Strategii de Preventie a Efectelor Nocive Generate de Mesajele Media

Comunicare

Strategii de Preventie a Efectelor Nocive Generate de Mesajele Media

Byadmin ianuarie 1, 2024

Strategii de prevenție a efectelor nocive

generate de mesajele media

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1.NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.1.Efectele mass-media, sistemul mass-media și categoriile sociale

1.2.Relația media- societate

1.3. Manipulare. Principii. Evoluție. Tehnici

CAPITOLUL 2.EDUCAREA ȘI PREVENȚIA PUBLICULUI ÎN PRIVINȚA EFECTELOR GENERATE DE MESAJELE MEDIA

2.1.Mesajele mass-media. Consumul de mesaje media

2.2.Influențarea televiziunii asupra personalității copiilor și tinerilor. Educația și mass-media

2.3.Efectele mesajelor mass-media asuprapersonalității indivizilor

2.4.Violența în televiziune

2.5.Control parental

CAPITOLUL3.CNA-INSTITUȚIA DE MONITORIZARE A INFORMAȚIEI EXPUSE PUBLICULUI

3.1.Structura CNA. Codul etic. Regulament

3.2.Drepturile consumatorilor de mesaje media

3.3.Legea audiovizualului. Libertatea de exprimare și cenzura

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

În era viitorului, o eră bazată pe cunoaștere, cea mai importantă problemă constă în distribuirea informațiilor și mijloacelor de comunicare.

Valorile fundamentale ale societății depind în prezent tot mai mult de modul în care societatea tratează 3 chestiuni: comunicarea, educația și libertatea de expresie.

Această lucrare constă în prezentarea mass-media și a influenței mesajelor media transmise de către acestea asupra personalității ființei umane. Pe lângă noțiunile de teorie ce vor face obiectul acestei lucrări se vor explica influențele mass-media asupra personalității, libertatea de exprimare, cenzura, dar și contribuția media în procesul instructiv-educativ.

Rolul mass-media în societate a devenit foarte important, informațiile reprezentând o sursă vitală pentru orice tip de decizie, iar mijloacele de comunicare în masă fiind principalul mediu de difuzare a acestora. Dincolo de rolul de informare, prin intermediul mass-media se conturează opinii, idei și se formează atitudinile individului. Au existat, din partea unor cercetători, tentative de imaginare a unei societăți moderne în absența mass-media, aceștia recunoscând că, deși critică comunicarea în masă, nu pot să își imagineze existenta umană, acum și în viitor, altfel decât însoțită, chiar profund influențată, de mass-media. Mass-media, studiate cel mai adesea printr-o grilă interpretativă generată de conceptul multifuncțional numit schimbare, pot fi considerate ca fiind importante instrumente al stabilității unei societăți.

Relația dintre mass-media și procesul dezvoltării personalității indivizilor a stârnit dintotdeauna numeroase controverse, deoarece influențele execitate asupra lor prezintă o însemnătate aparte. Dacă adulții dispun de un fond spiritual relativ cristalizat și, în consecință, sunt capabili să selecteze critic și să asimileze conținutul mesajelor mass-media conducându-se după un sistem propriu de valori deja constituit, copii, aflați în plin proces de maturizare intelectuală, afectivă, morală și civică sunt mai ușor de influențat în sens negativ. Prin urmare, este necesară o reflectare asupra naturii ambivalente ale efectelor mass-mediei asupra indivizilor în general și a tinerilor în special, precum și o evaluare a potențialului sau de a constitui un mijloc eficace de educare și modelare a generațiilor tinere.

Analiza efectelor generate de mesajele media se situează în centrul studiilor asupra comunicării de masă. Problemele cheie abordate se referă la : puterea de influențare a media, direcțiile de influențare, tipurile de efecte, mecanismele și condițiile producerii efectelor.

Impunerea Televiziunii în ansamblul sistemelor mediatice este un alt factor care obligă la reconsiderarea puterii de influență a media. Aceasta atinge și atrage audiențe de dimensiuni foarte mari, puterea de atracție și de seducție a televiziunii fiind incomparabilă cu aceea a altor media. Nu există îndoială că televiziunea constituie și un minus al societăţii în care trăim. Îndoieli foarte serioase se pot emite pentru conţinutul multor emisiuni difuzate în România sau în alte țări, multe dintre acestea putând avea efecte negative asupra copiilor (din mult mai multe puncte de vedere decât cele legate de violenţă, sex, sau limbaj), politica CNA de interzicere a unor emisiuni pentru a proteja minorii este încă un subiect delicat în țara noastră ,de-a lungul istoriei, momentele în care s-au impus anumite forme de cenzură nu au fost cele mai fericite, indiferent de motivele pentru care s-a făcut acest lucru.

Standardele de apreciere a nocivităţii mesajelor media se modifică succesiv, respectiv de la o etapă istorică la alta. Există şi unele standarde diferenţiate simultan, pe tipuri de culturi: europeană, asiatică, africană, şi pe tipuri de religie: musulmană, creştină ş.a. În prezent, există mari discrepanţe între standardele și valorile diverselor culturi, grupuri sociale şi chiar între indivizi.

CAPITOLUL 1: NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.1.Efectele mass-media, sistemul mass-media și categoriile sociale.

De la începuturi și până în prezent, oamenii au comunicat între ei, transmițând cuvinte, sentimente, gânduri, idei etc. Comunicarea stă la baza sitemului mass-media și a fost prezentă pe tot parcursul evoluției și existenței întregii omeniri, de aceea, de-a lungul trecerii timpului, aceasta a fost înțeleasă în diferite moduri.

Sistemul mass-media implică toate mediile de informație publice, precum și tehnologia, modul de producere și tranmisie al mesajelor prin canale specifice care se adresează unor anumite mase de beneficiari.

Cercetătorii din domeniul comunicării, odată cu dezvoltarea acestuia,au întâmpinat probleme precum cele legate de eficiența comunicării, dar, mai ales au început să aducă în discuție problema efectelor pe care mass- media le exercită asupra indivizilor și societății, încercând sa găsească motivații pentru modificările care pot interveni pe parcurs, cum ar fi schimbarea opiniei sau a atitudinii, cât și a creșterii consumului media. S-a ajuns la concluzia că acționează direct asupra acestora dar și a valorilor și normelor unei societăți, a culturii și a volumului de cunoștințe.

Aceste modificări sunt denumite și efecte media, diferența dintre multitudinea tipurilor de efecte făcându-se din două perspective: a tipului de schimbare pe care consumul media îl produce și existența altor factori ce favorizează schimbarea.

„Efectele comunicării de masă reprezintă ansamblul de procese și de consecințe pe care le presupune receptarea mesajelor, procese și consecințe ce nu pot fi atribiute decât actului de comunicare sau toate modificările la nivel individual și social pe care le produc mass-media prin tipul de mesaje.” Prima dinte acestea, numită și media puternică, consideră că mass-media au în general, efecte negative, foarte puternice intervenind activ în structura vieții sociale ale individului în raport cu acesta sau cu societatea, dar relativ pasiv la influențarea media asupra structurilor sociale.

A doua paradigmă sau media slabă consideră că mass-media are o influență relativ mică în societate, ele fiind subordonate și nu supraordonate societății, nedeterminând opțiunile și comportamentele indivizilor, ci orientându-se după acestea.

Cercetătorii în domeniu au ca prim subiect de analiză efectele mass-media, deoarece mass-media afectează în mod afectiv, comportamental, dar și cognitiv personalitatea umană. Astfel, ca rezultat al cercetărilor s-au găsit teorii care explică și încearcă să descrie situațiile anumitor categorii de oameni expuși anumitor conținuturi specifice transmise prin anumite mijloace de comunicare în masă.

Efecte puternice și directe. Teoria „glonțului magic”.

Primele teorii a efectelor mass-media au apărut în primele decenii ale secolului al XX-lea, cele mai răspândite mijloace de comunicare erau radioul, cinematograful și presa scrisă.În această primă perioadă (perioada Primului Război Mondial și perioada interbelică) credința că puterea mass-media nu are limite era foarte mare, publicul fiind perceput ca o masă de indivizi anonimi, expuși fără nici un fel de rezistență propagandei vremurilor de atunci.

Modul de percepere a realităților sociale ale acelor vremuri stătea la baza acestei convingeri că media sunt atotputernice. Se credea că apariția societății de masă era rezultatul unor procese ca adâncirea diviziunii sociale a muncii.

„Societatea de masă presupune o situație de izolare psihologică a individului față de ceilalți, o impersonalitate predominantă în interacțiunile cu ceilalți, precum și obligații sociale facultative.” 4 Așadar, primele caracteristici ale societății de masă sunt:

indivizii stabilesc relații între ei pe baza funcțiilor și rolurilor sociale, ca urmare a diviziunii muncii în societate;

aceștia interacționează într-un mod impersonal;

sunt oarecum izolați unii de ceilalți, atât psihic cât și afectiv.

Primul Război Mondial a dezvăluit trăsături ale societății de masă precum lipsa de solidaritate care să susțină eforturile de război, acest nou context mondialconducând la nevoia de o noua societate în care oamenii să fie uniți prin gradele de rudenie și prietenie. Astfel „ a devenit esențială mobilizarea sentimentelor și a loialității, inducerea în cetățeni a urii și a fricii de dușmani, menținerea moralului lor în fața privațiunilor și captarea energiilor în vederea unei contribuții eficiente pentru națiune. Mijlocuri pentru realizarea acestor scopuri urgente era propaganda. Cetățenii trebuiau să își urască dușmanul, să își iubească patria și să își maximalizeze angajamentul în efortul de război. Mijloacele de comunicare de masă diponibile în acel moment au devenit principalul instrument pentru convingerea cetățenilor.” Această teorie va marca aproximativ toate cercetările ce vor fi demarate în anii următori.

Teoria „glonțului magic” avea premisa că natura umană este irațională și că ordinea socială este înfățișată prin societatea de masă, considerând mass-media un mecanism atotputernic care avea ca fundament modelul stimul-răspuns. Publicul este văzut ca o țintă sigură și supusă acestui model, iar potrivit acestei interpretări, mesajul odată ajuns la receptori creează o reacție uniformă. Așa cum preciza și T. O’Sullivan, teoria glonțului magic „apare ca un model mecanicist și lipsit de subtilitate de explicarea relației dintre presă și audiență, model care considera că mass-media injectează valori, idei și informații, în chip direct, în indivizi pasivi, producând un efect direct și imediat.” 6 Se presupune că mass-media acționeza după modelul „acului de seringă hipodermică” 7 expresie creată de Harold Lasswell pentru a indica impactul asupra indivizilor. Mai pe scurt, mesajele presei pătrund în conștiința receptorilor la fel ca un ac de seringă ce pătrunde în piele, generând un răaspuns imediat asemuit înțepăturii. Harold Lasswell a căutat, în mod obiectiv, să analizeze rolul mass-mediei în dezvoltarea acestui proces și impactul propagandei de război urmărind acest model: propaganda este unul dintre cele mai puternice instrumente din lumea modernă … un instrument mai nou și mai subtil trebuie să transforme mii și chiar milioane de ființe omenești într-o masă amalgamată de ură, voință și speranță. O nouă flacără trebuie să ardă cangrena neînțelegerilor și să topească oțelul entuziasmului belicos. Numele acestui ciocan și al acestei nicovale a solidarității sociale este propaganda” 8 .

Modelul avea ca idee de bază că stimulii foarte bine construiți ajung prin mass-media, la fiecare membru al societății având același mod de perecepere ce provoacă o reacție oarecum uniformă la toți membrii societății, astfel mesajele veneau ca niște „gloanțe magice” influențând direct opinii, comportamete și mase.

În viziunea sa comunicarea are același sens întotdeauna, de la emițător la receptor care devine pasiv în relația comunicațională, modelul comunicării de masă rezumându-se la formula „ someone says something on somebody”și chiar milioane de ființe omenești într-o masă amalgamată de ură, voință și speranță. O nouă flacără trebuie să ardă cangrena neînțelegerilor și să topească oțelul entuziasmului belicos. Numele acestui ciocan și al acestei nicovale a solidarității sociale este propaganda” 8 .

Modelul avea ca idee de bază că stimulii foarte bine construiți ajung prin mass-media, la fiecare membru al societății având același mod de perecepere ce provoacă o reacție oarecum uniformă la toți membrii societății, astfel mesajele veneau ca niște „gloanțe magice” influențând direct opinii, comportamete și mase.

În viziunea sa comunicarea are același sens întotdeauna, de la emițător la receptor care devine pasiv în relația comunicațională, modelul comunicării de masă rezumându-se la formula „ someone says something on somebody” (cineva zice ceva cuiva).

Pe de altă parte, anii ’40 sunt reprezentați de divizarea abordării asupra mass- mediei , în două curente mari: empiric și critic.

Curentul empiric folosea metode empirice de cercetare a comunicării și avea în vedere audiența și impactul, în special al radioului, dar și a presei scrise aupra indivizilor. În această circumstață s-au dezvoltat și teoriile critice cu privire la efectele mass-media ce aveau la bază ideea manipulării.

Curentul critic era reprezentat, în cadrul acestei societăți, de o vixiune politico-filozofica asupra societății și imapctului media. Inovațiile tehnologice în sistemul media erau considerate dăunătoare democrației,transformăndu-se în mijloace puternice de dominare printr-o violență simbolică.

Pe la jumătatea anilor ’40 Max Horkheimer și Th. Adorno creează conceptul de „industrie culturală” 9 , cercetând producția de bunuri culturale ca o mișcare globală de producere a culturii ca marfă. Marile schimbări sociale produse de industrializare, democratizare și urbanizare a societății occidentale erau identificate de reprezentanții criticismului ca niște pericole ale unui proces de masificare politică și culturală, ale formării „societății de masă”, văzută ca un grup abstract de indivizi care primesc mesaje media.

Efecte limitate. Teoria „fluxului în doi pași”.

A doua perioadă, anii 1945-1960, este reprezentată de pierderea explicativă a teoriilor efectelor masive ale mass-media în urma cercetărilor empirice care au condus la ideea că influența era mai degrabă indirectă și mediată de alți factori sociali sau ai procesului comunicațional (comunități de referință, lider de opinie etc.). Această perioadă este marcată de modelul „fluxului în doi pași” care își are originea într-un studiu reaizat de către Paul Lazarsfeld în campania penru alegerile prezidențiale din S.U.A din 1940, cu privire la efectele comunicării de masă, având un rezultat contradictoriu cu teoriile anterioare. Modelul are ca premisă faptul că indivizii nu trăiesc izolați, ci aparțin anumitor grupuri sociale care interacționează cu alți indivizi.

Cercetarea a arătat că există un flux al informațiilor în doi pași: de la mass-media la liderii de opinie (indivizi bine informați, sociabili, persuasivi) și de la liderii de opinie la persoanele expuse mai puțin la mass-media.

În timpul cercetărilor s-a descoperit că „ori de câte ori cei intervievați erau rugați să relateze despre modul în care erau influențați de campania făcută prin mijloacele de comunicare de toate felurile, discuțiile politice erau menționate mai frecvent decât radioul sau știrile tipărite. Adesea, ideile vin de la radio și presă scrisă la liderii de opinie și de la aceștia la segmentele mai puțin active ale populației” 10.

Efectul principal al mass- mediei este cel de intărire și confirmare a opiniilor și atitudinilor pe care indivizii le au.

Studierea diferențelor sociale și individuale la nivelul indivizilor a determinat o noua viziune a relației dintre public și mass-media.

Teoria utilizării și gratificațiilor. Baza acestui model a plecat de la un studiu inițiat de H. Hertzog și Paul Lazarsfeld pentru a descoperi satisfacțille pe care le au tipurile de jocuri sau teatrul radiofonic le produceau ascultătorilor. Câțiva ani mai târziu, E. Katz și J. Blumer au sintetizat descoperirile în modelul teoretic de astăzi ce are doua premise:

– atunci când publicul apelează la sistemul comunicării de masă este activ și urmărește obiective clare;

– reprezentanții publicului în dialogul cu presa, încearcă să obțină satisfacții si să-și rezolve anumite nevoi.

Cercetătorii au observat că un singur mesaj nu se adresează tuturor și că trebuie adoptată o nouă strategie, astefel încât mesajele să fie create în funcție de categorii diverse de nevoi și interese, dar și în funcție de diferențierile sociale: femei și bărbați, tineri și bătrâni, etnie, religie etc.

Studiile comparative ale reacțiior au arătat că membrii din cadrul unor categorii sociale distincte tindeau să interpreteze același mesaj în moduri diferite față de alte categorii sociale, sa reacționeze diferit și să selecteze mesaje diferite din mass-media. „Nevoile care sunt satisfăcute de mass-media pot fi de natură cognitivă (dobândirea de informații,cunoaștere, opinii), afectivă (dobândirea de experiențe emoționale), socio-integrativă (întărirea încrederii în sine) și de scădere a tensiunii (posibilitatea evadării din grijile cotidiene).”11 Mass-media își creează mesajele în funcție de preferințele publicului, acesta găsindu-și la rândul lui „gratificări” prin consumul media.

Efecte complexe ale mass-media sau etapa revirimentului: teoria „agenda-setting”, teoria „dependenței”, teoria „spiralei tăcerii” și teoria „cultivării”.

Anii ’70 aduc în prim plan etapa revirimentului care se caracterizează prin revenirea la ideea de influență puternică a mass-mediei datorită televiziunii care făcuse la vremea respectivă audiențe enorme.

Această etapă evidențiază mecanisme ascunse ale producerii efectelor de natură afectivă și cognitivă ale mediei, atât pe termen lung, cât și pe termen scurt. Conceptului de instinct îi va lua locul cel de atitudine și va sta la baza studiilor despre persuasiune, realizate de Carl Hovland, prin care se demonstrează că efectele mass-media sunt într-adevăr puternice din punct de vedere al acumulării de informație și nu al schimbării de opinie sau de comportament. „Efectele imediate au fost înlocuite cu efectele pe termen lung, cum ar fi efecte în ceea ce privește socializarea indivizilor (teoria dependenței). Media nu au influențe imediate, ci joacă un rol în construirea semnificațiilor(teoria cultivării). Media nu ne forțează să gândim ceva anume, dar ne pot influeța să gândim la ceva anume (teoria ageda-setting)” 12 .

Pornind de la această ultimă afirmație, ideea principală a teoriei agenda-setting este existența unei legături strânse între modul în care presa prezintă evenimentele din perioada unei campanii electorale și ordinea importanței evenimentelor dată de cei expuși știrilor.

Prima ipoteză a fost formulată de Maxwell E. McCombs și Donald Shaw, devenind principala teză pentru un studiu legat de știrile despre campania prezidențială din 1968 și felul în care oamenii percepeau importanța problemelor, având ca rezultat o corespondență între gradul de atenție acordat unei probleme în presă și gradul de importanță acordat aceleiași probleme de către publicul expus, media reușind să determine publicul să considere unele chestiuni mai importante ca altele.

Teoria dependenței susține, de asemenea, ideea influenței mass-media asupra sistemului social. Având ca premisă că intensitatea și tipul efectelor variază în funcție de relația dintre sistemul mass-media și societate, indivizii devenind dependenți din ce în ce mai mult de informația transmisă de media pentru a fi la curent cu ceea ce se întâmplă în jurul lor. Sunt două condiții ale acestui proces: „ dacă societatea trece printr-o perioadă de schimbare, criză sau conflict și dacă media ocupă o poziție centrală și importantă ca sursă de informații.” 13

Mecanismul prin care se ajunge la efectul de dependență se sprijină pe un model rațional cognitiv și are ca premisă existența unei legături între conținutul media și motivele pentru care publicul îi acordă atenție. Relațiile de dependență se intensifică în funcție de gradul de implicare în procesarea informației, adică gradul de stimulare cognitivă (de exemplu atenția) sau stimulare afectivă (de exemplu sentimentul de aprobare sau dezaprobare), iar cu cât este mai mare implicarea, cu atât probabilitatea este mai mare ca media să genereze efecte cognitive, comportamentale sau afective.

În 1965, E. Noelle- Neuman susținea ideea de putere deosebită de influență a opiniilor indivizilor, lansând teoria spiralei tăcerii. Teoria este reprezentată de modelul în care opinia publică este modelată de factori diferiți și modul în care opinia publică modelează concepțiile și reacțiile membrilor societății. Autoarea afirmă cu tărie că presa are putere de influență asupra opiniilor indivizilor fiind instrumentul principal prin care societatea controlează comportamentul fiecărui individ. În principal, teoria spiralei tăcerii are a bază cinci premise:

oamenii doresc să fie primiți și integrați în comunitate, aceștia temându-se de

izolare;

indivizii cu comportamente deviante sau cu alte valori decât cele majoritare sunt marginalizați adesea de societate,

– teama de izolare impulsionează indivizii să analizeze fluctuațiile opiniilor comune;

analiza permanentă a opiniilor comune afectează reacțiile în public ale indivizilor;

pe baza acestor procese de potrivire și renunțare la elementele nedorite se formează și menține opinia publică majoritară.

E. Noelle- Neuman arăta că individul, în lumea contemporană, este dependent aproape în totalitate de mass-media în procurarea informațiilor care depășesc sfera evaluărilor opiniilor de referință, având ca funție reprezentarea simbolică a opiniei publice. Indivizii utilizează mesajele vehiculate în media ca indicatori a ceea ce este permis sau nu să se susțină în public.

„Propusă în 1967 de către George Gerbner, în urma studiilor despre violența simbolică (în special cea televizuală) teoria cultivării pleacă de la premisa că mass-media nu acționează doar la nivel individual (cultivă convingerile oamenilor), ci afectează deopotrivă cultura, stocul de cunoștințe, normele și valorile societății.” 14

Așadar, cultivarea este un efect pe termen lung și indirect căruia îi corespund două procese importante: învățare și construcție. „Ipoteza centrală este aceea că odată cu cosumul de mesaje televizuale, individul este tentat să adopte anumite convingeri, idei despre o anumita societate ideală, precum și stereotipurile și modelele prezente în programele tv.” 15

Expunerea la mesajele televiziunii, având în vedere alți factori precum vârsta, sexul, poziția socială, cultura etc, duce la obținerea unor efecte diferite ce sugerează că grupurile de indivizi suportă în mod diferit procesul de cultivare prin receptarea sistematică a informațtiei, valorilor, simbolurilor prin intermediul media și prin formarea unei reprezentări a realității, în urma acestui proces.

1.2.Relația media- societate

Cercetarea comunicării de masă își are originile la începutul secolului al XX-lea ca rezultat al preocupărilor referitoare la influența politică a cotidianelor cu tiraj mare și consecințele sociale și morale ale radioului și filmului. Aceasta s-a studiat pentru a testa și crește eficiența și influența în mai multe domenii cum ar fi cel al educației, relațiilor interumane, telecomunicațiilor, relatiilor publice și publicității.

Universalitatea pe care nici o instituție nu o deține și prezența constantă pe care o are media afectează publicul, aceasta fiind una dintre preocupările principale ale cercetătorilor mass-media.

Mass-media, în dicționarul redactat de Sergiu Tămaș, este definită ca: „Ansamblul mijloacelor și modalităților tehnice moderne de informare și influențare a maselor” sau „comunicarea de masă realizată prin presă, radio, televiziune, cinematograf, discuri și alte mijloace.” 16 Ca și în celelalte tări, mass-media este o putere în România, cel mai cunosut mijloc de comunicare și cu cel mai mare impact fiind televiziunea.

Mass-media a ajuns, în zilele noastre, să înlociuască activitățile din timpul liber sau chiar și cele legate de locul de muncă ocupând foarte mult timp. Cei mai mulți dintre români petrec multe ore în fața televizorului (aproximativ șapte ore pe zi), stând pe internet, citind reviste sau ziare sau ascultând radioul.

Experiențele cotidiene demonstrează exemple diferite ale unor efecte mici precum alegerea ținutei vestimentare în funcție de prognoza meteo sau mergem la un film menționat într-o reclamă etc.

„Efectele mass-media se pot resimți în diferite zone ale societății.” 17

D. MCQuail susținea că mass-media acționează asupra întregii societăți și că poate afecta personalitatea indivizilor în trei moduri: cognitiv (schimbarea percepției despre lume), afectiv (schimbarea sau crearea unor sentimente) și comportamental (schimbarea modului de acționare a indivizilor sau situații de mobilizare socială).

1.3.Manipulare. Principii. Evoluție. Tehnici.

Manipularea reprezintă, conform Dicționarului de Sociologie, „acțiunea de a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate etc.) să găndească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici ca persuasiunea, care distorsionează intenționat adevărul, lăsând impresia libertății de gânduri și decizie.” 18

Tehnici de manipulare. Principii și metode.

Persuasiunea reprezintă acțiunea de a convinge, într-un fel sau altul, pe cineva să aleagă sau să facă ceva. Este acțiunea de convingere prin care autourul unui mesaj susține o idee prin prisma căreia convinge auditoriul, acesta din urmă luând decizii bazate pe alte argumente decât cele logice și corecte.

Persuasiunea ține de forța argumentării, de puterea de convingere a celui care vorbește, de modul în care acesta își pune într-o lumină cât mai bună ideea susținută și nu se regăsește intenționalitatea negativă (nu ascunde fapte ci le scoate în evidență pe cele favorabile). Datorită limbajului specific și a structurii sale complexe, televiziunea are cel mai persuasiv tip de mesai dintre toate mijloacele media.

Tehnica distorsiunii temporale, una dintre cele mai simple, este cel mai bun mod de a influența persoanele, comportându-ne exact ca și cum ceea ce vrei să obții de la acestea deja s-a întâmplat. Este cunoscut faptul că oamenii simt nevoia de a răsplăti favorurile oferite declanșând sentimente de îndatorire, de aici rezultând nevoia psihologică de a se elibera de povara datoriei.

Principiul reciprocității reprezintă nevoia de a răsplăti un favor, cerut sau nu, imediat după acceptarea lui. Această caracteristică umană trece dincolo de orice diferențe rasiale sau culturale, indiferent de tipul favorului, acest principiu fiind folosit ca: oferă ceva și așteaptă-ți răsplata. Un alt mod de folosire a acestui principiu este metoda „ușii în nas”.

Principiul angajamentului și concordanței este un principiu util. Oamenii tind să facă anumite lucruri pentru că ei cred un anumit adevăr despre ei înșiși, un alt atribut intern a naturii acestora ce cauzează anumite tipuri de comportamente. Dacă cineva își atribuie intern o caracteristică va acționa specific unui om care are acea caracteristică.

Spre deosebire de celelalte metode, medota șarmantului nu se bazează pe acrobații verbale, are mai multe etape, funcționează în mod deschis și are libertatea de a decide. Este cea mai etică dintre toate tehnicile de persuasiune și nesită la fel de mult timp.

Dezinformarea „ reprezintă orice intervenție asupra elementelor de bază ale unui proces de comunicare, intervenție ce modifică deliberat mesajele vehiculate cu scopul de a determina în receptori anumite atitudini, reacții, atitudini dorite de un anumit agent social.” 19 Este considerată, uneori, ca fiind același lucru cu propaganda neagră deoarece vehiculează informații false.

Procesul de dezinformare presupune existența unei structuri sistematice formate din unul sau mai mulți comanditari (sau finanțatori), specialiști (planificatori, controlori), intermediari (agenții de influență) și relee. Dezinformatorul este cel care dezinformează receptorul, acesta fiind diferit de grupul, structura, instituția care dorește dezinformarea. Receptorii sau țintele

pot fi segmente ale societății, indivizi sau grupuri, dar întotdeauna oameni ce influențează decizional grupul din care face parte.

Dezinformarea prin intermediul mass- media are cele mai eficiente rezultate la nivel social, efectele deinformării depinzând, pe de o parte, de caracteristicile țintelor (personalitate, nivel intelectual, atitudine critică, aspirații etc.). Pe de altă parte, există posibilitatea sau imposibilitatea de verificare a informațiilor vehiculate.

Ca fenomen în creștere și nedorit, dar totuși real în procesele de comunicare contemporană, dezinformarea poate fi cercetată și din perspectiva analizei tipului de informație și mijloacele de alterarea a acesteia., respectiv analiza sursei (control analysis), analiza mesajului(content analysis), analiza canalelor de comunicare (media analysis), analiza receptorului (audience analysis) și cea a efectelor comunicării (effect analysis). Pornind de la dimensiunea semantică, sintactică, intenționată sau realizată și pragmatică se sesisează alte moduri de dezinformare precum: manipularea contextelor receptorului prin apelul la modul de codificare neadecvate, dar construite pe baza unor convenții acceptate de societate; prin modificarea, la nivel sintactic, al conținutului mesajului; distorsionare semantică și reglarea efectului continutului informativ asupra receptorului prin organizarea, modificarea sau dozarea mesajului etc. Nu trebuie neglijat aspectul legat de gradul de verosimilitate și prestigiul sursei, aspect ce ține de componenta socială a procesului de comunicare.

Dezinformarea reflectă o realitate a politicii internaționale pe parcursul istoriei scgimbându-se doar mizele, strategiile și mijloacele acesteia fiind practicată de către toate marile puteri. Raportul dintre informare și deinformare aferent mesajelor care se vehiculează în spațiul social respectiv influențează puternic strcuctura sistemului social în sociatățile moderne. Cercetările efectuate pe teren au demonstrat că rezultatele cele mai eficiente sunt în domeniul mass-media, unde se pot atinge toate segmentele de opinie ale spațiului social.

Intoxicarea este o formă de dezinformare care constă în suprasaturarea surselor cu informații false sau în blocarea canalelor comunicaționale cu mesaje mincinoase, cu caracter de diversiune pregătind opinia publică pentru o lovitură mare, fie pentru a discredita mesajele corecte. Are ca instrumente de bază zvonurile, bârfele și comunicatele cu caracter tendențios.

Intoxicarea poate produce, prin intermediul televiziunii, războaie ale imaginii din care iese învingător cel care a sabotat mai bine imaginea celuilalt și cel care investit cel mai mult în propria imagine.

Minciuna este un concept cu amprente morale și culturale puternice. Pentru oameni, a minți este un obicei ce durează de mii de ani și nu o inovație de ultimă oră, iar după cum susține John Ruskin „inducerea în eroare nu a fost considerată întotdeauna și oriunde un act condamnabil”(p.351-352).

Zvonul reprezintă o afirmație prezentată ca fiind adevărată fără posibiliatea verificării corectitudinii, având dublă funcție: explicativă și de atenuare a anumitor tensiuni emoționale.

Circulația acestora depinde de contextele sociale, de trăsăturile de personalitate ale indivizilor și de nevoile psihologice ale grupurilor, indivizilor sau comunităților. Lucrările lui Gordon W. Allport și Leo Postman din anul 1965 au scos în evidență trei legi de transmisie a zvonurilor.

Legea sărăciei sau a nivelării – zvonul tinde să fie mai scurt, ușor de înțeles și relatat pe măsură ce se răspândește.

Legea accentuării –anumite detalii tind să se întărească devenind centrale în semnificația zvonului.

Legea asimilării- informația se conservă și reorganizează în jurul unei teme centrale, iar asimilarea se poate face prin condensare, stereotipuri verbale sau anticipare. În spațiul cultural și social românesc, trebuie amintit că zvonul se identifică îndeaproape cu bârfa, acestea având aceleași motivații emoționale, afective sau cognitive.

Moduri de manipulare specifice televiziunii.

Forța manipulatoare a micului ecran se bazează pe credibilitatea conferită de imagine.

Există mai multe tipuri de manipulare televizată, precum:

-manipularea prin filmare;

-manipularea prin montaj;

-manipularea prin imagine;

-manipularea prin comentariul din off;

-manipularea prin zvonuri mediatice;

-manipularea prin omitere;

-manipularea prin paginație;

-manipularea prin cenzură;

-manipularea prin jurnaliști;

-manipularea prin procedeul „ a ascunde arătând”;

-manipularea prin carismă și manipularea prin mijoacele non-verbale de comunicare.

Comunicarea non-verbală este un proces complex ce include omul, mesajul, mișcările trupului, starea sufletească și pe cei cu care interacționează. Atât limbajul trupului cât și metalimbajul (cuvintele și expresiile care pot arăta adevăratele gânduri și atitudini ale unui individ) pot trezi instinctul, presimțirea sau intuiția că vorbitorul nu spune ceea ce gândește. Metalimbajul permite persoanelor sa manipuleze și să fie manupulate fără ca aceștia să-și poată da seama.

CAPITOLUL 2: EDUCAREA ȘI PREVENȚIA PUBLICULUI ÎN PRIVINȚA EFECTELOR GENERATE DE MESAJELE MEDIA

2.1. Mesajele mass-media. Consumul de mesaje media.

Mesajele mass-media sunt construite în diferite moduri, cu diferite scopuri, acestea fiind distribuite de instituții și organizații în domeniul comunicațional cu intenția de a transmite informațiile lumii întregi.

Aceste mesaje sunt construite pentru scopuri unice ținând cont de trei condiții principale:

folosirea unor instrumente particulare din punct de vedere audio, vizual, textual sau folosirea altor elemente;

au caracteristici particulare de stil, ton al vocii sau organizație;

sunt construite folosind convenții specifice precum citații, evidențierea probelor sau punctul de vedere.

Mesajele media sunt importante deoarece mijloacele de comunicare în masă influențează felul în care acționează oamenii. Acestea afectează opinia publică, iar instituțiile comunicaționale își adaptează mesajele pentru diferite audiențe.

Consumul de mesaje media transmise prin mijloacele media constituie obictivul schimbării pe piață a mesajelor mass-media. Acesta poate fi împărțit, din perspectiva socio-culturală, în două componente: modul în care se consumă mesajele mass-media este afectat de mediul socio-cultural în care ne desfășurăm activitățile zilnice, stilul de viață, schimbările produse pe parcurs, etc. și consumul de mesaje, dincolo de cel accidental, se produce după un anumit sistem, în funcție de așteptările publicului de la oferta mediatică.

Modul în care interpretăm mesajele media depinde de circumstanțele în care se produce consumul, termeni precum public, radio-ascultători, cititori, telespectatori sau audiență sunt considerați, în general, sinonim în sensul că toți cei desemnați prin termenii aceștia sunt receptorii mesajelor transmise prin diferite mijloace media.

Motivele care stau la baza consumului de mesaje prin mass-media sunt diverse și invocate de-a lungul timpului, motivele reale ale consumatorilor rămânând în subconștientul acestora. Satisfacerea necesităților stă la baza explicării comportamentului de consum ale mesajelor (motive psihologice).

Achiziționarea unor produse sau bunuri implică anumite costuri, iar în funcție de de acestea consumatorii de mesaje mass-media devin selectivi în privința anumitor tipuri de mesaje, renunțând la altele (motive economice). Pe de altă parte, în analiza comportamentului consumatorului trebuie luată în considerare calitatea de catățean și dimensiunea socială a personalității a acestuia.

Cercetătorul D. McQuail a făcut cunoscute următoarele motive ale consumului de mesaje media televizate și anume:

-divertismentul;

-identitate personală;

-relații personale și securitate.

Din perspectiva lui James Lull, ne uităm la televizor pentra a avea:

-beneficii raționale (facilitatea comunicării, evitare sau afiliere, competență sau dominare, învățare socială etc.)

-beneficii structurale (reglarea comportamentului, beneficii ambientale etc.)

În principiu, un consumator necesită o persoană cu o capacitate de informare avansată, cu o capacitate de a preveni și avertiza formele de manipulare ce pot fi folosite în transmiterea mesajelor și cu capacitatea de a analiza contextul în care acestea sunt transmise.

Pentru a dobândi și exercita un comportament competent în receptarea mesajelor trebuie identificate și depășite anumite bariere de percepție, personale, cognitive sau culturale.

2.2 Influențarea televiziunii asupra personalității copiilor și tinerilor. Educația și mass-media.

Rolul mass-media a devenit foarte important în societate, informatiile fiind vitale în aproape orice fel de decizie, mass-media fiind pricipala sursă de difuzare.Pe lângă rolul de informare, prin intermediul acestora se formează atitudinile indivizilor, conturând opinii și idei.

Mass-media se dezvoltă într-un mediu social și cultural, selectează, produce și transmite informații, opinii valori, modele de comportament, participând astfel la educarea informală. În același timp, ceea ce mass-media transmite este receptat de publicurile care se educă în raport cu anumite idei , tendințe sau motivații propii.

Alături de ceilalți factori ai dezvoltării psihice (mediul și ereditatea), educația are un rol important în dezvoltarea personalității. Dintre acești factori, educației îi revine rolul de conducere în dezvoltarea psihică și acționează în interacțiune și prin intermediul eredității și mediului. În raport cu gradul de dezvoltare individuală, educația intervine, organizează și dirijează acțiunile factorilor de mediu, creând condiții favorabile dezvoltării, urmărind constituirea și sporirea experienței de cunoaștere care devine o condiție internă a dezvoltării psihice individuale.

Educația intervine în diminuarea condițiilor de mediu, în crearea unui proces educațional favorabil, cu valențe educative asupra formării personalității individului. Rolul preponderent al educației se manifestă prin facptul că dirijează acțiunea factorului ereditar și modifică influențele mediului, organizându-le și conducându-le printr-o acțiune sistematică.

În procesul de dezvoltare a personalității ființei umane, între ereditate, mediu și educație există o legătură strânsă, educația care reușește să modifice influențele celorlalți factori ai dezvoltării. Educația are un rol decisiv în modelarea comportamentelor deoarece organizează activitatea acestora pentru autocunoaștere, autoperfecționare și autoeducație, individul învățând cum să decidă, să învețe și cum să se formeze. Între sistemul mass-media și educație s-a creat, de multă vreme, o legătură puternică ce s-a întărit în timp, îndeosebi cu dezvoltarea rețelelor informaționale. Mass-media prezintă resurse veritabile ale învățării,în condițiile diversificării necesităților educative în lumea modernă. Aici nu este vorba doar despre suporturi informative și formative valorificabile sau programe, ci și de influențele neintenționate, spontane și difuze care se exercită prin mesaje cu conținut neconceput în scop educativ explicit.

Mass-media are tendința să micșoreze sau să mărească experiențele anumitor persoane, fiind un factor al educației ce lasă în urme adânci în memoria și constiința acestora, iar într-o societate informatizată, educația nu trebuie lăsată în urmă. Chiar dacă informațiile se transmit prin diverse canale media, ele trebuie filtrate, acestea nefiind întotdeauna veridice. Prin prezentarea repetată a unor principii, idei, opinii etc, mass-media este cea mai bună formă de manipulare a indivizilor, informațiile având un puternic caracter violent. De exemplu, atunci când un individ cu vârstă fragedă vizionează o cantitate mare de programe cu conținut violent ridicat, acesta încearcă să imite tot ce vede, având ca rezultat formarea unui caracter violent sau eventual o persoană cu o cultură scăzută. Deci, pe lângă rolul benefic de educare și autoeducare, mass-media are și consecințe negative în dezvoltarea personalității umane.

Legătura dintre individ, mass-media și educație poate fi privită din două perspective:

-formarea indivizilor prin mijloacele de comunicare;

-formarea indivizilor pentru a avea o atitudine adecvată față de mass-media. Această reciprocitate indică responsabilitatea mijloacelor comunicaționale ca industrie și nevoia de participare activă sau critică a indivizilor. În acest context, folosirea corectă a mijloacelor media este importantă și esențială în dezvoltarea morală, spirituală și culturală a copiilor.

Odată cu evoluția informației și schimbările rapide din societatea contemporană, media au lărgit. Prin diversele mijloace media, individul receptează diverse informații, preia modele de conduită, aderă la tradiții, valori colective, mentalități, obiceiuri, își extinde personalitatea umană și orizontul spiritual, acestea din urmă fiind influențate involuntar.

Mass-media are, totodată, un caracter pluridisciplinar prin informațiile transmise indivizilor, informații ce provin din domenii variate ce oferă acestora posibilitatea de exterioriza și interioriza sentimente, atitudini, comportamente ș.a.m.d.

Cultura mass-media are valorile și conținuturile sale, structurile, limajul și efectele ei specifice, ea fiind constituită, ca fenomen cultural integral, dintr-o cultură produsă și o cultură trăită.

Contribuția educativă a mass-media este realizată prin transmiterea neîntreruptă de informații, valori, atitudini etc, având, astfel, un rol deosebit în construirea codului socio-cultural al indivizilor. Însă, spre deosebire de educația din sistemul clasic de învățământ, mijloacele de comunicare în masă oferă infirmații în mod spontan și difuz, transformându-se într-o formă de educație de completare în timpul liber, în mod neinstituțional.

Conținuturile mesajelor difuzate de mass-media au o mai mare influență asupra modului de a gândi și a simți al copiilor și adolescenților decât asupra opiniei adulților. Acest lucru poate fi explicat analizând problematica stadiilor de dezvoltare a lui Jean Piaget, care în lucrarea „Psihologia inteligenței”, demonstrează că „evoluția mentală nu apare ca rezultat al unor acumulări continue, ci are un caracter stadial, pe etape, fiecare având o anumită structură specifică.” 20 Dacă până la vârsta de de patru ani, gândirea unui copil este simbolică și preconceptuală, acesta manifestând o atracție deosebită față de desenele animate cu imagini viu colorate și mai puțin față de producțiile radio, iar între patru și șapte ani, copilul dezvoltă o gândire intuitivă, numită de J. Piaget o „gândire în imagini”. În stadiul acesta, dorința de a imita este mai mare decât conștientizarea efectelor generate de aceste imagini, copiii fiind fascinați de comportamentul și puterea adulților pe care sunt tentați să îi imite. Se lărgește sferea intersului pentru emisiunile tv, acestea fiind vizionate alături de desene animate și emisiuni pentru copii.

Copilul manifestă, între 7 și 12 ani, o mai mare deschidere către noutate, iar până la vârsta de 16 ani încep să se formeze primele interese și dorința de „a fi mare”. Aceasta este perioada când preadolescenții simt nevoia de a avea prieteni adevărați care să-i ajute și să-i sfătuiască să treacă peste criza de identitate. Astfel, nevoia de comunicare specifică vârstei, emisiunile tv, radioul, revistele cu conținut specific pot reprezenta un adevărat mijloc de comunicare, dar pot dăuna dacă nu se respectă conținutul adecvat vârstei.

Între 16 și 17 ani se manifestă interesul problematizării, iar adolescenții tind să adere la teorii și sisteme, de cele mai multe ori, la această vârstă, aceștia motivându-și problemele existețiale.

După vârsta de 18 se conturează interesele și maturizează pe cele profesionale, opțiunile și deciziile acestora devenind conștiente. Astfel mass-media pot exercita o funcție de pregătire psihologică a indivizilor inducând și întreținând în același timp anumite interese și reacții conform cu acestea.

2.3 Efectele mesajelor mass-media asupra personalității indivizilor.

Eforturile mass-media se concentrează, în principal, asupra efectelor generate de către acestea în procesul de comunicare, fiind vorba, evident, de efecte voite. Anumite efecte sunt în strânsă legătură cu capacitățile fizice ale unui consumator de mesaje media, iar în anumite situații este vorba de durata unui anumit efect. În funcție de tipul de mesaje, putem spune că efectul mass-media reprezintă toate modificările pe care media le produce la nivel individual sau social.

Impactul mass-media asupra indivizilor depinde de persoana asupra căreia se face simțit efectul, durata efectului, natura și intenționalitatea lui. Cercetătorii au studiat efectele mass-media asupra populației, realizând studii statistice și urmărind efectele la nivel individual, de grup sau la nivelul întregii societăți. Alte studii în domeniu se referă la natura efectelor și anume: dacă mesajul a fost sau nu recepționat, dacă efectul este de ordin cognitiv sau comportamental și ce durată există între emisia mesajului și momentul înregistrării unui anumit efect.

Ca rezultat al cercetărilor s-au remarcat trei tipuri de efecte:

-efecte de scurtă durată (până la 6 zile);

-efecte de durată medie (între 7 și 30 de zile);

-efecte de lungă durată (peste 30 de zile).

Efectele se mai pot clasifica și după modul lor de a fi, acestea fiind pozitive și negative.

Efectele pozitive ale mesajelor transmise de media asupra indivizilor sunt:

-informarea;

-relaxarea prin intermediul emisiuni de divertisment;

-stimularea curiozității intelectuale.

Utilizarea informațiilor transmise de diverse mijloace mass-media indivizii reușesc să își îmbogățească vocabularul, să își însușească cunoștințe numeroase de cultură generală, să își dezvolte gândirea, să își formeze atenția distributivă și să își contureze anumite valori.

Efecte negative

Trebuie acordat un plus de atenție informațiilor preluate de la televizor, radio sau internet, aceste suporturi mediatice constituind o bază valoroasă, dar trebuie ținut cont de faptul că, de cele mai multe ori, sunt prezentate știri agresive, cu caracter violent, în care sunt abordate teme delicate sau unde etica profesională lipsește.

Materialele caracteristice catastrofelor naturale, răpirilor, violenței în școli sau ale unor atacuri teroriste pot crea stări de confuzie în mintea tinerilor, aceștia deformându-și percepția asupra societății considerată un mediu ostil și confuz. Astfel, pe lângă efectele pozitive există și cele negative cum ar fi:

-slab randament fizic, intelectual sau școlar;

-comunicare deficitară cu familia;

-desensibilizarea la violență;

-inducerea pasivității;

-sufocarea imaginației;

-abuz de tutun și alcool;

-uniformizarea gusturilor;

-intensificarea vieții sexuale;

-adoptarea unor expresii neadecvate de limbaj și manifestări violente.

Cercetările dovedesc existența unei legături puternice între imaginea promovată de media și tulburările de alimentație care afectează tot mai multe persoane, în special femeile sau imaginile cu caracter violent ridicat afectează tineretul, având consecințte negative în dezvoltarea personalității ființei umane.

2.4 Violența în televiziune

Violența reprezintă un proces, un fenomen pe care îl trăim, îl producem și îl consumăm zi de zi, indiferent că se manifestă la nivel individual sau colectiv, la nivel familial, financiar, sexual, în limbaj sau prin mass-media.

Studiile asupra relației dintre violență (mai ales cea televizată) și mass-media au început încă din anii ’60, sub influența factorilor următori:

-violența străzii, revolte ale elevilor și studenților, ucideri de polițiști, începuturile terorismului etc;

-declanșarea unei puternici campanii împotriva televiziunii care era considerată vinovată de agresivitatea tinerilor și a valului de violență în societate. În această perioadă “televiziunea a intrat în țările occidentale în perioada adultă, ocupa un loc de seamă în viața publică și privată”. 21

Evoluția spre mediatizarea violenței a stârnit reacții critice dintre cele mai furtunoase, pornite din convingerea că „cu cât scenele de violență sunt mai numeroase cu atât impactul lor nefast este mai puternic: violența televizată este ca o otravă, ea acționând cu atât mai intens cu cât doza este mai puternică”22. Televiziunea era percepută într-un mod negativ ca fiind o școală a crimei și a delicvenței, îndeosebi cea juvenilă, iar tinerii aveau tendința de a reproduce actele de violență de pe micul ecran.

-perioadă de controverse aspre desre punctele exclusiviste de vedere asupra efectelor și funcțiilor televiziunii. Analiștii perioadei considerau că marii consumatori de televiziune aveau ca și caracteristici frica, angoasa, starea de panică și nesiguranță generate de violența televizată.

În anul 1990, G. Gebner a identificat o relație de reciprocitate dintre aceste stări și consumul în masă de televiziune. Conform altor evaluări, consumul excesiv de programe cu conținut violent îi desensibilizează pe oameni față de victime și actele de violență în sine. Se considera, uneori, că televiziunea poate să dezvolte comportamente de cooperare (influența pozitivă), uneori că aceasta generează agresivitate (influența negativă), aceste critici și controverse nefiind susținute de date suficiente de cercetare.

În anul 1982 s-au publicat, în SUA, circa 2500 de studii în acest domeniu, cercetările și rexultatele acestora grupându-se în trei teze principale: teza efectului catarctic, teza suscitării violenței și teza efectului întăritor.

Efectul catarctic este caracteristic, în general, consumului cultural. Oamenii se confruntă zi de zi cu diferite situații frustrante care pot provoca acte de violență. Catharsisul oferă posibilitatea eliberării acestor frustrări prin participarea imaginară la actele de agresivitate. Mulți cercetători cred că prin transmiterea mesajelor violente media este o sursă de stimulare a violenței. Dr. Franck Brady afirma că „expunerea la stimuli agresivi mărește starea emoțională a individului, care, la rându-i va crește probabilitatea comportamentului agresiv”.23

Are loc un fenomen de extindere, în toată lumea, a modelului de spectacol al violenței, tinerii putând ajuge să creadă că violența este singurul mod de a-și rezolva conflictele. Ceea ce este foarte important este modul în care este prezentată violența în programele tv. Violența înfățișată ca justificată (legitima apărare) poate crește probabilitatea comportamentelor agresive.

Ca mediatizarea agresivității stimulate să se manifeste trebuie să apară ocaziile potrivite pentru ca individul să-și poata arăta latura violentă.

Teza efectului întăritor al mass-media afirmă că mesajele și personajele violente actualizează și întăresc obiceiuri și tendințe violente deja existente la indivizi, în funcție de modul în care au crescut și socializat.

Efectul de suscitare a violenței depinde de trei factori: structura personalității subiectului, situația în care se află și grupurile de referire și aparteneță a acestuia. Violența din mass-media reprezintă o exprimare a valorilor în societate și necesită o înțelegere a reacției oamenilor la imaginile violente. În ciuda dificultăților în evaluarea valorilor oamenilor și reacțiilor lor la imagini violente, pornind de la o definiție acceptată a violenței, standardele își pot face loc și sistemele de clasificare și monitorizare pot fi stabilite.

În 1994 Standing Committee on Justice and Legal Affairs recomanda modificarea sau adaugarea în definiție a termenului “obscen”. Se dorea interzicerea importării, vânzarii sau distribuirii de bunuri sau materiale care au ca și caracteristică dominantă “exploatarea nepotrivită sau glorificarea groazei, cruzimii sau violentei”24. Ca un amendament la legea privind obscenitatea, imagistica violenței va fi definită folosind standardele actuale ale obscenității ca având de-a face cu exploatarea sexului. Acest criteriu de evaluare al conținutului violent duce la concluzia că anumite grupuri sunt mult mai supuse riscului decât altele, valorile și standardele modificându-se, iar standardele contemporane trebuie evaluate.

Primele preocupări legate de violența de la televizor s-au făcut simțite încă din anul 1952 în Congresul Statelor Unite, iar în 1953 debutează cercetările cu privire la impactul violenței tv asupra delincvenței juvenile. La dezbaterile asupra problemei au participat părinți și profesori, experți în domeniul judiciar penal și în domeniul științelor sociale, directori executivi de televiziune, chiar reprezentanți ai partidelor interesate de discuții asupra violentei tv. Comisia Națională pentru depistarea Cauzelor și Prevenirea Violenței înființată în Statele Unite în deceniul al șaptelea a publicat un vast raport în anul 1969, ajungând la concluzia că “sunt motive de îngrijorare privind violența în mass-media, în particular violența televizată și în special violența televizată văzută de copii” .25

Un alt studiu a cuprins 60 de proiecte de cercetare pe tot cuprinsul Statelor Unite, cu durata de trei ani și s-a finalizat în anul 1972. El a concluzionat că violența televizată influențează copiii ce urmăresc aceste programe și mărește probabilitatea ca ei să devină mai agresivi sub diferite forme. Nu toți copiii sunt afectați, nu toți copiii sunt afectați în același fel, dar s-a dovedit că violența televizată poate fi dăunătoare pentru telespectatorii tineri

Următorul raport de referință a fost studiul din 1982 efectuat de Institutul Național de Sănătate Mentală. După încă 10 ani de cercetări s-a ajuns la concluzia că violența televizată afectează comportamentul agresiv al copiilor, și în consecință și al adulților, și există mult mai multe motive de îngrijorare asupra violenței din televiziune.

“Scopul cercetării a evoluat de la problema existenței unui efect la cea a găsirii unor explicații pentru acest efect”26. Grupul Operativ al Asociației Americane de Psihologie pentru Televiziune și Comportament Social a concluzionat, în 1992, că toate cercetările din ultimii 30 de ani confirmă efectul dăunător al violenței televizate. Modurile în care suntem afectați sunt următoarele: afectarea directă, desensibilizarea și sindromul lumii rele.

Afectarea directă. Copiii și adulții care urmăresc multe scene violente la televizor pot deveni mai agresivi și /sau își pot dezvolta atitudini și valori corespunzatoare folosirii agresivității în rezolvarea conflictelor.

Desensibilizarea. Copii care urmăresc multe scene violente la televizor pot deveni mai puțin sensibili la violență din lumea reala ce-i înconjoară, mai puțin sensibili la durerea și suferința altora, și mai dispuși să accepte nivele ale violentei nemaiîntâlnite în societatea noastră.

Sindromul lumii rele. Adulții sau copiii care urmăresc multe scene violente la televizor, pot începe să creadă că lumea este rea și periculoasă în viața reală, așa cum este prezentată la televizor, și de aceea, încep să vadă lumea tot mai mult ca pe un loc rău și periculos.

Studiile corelaționale și experimentale din ultimii 40 de ani, în ceea ce privește efectele violenței mass-media, au demonstrat că vizionarea și/sau preferințele pentru violența TV are legătură cu valori, atitudini și comportamente agresive. De exemplu, Bachman și Robinson au descoperit, în anul 1972, o relație între orele petrecute la televizor și propiile mărturii ale tinerilor legate de implicarea acestora în comportamente antisociale și agresive.

S. McDermott, C. K. Atkin, F. Korzenny și B. S. Greenberg au utilizat diverse măsuri ale comportamentului agresiv, aceștia prezentând o situație ipotetică unui grup de copii cu vârste cuprinse între 9 și 13 ani: ”Să presupunem că te plimbi cu bicicleta pe stradă și apare un alt copil care te împinge jos de pe bicicletă. Ce ai face?” 27

Cercetătorii au observat că răspunsurile includeau agresiune verbală sau fizică, dar existau răspunsuri care evitau sau reduceau conflictul. D. P. Phillips a investigat, într-un studiu fixat pe adulți, efectul portretizării sinuciderii în programele TV de slabă calitate asupra ratei de sinucidere în Statele Unite folosind date ale mortalității eliberate de Centrul Național de Statistică a Sănătății și descoperind după o perioadă de 6 ani că ori de câte ori o personalitate importantă a acestor programe se sinucide la TV crește semnificativ numărul de sinucideri în rândul femeilor din toată țara. Chiar dacă existau discuții interminabile asupra interpretării datelor evaluării despre impactul violenței televizate, mulți cercetători au fost de acord cu concluzia din raportul efectuat de Institutul Național de Sănătate Mentală din SUA și anume că: „violența la televizor conduce la un comportament agresiv în rândul copiilor și tinerilor care vizionează aceste programe . Această concluzie se bazează pe experimente de laborator și pe numeroase studii în domeniu. Bineînțeles, nu toți copiii devin agresivi, dar corelațiile dintre violență și agresivitate sunt pozitive. În ceea ce privește mărimea, violența TV este tot atât de puternic corelată cu comportamentul agresiv ca și altă variabilă comportamentală care a fost măsurată. „Scopul cercetării s-a mutat de la întrebarea dacă există sau nu un efect, la căutarea explicațiilor pentru acest efect.” 28

În timp ce efectele violenței televizate nu sunt directe și simple, multiple cercetări și meta-analize effectuate susțin că există un motiv clar de îngrijorare și avertizeză cu privire la impactul violenței TV. Sunt mai mulți factori care influențează relația dintre comportamentul agresiv și violența vizională devenind evident faptul că poate induce schimbări în comportament, atitudini și valori, atât în rândul tinerilor cât și în rândul persoanelor mai în vârstă. "Nu mai poate exista nici o îndoială că expunerea îndelungată la violența TV este una din cauzele comportamentului agresiv, criminalității și violenței prezente în societate. Dovada vine atât din studiile efectuate în laborator, cât și cele efectuate în cadru real.”29

Violența TV afectează tinerii de toate vârstele, de ambele sexe, provenind din toate nivelele socio-economice și având o gamă variată de grade de influență. Efectul nu este limitat numai la copiii care sun t deja predispuși la un comportament agresiv și nu se restrânge la această țară (SUA). Faptul că ajungem la această concluzie a relației dintre violența TV și agresivitatea la copii în studiu după studiu, țară după țară, nu poate fi ignorat. Efectul causal al influenței TV asupra agresivității, chiar dacă nu este foarte mare, totuși există. Nu poate fi negat sau explicat în profunzime. Am demonstrat acest efect cauzal în afara laboratorului, în viața reală, lucrând cu mulți copii. Am început să credem că există un cerc vicios în care violența TV face copiii mai agresivi și aceștia se întorc pentru a viziona mai multă violență pentru a-și justifica propiul comportament.

Violența în audiovizualul românesc

În România, cercetările cu privire la violența mediatică s-au realizat la cererea și cu ajutorul financiar al Consiliului Național al Audiovizualului, fie din fonduri publice, fie din fonduri PHARE sau UNICEF. Acestea sunt următoarele:

1. Institutul Român pentru Evaluare și Strategie (IRES), octombrie 2011, "Atitudini și obiceiuri de consum media. Percepții privind CNA."

2. Universitatea București, Centrul de Studii Media și Noi Tehnologii de Comunicare (CSMNTC) cu sprijinul UNICEF, ianuarie 2009, "Reprezentarea violenței televizuale și protecția copilului."

3. Universitatea București, Centrul de Studii Media și Noi Tehnologii de Comunicare (CSMNTC),

ianuarie 2009, "Măsurarea gradului de violență prezent în programele audiovizualului românesc."

4. Universitatea București, Centrul de Studii Media și Noi Tehnologii de Comunicare (CSMNTC),

anul 2008, "Evaluarea reprezentării violenței în programele televizuale."

5. Institutul de Marketing și Sondaje (IMAS), martie-mai 2004, "Obiceiuri, atitudini și satisfacții ale consumatorilor de radio și televiziune."

6. Gallup România și Metro Media Transilvania, aprilie 2004, "Expunerea copiilorla programe radio și TV."

7. Universitatea București, Centrul de Studii Media și Noi Tehnologii de Comunicare (CSMNTC),

august 2004, "Evaluarea reprezentării violenței în programele televizuale."

8. Institutul de Marketing și Sondaje (IMAS), octombrie 2004, "Opinia publicului privind emisiunile televizate ce conțin concursuri de lupte și orele la care acestea ar trebui difuzate.

Poziția CNA asupra violenței mediatice este destul de clară. La dezbaterea maraton organizată în 2013, cu titlul Nu vă uitați copiii la TV- Vezi ce vede copilul tău, Serviciul Comunicare al CNA s-a axat pe prezentarea temelor principale: efectele televiziunii asupra copiilor, de la “bona” tv la psihoterapeutul tv, violenţa în şcoli şi pornografia infantilă, vezi ce vede copilul tău la tv, susţinând teoria efectelor negative ale violenţei media. În anul 2003 CNA a iniţiat campania „Audienţă fără violenţă”, cu scopul de a preveni şi combate violenţa din audiovizual, sau, în altă formulare, stabilirea normalităţii şi decenţei pe micile ecrane şi în societate.

Decizia CNA nr. 249 din 1 iulie 2004 prevede la art. 19 o serie de restricţii privitoare la nivelul de violenţă permis pe diferite categorii de vârstă: astfel, emisiunile ce cuprind violenţă fizică, psihică şi de limbaj minimă ca durată, intensitate şi număr de scene pot fi urmărite numai cu acordul sau împreună cu părinţii sau familia de către copiii sub 12 ani, cele cu nivel redus sunt interzise sub 12 ani, cele cu violenţă intensă şi sistematic repetată sunt interzise sub 16 ani. Anumite tipuri de emisiuni sunt interzise sub 16 ani în mod specific: filmele erotice sau horror şi competiţiile de full-contact. Toate acestea sunt, în concepţia CNA, menite să asigure protecţia „dezvoltării fizică, mentală sau morală” 30 a copiilor.

CNA este atât finanţator cât şi beneficiar al cercetărilor comandate. Acest lucru nu putea să nu aibă consecinţe asupra cercetărilor menţionate, la nivel teoretic, metodologic şi al concluziilor. Se desprind câteva domenii sensibile: aprecierea activităţii şi politicilor CNA, Fundamentul teoretic al cercetărilor și măsurarea violenţei.

Prevenirea violenței

Trebuie reconsiderate justificările televiziunilor că promovarea violenței este dorită de public și trebuie să acceptăm că autocenzura în ceea ce privește violența și promovarea ei de către TV este necesară, aceasta realizându-se prin elaborarea unui cod etic de difuzare și promovare a televiziunilor ținându-se, totodată, cont și de funcția educativă a acestora. Acest cod trebuie respectat atât de televiziuni cât și de organizațiile delegate de stat să monitorizeze activitatea acestora (Consiliul Național al Audiovizualului).

În România serialele și filmele difuzate de televiziuni au mențiunea categoriei de vârstă căreia îi este adresată, dar, din păcate, este la alegerea telespectatorilor să vizioneze aceste programe sau nu. Tentativele de a îi împiedica pe copii să urmărească aceste programe interzise sunt respinse , de cele mai multe ori părinții fiind absenți în astefel de cazuri.

Educația reprezintă procesul eficient și real pentru controlul deprivării morale și spirituale și controlul violenței televizate, acestea puând fi combătute prin dialog, comunicare și o educație axată pe o gândire și o atitudine rațională. Lipsa controlului, excesul, privarea de libertate și intolența pot genera violențe la rândul lor.

Promovarea toleranței, respectul normelor, stimularea cooperării și a generozității, combaterea fricii contribuie în mod esențial la dezvoltarea unor comportamente benefice pentru societate, în care respectul față de aproape să nu devină doar un slogan. De asemenea, este necesară mobilizarea în acestă privință a unor organisme internaționale precum UNICEF și UNESCO.

Legislația Uniunii Europene, dar și normele adoptate în legătură cu modul de difuzare și statutul programelor de televiziune trebuie cunoscute, însușite și respectate de către cei din domeniul media.

Educția prin televiziune nu poate înlociu rolul familiei și al școlii în formarea personalității indivizilor doar dacă respectă normele deontologice și morale putând, astfel, să devină un eficient mijloc de promovare a valorilor.

Prevenirea nu trebuie să vizeze violența ca și instinct primitiv ci și formele derivate din aceasta (de exemplu, agresiunea verbală). Prevenția aceasta trebuie să fie globală și adresată mai în special copiilor, să-i conducă spre înclinațiile lor naturale și să le permită participarea activă. Profilaxia violenței imlpcă un dialog permanent și activ între educatori și părinți, educația reprezentând, deci, elementul principal împotriva combaterii violenței, iar eșecul combaterii acesteia se va datora nedepistării factorilor de risc sau aincapacității de controlare și înlăturare a acestora. Consecințele violenței sunt tratate de cele mai multe ori târziu, sumar și aplicat.

Intensificarea pervenirii și controlului violenței și identificarea grupelor de risc reprezintă una din obligațiile importante ale societății contemporane, iar fără voință și fără măsuri socio-economice efiente și prompte și fără resurse materiale specifice, prevenția violenței și a consecințelor sale rămâne o simplă doleanță.

În concluzie, nu există îndoială că televiziunea constituie o oglindă strâmbă a societăţii în care trăim. Îndoieli foarte serioase se pot emite pentru conţinutul multor emisiuni difuzate în România sau în altețări, multe dintre acestea pot avea efecte negative asupra copiilor (din mult mai multe puncte de vedere decât cele legate de violenţă, sex, sau limbaj).

Este însă greşit să dăm vina pe televizor pentru tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Nimeni, nici chiar copiii de vârstă fragedă, nu sunt prizonieriîn faţa televizorului, au o anumită posibilitate de a alege, faptul că televiziunea este principalul mijloc de petrecere al timpului liber constituie în sine o problemă.

Politica CNA de interzicere a unor emisiuni cu motivaţia protejării minorilor este doar în parte tema acestui subcapitol. De-a lungul istoriei, momentele în care s-au impus anumite forme de cenzură nu au fost cele mai fericite, indiferent de motivele pentru care s-a făcut acest lucru. Cu toate acestea, vedem în permanenţă cum apar anumiţi cenzori auto-numiţi, care în numele unei anumite morale sau interese încearcă să interzică lucrurile care nu le plac, pe care nu le înţeleg sau de care se tem. Nu putem fi de acord nici cu afirmaţii de genul “România se află într-o etapă istorică în care conceptul libertăţii de exprimare este supra-valorizat” 31, sau “soluţia în această situaţie este, pe de-o parte, prezentarea într-o mai mică măsură a programelor dăunătoare”32. Pe aceleaşi considerente, avem autori care încearcă în SUA să interzică prezentarea violenţei prin echivalarea cu violenţa. „Recunoaşterea că un material este suficient de violent pentru a putea fi considerat obscen ar putea fi suficient pentru a interzice respectivul material, în condiţiile legislaţiei din SUA, care admite doar această excepţie de la libera exprimare, în timp ce în România, o astfel de abordare ar fi şi mai dăunătoare. Totuşi, ceea ce ne doare, este că s-au găsit un număr destul de mare de cercetători şi institute de cercetare, altfel respectabile, care au abdicat (intenţionat sau din neglijenţă) de la o anumită etică a cercetării, cea legată de obiectivitate.

Valoarea acestor cercetări este destul de redusă, deseori putând crede că s-au efectuat doar pentru a fi încasaţi banii unui anumit client. Este interesant că nici datele brute ale cercetărilor nu sunt prezentate publicului larg, pentru a putea fi verificate unele dintre concluziile emise. Spre deosebire de alte cercetări, în acestea, datele au rămas în posesia cercetătorilor, ceea ce tinde să arunce noi dubii asupra calităţii acestei munci.

2.5 Control parental

Familia reprezintă, alături de școală, un instrument important de reglare a legăturilor copilului cu mediul, aceasta fiind unul din factorii decisivi ce contribuie la formarea personalității acestuia, pregătindu-l astfel pentru viață.

Familia trebuie să asigure copilului un mediu favorabil dezvoltării și învățării, scopul principal al educației parentale fiind acela de a-l pregăti pentru existența indepentă ca adult, mai ales că acesta își începe viața printr-o stare de dependență totală. Dacă educația copilului este reușită, copilul devenit tânăr se va desprinde de acea dependență, devenind o persoană responsabilă, cu respect de sine și capabil să răspundă provocărilor vieții, iar viitorul adult va deveni independent nu numai finaciar, cât și psihic și intelectual.

Părintele îi este dator copilului său cu un "Nu" hotărât, în perioada în care iși poate exercita dreptul de se opune deciziilor . Părinții din ziua de azi trebuie să învețe să spună nu și să nu cedeze la șantajul “toți copiii au și eu nu!”

Controlul parental nu începe și nu se termină cu un soft. El începe cu un set de reguli în familie, nenegociabile, și un set de urmări în cazul încălcării acestora.

Părintele îi e dator copilului cu alternative. Există alternative la înrădăcinarea în fața monitoriului. Asta nu înseamnă “Hai, Ionuț, ia mingea și mai ieși și tu în fața blocului”, ci “Ionuț, hai să ne jucăm cu mingea”.

Părintele e dator să știe cu ce se luptă, să cunoască jocurile, site-urile de socializare, programele pe care le folosește copilul. Da, trebuie să ținem pasul cu ei, ne place sau nu, școala nu se termină niciodată.

Părintele trebuie să ceară ajutor atunci când nu se pricepe să instaleze un soft de control parental, așa încât acest soft să funcționeze corect. Altfel este cumpărat degeaba.

Controlul parental online

Până nu demult, aproape ficare familie avea un computer în casă, care era folosit de copii în mediul online, în siguranță, fiind mai ușor de monitorizat de către părinți. Odată ce copiii au început să dețină propiile calculatoare, a devenit mai greu de supravegheat, de a fi convinși că aceștia au vizitat site-uri adecvate vârstei și nu comunică online cu persoane necunoscute. Desigur, acum, în era tabletelor și telefoanelor inteligente, ce pot fi utilizate oriunde, foarte mulți dintre părinți fac față unei adevărate provocări pentru a educa și monitoriza copii în cee ce privește mediul online și comportamentul acestora.

Conform celor mai recente studii realizate de EU Kids Online, copiii sunt din ce în ce mai activi pe Internet, cu vârste cuprinse între 9 și 16 ani, folosesc Internetul pentru pregătirea temelor (85%), pentru jocuri (83%), pentru vizionarea de clipuri video (76%) și pentru mesageria instant (62%).33

Utilizarea Internetului este acum prezentă complet în viața copiilor, ei accesând mediul online de la vârste din ce în ce mai fragede, 93% dintre tinerii între 12 și 16 ani sunt deja prezenți, în timp ce 63% accesează aproape zilnic sau zilnic mediul online, potrivit unui studiu efectuat de Top Ten Reviews.34 Securitatea pe Internet a copiilor este la fel de importantă ca siguranța acordată de părinți, multe dintre pericolele sociale făcându-și loc în mediul online.

Studiul realizat în anul 2013 de compania Bitdefender, a arătat că minorii accesează site-uri cu conținut neadecvat chiar de vârsta de 6 ani, iar un sfert dintre copiii de 12 ani și 17% dintre cei de 10 aniau cel puțin un cont pe o rețea de socializare. Aceștia mint, adesea, în privința vârstei lor pe Facebook, unde, trebuie să aibă cel puțin 13 ani pentru a avea un cont.

În România, cele mai frecvente pagini accesate de copii sunt cele cu conținut piratat, magazinele online și rețelele de socializare. Aceste patru categorii de pagini web au o pondere aproape la jumate din toatalul categoriilor blocate, cu ajutorul programului de control parental, de către părinți. Principalele capcane în care copii pot cădea atunci când navighează nesupravegheați pe Internet, sunt următoarele:

– dependența de calculator- numărul prea mare de ore petrecute pe Internet poate afecta performanțele școlare ale copiilor și poate genera probleme de integrare socială. Părinții au posibilitatea, prin programele de control parental, de a seta intervalul de ore în care copii pot accesa mediul online.

– site-uri cu conținut nepotrivit- conținutul violent sau pornografic este cel mai blocat de părinți pentru a asigura o protecție ridictă a copiilor în mediul online, dar trebuie ca aceștia să țină cont și de categorii precum: sinucidere, droguri, crimă, hacking, site-uri care încurajează ura etc.

– agresiunea sau hărțuirea online (cyber-bullying)- copilul poate deveni victimă sau poate hărșui alte persoane, mai alesz prin intermediul mesageriei instant. Conform unui studiu EU Kids Online, 6% dintre copii între 9 și 16 an i au primit în spațiul virtual mesaje supărătoare și răutăcioase, iar 3% au trimis la rândul lor astfel de mesaje, peste jumătate fiind destul de afectați.

– acțiunile ilegale- un copil lăsat singur ăn fața calculatorului poate săvârși acțiuni ilegale fără să conștientizeze precum descărcarea de fișiere de muzică și filme.

– rețelele sociale sunt periculoase pentru copii dacă aceștia nu cunosc căteva reguli de utilizare, de exemplu să nu accepte prietenia virtuala a unor necunoscuți. Cei mai mulți părinți din România comunică ineficient și subestimează gravitatea acestor întâlniri ale copiilor cu necunoscuți.

– dezvăluirea online a informațiilor personale îi poate pune în peicol atât pe copii ,cât și pe membrii familiei, cei mici putând dezvălui în mod inconștient date personale despre ei sau părinți.

Iată, câteva sfaturi utile de securitate pentru părinți:

Așezați computerul familiei într-un loc ușor de supravegheat.

Stabiliți reguli clare în privința folosirii telefonului, tabletei sau calculatorului de către copii și discutați despre pericolele la care se expun în mediul online.

Îndemnați-vă copiii să nu răspundă la mesaje de tip spam, mesaje cu conținut obscen sau agresiv etc.

Încurajați-vă copiii să restricționeze numărul de date publicate online și să nu accepte prietenia virtuală a necunoscuților.

Îndrumați-i pe copii să aibă grijă la aplicațiile instalate ce conțin reclame agresive și viruși ce pot accesa informațiile confidențiale stocate în telefon sau tabletă.

Folosiți o aplicație de control parental pentru a vă ușura munca de părinte.

În concluzie, controlul parental și securitatea rețelelor sociale în mediul online sunt la îndemâna utilizatorilor obișnuiți care trebuie să se informeze asupra riscurilor la care se expun, cea mai bună metodă fiind o soluție antivirus pentru a ține departe virușii, fraudele electronice și alte amenințări.

CAPITOLUL 3

CNA- INSTITUȚIA DE MONITORIZARE A INFORMAȚIEI EXPUSE PUBLICULUI

3.1. Structura CNA. Codul etic. Regulament.

Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) este o autoritate publică autonomă însărcinată cu apărarea interesului public în domeniul serviciilor de programe audiovizuale (radio, televiziune). CNA este subordonatParlamentului României, căruia îi prezintă un raport anual și care numește cei 11 membri ai consiliului pe mandate de câte 6 ani. Consiliul Național al Audiovizualului a avut ca președinți pe:

-Virgil Madgearu (2000-2002);

-Ralu Filip (2002-2007);

-Rasvan Popescu (2007-2012);

-Laura Georgescu (2012- prezent).

CNA asigură:

– respectarea exprimării pluraliste de idei și de opinii în programele transmise de radiodifuzorii aflați sub jurisdicția României;

– pluralismul surselor de informare și libera concurență în domeniul audiovizual;

– protejarea culturii și a limbii române, a culturii și limbilor minorităților natțonale;

– un raport echilibrat între serviciile naționale de radiodifuziune și serviciile locale, regionale ori tematice;

– protejarea minorilor;

– apărarea demnității umane;

– transparența mijloacelor comunicării de masă din sectorul audiovizual.

CNA mai poate emite norme cu privire la:

– publicitatea audiovizuală și teleshopping;

– programarea și difuzarea emisiunilor privind campaniile electorale;

– responsabilitățile culturale ale radiodifuzorilor.

Activitatea CNA și chiar existența organizației a fost criticată pentru instituirea cenzurii și incălcarea libertății de exprimare. De asemenea, organizația a fost acuzată de favoritism politic, de faptul că, datorită modului în care sunt numiți membri CNA, deciziile tind să fie preponderent de partea intereselor puterii.

Interdicții notabile realizate de CNA:

– oprirea postului de televiziune Omega TV în 2002 ca urmare a apariției pe post a unor critici la adresa guvernului lui Adrian Năstase;

– interzicerea serialului de desene animate South Park în anul 2000;

– interzicerea clipului ”Alege-ți stăpânii cu grijă” realizat de Antena 3 cu ocazia alegerilor din anul 2008;

– interzicerea clipului “Corul vânătorilor” realizat de Academia Cațavencu cu ocazia alegerilor din 2008, ca reclamă la proiectul lor, "Lista candidaților pătați";

– o serie de clipuri muzicale realizate de Paraziții, Voltaj, Laura Andreșan, Ombladon și VERBAL.

În calitate de garant al interesului public, Consiliul Național al Audiovizualului dispune de un cod etic al membrilor, care consolidează profilul public al instituției, cât și credibilitatea acesteia și a membrilor săi. Acesta a fost elaborat și adoptat pentru a confirma sau reformula principiile și valorile pe care CNA le servște și pentru a se auto-evalua. Totodată acest cod este un ghid al conduitei membrilor CNA ce stabilește clar limitele libertății de exprimare impuse de funcția publică, în interiorul sau în afara instituției , de neutralitate politică și de datoria de a fi echidistant prevăzută de lege. Aș cum prevede Legea audiovizualului, evitarea oricărui tip de conflicte de interese, de suprapunere economică sau politică sunt elemente obligatorii în deciziilr CNA- ului.

Codul etic al membrilor CNA urmărește următoale obiective :

– membrii nu se vor angaja în nici un fel de activitate politică (criteriul neutralității),

– aceștia pot participa la emisiuni cu subiecte ce reflect activitatea instituției (criteriul integrității),

– membrii vor fi imparțiali, aplicând decizii fără tratamente preferențiale (criteriul imparțialității),

– vor respinge orice tip de avantaje sau presiuni venit din partea unor diferite persoane sau a radiodifuzorilor (criteriul autonomiei),

– deciziile adoptate de aceștia vor trebui să asigure un tratament nediscriminatoriu între radiodifuzori (criteriul nediscriminării),

– membrii consiliului se vor sesiza în cazul nerespectării de către radiodifuzori a prezumției de nevinovăție și a dreptului fiecărui individ la un process corect (criteriul prezumției de nevinovăție),

– în cadrul ședințelor publice, membrii vor acționa în conformitete cu Legea 504/2002 și cu Legea 52/2003 privind transparența decizională (criteriul transparenței publice),

– în șsedințele publice, aceștia vor exprima opinii privind temele de discuției fără a avea loc dispute cu caracter personal (criteriul colegialității).

3.2 Drepturile consumatorilor de mesaje media.

Dincolo de orice calitate pe care o avem sau o dobândim, fiecare dintre noi este vrând-nevrând și consumator de bunuri sau servicii media. Indiferent de programele media, în calitatea de consumatori, avem drepturi.

Consumatorul este definit ca “ persoana fizică” ce dobândeste, utilizează sau consumă ca destinatar final programe obtinute de la furnizorii de servicii media sau care beneficiaza de servicii prestate de acestia. Consumatorii media beneficiază de următoarele drepturi:

– de a fi protejați împotriva riscului de a achiziționa un produs, un program sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze sănătatea sau securitatea ori să le aducă atingere drepturilor și intereselor legitime;

– de a fi informați complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esentiale ale produselor si serviciilor media, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătura cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum și de a fi educați în calitatea lor de consumatori media;

– de a avea acces la piețe care le asigură o gamă variată de produse, programe și servicii media de calitate;

– de a fi despăgubiți în mod real și corespunzator pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a produselor și serviciilor, folosind în acest scop mijloace prevăzute de lege;

– de a se organiza în asociatți ale consumatorilor media, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor;

– de a refuza încheierea contractelor care cuprind clauze abuzive, conform prevederilor legale în vigoare;

– de a nu li se interzice de către un furnizor de servicii media să obțină un beneficiu prevăzut în mod expres de lege.

În România, protecția consumatorilor se realizează de către urmatoarele organisme ale administrației publice, conform atribuțiilor și competențelor ce le revin potrivit legii:

– Oficiul pentru Protecția Consumatorilor;

– Inspectoratul de Sănătate Publică;

– Garada Financiara, organ in subordinea Ministerului Finantelor;

– Inspectoratl General al Politiei din Ministerul Administratiei Publice si Internelor;

– Institutul Roaman de Standardizare etc.

Cele mai frcvente încălcări ale drepturile consumatorilor media sunt cauzate de:

– comercializarea de programe media sau produse cu abateri calitative sau care pot pune în pericol securitatea sau sanatatea consumatorilor,

– comercializarea de produse media falsificate sau contrafăcute,

– prezentarea prin publicitate, în programe, cataloage media etc.,a altor valori ale caracteristicilor produselor/ serviciilor decât cele reale.

Reforma instituţională declanşată în România, după anul 1989, a înglobat şi domeniul protecţiei consumatorului. În spaţiul public românesc, au luat fiinţă şi s-au afirmat diverse instituţii noi cu atribuţii specifice, care nu existau înainte de anul 1989.

După anul 1989, prin creşterea complexităţii societăţii româneşti şi prin contactul mai larg al populaţiei din România cu realităţile civilizaţiei occidentale, exigenţele consumatorilor au început nu numai să crească, dar şi să se exprime mai liber. Anii lungi de promovare a ideologiei socialiste au pledat, mai curând, în favoarea descurajării oricărei iniţiative de promovare a calităţii, în diversele sfere ale vieţii sociale. Chiar dacă, după schimbarea regimului politic comunist, s-au produs unele mutaţii radicale în plan instituţional, vechile reflexe şi mentalităţi ale lucrătorilor din domeniul asistării calităţii bunurilor şi serviciilor, ca şi din cel al protecţiei consumatorilor nu s-au schimbat radical.

Dacă înainte de 1989, şi chiar câţiva ani după 1990, problema protecţiei consumatorilor viza, în general, unele sectoare de piaţă subdezvoltate şi lipsite de concurenţă, în prezent, nu numai că piaţa a devenit mult mai largă, dar au apărut şi domenii conexe noi sau domenii complet noi, pentru care construcţiile conceptuale şi, implicit, reglementările juridice se află încă în deficit, ori în stadii incipiente.

Protecţia consumatorilor înglobează mai multe seturi de activităţi specializate, care au ca scop apărarea şi conservarea integrităţii bio-psiho-sociale a persoanei, în calitate de utilizator al bunurilor şi serviciilor distribuite sau comercializate prin intermediul reţelelor publice de ofertă socială, sau prin piaţa naţională. Aceste seturi de activităţi trebuie structurate pornind de la filosofia asigurării unei dezvoltări umane armonioase, prin aplicarea politicilor de protejare a consumatorilor faţă de incidenţa unor pericole ce pot afecta sănătatea, siguranţa, sau bunăstarea economică şi socială a acestora.

Instituţiile româneşti ce au supervizat activităţile media sau activităţile din reţelele de servicii media publice sau comerciale au parcurs, ca şi celelalte instituţii din România, etape de profunde transformări şi redefiniri de identitate. Instituţia care are ca obiect controlul efectiv al respectării normelor legale de protecţie a consumatorilor din România este Agenţia Naţională pentru Protecţia Consumatorilor.

Costurile protecţiei consumatorilor cad în răspunderea producătorilor de bunuri, prestatorilor de servicii sau, după caz, importatorilor şi vânzătorilor. Pentru eliminarea riscurilor, producătorii, importatorii sau vânzătorii au obligaţia de a comercializa numai produse certificate, omologate, sau distribuite în condiţii specifice de calitate înscrise în contracte.

Termenul de valabilitate al produselor reprezintă limita de timp, stabilită de către producător, până la care, un program sau un produs media care – în scurt timp – poate prezenta un pericol imediat pentru sănătatea consumatorului, îşi păstrează caracteristicile specifice, dacă au fost respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi de păstrare. În cadrul reglementărilor privind protecţia minorilor, Comisia Europeană a elaborat, adoptat şi comunicat Consiliului Parlamentului European Principiile şi liniile directoare ale politicii audiovizuale pentru era numerică (2000–2005). Capitolul 4 (4) ale acestui document este consacrat protecţiei minorilor, în condiţiile recepţiei numerice a mesajelor media. Tehnologia numerică poate face inoperantă strategia tradiţională (difuzarea la ore târzii a emisiunilor considerate nocive), cu atât mai mult cu cât un număr din ce în ce mai mare de copii dispun de un televizor sau un calculator în camera lor, iar internetul permite accesul la un conţinut media extrem de bogat şi diversificat.

Tehnologiile de filtrare şi blocare sunt chemate să joace un rol tot mai important în protejarea minorilor de conţinutul audiovizual considerat dăunător sănătăţii lor mentale şi fizice. Aceasta însă nu diminuează responsabilităţile difuzorilor de mesaje negative, cu impact asupra copiilor. Documentul prevede introducerea unei mai mari transparenţe şi coerenţe în clasificarea conţinutului audiovizual, în funcţie de vârsta publicului-ţintă. Problema criteriilor explicite şi clare de clasificare, în funcţie de vârstă, este departe de a fi însă rezolvată, experienţa comunitară demonstrând că aceste criterii se remarcă mai ales prin absenţa lor. Adulţii trebuie să fie informaţi asupra consecinţelor dăunătoare ale unor conţinuturi media asupra copiilor şi asupra mijloacelor de care dispun, pentru a-i proteja. Copiii, la rândul lor, pot învăţa să exploateze mai bine mijloacele mass-media, fie pentru a dobândi capacitatea de a alege conţinutul care le este profitabil, fie pentru a învăţa să se protejeze singuri de conţinuturile considerate dăunătoare.

În anumite privinţe, reglementarea nu este considerată, întotdeauna, soluţia eficace pentru atingerea acestor obiective. Mult mai utile sunt considerate Codurile deontologice, de conduită şi alte măsuri similare de autoreglementare. Experienţa a demonstrat că autoreglementarea funcţionează mai bine în prezenţa unui cadru legal general.

Recomandarea Consiliului UE, din 24 septembrie 1998, privind promovarea cadrelor naţionale pentru asigurarea comparabilă şi eficace a protecţiei minorilor şi a demnităţii umane, ilustrează complementaritatea reglementării şi autoreglementării şi furnizează cadrul normativ pentru experimentarea şi aplicarea acestei duble abordări, în practică. Această Recomandare, care acoperă radiodifuziunea precum şi serviciile audiovizuale sde informare, mai ales cele disponibile pe internet (serviciile online), a invitat statelemembre, industria audio-vizualului şi alte organisme interesate, să stabilească un cadru naţional de autoreglementare, care să completeze reglementările existente.

Strategiile formative şi educative îi implică, deopotrivă, pe părinţi, educatori şi pe profesioniştii din domeniul media, în formularea şi aplicarea eticii comunicării.

Ca urmare, educatorii şi părinţii trebuie să realizeze un acces facil şi oportun la informaţiile privind efectele nocive induse de mesajele violente difuzate prin mass-media electronice. Pe de altă parte, educarea şi formarea profesioniştilor din mass-media, fie în cadrul învăţământului de profil, fie în cadrul unor cursuri special elaborate în acest scop (cursuri de etică profesională) trebuie să se concentreze pe cunoaşterea efectelor pozitive/negative ale media şi pe necesitatea asumării responsabilităţii pentru producerea acestor efecte. Elaborarea şi acceptarea unui cod deontologic, care să susţină autodisciplină şi autoreglementarea în domeniu, trebuie să aibă loc în deplină cunoştinţă de cauză.

Conceptualizarea şi adoptarea eticii comunicării trebuie să aibă loc pe baza cunoaşterii şi armonizării intereselor specifice diverselor grupuri sociale şi a obiectivelor sociale comune.

Cauzele generale ale nocivităţii crescute a mesajelor media şi rolul raţionalităţii economice în domeniu. Societatea modernă înregistrează, în prezent, o creştere semnificativă a presiunii exercitate asupra naturii umane de către manifestările de violenţă, vandalism şi pornografie. Excesul de violenţă este justificat, de obicei, de cei care îl practică, dar şi de către unii agenţi de mediatizare, prin impactul social al sărăciei, al consumului de droguri, al şomajului şi corupţiei.

Violenţa, inclusiv cea politică, în virtutea desfăşurării sale spectaculoase, beneficiază, uneori, din partea mass-media de o extindere la scara socială extrem de largă. Expunerea prelungită la violenţa vehiculată prin mass-media poate să aibă efecte cumulative directe asupra tinerilor, dar şi asupra unei minorităţi adulte, inducând un efect, pe termen lung, din ce în ce mai nociv, asupra valorilor general- admise de societate.

În virtutea legilor economice care susţin piaţa audiovizualului, agenţii economici din acest domeniu şi-au formulat un punct de vedere propriu, conform căruia clientul este rege, iar piaţa hotărăşte, în ultimă instanţă, ceea ce spectatorul sau ascultătorul preferă din mulțimea de oferte.

Dacă programatorii sau directorii de programe ai televiziunii stabilesc, cu ajutorul testelor şi al cotelor de audienţă, că unele filme sunt larg urmărite, atunci, programul cuprinzând asemenea filme este mărit în mod corespunzător. Clienţii posturilor de televiziune din domeniul reclamei preferă să îşi plaseze spoturile în pauzele din timpul filmelor larg-urmărite, astfel încât mesajul acestora să fie recepţionat de cât mai multă lume. Veniturile cele mai mari de pe urma publicităţii le are acel post care se apropie cel mai mult de gustul publicului. Mass-media, şi în primul rând, posturile de televiziune private, se supun legilor economiei de piaţă. Această poziţie, adoptată de agenţii economici din domeniul audiovizualului, este susţinută şi de ziarişti, care cred în mitul subiectului „bombă”. Competiţia din domeniu obligă la o relatare preferenţială a ştirilor „violente”.

Relevantă pentru poziţia adoptată de ziarişti este şi declaraţia făcută de Bob Jobbins, redactor la BBC World Service News: „prin activitatea noastră noi trebuie să arătăm că suntem parte componentă a aceleiaşi lumi, a aceleiaşi realităţi, în care oamenii mor înecaţi de inundaţii, dar cui îi pasă de soarta lor? Prin prezenţa mediilor de informare, a ziariştilor, a fotoreporterilor, această activitate devine un instrument necesar, un corectiv util care ne leagă de această realitate”. Nu de puţine ori însă, dreptul la informare şi libertatea de expresie pot să servească drept paravan pentru interese pur comerciale.

Numeroasele studii de profil evidenţiază următoarele:

Standardele de apreciere a nocivităţii mesajelor media se modifică succesiv, respectiv de la o etapă istorică la alta. Există şi unele standarde diferenţiate simultan, pe tipuri de culturi: europeană, asiatică, africană, şi pe tipuri de religie: musulmană, creştină ş.a. În prezent, există mari discrepanţe între standardele și valorile diverselor culturi, grupuri sociale şi chiar între indivizi.

În realitate, nici un mesaj media nu este recepţionat într-un vacuum social sau normativ. El parcurge, de obicei, numeroase filtre axiologice de context, de grup, individuale (de personalitate) ş.a. Acestea acţionează în toate cele trei etape ale comunicării mediate: precomunicativă, de comunicare propriu-zisă şi post comunicativă (G. Maletzke, „Psihosociologia comunicării de masă”). De atunci normele sociale de grup recomandă valorile, dar valorile individuale decid, în ultimă instanţă, asupra eventualelor efecte ale urmăririi mesajelor media.

Studiile de referinţă din domeniu tind să afirme că impactul mesajelor media asupra comportamentului uman sunt extrem de consistente, iar cauzalitatea în acest domeniu este de tip cumulativ şi nu exclusiv.

Mai mulţi factori conduc la realizarea anumitor efecte şi este practic imposibilă evidențierea contribuţiei distincte a unuia sau altuia dintre ei.

Oferta TV – din perspectiva protecţiei minorilor – poate fi şi trebuie normată și reglementată, mijloacele de realizare a acestui obiectiv diferențiindu-se de la un spaţiu la altul, de la o perioadă la alta, având în vedere, atât evoluţia valorilor, cât şi progresul tehnic în spaţiul media.

3.3 Legea audiovizualului. Libertatea de exprimare și cenzura.

Obiectul de activitate al Consiliului Național al Audiovizualului este stabilit prinLegea audiovizualului. Aceasta precizează că CNA asigură:

– să stabilească condițiile, criteriile și procedura pentru acordarea licențelor audiovizuale;

– să stabilească procedura de acordare a autorizației de retransmisie;

– să elibereze licențe audiovizuale și autorizații de retransmisie pentru exploatarea serviciilor de programe de radiodifuziune și televiziune și să emită decizii de autorizare audiovizuală;

– să emită decizii cu caracter de norme de reglementare șn vederea realizării atribuțiilor sale prevăzute expres în prezenta lege și, cu precădere, cu privire la:

– asigurarea informării corecte a opiniei publice;

– urmărirea exprimării corecte în limba română și în limbile minorităților naționale;

– asigurarea echidistanței și a pluralismului;

– transmiterea informațiilor și a comunicatelor oficiale ale autorităților publice cu privire la calamități naturale, starea de necesitate sau de urgență, starea de asediu ori de conflict armat;

– protecția minorilor;

– apărarea demnității umane;

– politici nediscriminatorii cu privire la rasă, sex, naționalitate, religie, convingeri politice și orientări sexuale;

– exercitarea dreptului la replică;

– publicitate, inclusiv publicitatea electorală și teleshopping;

– sponsorizare;

– programarea și difuzarea emisiunilor ori programelor privind campaniile electorale;

– responsabilitățile culturale ale radiodifuzorilor;

– să elaboreze instructiuni si sa emita recomandari pentru desfasurarea activitatilor in domeniul comunicarii audiovizuale.

Activitatea CNA și chiar existența organizației a fost criticată pentru instituirea cenzurii și încălcarea libertății de exprimare. De asemenea, organizația a fost acuzată de favoritism politic, de faptul că, datorită modului în care sunt numiți membri CNA, deciziile tind să fie preponderent de partea intereselor puterii.

Interdicții notabile realizate de CNA :

– oprirea postului de televiziune Omega TV în 2002 ca urmare a apariției pe post a unor critici la adresa guvernului lui Adrian Năstase.

– interzicerea serialului de desene animate South Park în anul 2000.

– interzicerea clipului ”Alege-ți stăpânii cu grijă” realizat de Antena 3 cu ocazia alegerilor din anul 2008.

– interzicerea clipului “Corul vânătorilor” realizat de Academia Cațavencu cu ocazia alegerilor din 2008, ca reclamă la proiectul lor, "Lista candidaților pătați".

– respectarea exprimării pluraliste de idei și de opinii în programele transmise de radiodifuzorii aflați sub jurisdicția României;

– pluralismul surselor de informare și libera concurență în domeniul audiovizual;

– protejarea culturii și a limbii române, a culturii și limbilor minorităților natțonale;

– un raport echilibrat între serviciile naționale de radiodifuziune și serviciile locale, regionale ori tematice;

– protejarea minorilor;

– apărarea demnității umane;

– transparența mijloacelor comunicării de masă din sectorul audiovizual.

CNA mai poate emite norme cu privire la:

– publicitatea audiovizuală și teleshopping;

– programarea și difuzarea emisiunilor privind campaniile electorale;

– responsabilitățile culturale ale radiodifuzorilor.

Constituția României apără doar parțial libertatea de exprimare. Vedem asta citind articolul 30, unde libertatea de exprimare este tratată explicit. Articolul este redactat bine, dacă citim doar primele 4 alineate. Aici, aflăm că libertatea de exprimare este inviolabilă (30.1), că cenzura de orice fel este interzisă (30.2), că nici o publicație nu poate fi suprimată (30.4). În principiu, aceste alineate legiferează corect lucruri care țin de esența libertății de exprimare.

Articolul 30, 6: "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine". Și (7): "Sunt interzise de lege defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri."

Contrazic acestea libertatea delegată în primele patru alineate? Ce se întâmplă când găsesc,de exemplu, un site sau blog care defăimeaza țara? Aleg alineatul 2 (cenzura de orice fel este interzisă) sau pe 7? Aceeași problemă dacă site-ul sau blogul încalcă "dreptul la imagine al cuiva". Constituția indică două drumuri opuse. Sau poate acestea nu o contrazic. Poate alineatele 6 și 7 constituie excepții sau limitări care precizează înțelesul termenilor de la alineatele anterioare, "libertate", "cenzură", "publicații". Însă, dacă este așa, atunci Constituția le îngustează atât de mult înțelesul încât nu mai au nimic de-a face cu înțelesul obișnuit. Probabil că aceste excepții își au rostul lor, argumentul în favoarea libertății cuvântului fiind acela de a nu interzice opinii pentru că pierdem adevărul. Sau, aceasta interzice doar injuriile și apără demnitatea și onoarea, nu teoriile științifice sau activitățile legate de descoperirea adevărului. Până acum, credeam că libertatea de exprimare înseamnă a nu fi pedepsit de lege pentru ceea ce crezi și spui.

Libertatea de exprimare apără democrația, Constituția fiind un instrument cu reguli pe termen lung, cu reguli pentru jocurile politice și sociale de azi și din viitor. Dacă în clipa de față este puțin probabil ca cineva să facă pușcărie în România pentru că defăimează țara, nu trebuie să mulțumim Constituției. Este, însă, posibil ca, în viitor, lucrurile să depindă de ea, să avem un caz când, de exemplu, liderul opoziției este închis pentru încălcarea dreptului la imagine al autorităților în funcție. Dacă ne privim la aspectele practice ale unei campanii electorale, este clar că nu poți câștiga atunci când ești suspect de încălcarea dreptului la imagine.

Dincolo de jocurile democratice autohtone, dacă azi libertatea de exprimare, funcționează, mai bine sau mai rău, acest lucru nu este meritul Constituției. Dacă norme constituționale de tipul alineatelor 6 si 7 par azi inofensive prin amorțeala lor, în viitor pot avea o atitudine amenințătoare.

Libertatea de exprimare este mai importantă decât pare la prima vedere. Dacă vrem să privim in viitor, și nu doar în trecut, libertatea de exprimare trebuie să devină o normă absolută și să renunțăm la jumătăți de măsură. Putem rămâne doar la alineatul 2, "Cenzura de orice fel este interzisă", fără alte completări care să permită consiliilor naționale să decidă înainte de eveniment ce putem auzi, ce putem vedea și ce cuvinte sunt corecte din puntc de vedere politic ori social, sau am putea lua exemplul Statelor Unite prin formularea Primului Amendament al Constituției probat cu succes mai bine de doua secole în care "Parlamentului îi este interzis să facă legi care să limiteze libertatea de exprimare". Soluția este, că de multe ori în viață, simplitatea. Excepțiile nu vor face decât să altereze cel mai important sens pentru care libertatea de exprimare, ca normă constituțională, a fost inventată: acela de a ne apara de autorități. Pentru că o Constituție autentică este în primul rând un manual de interdicții pentru autorități, nu pentru simplii muritori.

Presa este doar parțial liberă în România și în alte 67 de țări, printre care Republica Moldova, Grecia, Croația, Bulgaria, Serbia, Ungaria și Italia, potrivit raportului "Freedom of the Press 2014", realizat de Freedom House.

Freedom House este o organizație non-guvernamentală internațională cu sediul central la Washington, care face cercetări și pledează pentru libertatea presei și respectarea drepturilor omului. Anual, Freedom House lansează un raport privind gradul de libertate al presei din numeroase țări.

Conform raportului, care analizează situația libertății presei în 197 de tări și teritorii din lume, în 2013, numai 63 de țări au o presă liberă (32%), pe primele locuri situându-se Suedia, Norvegia și Olanda. Printre țările care au o presă liberă se numară și Finlanda și Belgia (ambele situându-se pe poziția a 4-a la nivel internațional), Germania (locul 18), Canada (locul 26), Republica Cehă (locul 27), SUA (locul 30), Franța (33), Marea Britanie (36), Spania (52) și Israel (62). În acelasi timp, 68 de țări (35%) au fost considerate ca având o presă parțial liberă anul trecut, România fiind inclusă printre acestea și ocupând locul 84 la nivel global, aceeași poziție cu Republica Dominicană și Botswana.

La nivel global, 66 de țări (33%) nu au o presă liberă, iar ultimele poziții sunt ocupate, în ordine, de Coreea de Nord (197), Turkmenistan (195) și Uzbekistan (195). Printre țările care nu au o presă liberă sunt menționate în raport și Rusia (locul 176), China (183) și Belarus (193). Pe de altă parte, potrivit raportului realizat de Freedom House, libertatea presei a fost in 2013 la cel mai scăzut nivel din ultimul deceniu. De asemena, raportul Freedom House a stabilit că doar 14% din locuitorii lumii trăiesc într-o țară cu presă liberă, în timp ce 42% locuiesc într-un stat cu presa parțial liberă, iar 44 % într-o țară cu presă lipsită de libertate.

Concluzii

Televiziunea este principala noastră sursă de informare și divertisment. Canalul audiovizual este cel mai popular mijloc de informare și de educare, radioul și televizorul reprezintă centrul căminului pentru majoritatea familiilor, tocmai de aceea audiovizualul trebuie să se bucure de o reglementare eficientă, adaptată realităților culturale, sociale și economice, pentru a se asigura libertatea de comunicare, informarea corectă și prin acestea educarea publicului.

Industria audiovizuală este în prezent, la nivel mondial, una din cele mai dinamice și importante industrii culturale, atât din punct de vedere economic și social, aceasta producând filme cinematografice și TV, programe și emisiuni de televiziune, videograme, reclame și, într-o măsură din ce în ce mai mare, producții multimedia.

Apariția și dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă au determinat schimbări majore în civilizația ultimelor secole. Radioul și televiziunea, prin capacitatea de pătrundere, prin impactul asupra societății, au declanșat o revoluție în comunicare, au transformat circulația informației într-un fenomen exploziv și au inaugurat o nouă eră în istoria umanității. Canalului audiovizual i-au fost asociate funcții importante (informare, educare, divertisment, mai ales în domeniul informării neputând fi concurat de nici un alt mijloc de comunicare în masă), dar și disfuncții majore (efemeritatea mesajului, manipularea etc.)

În analizarea capacității canalului audiovizual de a forma sau deforma opinia publică nu trebuie să nesocotim publicul, care poate aprecia mesajul audiovizual în funcție de contextul său socio-cultural, îl poate selecta și utiliza potrivit nevoilor sale. Deși mesajul audiovizual este ceva mai agresiv, nici în acest caz comunicarea nu este în sens unic. Ceea ce nu poate fi contestat este controlul integral al mass-media în regimurile totalitare și importanța deosebită acordată controlului emițătoarelor și studiourilor de radio și TV de către insurecționiști din lumea întreagă. Chiar și în democrații puternice guvernele au încercat într-un mod mai subtil să-și conserve dreptul de supraveghere în domeniul audiovizualului.

Impactul canalului audiovizual nu poate fi neglijat, dar nu trebuie uitat că el nu este singurul mijloc de influențare a opiniei publice. Totodată, în echilibru cu posibilitatea de influențare a opiniei publice se află și capacitatea deosebită a sistemului mediatic de a transmite și crea valoare culturală.

Bibliografie:

1. Beciu, Camelia, Comunicare și discurs mediatic, București, Ed. Comunicare.ro, 2009;

2. Bernays, Edward L., Cristalizarea opiniei publice, București, Ed. Comunicare.ro, 2003;

3. Bertrand, Claude –Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, 2000;

4. Bunescu,Gheorghe, Negreanu Elisabeta, Educația informală și mass-media, București, 2005;

5. Cerghit,Ioan, Mass-media și educația tineretului școlar, Ed. Didactică Pedagocică, 1972;

6.Claude-Jean Bertrand, O introducere în presa scrisă și vorbită, Iași, Ed. Polirom, 2001;

7. Coman, Mihai, Manual de Jurnalism, vol. I, Iași, Ed. Polirom, 1999;

8. Coman, Mihai, Manual de Jurnalism, vol. II, Iași, Ed. Polirom, 1999;

9.Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Iași, Ed. Polirom, 1999;

10. Coman, Cristina, Relații publice. Principii și Strategii, Iași, Ed. Polirom, 2001;

11. Cucu, George, Educația și mass media , Ed. Licorna, București, 2000;

12.Dinu, Mihai, Comunicarea. Repere fundamentale, Ed. Științifică, 2007;

13.DeFleur, Melvin L., Sandra Ball-RoKeach, Teorii ale comunicării de masă, Iași, Ed. Polirom, 1999;

14.Dominick, Joseph R., Ipostazele comunicării de masă. Media în era digitală, București, Ed. Comunicare.ro, 2011;

15. Drăgan, I., Paradigme ale comunicării de masă, Ed. Șansa, București , 1996;

16.Hartley, John, Discursul știrilor, Iași, Ed. Polirom, 1999;

17.Lochard, Guy, Boyer, Henry, Comunicarea mediatică, Institutul European;

18.Marin, Ion, Dreptul comunicării, București, Ed. Semne, 2012;

19. Mărgărit-Enescu, Alexandra, Media și societatea civilă, Constanța, Ed. Dobrogea, 2012;

20. Miège, Bernard, Societatea cucerită de comunicare, Iași, Ed. Polirom, 2000;

21.McQuail David, Windahl Sven, Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă, Comunicare.ro, București, 2001;

22.Popa, Dorin, Mass-media astăzi, Ed. Institutul European, Iași, 2002;

23.Popa, Dumitru Titus, Deontologia profesiunii de ziarist, Ed. Norma, 2000;

24.Popa, Dumitru Titus, Dreptul Comunicării , Ed. Norma, 1999;

25.Popescu, Cristian Florin , Manual de Jurnalism, vol. I, București, Ed. Tritonic, 2005;

27.Popescu, Cristian Florin, Dicționar de Jurnalism, Relații publice și publicitate, București, Ed. Niculescu, 2007;

28.Popescu, Cristian Florin, Manual de Jurnalism II, Ed. Tritonic, 2003;

29.Petcu, Marian, Sociologia mass media, Ed. Dacia, Clu-Napoca, 2002;

30.Randall, David, Jurnalistul universal, Iași, Ed. Polirom, 1998;

31.Rieffel, Remy, Sociologia mass-media, Iași, Ed. Polirom, 2008;

32.Stanciu, Nicolae, Varlam, Petre, Managementul televiziunii, București, Ed. Libra Vox, 2001;

33.Stanciu, Nicolae, Varlam, Petre, Minea, Gheorghe, Televiziunea în era digitală, 34.București, Ed. Media Expres, 2007;

35.Stavre, Ion, Comunicarea audiovizuală, București, Ed. Tritonic, 2011;

36.Vișinescu, Victor, Jurnalism contemporan, București, Ed. Victor, 2002;

37.Virgiliu Gheorghe, Efectele micului ecran asupra minții copilului, Editura Podromus, 2007;

38. Zeca-Buzura, Daniela, Jurnalismul de televiziune, Polirom, 2005.

Articol științific:

Crăciun, Catalina, Mass-media ca factor educativ, Casa de cultura a M.A.I. , 2009;

Internet:

http://www.toptenreviews.com

http://www.cna.ro/-Legisla-ie-.html

http://www.lse.ac.uk/media@lse/research/EUKidsOnline/Home.aspx

Documente și acte normative:

1. Declarația universală a Drepturilor Omului;

2. Constituția României. Titlul II, cap. I, II, III, cu deosebire: art. 20 (Tratatele internaționale privind drepturile omului); art. 23 (Libertatea audiovizuală); art. 26 (Viața intimă, familială și privată); art. 29 (Libertatea conștiinței); art. 30 (Libertatea de exprimare); art. 31 (Dreptul la informație);

3. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (în Dumitru Titus Popa, 1999, Dreptul comunicării, Ed. Norma,);

4. Codul Deontologic Unic pentru jurnaliști, 2009, (adoptat la Reuniunea Convenției Organizațiilor Media);

5. Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, M.Of.nr. 534/2002;

6. Decizia CNA 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, M.Of. Partea I, nr. 174/2011;

7. Legea nr. 544/12 oct. 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public (publicată în Monitorul Oficial nr. 663/23 oct. 2001);

8. Legea nr. 182/12 aprilie 2002 privind protecția informațiilor clasificate (publicată în Monitorul Oficial nr. 248/12 aprilie 2002).