehnologii, atat de ordin material, cat și imaterial, crearea infrastructurii tehnicoinovatoare internaționale, realizarea inovațiilor cu caracter global etc. Multe dintre proiectele inovatoare nu pot fi realizate de catre o singură țară, fie chiar și foarte dezvoltată. Globalizarea duce la stimularea dezvoltării națiunilor prin extinderea pieței de desfacere, schimbul liber de tehnologii, creșterea calificării forței de muncă, crearea unei concurențe. Diferite națiuni in această competiție au succes diferit: unele devin și mai bogate, altele – și mai sărace [16, p. 33].

Importul produselor inovatoare este de neconceput fără o bază științifică și tehnologică națională. Nivelul și eficiența includerii țării in circuitul internațional se caracterizează prin poziția pe piețele mondiale de inovații. Un aspect determinant al importanței valorice a inovațiilor este dependența competitivității globale a economiei naționale de nivelul de dezvoltare a proceselor inovatoare.

Competitivitatea națională și internațională a intreprinderii se bazează, in măsură sporită, pe capacitatea acestora de a genera și asimila idei. Inovațiile constituie o posibilitate suplimentară de dezvoltare a economiei Republicii Moldova.

Eficiențele economice corelează cu procesele de inovare, performanțele cărora se manifestă prin produse și tehnologii noi, prin metode de conducere care,in final, conduc la realizarea unui grad mai avansat de eficiență in toate domeniile și sectoarele respective. Progresul tehnico-științific se realizează potențial prin inovație, transformandu-se in produse și tehnologii noi. Progresul tehnico-științific contemporan, fiind rezultatul dezvoltării interdependente a științei și tehnicii, stimulează restructurarea calitativă a ramurilor productive și neproductive, a tuturor activităților umane, condiționează sporirea continuă a productivității muncii, a nivelului de dezvoltare a societății. Intre progresul tehnico-științific și inovație persistă o anumită interdependență. La nivel microeconomic progresul tehnico-științific se realizează prin inovații, care necesită transformarea progresului tehnico-științific potențial in cel real [18, p. 52].

Resursele intelectuale sunt generatoare de inovații, de modificări apărute in procesul producției de mărfuri, prestării de servicii, de produse generate de știință, orientate spre modernizarea procesului de producție. Conform economistului Vasilescu [28, p. 53], inovația include innoirea, perfecționarea, reformarea nu numai a producției de bunuri materiale de către agenții economici din sectorul productiv al economiei naționale, ci și a rezultatelor activității din sfera științifică, educațională, administrației publice, serviciilor etc.; utilizarea rezultatelor activității intelectuale, creative, pe langă activitatea de cercetare-dezvoltare in cadrul intreprinderii, efectuată de instituțiile specializate, dar și a rezultatelor obținute in procesul de producție a mărfurilor și serviciilor de către diferiți agenți economici; aspectul economic, informațional, social și ecologic. Potrivit cercetătorului O. Nicolescu [24, p. 56], inovațiile (inovation – engl.) reprezintă modificările survenite in procesul producției de mărfuri, noi proiecte, construcții contemporane create pe baza unor noutăți științifice, a creativității și a unor servicii in cadrul unor sfere diverse ale activității umane. Activitatea inovațională este condiționată de utilizarea resurselor intelectuale, orientate spre modernizarea procesului de producție, imbunătățirea rezultatelor și reducerea costurilor acestora.

Funcțiile inovației reflectă destinația acesteia in sistemul economic, inclusiv de producție, de investiții, de stimulare. Inovația reprezintă un produs pe piață, obținut prin investirea de capital intr-un nou produs, tehnologie sau proces. Comercializarea inovației reprezintă un stimul in crearea noilor inovații. Inovația este o necesitate economică, socială, ecologică, militară, realizată prin cerințele pieței. Inovația, este o trecere de la idee la produs. Inovația are drept scop creșterea competitivității mărfurilor, serviciilor, care devin stimulent pentru noi inovații. Inovația reunește o serie de activități științifice, tehnologice, organizaționale, juridice, sociale, financiare, comerciale.

Inovației ii sunt caracteristice noutatea tehnico-științifică; aplicabilitatea in producție; difuzarea produsului nou prin mecanismele de piață. Inovația se poate difuza prin vanzarea invenției sub formă de brevet. Comercializarea inovației se efectuează prin vanzarea bunurilor, ce au fost realizate prin aplicarea inovației respective. Inovația reprezintă aplicarea și realizarea comercială a unei idei care implică, mai intai, evaluarea tehnică și comercială și apoi efectuarea tuturor lucrărilor și cheltuielilor legate de realizarea probelor și verificărilor respective. Inovația, considerată drept rezultat, necesită a fi cercetată indivizibil de procesul inovațional, care prevede transformarea ideii in inovație. Deci, problema provoacă ideea, ideea necesită investiții, investițiile contribuie la apariția inovației, inovația contribuie la soluționarea problemei inițiale. Totalitatea etapelor succesive, in cadrul cărora inovația se dezvoltă de la idee la produs, reprezintă procesul inovațional. tehnologică, perfecționarea executanților. La această etapă, efectul util al inovației se distribuie intre autorul invenției, producătorul, precum și consumatorul acesteia. Procesul inovațional se află in stransă legătură cu potențialul investițional. Ideea și investițiile reprezintă baza inovațiilor. Sistemul managerial din ce in ce devine mai diversificat, mai structurat conform nivelelor de activitate, insă totodată el trebuie să devină și mai integrat in comunitatea mondială prin organizarea sa instituțională și strategiile de comunicare internațională.

Rolul investițiilor in realizarea inovațiilor s-a accentuat la inceputul sec. XX. In lucrarea „Teoria dinamicii economice” se demonstrează că dezechilibrul dinamic, introdus de antreprenorul inovator, este modelul unei economii sănătoase mai degrabă decat echilibrul și optimizarea. Această concepție a fost dezvoltată, indeosebi, de reprezentantul gandirii manageriale P. Drucker in lucrarea „Inovația și sistemul antreprenorial practică și principii.” [16, p. 150]. In Republica Moldova, odată cu trecerea de la sistemul centralizat la cel al economiei de piață, s-au conturat premisele de bază ale managementului inovațional ca subsistem in cadrul intreprinderii. Prima premisă poate fi considerată mediul extern de activitate al intreprinderii prin presiunile sale asupra intreprinderii, care pot fi depășite printr-o continuă inovare. Inovațiile apar sub influența unui șir de factori: intreprinderea simte nevoia de a se dezvolta, de a păstra poziția ocupată pe piață; cerințele consumatorului o impun să-și renoveze produsele; concurența, care determină intreprinderea să lucreze in direcția reducerii costurilor de producție, majorării calității etc.; obligativitatea acesteia de a se alinia la normativele impuse de legislația in vigoare și noile cerințe sociale; necesitatea intreprinderii de a face față unei scăderi a ofertei sau scumpirii materiei prime, fapt ce impune adoptarea unor măsuri orientate spre reducerea consumului de resurse. In mediul concurențial, „inovația devine mijlocul specific antreprenorilor, este mijlocul cu care ei exploatează schimbarea ca pe o ocazie favorabilă pentru diferite afaceri, este actul care inzestrează mijloacele cu o nouă capacitate de a crea bogăție.

Sarcinile principale ale managerilor rezidă in crearea unui climat care să stimuleze inovarea, să incurajeze participarea personalului la realizarea cu succes a procesului de inovare [24, p. 67]. Nivelul de creativitate și productivitate in procesul de inovare depinde de calitatea conducerii și natura relațiilor umane, de posibilitatea manifestării libere a ideilor, incurajării spiritului novator, de confruntarea liberă și deschisă a punctelor de vedere, stimularea pasiunii pentru originalitatea științifică, de motivațiile sociale, economice ecologice, militare. Succesul activităților umane este determinat de unicitatea și actualitatea deciziilor tehnice implementate; inventivitatea profesională a personalului; scopurile solidare ale conducerii și colectivului; experiența și cunoștințele personalului; produsele noi, care coincid cu cubatura și tehnologia consumatorului; evitarea piețelor nou-formate, din cauza nesiguranței lor; alegerea pieței corespunzătoare; strategia modernizării tehnologiei și produsului; indeplinirea primelor comenzi. Menționăm că foarte multe elaborări nu sunt implementate.

1.3. Legătura de interdependență între activitatea strategiilor inovaționale și succesul pe termen lung al companiei

Paralel cu activitatea inovativă propriu-zisă, în întreprinderi are loc o serie de alte activități menite să genereze și sub o altă formă un flux de idei noi, astfel se pot achiziționa rezultatele cercetării desfășurate în alte unități, diverse licențe, patente sau copyright-uri, asigurându-se pregătirea și perfecționarea angajaților în vederea dobândirii abilităților necesare dezvoltării și implementării inovațiilor, realizându-se studii de piață, promovarea și testarea de noi produse [22, p. 45].

Analizând dezvoltarea majorității ramurilor economiei SUA în perioada anilor 1974-1976, s-a constatat o corelație pozitivă dintre mărimea întreprinderii și nivelul activității inovaționale. Astfel acțiunile inovative pot fi privite drept un proces antreprenorial, în care intensitatea schimbărilor depinde de mărimea întreprinderii [28, p. 63].

Corelația dintre mărimea firmei și activitatea inovațională desfășurată de aceasta este obiectul unor studii care încearcă să combată ipoteza anterioară cu privire la creșterea economică, care se realizează prin procese de distrugere creativă, în care vechea structură de producție, produsele, procesele sau formele ei organizaționale sunt schimbate în mod continuu prin noua activitate inovativă.

În viziunea specialiștilor creșterea întreprinderii și activitatea inovațională sunt indispensabile. Majoritatea managerilor văd în procesul de schimbări realizat prin inovare posibilitatea obținerii avantajului competitiv la nivelul întreprinderii. Implementarea inovațiilor creează o cerere calitativ nouă, sporește nivelul activității economice și conduce spre majorarea veniturilor.

Dar în condițiile de complexitate a piețelor, lucrurile nu stau întotdeauna tocmai astfel. În această ordine de idei au fost delimitate patru tipuri de întreprinderi [22, p. 89]:

1. Firme nucleu (Core) – întreprinderi cu activități inovaționale joase și ritmuri de creștere scăzute care de regulă încep dezvoltarea prin implementarea unei sau doua inovații. După o dezvoltare nesemnificativă de scurtă durată, creșterea se stabilizează. La categoria data

sunt atribuite majoritatea companiilor mici.

2. Firme ambițioase (Ambitious) – întreprinderi caracterizate prin activități inovative modeste dar cu ritmuri înalte de dezvoltare. Acestea încep la fel ca cele de „nucleu” dar managementul lor valorifică mai abil oportunitățile de lărgire a piețelor de desfacere.

3. Firme fermecătoare (Glamorous)- întreprinderi cărora le sunt caracteristic ample activități inovaționale și ritm de dezvoltare sporit. Creșterea acestor întreprinderi este datorată în temei implementării în continuu a inovațiilor. Sunt folosite în calitate de etalon pentru a demonstra eficacitatea activității inovaționale.

4. Firme forțate (Constrained)– întreprinderi caracterizate prin activități inovaționale sporite, dar care nu sunt capabile de a realiza creșteri rapide din cauza insuficienței de capital și resurse umane. Dacă o astfel de întreprindere nu va putea depăși constrângerile, există pericolul prăbușirii, întrucât activitatea inovațională costisitoare poate eroda rapid resursele limitate. Investigațiile au arătat că 17 % din întreprinderile înalt inovative și 9% din cele puțin inovative dobândesc respectiv statutul „fermecătoare” și „ambițioase”.

Este însă necesar de remarcat că întreprinderile „ambițioase” sunt mult mai efective și productive în plan social deoarece creează de patru ori mai multe locuri de muncă decât întreprinderile „fermecătoare” și sunt de 5 ori mai multe la număr ca cele din urmă.

Procesul de inovare cunoaște în evoluția câteva modele distincte, astfel Milan identifică cinci generații de complexe comportamentale [21, p. 58]:

1. Primul model de inovare a fost cel ghidat de tehnologie. Anume el a stat la baza revoluției industriale. Punctul de plecare al activității inovative a fost activitatea de cercetare și dezvoltare, cunoștințele și descoperirile tehnice apoi fiind realizate în practică. Inovarea conducea la apariția de mijloace de producție și produse noi, avansate tehnologic, care era ulterior lansate și promovate pe piață.

2. Modelul al doilea de inovare a fost ghidat de nevoile pieței, orientarea întregului proces făcându-se spre satisfacerea consumatorilor. Astfel, activitatea de marketing, prin care se identifică exigențile potențialilor solicitanți, servesc în calitate de imbold în orientarea activităților de elaborare a ideilor noi care stau la baza noilor produse, servicii, tehnologii.

3. Al treilea model presupune combinarea celor două modele precedente, care au condus la o nouă abordare a inovării, în care cercetarea-dezvoltarea și marketingul sunt activități complimentare, astfel piața oferă sursa de generare a noilor idei, iar tehnologiile de producție sunt cele care le adaptează sau invers, cercetarea-dezvoltarea naște idei noi, care sunt adaptate ulterior la exigențile peții.

4. Modelul integrat al inovării presupune un tandem între activitățile de cercetaredezvoltare și cele de marketing, în condițiile stabilirii unor legături puternice și constante cu clienți de bază ai întreprinderii și furnizorii de resurse.

5. Modelul de rețea și sisteme integrate reiese din cel precedent și se racordează la cele mai noi abordări a inovării. Model presupune încheierea de parteneriate strategice cu furnizorii și clienții, utilizarea sistemelor-expert, colaborări în domeniul marketingului și cercetării. Succesul este realizat grație vitezei și flexibilității dezvoltării.

Studiile denotă faptul, că majoritatea firmelor din economiile dezvoltate desfășoară activități de inovare, care pot fi incluse în modelele trei și patru. În acest mod, procesul de inovare este abordat drept un ansamblu de etape ce se intercondiționează și în care au loc reiterări multiple, în funcție de necesitățile concrete, la acesta participând echipe complexe, special constituite, alături de compartimente de cercetare-dezvoltare, proiectare, producție, marketing ale organizației, uneori fiind implicați și colaboratori externi care aduc un plus de cunoaștere și expertiză [5, p. 71].

În mod empiric s-a demonstrat că cercetarea-dezvoltarea nu este o condiție nici necesară, dar nici suficientă pentru inovare, dar ea constituie o resursă importantă pentru acest proces, în special pentru inovarea radicală. Întreprinderile cu activități de cercetare-dezvoltare nu sunt mai înclinate să creeze noi produse sau procese, dar sunt mai receptive la avansul tehnologic al altora și au o capacitate de absorbție ridicată. Rezultatele economice majore nu întotdeauna sunt realizate de către cei care adoptă primii inovațiile și se află în vârful dezvoltării tehnologice, dar mai degrabă de cei care-i urmează rapid și au abilitatea de a prelua inovațiile și să le cizeleze astfel, încât să le permită atragerea consumatorilor.

Firmele mari și mijlocii acceptă cu rezerve riscurile majore impuse de inovațiile radicale. Cel mai des întreprinzătorii cu idei noi și ambițioase sunt cei care realizează inovările de ruptură în cadrul unor firme mici. Dorința acestora de a realiza în practică ideile proprii este mult mai puternică decât riscurile asumate, profitul sau succesul economic fiind devansate de nevoia atingerii aspirațiilor.

Atât mediul intern, cât și din cel extern al organizației oferă surse de inovare. Sursele interne generează 34% din inovații. Sursele externe care includ piață cu furnizorii de echipamente, materiale, componente etc. contribuie cu 20%; clienții -28%-; restul inovațiilor fiind provocate și motivate de concurența și surse instituționale cum ar fi conferințele profesionale, întâlnirile, expozițiile și târgurile, jurnalele de specialitate.

Dat fiind ponderea considerabilă a surselor externe prin care are loc generarea inovațiilor, în mod obligatoriu se impune accesul rapid la informația dată. În acest mod, relațiile de colaborare cu organizațiile similare, parteneriatele și conlucrările în vederea obținerii experienței și abilităților sunt instrumente care garantează succesul. Astfel, aproape un sfert din întreprinderile care înregistrează inovații de proces și 20 la sută în cazul inovării de produs realizează acest lucru prin colaborare cu alte întreprinderi sau instituții [7, p. 134].

Strategia de inovare la nivelul unei întreprinderi nu presupune o simplă copiere a liderului de piață, ci conceperea și implementarea unui proces sistematic de inovare, care să asigure corelarea nevoilor clienților cu oportunitățile tehnologice și capabilitățile disponibile la nivelul întreprinderii.

Efectuarea schimbărilor este imperioasă pentru a fi mereu în pas cu modificările din mediu apărute și cu concurența, pentru a revizui modul în care sunt realizate afacerile, respectiv conceperea și introducerea noilor structuri de producție, noilor rețele de aprovizionare, tehnologiilor avansate și metodelor de producție noi. Periodic se cere reformularea strategiilor și tacticilor manageriale care să asigure corelarea acestora cu scopurile organizaționale și o flexibilitate sporită prin intermediul perfecționării factorului uman capabil să aducă un plus de cunoaștere și competențe.

Corelația pozitivă dintre mărimea firmei și intensitatea activității inovaționale este pusă la îndoială. Unii specialiști sunt adepți a ipotezei potrivit căreia firmele mari sunt mai inovative, susținând că succesul acestora în acest domeniu se datorează accesului mai larg la finanțare, capacității sporite de cercetare-dezvoltare, producției și comercializării la scara largă [5, p. 80]. Sunt opinii care invocă argumentul cu privire la veridicitatea informațiilor în baza cărora se apreciază relația de dependență. Astfel se contestă modalitatea de determinare a intrărilor (sub forma cheltuielilor și a numărului de cercetători) și ieșirilor (sub forma patentelor) din activitatea de cercetaredezvoltare; aceste evaluări și raportări primite din partea firmelor sunt considerate irelevante și pot să conducă la concluzii eronate. De cele mai multe ori, firmele mici își desfășoară activitatea de cercetare-dezvoltare în mod informal (fără departamente și personal specializat), fapt de natură să subestimeze eforturile antrenate în această activitate și să conducă la un aparent dezavantaj.. Ipotezele lui Schumpeter se încearcă a fi combătute și prin demonstrațiile, precum că patentele obținute din activitatea de cercetare-dezvoltare scad odată cu creșterea mărimii firmei. Astfel, în baza dezvoltării organizațiilor din domeniul sistemelor automatizate de proiectare, el a demonstrat că în anii 50 relativ mai inovative au fost întreprinderile mari. La sfârșitul anilor 60 și începutul anilor 80 mai inovative s-au dovedit a fi întreprinderile mici, iar la mijlocul anilor 70 întâietatea la acest capitol a fost deținută de întreprinderile mijlocii [5, p. 82].

Există opinia precum dezvoltarea capacității inovative în cadrul întreprinderii presupune două tipuri distincte de competențe: unele „hard”, care presupun implementarea la nivelul întreprinderii a structurilor necesare inovării, metodologiilor, sistemului de recompense, sistemului organizațional și procedurilor specifice; și unele “soft”, care implică un management adecvat al aspectelor hard, respectiv managementul culturii și climatului organizațional în vederea creierii orientării inovaționale și comportamentului adecvat.

Activitățile inovaționale ale întreprinderilor trebuie susținute și impulsionate și prin eforturile organelor statale. Principalele funcții ale acestora privind reglementarea și stimularea inovațiilor ar consta în [20, p. 234]:

1. Acumularea resurselor necesare pentru efectuarea cercetărilor științifice și implementarea inovațiilor. Concentrarea resurselor poate fi realizată atât prin activarea mecanismelor generale de redistribuire a mijloacelor bugetare cât și prin formarea unor fonduri cu destinație specială. Statul poate acumula resurse financiare și tehnico-materiale.

2. Coordonarea activităților inovaționale. În fața statului este stabilită sarcina de determinare a obiectivelor strategice, iar instituțiile statale sunt chemate să contribuie prin activitățile sale la formarea unui mediu tehnologic comun, fapt ce ar asigura compatibilitatea tuturor inovațiilor.

3. Stimularea inovațiilor. Modalitățile de bază sunt încurajarea concurenței inovaționale prin acordarea de subvenții și diverselor facilități subiecților care implementează inovații. Alte instrumente stimulative ar fi asigurarea riscurilor inovaționale și „presiunea inovațională” prin sancționarea fabricării produselor și prestarea serviciilor uzate moral sau realizate cu ajutorul tehnologiilor depășite.

4. Crearea bazei legislative necesare proceselor inovaționale și activarea mecanismelor care ar asigura drepturile creatorilor de produse tehnico-științifice și ar proteja proprietatea intelectuală.

5. Asigurarea inovațiilor cu resursă umană prin dezvoltarea potențialului creative generator de inovații în cadrul instituțiilor de învățământ. Aceasta poate fi realizat prin perfecționarea programelor de studii în cadrul instituțiilor de învățământ [20, p. 235].

6. Crearea infrastructurii inovațional – științifice prin acordarea serviciilor juridice, de consultanță, managerială etc. solicitanților, în scopul facilitării procesului de elaborare și implementare a inovațiilor.

7. Asigurarea instituțională a inovațiilor prin crearea organizațiilor în cadrul cărora se realizează activități de cercetare-dezvoltare și contribuie la implementarea inovațiilor.

8. Ridicarea statutului social al inovațiilor prin propagarea realizărilor tehnicoștiințifice, motivarea morală a inovatorilor și asigurarea lor socială.

Investițiile și inovațiile au drept obiectiv sporirea performanțelor întreprinderii.

Conceptul actual de performanță a întreprinderii cunoaște multiple interpretări, fiind definit drept aptitudinea de a-și atinge obiectivele, capacitatea de a crea valoare pentru clienți și societate sau drept aptitudinea de a-și prelungi existenta pe termen mediu și lung.

Activitate economică este reflectată practic de toate laturile vieții economico-sociale, astfel aceasta determinând competivitatea și nivelul de dezvoltare a oricărei structuri. Este studiat amplu conceptul dat prin desemnarea indicatorilor și factorilor de influență asupra lui. O premisă și un efect al competitivității este inovația, aceasta implicând o varietate de forme. Cunoașterea acestora și implementarea lor judicioasă asigură obținerea succesului și valorificarea oportunităților.

CAPITOLUL 2. SOCIETATEA PE ACȚIUNI ȘI ROLUL EI ÎN ECONOMIA DE PIAȚĂ

1.1. Societatea pe acțiuni – rol, concept, forme de manifestare în economia de piață

Societatea pe Acțiuni este societatea comercială al cărei capital social este divizat în acțiuni și ale cărei obligații sunt garantate ca patrimoniu societății [25, p.147].

Societățile pe Acțiuni sunt printre cele mai răspândite forme ale întreprinderii în economia națională; ea poate fi constituită de una sau mai multe persoane; acționarii nu răspund pentru obligațiile societății, ei suportă riscul pierderilor, ce rezultă din activitatea societății, în limitele participațiuni lor la capitalul social; acționarul care nu a vărsat în termen aportul subscris răspunde subsidiar pentru obligațiile societății, în limita părții nevărsate.

Societatea pe acțiuni este forma cea mai complexă și, totodată, cea mai evoluată a societății comerciale [8, p.25].

În această formă de societate contează mai mult aporturile asociaților decât calitățile acestora. Datorită importanței aporturilor la formarea capitalului social și a estompării calităților personale ale asociațiilor, societatea pe acțiuni mai este cunoscută și sub denumirea de societate anonimă.

Societatea pe acțiuni este organizată și funcționează pe principiul separației puterilor; organe de deliberare și decizie; organe de administrare și reprezentare; organe de supraveghere și control [7, p.20].

Datorită rolului important pe care societatea pe acțiuni îl are în viața economică, Legea nr. 1134-XIII din 02.04.1997 asigură o reglementare cuprinzătoare acestei forme de societate [1].

Definiția societății, potrivit art. 3 din lege, societatea pe acțiuni este societatea ale carei obligații sunt garantate cu patrimonial social; acționarii sunt obligați numai până la concurența capitalului subscris [1].

Pe baza definiției generale a societății comerciale și a dispozițiilor legale menționate, societatea pe acțiuni poate fi definită ca acea societate constituită prin asocierea mai multor persone, care contirbuie la formarea capitalului social prin anumite cote de participare reprezentate prin titluri, numite acțiuni, pentru desfășurarea unei activități comerciale, în scopul împărțirii beneficiilor, și care răspund pentru obligațiile sociale numai în limita aporturilor lor [15, p.28].

Caracterele societății pe acțiuni. Societatea se constituie dint-un număr minim de asociați, denumiți și acționari; capitalul social este divizat în acțiuni, care sunt titluri negociabile și transmisibile; raspunderea asociaților pentru obligațiile sociale este limitată; ei răspund numai până la concurența capitalului social subscris [31, p.153].

Constituirea societății pe acțiuni:

1. Noțiuni generale. Constituirea societății pe acțiuni este reglementată de dispozițiile Legii nr. 1134-XIII din 02.04.1997, care privesc constituirea oricarei societăți comerciale, precum și anumite dispoziții speciale privind aceast formă de societate. Societatea pe acțiuni se constituie prin voința asociaților exprimată în actul constitutiv. Indiferent de modalitatea folosită, pentru constituirea societății pe acțiuni trebuie îndeplinite formalitățile prevăzute de lege [1].

2. Actele constitutive ale societății [29, p.14].

Considerații generale. Societatea pe acțiuni se constituie prin contract de societate și statut. Contractul de societate și statutul pot fi incheiate și sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv. Actul constitutiv se semnează de către toți asociații sau, în caz de subscripție publică, de către fondatori [17, p.256].

Contractul de societate. Contractul de societate trebuie să se încheie în formă autentică și să cuprindă elementele prevăzute de lege.

Asociații. Asociații societății pe acțiuni, denumiți acționari, pot fi persoane fizice sau juridice, numărul minim al acționarilor nu poate fi mai mic de cinci [21, p.286].

Firma societății. Orice societate trebuie să aibă o firmă. Firma unei societăți se compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăți și va fi însoțită de mențiunea, scrisă în întregime “societate pe acțiuni” sau S.A.

Capitalul social. În contracul de societate trebuie să se prevadă capitalul social subscris și cel vărsat. Capitalul societății pe acțiuni nu poate fi mai mic de 10000 lei. La constituirea societății, capitalul social subscris, vărsat de fiecare acționar, nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Aporturile asociaților. În contractul de societate trebuie arătat aportul fiecărui asociat. Aportul poate fi în numerar, în natură sau în creanțe.

Acțiunile. Contractul de societate trebuie să arate numărul și valoarea nominală a acțiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la purtător.

Administratorii societății. În contractul de societate, asociații trebuie să menționeze numărul, numele, prenumele și cetățenia administratorilor, persoane fizice; denumirea, sediul și naționalitatea administratorilor, persone juridice; garanția pe care administratorii sunt obligați să o depună.

Cenzorii societății. În contractul de societate trebuie să se prevadă numele, prenumele, domiciliul și cetățenia cenzorilor, persoane fizice; denumirea, sediul și naționlitatea cenzorilor, persoane juridice.

Clauze privind conducerea, administrarea, controlul gestiunii și funcționarea societății [19, p.204].

În contractul de societate se pot prevedea clauze speciale privind luarea hotărîrilor în adunarea generala și modul de lucru al administratorilor.

Avantajele rezervate fondatorilor. Contractul de societate trebuie să prevadă eventualele avantaje conferite fondatorilor pentru activitatea lor legata de constituirea societății. Operațiunile încheiate de asociați în contul societății. Constituirea societatii pe acțtiuni implică anumite operațiuni și cheltuieli.

B. Statutul societății. Statutul societății pe acțiuni se încheie în forma autentica, și dezvolta elemente care privesc organizarea si funcționarea societății.

După legislația Republicii Moldova se pot evidenția două tipuri de mecanisme de formare a societății pe acțiuni [24, p.47]:

1. Formarea pe calea fondării.

2. Formarea pe baza întreprinderilor de stat.

Se pot forma societăți pe acțiuni de două tipuri [15, p.10]:

a) Societate pe acțiuni de tip deschis – este acea societate in care acționarii au dreptul nelimitat să înstrăineze acțiunile ce le aparțin, acțiunile și alte hîrtii de valoare pot fi vîndute public unui cerc nelimitat de persoane. Numărul acționarilor nu este limitat, iar capitalul social minim necesar pentru înregistrarea acestui tip de societate este de 20 mii lei. Această societate are dreptul de a efectua vînzări publice de acțiuni. Numărul acționarilor nu este limitat. Capitalul statutar nu trebuie să fie mai mic de 20 mii lei.

b) Societate pe acțiuni de tip închis – este societatea în care acționarii au dreptul să vândă acțiunile sale numai în cadrul societății, acționarilor ei sau însuși societății. Numărul acționarilor societății pe acțiuni de tip închis, împreună cu acționarii reprezentanți prin deținătorii nominali de acțiuni nu poate fi mai mare de 50, iar capitalul social nu poate fi mai mic de 10 mii lei, dacă acționarii ei sau însăși societatea au drept de preemțiune asupra acțiunilor înstrăinate de acționarii acestei societăți. Societatea închisă nu este în drept să plaseze public acțiunile sale și alte hîrtii de valoare sau să le propună, în alt mod, unui cerc nelimitat de persoane pentru achiziționare. Numărul acționarilor societății pe acțiuni. Modificarea tipului societății se face prin modificarea statutului societății.

Dintre avantajele societăți pe acțiuni pot fi indicate [14, p.93]:

– acțiunile sânt transmisibile și negociabile;

– răspunderea acționarilor este proporțională cu valoarea acțiunilor deținute;

– pot exista nelimitat în timp cu condiția să fie eficiente;

– pot alege cadrele manageriale și schimba conducerea necorespunzătoare;

– se pot mări pe seama economiilor de capital;

– acțiunile sunt facil de transmis, în cazul acțiunilor la purtător neîntocmindu-se nici un act.

– oferă garanții mai mari pentru creditori etc.

În același timp ele manifestă și neajunsuri dintre care pot fi menționate [7, p.46]:

– există posibilități mai mari de neînțelegeri și dezacorduri în actul decizional;

– pot apărea contradicții între acționari și manageri;

– datorită dimensiunilor mari se adaptează mai greu la cerințele pieții;

– sunt supuse impozitărilor împovărătoare etc.

– societăților pe acțiuni, în general au un număr mare de asociați care nu sunt comercianți toți.

După legislația Republicii Moldova se pot evidenția două tipuri de mecanisme de formare a societății pe acțiuni [8, p.126]:

1. Formarea pe calea fondării.

2. Formarea pe baza întreprinderilor de stat.

Obligațiile. Obligația este o hîrtie de valoare ce oferă posesorului ei dreptul de a i se restitui în termenul stabilit costul nominal al obligației și de a primi o anumită recompensă [20, p.312].

Obligațiuni conversate – aceste tipuri de obligațiuni permit posesorului lor de a le schimba, în unele cazuri, pe acțiunile întreprinderii.

Societatea este în drept să plaseze obligațiuni de clase diferite, inclusiv convertibile, care dau debitorilor dreptul de a schimba obligațiunile pe acțiuni ale societății.

Societatea este în drept să plaseze numai obligațiuni asigurate numai prin gajarea bunurilor ei proprii sau pe cauțiunea, ori cu garanția terților.

Decizia de emitere a obligațiunilor va conține data despre patrimoniul societății, asupra căruia obligatarii au dreptul de deținători de gaj, sau denumirea întreagă a chezașului de obligațiuni în cauză și date despre obligația acestuia [30, p.103]. Obligațiunile se petrec numai cu mijloace bănești. Obligațiunile pot fi plasate în scopul de a constitui, întregi sau majora capitalul statutar al societății.

Obligațiunile întreprinderii slab dezvoltate sînt numite “obligațiuni moi”, iar cele cu o reputație nu prea bună – “junc bond” (obligațiuni de gunoi). Societățile pe acțiuni au particularitățile sale de conducere, avînd următoarele organisme [10, p.267]:

1. Adunarea generală a acționarulor.

2. Consiliul observatorilor.

3. Comitetul de conducere.

4. Comisia de cenzori.

Adunarea generală a acționarilor-este organul suprem de decizie care se întrunește cel puțin o dată pe an. Adunarea generală este chemată de consiliul de observatori, comitetul de conducere, comisia de cenzori și acționari în conformitate cu Legea privind Societățile pe Acțiuni.

Acționarii se anunță despte adunarea generală în particular, în formă scrisă și printr-un anunț publicitar nu mai tîrziu de 30 zile înainte de a începe adunarea. Informarea acționarilor cu privire la ținerea adunării generale extraordinare a acționarilor se efectuiază în conformitate cu modul stipulat în statutul societății. în statutul societății trebuie să fie indicată denumirea organului de presă în care societatea este obligată să publice comunicatul cu privire la ținerea adunării. în cazul ținerii adunării repetate, comunicatul privind convocarea adunării se publică în același organ de presă.

În competența adunării generale intră [19, p.216]:

a) Aprobă statul societății în redacție nouă sau modificările și completările aduse în statut, inclusiv cele ce țin de schimbarea claselor și numărului de acțiuni autorizate spre plasare, de convertirea, de nominalizarea, consolidarea sau împărțiirii acțiunilor societății.

b) Hotărăște cu privire la modificarea capitalului social.

c) Aprobă regulamentul cu privire la consiliul societății, alege membrii lui, stabilește cuantumul retribuției muncii lor.

d) Aprobă regulamentul comisiei de cenzori, alege membrii ei și încetează înainte de termen împuternicirile lor, stabilește cuantumul retribuției muncii lor și compensațiilor, precum și hotărăște cu privire la tragerea la răspundere sau eliberare de răspundere a membrilor comisiei de cenzori.

e) Confirmă organizația de adit și stabilește cuantumul retribuției serviciilor ei.

g) Aprobă clasele și numărul de obligațiuni autorizate spre plasare.

h) Examinează darea de seamă financiară anuală a societății aprobă darea de seamă anuală a comisiei de cenzori.

j) Hotărăște cu privire la modificarea tipului societății, reorganizarea sau lichidarea ei.

k) Hotărăște cu privire la repartizarea profitului anual, inclusiv plata dividentelor anuale, sau la acoperirea pierderilor societății.

Dreptul de a participa la adunarea generală îl au toți acționarii societății, precum și reprezentanții lor împuterniciți, incluși în registrul deținătorilor de valori mobiliare ale ei și în lista acționarilor pentru participare la adunarea generală [22, p.212].

Dacă una și aceeași acțiune aparține cîtorva persoane, acestea toate sînt recunoscute drept un singur acționar al societății respective. în acest caz ele pot transmite împuternicirile sale pentru a participa la adunarea generală unuia din proprietarii acțiunii sau unei persoane terțe în modul stabilit de legislație. Numirea reprezentantului nu-l lipsește pe acționar de dreptul de a asista la adunarea generală.

Adunare agenerală este în putere, dacă la ea au fost prezentate nu mai puțin de jumătate din voturi, stabilite de acțiuni. Dacă la adunare nu au fost prezentate cantitatea cerută de voturi, stabilite de acțiuni. Dacă la adunare nu a fost prezentată cantitatea cerută de voturi ea se recheamă timp de 30 zile. Adunarea generală rechemată poate lua orice decizie, necătînd la faptul de cîte voturi au fost prezentate.

Adunarea generală are în competență de a lua hotărîri numai pe întrebările incluse în ordinea de zi. Votarea la adunare, pentru posesorii de acțiuni se face după principiul “o acțiune – un vot”. Hotărîrile se iau după majoritatea ce au fost de acord, în afară de întrebările din punctele “b”, “h”, “i”, “k”, “l”.

Consiliul de observatori. În statutul societății pe acțiuni poate fi indicat faptul de organizare a consiliului de observatori. Consiliul de observatori este alcătuit din acționari, care trebuie să se întîlnească nu mai puțin de o dată în 6 luni, iar membrii pot fi aleși numai pe 3 ani și pot participa numai la cinci consilii a altor S.A. Rolul de bază a consiliului este prezentarea intereselor acționarilor adunărilor extraordinare în condiițiile specifice, alte obligațiuni conform statutului [19, p.236].

Dacă numărul mediu anual al lucrătorilor societății angajați prin contract de muncă depășește 200 oameni, o treime din competența consiliului o constituie reprezentanții aleși din acești lucrători, indiferent de faptul dacă ei posedă sau nu acțiuni ale societății date.

Comitetul de conducere. Comitetul de conducere este organul executiv al societății pe acțiuni și își dă darea de seamă în fața adunării generale și consiliului de observatori, dacă aceasta este prevăzut de statut. El dirijează și conduce activitatea societății pe acțiuni în toate direcțiile, în afară de acelea ce sănt în competența adunării generale și consiliului de observatori. Scopul de bază a cîrmuirii este majorarea bunăstării economice a acționarilor și societății. Comitetul de conducere organizează păstrarea și formarea proceselor verbale a adunării generale și a ședințelor sale, și trebuie să fie prezentate la prima a acționarilor.

Comisia de cenzori. Comisia de cenzori efectuiază controlul activității societății pe acțiuni și comitetutlui de conducere. Ea efectuiază controlul la cererea adunării generale, consiliului de observatori, din propria inițiativă, la cererea acționarilor, dar nu mai rar de o dată pe an [23, p.37].

Membrii comisiei de cenzori sînt aleși de către acționari și n-au drept de a ocupa postul de director-executor, membru al Consiliului de observatori sau manager lucrător al firmei. Comisia de cenzori face concluzii privitor la dările de seamă și bilanțurile anuale, în lipsa acestor concluzii documentele nu pot fi aprobate de către adunarea generală. Membrii comisiei de cenzori au dreptul de a participa la adunările comitetului de conducere cu un vot de consultare.

În comparație cu legea anterioară, reglarea activității societății este efectuată de către comitetul de conducere după legea nouă. Așa ceva este prielnic pentru țara noastră în caz că drepturile acționarilor nu vor fi încălcate.

E de menționat faptul că a fost cizelată legea prin noile modificări în Legea privind societățile pe acțiuni. Legea prevede realegerea comitetului de conducere în fiecare an. Este stabilit că comitetul de conducere duce răspundere pentru hotărîrile sale și activitatea sa. Legea presupune faptul că acționarii pot cere de la societate răscumpărarea acțiunilor sale. Faptul că comitetul va fi reales în fiecare an, după părerea mea va împiedica ca să se facă o planificare trategică pentru societatea pe acțiuni.

Acționari ai societăților pe acțiuni pot fi persoane fizice și juridice, inclusiv străine, precum și organele de stat centrale și locale. Legea prevede că în țara noastră calitatea de acționar o pot avea statele străine și organizațiile internaționale. țn această situație, considerăm că legea ar trebui să prevadă expres cazurile cînd subiecte ale dreptului public pot avea dreptul de a fi acționari.

Drepturile patrimoniale ale acționarilor. Din conținutul legii privind S.A., selectăm următoarele drepturi patrimoniale: dreptul la dividente, dreptul la o cotă din bunurile societății în caz de lichidare a acesteia și dreptul de a înstrăina acțiunile. țn unele societăți există și un drept al acționarilor de a se bucura de serviciile și bunurile societății în mod preferențial sau la un drept redus față de persoanele terțe [21, p.188].

Potrivit legii privind S.A., acționarii au anumite obligații [1]. Principala obligație a acționarilor este de a achita valoarea nominală a acțiunii subscrise. Dacă valoarea acțiunii se achită cu mijloace bănești, acestea se transpirt pe un cont provizoriu al societății, pînă la ținerea adunării constitutive, sau pe contul societății, în cazul plasării primare a acțiunilor emisiunilor suplimentare.

Acțiunile subscrise care se achită cu bunuri corporale sau incorporale au o altă modalitate de achitare. De regulă, momentul subscripției la acțiuni și transmiterea bunului nu coincid. La constituirea societății, bunurile vor fi transmise de fondatori (acționari) în termen de o lună. La plasarea primară a acțiunilor suplimentare, achitarea cu bunuri a valorii acționarilor va avea loc în termenul stabilit de prospectul de emisiune sau prin acordul semnat la momentul subscrierii.

Acționarul s-a obligat, deci, prin contractul constitutiv sau printr-un acord cu societatea, în cazul subscrierii acțiunilor emisiunii suplimentare și este dator să-și onoreze obligația asumată.

Registrul acționarilor reprezintă un sistem unic de evidență a deținătorilor de acțiuni și a operațiunilor cu acțiunile societății pe acțiuni. Nici o tranzacție translativă de proprietate săvîrșită cu acțiuni nu are valoare juridică, dacă ea n-a fost consemnată în registrul acționarilor.

Fiecare societate pe acțiuni înregistrată în Republica Moldova este obligată să țină registrul acționarilor, fie de sine stătător, fie prin intermediul registratorului independent.

Dacă societatea pe acțiuni are mai mult de 300 acționari, registrul va fi ținut de un registrator independent.

Registratorul independent este o societate cu personalitate juridică, participant profesionist la piața hîrtiilor de valoare, care dispune de licență pentru desfășurarea activității de ținere a registrului acționarilor [13, p.27].

2.2. Societatea pe acțiuni în Republica Moldova. Relațiile de agent în societățile pe acțiuni

Analizînd modelul economic al Moldovei, conform reformelor de privatizare se vede că delegarea împuternicirilor în S.A. este determinată în felul următor:

Institutul proprietății private.

Adunarea generală.

Consiliul observatorilor.

Comisia de cenzori.

Comisia de directori.

Președinte.

Echipa de manageri.

Particularitățile societăților pe acțiuni în Republica Moldova. Principala particularitate a S.A. în Republica Moldova constă în faptul că majoritatea acestora au fost formate nu prin metoda clasică de acționare, ci în conformitate cu prevederile legii “cu privire la privatizare” nr. 627-XIII din 2 iulie 1991 și programele de stat de privatizare în Republica Moldova [2].

Conform datelor Registrului Comerțului de Stat la 01.01.97 pe teritoriul Republicii Moldova au fost înregistrate 4290 societăți pe acțiuni, dintre care 2235 au fost formate în rezultatul privatizării întreprinderilor de stat. Circa 3 milioane cetățeni (89% din populație) au investit bonurile patrimoniale în hîrtii de valoare corporative.

În diferite ramuri ale economiei naționale au fost privatizate de la 33% (în sfera transportului auto) pînă la 96% (în comerț) din întreprinderile existente.

Totodată, necătînd la faptul că S.A formate în urma privatizării constituiau doar 32% (2235/4290) din numărul total al S.A., ele dispun de majoritatea capitalului statutar cumulativ al tuturor societăților.

Conform datelor Comisiei de Stat pentru piața hîrtiilor de valoare (CSPHV), valoarea totală a emisiilor hîrtiilor de valoare corporative a constituit 4564,1 milioane lei, din care:

acțiunile întreprinderilor privatizare 4183,8 milioane lei (91,65);

acțiunile întreprinderilor, crearea cărora nu ține de procesul de privatizare 370,7 milioane lei (8, 2);

acțiunile fondurolor de investiții pentru privatizare 3,3 miioane lei (0,1%).

obligațiunile 3,3 milooane lei (0,1%).

Prin urmare, societățile pe acțiuni formate prin metoda clasică de constituire, practic nu activează pe piața hîrtiilor de valoare, avînd o circulație de doar 8,2% din valoarea totală a hîrtiilor de valoare corporative emise.

Unul din impedimentele complexe în evoluția pozitivă a întreprinderilor naționale îl reprezintă conflictul potențial de interese din cadrul relațiilor de agent. Apariția acestor conflicte a fost generată de reorganizarea agenților economici în societăți pe acțiuni și realizarea procesului de deetalizare.

Faptul că proprietarii firmei–acționarii acestuia – încredințează managerilor dreptul de a lua decizii, crează un potențial conflict de interese, care este examinat în cadrul teoriei relațiilor de agent. în contextul managementului financiar relațiile primare de agent sînt relațiile între: acținari și manageri, creditori și acționari.

În majoritatea țărilor industrial avansate, relațiile de agent și în special relația propriatari-manageri sînt reglementate prin intermediul mecanismelor de “corporate guvernance”, în care sînt implicați manageri de vîrf, membrii consiliului de administrație, membrii consiliilor de observatori îi alte consilii din companii. Cazul economiilor în tranziție este diferit, corporațiile private au apărut în urma privatizării întreprinderilor de stat, totodată mecanismele de “corporate governance” fiind absente.

În întreprinderile din Republica Moldova specificul relațiilor de agent este consecința în primul rînd, a imperficțiunilor procesului de privatizare. Decalajul capital între obiectivele privatizțrii proclamate oficial și rezultatele înregistrate efectiv a fost de la bun început programat prin faptul că baza modelului ales de realizare a privatizării l-a constituit repartizarea gratuită a prorietății. Astfel privatizării i s-a imprimat un caracter forîat și accelerat. în asemenea condiții a fost neglijat principiul raționalității economice și căutarea unor proprietăți eficiente.

Există două puncte de vedere diferite privind metodele de soluționare a conflictului de agent acționar-manager. Adepții unui mod de abordare a problemei de cercetare susțin că dacă remunerarea managerulor firmei ar depinde doar de cursul acțiunilor firmei, cheltuielile de agent ar fi reduse, deoarece managerii ar avea un stimulent puternic pentru maximizarea proprietății acționarilor. în acest caz salariile managerilor vor depinde de conjunctura economică, care nu poate fi influiențată de ultimii. Conform altui punct de vedere, acționarii pot să controleze toate acțiunile managerilor, dar o astfel de variantă ar fi foarte costisitoare și ineficientă. Soluția optimală se află între aceste două puncte de vedere și presupune punerea în corespundere a remunerării managerului firmei cu rezultatele activității acesteia și în același timp, exercitarea unui anumit control asupra activității lui. în afară de control există și alte mecanisme care stimulează managerii să acționeze în interesele proprietarilor. Acestea sînt:elaborarea și stimulatea unor sisteme de implimentare în baza indicatorilor de performanță, implicarea directă a acționarilor în activitatea managerilor firmei, concedierea managerilor neficienți, pericolul achiziționării pachetului de control al societății etc.

Concluzia este următoarea: managerii sînt agenți ai acționarilor și ai creditorilor firmei și trebuie să respecte echilibrul dintre aceste două grupuri de deținători ai hîrtiilor de valoare. Evoluția anevoioasă a relațiilor de agent în societățile pe acțiuni cere cu insistență cercetarea cu atenție a experienței acumulate în țările industrial avansate, precum și implimentarea tehnicilor și instrumentelor financiare respective pentru a armoniza colaborarea între managerii, acționarii și creditorii întrprinderii cu consecințele pozitive asupra dezvoltării pozitive a agenților economici naționali.

CAPITOLUL II. PARTICULARITĂȚILE FUNCȚIONĂRII S.A.”CARIERA MICĂUȚI” ÎN CONDIȚIILE CONTEMPORANE

2.1. Privire generală a Societății pe Acțiuni „Cariera Micăuți”

Zăcămintele de calcar a „Carierei Micăuți” se situiază la 25 km nord-vest de orașul Chișinău și doi km de nord-est față de satul Micăuți, și se află pe teritoriul județului Chișinău. La trei km de carieră trece traseul Chișinău-Cernăuți. Prelucrarea zăcămintelor a luat început în anul 1951. În timpul de față zăcămintele se extrag din două sectoare: Micăuți-1 ți Micăuți-2.

Zăcămintele de calcar din Micăuți-1 s-au desfășurat în anii 1955-1956 de trestul „Ucrgheolognerud”. O altă probă de zăcăminte (adăugătoare) s-au făcut în 1967 de către un complex geologic „PCTI Minpromstroimaterialov MSSR” (protocolul TCZN81 din 29.03.1968 și darea de seamă pentru un nou control al zăcămintelor de calcar din Micăuți di anul 1967). Zăcămintele Micăuți-2 s-au examinat în anul 1963 de o companie „iujno Moldavscoi GRP Upravlenia gheologhii pri Sovmine MSSR” (protocolul N91B din 31.06.68). Ultima decizie de examinare a „MGCZ” a rezervelor de calcar s-au făcut în 1976 (protocolul N299 din 21.04.76). Ridicarea și mișcarea rezervelor după rezultatele următoarei probe geologice întărită de „ȚCH MPSM MSSR” (protocolul N33 din 29.01.80, N109 din 28.03.85, n31 din 30.06.86).

În anul 1994 „SGP Gheomacom” au îndeplinit lucrările de examinare a rezervelor de zăcăminte la orizonturile de jos pînă la punctul +27,5m.

Prelucrarea zăcămintelor din „Cariera Micăuți” se află pe pămînturile primăriei Micăuți, care au fost date pe un timp vremelnic în perioada efectuării lucrărilor în minierit și întărite conform actelor necesare cu dreptul de întrebuințare conform hotărîrii guvernului „MSSR” după S:S: „Cariera Micăuți”.

Proprietatea întreprinderii se află pe o suprafață de 157,34 ha de pămînt, în urma căruia se pun impozite de stat pentru folosirea acestui pămînt. Zăcămintele de calcar din Micăuți reprezintă un fragment a Camensc-Chișinău.

În 1975 la întreprindere lucrau 225-230 oameni, în 3 schimburi ți produceau un volum de producție pînă la 1 mln m3/an. Volumul de producție la 01.07.90 alcătuiau: de petriț-612 mii m³ , inclusiv petriș fracția pînă la 20mm-153 mii m³, piatră but-40 mii m³. Iar în anul 2011 lucrau 165 ouameni în 1,5-2 schimburi, și produceau aproximativ 380-400 mii m³/an.

În Micăuți-1 piatra se află la adîncimia de 17-20 m. Iar în Micăuți-2 în anii 1965-1988 la 20-24 m, în anii 1988-202011, la adîncimia de 60-67m. Pentru a fi rentabil lucru efectuat este necesar ca la 1m³ de materie gata scoasă trebuie de descoperit 1m³ de pământ. Aceasta înseamnă că dacă piatra se află la o adâncime de 60-67m, atunci stratul de piatră are lafel grosimea de 60-62m. Mai la adâncime este piatră dar nu e calitativă (moale).

Societatea este fondată prin reorganizarea întreprinderii de stat în societate pe acțiuni în conformitate cu Legea cu privire la privatizare la 25 august 1995.

Tabelul 2.1. Capitalul acționar al companiei [elaborat de autor]

Situația generală a echipamentelor și clădirilor este satisfăcătoare. Echipamentul este uzat în valoare de 70%, clădirile 30%. După vechimea utilajului în comparație cu cei cinci concurenți, „Cariera Micăuți” se află pe locul întâi. La momentul actual în Moldova există 9 întreprinderi de extracție a zăcămintelor minerale.

Tabelul 2.2. Repartizarea deținătorior de acțiuni la întreprinderea S.A. ”Cariera Micăuți” [elaborat de autor]

În prezent S.A. are în jurul a 165 lucrători. Capacitatea de producere a pietrei este de aproximativ 700 m³ pe zi. Principala producție a întreprinderii este: piatra but și pietrișul. Pe lângă aceasta SA mai are și unele produse secundare ce se obțin în rezultatul producerii: piatra, savura, nisipul, lutul albastru și galben.

Capitalul. Capitalul companiei pe acțiuni reprezintă 2557010 LM, divizat în 255701 acțiuni nomonative simple a câte 10 lei fiecare. În corespundere cu Programul de Privatizare a Republicii Moldova acțiunile Carierei-Micăuți au fost alocate în felul următor:

2.2. Analiza economico-financiară a S.A. „Cariera Micăuți”.

Scopul analizei economico-financiare în cadrul unui proiect de analiză diagnostic este de a evalua echilibrul dintre resursele financiare ale întreprinderii și modul în care acestea sânt folosite. Analiza financiară în prezent se bazează pe bilanțul contabil, darea de seamă privind veniturile și cheltuielile, și raportul statistic din anii 2009, 2010 și 2011. Aceste date au fost furnizate de către biroul contabil al întreprinderii S.A. „Cariera-Micăuți”.

Structura elementelor analizate și a evoluției valorilor datelor folosite au fost influiențate de modificările legislației, rata de schimb a leului moldovenesc în comparație cu dolarul american, inflația pe parcursul celor trei ani analizați. Toți acești factori au adus un anumit grad de relativitate privind concluziile acestei analize pentru că:

rezultatelor bilanțurilor contabile reflectă datele la data de 31 decembrie a fiecărui an, care au fost sub influiența reevaluării activelor și indexarea 2009 și 2010;

activitatea întreprinderii este discontinuă, și întreprinderea lucrează anul împrejur, dar în anumite termene începând cu noiembrie și terminând cu februarie scade volumul de vânzări a producției;

toți indicatorii de bază (coieficienți, indicatori, rate) absoluți sau relativi care au fost determinați prin evaluarea situației financiare S.A. „Cariera Micăuți” poartă un caracter relativ. De aceea în sarcina analizei, în cazul dat intră determinarea tendințelor generale pentru perspectiva de 3-5 ani și crearea bazei pentru compararea între întreprinderilor din industria pietrei.

Traducerea formatelor moldovenești de bilanț contabil și declarația de venituri și cheltuieli în engleză.

Adaptarea acestor date pentru a fi trecute în formate de tip occidental, tot în lei moldovenești.

Transformarea datelor obținute din formate de tip occidental și lei moldovenești în formate similare dar în dolari americani pentru a evita în măsura posibilităților influiența inflației și pentru a face astfel posibila comparație a evoluției performanțelor financiare ale întreprinderii de-a lungul perioadei de timp analizate.

Analizarea structurii bilanțurilor și a declarațiilor de venituri și cheltuieli, și analiza de trend pentru declarația de venituri și cheltuieli.

În tabelul de mai jos sînt prezentați principalii coeficienți economici care au caracterizat activitatea financiară a societății pe acțiuni în această perioadă.

Tabelul 2.3. Coeficienții economici ai activității financiare a S.A. „Cariera Micăuți”

[elaborat de autor]

Analizând datele din tabel și considerând că 2009 este anul de bază pot fi evidențiate următoarele tendințe:

Volumul producției în prețuri curente a scăzut cu 70,9%, iar în prețuri comparabile a scăzut cu 78,7%.

Productivitatea muncii în prețuri curente cu 74,3%, în timp ce în prețuri comparabile la fel a scăzut cu 82,2%.

Analiza formelor financiar-contabil. Starea financiară este caracterizată de poziționarea și folosirea mijloacelor și de sursele lor de formare. Doarece starea financiară aîntreprinderii este determinată de totalitatea factorilor d activitate, prin urmare, tendințele generale ale acesteia sânt observate în procesul de cercetare adinamicii și struczurii bilanțului contabil, dării de seamă privind rezultatele financiare și utilizarea lor. Valoarea analizei în acest caz este atinsă pe calea folosirii caracteristicilor atât pe orizontală cât și pe verticală. Analiza factorilor indică că în 2009-2011 valuta bilanțului s-a modificat în expresie valorică de pe urma reevaluării din 2009. Ritmul de scădere a valorii fondurilor fixe în 2010 față de anul 2009-10%. Trebuie de menționat că în 2009 ritmul de creștere a valutei bilanțului a constituit – 109,9%, iar în 2010 – a scăzut cu 97,3%, iar în 2011cu-146,1%.

În structura bilanțului activele circulante ocupă circa jumătate din mijloace economice ale întreprinderii. Acest fapt, poate fi determinat pe de o parte, prin rolul important al mijloacelor circulante în activitatea întreprinderii, iar pe altă parte, prin procentul uzurii mijloacelor fixe de pe urma termenului de exploatare. Un ritm de creștere analogic se observă și la sursele de mijloace. În structura bianțului poate fi evidențiat faptul, că nu au fost folosite credite pe termen lung, ceea ce este de dorit. În urma situației create la 01.01.2010 valoarea întreprinderii de bilanț a scăzut de la 6264,9 mii lei până la 6099,1 mii lei în 2010 ceea ce reprezintă o scădere de 97,4% din urma reevaluării mijloacelor fixe și indexației prețurilor, în comparație cu creșterea volumului de producție poate fi menționat, că în prețuri comparabile creșterea volumului de producție a constituit în 2009față de 2002 cu100,8%, iar în 2010 față de anul 2009 a scăzut cu 78,7%, iar în 2011 față de 2010 a crescut cu 136,1%.

Analiza structurii activelor și calculul patrimoniului net. Analiza structurii activelor prevede examinarea mărimii, componentei și corelației între diferite componente patrimoniale aflate la dispozișia întreprinderii. Astfel se determină un șir de coeficienți financiari [4, p.185]:

rata imobilizărilor – reflectă cota activităților imobilizate pe termen lung în suma totală a patrimoniului. Și se calculează astfel: total capitolul I de împărțit la total general activ. Pentru aprecierea acestui indicator este necesar să ținem cont de de nivelul de însușire a capacității de producție.

rata patrimoniului cu destinație de producție – reflectă ponderea patrimoniului întreprinderii care poate fi direct utilizată pentru fabricarea producțiilor, prestării serviciului. Creșterea acestui indicator în dinamică se apreciază pozitiv și se calculează astfel: mijloace fixe la valoarea de bilanț (fără uzură) plus stocuri de mărfuri și materiale împărțit la total active. Dacă acest indicator crește, atunci aceaste contribuie la sporirea activităților de producție și invers.

coeficientul compoziției tehnice a întreprinderii. Acesta se calculează asfel: mijloace fixe la valoarea de bilanț se împarte la active curente. În condițiile crizei economice acest raport are o tendință negativă de descreștere.

Astfel în cadrul analizei structurii activelor se determină patrimoniul net care reprezintă volumul activelor ce aparțin întreprinderii cu drept de proprietate.

Patrimoniul net (activele nete) se calculează prin următoarea formulă: total active minus datorii pe termen lung și scurt.

Analiza lichidității. Aprecierea lichidității ocupă un loc central în analiza situației financiare a întreprinderii. Fiecare business în mod normal trebuie sa aibă cantitatea necesară de active circulante (stocuri, producție, numerar) pentru a acoperi obligațiunile curente ale întreprinderii. Pe de altă parte obligațiunile curente venerează această necesitate, în legătură cu aceasta există o grupă de rate. Rate de Lichiditate a bilanțului. Necesitatea în analiza lichidității apare in condițiile de piață cu creșterea constrîngerilor financiare. Ea apreciază capacitatea întreprinderii de a rambursa creditele și solvabilitatea ei.

Lichiditatea bilanțului determină nivelul de acoperire a datoriilor întreprinderii cu activele sale care au un termen de transformare în numerar egal cu termenul de rambursare a datoriilor.

Lichiditatea activelor la rândul ei este mărimea inversă lichidității bilanțului in ceea ce privește timpul de transformare a activelor în mijloace bănești.

1. Nivelul (rată) lichidității absolute (urgentă, rapidă, imediată, de gradul I) a fost în 2009-0,002, în 2010 – 0;012; în 2011 – 0,00039 (caz optimal 0,2-0,25), are o evoluție negativă, (în alt model la 1 leu de creditori revine 0,015 lei in numerar). Dacă coeficientul este mai mic de 0,2 aceasta înseamnă că banca nu oferă credit pe termen foarte scurt.

2. Nivelul (rată) lichidității intermediare a fost în 2009 – 0.906; în 2010-0,58; în 2011- 0,58 (0,7-0,8 caz optimal), la fel. După datele prezentate se observă că în 2009 acest coeficient a depășit limita normală. În 2010 se observă un coeficient mai mic de caz optimal și aceasta înseamnă, că cererea de credit este refuzată și nu se vor emite obligațiuni, la fel cambiile sînt respinse.

3. Nivelul (rată) general de lichiditate (de gradul III, curentă) a fost în 2009 – 1,9; în 2010 – 1.4: ia 2011 – 1,007 (caz optimal 2-2,5). Din date observăm că nu corespund cerințelor, adică nu oscilează în limitele date, la fel are un caracter negativ. Concluzie: Nivelul de lichiditate a întreprinderii este foarte jos, în același timp evoluția are o dinamică negativă pentru toate nivelurile de lichiditate.

Analiza indicatorilor de profitabilitate. Veniturile totale ale S.A. "Cariera Micăuți" în perioada 2009-2011 este reprezentată în tabelul de mai jos .

Acest indicator ne indică câți bănuți de profit ne aduce fiecare leu din vânzări. Rata rentabilității economice caracterizează eficiența utilizării activelor întreprinderii indiferent de sursa de finanțare a acestor active. Rentabilitatea economică se determină conform formulei : profit până la impozitare / valoarea medie anuală a activelor și de înmulțit cu 100%. Primim în : 2009= 1,17% ; 2010 = 3,49% ; 2011=0.

Tabelul 2.4. Analiza indicatorilor de profitabilitate, mii lei [elaborat de autor]

Rentabilitatea economică se modifică sub infiuienta următorilor factori:

1. Numărul de rotații a activelor (nivelul recuperabilității, activelor) = vînzâri nete / valoarea medie anuală a activelor: 2009 = 1,46 ; 2010=0,97 ; 2011= 1,15.

2. Rentabilitatea producției vândute (rentabilitatea brută) – datele sînt prezentate mai sus.

Rentabilitatea financiară ține cont de sursele de formare a patrimoniului întreprinderii. Acest indicator reflectă eficiența utilizării capitalului propriu și se determină conform formulei: profit pînă la impozitare (profil net)/ valoarea medie anuală a capitalului propriu de înmulțit cu 100%. În urma calculelor efectuate primim: 2009=0,16 ; 2010= 1,98 ; 2011=0.

Rentabilitatea financiară se analizează de către proprietarii intreprindeii, adică acționarii, statul, deoarece de nivelul rentabilității financiare depinde posibilitatea întreprinderii de a plăti dividente, Asupra nivelului rentabilității financiare influiențează doi factori: 1. structura surselor de finanțare a activelor care se reflectă într-un coeficient cu numele "pîrghia financiară" ; 2. rentabilitatea economică.

Mărimea rentabilității economice a întreprinderii obținută este din cauza că ponderea principală a operațiunilor economice este efectuată în bază de barter, care din anumite cazuri denaturează realitatea dezvoltării economice (de exemplu schimbul de mărfuri), iar funcția banilor este limitată.

Măsurile principale ce trebuie întreprinse pentru a spori rentabilitatea economică a întreprinderii sunt:

în primul rînd reducerea cheltuielelor constante ale întreprinderii, a cheltuielelor de producție.

în al doilea rînd "curățirea bilanțului" va permite reducerea mijloacelor neutilizate in procesul de producție, precum și reducerea sumelor bilanțiere nereale;

în al treilea rînd, sporirea volumului de pietriș pînă la nivelul limită a venitului.

Analiza costurilor. Elementul de bază în jurul căruia se constituiește activitatea economică a întreprinderii este sistemul de costuri. Întreprinderile de extracție a pietrei consumă mari cantități de fonduri, însă analiza generală a costurilor atât pe orizontală (pe perioade ) cât și pe verticală (pe elemente) prin transferul întro valută mai stabilă va oferi o viziune reală în acest domeniu. Astfel în tabel sânt reprezentate următoarele date:

Tabelul 2.5. Analiza cheltuielilor la întreprinderea ”Cariera Micăuți” S.A.

[elaborat de autor]

Analiza tabelului indică că tendința formării costului cheltaielelor totale de producție și în comparație cu perioadele anterioare se observă scădere cheltuielelor pentru volumul total de producție, unde volumul de producție a piatrei a scăzut. Deoarece, o caracteristică mai există despre cheltuieli poale fi obținută prin studierea conținutului și mărimii cheltuielelor la 1m³ de pietriș.

Indicatorii tabelului confirmă că atît în anul 2009, 2010 cât și în 2011 ponderea celor mai mari cheltuieli le revine lucrărilor de descoperire, mai apoi urmînd lucrările de explozii, energia și combustibilul. Aceasta se explică prin următoarele condiții:

1. creșterea inflației.

2. și la rîndul său s-au mărit și prețurile la energie și combustibil.

Tabelul 2.6. Analiza consumurilor la întreprinderea ”Cariera Micăuți” S.A.

[elaborat de autor]

Analiza cheltuielelor pentru întreținerea sferei sociale. În bilanțul S.A. "Cariera Micăuți" se află niște obiecte de menire socială, cum sunt :

ospătărie cu suprafața de 280 m. p.;

baie și spălătorie cu suprafața de 130 m. p.;

un magazin universal cu suprafața de 35 m.p.;

conducta de apă potabilă;

conductele de canalizare;

linii telefonice;

linii de transmitere a curentului electric;

și multe alte obiecte.

Valoarea inițială a tuturor obiectelor de menire socială, aflate la bilanțul întreprinderii constituie – 48,7 mii lei. Marea majoritate a acestor obiecte au fost construite în anii 1975-1978 și sunt în exploatare de 20-25 ani. La 1 ianuarie 2011 valoarea reziduală a constituit 22,7 mii lei.

Întreținerea acestor obiecte de menire socială generează întreprinderii pierderi anuale de peste 25,3 mii lei. La deservirea lor sânt încadrați lucratorii fabricii, și salariul lor anual constituie 158 mii lei.

Din motive, că sistemul de evidență a cheltuielelor în sfera socială este complicat și lipsesc contoare ce ar permite fixarea acestor cheltuieli, nu pot fi determinate toate cheltuielile, care în realitate sunt cu mult mai mari. Obiecte de menire socială sânt mai multe, însă o parte au fost transmise la bilanțul autorităților locale în contul datoriilor către bugetul de stat și local.

3.3. Diagnostic tehnic de producție și comercial. Direcțiile principale de ridicare a eficacității în producție în cadrul S.A. „Cariera Micăuți”

Diagnostic tehnic de producție.

Procesul de producție. S.A "Cariera-Micăuți" are o activitate de bază de producție, aceasta este: • producerea pietrei de calcar.

Paralel cu această producție se mai extrage:

• nisip pentru construcții

• argilă pentru olărit.

Producția pietrei de calcar. Producția pietrei de calcar are la baza ei o schemă tehnologică de a produce o serie de fracții de pietriș. Acestea sânt:

pietriș fracția 5-20mm;

pietriș fracția 20-40mm;

pietriș fracția 40-70mm;

pietriș fracția 70-120mm;

pietriș fracția 120-140mm;

savură.

Capacitatea reală de extracție a pietrei constituie când se lucrează:

• în I schimb – 680-700m3;

• în al II schimb – 700-710m3;

• în al III schimb – 720-730m3.

De aici rezultă că al III schimb este cel mai efectiv și productiv de lucrat. Cînd se lucrează într-un schimb nu este prea productiv deoarece aici se efectuiază toate lucrările organizatorice legate cu producerea. Când se lucrează în al doilea schimb se obține această cantitate mică deoarece acționează toți acei factori ca și la primul plus pierderile de timp dintre schimburi. Și în al treilea-este cel mai productiv și efectiv de lucrat, deoarece lucrurile organizatorice s-au făcut în primul și al doilea schimb (explozia, luarea mesei, venirea și plecarea de la lucru.). În acest schimb se lucrează fără întrerupere (nu se ia masa etc). Capacitatea reală a întreprinderii pe o lună constituie 40-44 mii m³ (în două schimburi, adică 390mii de împărțit la 9 luni.), sau 131,25m³/oră (42000m³/ lună: 320 ore/II schimburi). Aceste 320ore/II schimb/lună înseamnă că întreprinderea lucrează 4 zile pe sâptămână, adică a cincia zi nu se fac explozii. Capacitatea reală de producere anuală a întreprinderii este 380-400 mii m³ .

Procedeele de extragere a pietrei de calcar. Înainte de a extrage piatra de calcar (but) sînt necesare următoarele operații de efectuare a lucrărilor:

1. Este necesar de a se căpăta un lot de pămint.

2. Este necesar de a se efectua lucrări de descoperire a pămîntului arabil.

3. După descoperirea pământului arabil urmează descoperirea straturilor de

materiale adăugătoare de construcție, ca:

• nisip pentru construcție;

• argilă pentru olărie.

4. După efectuarea acestor lucrări de descoperire se fac următoarele lucrări:

• se face forajul rotativ cu role pînă la o adîncime de 15-17m;

• se introduce material exploziv pentru explozie (inclusiv se face explozia în urma căreea piatra se sparge);

• după fărâmițarea pietrei de calcar prin moara cu motor, nimerește pe raportor și se transmite la concasorul cu ciocane;

• aici se fărâmițează și trece pe sita vibratoare în urma căreia se sortează pe următoarele fracțiuni:

=> pietriș 5-20mm;

=> pietriș 20-40mm;

=> pietriș 40-70mm;

=> pietriș 70-i20mm;

=> pietriș 120-140mm;

=> piatra but;

=> savură.

după sortare producția se acumulează la rampa de încărcare;

• de la rampa de încărcare producția se încarcă ia autobasculante cu încărcătorul polonez "L-34" și se încarcă la distribuitori.

Nivelul de automatizare. Piatra but (de calcar, sparta). Nivelul actual de automatizare și mecanizare a întreprinderii este următor: Nivelul de mecanizare a mașinilor = 85%. Nivelul de automatizare a mașinilor = 35- 40%.

Întreprinderea este în stare să pună în aplicare noi tehnologii de mecanizare a fărâmițării și sortării materiei prime.

Caracteristicile producției. Piatra but. Producția fabricată, distribuită nu îndestulează cererea deplină. Întreprinderea nu dispune de manageri calificați în rezolvarea problemelor de realizare. Realizarea este haotică, fără studierea pieței, cererii și ofertei.

Procedeele de fabricare utilizate de concurenți sânt analogice celor expuse de noi mai sus, dar se execută cu ajutorul utilajelor mai moderne și mai efective (S.A "Oziornoie"). Procedee mai puțin costisitoare nu sînt folosite de societatea pe acțiuni "Cariera-Micăuți".

Pietriș, savura. În secția de producere se observă o scădere totală a volumului de producție din an în an. Din 1989 pină-n 2011 volumul ei a scăzut de 2,5 ori.Conform calculelor tehnologice, productivitatea de pietriș în 2010 atingea 255 mii m . Prelucrarea pietrișului are loc în tot cursul anului. Întreprinderea nu dispune de tehnologii noi, linii tehnologice pentru fabricarea pietrișului calitativ în tot sezonul de producere. În timpul sezonului de producere au loc rețineri din cauza condițiilor climaterice, din cauza neajunsurilor materialelor pentru explozie, neajunsul combustibilului, pieselor de schimb, etc.

Întreprinderea nu dispune de o piață constantă de aprovizionare cu producția ei. Sânt abateri în determinarea calității producției din cauza tehnologiei vechi. Concurenții sînt întreprinderile care produc aceeaș producție dar prețul lor este mai mic față de S.A "Cariera-Micăuți", deoarece și calitatea la producția lor este mai joasă, și în aceiași timp ei sânt mai aproape de distribuitori.

Concurenții sînt:

1. S.A "Gziornoie" – marca 200;

2. S.A "Pietriș" – marca 250;

3. S.A "Cariera-Micăuți" – marca 300-400.

Din datele prezentate mai sus se observă că cea mai bună calitate a producției este a S.A "Cariera-Micăuti" cu o marcă înregistrată de la 300-400.

Producția Carierei-Micăuți este realizată în deosebi la efectuarea construcțiilor din beton armat, la stingerea varului, la construcția drumurilor etc.

Calitatea. Standardele și instrucțiunile tehnologice se respectă. Calitatea producției finite corespunde categoriei I sau superioare, în ultimii cinci ani întreprinderea n-a primit reclamații din partea distribuitorilor. Determinările simple a calității productei sînt efectuate de către specialiștii laboratorului întreprinderii și instituțiilor de cercetări a materialelor de construcții. După analizele făcute și primite la producția întreprinderii, corespund cerințelor "GOST 8267-82, pietriș din piatră naturală pentru efectuarea lucrărilor în construcții". Caracteristica pietrișului primită după datele de exploatare și geologice corespund "GOST-ului".

CICLUL DE PRODUCȚIE

Piatra but și pietrișul la întreprindere se produce la două fabrici. Prima fabrică se află la distanța de doi kilometri față de materia primă de unde se extrage. A doua fabrică se află la 1 km de unde se extrage materia primă. La fabrica Nr-1 ce se află la distanta de 2 km se fac mai multe cheltuieli ca la fabrica a doua, acestea sânt :

cheltuieli pentru energie ;

cheltuieli pentru transportarea materiei prime ;

cheltuieli pentru combustibil ;

pierderi de timp ;

cheltuieli pentru întreținerea utilajului ;

cheltuieli pentru remunerarea muncitorilor.

Pe când la fabrica Nr-2 ce se află la distanăa de 1 km, cheltuielile se micșorează de 2 ori. De asemenea la această fabrică utilajul se află într-o stare mai bună și este mai nou, ceea ce reprezintă încă un plus, adică micșorează cheltuielile.

Piatra but se fărâmițează numai la fabrica Nr-1. Însă în timpul de față se face o reconstrucție capitală la fabrica Nr-2, în urma căruia se va produce și aici piatră but. Aceasta reprezintă un avantaj enorm pentru întreprindere, deoarece se fac mari economii (aproape de 2 ori), fiindcă utilajul este mai nou și mai calitativ.

Întreruperile între schimburi sânt datorate regimului de lucru adoptat pentru locurile de muncă, unde se execută producția:

1. întreruperi datorită duminicilor și sărbătorilor legale;

2. datorită schimburilor nelucrătoare;

3. întreruperile pentru masă;

4. întreruperile pentru a se deplasa lucrătorii pînă la locul extragerii materiei prime și respectiv întoarcerea la locul inițial.

Productivitatea. Pietriș. Nivelul de utilizare a capacității de producție a utilajului constituie 85%. Locurile înguste în liniile de producere sînt: după efectuarea exploziei , materia primă este încărcată cu excavatorul 3Kă-4.5, și 3Kă-5 în bascule de marca "BELAZ-7522" (30 tone) și este transportată în buncherul de primire. Din buncherul de primire se transportă pe conveer în mașină de fărâmițare a materiei prime de prima stadie. De aici nimerește pe conveer și se transportă în mașina a doua de fărâmițare. Din această mașină trece prin niște site unde se sortează pe fracțiuni. Fiecare fracție în parte nimerește pe conveerul său și merge la locul de depozitare. De aici se încarcă cu încărcătorul L-34 "Stavola Voia" la distribuitori.

Piatră but. Piatra but trece prin aceleași procese numai că nu ajunge la site, și nu ajunge la mașina de fărîmitare a stadiei a doua (o ocolește).

Utilaj disponibil (la data de 31 decembrie 2011). S.A "Cariera-Micăuți" posedă 752 unități de diferit utilaj cu o valoare totală de 13 483919 lei. Din acest utilaj funcționează 238 unități (94%) cu o valoare de 12 674884 lei. Restul 14 unități (6%), în valoare de 809035 lei, sânt astăzi într-o stare bună dar nu sânt utilizate. Capacitatea de proiect a fabricii este de 900-1000 m în 24 ore, în realitate însă fabrica poate produce nu mai mult de 680-700 m din cauza locului îngust.

Utilajul care funcționează are o pondere în cantitate totală de utilaj de 93.5%, și restul este reprezentat de utilaj neinstalat sau instalat dar care nu funcționează.

Tabelul 2.7. Caracteristica funcționalității utilajului la întreprindere [elaborat de autor]

Utilajul întreprinderii este cam vechi și majoritatea, lui are un termen de utilizare între 10-20 ani. Ponderea echipamentului în totalul activelor fixe cnstituie 39%, în mediu echipamentul întreprinderii este uzat în proporție de 80%.

Tehnologia DSF-1. Masa explodată din buncărul de primire se dă la concasor cu ajutorul alimentatorului cu plăci N 15-90. Prima fărâmițare se îndeplinește cu concasorul cu două fălci oscilante SMD-111. De acolo masa nimerește pe transportorul cu bandă N-ll și mai apoi pe ciurul vibrator ăИЛ-52, unde se alege masa fărimițată pe fracțiuni 0-40 mm și 40-200 mm și piatră but 200-400 mm. Fracția 0-40 mm nimerește la operațiunea de sortare -2, unde sânt instalate două ciururi vibratoare ăИЛ-52 , care îndeplinesc sortarea curgerii slabe de pietriș 20-40 mm și mai mult 5-20 mm și savura fărimițată.

DSU-2. Masa explodată din carieră se transportă cu autobasculele la buncărul de primire. Alimentatorul cu plăci P-2-12-60, transmite materia primă la concasorul cu două fălci oscilante, și apoi masa trece la fărâmițarea a doua la SMD-94, mai apoi la ciurul de prima sortare SMD-121, pe fracții : 0-40mm; + 70; 40-70mm.

Deșeurile se transportă cu conveerul cu bandă la depozit. Fracția 40-70 mm se transportă la depozitul cu producția gata. Calculul puterii producției de fărâmițare-sortare a fabricii și instalației se îndeplinește conform actului.

Investiții. La întreprindere a fost promovată o politică de investire în echipament pe parcursul mai multor ani. În 2010 fabrica a efectuat o reparație capitală și a instalat utilaj tehnologic nou, care a crescut capacitatea fabricii. Utilajul de bază este produs în fosta Uniune Sovetică. Pentru a arăta vechimea fabricii în comparație cu fabricile concurenților prezentăm tabelul dat:

Tabelul 2.8. Compararea vechimii fabricii "Cariera Micăuți" cu fabricile

concurenților [elaborat de autor]

Clădiri.S.A. "Cariera Micăuți" are la evidenta 12 clădiri, de o valoare de 2 479768 mii lei. Uzura medie a clacurilor întreprinderii este de 18,4%. În producție sânt implicate 39% din clădiri.

Diagnostic comercial. Structura departamentului comercial. Ca atare, departamentul comercial în cadrul S.A "Cariera-Micâuți" nu există. Există doar departamentul directorului- adjunct pe probleme de desfacere. Acesta este format din următoarele compartimente: secția de transport; secția de aprovizionare; ospătăria.

În organigrama societății lipsește departamentul de Marketing. Mai mult, la managementul mediu și superior lipsește o înțelegere explicită a noțiunii de Marketing. Strategia aplicată de personal în domeniul vânzărilor este așteptarea 0110_110_ în întreprindere nu există, chiar și în stare embrionară, un sistem informațional, fără de care este imposibilă realizarea unei activități economice eficiente. Se face deosebit de simțită lipsa cadrelor în acest domeniu, întreprinderea nu dispune nici de un jurist cât de cât competent, din această cauză contractele încheiate cu clienții, de multe ori, se dovedesc a fi necorespunzătoare cerințelor.

Comerțul cu piatră reprezintă un comerț preferențial, care presupune încheierea unor acorduri speciale între clienți, diferite firme etc. Prin aceste acorduri, livrările de piatră sînt fixate pentru o lungă perioadă de timp și la prețuri garantate, de cele mai dese ori pe nivelul prețului de piață.

Din producția pietrei a Republicii Moldova, societatea pe acțiuni " Cariera Micăuți" în 2009 a produs 57% față de ceilalți concurenți. Planul producerii pe 2011 a S.A. "Cariera Micăuți".

Formarea prețurilor. De o importanță deosebită în activitatea de Marketing a S.A "Cariera Micăuți" este domeniul formării prețurilor. În acest sens prezintă interes experiența acumulată în acest domeniu, în fiecare an prețul planificat este stabilit ăn cea mai eficientă zonă. Prețul producătorului este determinat la nivelul superior, iar prețul de intervenție -la nivelul inierior. Prețul de piață efectiv variază între prețul planificat și cel de intervenție, dar de cele mai multe ori – în jurul prețului de intervenție. În Republica Moldova nu există politica protectionistă în domeniul de producție a pietrei și un mecanism eficient de formarea prețurilor la piatră, întreprinderile de extracție a pietrei, inclusiv S.A "Cariera Micăuți", stabilind prețurile în funcție de mărimea costurilor de producție.

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

În lucrarea dată a fost abordat rolul Societăților pe Acțiuni în dezvoltarea economiei de piață. Pentru ca societățile pe acțiuni să fie eficiente este nevoie de a cunoaște istoricul lor, tradițiile de aplicare a lor în diferite țări, evoluția lor pe parcursul existenței. O astfel de analiză își va avea amprenta asupra modului de a conduce aceste întreprinderi pentru a îmbogăți experiența economiștilor autohtoni și pentru a evita greșelile comise de conducătorii întreprinderilor străini.

În prima parte a lucrării au fost arătate rolul societăților pe acțiuni, formele de manifestare în economia de piață; constituirea funcționarea, și activitatea societăților pe acțiuni atât din țară, cât și a celor din țările cu economii dezvoltate și în deosebi a celor din SUA și Germania.

În partea a doua autorul a vorbit despre analiza economico-financiară a întreprinderii "Cariera Micăuți", a tratat analiza diagnostic tehnic de producție și comercial a întreprinderii și a enumerat care sunt direcțiile principale de ridicare a eficacității în producție în cadrul întreprinderii respective.

Pentru a atinge o eficiență maximă în procesul de analiză a activității au fost parcurse următoarele etape:

analiza disponibilității informaționale din cadrul întreprinderii;

aprecierea climatului existent în întreprindere;

utilizarea chestionărilor pentru evaluarea nivelului de dezvoltare a diferitor activități din cadrul compartimentului de marketing;

prelucrarea informației colectate folosind în acest scop metodele de analiză statistică.

Societățile pe acțiuni au un regim special în ceea ce privește aspectele legate de administrare pentru că acționarii au posibilitatea să opteze între două sisteme de administrare: fie sistemul unitar, fie sistemul dualist, fără a putea alege ambele sisteme concomitent.

Sistemul uitar se caracterizează prin faptul că există un singur nivel de administratre și anume cel exercitat de admnistratorul unic sau consiliul de administrație, iar delegarea puterilor de conducere care unul sau mulți director este prevazută în mod excepțional.

Sistemul dualist are un mecanimis bine structurat de conducere și monitorizare, împărțit pe două niveluri de competențe : directoratul și consiliul de supraveghere.

S.A. este administrată de unul sau mai mulți administratori, numărul acestora fiind totdeauna impar.

Atractivitatea și importanța societății pe acțiuni este dată de:

– societatea pe acțiuni are un rol foarte important în economia modernă, fiind concepută să atragă economiile modeste, micul capital, prin valoarea nominală minimă a acțiunilor, aceste societăți permițînd concentrarea de capitaluri considerabile și dezvoltarea unor mari întreprinderi moderne;

– durata lor nedeterminată creează societății pe acțiuni posibilitatea să funcționeze și să se dezvolte pînă la atingerea scopului pentru care au fost constituite, indiferent de calitățile personale ale celor care posedă acțiunile;

– societatea pe acțiuni, prin puterea sa de a concentra capitalurile fragmentate, constituie unul dintre principalii factori de producție și, în același timp, de mobilizare a resurselor, în vederea realizării unor investiții de anvergură. În acest scop, societatea face, adesea, apel la subscripție publică, determinînd persoane fizice și juridice, în special societăți bancare, să-și plaseze pentru fructificare, capitalul lor. Societatea pe acțiuni joacă, astfel, un rol de stimulent al circulației bunurilor și chiar în realizarea exportului de capital.

Din acesta lucrare decidem că o societate pe acțiuni e efectiv de fondat pe baza unei întreprinderi de stat pe calea acționării ei.

Din practica economică se cunoaște că o întreprindere poate avea succese dacă se stabilește o structură organizatorică utilă pentru activitatea dată și dacă se face o planificare strategică de către conducere.

Inovația se dezvoltă cel mai bine într-o atmosferă dinamică și tolerantă. Oamenii creativi pot fi conflictuali, supărători; întrebările lor răstoarnă rutina, iar ideile lor reclamă, uneori, control și modelare. În urma studiului, autorul prezintă următoarele concluzii:

Pentru a încuraja și gestiona ideile inovative, managerii trebuie să înțeleagă procesele creative, să cunoască bine cum să facă selecția persoanelor cu abilități creative, să fie capabili să stimuleze comportamentul creativ și să furnizeze un climat organizațional de cultivare a creativității.

Inovația este considerată, în general, motorul principal al creșterii economice în economia globală de astăzi. Prin introducerea în practică a inovațiilor se pot obține produse cu caracteristici de calitate îmbunătățite, servicii de calitate superioară, procese de producție noi, mai eficiente și mai curate (ecologice), modele îmbunătățite ale sistemului de management al afacerilor, metode moderne de management al forței de muncă etc.

Există multiple motivații ale întreprinderilor și organizațiilor pentru a inova, între care: creșterea cotei de piață, cucerirea de noi piețe, ameliorarea calității produselor, lărgirea gamei de produse, înlocuirea produselor învechite, reducerea impactului asupra mediului etc.

Inovația este indisolubil legată de creativitate (categorie din care face parte acest articol). Inovarea și creativitatea sunt procese care se intercondiționează, deoarece găsirea soluției la problemele ce apar într-un proces de inovare necesită creativitate.

Inovația vizează o aplicare comercializabilă în practică a unei invenții; totuși, inovația este posibilă și fără o prealabilă invenție.

Presiunea concurențială obligă întreprinderile să caute permanent soluțiile care le permit o cât mai bună poziție pe piața politică ce constituie poziția esențială de existență a întreprinderii.

Autorul vine cu următoarele recomandări:

Necesitatea promovării constante a noului în întreprinderi, deoarece se constată că în diferite perioade ale existenței sale, acțiunea de promovare a noului este condusă cu o viteză diferită care nu depinde neapărat de cine este director în momentul respectiv.

Factorul principal care determină o întreprindere la un moment dat să-și diversifice producția și mai ales să promoveze noul este creativitatea, de aceea autorul recomandă studiul atent a necesităților oamenilor cu creativitate înaltă, deoarece aceștea tind să fie mai originali decât cei care au o creativitate scăzută. De asemenea, oamenii creativi tind să fie mai flexibili față de cei non-creativi, fiind capabili și dispuși să schimbe calea tradițională de rezolvare a problemelor. În plus, deoarece ei preferă complexitatea pentru a simplifica și au tendința de a fi mai independenți față de oamenii cu creativitate mai redusă, se recomandă crearea orarelor flexibile și a condițiilor de lucru adaptate la cerințele acestora.

Activitatea de introducere a noului va fi susținută și încurajată de conducerea întreprinderii; rolul conducerii este evident în politica strategică a întreprinderii. O conducere care nu încurajează introducerea noului poate foarte ușor să distrugă o întreprindere altfel bine situată;

Crearea unor relații de durată cu clienții, care pot astfel să sugereze numeroase înnoiri folositoare atât lor cât și firmei producătoare. Așa cum am arătat anterior, clienții reprezintă o importantă sursă de idei novatoare, de care trebuie fără îndoială să se țină seama atunci când se dorește înnoirea produselor.

Fixarea și delimitarea clară a obiectivelor întreprinderii care să permită canalizarea eficientă a eforturilor de înnoire.

Crearea unei politici de concentrare a resurselor întreprinderii pe un număr restrâns de proiecte de inovare cărora să li se poată asigura evoluția rapidă spre forma finală, produs nou sau tehnologie nouă. Culturile manageriale lipsite de forță dezorientează membrii organizației; oamenii caută direcționarea, îndrumarea în direcții diferite și eșuează în încercarea de a lua decizii consistente la locul de muncă.

BIBLIOGRAFIE

Allaire Y., Fârșirotu M. Management strategic. București: Economică, 1998. 720 p.

Badrus Gh., Rădăceanu E. Globalitate și management. București: All Beck, 1999. 285 p.

Băloiu L. Managementul inovației. București: Eficient, 1995. 253 p.

Bărbulescu C. Economia și gestiunea întreprinderii. București: Economică, 1995. 254 p.

Goian M. Introducere în management. Timișoara: Sedona, 1995. 263 p.

Grant S. Succesul în managementul vânzărilor. București: Alternative, 1995. 36 p.

Ionescu S., Păunescu I. Managementul producției. București: Eficient, 2001. p. 359

Ipate D. Evaluarea afacerilor. Elemente fundamentale. Constanța: Europolis, 2003. 248 p.

Drucker P. Inovația și sistemul antreprenorial, practică și principii. București: Enciclopedică, 1993. 585 p.

Drucker P. Inovația și spiritul antreprenorial. București: Enciclopedică, 1994. p. 364.

Hrișcev E. Managementul inovațional. Chișinău: ASEM, 2001. 258 p.

Legea Republicii Moldova privind protecția invențiilor, nr. 50 din 07.03.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr. 117-119.

Mihăilescu N. Analiza activității economico-financiare. București: Victor, 2005. 242 p.

Oakland S.J. Total Organizational Excellence. Oxford: Butterworth-Heinemann, 1999. 654 p.

Staicu F., Dimitriu M, Parvu D. Eficiența economică a investițiilor. București: Albatros, 1994. 363 p.

Vasilescu I., Luban F. Investițiile în sistemul afacerilor. București: EfiCon Press, 2003. 1018 p.

Stevenson J.W. Management science. Boston: Irwin, 1989. 66 p.

Țăran N. Managementul inovației. Timișoara: Amarcord, 1995. 70 p.

Legea Republicii Moldova cu privire la societățile pe acțiuni, № 1134 -XIII din 2 aprilie 1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1997, № 38-39, cu modificări și completări.

Legea Republicii Moldova cu privire la privatizare, № 627-XII din 04 iulie 1991. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1999, № 135-136, cu modificări și completări.

Căpățînă O. Societăți comerciale. București: Lumina Lex, 1996. 131 p.

Cărpenaru S.D., David S., Predoiu C. Societățile comerciale. București: All Beck, 2002. 182 p.

Diaconu A. Economia întreprinderii. București: Didactică și pedagogică, 1998. 115 p.

Dobran M. Microeconomie. București: Politehnică, 2000. 258 p.

Duțescu C. Drepturile acționarilor (ediția 2). București: Beck, 2006. 79 p.

Grădinaru N. Societăți comerciale. București: Alutus, 2005. 128 p.

Grădinaru N., Rais D. Dreptul Afacerilor. București: Independența Economică, 2005. 349 p.

Morega D. Managementul întreprinderii. București: Teora, 2004. 196 p.

Nicolescu O. Strategii manageriale de firmă. București: Economică, 1996. 482 p.

Pătulea V., Turianu C. Elemente de drept comercial. Craiova: Șanșa, 1993. 326 p.

Pop L. Drept civil – Teoria generală a obligațiilor. București: Lumina Lex, 2000. 428 p.

Rais D. și al. Drept comercial. București: Independența Economică, 2005. 356 p.

Vărzaru M. Economia întreprinderii. Craiova: Helios, 1999. 243 p.

Secrieru A. Relațiile de agent în S.A. din Republica Moldova. În: Economica, Chișinău, 2000. Nr.3, p. 45-49

Stanca E. Cartea Societății Comerciale. Economia de piață, instituții și mecanisme. București: Nicolescu O. și al. Abordări moderne în management și economia organizației. București: Economică, 2003. 352 p.

BIBLIOGRAFIE

Allaire Y., Fârșirotu M. Management strategic. București: Economică, 1998. 720 p.

Badrus Gh., Rădăceanu E. Globalitate și management. București: All Beck, 1999. 285 p.

Băloiu L. Managementul inovației. București: Eficient, 1995. 253 p.

Bărbulescu C. Economia și gestiunea întreprinderii. București: Economică, 1995. 254 p.

Goian M. Introducere în management. Timișoara: Sedona, 1995. 263 p.

Grant S. Succesul în managementul vânzărilor. București: Alternative, 1995. 36 p.

Ionescu S., Păunescu I. Managementul producției. București: Eficient, 2001. p. 359

Ipate D. Evaluarea afacerilor. Elemente fundamentale. Constanța: Europolis, 2003. 248 p.

Drucker P. Inovația și sistemul antreprenorial, practică și principii. București: Enciclopedică, 1993. 585 p.

Drucker P. Inovația și spiritul antreprenorial. București: Enciclopedică, 1994. p. 364.

Hrișcev E. Managementul inovațional. Chișinău: ASEM, 2001. 258 p.

Legea Republicii Moldova privind protecția invențiilor, nr. 50 din 07.03.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr. 117-119.

Mihăilescu N. Analiza activității economico-financiare. București: Victor, 2005. 242 p.

Oakland S.J. Total Organizational Excellence. Oxford: Butterworth-Heinemann, 1999. 654 p.

Staicu F., Dimitriu M, Parvu D. Eficiența economică a investițiilor. București: Albatros, 1994. 363 p.

Vasilescu I., Luban F. Investițiile în sistemul afacerilor. București: EfiCon Press, 2003. 1018 p.

Stevenson J.W. Management science. Boston: Irwin, 1989. 66 p.

Țăran N. Managementul inovației. Timișoara: Amarcord, 1995. 70 p.

Legea Republicii Moldova cu privire la societățile pe acțiuni, № 1134 -XIII din 2 aprilie 1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1997, № 38-39, cu modificări și completări.

Legea Republicii Moldova cu privire la privatizare, № 627-XII din 04 iulie 1991. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1999, № 135-136, cu modificări și completări.

Căpățînă O. Societăți comerciale. București: Lumina Lex, 1996. 131 p.

Cărpenaru S.D., David S., Predoiu C. Societățile comerciale. București: All Beck, 2002. 182 p.

Diaconu A. Economia întreprinderii. București: Didactică și pedagogică, 1998. 115 p.

Dobran M. Microeconomie. București: Politehnică, 2000. 258 p.

Duțescu C. Drepturile acționarilor (ediția 2). București: Beck, 2006. 79 p.

Grădinaru N. Societăți comerciale. București: Alutus, 2005. 128 p.

Grădinaru N., Rais D. Dreptul Afacerilor. București: Independența Economică, 2005. 349 p.

Morega D. Managementul întreprinderii. București: Teora, 2004. 196 p.

Nicolescu O. Strategii manageriale de firmă. București: Economică, 1996. 482 p.

Pătulea V., Turianu C. Elemente de drept comercial. Craiova: Șanșa, 1993. 326 p.

Pop L. Drept civil – Teoria generală a obligațiilor. București: Lumina Lex, 2000. 428 p.

Rais D. și al. Drept comercial. București: Independența Economică, 2005. 356 p.

Vărzaru M. Economia întreprinderii. Craiova: Helios, 1999. 243 p.

Secrieru A. Relațiile de agent în S.A. din Republica Moldova. În: Economica, Chișinău, 2000. Nr.3, p. 45-49

Stanca E. Cartea Societății Comerciale. Economia de piață, instituții și mecanisme. București: Nicolescu O. și al. Abordări moderne în management și economia organizației. București: Economică, 2003. 352 p.