Strategii Didactice Utilizate In Activitatile Matematice

CAPITOLUL IV

STRATEGII DIDACTICE UTILIZATE IN ACTIVITĂȚILE

MATEMATICE

4.1 Conceptul ,,strategie didactică”

Strategia didactică a fost definită ca și ,,ansamblu de concepții, decizii, tehnici de lucru, procedee de acțiune și operații care vizează funționalitatea, optimizarea și modernizarea componentelor structurale ale procesului de învățământ, în acord cu finalitățile învățământului și ale educației” ( Bocoș, Mușata ,,Didactica disciplinelor pedagogice, Buc., Editura Paralela 45, 2007, pag.199 )

Concepută ca un scenariu didactic, cu o structură complexă, strategia didactică prefigurează traseul metodic cel mai eficient care urmează să fie parcurs în abordarea unei înlănțuiri de situații concrete de predare – învățare. Vârsta preșcolară este vârsta concretismului, a acțiunii nemijlocite cu obiectele, a activismului, vârsta gândirii preoperatorii și a construirii primelor forme de gândire propriu-zisă. Organizând o activitate matematică, educatoarea trebuie să țină cont de aceste particularități și să adapteze conținuturile la ele, alegând acele căi prin care să faciliteze implicarea activă a preșcolarilor și asimilarea conștientă a cunoștințelor transmise.

Eficiența unei acțiuni, indiferent de natura ei depinde, în mod firesc, de integrarea într-o structură organizatorică mai amplă și mai complexă a scopului, a finalităților urmărite. Strategia didactică presupune un mod de abordare a unei situații de instruire specifice , atât din punct de vedere al relațiilor și interacțiunilor, cât și din punct de vedere psihopedagogic, reprezentările și convingerile psihopedagogice ale cadrului didactic fiind elemente determinante în construcția strategiei.

Conceptul de strategie didactică are două dimensiuni esențiale care se referă la accentuarea importanței modului de abordare a învățării pentru reușita secvenței didactice și la modalitatea de combinare și corelare a metodelor, procedeelor, mijloacelor și formelor de organizare a activității didactice în așa fel încât activitățile de predare, învățare și evaluare să devină eficiente.

In schema următoare prezint elementele constitutive ale strategiilor didactice pentru a evidenția importanța sistemului mijloacelor de învățământ .

FIG. II

Vârsta preșcolară este vârsta concretismului, a acțiunii nemijlocite cu obiectele, a activismului, vârsta gândirii preoperatorii și a constituirii primelor forme de gândire propriu-zisă. Organizând o activitate matematică, educatoarea trebuie să țină cont de aceste particularități și să adapteze conținuturile la ele, alegând acele căi prin care să faciliteze implicarea activă a preșcolarilor și asimilarea conștientă a cunoștințelor transmise.

În dicționarul de pedagogie, Sorin Cristea definea activizarea ca fiind „ o calitate fundamentală a procesului de învățământ confirmată la nivelul subiectivizării obiectului educației, în condițiile unei strategii pedagogice care vizează conștientizarea deplină a mesajului educației” (Cristea, S., Dicționar de termeni pedagogici, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1998). Activizarea este o condiție esențială pentru realizarea finalităților educației. Activizarea presupune interiorizare, conștientizare, înțelegere, acțiune, dezvoltare. Preșcolaritatea este vârsta acțiunii, a concretismului, a manipulării, vârsta când copiii rețin din ceea ce văd, dar mai ales din ce fac.

Ideea implicării active a subiecților învățării în actul educațional nu este deloc nouă, ci a debutat cu un secol în urmă. La începutul secolului XX s-a manifestat un curent nou al gândirii pedagogice, cunoscut sub numele de: „Școala activă”, „Școala muncii”, „Pedagogia experimentală”, „Școlile în aer liber”. Școala activă a apărut în primele decenii ale secolului XX și a făcut parte din educația nouă. Termenul de „școala activă” a fost lansat de Pièrre Bovet în 1917, iar Adolphe Ferrière (1879-1960) l-a fundamentat din punct de vedere teoretic în lucrările sale: Școala activă, Practica școlii active, Autonomia școlarilor, ș.a.

(***, Didactica Modernă, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002, pag. 24).

Acest curent viza un conținut mai bogat de cunoștințe și abilități, precum și alte forme de organizare, în afara sistemului de învățământ pe clase și lecții, cunoscut până atunci. Ele au plasat în centrul preocupărilor de didactică individualitatea copilului, ceea ce a reprezentat un lucru cu totul nou. Scopul educației, în viziunea reprezentanților școlii active, a fost pregătirea copilului astfel încât să se asigure dezvoltarea plenară a personalității sale. Totul se baza pe valorificarea tendinței sale spre activitate și efort propriu al copilului, iar principalul instrument de realizare a scopului îl constituiau metodele active din educația fizică, intelectuală și morală.

Principiile fundamentale ale educației în concepția școlii active au fost: principiul activității proprii, principiul activității practice, principiul intuiției, prin-cipiul respectării individualității copilului. Printre reprezentanții acestui curent se numără: Adolphe Ferrière, Ovide Decroly, Celestin Freinet. La noi, școala activă a fost promovată de Ion Găvănescu, George G. Antonescu, I.C. Petrescu, I. Nisipeanu, A. Manolache, T. Geantă.

Un alt curent apărut la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, care accentua importanța activizării elevilor și care susținea libera dezvoltare a individualității copilului și nonintervenția educatorului, pentru a nu înăbuși dotarea ereditară a acestuia, a fost „educația liberă” (http://www.scritube.com/profesor-scoala/DE-LA-TEORIA-COMENIANA-LA-DIDA2111319172.php), care a împrumutat idei de la educația nouă. Rădăcinile acestui curent se află în concepțiile lui J. J. Rousseau și H. Spencer. Printre reprezentanții acestui curent se numără Lev Tolstoi, Maria Montessori si Elen Key.

Întemeietorul primelor grădinițe oficiale, Froebel, spunea că bazele unei educații de calitate se pun de la vârste precoce prin dezvoltarea creativității în exprimare și a capacității de cooperare. În grădinița froebiliană se desfășurau două tipuri de activități:

– activitățile suparanumite « daruri » – constau dintr-un set de 20 de forme (mingi, cuburi, cărămizi, sfere, cilindrii, table pentru aranjarea figurilor,etc.), care simbolizau principalele forme din natură, precum și din mai multe materiale pentru colorat, perforat, tăiat, modelaj. Prin manipularea lor, pornind de la forme simple spre cele complexe, cei mici erau familiarizați cu formele geometrice, cu conceptul de număr, mărime, formă, cu relații și concepte aritmetice.

– al doilea set de activități erau supranumite ,,ocupații”. Acestea includeau cântece, povestiri, jocuri care, prin utilizarea unor mijloace materiale precum hârtie, culori, nisip, lemn, lut, paie și bețe, erau proiectate să dezvolte la copii capacitățile senzoriale, fizice și de socializare.

Un alt reprezentant al Școlii active, care a promovat activitățile centrate pe copil, a fost pedagogul italian Maria Montessori. La începutul anilor 1900 Maria Montessori afirma, pe baza observațiilor sale, că cei mici nu sunt un vas gol care așteaptă să fie umplut, ci fiecare copil are un potențial, care trebuie valorificat.

În ceea ce privește matematica, aceasta a fost privită de Maria Montessori ca fiind un proces mental natural care începe de la un nivel concret și progresează către un nivel abstract, fiecare copil având un spirit matematic înnăscut. Scopul utilizării materialelor de matematică în primii ani este de a pune bazele pentru dezvoltarea cognitivă și pentru a pregăti tranziția treptată spre gândirea abstractă. Aritmetica nu se învață doar la școală și la tablă, ne arată Maria Montessori, ci prin acțiune, prin practică. Noțiunile matematice precum adunarea sau scăderea se pot însuși spre exemplu în timp ce copiii plantează copaci și plante, iar însușirea numerelor se poate realiza prin aranjarea obiectelor după formă, mărime și culoare. Mediul educațional juca în metoda lui Montessori un rol important. Acesta trebuia să faciliteze acțiunea directă cu obiectele, copilul învățând din propria experiență. Ca și material didactic, pentru învățarea numerației, Montessori folosea un set de 10 bare împărțite în seg-mente de diferite culori, cu lungimi în raport de 1 la 10, bara cea mai scurtă având 10 centimetri, a doua-20 etc., un set de bilețele pe care erau scrise cifrele de la 1 la 9. Prin înșiruirea lor, copilul demonstra că și-a însușit șirul numeric. Sub fiecare cifră apoi aceasta așeza un număr corespunzător de fise, două câte două, în felul acesta „se scoate intuitiv în relief diferența între numere pereche și nepereche” (Montessori, Maria, The Montessori method, Freederick A. Stokes Company, New York, pag 259). Pedagogul mai utiliza în activitățile matematice și o așa numită „cutie cu fuse”, constând într-o cutie împărțită în 10 căsuțe numerotate de la 1 la 10. În fiecare căsuță copilul așeza corespondentul de bețișoare. Pe lângă învățarea numerației, copiii învățau adunarea și scăderea în limitele 1-20, dar și înmulțirea și împărțirea.

Un alt promotor al spiritului școlii active a fost Celestin Freinet. Pedagogul francez afirma că educația trebuie să aibă drept punct de plecare copilul, văzut ca o ființă complexă, cu interesele, personalitatea și istoria sa. El accentua ideea unicității fiecărui individ și importanța adaptării procesului de învățare la caracteristicile vârstei și individuale. În ceea ce privește importanța teoriei lui Freinet pentru evoluția formelor de activitate care implică activ preșcolarul în activități, se remarcă ideea acestuia de a organiza activitatea pe clase cooperative:„o insituție de învățare organizată pe baza unor norme democratice, un mediu bogat, stimulativ, motivant „(G Glava, Alina, Glava, Cătălin, Introducere în pedagogia preșcolară, Ed. Dacia Educațional, Cluj-Napoca, 2002, pag. 65).

Ca și metode educaționale el a promovat o îmbinare între metodele euristice și cele algoritmice. Printre instrumentele de lucru pe care le propunea în grădiniță se numără: tipografia școlară, corespondența cu alte grădinițe, biblioteca de lucru și fișierul de experimente (Ibidem, pag. 66), unde se făceau experimente din domeniul științelor naturale, dar și din alte domenii. Tehnicile Freinet reprezintă o alternativă apreciată și azi în numeroase grădinițe din Europa și America, iar în țara noastră a început în ultimul timp să fie una dintre cele mai întâlnite alternative la grădinița tradițională.

Ideea centrării pe copii și a implicării active al acestuia în actul educațional mai este întâlnită și la Jean Dewey și Rudolf Steiner (promotorul pedagogiei Waldorf). Dewey a impus teoria dezvoltării intelectuale prin socializare, a promovat metoda jocului și de asemenea a inspirat „metoda proiectelor”, inițiată de W. Kilpatrick, metodă care este susținută în prezent și de actualul curriculum pentru învățământul preșcolar românesc. Prin această metodă, activitățile din grădiniță sunt abordate într-un mod integrat, pentru atingerea unui obiectiv comun, specific unei teme alese.

Spre exemplu educatoarea poate desfăsura într-o săptămână un proiect tematic „Frunze de toamnă”. Pentru o însușire cât mai completă a noilor cunoștințe referitoare la acest proiect copiii vor integra în procesul didactic activități matematice – prin care vor descoperi spre exemplu ce culoare, ce formă, ce mărime au frunzele, activități de educarea limbajului, de educație muzicală, de educție fizică, artistico-plastică, etc. Toate activitățile sunt astfel centrate pe un obiectiv comun, general, dar în același timp se îndeplinesc și obiectivele specifice fiecăreia dintre ele, copilul reușind să sesizeze mult mai ușor legăturile dintre domenii aparent diferite.

Evoluția activităților matematice în grădiniță a fost influențată de teoria behavioristă a lui Thorndike, care afirma importanța practicii, a exercițiului pentru automatizarea deprinderilor formate, de Vâgotsky și alți teoreticieni socio-culturali care promovau ideea că învățarea este socială. Ideile lui Dewey referitoare la capacitățile matematice ale copiilor preșcolari au fost apoi preluate și popularizate mai târziu de Jean Piaget. Acesta afirma că interiorizarea cunoștințelor se face mai ușor prin interacțiunea cu mediul, iar atunci când acestea nu se pliază pe nivelul copiilor, survine acomodarea.

Analizând câteva dintre teoriile care au influențat organizarea și desfășurarea activităților din grădiniță constatăm că tendințe de activizare a preșcolarilor în demersul educativ în general și cu referințe particulare la activitățile matematice au fost promovate încă din seculul XIX. Froebel și Montessori au sesizat importanța acțiunii copiilor cu obiectele, una din regulile activităților din grădinițe fiind utilizarea unui material didactic simplu, bine organizat, pe care educatorul îl așează la îndemâna copiilor. Ei au accentuat rolul mediului educațional de a facilita învățarea, importanța pe care jocul îl are pentru dezvoltarea psiho-fizică a copiilor, Dewey a adus ca noutate învățarea bazată pe metoda proiectelor, iar Freinet a sesizat importanța cooperării ca formă de activitate didactică.

Ideea implicării în activitățile matematice prin acțiune directă cu obiectele și chiar prin diferite forme de interdisciplinaritate și de corelare a matematicii cu alte forme de activitate ludică, gospodărească, practică, etc. nu este una nouă, ci își găsesc rădăcinile în reprezentanții școlii active și a pedagogilor și psihologilor din secolele XVIII-XIX

4.2. Sistemul metodelor

Sistemul metodelor –sintagma ,,sistem metodologic” evidențiază faptul că metodele și procedeele valorificate într-o situație de instruire se influențează, se sprijină, se completează și se potențează reciproc. In didactica modernă, calitatea pedagogică a unei metode didactice presupune transformarea acesteia dintr-o cale de cunoaștere propusă de cadrul didactic, într-o cale de învățare, parcursă de cel care se instruiește, progresează în acțiunea de cunoaștere și de formare a priceperilor și deprinderilor intelectuale și practice.

Metodele de învățământ reprezintă căile, modalitățile, procedeele, tehnicile și mijloacele adecvate pentru desfășurarea procesului instructiv, sunt mijloace prin care se formează și se dezvoltă priceperile și deprinderile copiilor, dar și capacitatea acestora de a utiliza roadele cunoașterii în așa fel încât să-și formeze și să-și dezvolte personalitatea.

Metoda didactică este “o cale, o modalitate de realizare a procesului instructiv-educativ, ca ansamblu de reguli, principii, norme, procedee și mijloace prin care se asigură relația predare- învățare în scopul atingerii unor obiective” (Voiculescu, E.,2003, pag. 69).

Metoda semnifică un ansamblu de principii, reguli, tehnici, procedee și operații constituite ca instrument al cunoașterii, menit să sporească eficiența acestora. Metoda nu are valoare în sine, ci o dobândește prin eficiența activității în care este angrenată, prin modul cum ea este aplicată de educator.

Metodele și procedeele utilizate în cadrul activităților cu conținut matematic sunt, de regulă, cele activ – participative, care pun copilul în diverse situații de exersare și de învățare problematizată.

Explicația este o metodă verbală de însușire a cunoștințelor ce creează un model descriptiv la nivelul relațiilor cauză-efect. În cadrul demersului didactic explicația o folosim atât noi, educatoarele cât pentru a descrie procedeul de lucru, modul în care s-a acționat pentru a elucida termeni matematici prin care se verbalizează o acțiune, pentru a descrie reguli de joc, sarcini de lucru, utilizarea mijloacelor didactice, pentru explicarea soluțiilor găsite în rezolvarea unei sarcini didactice. Copiii explică modul în care au acționat pentru rezolvarea sarcinii și soluțiile găsite, folosind limbajul matematic. Explicația însoțește întotdeauna demonstrația. În cursul explicației se pot face întreruperi cu scopul de a formula și adresa întrebări copiilor, prin care să se testeze gradul de receptareși înțalegere a celor explicate, dar întreruperile trebuie să fie de scurtă durată pentru a nu rupe firul demersului susținut.

Demonstrația este o metodă de predare-învățare în cadrul căreia mesajul de transmis se cuprinde într-un obiect concret, o acțiune concretă sau substitutele lor. Această metodă este expresia demonstrației intuitive și a respectării principiului intuiției în procesul de predare-învățare. Constă în activitatea educatoarei de a îmbogăți sistemul de cunoștințe prin înfăptuirea intuitivă a fenomenelor realității obiective. În mod direct, nemijlocit sau mijlocit, prin substituire pentru a asigura o bază perceptivă, concret-senzorială bogată și sugestivă pentru activitatea de predare a cunoștințelor și de formare a priceperilor și deprinderilor. Este prezentă în etapa de familiarizare a unei unități de învățare cu scopul de a valorifica caracterul activ, concret senzorial al percepției copilului. O situație matematică nouă, un procedeu nou de lucru trebuie demonstrate și explicate de educatoare.

Demonstrația valorifică funcțiile pedagogice ale materialului didactic. Putem realiza, demonstrația cu obiecte și jucării, ceea ce contribuie la formarea reprezentărilor corecte despre noțiuni matematice elementare (mulțimi, corespondență, număr, operație). Materialul didactic structurat favorizează transferul de la acțiunea obiectuală la reflectarea în plan mental a reprezentărilor noționale și reprezentările iconice realizează saltul din planul acțiunii obiectuale la nivelul simbolic.

Exemplu : figuri geometrice

Poeziile sunt o variantă distractivă pentru a consolida figurile geometrice, din îmbinarea cărora rezultă figuri îndrăgite de copii

Așez drept un pătrat mic

Sub el unul mare

Din dreptunghi îi potrivesc

Brațe și picioare.

Din butoane, nasturi fac

Gura, ochii și năsucul

Dacă le așezi pe toate

Merge, prinde, glăsuiește.

Fig. III. A

Un pătrat am să așez pe un colț de masă,

Pun deasupra un triunghi, și-am făcut o casă

Fig. III. B

Conversația în cadrul activităților matematice este o metodă folosită pentru valorificarea cunoștințelor anterioare ale copilului, pentru aprofundarea, consolidarea sau verificarea cunoștințelor. Aceasta poate avea caracter individual, îndeosebi când se folosește la verificare, sau frontal, atunci când se antrenează toată grupa în elaborarea răspunsurilor. Conversația constă din valorificarea didactică a întrebărilor și răspunsurilor, prin care se stimulează și dirijează activitatea de învățare a copiilor.

Eficiența utilizării acestei metode este condiționată de alegerea momentului de utilizare a metodei în activitatea didactică, de ponderea folosirii sale, dar și de calitatea întrebărilor, pe de o parte, și a răspunsurilor, pe de alta.

Metoda conversației putem spune că este bazată pe dialogul întrebare–răspuns și constă într-o succesiune logică de întrebări cu pondere adecvată între cele de tip reproductiv-cognitiv(Care este?, Ce este?, Cum?) și cel de tip productiv-cognitive( În ce scop?, Din ce cauză?, Ce se întâmplă dacă?). Prezența unor întrebări-problemă, posibilitatea oferită copiilor de a formula ei înșiși întrebări , de a răspunde la întrebări de tipul Ce observi?, Ce ai făcut?, De ce?,pun copiii în situația de a motiva acțiune și asfel limbajul accentuează conținutul matematic al acțiunii cu obiectele.

Problematizarea este o metodă utilizată în descoperirea de către copil de noi cunoștințe sau procedee de acțiune, de verificarea soluțiilor găsite; educatoarea creează o situație – problemă, formulează sarcini și ghidează copilul spre descoperirea soluției. O situație –problemă reprezintă o situație contradictorie pentru copil din punct de vedere cognitiv, creată prin existența simultană a două realități: experiența anterioară și elementul de noutate, incitând copilul spre căutare și descoperire.

Exemplu: găsirea tuturor variantelor în care se poate descompune o mulțime cu 3 elemente

Fig .IV

Observația este utilizată cu precădere în exercițiile cu figuri geometrice pentru formarea unor reprezentări corecte despre acestea. Observarea constă în analiza de către copii a obiectelor și fenomenelor ce constituie scopul învățării cu scopul de a identifica însușiri semnificative ale acestora. Observația asigură baza intuitivă a cunoașterii, permite o percepție polimodală și asigură formarea de reprezentări clare despre obiecte și însușirile acestora.

Exercițiul este deseori un procedeu subordonat metodei demonstrației care dirijează rezolvarea de probleme; dacă copiii nu pot îndeplini sarcina rezolvării unei probleme, acest exercițiu se transformă din procedeu în metodă folosită pentru reactualizarea cunoștințelor, deprinderilor,etc.

Aparține categoriei de metode active, bazate pe acțiunea reală a copilului. Este aproape de natura preșcolarului, care dorește și poate să se angajeze în acțiune, iar dacă o face ordonat, dirijat, cu sarcini precise, rezultatele sunt de bun augur pentru propria sa evoluție psihică. Are ca scop eliminarea elementelor de prisos în executarea unor sarcini, dezvoltarea capacității de angajare individuală într-o activitate, concentrarea atenției, dezvoltarea perseverenței și a altor trăsături de personalitate. Nu se utilizează singur ci în combinație cu una sau mai multe dintre celelalte metode. Se adresează explicit principiului legării teoriei de practică, dar facilitează respectarea tuturor celorlalte principii didactice.

Exercițiul presupune acțiuni motrice și intelectuale, efectuate în mod conștient și repetat, de către copil, este metoda de bază a însușirii conținuturilor matematice. Folosim exerciții de imitare și de exemplificare; în funcție de obiectivul urmărit se folosesc exerciții de grupare, de separare și triere, de înlocuire, de completare și ordonare.

Algoritmizarea, presupune asimilarea de către copil a unei succesiuni de operații și este folosită cu precădere pentru însușirea numerației. Algoritmul este constituit dintr-o suită de operații executate într-o anumită ordine, aproximativ constantă, prin parcurgerea cărora se ajunge la o înlănțuire logică de conținuturi.

Exemplu : algoritmul de formare a numărului natural

se construiește o mulțime cu tot atâtea elemente câte indică numărul anterior învățat și o mulțime cu un element în plus;

se face corespondența element cu element între cele două mulțimi și se evindețiază prioritatea celei de-a doua mulțimi, ca având un element în plus;

se asociază cardinalul corespunzător acestei mulțimi;

se numără elementele mulțimii cu un element în plus și se încadreazănoul număr în șirul numeric;

se construiesc mulțimi cu tot atâtea elmente, folosind corespondența element cu element și numărarea cu scopul de a arăta că toate mulțimile au același număr de elemente și a construiclasa de echivalență.

Jocul ca metodă, realizează un scop și o sarcină din punct de vedere matematic și intervine în anumite secvențe de instruire, ca un ansamblu de acțiuni și operații ce se organizează sub o formă specifică dată. Jocul didactic se folosește pe scară largă și se regăsește pe anumite secvențe de învățare în cadrul tuturor activităților matematice. În această ipostază, jocul didactic matematic intervine numai pe o anumită secvență de instruire, ca un anasmblu de acțiuni și operații, astfel, se poate folosi în secvența de verificare a gradului de înțelegerea a noilor cunoștințe.

Utilizarea jocului ca metodă accentuează rolul formativ al activităților matematice prin:

exersarea operațiilor gândirii;

formarea unor deprinderi de lucru corect, însușirea conștientă și într-o formă accesibilă, plăcută și rapidă a cunoștințelor;

dezvoltarea spiritului de oservație și imaginativ-creator;

dezvoltarea spiritului de inițiativă, de independență,dar și de echipă ;

formarea unor deprinderi de lucru corect și rapid ;

însușirea conștientă într-o formă accesibilă, plăcută și rapidă a cunoștințelor matematice. (Neagu, M.,Beraru, G., 1977)

Abilitatea cu care se introduce metoda jocului în diferite secvențe ale activităților matematice la preșcolari, plusează eficiența formativă în planul cunoașterii, atitudinii afective și a conduitei conștiente la preșcolari. Efectul folosirii metodei jocului didactic constă în activizarea copiilor din punct de vedere cognitiv, afectiv și acțional; punerea în evidență a moduluide acțiune în diferite situații; evidențierea interacțiunii preșcolarilor în cadrul grupului și asigurarea formării autocontrolului eficient al conduitelor și achizițiilor.

În teoriile moderne se vorbește tot mai mult de învățare experiențială, de profesor cu rol de ghid sau faciliator al proceselor de învățare, de valorizarea și dezvoltarea potențialului ficărui copil, de respectarea ritmului și stilului său cognitiv propriu. Aceste metode acționează asupra modului de gîndire și manifestare a copiilor. Prezentate ca niște jocuri de învățare, de cooperare, distractive aceste metode învață copiii să rezolve probleme cu care se confruntă, să ia decizii în grup și să aplaneze conflictele.

Instruirea programată sau asistată de calculator numită și ,,învățămînt prin simulare” reprezintă ,,o tehnică modernă de instruire, care presupune o soluție nouă la problema învățării” (Lupu. C., Didactica matematicii , 2006, pag.103). –este direcția strategică în perfecționarea metodologiei și tehnologia instruirii.

Primele realizări în domeniul instruirii asistate de calculator au fost orientate mai mult pe învățare prin verificarea cunoștințelor, ulterior au început să apară softuri complexe, care să încurajeze construcția activă a cunoștințelor, să asigure contexte semnificative pentru învățare, să promoveze reflecția, să elibereaze copilul de activități de rutină și să stimuleze activitatea intelectuală asemănătoare celei depuse de adulți în procesul de producție. Aceste elemente au produs modificări esențiale în sfera activității didactice, atât sub aspect cantitativ cât și calitativ.

Învățarea asistată de calculator a impus o regândire și o restructurare a procesului educativ, o intensificare a cercetărilor privind psihologia cognitivă; profesorul trebuie să învețe să gândească altfel, să-și formuleze altfel problemele, să-și revizuiască conceptele, să-și coreleze obiectivele și să-și orienteze arsenalul metodic în direcția eliminării activităților intelectuale de rutină.

Utilizarea soft-urilor educaționale în activitățile din grădiniță, se dovedește a fi un instrument de învățare eficient, care determină apariția unor modificări semnificative în achiziția cunoștințelor și în atitudinea față de învățare a copiilor. Copiilor le place mai mult să învețe prin intermediul soft-urilor educaționale, decât prin metode tradiționale, acestea contribuind la dezvoltarea unor atitudini pozitive față de învățare și la îmbunătățirea rezultatelor obținute.

Exercițiile din softurile educaționale sunt prezentate într-o formă atractivă de a vizualiza în mod corespunzător conceptul însușit. Imaginile permit restructurarea unei probleme, aceasta fiind mai ușor procesată de sistemul vizual și perceptiv al copiilor, sporind abilitatea acestora de a înțelege fenomenele mai dificile. De asemenea, majoritatea exercițiilor încorporeaza segmente de narațiuni care au permis copiilor să-și însușească strategii de lucru adecvate.

             Softurile educationale se pot folosi în cadrul tuturor tipurilor de activitati deorece sunt concepute interdisciplinar. Pe piața actuală există deja o multitudine de softuri educationale, realizate de departamente de cercetare din cadrul MEC, a unor facultăți (ex. Universitatea Babeș Bolyai) sau de unele firme specializate (ex. Erc Pres Educațional),  dintre  menționez doar câteva: Cifrele, Literele,  Culori și forme, Rexio la grădiniță, colecția de CD-uri cu metoda proiectelor Piti-Clic, și multe altele cu o grafică atractivă cu elemente de animație și sunet.

Jocurile pe calculator îl pun pe copil în situația de a rezolva sarcini, care altfel ar părea inaccesibile, dar atmosfera plăcută de lucru, caracterul ludic al acțiunii, posibilitatea îndreptării greșelilor, „stimulentele” primite: încurajări, aplauze, imagini cadou, diplome de învingător, medalii, situarea în fruntea clasamentului, melodii, îi creează copilului emoții pozitive, bucuria că a rezolvat singur o sarcină și îl responsabilizează, trecând de la învățarea pasivă la cea activă, în care își însușește cunoștințe, acționând într-o strânsă relație de comunicare interactivă calculator-copil.

Mișcarea imaginilor, culorile diferite, dialogul, spiritul de glumă și de joc, fac ca factorii stresanți, inhibatori să dispară, iar copilul să acționeze fără constrângeri.

Calitatea rezultatelor obținute în învățare depinde de calitatea implementării soft-urilor educaționale la nivel de grupă, impunându-se informarea cadrelor didactice în ceea ce privește dezvoltarea tehnologiei și integrarea acesteia în procesul de predare-învățare.

Avantajele oferite de utilizarea calculatoarelor în procesul de instruire impun stabilirea cât mai exactă a modului în care, calitățile acestora ca interactivitatea, precizia operațiilor efectuate, capacitatea de a oferi reprezentări multiple și dinamice ale fenomenelor și, mai ales, faptul că pot interacționa consistent și diferențiat cu fiecare copil în parte, pot fi cât mai bine valorificate. Experiența didactică a profesorului este integrată în programul de învățare, prezența activă a profesorului fiind aici hotărâtoare; în momentul aplicării metodei prezența profesorului este discretă, dar importantă prin faptul că acesta stabilește momentul și modalitățile de aplicare a metodei, ca o alternativă importantă la metodele clasice. Prin urmare, metoda nu diminuează rolul profesorului în procesul de instruire, ci îi adaugă noi valențe, îi creează noi modalități exprimare profesională.

Asistarea procesului de învățământ cu calculatorul presupune: predarea unor activități de comunicare de noi cunoștințe, aplicarea, consolidarea, sistematizarea noilor cunoștințe, verificarea automată a unei activități sau a unui grup de activități.

Această metodă este activă pentru că îi cere copilului să rezolve diferite sarcini didactice asigurându-se însușirea cunoștințelor de bază conform posibilităților fiecărui copil.

Metodele interactive de grup îmbracă forma unor jocuri cu reguli, jocuri de învățare, de cooperare, distractive și acționează direct asupra modului de gândire și manifestare a copiilor. Prin utilizarea acestor metode, copii învață să rezolve probleme cu care se confruntă, să ia decizii în grup și să aplaneze conflictele.

Situațiile de învățare rezolvate prin metode interactive de grup dezvoltă gândirea democratică, prin exersarea gândirii critice, găsesc soluții, aduc argumente, dau sfaturi (învață să condamne comportamente, nu persoane).

Performanțele obținute sunt percepute de copii și-i responsabilizeză pentru sarcinile viitoare, grupul se implică în rezolvarea sarcinilor, și înțelege să nu-și marginalizeze partenerii, să aibă răbdare, să se tolereze reciproc.

Metodele didactice îndeplinesc mai multe funcții:

funcție cognitivă, deoarece reprezintă o cale de acces a copiilor spre cunoaștere;

funcție formativ-educativă, deoarece ele contribuie la dezvoltarea unor procese psihice și fizice, deprinderi intelectuale, atitudini, sentimente, comportamente, capacități;

funcție motivațională, având capacitatea de a suscita curiozitatea și de a activiza elevul (preșcolarul);

funcție instrumentală, deoarece mijlocesc atingerea obiectivelor; o funcție normativă – metodele ne arată cum trebuie să se predea și să se învețe pentru a se atinge obiectivele (Cerghit, I., 2006)

Mijloacele didactice

Matematica fiind o știință abstractă, o pondere semnificativă între mijloacele de intuire o au modele concrete pentru sistemele matematice abstracte. Conceptul de mijloc de învățământ este supraordonat celui de ,, mijloc tehnic de instruire” ce se referă la ansamblul resurselor materiale, naturale sau realizate intenționat care sprijină realizarea obiectivelor activității de predare-învățare.

Prin mijloace de învățământ înțelegem un ansamblu de resurse sau instrumente materiale și tehnici produse adaptate sau selectate în vederea îndeplinirii sarcinilor instructiv-educativeale sistemului de învățământ preșcolar. Mijloacele folosite la activitățile de matematică pot fi asemănătoare celor folosite în cadrul altor activități, dar și unele specifice. (Lupu. C., Didactica matematicii , 2006, pag.105).

Mijloacele didactice trebuie să fie adecvate nivelului dezvoltării copiilor și vârstei. Cu cât aceste materiale didactice și mijloace sunt valorificate în activitatea de zi cu zi asigurăm un suport sigur optimizării și perfecționării activității didactice. La grupele mici, în etapa învățării noțiunii de mulțime, materialul didactic îl constituie obiecte concrete, pentru ca apoi la grupele mari, materialul didactic să devină schematic pentru a contribui la exersarea capacității de abstractizare.

Materialul didactic nu trebuie folosit excesiv, ci trebuie treptat diversificat, pe măsura formării reprezentărilor matematice îl putem folosi în două moduri: frontal (demonstrativ) și individual (distributiv).

Mijloacele didactice folosite în activitățile matematice pot fi informative-demonstrative (materiale intuitive, reprezentări spațiale și figurale–figuri geometrice, desene, reprezentări simbolice-cifre, simboluri aritmetice, conturul mulțimii), de exersare și formare de deprinderi (trusele Dienes, Logi I, Logi II, riglete), de raționalizare a timpului.

Mijloacele de învățământ constituie suportul material al activității cu preșcolarii, cu ajutorul cărora se asigură aplicarea principiului intuiției. Din punct de vedere psihologic materialul didactic acționează în momentul perceperii și ajută la perfecționarea capacității perceptive.

Pentru a folosi corect și cu maximă eficiență mijloacele de învățământ în cadrul strategiei didactice se cer a fi cunoscute și respectate funcțiile pedagogice ale acestora.

Funcția de comunicare reflectă proprietățile mijloacelor didactice de a transmite direct informații despre obiectele, faptele, fenomenele, evenimentele sau procesele studiate. Mijloacele didactice, prin îndeplinirea acestei funcții, se constituie în instrumente obiective de facilitare a asimilării noilor cunoștințe.

Funcția ilustrativă – demonstrativă reflectă capacitatea mijloacelor educaționale de a susține și a ameliora comunicarea didactică bazată pe limbajul vorbit.

Funcția stimulativă evidențiază rolul mijloacelor didactice în provocarea și dezvoltarea suportului motivațional al educabilului pentru problemele studiate. Unele mijloace educaționale folosite corespunzător și corelate adecvat cu metodele didactice sunt capabile să trezească interesul și curiozitatea copilului pentru conținutul informațional ce urmează a fi abordat în cadrul procesului de învățământ.

Funcția ergonomică decurge din posibilitatea anumitor mijloace de învățământ de a contribui la raționalizarea eforturilor de învățare ale educabililor (adap. Jinga, I., Istrate, E., 2001, pp.298 – 299).

Funcția de evaluare este evidențiată de posibilitatea utilizării mijloacelor didactice în actul de evaluare. Utilizarea mijloacelor didactice în procesul de evaluare constituie un factor important pentru diminuarea erorilor de evaluare și, în consecință, pentru creșterea eficienței procesului ca atare.

Instituțiile de învățământ trebuie să-și adapteze metodele și practicile clasice și să găsească metode și procedee didactice noi care să permită a "produce" elevi cu noi aptitudini: autonomie, flexibilitate, capacitate de cooperare și dialog. Trebuie să găsească mijloace de a stimula și favoriza autoinstruirea și de a păstra echilibrul între "individualism" și "socializare". Trebuie să pregătească individul pentru un nou stil de viață și de instruire: învățarea continuă. „Supraviețuirea omului depinde de capacitatea sa de a învăța, de a se recalifica, de a uita ce a învățat cândva și de a se instrui cu totul altfel pe viitor. (Horst Siebert)

În sprijinul educației intervin noile tehnologii ale societății informaționale – tehnologia informației și comunicațiilor. Metodele învățământului tradițional nu pot face față avalanșei de cunoștințe și acestei dispersii accentuate a calificărilor, meseriilor și domeniilor de activitate, care devin tot mai specializate, dar în mod paradoxal tot mai interconectate.

Procesul educațional atât de complex, devine scena a trei factori: educatorul, copilul și calculatorul, care împreună caută să asigure succesul demersului didactic. Putem spune în acest context că educatorul devine un consultant, un coordonator și un verificator al procesului didactic, el nemaifiind principala sursă de transmitere de cunoștințe.

Societatea informatizată a ultimilor ani a impus utilizarea calculatorului în procesul didactic, ea nu mai este o previziune de viitor, ea este parte integrantă a procesului devenind din cerință exterioară, impusă, necesitate de armonizare a îmbinării programării pedagogice cu produsul informatic. Tehnica informațională și de calcul a devenit indispensabilă desfășurării cu succes a procesului instructiv-educativ, constituie nu numai o categorie tipologică la nivelul mijloacelor, ci este din ce in ce mai des considerată o stare de normalitate caracteristică viitorului educațional. Componenta ,,hard” și componenta ,,soft” formează unitatea teoretică și procedurală a ceea ce cunoaștem sub denumirea de ,,instruire asisatată de calculator”. Putem utiliza calculatorul în cadrul procesului de învățământ într-o multitudine de variante situaționale dependente atât de sarcina didactică fundamentală, cât și de creativitatea cadrului didactic.

Softul educațional este un program informatic complex, special conceput pentru a fi utilizat în procesul didactic. Un soft educațional trebuie să atragă prin calitatea prezentării, să asigure necesarul de informații pentru o anumită temă, să asigure interacțiunea dintre calculator și copil sau calculator și profesor, să se poată adapta în funcție de caracteristicile utilizatorului. Introducerea calculatorului în grădiniță nu constituie un scop în sine ci o modalitate eficientă de concepere a instruirii și învățării.

Dacă luăm în considerare perspectiva funcționalității lor pedagogice, mijloacelor de învățământ le putem identifica câteva contribuții practice. Fiind suport pentru concretizare ori pentru demonstrație în procesul de predare consolidează și susține mesajul educațional .

  În urma activităților desfășurate pe calculator se poate constata:

§  utilizarea calculatorului la vârsta preșcolară este posibilă și utilă

§  stimulează comunicarea cu condiția să fie corect utilizat

§  grăbește procesul de socializare a copiilor

§  contribuie la dezvoltarea gândirii logice, a spiritului de observație, a memoriei și a atenției voluntare

§  folosirea programelor de scriere și desen oferă copiilor posibilitatea de a-și formula singuri probleme.

Dezvoltarea intelectuala este determinata de folosirea metodelor activ-participative deoarece ele

@ pun accentual pe procesele de cunoastere-invatare si nu numai pe rezultatul acestora

@ faciliteaza interactiunea colectiva

@intensifica schimbul de informatii,confruntarea de opinii

@creeaza anumite situatii problematice care determina implicarea copiilor in descifrarea situatiilor noi

@ stimuleaza dezvolatarea gandirii ,a imaginatiei, a memoriei si a vointei,

Strategiile didactice utilizate in cadrul acestor activitati trebuie sa accentueze caracterul ludic astfel icat sa se dezvolte gandirea matematica fara a resimti negative efortul psihic

Interacțiunea și complementaritatea metodelor și mijloacelor didactice în sensul îndeplinirii obiectivelor educaționale urmărite de strategia didactică dau acesteia, în bună măsură, gradul său de eficiență.