Strategii de Predare In Gimnaziu a Poemului Dan, Capitan de Plai de Vasile Alecsandri
Strategii de predare în gimnaziu a poemului
Dan, căpitan de plai de Vasile Alecsandri
Sumar
Argument
Introducere
Receptarea textului literar în gimnaziu: între teorie și praxis
Capitolul I.
Poemul: paradigma speciei
Concepte, origini, surse
Epic și liric: proporții posibilePoemul eroic: delimităr
Capitolul II.
Poemul Dan, căpitan de plai de Vasile Alecsandri
în context didactic gimnazial
1. Dan, căpitan de plai de Vasile Alecsandri: dimensiuni teoretice
Comprehensiunea și interpretarea poemului: strategii de lectură
Studiul textului: etapele parcursului didactic
Metode de interpretare: tradițional și modern
Strategii de evaluare
Proiec didactic: Poemul eroic Dan, Căpitan de plai de Vasile Alecsandri
Concluzii
Bibliografie
Anexe
Argument
Apărut în 1875, aproape cu un secol și jumătate în urmă, poemul eroic Dan, căpitan de plai de Vasile Alecsandri își menține actualitatea și continuă să rețină atenția publicului cititor nu doar ca fiind, în cel mai înalt grad, o lucrare reprezentativă pentru generația pașoptistă, remarcată prin originalitatea organizării stilistice, a sentimentalității și a retorismului romantic, dar și prin interesul constant al specialiștilor-didacticieni, care îl recomandă pentru interpretare în gimnaziu.
În lucrarea noastră, ne propunem să definim particularitățile literar-artistice ale acestei scrieri, să observăm manifestarea elementului romantic la nivel ideatic și stilistic, să ne referim la parcursul didactic al operei, propuse pentru interpretare în clasa a VII-a. Menționăm că obiectivele acestui proces complex, în afară de cele ce presupun relevarea mesajului ideatic al scrieii, vizează, înainte de toate, inițierea elevilor în probleme de teorie literară, inevitabile în procesul de predare a speciei.
Menționăm că, în activitatea profesorului de literatură, se înregistrează unele dificultăți de interpretare a acestui text. Așa cum poemul, în ansamblu, ilustrează atît tendințele patriotice ale literaturii române din perioada de după revoluția burghezo-democratică de la 1848, cît și unele manifestări ale esteticii romantice, aflate în plină afirmare în literatura noastră de după 1850, operația de comentare se complică. Impedimentele interpretative mai decurg și din mecanismul poetic al operei, retoric în esență, din maniera narativa, specifică lui Vasile Alecsandri, ceea ce impune un anumit tip de abordare în cadrul orelor de literatură română în clasa a VII-a. La toate acestea, se mai adaugă paradigma speciei, poemul eroic întrunind liricul și epicul, dinamica temei și a ideilor, proiecțiile protagonistului și ale altor personaje – toate convertite de autor într-un text cu pasaje relevante în sensul structurilor imagistice, stilul complex, implicațiile folclorice, tonalitatea patetică a discursului etc.
În această ordine de idei, informația din care se va constitui teza de licență Strategii de predare în gimnaziu a poemului Dan, căpitan de plai de Vasile Alecsandri va fi organizată conform următorului plan:
În partea introductivă, Receptarea textului literar în gimnaziu: între teorie și praxis, ne vom referi la această problematica, uneori simplificată pînă la denaturare, dar importantă în planul educării gîndirii reproductive și creative a elevilor, la care se mai adaugă dezvoltarea inteligenței, imaginației, inventivității, sensibilității lor.
În capitolul întîi, intitulat Poemul: paradigma speciei, vom lua în discuție probleme ce se referă la particularitățile de gen ale poemului și la traseul evolutiv al speciei în literarura universală și în cea română. În cadrul acestei părți, vom începe investigația noastră cu unele considerații generale referitor la consolidarea genurilor literare, subiect care, în opinia noastră, va pune în lumină particularitățile evolutive ale genului liric, cel mai vulnerabil la intervenții din exterior în raport cu cel epic sau cu cel dramatic. Vom acorda un spațiu special poemului eroic și vom investiga, în context, aspectele teoretice ale poemului Dan, Căpitan de plai de Vasile Alecsandri. Prezența uzanțelor romantice (proiectarea personajului excepțional, evocarea alegorică, reprezentarea metaforică a tablourilor istorice etc.), la fel ca și frecvența elementelor retorice (dialogurile, interogațiile, exclamațiile) demonstrează că acest poem constituie una dintre cele mai impresionante scrieri ale literaturii romantice.
Capitolul al doilea, Poemul Dan, căpitan de plai de Vasile Alecsandri în context didactic gimnazial, va include diverse referințe la modalitățile de receptare a poemului la orele de limba și literatura română în clasa a VII-a. Ne vom axa, în special, pe evocarea unor strategii de lectură, aplicate la comprehensiunea și interpretarea poemului, la etapele parcursului didactic. Un paragraf aparte va fi dedicat utilizării metodelor tradiționale și a celor moderne și la impactul lor asupra elevilor. De asemenea, vom elabora și unele modalități de evaluare a cunoștințelor, acumulate la diverse etape de receptare a textului. Lucrarea se va încheia cu un proiec didactic, în care vom releva aspectele esențiale de predare a poemul eroic Dan, Căpitan de plai de Vasile Alecsandri în clasa a VII-a.
Argumentul, concluziile și bibliografia vor completa aceste investigații.
Capitolul I
POEMUL: PARADIGMA SPECIEI
Concepte, origini, surse
Cuvîntul poem, derivat de la gr. poein = „a crea, a face” este folosit cu mai multe sensuri. în limbajul contemporan el este adesea sinonim cu „poezie, creație lirică” iar sintagma poem în proză denumește un text care prin stil și inspirație ține de poezie dar care nu este versificat. Sensul de bază al termenului desemnează o specie a poeziei epice, mai amplă decît balada și mai restrînsă decît epopeea, care narează fapte istorice și legendare din viața unui popor, avînd în centru figura unui erou excepțional. O astfel de creație mai este cunoscută și ca poem epic sau poem eroic.
Poeme epice reprezentative:
Cîntecul Nibelungilor (literatura germană)
Parsifal (literatura germană)
Cîntecul lui Roland (literatura franceză)
Cîntecul Cidului (literatura spaniolă)
Tristan și Isolda (literatura engleză)
Cîntecul despre oastea lui Igor (literatura rusă)
Dumbrava roșie de Vasile Alecsandri (literatura română).
Narațiune în versuri, poemul cunoaște mai multe specii: poem epic, descriptiv, didactic [Petraș 1993: 116]. De asemenea, există poeme în proză, alias texte ale căror stil și inspirație ține de poezie, dar care nu sunt versificate.
Cf. Nemișcat, învins de frică, insă ncgrăind nimica,// îl priveam cum mă fixează, pînă-n ghînd străbătător,//Și simțeam iar îndoiala, mîngîiat de căptușeala // Jilțului, pe care pala rază-1, lumina, ușor — // Dar pe care niciodată nu-l va mîngiia, ușor,// Ea, pierduta mea Lenore.// Și-am simțit deodată-o boare, din cățui aromitoare,// Nevăzuți pluteau, c-un clinchet, pași de înger pe covor; // «Ție, ca să nu mai sîngeri, îți trimite Domnul îngeri» —
Eu mi-am spus — «să uiți de plîngeri, și de dusa ta Lenore! // Bea cicoare de uitare, uită ghidul la Lenore!» // Spuse Corbul: «Nevermore». // «Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană, // Sol al Beznei sau Gheenei, dacă ești iscoditor, // În noroasa mea ruină, lîngă-un țărm fără lumină, // Unde Spaima e regină — spune-mi, spune-mi, te implor,// Esle-n Galaad — găsi-voi un balsam alinălor?» // Spuse Corbul: «Nevermore».
Și de-alunci, pe totdeauna. Corbul stă, și stă într-una,// Sus, pe albul bust, deasupra ușii mele, pînditor,// Ochii veșnic stau la pază, ochi de demon ce visează,// Lampa își prelinge-o rază de pe pana-i pe covor; // Știu, eu n-am să scap din umbra-i nemișcată pe covor // Niciodată – Nevermore. (Edgar Allan Poe, Corbul – fragmente; trad. Mihu Draga)
Poezia, afirma Giuseppe Ungaretii, esle lumea, umanitatea, propria viață, înflorită prin cuvînt / limpedea minune / a unui ferment delirant. Cînd găsesc / în tăcerea aceasta a mea un cuvînt / el e dezgropat din viața mea ca dintr-un abis.
Pozia cîntă clipa. Ea nu are nevoie decît de clipă. Ea creează clipa. În afara clipei, nu există decît proza și cîntecul (Gaston Bachelard).
În această ordine de idei, poemul, afirmă F.Buosonõ, e o comunicare (…) poezia trebuie să ne dea impresia (chiar dacă această impresie este înșelătoare) că, prin întermediul unor simple cuvinte, ni se comunică o cunoaștere de o manieră foarte specială: cunoașterea unui conținui psihic, așa cum ar fi conținutul psihic în viața reală”. Limbajul poetic spune infinit mai mult decît spune și totodată numai ceea ce spune, pînă la absoluta intraductibilitate a mesajului său, care se are drept obiect doar pe sine. Edgar Allan Poe menționează: „Aș defini pe scurt Poezia cuvintelor ca fiind Creația Ritmică a Frumuseții. Singurul ei arbitru e Gustul. Cu Intelectul sau cu conștiința nu are decît relații colaterale. În afară de cazuri cu totul întîmplătoare, nu are nimic comun nici cu Datoria, nici cu adevărul. (apud [Petraș, 119]).
În ce privește tipologia poemelor, am putea releva:
POEMUL ÎN PROZĂ, care reprezintă o specie lirică sub forma unor proze scurte, prin care se renunță, așadar, la caracteristicile tradiționale ale poeziei: strofă, vers, rimă etc. Se păstrează în schimb viziunea metaforică și lirismul ca stare de spirit. Nașterea lui a fost posibilă la sfîrșitul romantismului, într-o epocă de confuzie teoretică.
Au scris poeme în proză Baudelaire (Mici poeme în proză), Rembaud (Iluminări, Un anotimp în infern), Oscar Wilde. În literara română, relevăm Alecu Russo (Cîntarea României) și Macedonski și Adrian Maniu, Ion Vinea, G. Bacovia, T. Arghezi.
Cf. Cel ce privește din afară printr-o fereastră deschisă niciodată nu vede ca acela ce privește o fereastră închisă. Nu există obiect mai adînc și tainic, mai fecund, mai tenebros, mai orbitor ca o fereastră luminată cu o candelă. Ceea ce poate fi văzut la soare e întotdeuna mai puțin interesant decît ce se petrece în dosul unui geam. În această boltă neagră ori luminoasă trăiește viața, visează viața, suferă viața.
Dincolo de talazurile acoperișurilor, zăresc o femeie vîrstnică, brăzdată, săracă, veșnic aplecată pe ceva, și care nu iese din casă niciodată. Cu îmbrăcămintea, geslul, cu aproape nimic, am refăcut povestea acestei femei, ori mai degrabă legenda ei, și uneori mi-o spun mie însumi plîngind. Și dacă ar ți fost un biet bătrtn, i-aș fț alcătuit-o cu aceeași ușurință. Și mă culc mîndru de a fi trăit și suferit în alții decît mine însumi. Poale îmi veți spune: „Ești sigur că această legendă e adevărată?“ îți pasă care poate fi realitatea din afara mea, dacă ea m-a ajutat să simt că exist și că sînt ceea ce sunt? (Ch. Baudelaire, Ferestrele — XXXV; trad. G. Georgescu)
POEM ÎNTR-UN VERS. Specie lirică despre care Ion Pillat, creatorul ei, notează în prefața la volumul său Poeme-într-m vers (1935): „Un singur vers, născut și nu făcut, purtat ani de zile, adesea inconștient, filtrînd poate ani de patimi, rezumînd în el versuri multe nescrise, și atîtea fețe și locuri — să ne poată reda taina călătoare a poeziei redusă la unica ci bogăție de a fi goală și eternă”. Se poate vorbi despre o asemănare cu haiku japonez — aceeași esențializare a expresiei. lată cîteva exemple:
Seara la Voroneț // La sfinții-n zugrăveală, amurgu-ngenunchea.
Fata la fîntînă //Coboară, legănată, din frizele grecești
Luntrașul // Spre moarte mă tot dace, lin, inima vîslind.
Artă poetică // Nu vorbele, tăcerea dă cînlecului glas.
De asemenea, aforismele lui Lucian Blaga pot fi considerate, și ele, veritabile poeme într-un vers:
Umbra // Umbra e o reverență pe care lumina o face întunericului.
Metaforă metafizică // Vîntul îl auzi, ce-i drept, în copaci, dar nu-l fac copacii.
Frumusețea // O fată frumoasă e o fereastră prin care privim în paradis
Au mai scris poeme într-un vers Virgil Teodoreșcu, Ion Brad („Te uiți in ochii morții… Ea, oarbă, nu te vede”.), Geo B, amurgu-ngenunchea.
Fata la fîntînă //Coboară, legănată, din frizele grecești
Luntrașul // Spre moarte mă tot dace, lin, inima vîslind.
Artă poetică // Nu vorbele, tăcerea dă cînlecului glas.
De asemenea, aforismele lui Lucian Blaga pot fi considerate, și ele, veritabile poeme într-un vers:
Umbra // Umbra e o reverență pe care lumina o face întunericului.
Metaforă metafizică // Vîntul îl auzi, ce-i drept, în copaci, dar nu-l fac copacii.
Frumusețea // O fată frumoasă e o fereastră prin care privim în paradis
Au mai scris poeme într-un vers Virgil Teodoreșcu, Ion Brad („Te uiți in ochii morții… Ea, oarbă, nu te vede”.), Geo Bogza („Vremurile erau mărețe, iar oamenii le compensau”).
Poeme într-un vers pot fi considerate și finalurile ciclului Maria Nefeli (reluate și în Cartea semnelor) al lui Elytis. Iată cîteva: Cf. „Doamne cît albastru cheltuiești ca să-nu te vedem!”;
„În satul limbii mele Durerii i se ziceee Strălucitoarea”
„Golul există cîtă vreme nu cazi cazi într-însul”
„Un trup gol este unica prelungire a limbii inteligibile ce ne unește cu misterul”. ~
„ Undeva între Marți și Miercuri trebuie să se fi rătăcitnt adevărata-ți zi.” (trad. Victor Ivanevici)
Epic și liric: proporții posibile
Clasificarea, asemenea oricărei construcții logice, ignoră realitatea estetică particular a creațiilor subsumate unor abstracțiuni universal. Teoria genurilor literare suprimă diferența specifică, fără a putea impune un gen proxim inatacabil. Argumentul crocian constituie o reducere la absurd: disocierea genurilor are tendința pulverizării spre gradul zero al clasificării. Cîte opere originale, atâtea “clase” sau “genuri”, ceea ce duce la recunoașterea spețelor cu un singur individ, ca în estetica lui D. Dragomirescu. În așa fel, orice clasificare ce este aplicată cu rigoare, se autodistruge. Totuși rămâne în vigoare necesitatea cunoașterii sistematice, ordonate. Or, spiritul simte novoia disocierii, tipologiei, clasificării și identificării logice, impuls teoretic primordial. Sub acest aspect, subliniază A. Marino, „teoria genurilor” și a „speciilor” este inatacabilă, oricît de nespecific literare, ba chiar direct antiestetice, ar fi procedeele sale: abstractizare, generalizare, nominalizare, convenționalizare, urmate de recunoașterea compatibilității sau incompatibilității cu definiția acceptata, subînțeleasă sau indicată printr-im subtitlu [Marino, 97]. În această ordine de idei, genurile sînt recunoscute ca date ontologice, esențe (în sensul în care Aristotel spunea despre tragedie că are o fire adevărată”, Aristotel, Poetica, IV, 1449) și unghiuri de percepție a universului. Dificultatea constă în a recunoaște una sau mai multe esențe", în a izola, de fapt o singură esență (literară) și diferite moduri fenomenale (genurile), cum pare cel mai legitim din acest punct de vedere. Dar atunci teoria speculativă a genurilor literare se reduce la postulatul genului unic, identificabil în literatura însăși, care nu poate să-si găsească determinarea esențială în afara specificității sale.
„Pentru prima dată s-a vorbit despre genuri literare în antichitatea grecească. Se știe că în această epocă cele trei genuri cunoscute până azi au ajuns la o superbă înflorire. Ele s-au cristalizat din forme poetice primitive, strâns îmbinate cu muzica și cu dansul. Din amalgamul vag al acestei arte mixte, cuvântul ajunge la un moment dat, la supremație, dând astfel naștere poeziei în sensul propriu al cuvântului. Din acest stadiu primitiv al poeziei s-au diferențiat mai întâi două genuri: epic și liric. Dintre ele poezia epică a fost cea care a ajuns mai repede la o maturitate artistică, si anume la sfârșitul veacului al IX-lea î.e.n., prin Homer. Deși poezia lirică se cultivă și ea din plin în toată această perioadă, ea ajunge la maturitate artistică abia în veacul al VIII-lea (î.e.n.) și al VII-lea (î.e.n.n.). Ultima care se desprinde ca gen, mai mult sau mai puțin de sine stătător, este drama. Spre deosebire de genul epic și de cel dramatic, care se cristalizază sub forme relativ unitare și care chiar de la început își primesc aceste numiri definitiv consacrate, genul liric este mai puțin unitar. Din el fac parte o serie considerabilă de forme poetice, ajunse la mare dezvoltare, ca imnul, elegia, iambul, oda etc., însă nu există după cât putem aprecia, o conștiință clară asupra esenței comune a acestor produse poetice și deci asupra apartenenței lor la un singur gen. Termenul de poezie lirică era necunoscut; el se va ivi abia în epoca alexandrină, la începutul erei creștine. “Singura legătură datorită căreia formele poetice amintite erau însumate în aceeași categorie literară era de natură exterioară; ele făceau parte din categoria poeziei melice, adică a poeziei cântate, fiind întotdeauna acompaniate de un instrument, anume aulos sau mai ales lira. De la aceasta din urmă și-a primit mai târziu întregul gen numirea” [Rusu, p. 15-16].
Problema esențială a genurilor literare constă în gasirea unei bune metode de analiză si definire care nu poate fi nici logică, nici istorică, nici categorială. Clasificările abstracte sunt goale, studiul istoric nu descoperă structurile estetice, tipologia actului creator tinde să se sistematizeze după momentele constituite ale artei în genere. Dovadă că se poate vorbi de «genuri lirice» și «dramatice» nu numai în literatură, de o pictură «epică» etc. În acest caz, noțiunea de gen se confundă cu aceea de categorie estetică. Dar atunci nimeni nu poate să explice de ce liricul și epicul n-ar intra, alături de comic, tragic, sublim, grațios etc., lărgind lista restrictivă a tratatelor de estetică. Pe de altă parte, nu toate criteriile estetice sunt la fel de adecvate. Clasificarea după conținut, de pildă, poate fi împinsă la infinit. Câte conținuturi literare, atâtea genuri! Împărțirea în genuri «poetice» și «nepoetice», «ficționale» și «nonfictionale» etc. cade și ea de la sine, întrucât toate genurile dobândesc existență estetică numai prin caracterul lor «poetic», «ficțional». Inacceptabile sunt și definițiile, recomandate uneori de formaliștii ruși, conform trăsăturilor secundare și dimensiunilor genurilor, unele neesențiale, altele curat empirice, convenționale. Gen «scurt», gen «lung», ce poate fi mai relativ și mai arbitrar? Cât privește clasificările «finaliste», după destinația practică a genurilor (poetice, științifice, utilitare) ele se exclud, prin însuși criteriul lor extraestetic predominant heteronomic.
Oricât de depășită și plină de ambiguități ar fi vechea teorie a imitației, ea dădea un început de soluție. După rolul pe care imitația îl joacă în creația literară, Platon distinge între: genuri în care imitatul, sub forma ficțiunii, este integrală (tragedia și comedia), genuri în care poetul doar relatează despre el însuși (ditirambul) și genuri, care combină ambele procedee (epopeea). Singura soluție pe deplin întemeiată a genurilor literare ar fi definirea lor în sensul unor tipuri de creație, surprinse în mecanismul creației însăși, în atitudinea cea mai specifică a eului creator care este autoreflectarea și distanțarea. Mult controversata problemă a tipologiei se clarifică în același mod, prin identificarea tipurilor existente de distanțare șî autoreflectare: eul care se contemplă în actul autoexprimării definește genul liric; eul care se autoreflectă pe durata narațiunii subiective sau obiective – genul epic; eul care se autoreflectă în tensiunile sale interioare sau în conflictele exterioare – genul dramatic-tragic; eul care se autoreflectă în atitudinile critice, ironice, ridicole etc. – genul comic. Peste tot, una și aceeași situație existențială, în prezentări tehnice diferențiate: lirism substanțial, lirism declarat, lirism narat, lirism în conflict cu alte lirisme, lirism ridiculizat. Spiritul care se exprimă, care se exprimă succesiv, care se exprimă contradictoriu, care se exprimă caricatural. Unitatea acestor situații este asigurată de una și aceeași participare lirică: specializarea decurge din direcțiile posibile ale acestei participări, ceea ce lasă întru câtva deschisă «lista» genurilor literare. Dacă invnentarul stabilit este corect, numărul lor s-ar reduce la patru. Cu observația că accentul cade, în interpretarea noastră, pe identificarea formelor naturale ale exprimării lucide de sine, ale căror manifestări literare, mai mult sau mai puțin corespunzătoare, primesc denumirea tradițională și convențională de liric, epic, dramatic [Marino, p. 718-726]. Așadar, „genul literar este o «instituție» — în sensul în care și Biserica, Universitatea și Statul sunt instituții. El există, nu așa cum există un animal, o clădire, o capelă, o bibliotecă sau un palat, ci așa cum există o instituție. Noi putem munci, ne putem exprima prin intermediul instituțiilor existente, putem crea noi instituții sau putem trăi, în măsura posibilităților, în afara vieții politico-administrative sau religioase, putem de asemenea contopi diferite instituții, dându-le o nouă formă [Wellek, p. 299-300].
Teoria genurilor este un principiu de ordine: ea clasifică literatura și istoria literară, nu în funcție de timp sau loc (epocă sau limbă națonală), ci în funcție de anumite tipuri specifice de organizare sau de structură a operelor literare. Textele clasice care stau la baza teoriei genurilor sunt acelea ale lui Aristotel și Horațiu. De la ei am moștenit ideea că tragedia și epopeea sunt genurile caracteristice (și principalele două genuri literare). Dar Aristotel cel puțin remarcă și alte deosebiri, mai fundamentale, între dramă, epopee și lirică. Majoritatea teoriilor literare moderne înclină să ignore deosebirea între proză și poezie, împărțind literatura pe imaginație (Dichtang) în: literatură narativă (roman, nuvelă, epopee), dramă (în proză sau în versuri) și poezie (punând accentul pe ceea ce corespunde vechii noțiuni pe «poezie lirică»). Principalele trei genuri au fost separate încă de Platou și Aristotel, în funcție de «modul de imitație» (sau de «reprezentare»): în poezia lirică vorbește propria persoană a poetului; în epică (sau în roman) poetul vorbește, pe de o parte, în numele său personal, ca narator, și, pe de altă parte, își face personajele să se exprime în vorbire directă (narațiune mixtă); în dramă poetul dispare în umbra personajelor sale.
Categoriile de gen (în terminologia noastră) de specii se pot clar asocia, mai ales că ultima categorie (specia) ține de natura operei, de coordonatele ei principale: timp și spațiu, într-un cuvânt, aparține unei categorii esențiale a operei compoziția (element ce se concepe ca sistem, ca ordonare de elemente, de părți, în unitatea ireductibilă a operei finite). Concepute ca tipuri fundamentale ale reprezentării literare, genurile își descoperă natura lor și, nu mai puțin, sursele lor primare. Epic, liric și dramatic nu în valoarea unor simple grupări convenționale ale operelor literare, ele depășesc clasificările operate după elemente pur exterioare (valabile în cazul formelor particulare al genurilor concrete – speciile, deci); în funcție de relații fundamentale și potrivit cu finalitatea comunicării se definesc ca atitudini. Desigur, aceste trei atitudini esențiale (epic, liric, dramatic) reprezintă nu numai un mod de a aborda deosebit universul specific literaturii, ci și confirmarea unor distincții venite din limbă, din semnul particular al comunicării literare. Genurile literare ilustrează (chiar și printr-o cercetare antropologică) cursul unei deveniri a omului în contactele lui cu realitatea obiectivă și, mai apoi, cu propria sa existență conștientă.
O primă etapă și, totodată, o primă atitudine – epicul, pregătește șansele atitudinii lirice, marcând prin natura sa o treaptă evoluată în plan ontologic și o nouă modalitate de reprezentare a universului infinit mai complex al omului, al conștiinței sale. Se parcurge calea de la realitatea recunoscută, o lume obiectivă, la aceea a propriei existențe conștiente a omului. Oricum, genurile se revelează ca virtuale atitudini adoptate de om (într-un, proces anterior creației cu finalitate estetică), ca posibilități create în raporturile complexe ale omului cu lumea, anticipând apariția creației artistice sau momentul formării simțului estetic și al unei posibile reprezentări a lumii. Epicul, mai conservator în aparență (povestirea, bunăoară, cu o natură credincioasă modelului consacrat), este totuși permeabil la factori diverși. Ne gândim la nuvelă și la experimentul datorat contactului unor scriitori cu investigația științifică din ultimele decenii ale veacului trecut (nuvela naturalistă în general). Interferențele și modificările apar însă frecvent prin sugestii de la o formă la alta. Memorialul sau reportajul literar în contact cu romanul și povestirea (în mare măsură și o chestiune de scriitură) cunosc numeroase modificări, iar o specie cum este schița (operă a situației si a compoziției alerte) pare să fi recomandat cinematografului un ritm compozițional propriu. Acțiunea timpului epic (timpul memoriei) a decis în epic mutații uimitoare mai ales de la Proust încoace. În privește genul liric, în ciuda valorii esențiale a limbajului și cu toate posibilele modificări în structura comunicării poetice (și acestea, în fapt, tot în sfera limbajului), rămâne un gen al disciplinei interioare. Act definitoriu pentru natura umană, poezia (ca gen al literaturii) își revendică calitatea de manifestare umana superioară. Formele liricului ascund în evoluția lor semnele genezei poeziei (elegia, oda, cântecul) în cadrul unor procese vitale ale omului din primele etape ale evoluției sale (ritualul magic, celebrarea unor acte sacre etc.). Opera lirică, veritabil fapt de cultură prin descendența și prin semnificația câștigată, poate fi înțeleasă și prin raportare la eposurile antichității, semnificative pentru funcția supremă a actului poetic și edificatoare pentru marile momente ale poeziei, expresie a unor personalități excepționale. Destinul cuvântului, semn al poeziei, simbol esențial al comunicării în poezie (aventură a limbajului), se relevă odată cu înțelegerea comunicării particulare a poeziei și cu dimensiunile metamorfozării faptului a obiectului concret în poezie. Exceptând formele „didactice” (fabula, satira, epistola), poezia și-a conservat tonalitățile inițiale, abandonând însă formele înnăscute din exercițiul facil sau din virtuozitatea exterioară. Renunțarea la formele cu accente didacticiste e mai veche, în timp ce fabula și, în parte, parodia (G. Topârceanu, M. Sorescu) s-au menținut în lirica secolului al XX-lea (inclusiv anecdotica de aură epică) (cf. [I.Vlad]).
Liricul, epicul și dramaticul reprezintă în poezie / literatură, modalități ale clarificării, prin care sporesc în valoarea lor sensibilă anumite aspecte ale realității. Intuiția lirică a lumii o răsfrânge ca stare de suflet, pe când cea epică, drept succesiune de evenimente, iar cea dramatică, drept conflict și luptă de forțe antagoniste” [Vianu, p. 11].
În această ordine de idei, Rabindranath Tagore menționa: „Mă întreb, de ce mă copleșește o atât de mare fericire când scriu o poezie și de ce nu simt aceeași bucurie atunci când scriu chiar o mie de lucrări în proză?! În poezie se realizează o împlinire concretă a sentimentelor și parcă o poți culege cu mâna. Iar proza este ca o grămadă de lucruri deslânate, n-o poți aduna trăgând-o de un colț. E o adevărată povară. De-aș putea să termin câte o poezie în fiecare zi, aș trăi destul de fericit. Dar, deși încerc de atâta timp, n-am izbutit să îmblânzesc Poezia. E ca un zmeu pretențios, nu te lasă să-l înhami ușor. Una dintre bucuriile principale ale artei este libertatea — ea te duce departe, departe de tot; după ce te-ai întors în închisoarea lumii, o bucurie subtilă te însoțește pentru multa vreme. Parcă auzi clinchetul ei printre toate zgomotele lumii” (apud [I. Petraș, p. 208]. În acest context, Voltaire releva: „Un merit al poeziei, de care multă lume nu se îndoiește, este acela că ea spune mai mult decât proza și în mai puține cuvinte decât aceasta. (apud [I. Petraș, p. 213].
Astfel, poezia lirică e opusă epicii. Ea are drept conținut subiectivitatea, lumea interioară, sufletul agitat de sentimente, sufletul care, în loc să acționeze, persistă în inferioritatea sa și în consecință, nu poate avea drept formă și scop decât destăinuirea subiectului în tendința lui de a se exprima. Epicul „înfățișează, sub forma unei largi desfășurări poetice, o acțiune totală, ca și toate caracterele din care decurge, fie în gratuitatea ei substanțială, fie prin întâlnirile aventuroase cu accidente și hazarduri exterioare, de unde rezultă un tablou al obiectivului în însăși obiectivitatea sa” [Hegel, p. 116].
Înainte de a o constitui și de a fi recunoscut «gen literar», epicul reprezintă o esență, un mod de a fi, un dat ontologic și în același timp un unghi de percepție al existenței și universului, o «formă» și o categorie spirituală. În prima ipostază, epicul aparține devenirii, succesiunii «istoriei»; în cea de a doua, epicul reflectă această situație sub specia narativului, a succesiunii de acțiuni, evenimente, fapte. Suntem în istorie, aparținem istoriei, cu toate implicațiile acestei situații, și totodată exprimăm integrarea și participarea noastră istorică prin reprezentări specifice. În planul creației literare, eul, care este în istorie, se desprinde, se detașează funcțional de ea, își impune o anumită distanță, tocmai pentru a o putea nara, în ritmul, perspectiva și tehnica ce-i sunt proprii. Eul epic «povestește» istoria, participând la ea, asumând-o. De fapt, narând, eul se barează. Integrat în istorie, eul epic o asimilează și o reflectă în desfășurare. Devenirea, curgerea «heraclitiană», este deci consubstanțială literaturii, infuză oricărei opere literare. Așadar, a fi istoric în literatură constituie o imposibilitate, un desăvârșit nonsens.
Poezia, literatura în sens larg, narează și descrie în același timp. Descriind povestim, povestim descriind. Narațiunea se preface în descriere, descrierea în narațiune rămâne în discuție răspunsul la trei întrebări capitale, care dezleagă întreg «misterul» genului epic: cine narează, ce narează și cum narează? De găsirea unor soluții satisfăcătoare depinde rezolvarea întregii probleme. Cine povestește. Luând această noțiune în sensul cel mai larg posibil, de «vorbire» despre unul sau mai multe evenimente integrabile într-o serie istorică sau narativă, analiza descoperă trei tipuri esențiale de naratori, destul de precis identificați încă din Antichitate.
1. Povestitorul-tip, exemplar, de relatări directe despre personaje și faptele lor, este autorul însuși, care vorbește în numele său, în calitate de «martor ocular», participant, depozitar al unei «istorii», pe care o «spune» etc. El poate fi real, în sens autobiografic (narator al vieții și activității sale etc.), sau fictiv într-o dublă ipostază:
a) autorul se romanțează, se preface în povestitor imaginar, simulând invenția propriei sale activități (totalitatea autobiografiilor trecute); b) autorul povestește întâmplări fictive, cu eroi fictivi, păstrând însă tot timpul controlul narațiunii și stilul relației directe. Este cazul narațiunii obiective, semnalat încă de Pluton: «poetul vorbește în persoană» despre eroii săi (Rep. III, 393 a), procedeu clasic tradițional (…)
3. Autorul dispare pentru a face loc personajului principal, care povestește despre alții și despre sine la persoana întâi. În această ipostază, derivația și substituția se consolidează, în cadrul unei prelegeri integrale a conducerii narațiunii: eroul ocupă întreaga scenă, metamorfoză integrală a caracterului epic. În cadrul acestui sistem, prezența naratorului, totdeauna anunțată, introdusă chiar de la început, este obligatorie. Este vorba tot de un eu, dar integral obiectivat într-un alter-ego.
3. În locul unui singur personaj principal, în cvasimonolog apar mai multe personaje, «voci» sau «măști», prin care naratorul se exprimă, total absorbit și disimulat în metamorfozele sale.
Cele trei tipuri identificate (personal, impersonal, prin personaje) reprezintă cunoștințe vechi, familiare. De fapt, este vorba doar de un singur povestitor, care spune sau da a înțelege că se povestește în trei moduri: mă povestesc, mă povestesc prin altul, mă povestesc prin alții. Întrebarea este ce anume povestesc, și, mai ales, cum?
O primă indicație, elementară dar esențială, o dă însăși etimologia: epos — arată încă Heliade — înseamnă „cuvânt, zicere spunere”, cu nuanța, nu lipsită de însemnătate, de evocare, apel, învocare (lat. invoca), inclusiv în sens religios, conform situației originare a literaturii. În actul «spunerii» intră și intenția expozitivă indicativă chiar demonstrativă («uite», «iată»), latentă și ea în discursul epic. Nota fundamentală rămâne însă comunicarea, oralitatea deci povestirea orală, recitată, cântată, atitudine conformă poeziei tradiționale (de unde și fr. récit = narațiune), transmisă tuturor epopeilor, inclusiv medievale. Spunerea constituie, prin ea însăși, cea dintâi și cea mai categorică desprindere de realitate. Faptul «spus» nu mai poate fi identic cu cel «făcut». Ceea ce spui nu faci. Acțiunea este mutată în planul evocării verbale In această disociere stă întreaga esență a epicului, determinat de două «istorii» inițiale, fundamentale. Ne aflăm în felul acesta în fața unei duble situații epice arhetipice originare:
1. Primul și cel mai vechi scenariu epic aparține mitului, «istorie adevărata», sacră, relatare a unui eveniment săvârșit în timp primordial, fabulos, al «începuturilor», de către ființe supranaturale. Mitul povestește ce s-a întâmplat ab origine, începutul unei existențe, «creația». De unde și caracterul indiscutabil, absolut, al adevărului mitic: «Asa era pe vremea aceea», cum spun și basmele noastre cu „a fost odată ca niciodată». Mitul este povestea unui adevăr ancestral, fabulos, irepetabil, în care trebuie să crezi, întrucât constituie o revelație, dezvăluirea unei realități esențiale. În această categorie epică fundamentală intră: întreaga mitologie, legendele, totalitatea istoriilor sacre despre zei, semizei, eroi, ființe legendare; teogoniile, genealogiile zeilor, imnurile biografice adresate eroilor. Din punct de vedere literar, fenomenul cel mai semnificativ se dovedește alternanța permanentă a mitizării și demitizării, oscilarea între aceste două tendințe, coexistența dintre mitic («adevărat» în sens metafizic) și fabulă (în sensul ficțiunii, iluziei, imposibilității, irealității, asimilată «literaturii»). Chiar și cele mai primitive societăți și mentalități fac această distincție esențială, echivalentă cu actul de naștere al epicului: «istorie adevarată» — «istorie falsă», sacră și profană, cu tendința laicizării progresive: mit-legendă-fabulă-basm. Alături de miturile tradiționale există peste tot și basme, dublete desacralizate ale aceluiași scenariu. Despărțirea epicului de istorie se produce prin eliberarea spiritului de sub constrângerea «faptelor aievea întâmplate», în direcția «faptelor ce s-ar putea întâmpla». (Aristotel, Poetica, IX). Rezultatul este lărgirea continuă, efectivă și teoretică, a narației, liberalizarea sa progresivă, în sensul supunerii țot mai deschise la regimul fanteziei. Eposul popular se transformă în epos cult, demonstrând o independență tot mai mare față de vechile scheme și clișee, cu un coeficient mereu sporit de invenție.
Invenția epică se dovedește superioară istoriei prin varietatea sa infinit mai mare de «subiecte», perfecționare, «idealizare». Noțiuni și tendințe nu mai puțin tradiționale, întrucât la spatele lor stau cele două serii clasice, prin definiție supraistorice: imitația șt ficțiunea, metode tipice de substituire și distanțare — uneori enormă — de istorie. Cea dintâi pleacă de la Platon și Aristotel, trece prin Renaștere pentru a se dezvolta și nuanța, în secolul al XVIII- ea, în sensul imitației creatoare. Cea de a doua asimilează poemul epic «fabulei», «ficțiunii», «invenției», ca la Boileau (L’Art poefaque). Apariția distincției, care aparține tot secolului Luminilor, între novel (istorie reală) și romance (istorie imaginară) consacră aceeași disociere. Distincția modernă între povestire (récit, histoire) și discurs (discours) corespunde în esență unei separări identice.
Transmiterea succesivă de informații, știri noutăti în toate sensurile posibile constituie cea dintâi, cea mai elementară și mai necesară soluție. Narativul comunică o istorisire într-o ordine a sa totdeauna personală, dar care implică neapărat continuarea seria consecvența, un «va urma».
Dimularea lui «ce va urma», ignorarea prefăcută si calculată a continuam narațiunii.
Întârzierea, încetinirea narațiunii, și deci amânarea soluției care nu trebuie niciodată oferită prea repede, ci «frânată». Epicul se grăbește relativ încet: festina lente.
Tehnica amânării epice constă în introducerea unor obstacole pe drumul niniar al narațiunii, complicată prin episoade, acțiuni secundare, subordonate, întreruperi ale firului narativ central.
Rezultatul colaborării dintre tehnicile narative este producerea stării de așteptare în tensiune, denumită cu un termen și mai modern» suspense-ul. Epicul crește și trăiește afectiv din suspeme așa cum muzica se întreține din combinații de sunete.
De unde rezultă că epicul pregătește și se rezolvă în cele din urmă
într-o surpriză, propunând o soluție neașteptată inedită.
Deosebiri esențiale se constată și în cadrul raportului narațiune/acțiune imposibil de confundat, în ciuda afinităților evidente. Chiar dacă dorim să păstrăm termenul tradițional, acțiunea narațiunii se deosebește net de acțiunea istorică propriu-zisă. [A. Marino, p. 576]
În concluzie, menționăm că o primă etapă și, totodată, o primă atitudine – epicul, pregătește șansele atitudinii lirice, marcând prin natura sa o treaptă evoluată în plan ontologic și o nouă modalitate de reprezentare a universului infinit mai complex al omului, al conștiinței sale. Act definitoriu pentru natura umană, poezia își revendică calitatea de manifestare umana superioară. Astfel, poezia lirică e opusă epicii. Interferențele și modificările apar însă frecvent prin sugestii de la o formă la alta. Poemul eroic reprezintă un exemplu elocvent în acest sens.
3. Poemul eroic: delimitări
Poemul eroic este o specie a genului epic, în versuri, de proportii mai mari decât balada, dar mai mici decât epopeea. Poemul eroic evocă faptele istorice sau legendare din trecutul unui popor, punând în centrul atenției figura unui erou exceptional, care se detașează de alte personaje cu însușiri deosebite, pe care acesta le domină. Între poemul eroic ți epopee se situează creațiile Evului Mediu: Cântecul Nibelungilor (literatura germană), Cântecul lui Roland (literatura franceză), Cântecul Cidului (literatura spaniolă), Cântec despre oastea lui Igor (literatura rusă). Opere reprezentative din literatura română ar fi: Aprodul Purice de A. Negruzzi, Dumbrava Rosie de V. Alecsandri. Ultimul este un poem istoric, care se refera la personalitatea excepțională, legendară a lui Ștefan cel Mare și la victoria pe care acesta a repurtat-o în lupta împotriva leșilor. Scrisoarea III a lui M. Eminescu este un poem eroic amplu, alcătuit din două părți, realizat prin intermediul antitezei (figura de stil) trecut-prezent. În prima parte, poetul nu abordează direct subiectul bătăliei de la Rovine, ci doar sugerează valoarea momentului istoric printr-o legendă. Bătalia de la Rovine este un tablou plin de dinamism, în care, cu ajutorul figurilor de stil (metafora, comparația, hiperbola, epitetul, personificarea, aliterația), poetul scoate în evidență vitejia, iubirea de patrie și curajul soldaților, dar și încrâncenarea luptei.
Procedeele stilistice sugerează ideea de furtună. Totul se reflectă în peisaje și imagini: “codrul clocoti de zgomot”, “cad săgețile în valuri”, “vijelia-ngrozitoare”, “fața negrului pământ”, “vâjâind ca vijelia” etc. Oștile sunt numeroase – “mii de coifuri lucitoare”, “călareții împlu câmpul” – și trec în prim plan. Soldații români sunt viteji, luptă fără teamă de moarte, curajul fiindu-le dat de iubirea de țară. Ținând cont că toate cele de mai sus reprezintă caracteristici ale unui poem eroic, vom trag concluzia că Scrisoarea III (prima parte) aparține acestei categorii literare.
Creație în versuri de proporții, unde se vorbește despre fapte mărețe, iar personajele sunt animate de sentimente nobile, opera literară Dan, căpitan de plai poate fi încadrată în specia literară poemul eroic, și anume poem eroic de tip romantic. În continuare, ne propunem să aducem câteva argument întru susținerea acestei teze. Dan, căpitan de plai, poem eroic de tip romantic, întrucât reînvie timpul de legendă al luptei românilor împotriva năvălirilor străine in secolul al XVI-lea, într-o perioadă în care astrul strălucitor al Moldovei, Ștefan cel Mare, trecuse în neființă. Un fragment de „cântic poporal”, folosit ca motto, oferă nucleul epic al poemului și rezumă întâmplările vitejești ale personajului, cuprinzând, în chip sintetic, întregul scenariu al celor șapte părți ale textului, îndeosebi eroismul legendar al lui Dan și sfârșitul lui plin de demnitate și măreție [Macarie, 209].
Astfel, acțiunea poemului se desfășoară într-un trecut îndepărtat, fiind axată pe câteva personaje care se disting prin măreția și noblețea caracterului lor. Specific poemului eroic, versurile sunt ample, având o tonalitate gravă în unison concordanta cu evenimentele relatate.
Întrucât se subsumează genului epic, subiectul poemului poate fi povestit pe segmente- momente. Personajele, deși sunt puține la număr, sunt prezentate într-o viziune legendară, mitică, axându-s, cu preponderență, pe acte de vitejie ale celor doi războinici neînfricați, Dan și Ursan, în timpul luptelor cu tătarii. Fiind plăsmuiri ale imaginației poetului, personajele reprezintă în mod simbolic eroismul popular anonim.
În această ordine de idei, și personajul central Dan este un erou legendar, al cărui nume a rămas sedimentat într-un vechi cântec popular, pe care îl găsim plasat în fruntea poemului. Eroul este prezentat la dimensiuni mitice. Dan e un vechi oștean al lui Ștefan, ce păzește hotarul dinspre munți al Moldovei. Pentru calitățile sale, Dan e vazut ca un munte ce e venerat în Moldova – Ceahlăul, împrumutând, parcă, ceva din măreția și masivitatea acestui munte. De asemenea, o calitate caracteristică poemului eroic o reprezintă și faptul că personajele sunt interpretate la limita dintre mit și realitate. Uzând de procedee hiperbolice, care sunt legate de fabulos, Vasile Alecsandri își prezintă eroii ca pe niște uriași din basme în permanentă legătură cu natura înconjurătoare, care este și ea mitologizată, trăind emoțiile eroilor în toate momentele subiectului.
Sub aureola timpului eroic, care este plin de mărire, altfel zis un timp etern din eposul popular, când eroii rămân mereu tineri și înving forțele potrivnice binelui, poetul evocă prin intermediul hiperbolei, la fel ca și George Coșbuc în Pașa Hassan, forța aproape mitică a lui Dan, care copleșește și spulberă dușmanul. Mânia lui este comparată cu stihiile dezlănțuite ale naturii, trăsnetul, tunetul și fulgerul, iar efectul lor în rândul cotropitorilor este dezastruos, redat prin aceeași comparație, „să vânture ca pleava oștirile dușmane”, care a fost consacrată, mai târziu, de Mihai Eminescu și George Coșbuc. Partea finală a poemului Dan, căpitan de plai exprimă “triumful unei spiritualități statornice asupra vremelnicei stăpâniri dușmane” [M. Rădulescu, 100] . Nicicând, pe parcursul istoriei, poporul român nu a putut fi îngenuncheat. Considerăm că anume acesta a fost mesajul pe care poetul Vasile Alecsandri a dorit să-l comunice timpului său și posterității. Deși avînd trupul vremelnic înlănțuit, poporul român, la fel ca și Dan, întotdeauna a avut tăria muntelui cu care s-a contopit. Credem că vorbele rostite de viteazul Dan conțin un mare adevăr istoric. Cf. „Ceahlăul sub furtună nu scade moșunoi!”, căci Ceahlăul a rămas neatins de-a lungul veacurilor.
Capitolul II
POEMUL DAN, CĂPITAN DE PLAI DE VASILE ALECSANDRI
ÎN CONTEXT DIDACTIC GIMNAZIAL
1. Dan, căpitan de plai de Vasile Alecsandri: dimensiuni teoretice
Vasile Alecsandri acoperă prin opera sa o mare suprafață a literaturii române, marcînd un timp de răscruce în evoluția scrisului artistic românesc. Operele lui în versuri, în proză sau dramatice au întemeiat noi drumuri literare, au deschis porțile celei mai înalte literaturi clasice. Alecsandri a excelat în poezia patriotică,ocazională sau nu,deoarece sentimentele lui adînci și firești de iubire de țară s-au dezvoltat în climatul fierbinte al evenimentelor de la 1848-1859. Dan, Căpitan de plai este un poem eroic dintre cele mai definitorii pentru mijloacele expresive și viziunea poetică a autorului. Poemul eroic întrunește, ca oricare poem, mai multe episoade și se înrudește cu balada, deși aceasta are o narațiune mai restrînsă,prin exemplaritatea personajelor însuflețite de sentimente înalte și printr-o expansiune spre fantastic. Poemul eroic evocă în chip firesc momente glorioase din istorie, exaltînd sentimente naționale.Dan, căpitan de plai este inspirat dintr-un cîntec popular, ce figurează în motto:
Frunză verde de mălai,
Cine merge sus în rai?
Merge Dan, șoiman de plai
C-a ucis el mulți dușmani,
Un vizir și patru hani.
Frunză verde lemn de brad
Cine merge gios în iad?
Merg tatarii lui Murad,
C-au ucis în zi de mai
Pe Dan, căpitan de plai! (Fragment de cântec popular)
Chiar din acest fragment detașăm confruntarea dintre bine și rău, așezată în plan moral: rai-iad, proprie poporului, care a transfigurat-o artistic în basme și balade mai ales sub ipostaza luptei risipă de procese retorice. Stilul retoric este familiar pentru Alecsandri [Doina Băghină, p. 83]. El se caracterizează prin bogăția argumentației, prin podoabele exprimării poetice, toate puse în slujba transmiterii unui mesaj înflăcărat și solemn, în cazul de față patriotic.
Vasile Alexandri acoperă prin, opera sa o mare suprafață a literaturii române, marcând un timp de răscruce în evoluția scrisului artistic românesc. Operele lui în versuri, în proză sau dramatice au întemeiat noi drumuri literare, au deschis porțile celei mai înalte literaturi clasice. Este cunoscut ca poet mai ales prin ciclul de Pasteluri. Alecsandri a excelat în poezia patriotică, ocazională sau nu, deoarece sentimentele lui, adânci și firești de iubire de țară s-au dezvoltat în climatul fierbinte al evenimentelor de la 1848 și 1859.
Dan, căpitan de plai este un poem eroic dintre cele mai definitorii pentru mijloacele expresive și viziunea poetică a artistului. Poemul eroic întrunește, ca orice poem, mai multe episoade și se înrudește cu balada, deși aceasta are o narațiune mai restrânsă, prin exemplaritatea personajelor însuflețite de sentimente înalte și printr-o expansiune spre fantastic, manifestat în stilul hiperbolic și în preferința pentru personificare. Poemul eroic evocă în chip firesc momente glorioase din istorie, exaltând sentimente naționale. Dan, căpitan de plai este inspirat dintr-un cântec popular, ce figurează ca moto. Chiar din acest fragment anonim .detașăm confruntarea dintre Bine și Rău, așezată în plan moral: rai-iad, atât de proprie poporului, care a transfigurat-o artistic în basme și balade mai ales sub ipostaza luptei dintre apărătorii țării și dușmanii ei. în poem acești apărători au statură legendară, baladescă și se aseamănă chiar cu eroii din basme.
Sunt portretizați, prin urmare, la modul ideal, într-o mare risipă de procese retorice. Stilul retoric este foarte familiar lui Alecsandri. El.se caracterizează prin bogăția argumentației, prin podoabele exprimării poetice, toate puse în slujba transmiterii unui mesaj înflăcărat și solemn, in cazul de față patriotic. Eroii sunt batranul Dan și Ursan, tovarășul său de luptă pentru apărarea gliei străbune. Dușmanul este cel știut al Evului Mediu – tătarii. Ne aflam, aparent, în epoca următoare domniei lui Ștefan (secolul al XVI-lea), dar, de fapt, mai curând îmi un timp anistoric, într-un timp legendar, îndepărtat șl eroic. În rezumat, Dan îmbătrânit și singur, veghează hotarele țării, regretând timpul ținereții, al faptelor de arme, când află din convorbirea a doi vechi stejari că țara este călcată de tătari. Viteazul își ia armele și-l cheamă pe Ursan să curme împreună prăpădulabătut asupra Moldovei. După o luptă vitejească, Ursan este rănit, iar Dan, care nu-și părăsește prietenul, deși lovit și dansul, cade în mâinile dușmanului. Ghirai, pătruns de admirație față de „ghiaur, îl lasă să sărute pentru ultima oară pământul țării. Narațiunea care-constituie substanța poemului este întretăiată de descriere și dialog, ceea ce dă profunzime cadrelor eroice ale evocării.
Dan, căpitan de plai este un poem romantic, fiindcă are ca temă exaltarea trecutului glorios („Ai timpilor eroici imagina augustă’). Dan este un erou excepțional. El trăiește într-o profundă comuniune cu natura (patriei, deci ca un erou mitic, în fața căruia „munții albi ca dânsul se-nclină-n depărtare“, fiindcă munții sunt făpturi mitologice (ca în balada Miorița: Preoți munții mari“). Dan este un luptător pentru bine, frumos și adevăr, împotriva celor răi, ucigași și vicleni („Deci îi plăcea să-n frunte cu dalba-i vitejie /Pe cei care prin lume purtau bici de urgie j. El ar fi vrut ca lumea să fie bună („El ar fi vrut-o bună ca bunul Dumnezeu“) și i se pare că este „prea largă pentru rău!“. Dan este un viteaz. își iubește țara și de aceea, când aceasta este în primejdie și-l cheamă: „La luptă, Dane!“, el nu șovăie: „Să vânture ca pleava oștirile dușmane“. Dan este un personaj simbol, care reprezintă poporul român în lupta lui pentru apărarea ființei naționale. De aceea, față de dușmani, „a lui mânie ca trăsnetul era /în patru mari hotare tuna și fulgera“.
Împrejurările, în care acționează Dan, sunt excepționale, fiindcă tătarii erau foarte cruzi, prădau, ucideau și distrugeau totul, pe unde treceau. Tema poemului este lupta pentru apărarea ființei naționale. Eroii Dan, Ursan, Fulga, alături de arcașii din Orhei, sunt gata oricând să lupte pentru țară și neam. De aceea, când Dan aduce vestea „Ne calc păgânii, frate, și țara-i la pieire!“, Ursan se-pregătește imediat de luptă și „mult cu drag privește grozavu-i buzdugan“. Conflictul este național, iar subiectul este o imagine a luptei permanente, pe care a dus-o poporul român spre a-și apăra țara. Imaginea lui Ștefan cel Mare și Sfânt este evocată în momentul când l-a împuternicit pe Ursan să ia în primire o mare întindere de pământ ca răsplată, atunci când l-a prins pe hanul Mârza. în același timp, Dan își amintește cum l-a învățat Ștefan cel Mare și Sfânt să trăiască. De aceea tema ar putea fi enunțată într-o lumină realistă, adică Moldova în perioada de decadență de după Ștefan cel Mare și Sfânt. Puterea credinței, vitejia, curățenia, iubirea țării și a neamului sunt Trăsăturile, care caracterizează poporul român și sunt puterea, în fața căreia armatele dușmane, mult mai numeroase, se dovedesc a fi neputincioase. Scutul viu de răzeși, construit de Ștefan cel Mare și Sfânt în jurul Moldovei, este treptat sfărâmat. Procesul va forma subiectul romanului lui Mihail Sadoveanu Neamul Șoimăreștilor.
Evaziunea în trecutul istoric este romantică. Vasile Alecsandri alege, ca și în poemul Dumbrava Roșie, un eveniment semnificativ din istoria țării, care să-i îndreptățească mesajul patriotic de afirmare a conștiinței naționale, de cultivare a sentimentului patriotic, înscriindu-se în programul Dacici literare și al generației de scriitori de la 1848.
Antiteza dintre Dan și Ghirai pune în evidență două laturi: una a dreptății creștine, reprezentată de Dan, și alta a bestialității păgâne, reprezentată de hanul Ghirai. Ca și Baiazid, sultanul turc, din Scrisoarea III de Mihail Eminescu, Ghirai reprezintă tipul cuceritorului orgolios, care-1 întreabă pe Dan: „Ce simte firul ierbii când coasa e vecină?“. Dan răspunde senin și demn: „Ea pleacă fruntea-n pace“ fiindcă știe că legea creștină îi va aduce mântuirea, iar pe păgâni i-așteaptă pieirea. Amenințările lui Ghirai nu au pentru el nici o valoare, iar propunerea hanului tătar de a-și părăsi legea creștină o respinge ca pe o viclenie satanică.
Motivul comuniunii dintre om și natură este specific poporului român și prezența” lui în poem este expresia aderării poetului la estetica romantică. El este sugerat, când Dan află de năvălirea tătară, când ascultă dialogul a doi bătrâni stejari, iar când vine de dincolo de Nistru, ca să mai sărute o dată pământul țării, acesta „tresare” șl îl „recunoaște”. Vasile Alecsandri întregește această apartenență a poemului la programul curentului romantic, prin răpirea lui Ursan de către fiica sa, Fulga, din mijlocul păgânilor, prin hainele bărbătești, pe care le poartă Fulga, prin felul în care Dan locuiește, retras ca un pustnic, în munți. Răpirile, deghizările, evaziunile sunt procedee romantice.
Dan este o imagine simbolică a poporului român, constrâns să-și apere permanent ființa națională. Slujba lui Dan, dată de domnul Ștefan cel Mare și Sfânt, era de căpitan de plai, adică de apărător al hotarelor țării: „Iar țara dormea-n pace pe timpii cei mai răi/Cât Dan veghea-npicioare la căpătâiul ei“. El nu se teme să umble noaptea prin „codrii fioroși“, însoțit (de vulturi: „Iar vulturii carpatici cu zborul îndrăzneț/Făceau un cortegi falnic eroului drumeț. El trăiește ca un șoim într-o peșteră („în peștera de stâncăpe-un munte păduratic). Viața lui este curată, ca a unui pustnic: „ Vechi pustnic rămas singur din timpul său afară“. El reunește, astfel, cele două tipuri umane, , caracteristice pentru epoca feudală: eroul și ascetul. De aceea dobândește capacitatea de a înțelege graiul naturii. Când ascultă cuvintele a doi vechi stej ari, el află nenorocirea ce lovește țara: „E sabie în țară! Au nă vălit tătarii! Și-acum în bălți de sânge își joacă armăsarii!”.
„ Dragostea de țara și de neam îl determină să-și ia paloșul din cui, să-și facă cruce rugând pe Dumnezeu sa-i dea zile, până când va strivi toți șerpii de pe plai: „O! Doamne Doamne sfinte, mai da-mi zile de trai / Pân ’ ce-oi strivi toți lupii, toți șerpii de pe
Dan îl ia cu sine la luptă pe Ursan, care face pârtii largi prin oastea tătară cu-al său buzdugan, in timp ce el, ca un stâlp de pară, îi taie cu paloșul. Când Ursan este lovit de o sageata și cade cte pe cal Dan îl apără cu prețul vieții sale: „Căci paloșu-i năpraznic e vultur de oțel. Tătarii izbutesc să-1 lovească cu o săgeată și pe Dan. Rănit, el vede cum Fulga îl răpește pe Ursan din mijlocul tătarilor și cum vin în ajutor arcașii din Orhei.
Căzut prizonier la tătari, Dan refuză cu demnitate să-și părăsească legea strămoșeasca, creștina ortodoxă și să devină păgân, închinător la Zoroastru, cum erau tatarn. Aceeași propunere 1 s-a făcut Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava și, fiindcă a refuzat, a fost martirizat. Există, deri, o profundă concordanță între realitatea istorică religioasa și conținutul poemului. Dan refuză darurile viclene ale hanului Ghirai „Ceahlăul sub furtună nu scade mușunoi!/ Eu, Dan, sub vântul soartei să scadpăgân nu voi . Credința ortodoxa, m care a venit, și-o păstrează ca pe un odor, fiindcă prin ea a dus o viața curată: „Alb am trăit un secol pe plaiul strămoșesc “ și va avea după moarte o mântuire, o viața eternă, binecuvântată: „Și vreau cu fața albă, senin să mă sfârșesc, iar „Mormântul meu să fie curat și alb ca mine“. Propunerea hanului tătar este o cursa vicleana, care ar însemna pierderea vieții eterne: „o cupă plină de amaruri". Ei n cere lui Ghirai sa-i împlinească ultima dorință înainte de moarte, să mai sărute o data pamantul țarii. Ghirai, uimit, îi dă calul său și Dan, fericit, trece Nistrul și sărută pamantul drag al țarii care „tresare și care-1 recunoaște". El se întoarce și moare în cortul hanului tatar, oferind dușmanilor săi o lecție de demnitate, de cinste de vitei iede dragoste de țară („Având o viață verde în timpul tinereții / Și albă ca zăpada in iarna batranețu! ).
Poemul Dan, căpitan de plai de Vasile Alecsandrî poate fi interpretat și ca o meditație pe tema destinului uman, fiindcă tăria eroului prlhcipal Dan constă tocmai în confruntarea cu destinul („Eu, Dan, sub vântul soartei să scad păgân nu voi") Concepția ortodoxă despre lume și viață, la care-i cere Ghirai să renunțe („De vrei să te epezi acum de legea ta‘), este pentru Dan pierderea sufletului. El trăiește, luptând împotriva tătarilor, ca dușmani ai lui Dumnezeu, și nu acceptă rușinea lepădării de Dumnezeu din lașitate: „Deci nu-mi convine viața mișelnic câștigată, /Nici pata fardelegei pe fruntea mea săpată“. Sensul moral al faptelor lui Dan, chiar uciderea tătarilor, apare ca o împlinire a voinței izvorâte din „ochiul cel de sus", de aceea el este comparat cu un „stâlp de pară", ca acela care i-a condus pe evrei prin deșert. Aceeași concepție creștină ortodoxă o afirmă și Ursan, când rostește cuvintele: „Amin și Doamne djută!”
Lupta lui Dan și Ursan, a românilor, la momentul Ștefan cel Mare, avea un sens european, izvorât din contextul social-istoric. Era lupta pentru salvarea lumii creștine a Europei, de invazia asiatică, reprezentată de tătari și turci. Unirea celor două putei i militare ar fi zdrobit armatele fărâmițate ale statelor din Europa. Rolul decisiv al Principatelor Romane, în general, și al lui Ștefan cel Mare și Sfânt, în special, de a opi i valul asiatic, este continuat de vitejii săi. Ca cei din acest poem.
Tătarii hanului Ghirai simt „un lung fior de spaimă / Când vad curgând pe dealuri arcașii din Orhei“ș\ fug, fiindcă știu cum au fost distruse armatele tătare de Ștefan. Ga și Baiazid din Scrisoarea III de Miha.il Eminescu, hanul tătar Ghirai își smulge barba, isi smulge șalul verde Privind urdia-ntreagă în clipă cum se pierde/ El vede acest pas cumplit al soartei", în care puterea sa este distrusă („ totce-iera fala/Cai, steaguri, cote mândre, strălucitoare arme, / Clădiri de visuri-nalte, magie triumfala, /Au fost dc-aiuns o clipă ca totul să se dărâme'/). Este parcă o împlinire a destinului stabilit prin voia lui Dumnezeu. Hanul Ghirai reprezintă spiritul rău, de aceea este orgolios crud plin de ură și de lăcomie, crede că are dreptul de a-i distruge pe romani. Poetul îl înfățișează ca „un lup din codri". După luptă, el este disperat și zace ca un cadavru („întins ca un cadavru, gios pe covor el zace"), fiindcă știe că este vinovat de moartea miilor de tătari. Lecția, pe care o ia de la Dan, este pentru el dureroasă („Iarhanul, lung privindu-1, rostește cu durere: / O! Dan viteaz, ferice ca tine care pere” ).
Poemul “Dan, căpitan de plai”, inclus în ciclul “Legendelor”, se înscrie în intenția poetului de a pune în fața contemporanilor săi, spre luare aminte și imbold patriotic, pilde eroice ale trecutului și ideile de libertate și unitate națională, de mare actualitate în momentul revoluționar de la 1848. Alături de “Dumbrava Roșie”, a cărei acțiune se situează în vremea lui Ștefan cel Mare, “Dan, căpitan de plai”, poem erpic de tip romantic, reînvie țimpul de legendă al luptei românilor împotriva năvălirilor străine în secolul al XVLIea, într-o perioadă în care astrul strălucitor al Moldovei, Ștefan cel Mare, trecuse <în neființă. Un fragment de “cântic popular”, folosit ca moto, oferă nucleul epic al poemului și rezumă întâmplările vitejești ale personajului, cuprinzând, în chip sintetic, întregul scenariu al celor șapte părți ale textului, îndeosebi eroismul legendar al lui Dan și sfârșitul lui plin de demnitate și măreție.
Personajul principal domină spațiul poeziei, fiind caracterizat, în mod direct și indirect, printr-o complexitate de mijloace artistice, care-i conturează, într-o orchestrare desăvârșită, trăsăturile excepționale de luptător legendar pentru libertate. La începutul poemului, în expozițiune, figura impunătoare a lui Dan este evocată într-un cadru de natură sălbatică, specific romantică, așa cum numai Eminescu și Sadoveanu vor mai putea realiza, vorbind despre acei magi neștiuți de lume, dar păstrători ai tradiției și ai vechii înțelepciuni, care sălășluiesc în sihăstria munților: “Bătrânul Dan trăiește ca șoimul singuratic, / In peștere de stâncă, pe-un munte păduratic, / Privind cu veselie cum soarele răsare, / Dând viață luminoasă cu-o caldă sărutare, / Privind cu jale-adâncă cum soarele apune.” Dan este și el un păzitor, un “căpitan de plai”, cel care, situat deasupra timpului și a lumii, dar și prin puterea înțelepciunii, vede departe și veghează, încă de pe vremea marelui Ștefan, asupra fruntariilor țării. Singurătatea este o condiție a celui care stă de și ochiul de vultur, încât comparația “ca șoimul singuratic” este extrem de sugestivă. Peisajul este aspru, ca și misiunea lui Dan, fiind alcătuit dintr-un “munte singuratic” și din peștera în care sălășluiește eroul, ca un personaj mitic.
Aproape contopit cu peisajul, bătrân ca și el, uitat parcă de vreme ca și magul eminescian. Dan trăiește după ritmurile naturii, având stări sufletești determinate de stările acesteia. Este vesel, ca tot românul, când natura se trezește la “viață luminoasă”, când soarele, personificat ca în credințele vechi, reînvie totul, inclusiv speranțele umane, “cu o caldă sărutare”. Este, de asemenea, la fel ca în doina populară, întristat, cuprins de “jale lungă”, când soarele apune, când întunericul cuprinde lumina și răul învinge binele. Tristețea și singurătatea îl fac să mediteze cu durere la trecerea necruțătoare a timpului: “Așa și el apus-au din zile mari și bune.” Bătrânețea și povara anilor sporesc sentimentul de însingurare, de alunecare treptată spre imaginea vieții și â întâmplărilor de demult, în cazul lui Dan, pline de măreție eroică: “Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară, / Ca pe un gol de munte o stâncă solitară, / Dincolo de morminte ci trist acum .privește / O tainică fantasmă ce-n zare s-adâncește, / Fantasma drăgălașă a verdei tinereți / Ce fuge de răsufiul geroasei bătrâneți”. Comparația cu “stânca solitară” întregește imaginea celui ce domină, dintr-un timp eroic, îndepărtat, zilele cenușii ale bătrâneții. Prin antiteză cu “geroasa bătrânețe”, epitetul fiind evocator, în mintea lui Dan se înfiripă “o tainică fantasmă”, metafora trecutei și “verdei tinereți”, situată într-o epocă de mari fapte vitejești: “Ai timpilor eroici imagină augustă, / Pe când era el tânăr, lumea-i părea îngustă / Pentru bine, și largă, prea largă pentru rău”.
Depărtarea de acest moment al bravei tinereți îndurerează sufletul viteazului Dan: stăpânit de-o viață de sfânta datorie față de țară, nutrită în clocotul luptei, trecerea zilelor îi paie tot “mai grea”, timpul însuși este numit cu un epitet plastic, eșțeJ-ceoe-’b.iar întruparea lui în ființa umană, bătrânețea, este “geroasă”. Sufletul rămas tânăr al lui Dan se animă însă când își “apleacă fruntea și cade în visare”, când visează Ia “timpii eroici”, în care strigătul, cel mai iubit, era cel al țării: “La luptă, Dane, / Să vânture ca pleava oștirile dușmane”.
Sub aureola timpului eroic, plin de mărire, acel timp etern din eposul popular, în care eroii, rămân mereu tineri și înving forțele potrivnice binelui, Alecsandri evocă prin hiperbolă, ca și George Coșbuc în “Pașa Hassan”, forța aproape mitică a lui Dan, care copleșește și spulberă dușmanul. Mânia sa este comparată cu stihiile dezlănțuite ale naturii, trăsnetul, tunetul și fulgerul, iar efectul lor în rândul. cotropitorilor este dezastruos, redat prin aceeași comparație, “să vânture ca pleava oștirile dușmane”, consacrată mai apoi de Mihai Eminescu și Qeorge Coșbtic. Puterea lui, amplificată hiperbolic, se întinde pe un spațiu vast, apără hotarele țării și-i ocrotește liniștea: “Atunci a lui mânie ca trăsnetul era, / în patru mari hotare tuna și fulgera, / Iar țara dormea-n pace pe timpii cei mai răi / Cât Dan veghea-n picioare la căpătâiul ei”. Renumele lui Dan se răspândește astfel în lume, fiind cunoscut bine de tătari, cum o spune și Ghirai, căci pe mulți el i-a cuprins
“de-ai morții reci fiori”. Dan emană și o forță lăuntrică imensă, ce îmblânzește natura și fiarele sălbatice, “o vrajă rea de dușmani”, ce-i permite să învingă orice primejdie și să străbată “prin codri fără drumuri și fără de lumină”. în chip simbolic, în finalul primei părți, vulturii carpatici aureolează această tinerețe eroică și victorioasă a lui Dan, însoțindu-1 într-un cortegiu falnic.
Poemul lui Vasile Alecsandri are însă marea calitate de a sublinia că sufletul nu îmbătrânește o dată cu trupul, că oricând “încrederea~nflorește-n inimile mari! Lui Dan pustnicul, numit cu insistență “bătrânul”, spre a i se sublinia prin antiteză tinerețea gândului, i se mai oferă o dată prilejul de a se avânta în luptă. Înțelegând graiul naturii, primejdia o simte instinctiv, iar vestea, care este și intrigă a textului, o află de la “doi vechi stejari”, personificați, păzitori, ca și dânsul, ai acelei culmi încremenite de munte ce reprezintă fruntariile din înalt ale țării. De fapt, aici, în partea a doua, mai mult decât oriunde în poem, întreaga natură românească este personificată, subliniindu-se și mai puternic legătura sa cu omul, suferința aproape omenească pe care acesta o încearcă la ivirea primejdiei. Natura este cuprinsă de neliniște, de freamăt, ca în baladele populare pe care poetul tocmai le culegea și le fixa pentru eternitate în cuvântul scris. Dinspre fruntariile pârjolite vin “lung vaiet, triste șoapte” și Vasile Alecsandri aprinde în mintea neliniștită a lui Dan, care descifrează semnele, imaginea înfiorătoare a pârjolului năvălirilor tătare. Pe cer apare “o lumină mare”, satele și holdele ard, chiar codrii sunt cuprinși de flăcări, Cotropitorii ‘In bălți de sânge își joacă armăsarii ’. Prin repetiție, poemul hiperbolizează imaginea prăpădului: “Ard satele române ! Ard holdeie-n câmpii ! / Ard codrii!…”, bătrânul Dan văzând cum din aceleași patru părți ale cerului românesc de el păzite apare “un stol de vulturi urmați de uli grămadă”.
Aici poemul marchează un moment definitoriu pentru caracterul personajului: trecutul istoric devine realitate prezentă. Același strigăt de izbândă și de durere însuflețește cugetul lui Dan: “La luptă, Dane ! Țara-i în jac, țara-i în foc ! Glasul datoriei față de patrie este puternic și înfrânge povara anilor. Cel ce meditase dureros asupra trecerii timpului, acum, când “paloșul lucește voios în mâna mi , constată “cu mândrie, nălțând privirea-n sus”: “Pe inimă și paloș rugina nu s-au pus”. Timpul a fost învins de “inima română” a lui Dan și laptele eroice și sfârșitul plin de măreție și de demnitate îl vor înscrie pentru totdeauna în amintirea poporului.
De acum, până în finalul poemului, în desfășurarea acțiunii, având de îndeplinit misiunea sacră de a se strivi “toți lupii, toți șerpii de pe plai, metafore din limba populară ce înfățișează dușmanii, Dan apare ca un învingător, triumfând chiar asupra morții. în noile împrejurări, este numit cu epitete ce exprimă transformarea lăuntrică a personajului cuprins de măreția faptelor eroice, viteazul Dan”, “mărețul om de munte”. Statura sa impunătoare, coborâtă la luptă, în câmpie, se definește tot prin hiperbolă, la fel ca odinioară: „…Așa apare-n șesuri mărețul om de munte, / Călcând cu pași gigantici pe urme mai mărunte!” Și, tot ca în tinerețe, își alege ca tovarăș de luptă pe un alt uriaș de talia lui, pe Ursan, om aspru care doarme culcat pe buzdugan”, păzitor și eJ al hotarelor, de astă dată al câmpiei, pus aici, ca într-un testament de neclintit, de același Ștefan, “domn cel mare . Oameni hotărâți, dintr-o bucată, cei doi se înțeleg din vorbe puține, pline însă de miez și de durere pentru țară, iar pe câmpul de luptă fac minuni de vitejie, versurile poemului obținând dinamica tipică a scenelor de luptă. Paloșul lui Dan’ comparat mai înainte cu inima pe care “rugina nu s-au pus”, este când “fulger de urgie”, când “năprasnic e vultur de oțel”. In plus, viteazul Dan dă dovadă de un devotament fără margini față de prietenul său, care este rănit, apărându-1 de dușmani cu aceeași forță lăuntrică din tinerețe, “amenințând cu ochii tătarii”. Se sacrifică astfel pe sine dintr-un sentiment de prietenie desăvârșită, fiind el însuși rănit și prins.
Ultima parte a poemului încununează cu cele mai alese calități morale chipul legendar al eroului. Dan săvârșește și în cuget ceea ce împlinise pe câmpul de luptă. În înfruntarea cu Ghirai, hanul tătar, care vrea să-l umilească prin lepădarea de lege, Dan iese învingător, smulgându-i până la urmă și dușmanului său cuvinte de admirație. El se conduce după porunca din străbuni de a nu-ți trăda țara, preferând moartea în locul rușinii și “fărădelegei în fruntea lui săpată”. Ultima lui dorință este aceea a unui bun român, care și-a iubit mai presus de orice țara șt pe al cărei pământ, în ora morții grele”, mai dorește să-l sărute o dată. Scena, punctul culminant al poemului, este de un mare patetism, căci pământul, personificat, ca . ființa iubită, tresare și îl “recunoaște”. Apoi el, respectându-și cuvântul da; într-un deznodământ plin de măreție, “se-ntoarce la hanul, intră-n cort, / Suspin,, șovăiește și, palid, cade mort!”
Prin finalul său, poemul “Dan, căpitan de plai” exprimă triumful unei spiritualități statornice asupra vremelnicei stăpâniri dușmane. Niciodată în istorie poporul român nu a putut fi îngenuncheat și acesta este mesajul pe care Vasile Alecsandri l-a comunicat timpului său și îl comunică posterității. Deși cu trupul vremelnic înlănțuit, poporul român, ca și Dan, a avut tăria muntelui cu care s-a contopit. E un mare adevăr istoric în vorbele rostite de viteazul Dan: “Ceahlăul sub furtuna nu scade moșunoi, căci Ceahlăul a rămas, pe când în jur se pot vedea, vorba poetului Ioan Nenițescu, “mii de mormane / Sub care-adânc s-au îngropat / Mulțime de oștiri dușmane / Ce cu robia ne-au cercat”.
2. Strategii de predare a poemului
vs. stimularea creativității elevilor
Receptarea operei literare implică, pe lîngă o sumă de cunoștințe teoretice necesare, și abilități de comunicare interpersonale, un spațiu familiar, care ar favoriza aceste discuții. De aceea considerăm că profesorul trebuie să aplice astfel de metode care ar oferi elevilor posibilități de manifestare creativă, le-ar solicita efortul să raționalizeze, să creeze și să respecte norme etice de comunicare reciprocă.
Stimularea și dezvoltarea capacităților creative ale elevilor constituie un imperativ de bază al orei de literatura românã, în cadrul căreia, pentru a realiza aceste obiective, profesorul apelează la strategii didactice adecvate avînd si maximă eficiență.
Metodele interactive, centrate pe elev, contribuie la formarea potențialului intelectual al acestuia, presupun implicarea copilului în actul de învățare, pentru ca să i se ofere condiții optime pentru dezvoltarea gîndirii, a intelectului, în direcția flexibității, creativității, inventivității, și pentru dezvoltarea interesului pentru propria formare. Astfel, pe elevul implicat în procesul de învățare, metodologia activă îi formează capacitatea de a-și însuși aptitudinile învățării, precum și aptitudinile fundamentale ale muncii și ale rezolvării de probleme.
Printre metodele interactive de rezolvare de probleme prin stimularea creativității, care acționează procesul de predare-învățare se află și metoda Frisco, metodă activ-participativă în măsură să solicite plenar, dar să și valorifice maximal și pe multiple planuri potențialul uman de cunoaștere, de simțire și de acțiune cu care un elev sau altul vine la școală. Lecțiile bazate pe metoda Frisco prezintă cîteva caracteristici importante:
elevii sunt puși în situația să interacționeze, să lucreze productiv unii cu alții;
în cadrul activităților de învățare, elevii își dezvoltă judecățile de valoare pertinente, care să-i dezvolte gîndirea , învață prin eforturi proprii, îl transformă din obiect în subiect al educației, din participant pasiv într-unul activ. Caracterul ludic al m metodei Frisco, cadrul ei antrenant și activ în același timp, au un impact extraordinar asupra elevilor, oferind alternative noi de învățare, altele decât cele cunoscute, tradiționale.
Vom încerca, în cele ce urmează, să prezentăm un model de aplicare a metodelor de învățare activă și interactivă. Aplicarea metodei Frisco, caracterizată prin flexibilitate, oferă elevilor posibilitatea de a se implica activ în actul de învățare, constituindu-se alături de celelalte metode interactive, într-un instrument util în eficientizarea activității la clasă. Demersul nostru are scopul de a prezenta această metodă activă, cu un puternic potențial creativ, menit să contribuie la promovarea unei metodologii didactice moderne.
Propusă de o echipa de cercetare din San Francisco, această metodă are ca obiectiv principal identificarea unor probleme complexe și dificile și de a le rezolva pe căi simple și eficiente. În acest sens, sunt utilizate următoarele procedee:
aplicarea listei de control;
brainstorming-ul regizat.
Lista de control reprezintă un chestionar alcătuit dintr-o succesiune de întrebări, care să permită formularea unor concluzii clare și care lămurește conținutul problemei propuse spre rezolvare. Chestionarul (lista de control) trebuie să respecte o serie de condiții: să conțină întrebări simple, fără echivoc, formulate clar, fără a lăsa loc interpretărilor; întrebările să fie ordonate după o scară psihologică; să solicite un număr mic de informații; să ceară informațiile pe care elevii le pot da; să presupună răspunsuri simple de tipul: da/nu.
Aplicarea metodei Frisco următoarele etape de desfășurare:
profesorul împarte clasa în două echipe: prima echipă, numită și echipa de investigație, este alcătuită din zece-cincisprezece elevi; a doua echipă, echipa de concluzionare, are în componență de cinci-șase membri;
profesorul aplică lista de control membrilor echipei de investigație;
elevii formulează răspunsuri scrise;
echipa de concluzionare identifică problemele, le comentează critic și propune rezolvări obișnuite, clasice;
profesorul distribuie membrilor echipei de concluzionare roluri care definesc anumite structuri psihologice : conservatorul, exuberantul, pesimistul, optimistul.
Conservatorul apreciază meritul soluțiilor vechi, le punctează neajunsurile și se pronunță pentru menținerea lor fără a exclude eventualele îmbunătățiri;
Exuberantul emite idei originale, imposibil de aplicat în practică, asigurînd prin aceasta o atmosferă imaginativ-creativă;
Pesimistul este cenzorul care neagă oportunitatea oricărei îmbunătățiri a soluțiilor originale;
Optimistul critică poziția pesimistului și susține, în mod realist, soluțiile propuse de exuberant.
la sfîrșitul discuțiilor, profesorul sistematizează ideile și invită pe elevi să formuleze concluziile necesare;
profesorul realizează evaluarea pe baza răspunsurilor la chestionar și a ideilor exprimate de participanți.
Descriem mai jos cum poate fi aplicată metoda Frisco, în clasa a VII-a, la studierea legendei istorice Dan, căpitan de plai de Vasile Alecsandri la lecția a II-a de caracterizare a personajului Dan.
Etapele lecției:
1. Formarea celor două echipe :
echipa de investigație;
echipa de concluzionare.
2.Împărțirea rolurilor și explicarea sarcinilor:
conservatorul/tradiționalistul
exuberantul
pesimistul
optimistul
3. Împărțirea întrebărilor din lista de control/a chestionarului pentru echipa de investigație, pe trei grupe:
Grupul I:
1. Care este personajul principal al poemului și ce loc ocupă în operă?
2. Cum explicați titlul poemului ?
3. Ce fel de operă este “ Dan, căpitan de plai “? Argumentați.
Grupul II:
1. Cum este prezentat de autor Dan în expozițiune?
2. Care sunt trăsăturile fizice cu care este înzestrat personajul ?
3. Care este procedeul de caracterizare prin care este prezentat Dan din punct de vedere fizic ?
Grupul III:
Care sunt trăsăturile morale ale lui Dan în confruntarea cu dușmanii și cu Hanul Ghirai?
Prin ce modalități de caracterizare a personajului completează autorul portretul moral al personajului său?
3. Desprindeți trăsăturile lui Dan din ultima parte a poemului.
4. Verificarea răspunsurilor la întrebări:
Echipa de concluzionare, ajutată de profesor, face aprecieri critice asupra răspunsurilor date;
5. Identificarea problemei, de către profesor, care își exprimă atitudinea față de comportamentul și spiritul de sacrificiu în numele dragostei de țară a lui Dan din poemul eroic Dan, căpitan de plai de V. Alecsandri.
6.Defășurarea activității pe roluri:
Conservatorul/tradiționalistul:
E păcat să nu apreciem comportamentul lui Dan din poemul cu același nume, care ne impresionează prin cinste, înțelepciune, demnitate umană, dragoste și sacrificiu pentru țară și să nu-i recunoaștem patriotismul sincer, în ciuda vîrstei sale înaintate.
Exuberantul:
Și ce dacă Dan e în vârstă? Important este că și-a trăit viața în demnitate, fără griji, în mijlocul naturii, în liniște, departe de haosul lumesc, prețuit de natură și prieteni adevărați, înzestrat cu mult curaj, dragoste față de țară, înzestrat cu sentimentul onoarei și al cultului cinstei.
Dacă stau bine să mă gîndesc, aș fi gata să trăiesc în natură și liniște, departe de lumea dezlănțuită, să am un cal care să mă poarte pretutindeni și, în cazul în care țara îmi va cere s-o apăr, n-aș pregeta o clipă să o fac și asemenea lui Dan aș fi în stare, la nevoie, să mă sacrific.
Pesimistul
Faptul că Dan a murit, sacrificîndu-se pentru țară, este într-adevăr un merit, a fost alegerea sa. În vîrstă, meditînd din ce în ce mai des la trecerea timpului, Dan trebuia să rămînă acasă, să se bucure de liniște în mijlocul naturii.
Dan era, după mine, o fire idealistă, ar fi vrut să îndrepte lumea, deoarece îi părea “îngustă pentru bine și largă, prea largă pentru rău“. Ar fi dorit „o lume bună ca bunul Dumnezeu”. A vrut prea mult, peste limitele unei ființe umane și, exagerînd la vârsta lui, pe cîmpul de luptă, e capturat de Ghirai.
Optimistul
Mi s-a oferit, conform rolului jucat, care-și exprimă opinia întotdeauna ultimul, prilejul să-i ascult pe confrații mei și m-a impresionat diversitatea soluțiilor lor la problema în discuție. Sunt sigur, dragi colegi, că Dan reprezintă întruchiparea românului pentru care libertatea țării este sacră. Deși în vîrstă, îndrăzneț, înțelept, mîndru, semeț, viteaz, dovedind spirit de sacrificiu, înfrățit cu natura, demn, patriot, respingînd cu fermitate compromisurile, impresionînd prin simțul onoarei, Dan este reprezentantul unei perioade de glorie din istoria noastră națională, epoca lui Ștefan cel Mare, cînd iubirea de patrie era supremă.
Este un model, pentru ceea ce înseamnă iubirea de țară pentru noi, tinerii, și sunt convinsă, deși cîțiva dintre voi se îndoiesc, că dacă istoria/țara o va cere, se vor găsi și printre noi eroi de tipul lui Dan care să aducă, prin jertfa lor, cinstire patriei.
7.Aprecierea activității interpretării de roluri de către profesor, formularea concluziei asupra problemei:
Dan, personajul central al poemului eroic Dan, căpitan de plai de V. Alecsandri plăsmuire a imaginației populare, este un erou însuflețit de sentimente nobile și întruchipează pe toți luptătorii români care, cu prețul vieții, și-au apărat glia strămoșească. Desigur, metoda Frisco, care este numai o etapă/un moment distinct într-o lecție, poate fi combinată și cu alte metode și tehnici interactive, care să-l situeze pe elev în centrul actului de învățare în calitate de participant activ, de subiect și nu de obiect al educației.
În concluzie, afirmăm ideea că pledoaria pentru utilizarea metodelor specifice în cadrul activităților de grup are la bază cîteva avantaje evidente, care corespund atît obiectivelor cognitive, cât și celor socio-integratoare ale procesului de predare-invățare: oferă posibilitatea manifestării unor puncte de vedere diferite, stimulînd capacitățile creative ale elevilor ; asigură un climat interactiv, mărește posibilitatea de comunicare; favorizează apariția unor raporturi noi de cunoaștere și de stimă reciprocă; obișnuiește participanții să accepte puncte de vedere diferite, crește gradul de susținere a propriului punct de vedere; oferă șansa de a reflecta asupra propriilor idei, valori, atitudini și prilejuiește reconsiderarea lor în contextual contactului cu diferențele individuale; prezintă atractivitate și declanșează plăcere datorită caracterului ludic al metodelor interactive; formează un comportament adecvat necesar integrării în viața socială.
Particularitățile lingvistice ale poemului
Deoarece am dovedit deja Europei că sîntem de rasă lati- |M, ar fi drept să-i procurăm toate înlesnirile ca să ne cu- iască mai îndeaproape și pentru aceasta, trebuie să ne Ifcfățișăm ochilor săi cu o ortografie simplă și limpede.“ I Trăind într-o perioadă de mari fluctuații ortografice, fcînd nu se elaborase și adoptase norme unitare general apli- pabile, scriitorul acceptă coexistența , unor notații diferite 1 pentru același cuvînt și, de multe ori, la distanțe ioarte mici. Astfel persoana I singular de la indicativul prezent al verbului vrea apare de trei ori, în versurile date, |p două aspecte grafice diferite: vreu de două ori și vreau o dată. S-ar putea arăta, în plus, că o odată apare Își forma sinonimă voi.
I Tot ca o problemă de ortografie trebuie să fie privită Ifi forma de plural a verbului auxiliar avea, folosit pentru Ipersoana a treia singular: Așa m-au deprins Ștefan. Folosirea pestei particularități, semnalate și la alți scriitori ai epocii, Șsi găsește justificarea în intenția artistului de a reda vorbirea mai veche, impusă — oarecum — și de evocarea fi- |garii lui Ștefan cel Mare.
Scrierea far’ de-legii (13) corespunde ortografiei din epocă, Șșfed termenul era simțit ca fiind format din trei cuvinte lliferite, deși forma flexionară a genitivului arată că el Începuse să fie tratat ca un singur cuvînt . Ortografia actuală peomandă scrierea intr-un cuvînt.
OBSERVAȚII FONETICE. Reprezentant al graiului moldo- lenesc și, în același timp, al limbii literare ce se definitiva, plecsandri folosește fonetisme regionale, uneori arhaice, lături de <?ele literare — chiar pentru aceleași cuvinte, pșeotind că aceste trăsături pot coexista, poetul nu se simte eranjat de prezența lor, chiar cînd acestea se găsesc la mică pistanță una de alta. Acesta este cazul fonetismului specific noidovenesc vreu (27), urmat peste două versuri de vreau “), ca în limba literară actuală, pentru ca din nou, peste |iaei versuri, să reapară vreu. Alte fonetisme regionale, jpezente în versurile citate, sînt mușunoi (4), țărna (51). |șa cum era de așteptat pentru o poezie care se referă '•trecut, pot fi semnalate și fonetisme arhaice, cum
secul (33) și oara (70). Dacă se cercetează situația ace stol fonetisme în scrisul lui Eminescu, se constată fie că ni| apar, fie că au o frecvență redusă. Astlel în poezia emil nesciană pot fi întîlnite o singură dată fonetismele 'secau (33) și țărna (51).
OBSERVAȚII LEXICALE. Alecsandri folosește un vocal bular bogat, în care figurează numeroase regionalisme,] cuvinte populare și neologisme.
Cea mai izbitoare trăsătură a lexicului său este caractej
ruj popular. Caracterul popular al versurilor rezultai nu numai din încadrarea, în siera lexicului folosi t de popor, 1
a fiecărui cuvînt luat în parte, ci și din îmbinările de cu-; vinte care au, mai mult sau mai puțin, valoare de expresii:! vîntul soartei, pata fâr'de-legii, plaiul strămoșesc, ușoarăJ țărna-i fie, al meu dor, oara morții, pămîntul țării. j
Bun cunoscător al graiului vorbit de popor și convins! că scrisul său se adresează, poporului, poetul preferă cuvin-l tele populare neologismelor. Prezența cuvintelor noi în® poeziile cu tematică populară, cum este și poemul de față,! poate fi semnalată numai incidental. De altfel, in cele 19| versuri apare un singur neologism propriu-zis, convine (10), 1 de origine franceză. Cuvîntul nu pare însă prea străin,| deoarece în corpul lui poate fi ușor recunoscut vine. tjn|j aspect și mai puțin neromânesc îl au cuvintele oara (70)| și secul (33), preluate mai de mult din latina literară. S-ari putea, avînd în vedere aspectul lor, să fi fost socotitei de Alecsandri drept cuvinte vechi și, deci, potrivite cia atmosfera de evocare din versurile sale. După cum a rezul-i tat din discuția de pînă aici, nu se poate vorbi de cuvinte! regionale, ci numai de fonetisme regionale, ca în cazul! cuvintelor: vrea (27), mușunoi (4), târna (51). La fel se punei problema și pentru cuvintele cu fonetisme neobișnuite:! secul și oara. !
Singurele cuvinte, din textul comentat, care se drese-j besc de lexicul din limba literară, sînt: mise Inie (11), prihăj nie (55), roșească (26). M i ș e 1 n i c, derivat din mișel cuj sufixul *mc, a fost înlocuit în limba literară de' mișelesc.| P r i h ă n i e este un derivat cu ajutorul sufixului -ie p prihană (existent în limba literară). De menționat că |s-a păstrat mai ales în expresia fură prihană. Roșească I este un derivat regresiv de la înroși (existent în limba literară). (Prin derivat regresiv se înțelege cuvântul obținut •'prin suprimarea unui sufix sau prefix), i Nu este lipsit do interes să arătăm că în lexicul poetic al lui Emineșcu nu figurează mișelnic și prikânie, iar roșească apare numai sub formă reflexivă. Lipsa primelor două cuvinte din vocabularul eminescian poate fi pusă pe .seama acelei selecții atente, pe care poetul a efectuat-o asupra materialului lexical al limbii noastre în vederea realizării vocabularului necesar limbii poetice.
Cercetînd originea cuvintelor folosite în text, se constată, ca și în alte cazuri, că predomină cuvintele provenite din latină. Dintre cuvintele de altă origine putem semnala: s lave — daari (60), obraz (23), sflrși (40), trai (53), trebuiau (56), viteaz (19); b u 1 g a r e — milă (58); ucrainean
prikânie (55); maghiar – Ceahlăul (1); n e o g r e e
furtună (2); comun Cu a Ibaneza – moș care stă la baza derivatului: s.tră + moș -j~ esc (35).
Din felul cum Alecsandri mânuiește lexicul pentru a obține valori expresive specifice poeziei rezultă una din laturile măiestriei sale de poet.
Unul dintre procedeele stilistice des întâlnit în poezia lui Alecsandri este repetiția. Ca figură de stil, repetiția presupune reluarea unui cuvînt sau a mai multora cu intenția evidentă de a-1 impresiona pe cititor, realizîn- du-se un plus de expresivitate.
Analogia dintre imposibilitatea ca muntele Ceahlău să ajungă un biet mușuroi sub acțiunea furtunii și imposibilitatea ca viteazul Dan să-și lepede credința „sub vlntul soar- tei“ explică repetarea cuvintuiui a tât de sugesti v scădea (3,8).
Multă vigoare conferă expunerii și repetarea următoarelor cuvinte: alb (32, 38, 45), pată ’(12, 28), obraz (23,31), rușine (16, 42), vreu (27, 36) și viață (de două ori).
Un tip special de repetiție îl constituie reluarea aceluiași cuvînt fără nici o pauză. Procedeul aplicat, In două rin-
duri, la verbe realizează o subliniere și o intensificare deosebită a acțiunilor sugerate (roșească (26), lasă (69)). ^ ;
Pentru a exprima semnificațiile acordate cuvintelor diri versurile sale, poetul recurge, adeseori, lametaforă ș) alegorie. Valoarea metaforică și alegorica acorda versurilor sale un puternic conținut emoțional. Impresia se datorește faptului că întregul fragment este dominat de cele două sentimente cardinale, onoarea și dezonoarea,.? tu jurul cărora se țes metaforele și alegoriile. Folosind rezultatele unor comparații, în care termenii sînt rezultatul? materializării acestor noțiuni abstracte prin intermediul unor elemente concrete, poetul îmbină metafora eu alegoria pentru a amplifica expresivitatea poetica.
Pentru a denumi și sugera dezonoarea, poetul recurge dud pe rînd la: pală’, rușine, rugină, pe-o arma de viteaz,, vierme. în opoziție cu acestea, onoarea și cinstea sint sugerate prin: albeața din obraz, fața albă, trai fără mustrm și fără prihânire.
Spre a se înțelege mai bine reușita artistică a acestor versuri, să se țină seama de simbolul poetic care le domina, începînd de la nivelul primului vers. Cel dintâi curmi al răspunsului dat de viteazul Dan, o pledoarie pentru cel mai înalt sentiment al omului, onoarea^, este CeahlaM. Numele reprezintă simbolul cel mai îndrăgit al poporiiui. român, loc de refugiu și restriște, dar și de ridicare sufle- tească. încă o dată, se dovedește că sensibilitatea poetului a știut să dea expresie artistică naturii românești în tot ce are ea mai reprezentativ: muntele. Și ca o încheiere pe măsura începutului, ultimele cuvinte ale bătrinului Dan se îndreaptă spre celălalt element îndrăgit din natura românească: pămîntul țării mele.
Confruntarea cuvintelor din versurile lui Alecsandn cu Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu* este o operare impusă și de faptul că — după cum se acceptă, în general –
lui Alecsandn a exercitat o influență asupra lui Eminescu, cel puțm în prima perioadă. Astfel din 64-de cuvinte (fără repetări) confruntate cu dicționarul, șapte lipsesc dm lexicul limbii poetice a lui Eminescu: Ceahlăul ■ au deprins (48), mișelnic (11), prihănie (55), rugină (17), stiamoșesc (35), țărna (51). Din lista acestor șapte cuvinte tac parte: mișelnic, prihănie și țărnă pe care le-am comentat mai mainte, jsub raport fonetic și lexical. Dintre celelalte pati u. Ceahlăul, au deprins, rugină și strămoșesc se pot face unele observații în privința lui deprinde. Eminescu folosește numai, sinonimul corespunzător, învăța; în schimb utilizează infinitivul lung substantivat deprindere
Prezența, aproape In totalitate, a cuvintelor din versuri- le iui Alecsandn în dle nu poate modifica, prea mult constatările privitoare la bogăția lexicală a limbii celor . aoi poeți. Eu atît mai puțm ar fi îndreptățită ideea că Emi- nescu a preluat aceleași cuvinte utilizate de Alecsandri. Umlruntarea atentă a contextului în care cei doi poeți folosesc aceste cuvinte evidențiază deosebiri de formă de înțeles sau de frecvență aproape la fiecare
Prezența, aproape In totalitate, a cuvintelor din versuri- le iui Alecsandn în dle nu poate modifica, prea mult constatările privitoare la bogăția lexicală a limbii celor . aoi poeți. Eu atît mai puțm ar fi îndreptățită ideea că Emi- nescu a preluat aceleași cuvinte utilizate de Alecsandri. Umlruntarea atentă a contextului în care cei doi poeți folosesc aceste cuvinte evidențiază deosebiri de formă de înțeles sau de frecvență aproape la fiecare cuvînt.
Dintre cuvintele unde se pot semnala deosebiri do f o r- ma notam:
câștigată (in dle apar, din aceeași familie, ciștig și ciștigînd);
drept (63) cu forma de comparativ mai drept în expresia impersonală cu verbul copulativ așezat la urmă mai drept e nu figurează în dle •
ferită (41) apare în dle ca verb ;
m ă n 1 n c ă (21) se găsește în dle 0u alte forme; -roșească (26), prezent de două ori la A, se ’află
in dle numai la diateza reflexivă;
-să mă sfîrșesc (40) se găsește în dle sub alte forme;
_ viteaz (19) se află în ble numai sub forma populară a' pluralului viteji;
Cuvinte folosite cu diferențe de înțeles: ((
-albeața (22) la A cu sens meta orie „onoare , m
v – »•»*
-e“aîudreiP(60rif AM e3“nSPuT!alVanS“; binefacere»
1„ tiinp oe în dle apare cu alte doua sensurn „cadou !>
ufă (69) cu sensul „permite" are la A accepțiunea
Su^.fi.]'.)" A^ie un sens depreciativ special
de „mo V ' Împreuna cu morții pentru a
^ cîlpi t°rți“ este înAcu.t ir .tr de o—
! aTă^sȘÎe “Șm înțeles recoltat din combi-
nftrpo sensului figurat și cel obiectiv, ,
a (qi pe,țe folosit de A cu un sens depreciativ " eare^nu se găsește în nici una din atestările presente ni
‘sTp a t a (15) înseamnă la A „a întipări, a imprimat -fHnd vorba de fmtite, nu de materiale dure ca m urc,;
;f»'".rÎB) Se Ta” A sensul „a atinge cu burei. _ ^oTîăf^SOrapSeintr-c expresie populară iixă «ț
Și jrm Ș' (20) este folosit cu sens metaforic insem-:
ii'isiir uȘ'Ș.t fi semnalate și diverse alte deosebiri intre In siirșit, pou i , din dle. Pentru strămoșesc-
S?dă'to LEU
— eSdeterminant pentru P, (34); în DL:E apare îmbinarea oi «• p <*- * a
111 I Dae?I,în lexi°u] eminescian nu figurează r u o. – poate fi intîlmt, din aceeași familie, ruginit S a
Imperechierile între cuvinte de asemenea • e – ,
un poet la altul. Astfel grea (72) ca dtterXan^ }* apare numai la Alecsandri. determinant al morții
Ixi urma anaîizGi facuto doi fi o’OQiin i < •
(18), «m (7i)'%ja wT£mr{hTÎm^T(ujlLmă
Alecsandri și „ele cuprinse taiLba“țt a°M Emm “ rezulta ca, în general fondul IpvmVu ni bmmescu
asemănător. ’ lexlcaJ al ambllor Poeți este
OBSERVAȚII GRAMATIC ATT? c: ,1 •
gramatical, Alecsandri se do vedele uiTbun^ d° Jfedere
limbii populare. uoveaește un bun cunoscător al
In domeniul morfologiei nnotp stărumta, aproape obsesivă e, 1 L f! remarcată
deșf | r
oriUSerespeută ^tfUl0rUl SC-țiUnii’ nu «wZK’doS
– î3£?t lulSn:^?°PU,ara care nu arată sonal mulțumindu-se cu indicația dafîri? ?’onumele Per* ală, In schimb apar pronlme^ /er
ori, și, m acuzativ, de cinci ori (de două ori s,O f 1 ’ de doua luată mi, m-, de două ori
dalăfolositca reflexivv»inăsftr« AȘ ?„ ,m – S1 °
personal, persoana I este ar«»Tf. 1 g“ ^"numele
folosit ca adjectiv (în sase oasută-T 'TT"81' l(amă), („trazal)meu, imotmujmeu ȘAȚ
Deoarece am dovedit deja Europei că sîntem de rasă lati- |M, ar fi drept să-i procurăm toate înlesnirile ca să ne cu- iască mai îndeaproape și pentru aceasta, trebuie să ne Ifcfățișăm ochilor săi cu o ortografie simplă și limpede.“ I Trăind într-o perioadă de mari fluctuații ortografice, fcînd nu se elaborase și adoptase norme unitare general apli- pabile, scriitorul acceptă coexistența , unor notații diferite 1 pentru același cuvînt și, de multe ori, la distanțe ioarte mici. Astfel persoana I singular de la indicativul prezent al verbului vrea apare de trei ori, în versurile date, |p două aspecte grafice diferite: vreu de două ori și vreau o dată. S-ar putea arăta, în plus, că o odată apare Își forma sinonimă voi.
I Tot ca o problemă de ortografie trebuie să fie privită Ifi forma de plural a verbului auxiliar avea, folosit pentru Ipersoana a treia singular: Așa m-au deprins Ștefan. Folosirea pestei particularități, semnalate și la alți scriitori ai epocii, Șsi găsește justificarea în intenția artistului de a reda vorbirea mai veche, impusă — oarecum — și de evocarea fi- |garii lui Ștefan cel Mare.
Scrierea far’ de-legii (13) corespunde ortografiei din epocă, Șșfed termenul era simțit ca fiind format din trei cuvinte lliferite, deși forma flexionară a genitivului arată că el Începuse să fie tratat ca un singur cuvînt . Ortografia actuală peomandă scrierea intr-un cuvînt.
OBSERVAȚII FONETICE. Reprezentant al graiului moldo- lenesc și, în același timp, al limbii literare ce se definitiva, plecsandri folosește fonetisme regionale, uneori arhaice, lături de <?ele literare — chiar pentru aceleași cuvinte, pșeotind că aceste trăsături pot coexista, poetul nu se simte eranjat de prezența lor, chiar cînd acestea se găsesc la mică pistanță una de alta. Acesta este cazul fonetismului specific noidovenesc vreu (27), urmat peste două versuri de vreau “), ca în limba literară actuală, pentru ca din nou, peste |iaei versuri, să reapară vreu. Alte fonetisme regionale, jpezente în versurile citate, sînt mușunoi (4), țărna (51). |șa cum era de așteptat pentru o poezie care se referă '•trecut, pot fi semnalate și fonetisme arhaice, cum
secul (33) și oara (70). Dacă se cercetează situația ace stol fonetisme în scrisul lui Eminescu, se constată fie că ni| apar, fie că au o frecvență redusă. Astlel în poezia emil nesciană pot fi întîlnite o singură dată fonetismele 'secau (33) și țărna (51).
OBSERVAȚII LEXICALE. Alecsandri folosește un vocal bular bogat, în care figurează numeroase regionalisme,] cuvinte populare și neologisme.
Cea mai izbitoare trăsătură a lexicului său este caractej
ruj popular. Caracterul popular al versurilor rezultai nu numai din încadrarea, în siera lexicului folosi t de popor, 1
a fiecărui cuvînt luat în parte, ci și din îmbinările de cu-; vinte care au, mai mult sau mai puțin, valoare de expresii:! vîntul soartei, pata fâr'de-legii, plaiul strămoșesc, ușoarăJ țărna-i fie, al meu dor, oara morții, pămîntul țării. j
Bun cunoscător al graiului vorbit de popor și convins! că scrisul său se adresează, poporului, poetul preferă cuvin-l tele populare neologismelor. Prezența cuvintelor noi în® poeziile cu tematică populară, cum este și poemul de față,! poate fi semnalată numai incidental. De altfel, in cele 19| versuri apare un singur neologism propriu-zis, convine (10), 1 de origine franceză. Cuvîntul nu pare însă prea străin,| deoarece în corpul lui poate fi ușor recunoscut vine. tjn|j aspect și mai puțin neromânesc îl au cuvintele oara (70)| și secul (33), preluate mai de mult din latina literară. S-ari putea, avînd în vedere aspectul lor, să fi fost socotitei de Alecsandri drept cuvinte vechi și, deci, potrivite cia atmosfera de evocare din versurile sale. După cum a rezul-i tat din discuția de pînă aici, nu se poate vorbi de cuvinte! regionale, ci numai de fonetisme regionale, ca în cazul! cuvintelor: vrea (27), mușunoi (4), târna (51). La fel se punei problema și pentru cuvintele cu fonetisme neobișnuite:! secul și oara. !
Singurele cuvinte, din textul comentat, care se drese-j besc de lexicul din limba literară, sînt: mise Inie (11), prihăj nie (55), roșească (26). M i ș e 1 n i c, derivat din mișel cuj sufixul *mc, a fost înlocuit în limba literară de' mișelesc.| P r i h ă n i e este un derivat cu ajutorul sufixului -ie p prihană (existent în limba literară). De menționat că |s-a păstrat mai ales în expresia fură prihană. Roșească I este un derivat regresiv de la înroși (existent în limba literară). (Prin derivat regresiv se înțelege cuvântul obținut •'prin suprimarea unui sufix sau prefix), i Nu este lipsit do interes să arătăm că în lexicul poetic al lui Emineșcu nu figurează mișelnic și prikânie, iar roșească apare numai sub formă reflexivă. Lipsa primelor două cuvinte din vocabularul eminescian poate fi pusă pe .seama acelei selecții atente, pe care poetul a efectuat-o asupra materialului lexical al limbii noastre în vederea realizării vocabularului necesar limbii poetice.
Cercetînd originea cuvintelor folosite în text, se constată, ca și în alte cazuri, că predomină cuvintele provenite din latină. Dintre cuvintele de altă origine putem semnala: s lave — daari (60), obraz (23), sflrși (40), trai (53), trebuiau (56), viteaz (19); b u 1 g a r e — milă (58); ucrainean
prikânie (55); maghiar – Ceahlăul (1); n e o g r e e
furtună (2); comun Cu a Ibaneza – moș care stă la baza derivatului: s.tră + moș -j~ esc (35).
Din felul cum Alecsandri mânuiește lexicul pentru a obține valori expresive specifice poeziei rezultă una din laturile măiestriei sale de poet.
Unul dintre procedeele stilistice des întâlnit în poezia lui Alecsandri este repetiția. Ca figură de stil, repetiția presupune reluarea unui cuvînt sau a mai multora cu intenția evidentă de a-1 impresiona pe cititor, realizîn- du-se un plus de expresivitate.
Analogia dintre imposibilitatea ca muntele Ceahlău să ajungă un biet mușuroi sub acțiunea furtunii și imposibilitatea ca viteazul Dan să-și lepede credința „sub vlntul soar- tei“ explică repetarea cuvintuiui a tât de sugesti v scădea (3,8).
Multă vigoare conferă expunerii și repetarea următoarelor cuvinte: alb (32, 38, 45), pată ’(12, 28), obraz (23,31), rușine (16, 42), vreu (27, 36) și viață (de două ori).
Un tip special de repetiție îl constituie reluarea aceluiași cuvînt fără nici o pauză. Procedeul aplicat, In două rin-
duri, la verbe realizează o subliniere și o intensificare deosebită a acțiunilor sugerate (roșească (26), lasă (69)). ^ ;
Pentru a exprima semnificațiile acordate cuvintelor diri versurile sale, poetul recurge, adeseori, lametaforă ș) alegorie. Valoarea metaforică și alegorica acorda versurilor sale un puternic conținut emoțional. Impresia se datorește faptului că întregul fragment este dominat de cele două sentimente cardinale, onoarea și dezonoarea,.? tu jurul cărora se țes metaforele și alegoriile. Folosind rezultatele unor comparații, în care termenii sînt rezultatul? materializării acestor noțiuni abstracte prin intermediul unor elemente concrete, poetul îmbină metafora eu alegoria pentru a amplifica expresivitatea poetica.
Pentru a denumi și sugera dezonoarea, poetul recurge dud pe rînd la: pală’, rușine, rugină, pe-o arma de viteaz,, vierme. în opoziție cu acestea, onoarea și cinstea sint sugerate prin: albeața din obraz, fața albă, trai fără mustrm și fără prihânire.
Spre a se înțelege mai bine reușita artistică a acestor versuri, să se țină seama de simbolul poetic care le domina, începînd de la nivelul primului vers. Cel dintâi curmi al răspunsului dat de viteazul Dan, o pledoarie pentru cel mai înalt sentiment al omului, onoarea^, este CeahlaM. Numele reprezintă simbolul cel mai îndrăgit al poporiiui. român, loc de refugiu și restriște, dar și de ridicare sufle- tească. încă o dată, se dovedește că sensibilitatea poetului a știut să dea expresie artistică naturii românești în tot ce are ea mai reprezentativ: muntele. Și ca o încheiere pe măsura începutului, ultimele cuvinte ale bătrinului Dan se îndreaptă spre celălalt element îndrăgit din natura românească: pămîntul țării mele.
Confruntarea cuvintelor din versurile lui Alecsandn cu Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu* este o operare impusă și de faptul că — după cum se acceptă, în general –
lui Alecsandn a exercitat o influență asupra lui Eminescu, cel puțm în prima perioadă. Astfel din 64-de cuvinte (fără repetări) confruntate cu dicționarul, șapte lipsesc dm lexicul limbii poetice a lui Eminescu: Ceahlăul ■ au deprins (48), mișelnic (11), prihănie (55), rugină (17), stiamoșesc (35), țărna (51). Din lista acestor șapte cuvinte tac parte: mișelnic, prihănie și țărnă pe care le-am comentat mai mainte, jsub raport fonetic și lexical. Dintre celelalte pati u. Ceahlăul, au deprins, rugină și strămoșesc se pot face unele observații în privința lui deprinde. Eminescu folosește numai, sinonimul corespunzător, învăța; în schimb utilizează infinitivul lung substantivat deprindere
Prezența, aproape In totalitate, a cuvintelor din versuri- le iui Alecsandn în dle nu poate modifica, prea mult constatările privitoare la bogăția lexicală a limbii celor . aoi poeți. Eu atît mai puțm ar fi îndreptățită ideea că Emi- nescu a preluat aceleași cuvinte utilizate de Alecsandri. Umlruntarea atentă a contextului în care cei doi poeți folosesc aceste cuvinte evidențiază deosebiri de formă de înțeles sau de frecvență aproape la fiecare
Prezența, aproape In totalitate, a cuvintelor din versuri- le iui Alecsandn în dle nu poate modifica, prea mult constatările privitoare la bogăția lexicală a limbii celor . aoi poeți. Eu atît mai puțm ar fi îndreptățită ideea că Emi- nescu a preluat aceleași cuvinte utilizate de Alecsandri. Umlruntarea atentă a contextului în care cei doi poeți folosesc aceste cuvinte evidențiază deosebiri de formă de înțeles sau de frecvență aproape la fiecare cuvînt.
Dintre cuvintele unde se pot semnala deosebiri do f o r- ma notam:
câștigată (in dle apar, din aceeași familie, ciștig și ciștigînd);
drept (63) cu forma de comparativ mai drept în expresia impersonală cu verbul copulativ așezat la urmă mai drept e nu figurează în dle •
ferită (41) apare în dle ca verb ;
m ă n 1 n c ă (21) se găsește în dle 0u alte forme; -roșească (26), prezent de două ori la A, se ’află
in dle numai la diateza reflexivă;
-să mă sfîrșesc (40) se găsește în dle sub alte forme;
_ viteaz (19) se află în ble numai sub forma populară a' pluralului viteji;
Cuvinte folosite cu diferențe de înțeles: ((
-albeața (22) la A cu sens meta orie „onoare , m
v – »•»*
-e“aîudreiP(60rif AM e3“nSPuT!alVanS“; binefacere»
1„ tiinp oe în dle apare cu alte doua sensurn „cadou !>
ufă (69) cu sensul „permite" are la A accepțiunea
Su^.fi.]'.)" A^ie un sens depreciativ special
de „mo V ' Împreuna cu morții pentru a
^ cîlpi t°rți“ este înAcu.t ir .tr de o—
! aTă^sȘÎe “Șm înțeles recoltat din combi-
nftrpo sensului figurat și cel obiectiv, ,
a (qi pe,țe folosit de A cu un sens depreciativ " eare^nu se găsește în nici una din atestările presente ni
‘sTp a t a (15) înseamnă la A „a întipări, a imprimat -fHnd vorba de fmtite, nu de materiale dure ca m urc,;
;f»'".rÎB) Se Ta” A sensul „a atinge cu burei. _ ^oTîăf^SOrapSeintr-c expresie populară iixă «ț
Și jrm Ș' (20) este folosit cu sens metaforic insem-:
ii'isiir uȘ'Ș.t fi semnalate și diverse alte deosebiri intre In siirșit, pou i , din dle. Pentru strămoșesc-
S?dă'to LEU
— eSdeterminant pentru P, (34); în DL:E apare îmbinarea oi «• p <*- * a
111 I Dae?I,în lexi°u] eminescian nu figurează r u o. – poate fi intîlmt, din aceeași familie, ruginit S a
Imperechierile între cuvinte de asemenea • e – ,
un poet la altul. Astfel grea (72) ca dtterXan^ }* apare numai la Alecsandri. determinant al morții
Ixi urma anaîizGi facuto doi fi o’OQiin i < •
(18), «m (7i)'%ja wT£mr{hTÎm^T(ujlLmă
Alecsandri și „ele cuprinse taiLba“țt a°M Emm “ rezulta ca, în general fondul IpvmVu ni bmmescu
asemănător. ’ lexlcaJ al ambllor Poeți este
OBSERVAȚII GRAMATIC ATT? c: ,1 •
gramatical, Alecsandri se do vedele uiTbun^ d° Jfedere
limbii populare. uoveaește un bun cunoscător al
In domeniul morfologiei nnotp stărumta, aproape obsesivă e, 1 L f! remarcată
deșf | r
oriUSerespeută ^tfUl0rUl SC-țiUnii’ nu «wZK’doS
– î3£?t lulSn:^?°PU,ara care nu arată sonal mulțumindu-se cu indicația dafîri? ?’onumele Per* ală, In schimb apar pronlme^ /er
ori, și, m acuzativ, de cinci ori (de două ori s,O f 1 ’ de doua luată mi, m-, de două ori
dalăfolositca reflexivv»inăsftr« AȘ ?„ ,m – S1 °
personal, persoana I este ar«»Tf. 1 g“ ^"numele
folosit ca adjectiv (în sase oasută-T 'TT"81' l(amă), („trazal)meu, imotmujmeu ȘAȚ
Bibliografie
Ediții
Alecsandri, Vasile, Dan, căpitan de plai, București, 1974.
Alecsandri, Vasile, Opere, vol. 2, Editura Hyperion, Chișinău, 1991.
Alecsandri, Vasile, Pagini alese, Chișinău, Editura Cartea Moldovei, 2002.
Dicționare
Anghelescu, Mircea, Ionescu, Cristina, Lăzărescu, Gheorghe, Dicționar de termeni literari, București, Editura Garamond, 1994.
DEX, ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic, 1996.
Dicționar analitic de opere literare românești, vol. I, Pop, Ion (coord.), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2007.
Dicționar de termeni literari, coord. Mircea Anghelescu, Editura Garamond, București, f. a. ediției.
Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București, Editura Academiei, 1979.
Dicționarul scriitorilor români, vol. 1, Editura Fundației culturale române, București, 1995.
Petraș, Irina, Teoria literaturii. Dicționar-antologie, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2002.
Ruști, Doina, Dicționar de teme și simboluri din literatura română, București, Editura Univers Enciclopedic, 2002.
Terminologie poetică și retorică, coord. Val Panaitescu, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1994.
Istorii ale literaturii
Călinescu, G., Istoria literaturii de la origini până în prezent, ediția a doua, Ed. Minerva, 1983.
Cioculescu, Șerban, Streinu, Vladimir, Vianu, Tudor, Istoria literaturii române moderne, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971.
Crăciun, Gheorghe, Istoria didactică a literaturii române, Editura Magister, Chișinău, 1997.
Crăciun, Gheorghe, Istoria literaturii române pentru elevi și profesori, Editura Cartier, Chișinău, 2004.
Densuseanu, Ovid, Literatura română modernă, Ed. Eminescu, București, 1985.
Scarlat, Mircea, Istoria poeziei românești, vol. I, București, 1982.
Studii critice
Nicolescu, G. C., Viața lui Vasile Alecsandri, Chișinău, Editura Hyperion, 1990.
Manolescu, Nicolae, Despre poezie, București, 1987.
Papu, Edgar, Existența romantică, B. P. T., București, Editura Minerva, 1980.
Piru, Alexandru, Introducere în opera lui Vasile Alecsandri, București, Editura Minerva, 1978.
Piru, Alexandru, Surîzătorul Alecsandri, București, Editura Minerva, 1991.
Săndulescu, Al., Vasile Alecsandri: Despot-Vodă, Ed. Albatros, 1981.
Simion, Eugen, Dimineața poeților, București, Editura Cartea Românească, 1980.
Sorescu, George, Scriitori români, Ed. Minerva, București, 1992.
Vianu, Tudor, Alecsandri, Eminescu, Macedonski, București, Editura Minerva, 1974.
Literatură didactică
Axinte, Elena, Giurgea, Marcel, Metodologia receptării operei literare, Editura „Spiru Haret”, Iași, 1999.
Băghină, Doina, Constantinescu Nicolae, Literatura română, clasele V-VIII, Analize, București, 1996.
Cărtăleanu, Tatiana, Ciobanu, Mircea, Cosovan, Olga, Limba și literatura română, Manual pentru clasa a VII-a, Chișinău, Editura Știința, 2012.
Cerghit, Ion, Metode de învățămînt, Editura Polirom, Iași, 2008.
Cerghit, Ion, Sisteme de instruire alternative și contemporane. Stucturi, stiluri și strategii, Editura Aramis, București, 2007.
Crăciun, Corneliu, Metodica predării limbii și literaturii române în gimnaziu și liceu, București, Editura Emia-Deva, 2004.
Cojocaru, Venera, Teoria și metodologa instruirii, București, Editura didactico-pedagogică, 2002.
Curriculumul disciplinar. Limba și literatura română (clasele a V-a – a IX-a), Chișinău, 2010.
Dumitru, Ion Alexandru, Dezvoltarea gîndirii critice și învățarea eficientă, Timișoara, Editura de Vest, 2000.
Goia, Iustian, Drăgotoiu, I, Metodica predării limbii și literaturii române, București, EDP, 1995.
Golu, Mihai, Fundamentele psihologiei, Editura Fundației „România de Mîine”, București, 2000.
Jiga, Ion, Negruț, Ion, Învățarea eficientă, Editura Editis, București, 1999.
Joița, Elena (coordonator), Formarea pedagogică a profesorului. Instrumente de învățare cognitiv-constructivă, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008.
Ionescu, Miron, Chiș, Vasile, Strategii de predare și învățare, Editura Științifică, București, 1992.
Ionescu, Miron, Demersuri creative în predare și învățare, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2000.
Macarie, Constantin, Alternativele metodologice moderne – o provocare pentru activitatea didactică, Tîrgu-Jiu, Editura Măiastra, 2005.
Marinescu, Valeriu, Predarea-învățarea limbii și literaturii române în gimnaziu și în liceu, București, Editura Fundației România de Mîine, București, 2007.
Pamfil, Alina, Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, Editura Paralela 45, 2003.
Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii și literaturii române în școală (ghid teoretico-aplicativ), Iași, Editura Polirom, 1999.
Petty, G., Profesorul azi. Metode moderne de predare, Atelier Didactic, București, 2007.
Pintilie, Mariana, Metode moderne de învățare-evaluare, Editura Eurodidact, Cluj-Napoca, 2003.
Sandu, Elena, Compunerile școlare pentru gimnaziu, ediția a IV-a, Editura Polirom, Iași, 2012.
Șchiopu, Constantin, Metodica predării literaturii române, Chișinău, 2009.
Rădulescu, Marin, Soare, Gheorghe, Literatura română; Ghidul la examenul de admitere în liceu, București, 1996.
Roco, Mihaela, Creativitate și inteligență emoțională, Editura Polirom, Iași, 2004.
Stoica, Ana, Creativitatea elevilor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.
Sursa: Doina Băghină, Nicolae Constantinescu-Literatura română, clasele V-VIII, Analize. București, 1996. Articol: Vasile Alecsandri: Dan, Căpitan de Plai. Pagina 86-89
Adrian Marino, În jurul genurilor literare // http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/05/%C3%8En-jurul-genurilor-literare.pdf
M.Rădulescu, Gh. Soare, Literatura română. Ghidul la examenul de admitere în liceu, ….
L. Rusu, Estetica poeziei lirice, București, E.P.L., 1969,
ADRIAN MARINO, Dicționar de idei literare, vol.I, București, Eminescu, 1963, p. 718—726)
R. WELLEK, :A. WARREN, Teoria literaturii, Studiu introductiv și note de S. Alexandrescu, p. 299-—300; trad. Rodica Tiniș
I.Vlad, Descoperiirea operei, Cluj, Dacia 1970)
Tudor Vianu, Estetica, București, E.P.L., 1968,
Petraș, Dicționar-antologie, Teoria literaturii. Curente literare, figuri de stil, genuri și specii literare, metrică și prozodie. București, Editura didactică și pedagogică R.A., București, 1996
Axinte, Elena, Giurgea, Marcel, Metodologia receptării operei literare, Editura „Spiru Haret”, Iași, 1999.
Cerghit, I., Metode de învățământ, ediția a III-a, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1997.
Cojocaru, Venera, Teoria și metodologa instruirii, București, Editura didactico-pedagogică, 2002
Bibliografie
Ediții
Alecsandri, Vasile, Dan, căpitan de plai, București, 1974.
Alecsandri, Vasile, Opere, vol. 2, Editura Hyperion, Chișinău, 1991.
Alecsandri, Vasile, Pagini alese, Chișinău, Editura Cartea Moldovei, 2002.
Dicționare
Anghelescu, Mircea, Ionescu, Cristina, Lăzărescu, Gheorghe, Dicționar de termeni literari, București, Editura Garamond, 1994.
DEX, ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic, 1996.
Dicționar analitic de opere literare românești, vol. I, Pop, Ion (coord.), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2007.
Dicționar de termeni literari, coord. Mircea Anghelescu, Editura Garamond, București, f. a. ediției.
Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București, Editura Academiei, 1979.
Dicționarul scriitorilor români, vol. 1, Editura Fundației culturale române, București, 1995.
Petraș, Irina, Teoria literaturii. Dicționar-antologie, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2002.
Ruști, Doina, Dicționar de teme și simboluri din literatura română, București, Editura Univers Enciclopedic, 2002.
Terminologie poetică și retorică, coord. Val Panaitescu, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1994.
Istorii ale literaturii
Călinescu, G., Istoria literaturii de la origini până în prezent, ediția a doua, Ed. Minerva, 1983.
Cioculescu, Șerban, Streinu, Vladimir, Vianu, Tudor, Istoria literaturii române moderne, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971.
Crăciun, Gheorghe, Istoria didactică a literaturii române, Editura Magister, Chișinău, 1997.
Crăciun, Gheorghe, Istoria literaturii române pentru elevi și profesori, Editura Cartier, Chișinău, 2004.
Densuseanu, Ovid, Literatura română modernă, Ed. Eminescu, București, 1985.
Scarlat, Mircea, Istoria poeziei românești, vol. I, București, 1982.
Studii critice
Nicolescu, G. C., Viața lui Vasile Alecsandri, Chișinău, Editura Hyperion, 1990.
Manolescu, Nicolae, Despre poezie, București, 1987.
Papu, Edgar, Existența romantică, B. P. T., București, Editura Minerva, 1980.
Piru, Alexandru, Introducere în opera lui Vasile Alecsandri, București, Editura Minerva, 1978.
Piru, Alexandru, Surîzătorul Alecsandri, București, Editura Minerva, 1991.
Săndulescu, Al., Vasile Alecsandri: Despot-Vodă, Ed. Albatros, 1981.
Simion, Eugen, Dimineața poeților, București, Editura Cartea Românească, 1980.
Sorescu, George, Scriitori români, Ed. Minerva, București, 1992.
Vianu, Tudor, Alecsandri, Eminescu, Macedonski, București, Editura Minerva, 1974.
Literatură didactică
Axinte, Elena, Giurgea, Marcel, Metodologia receptării operei literare, Editura „Spiru Haret”, Iași, 1999.
Băghină, Doina, Constantinescu Nicolae, Literatura română, clasele V-VIII, Analize, București, 1996.
Cărtăleanu, Tatiana, Ciobanu, Mircea, Cosovan, Olga, Limba și literatura română, Manual pentru clasa a VII-a, Chișinău, Editura Știința, 2012.
Cerghit, Ion, Metode de învățămînt, Editura Polirom, Iași, 2008.
Cerghit, Ion, Sisteme de instruire alternative și contemporane. Stucturi, stiluri și strategii, Editura Aramis, București, 2007.
Crăciun, Corneliu, Metodica predării limbii și literaturii române în gimnaziu și liceu, București, Editura Emia-Deva, 2004.
Cojocaru, Venera, Teoria și metodologa instruirii, București, Editura didactico-pedagogică, 2002.
Curriculumul disciplinar. Limba și literatura română (clasele a V-a – a IX-a), Chișinău, 2010.
Dumitru, Ion Alexandru, Dezvoltarea gîndirii critice și învățarea eficientă, Timișoara, Editura de Vest, 2000.
Goia, Iustian, Drăgotoiu, I, Metodica predării limbii și literaturii române, București, EDP, 1995.
Golu, Mihai, Fundamentele psihologiei, Editura Fundației „România de Mîine”, București, 2000.
Jiga, Ion, Negruț, Ion, Învățarea eficientă, Editura Editis, București, 1999.
Joița, Elena (coordonator), Formarea pedagogică a profesorului. Instrumente de învățare cognitiv-constructivă, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008.
Ionescu, Miron, Chiș, Vasile, Strategii de predare și învățare, Editura Științifică, București, 1992.
Ionescu, Miron, Demersuri creative în predare și învățare, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2000.
Macarie, Constantin, Alternativele metodologice moderne – o provocare pentru activitatea didactică, Tîrgu-Jiu, Editura Măiastra, 2005.
Marinescu, Valeriu, Predarea-învățarea limbii și literaturii române în gimnaziu și în liceu, București, Editura Fundației România de Mîine, București, 2007.
Pamfil, Alina, Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, Editura Paralela 45, 2003.
Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii și literaturii române în școală (ghid teoretico-aplicativ), Iași, Editura Polirom, 1999.
Petty, G., Profesorul azi. Metode moderne de predare, Atelier Didactic, București, 2007.
Pintilie, Mariana, Metode moderne de învățare-evaluare, Editura Eurodidact, Cluj-Napoca, 2003.
Sandu, Elena, Compunerile școlare pentru gimnaziu, ediția a IV-a, Editura Polirom, Iași, 2012.
Șchiopu, Constantin, Metodica predării literaturii române, Chișinău, 2009.
Rădulescu, Marin, Soare, Gheorghe, Literatura română; Ghidul la examenul de admitere în liceu, București, 1996.
Roco, Mihaela, Creativitate și inteligență emoțională, Editura Polirom, Iași, 2004.
Stoica, Ana, Creativitatea elevilor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.
Sursa: Doina Băghină, Nicolae Constantinescu-Literatura română, clasele V-VIII, Analize. București, 1996. Articol: Vasile Alecsandri: Dan, Căpitan de Plai. Pagina 86-89
Adrian Marino, În jurul genurilor literare // http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/05/%C3%8En-jurul-genurilor-literare.pdf
M.Rădulescu, Gh. Soare, Literatura română. Ghidul la examenul de admitere în liceu, ….
L. Rusu, Estetica poeziei lirice, București, E.P.L., 1969,
ADRIAN MARINO, Dicționar de idei literare, vol.I, București, Eminescu, 1963, p. 718—726)
R. WELLEK, :A. WARREN, Teoria literaturii, Studiu introductiv și note de S. Alexandrescu, p. 299-—300; trad. Rodica Tiniș
I.Vlad, Descoperiirea operei, Cluj, Dacia 1970)
Tudor Vianu, Estetica, București, E.P.L., 1968,
Petraș, Dicționar-antologie, Teoria literaturii. Curente literare, figuri de stil, genuri și specii literare, metrică și prozodie. București, Editura didactică și pedagogică R.A., București, 1996
Axinte, Elena, Giurgea, Marcel, Metodologia receptării operei literare, Editura „Spiru Haret”, Iași, 1999.
Cerghit, I., Metode de învățământ, ediția a III-a, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1997.
Cojocaru, Venera, Teoria și metodologa instruirii, București, Editura didactico-pedagogică, 2002
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Strategii de Predare In Gimnaziu a Poemului Dan, Capitan de Plai de Vasile Alecsandri (ID: 154709)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.