Strategii DE Politica Monetara

CUPRINS:

Capitolul 1

SEBC. Aspecte generale…………………………………………………………………………1

Constituirea SEBC. Istoric- trei etape către Uniunea Economică și Monetară……………….1

Stuctura SEBC…………………………………………………………………………………4

Organizarea și conducerea SEBC ……………………………………………………………5

Autoritatea BCE ………………………………………………………………………5

Independența BCE ……………………………………………………………………7

Conducerea SEBC ……………………………………………………………………9

Conexiuni cu instituțiile europene……………………………………………………13

BCE: aparatul, mijloacele financiare și actele juridice ………………………………17

Obiectivele BCE …………………………………………………………………………….22

Obiectivul primordial al SEBC ………………………………………………………23

Sarcinile de bază ale SEBC ………………………………………………………….24

Alte obiective statutare ale SEBC ……………………………………………………29

Capitolul 2

Strategia de politică monetară a BCE …………………………………………………………31

2.1 Stabilitatea prețurilor – obiectiv primar al politicii monetare unice …………………………31

2.2 Mecanismul de transmisie al politicii monetare …………………………………………….34

2.2.1 Rolul și limitele politicii monetare ………………………………………………….34

2.2.2 Canalele de transmisie a politicii monetare …………………………………………35

2.3 Analiza riscului stabilității prețurilor în cadrul strategiei de politică monetară

a BCE pe stabilitate ………………………………………………………………………….39

2.3.1 Caracteristicile unei politici monetare de succes ……………………………………39

2.3.2 Cei doi piloni ai strategiei de politică monetară a Băncii Centrale Europene ………40

2.4 Credibilitate. Transparență. Comunicare ……………………………………………………51

Capitolul 3

Implementarea politicii monetare …………………………………………………………….56

3.1 Principii și obiective generale în spatele cadrului operațional ………………………………56

3.2 Privire de ansamblu asupra cadrului operațional al Eurosistemului …………………………57

3.3 Operațiunile de open market …………………………………………………………………62

3.4 Rezervele minime ……………………………………………………………………………66

3.5 Facilitățile permanente …………………………………………………….………………..69

3.6 Lichiditatea băncii centrale și managementul ei. Nevoile de lichiditate ale sistemului

bancar ……………………………………………………………………………………….70

Capitolul 4

Decizii de politică monetară în perioada 1999- 2003 …………………………………………71

Capitolul 5

Piața valutară după introducerea euro ……………………………………………………….81

5.1 Evoluția cursului de schimb. Paralelă euro- dolar- yen. Perioada 1999-2000 ………………82

5.2 Perioada 2000- 2001 …………………………………………………………………………86

5.3 Perioada 2001- 2002 ………………………………………………………………………92

5.4 Perioada 2002- 2003 ………………………………………………………………………95

Capitolul 6

Concluzii ……………………………………………………………………………………..101

Anexa 1 ………………………………………………………………………………………..105

Anexa 2 ………………………………………………………………………………………..108

Bibliografie ………………………………………………..………………………………….110

Bibliografie

Bofinger, Peter; Reischle,Julian; Schächter, Andreea; -Monetary Policy, Oxford University Press.

Costică, Ionela – Politica Monetară, Editura ASE, București 2002.

Dardac, Nicolae; Vâșcu, Teodora – Monedă – Credit 2, Editura ASE, București 2003.

Săvoiu, Vasile – Sistemul European al Băncilor Centrale, Editura Colecția Națională, București 2002.

http:// www.ecb.int

http:// www.eu.int

http:// www.bnro.ro

http:// www.nber.org

http:// www.euro.ecb.int

http:// www.bof.fi

http:// www.bundesbank.de

http:// www.banque-france.fr

http:// www.bankofengland.co.uk

http:// www.federalreserve.gov

=== anexa2 ===

Anexa 2

Bilantul BCE la 31 Decembrie 2002

Contul de “Profit și pierderi” la 31 decembrie 2002

=== manu cap 2 ===

2. Strategia de politică monetară a BCE

2.1 Stabilitatea prețurilor – obiectiv primar al politicii monetare unice

Avantajele stabilității prețurilor

Obiectivul primar al BCE și al politicii monetare unice pentru care aceasta e responsabilă este, conform Tratatului, menținerea stabilității prețurilor. Decenii de experiență practică și un număr mare de studii economice sugerează că politica monetară contribuie mai ales la îmbunătățirea perspectivelor economice și la creșterea nivelului de trai al populației prin obiectivul său de menținere continuă a stabilității prețurilor. există câteva moduri prin care stabilitatea prețurilor – în sensul evitării atât a inflației cât și a deflației prelungite – contribuie la realizarea unor niveluri înalte a activității economice și ocupării:

stabilitatea prețurilor permite ca modificările relative ale acestora să fie mai ușor de observat atât timp cât nu sunt ascunse de fluctuațiile nivelului global al prețurilor. Ca rezultat, firmele și consumatorii pot fi mai bine informați cu privire la consum și deciziile de investire, permițând astfel pieței o alocare mai eficientă a resurselor. Sprijinind piața să ghideze resursele spre cel mai productiv mod de folosire, stabilitatea prețurilor crește potențialul productiv al economiei.

dacă investitorii sunt că stabilitatea prețurilor se va menține în viitor, ei nu vor mai cere “primă de risc pentru inflație” care compensa riscul asociat deținerii activelor pe termen lung. Prin reducerea primei de risc politica monetară poate contribui la o alocare eficientă a resurselor către piața de capital și la stimularea investițiilor.

Menținerea credibilă a stabilității prețurilor reduce probabilitatea ca firmele și populația să păstreze bunuri productive pentru a se acoperi împotriva inflației. De exemplu într-un mediu cu inflație ridicată există tentația de a economisi bunuri deoarece acestea își păstrează valoarea mai bine decât activele financiare sau banii. Economisirea de bunuri nu e o decizie investițională eficientă și mai ales, ea împiedică dezvoltarea economică.

taxele și sistemul bunăstării pot crea stimulente potrivnice care să deformeze comportamentul economic. În majoritatea cazurilor aceste deformări sunt exacerbate de inflație sau deflație. Stabilitatea prețurilor elimină costurile reale determinate când inflația exacerbează deformările generate de impactul taxelor și sistemului de securitate socială.

menținerea stabilității prețurilor previne redistribuirea arbitrară a bogăției și veniturilor care provin fie dintr-un mediu inflaționist, fie deflaționist. Un mediu cu prețuri stabile contribuie la menținerea stabilității sociale și politice.

Toate aceste argumente sugerează că o bancă centrală care menține stabilitatea prețurilor are o contribuție substanțială la realizarea obiectivelor economice cum ar fi nivel de trai ridicat, nivel ridicat al activității economice, îmbunătățirea perspectivelor ocupării.

Definiția BCE pentru stabilitatea prețurilor

Deși este foarte clar definit că menținerea stabilității prețurilor constituie obiectivul primar al BCE, Tratatul nu dă o definiție precisă a ceea ce înseamnă stabilitatea prețurilor. Totuși, în 1998, Consiliul de Guvernare anunță următoarea definiție cantitativă : “Stabilitatea prețurilor va fi definită ca o creștere anuală de mai puțin de 2% a Indicelui Armonizat al Prețurilor de Consum (IAPC) pentru țările din Eurosistem”.

În același timp, Consiliul de Guvernare declară că stabilitatea prețurilor “trebuie să fie menținută peste limita medie”. Astfel este reflectat consensul că politica monetară nu poate controla evoluția prețurilor sau inflației pe orizonturi scurte de timp (săptămâni, luni). Modificările de politică monetară afectează prețurile după o anumită perioadă de timp, iar magnitudinea eventualului impact este incertă. Aceasta înseamnă că politica monetară nu poate compensa toate modificările neanticipate ale nivelului prețurilor. Volatilități ale inflației pe termen scurt sunt, de aceea, inevitabile.

Consiliul de Guvernare a dat o definiție cantitativă a stabilității prețurilor din mai multe motive. Mai întâi, prin clarificarea modului în care acest organism interpretează scopul înființării sale prin Tratat, definiția face mai ușor de înțeles cadrul politicii monetare. În al doilea rând, definiția stabilității prețurilor furnizează un stâlp de susținere pentru credibilitatea BCE. Abaterile evoluției prețurilor de la obiectivul stabilit pot fi identificate, iar Băncii Centrale Europene i se va cere să furnizeze explicații în legătură cu acestea și să specifice cum va fi stabilit echilibrul într-o perioadă de timp specificată. În cele din urmă definiția intenționează să ghideze așteptările privitoare la evoluția viitoare a prețurilor. Angajamentul BCE de menținere a stabilității prețurilor ar trebui să ofere publicului și piețelor financiare motive pentru a considera că pe termen mediu inflația se va situa în cadrul limitelor anticipate. Stabilizarea în acest mod a așteptărilor inflaționiste pe termen lung, împiedică firmele, agenții individuali și asociațiile de comerț implicate în procesul de stabilire a salariilor și prețurilor să încorporeze în deciziile lor rate mari ale inflației, care în schimb vor face mai dificilă menținerea stabilității prețurilor. Definiția stabilității prețurilor ajută la întărirea credibilității și la creșterea eficienței politicii monetare unice.

Definiția stabilității prețurilor are câteva trăsături remarcabile:

nici inflația, nici deflația prelungită nu corespund definiției. Expresia “mai puțin de 2%” descrie în mod clar limita superioară a ratei de creștere a indicelui de armonizare al prețurilor de consum (IAPC), care corespunde stabilității prețurilor. În același timp, folosirea cuvântului”creștere” din definiție arată că deflația, adică reducerea nivelului IAPC, este compatibilă cu stabilitatea prețurilor

definiția identifică un indice specific de preț – și anume IAPC pentru zona euro – care este utilizat pentru a evalua dacă stabilitatea prețurilor a fost îndeplinită și menținută. Acest indice a fost armonizat pentru diferitele țări din zona euro. Folosirea lui corespunde obișnuinței publicului de a se concentra asupra prețurilor de consum. IAPC acoperă o serie largă a cheltuielilor de consum

definiția recunoaște existența unor potențiale imperfecțiuni în măsurarea nivelului prețurilor prin intermediul IAPC. Un număr de studii economice au identificat părtiniri în măsurarea indicelui prețurilor de consum. Acestea rezultă în principal din modificarea modelelor de cheltuieli și îmbunătățirea calității bunurilor și serviciilor incluse în coșul folosit pentru definirea acestui indicator. Aceste părtiniri nu pot fi în totdeauna corectate în totalitate și cauzează, într-o oarecare măsură, exagerări ale ratei reale a inflației. IAPC este un concept relativ nou și date anterioare, pe termen lung, despre evoluția sa nu există. De aceea nu există încă o evidență referitoare la magnitudinea acestor potențiale părtiniri. Eurostat, agenția Comisiei Europene responsabilă pentru datele statistice la nivelul UE, încearcă să evite părtinirile prin stabilirea unor standarde statistice potrivite instituțiilor naționale de statistică. Posibila existență a unor măsuri părtinitoare și incertitudinile privind magnitudinea acestora explică de ce BCE nu stabilește o anumită valoare pentru limita inferioară a IAPC din definiție.

făcând ca măsurarea IAPC să influențeze limita sa inferioară considerată, corespunzătoare stabilității prețurilor, definiția BCE permite doar rate pozitive ale inflației reale. Se creează astfel un “interval sigur” care asigură că rate negative ale inflației reale sunt evitate. Evitarea deflației e importantă deoarece, odată apărută, se poate fortifica, ca rezultat al amenințărilor asupra stabilității financiare.

Stabilitatea prețurilor este evaluată folosind IAPC pentru zona euro, indicând că deciziile privitoare la politica monetară unică au drept scop stabilitate prețurilor în zona euro, ca un întreg.

Definiția BCE a stabilității prețurilor corespunde definițiilor folosite de majoritatea băncilor centrale naționale din zona euro de dinaintea trecerii la Uniunea Monetară. Mai mult la adoptarea politicii economice în iulie 1995 Consiliul UE (ECOFIN) indică faptul că valoarea de 2% să fie maximul ratei inflației compatibil cu stabilitatea prețurilor. Trebuie subliniat că definiția BCE intenționează să fie o calificare durabilă a obiectivului primar al politicii monetare unice

2.2 Mecanismul de transmisie a politicii monetare

Deoarece Consiliul de Guvernare este responsabil pentru adoptarea deciziilor de politică monetară, este crucial ca BCE să dezvolte un punct de vedere despre cum politica monetară afectează evoluția nivelului prețurilor, prezentând situația economiei.

Procesul prin care deciziile de politică monetară afectează economia în general, și nivelul prețurilor în particular, este cunoscut sub denumirea de mecanism de transmisie a politicii monetare. este bine stabilit, atât teoretic cât și practic, că acțiunile de politică monetară necesită timp până la apariția efectelor și că impactul produs e greu de estimat.

2.2.1 Rolul și limitele politicii monetare

Pe termen lung politica monetară determină valoarea nominală a bunurilor și serviciilor, adică nivelul general al prețurilor. Mișcările nivelului prețurilor indică cât de mult s-a modificat de-a lungul timpului puterea de cumpărare a banilor. În legătură cu această constatare există concepția, general acceptată, că inflația este în cele din urmă un fenomen monetar. Cu alte cuvinte, perioadele prelungite de creștere monetară sunt asociate cu inflație ridicată. Relația a fost confirmată într-un număr mare de studii economice, acoperind perioade și țări diferite. Astfel, “neutralitatea” banilor este un principiu general ce subliniază o gândire economică standard. Acesta declară că modificările ofertei de monedă pe termen lung nu pot avea efecte decât asupra variabilelor nominale, nu și asupra celor reale (modificările ofertei de monedă nu vor avea efecte pe termen lung asupra producției reale, șomajului, ratei reale a dobânzii. Venitul real este determinat pe termen lung de factori ca: tehnologie , creșterea populației, flexibilitatea piețelor și eficiența cadrului instituțional al economiei. Politica monetară poate contribui astfel doar la o creștere pe termen lung, prin menținerea stabilității prețurilor. Deciziile de politică monetară pot influența variabilele reale pe termen scurt.

Aceste caracteristici esențiale ale transmiterii politicii monetare reprezintă constrângerile în care orice bancă centrală, inclusiv BCE, trebuie să opereze pentru urmărirea scopului de menținere a stabilității prețurilor. Efectele politicii monetare asupra venitului real și nivelului prețurilor sunt reflectate de modul în care Tratatul a alocat obiectivele și responsabilitățile diferitelor autorități de adoptare a politicilor.

Din moment ce politica monetară influențează prețurile pe termen mediu, stabilitatea acestora este un obiectiv realizabil al politicii monetare unice. Prin contrast, să încredințeze politicii monetare un obiectiv de venit real sau șomaj ar fi o greșeală, din moment ce politica monetară are un scop limitat de a avea o influență permanentă asupra variabilelor reale. Într-adevăr doar prin urmărirea stabilității prețurilor, politica monetară poate influența în mod pozitiv creșterea economică pe termen lung. Aceasta este atribuția politicii fiscale și structurale de a mări potențialul de creștere al economiei.

2.2.2 Canalele de transmisie a politicii monetare

Este foarte important să înțelegem cum politica monetară influențează variabilele macroeconomice, atât timp cât există un număr de canale de transmisie.

Lanțul cauză-efect ce leagă deciziile de politică monetară de nivelul prețurilor începe cu o modificare în rata dobânzii a Băncii Centrale Europene, și anume ratele oferite la principalele operațiuni de refinanțare și la facilitățile permanente.

Sistemul bancar absoarbe banii emiși de banca centrală (cunoscuți ca “base money”) pentru a acoperi cererea pentru monedă în circulație și pentru a îndeplini solicitările pentru rezervele minime care trebuie sa fie depozitate la banca centrală. Dat fiind monopolul asupra emiterii de numerar, BC se află în poziția de a-și folosi influența asupra condițiilor pieței monetare și astfel să influențeze rata dobânzii pe piața monetară. Modificarea ratei dobânzii pe piața monetară afectează ratele de pe alte piețe.

Anunțul și implementarea măsurilor de politică monetară pot afecta așteptările în legătură cu evoluția viitoare a politicii monetare – în schimb aceasta are o influență pe termen lung asupra ratei dobânzii, perspectivelor inflaționiste, salariilor și prețurilor, cursului valutar.

Așa cum am precizat mai sus, nivelul producției pe termen lung nu depinde de stocul de bani. De aceea creșterea monetară excesivă duce în cele din urmă la inflație. În termeni simpli, există “prea mulți bani ce urmăresc prea puține bunuri” nivelul general al prețurilor va trebui în cele din urmă să crească pentru că agenții privați vor dori să cheltuiască surplusul. În timp ce această descriere a mecanismelor implicate este una foarte simplificată, ea oferă esența unei viziuni asupra transmisiei monetare în care încercările agenților economici de a reduce deținerea excesivă de bani va duce la o creștere a cererii pentru bunuri și astfel la prețuri ridicate.

Creșterea monetară ridicată poate de asemenea modifica așteptările inflaționiste și deci evoluția prețurilor. Similar, creșterea monetară redusă poate conduce la așteptări deflaționiste și poate influența evoluția prețurilor.

Creșterea monetară poate reprezenta reflectarea presiunilor economice asupra cererii prezente, făcând din monedă un bun indicator al dezvoltării economice.

Pentru toate aceste motive dezvoltarea agregatelor monetare conține informații folositoare pentru politica monetară și poate constitui un bun indicator al evoluției prețurilor. Aceste proprietăți sunt un motiv important pentru încredințarea unui rol remarcabil monedei în conducerea politicii monetare, chiar dacă structura precisă a mecanismelor de transmisie este o chestiune nu foarte certă.

Dezvoltarea creditului poate de asemenea juca un rol important în procesul de transmisie ,din moment ce disponibilitatea și costul creditului sunt factori determinanți ai deciziilor de investiții reale și ai deciziilor de cheltuieli ale consumatorilor și, deci, în final, la condițiile cererii totale. Dacă firmele nu pot obține credit ele trebuie să recurgă la finanțare internă, care adesea este insuficientă pentru proiecte mari. Deci variațiile disponibilității de credite, ca rezultat al modificării politicii monetare pot acționa ca un canal de transmisie important.

Modificările politicii monetare și/sau așteptările viitoarelor modificări ale acesteia afectează prețurile și rentabilitățile bunurilor financiare. Acestea, în schimb, exercită o influență asupra deciziilor de economisire, consum și investiții ale gospodăriilor și firmelor și, în cele din urmă, a cererii de bunuri și servicii din economia din zona Euro. De exemplu, toate celelalte elemente fiind constante, ratele scăzute ale dobânzii determină menajele să cheltuiască venitul curent iar beneficiile așteptate ale economisirii sunt diminuate. Rata dobânzii pe termen lung poate fi mai ales importantă din moment ce aceasta are o maturitate care se potrivește cu orizontul multor investiții corporative și al deciziilor de economisire ale menajelor, cum ar fi economisirea în vederea pensionării.

Ca o consecință a acestor modificări în comportamentul de economisire și consum, nivelul cererii interne pentru bunuri și servicii se va modifica relativ la oferta internă. Când cererea este mai mare ca oferta vor apărea presiuni ascendente asupra prețurilor.

De asemenea, costurile cu materia prima influențează evoluția prețurilor. Modificările nivelului salariilor și productivității joacă un rol important. De aceea politica monetară are impact asupra nivelului prețului prin intermediul efectelor determinate de formarea salariilor și stabilirea prețurilor intermediare ale bunurilor. Efectele asupra așteptării inflaționiste sunt importante în aceasta privință: dacă politica monetară poate face ca obiectivul său primar să fie credibil, așteptările inflaționiste vor rămâne ancorate la un nivel redus, iar stabilirea salariilor și a prețurilor va rămâne în linie cu acest obiectiv. Daca se pierde credibilitatea, așteptările inflaționiste încetează să mai rămână ancorate. In acest fel politica monetară are un efect puternic asupra prețurilor curente, prin impactul asupra așteptărilor inflaționiste.

Un alt canal – mai degrabă indirect – ar fi modul în care modificările produse în cererea efectivă determină o relaxare sau o restrângere a condițiilor de pe piața forței de muncă și a produselor intermediare, iar acestea, în schimb, pot afecta stabilirea prețurilor pe piața respectivă.

Modificările ratei dobânzii determinate de deciziile de politică monetară pot afecta cursul de schimb, prin influența fluxurilor de capital. Ca urmare, vor afecta inflația în trei moduri:

modificările cursului de schimb vor afecta în mod direct cererea pentru bunurile interne și din import; dacă cursul de schimb se apreciază, prețurile bunurilor din import tind să se reducă, contribuind astfel în mod direct la reducerea inflației, atât timp cât aceste produse sunt direct folosite în consum;

dacă bunurile importate sunt folosite în procesul de producție, prețurile scăzute ale acestor bunuri ar putea, în timp, să determine prețuri reduse pentru bunurile finale;

modificarea cursului de schimb poate avea efect prin intermediul impactului asupra competitivității bunurilor interne pe piețele internaționale. Daca o apreciere a cursului de schimb determina o reducere a competitivității din punct de vedere al preturilor de pe piață mondiala, atunci acesta tinde sa constrângă cererea interna si astfel reduce presiunile asupra cererii totale din economie.

Importanta efectelor cursului de schimb depinde de deschiderea fiecărei economii naționale către comerțul internațional. Canalul de transmisie al politicii monetare prin intermediul ratei de schimb este mai puțin important pentru o moneda ca Euro, care este folosita intr-o zona mare si relativ închisă, decât pentru o economie mica deschisa.

Mecanismul de transmisie a politicii monetare este astfel o rețea complexă de interacțiuni economice. In ciuda eforturilor economiștilor din academii, institute de cercetare, Bănci Centrale, acesta nu este perfect înțeles. Nivelul de incertitudine cu care se confrunta BCE poate fi chiar mai mare decât al celorlalte bănci centrale, deoarece BCE este responsabilă pentru întreaga zona Euro. Modificările comportamentale și instituționale, care au urmat introducerii Euro de la începutul lui 1999, au schimbat într-o anumită măsură relațiile dintre diferitele variabile economice. Cu cât vor apărea mai multe informații și rezultate ale cercetărilor de-a lungul timpului, cu atât vor fi mai bine înțelese aceste mecanisme de transmisie ale politicii monetare.

Schema 2.1 Ilustrarea mecanismului de transmisie de la rata dobânzii la prețuri

2.3 Analiza riscului stabilității prețurilor în cadrul strategiei de politică monetară a BCE orientată pe stabilitate

Consiliul de Guvernare al BCE trebuie să influențeze condițiile pe piața monetară și astfel nivelul ratei dobânzii pe termen scurt astfel încât – prin efectele asupra nivelului prețurilor determinate de transmisia politicii monetare – cel mai bine este ca stabilitatea prețurilor să fie menținută pe termen mediu.

Strategia de politică monetară a BCE urmărește îndeplinirea acestor provocări. Se urmărește realizarea unui cadru cuprinzător, în cadrul căruia, să poată fi adoptate decizii cu privire la nivelul ratei dobânzii pe termen scurt. Decât să se concentreze asupra unei anumite situații, BCE adoptă o strategie durabilă, pentru a asigura că o abordare sistematică și consistentă a deciziilor de politică monetară este adoptată în timp. Această consistență ajută la stabilizarea așteptărilor inflaționiste și la câștigarea credibilității BCE.

Principalul element al strategiei de politică monetară este definirea stabilității prețurilor. Strategia se asigură că, ulterior, Consiliul de Guvernare primește toate informațiile relevante și analizele de care are nevoie pentru adoptarea deciziilor de politică monetară, pentru a asigura menținerea stabilității prețurilor într-o maniera sistematică și organizată. In cele din urmă, strategia trebuie sa furnizeze un cadru pentru explicitarea deciziilor de politică monetară către public,în mod clar și transparent.

2.3.1 Caracteristicile unei politici monetare de succes

Având în vedere decalajele în procesul de transmisie, modificările actuale ale politicii monetare vor afecta nivelul prețurilor după un anumit număr de trimestre, sau chiar ani. Aceasta înseamnă că BC trebuie să stabilească ce tip de politică trebuie să adopte în prezent, pentru a menține stabilitatea prețurilor în viitor. Astfel, politica monetară trebuie să fie îndreptată înspre viitor, mai mult, decalajele de transmisie fac posibil, ca pe termen scurt, politica monetară să atenueze șocurile neanticipate asupra nivelului prețurilor. Deci, volatilitățile pe termen scurt ale ratei inflației nu pot fi evitate. Mai mult, ținând cont de complexitatea procesului de transmisie, va exista întotdeauna o doză de incertitudine ce însoțește efectele politicii monetare. Pentru aceste motive, este de dorit o orientare către o politică monetară pe termen mediu. Astfel va putea fi evitată apariția unei volatilități nedorite în economia reală, asigurând totuși menținerea stabilității prețurilor pe termen mediu. Această orientare pe termen mediu corespunde declarației BCE conform căreia “stabilitatea prețurilor trebuie menținută pe termen mediu”.

În concluzie, BCE trebuie să facă față unui grad mare de incertitudine, mai ales în primii ani de existență a Uniunii Monetare, în legătură cu încrederea în indicatorii economici, structura economiei din Eurosistem și mecanismul de transmisie al politicii monetare unice. O politică monetară de succes trebuie să fie, înainte de toate, foarte cuprinzătoare, să ia în considerare toate informațiile relevante și să nu fie bazată pe un singur model economic.

2.3.2 Cei doi piloni ai strategiei de politică monetară a Băncii Centrale Europene

Consiliul de Guvernare al BCE a stabilit principalele elemente ale strategiei de politică monetară orientată pe stabilitate în octombrie 1998. In completarea definiției stabilității prețurilor, strategia constă în cei doi piloni care structurează informațiile și analizele care subliniază politicile discutate. Acești doi piloni constituie un cadru în care să poată fi întreprinse activități de evaluare a situației economice, bazate pe un set cât mai complet de informații economice și instrumente analitice.

Schema 2.2 Strategia de politică monetară a BCE orientată spre stabilitatea prețurilor

Cei doi piloni ai strategiei sunt instrumente pentru a conduce analizele necesare pentru ghidarea deciziilor de politică monetară, cu scopul îndeplinirii obiectivului primar. Ei nu sunt ținte ale politicii monetare, ci doar o susțin.

Primul pilon

Primul pilon al strategiei BCE are un rol important pentru monedă. Există un consens, larg răspândit printre economiști, despre originile monetare ale inflației pe termen mediu și lung. Una dintre cele mai remarcabile regularități empirice din macroeconomie este stabilitatea pe termen lung a relației dintre nivelul prețurilor și monedă, mai ales când aceasta din urmă este măsurată folosind agregate monetare largi. Transformările monetare conțin informații despre evoluția viitoare a prețurilor și ajută la evaluarea riscului de stabilitate a prețurilor. Agregatele monetare pot juca rol în mecanismele de transmisie a politicii monetare la nivelul prețurilor. De aceea este important ca o bancă centrală să monitorizeze îndeaproape evoluțiile numerarului și ale creditului în economie.

Încredințând monedei un rol important în cadrul strategiei sale, BCE semnalează în mod clar publicului intențiile sale de a întreprinde astfel de analize monetare.

Rolul important al monedei în cadrul strategiei BCE este semnalat de anunțarea valorii cantitative de referință pentru creșterea agregatului monetar lărgit M3. Concentrarea asupra lui M3 este justificată de proprietățile sale empirice favorabile. Majoritatea studiilor empirice pentru Eurosistem susțin că există o relație stabilă, pe termen lung, a cererii monetare care leagă M3 de nivelul prețurilor și alte variabile macroeconomice. S-a arătat totodată, că M3 este important pentru determinarea inflației viitoare, mai ales pe un orizont de timp mediu.

Componentele agregatului monetar lărgit M3 sunt:

monedă în circulație;

depozite overnight;

depozite cu maturitate de până la 2 ani;

depozite răscumpărabile la cerere în cadrul unei perioade de până la 3 luni;

acorduri de răscumpărare;

fonduri de participare pe piața monetară;

titluri de datorie cu maturitate de până la 2 ani.

Contrapartidele M3

Pasive pe termen lung( mai puțin capital și rezerve):

– depozite cu maturitate mai mare de 2 ani

– depozite rascumpărabile la cerere după 3 luni

certificate de datorie cu maturitatea mai mare de 2 ani

Credite acordate rezidenților din zona euro

Credite guvernamentale

titluri ( altele decât acțiuni)

împrumuturi

Credite acordate altor rezidenți ai zonei euro

titluri ( altele decât acțiuni)

acțiuni

împrumuturi

Graficul 2.1 Evoluția agregatului monetar M3 și a contrapartidelor sale

Valoarea de referință nu este o țintă monetară. BCE nu încearcă să mențină creșterea M3 la valoarea de referință, în nici un moment de timp, prin manipularea ratei dobânzii. Variația creșterii M3 față de valoarea de referință este îndeaproape analizată cu scopul obținerii informațiilor privitoare la riscul stabilității prețurilor. Politica monetară trebuie să găsească răspunsul pentru amenințările de instabilitate a prețurilor identificate printr-o analiză complexă.

Din mai multe motive, politica monetară nu răspunde în mod mecanic la variațiile creșterii M3 față de valoarea de referință. Mai întâi, relația monedă – prețuri – activitate economică, o relație care poate fi rezumată la viteza de circulație a banilor, poate fi mai complexă și mai puțin stabilă pe termen scurt decât pe termen lung. Analizele transformării monetare trebuie să țină cont de toate complexitățile pieței.

În al doilea rând, transformările din structura bancară și sistemul financiar pot modifica ireversibil viteza de circulație și astfel relația dintre monedă și nivelul economic al tranzacțiilor. O altă provocare pentru analizele întreprinse de BCE este de a distinge modificările temporare ale vitezei de circulație de cele permanente, astfel încât, informațiile despre transformările monetare să poată fi interpretate corect.

În final, transformările monetare pot fi influențate de factori “speciali” determinați de modificările instituționale, cum ar fi impozitarea veniturilor din dobânzi sau câștigurilor din capital. Acești factori pot cauza modificări ale deținerilor monetare, deoarece agenții economici și persoanele fizice vor reacționa la modificările atractivității depozitelor bancare. Transformările monetare cauzate de astfel de factori nu oferă o foarte buna informare a rezultatului stabilității prețurilor. In consecință, analizele monetare ale BCE conțin o detaliere a acestor factori de influență specială. Mai mult, se poate întâmpla să existe anumite neconcordanțe statistice, care presupun că datele raportate nu corespund în totalitate definiției statistice a agregatelor monetare. Totuși, aceste neconcordanțe pot fi identificate și estimate prin ajustarea seriilor statistice publicate.

Valoarea de referință este un element important al strategiei și constituie un angajament public asumat de BCE de a încredința un important rol monedei în cadrul deciziilor de politică monetară și de a explica acest rol publicului. Din cauza necesității de a întreprinde analize monetare detaliate și complexe, cu scopul obținerii de informații relevante pentru deciziile de politică monetară, BCE nu se bazează doar pe deviațiile M3 de la valoarea de referință. Multe alte variabile monetare și financiare sunt îndeaproape analizate în primul pilon: de exemplu, transformările componentei M3 (numerar, depozite la termen) sunt studiate deoarece oferă o privire ulterioară asupra modificării totale a M3. Astfel, agregate restrânse ca M1 pot conține informații despre activitatea reală. Similar, modificări ale creditelor pentru sectorul privat pot oferi date despre condițiile financiare și, prin bilanțul instituțiilor financiar monetare, pot furniza informații suplimentare despre monedă. Aceste analize ajută la furnizarea atât a unei priviri ulterioare asupra comportamentului M3 față de valoarea de referință, cât și o imagine de ansamblu asupra condițiilor de lichiditate din economie și a consecințelor acestora în termenii riscului de stabilitate a prețurilor.

Graficul 2.2 Evoluția agregatului monetar M3

Al doilea pilon al strategiei de politică monetară

Informațiile necesare pentru adoptarea unei decizii potrivite de politică monetară trebuie să fie cuprinzătoare. In paralel cu analizele variației creșterii monetare în raport cu valoarea de referință, un ansamblu mare de alte variabile economice și financiare sunt îndeaproape analizate ca parte a celui de-al doilea pilon al strategiei. Acestea sunt de asemenea evaluate pentru informațiile pe care le pot conține despre relevanța deciziilor de politică monetară ce au drept țintă stabilitatea prețurilor.

Analizele sub al doilea pilon se concentrează asupra influenței varietății de factori care afectează în mod normal evoluția prețurilor pe termen scurt. Asemenea factori sunt relevanți pentru politica monetară deoarece pot să amenințe perspectivele stabilității prețurilor pe termen mediu. In concordanță cu modelele standard ale ciclului economic, aceste analize sunt adesea concentrate asupra efectelor de influență reciprocă dintre cerere și ofertă și presiunea costului asupra comportamentului prețului bunurilor, serviciilor și pieței de muncă.

Pentru a lua deciziile potrivite, Consiliul de Guvernare trebuie să înțeleagă situațiile economice predominante și să fie conștienți de natura și magnitudinea tulburărilor economice ce amenință stabilitatea prețurilor. De exemplu, răspunsul politicii monetare la consecințele inflaționiste ale unei creșteri temporare a prețului internațional al petrolului poate fi diferit de răspunsul oferit inflației ridicate ce provine dintr-o creștere a costurilor cu forța de muncă neînsoțită de o creștere a productivității. In primul caz, va rezulta o creștere temporară a inflației, care se va retrage repede. Daca acest șoc nu conduce la așteptări ale inflației ridicate, el constituie o amenințare asupra stabilității prețurilor pe termen mediu.

In cazul creșterii excesive a salariului, există pericolul creării unei autosusțineri în spirala de costuri, prețuri și cereri de salarii ridicate. Pentru a evita acest lucru, o acțiune puternică a politicii monetare în vederea reafirmării angajamentului BC de a menține stabilitatea prețurilor ajutând astfel la stabilizarea inflației, poate fi cel mai bun răspuns.

Sub al doilea pilon BCE analizează în mod regulat modificările producției totale, cererii și condițiilor de pe piața muncii, pe baza unui ansamblu de indicatori ai prețului și costului, politicii fiscale, precum și pe baza balanței de plăți a Eurosistemului. Principalii indicatori ai transformării economice analizate de BCE sub al doilea pilon subliniază importanța disponibilității unor statistici de o calitate înaltă.

În ceea ce privește transformările de preț și cost, pe lângă IAPC și componentele sale, indicațiile modificării prețului în sectorul industrial, așa cum rezultă din prețurile producătorului, pot juca un rol important în semnalarea probabilelor schimbări a prețurilor de consum, deoarece modificările prețurilor de producție se transmit celor de consum. Costurile cu forța de muncă, ce constituie un element important al costurilor totale de producție, au un impact semnificativ asupra formării prețurilor. Statisticile referitoare la costul cu forța de muncă furnizează de asemenea informații despre competitivitatea economiei în Eurosistem.

Indicatorii ofertei și cererii (conturi naționale, statistici pe termen scurt despre activitatea industrială și servicii, date calitative de ansamblu) furnizează informații despre poziția ciclică a economiei, un element important al analizelor BCE de previziune a evoluției prețurilor. Mai mult, datele despre piața forței de muncă (ocupare, șomaj, cerere) sunt de o importanță crucială pentru monitorizarea modificărilor conjuncturale și pentru evaluarea schimbărilor structurale în funcționarea economiei din zona Euro. Sectorul guvernamental reprezintă o parte importantă a activității economice; atât informațiile despre conturile din sectorul public financiar cât și nefinanciar fiind esențiale.

Statisticile balanței de plăți, împreună cu statisticile de comerț exterior furnizate de Eurostat, oferă informații importante despre dezvoltarea exporturilor și importurilor și pot afecta presiunile inflaționiste prin impactul lor asupra condițiilor cererii. Aceste date permit monitorizarea atentă a indicatorilor de comerț exterior, reprezentate prin indicii valorici unitari ai exportului și importului. Acești indici ajută la evaluarea impactului potențial asupra prețurilor de import, determinat de mișcările ratei de schimb și de modificările prețului bunurilor. Deși zona Euro are o economie relativ închisă în comparație cu economia statelor membre – considerate individual – inflația importată afectează prețurile interne de consum și producție.

Statisticile calitative sunt vitale pentru imaginea favorabilă a economiei. Greșeli de politică determinate de statistici incomplete pot fi costisitoare în ceea ce privește inflația mare și volatilitatea crescută a creșterii reale a economiei. Calitatea statisticilor presupune câteva aspecte de luat în considerare:

toate sectoarele economiei trebuie să fie incluse; în completarea statisticilor convenționale pentru industrie și comerț, sunt necesari indicatori ai serviciilor cu o importanță crescândă;

o armonizare a conceptelor și metodelor este esențială pentru a asigura că orice indicator al zonei Euro, calculat din statisticile naționale descrie cu acuratețe evoluțiile fenomenului respectiv și, astfel, oferă informații credibile, reale pentru deciziile de politică monetară;

perioada optimă de calcul și frecvența suficient de mare a datelor sunt esențiale pentru politica monetară;

date agregate atât pentru zona Euro ca întreg, cât și pentru fiecare stat considerat individual sunt de cea mai mare importanță;

date istorice pe termen lung sunt esențiale pentru analizele econometrice și contribuie la înțelegerea economiei din Eurosistem.

Prevederile statistice pentru zona Euro sunt continuu dezvoltate și îmbunătățite. Au fost definite standarde metodologice comune pentru statisticile zonei Euro și s-au făcut progrese atât în ceea ce privește disponibilitatea datelor, cât și oportunitatea momentului calculării și publicării lor. Un Plan de Acțiune al Raportărilor Statistice Obligatorii în UEM din septembrie 2000, stabilit de Comisia Europeană (Eurostat), în cooperare cu BCE detaliază îmbunătățirile prioritare ale statisticilor economice.

Evoluțiile indicatorilor pieței financiare și ale prețurilor activelor sunt de asemenea monitorizate cu atenție. Modificările prețurilor activelor pot influența evoluțiile prețurilor prin efectul de venit și de avere. De exemplu, dacă prețul acțiunilor crește, gospodăriile care dețin acțiuni pot cheltui mai mult pentru consum. Acest lucru va conduce la creșterea cererii consumatorilor și poate alimenta presiunile inflaționiste interne. In sensul opus, dacă prețul acțiunilor scade, gospodăriile își pot reduce consumul.

Prețurile și rentabilitățile activelor financiare pot fi utilizate pentru a deduce informații despre așteptările piețelor financiare, inclusiv despre evoluția așteptată a prețurilor. De exemplu, atunci când tranzacționează obligațiuni, participanții la piața financiară își exprimă implicit așteptările asupra evoluției viitoare a ratei dobânzii și a prețurilor. BCE utilizează tehnici variate prin care analizează prețurile activelor financiare pentru a extrage așteptările implicite ale pieței cu privire la modificările viitoare.

Evoluțiile cursului valutar sunt și ele îndeaproape analizate datorită implicațiilor lor asupra stabilității prețurilor. Modificările cursului valutar au un efect direct asupra evoluției prețurilor prin influența lor asupra prețurilor de import.. Variațiile cursului de schimb pot influența în sens negativ și competitivitatea prețurilor produselor naționale pe piețele internaționale, afectând astfel condițiile cererii și, posibil, și previziunea prețurilor. Dacă asemenea efecte ale cursului de schimb degradează așteptările și comportamentul fixatorilor de prețuri și salarii, există posibilitatea apariției unor noi efecte ale cursului valutar. Toate aceste informații trebuie luate în considerare în deciziile de politică monetară îndreptate spre stabilitatea prețurilor.

Având în vedere al doilea pilon, previziunile macroeconomice sunt realizate de două ori pe an de către personalul Eurosistemului. Ele reprezintă o contribuție importantă, între altele, în deliberările Consiliului de Guvernare, dar ele nu conțin opiniile Consiliului privind politica monetară. Aceste previziuni sintetizează o cantitate mare de informații care altfel ar deveni prea incomod de procesat în dezbaterile privind politica. Ele oferă, de asemenea, o platformă de integrare a analizei economice sub al doilea pilon într-o forma consistentă și coerentă care caută să reflecte experiența trecută și relațiile economice fundamentale. Cu toate acestea, previziunile sunt inevitabil incerte, iar această incertitudine crește o data cu orizontul de previzionare. Pentru a reflecta aceste incertitudini, BCE publică previziunile macroeconomice ale Eurosistemului sub formă de serii.

Termenul “previziune” este utilizat pentru a sublinia faptul că acele previziuni publicate sunt rezultatul unui scenariu bazat pe o serie de ipoteze tehnice, inclusiv pe ipoteza ratei dobânzii constante pe termen scurt. Acesta este modul în care previziunile sunt realizate în multe bănci centrale pentru a informa cel mai bine decidenții politicii monetare. In acest sens, trebuie să fie clar că previziunile nu vor constitui, în general, cea mai bună evaluare a rezultatelor viitoare, în special pe orizonturi mai lungi de timp. Mai degrabă, ele reprezintă un scenariu care, dacă nu este în concordanță cu obiectivul stabilității prețurilor, este greu de nerespectat în practică, deoarece politica monetară va acționa întotdeauna pentru înlăturarea oricărei amenințări la adresa stabilității prețurilor. De aceea, previziunile macroeconomice ale inflației pregătite de personalul Eurosistemului nu trebuie sub nici o forma privite ca punând la îndoiala angajamentul Consiliului de Guvernare de a menține stabilitatea prețurilor pe termen mediu. Fixatori de prețuri și salarii, precum și companiile și gospodăriile trebuie să se bazeze pe definiția cantitativă a stabilității prețurilor dată de BCE ca fiind “cea mai bună previziune” a variației prețurilor pe termen mediu.

Previziunile macroeconomice ale Eurosistemului sunt realizate cu ajutorul unor instrumente. Există mai multe modele macroeconomice atât pentru zona Euro în ansamblu, cât și pentru țările individuale din zona Euro. Intr-o situație incertă privind alegerea acestor modele, este preferabil să se aplice mai multe, cuprinzând diferite viziuni ale structurii economice și fiind estimate prin diferite metodologii, și nu să se bazeze pe un singur model atotcuprinzător. Previziunile produse de aceste modele sunt filtrate prin expertiza tehnica a experților de la BCE și de la Băncile Centrale naționale.

Deși joaca un rol util, previziunile macroeconomice ale Eurosistemului nu oferă răspuns la toate problemele. In primul rând, ele sunt întotdeauna bazate pe ipoteze specifice – precum acelea privind prețul petrolului sau cursul de schimb – care se pot modifică repede, previziunile respective pierzându-și valabilitatea. In al doilea rând, previziunea finală depinde mult de cadrul de lucru conceptual și de metodele și tehnicile adoptate. Orice cadru de lucru conceptual reprezintă o simplificare a realității și, ocazional, poate ignora elemente cheie cu relevanță pentru politica monetară. In al treilea rând, previziunile economice oferă doar o descriere sumară a economiei și de aceea nu pot încorpora toate informațiile relevante. Mai precis, informații importante cum ar fi cele conținute de agregatele monetare, nu sunt ușor integrate în cadrul folosit pentru a realiza previziunile sau informațiile se pot schimba după momentul în care previziunile s-au finalizat. In al patrulea rând, opiniile experților sunt inevitabil incluse în previziuni și pot exista motive întemeiate pentru ca alte opinii să le contrazică.

Pentru toate aceste motive, previziunile macroeconomice joacă un rol important, dar limitat, în politica monetară a BCE. Consiliul de Guvernare evaluează aceste previziuni, împreună cu multe alte informații și tipuri de analiză organizate în cadrul celor doi piloni. Acestea includ analize monetare în cadrul primului pilon și analize ale prețurilor financiare, indicatori individuali și previziuni ale altor instituții în cadrul celui de-al doilea pilon. Astfel, Consiliul de Guvernare nu folosește previziunile economice ca instrument principal de a organiza și comunica realizările sale

În decembrie 2000, BCE a decis să publice previziunile macroeconomice ale Eurosistemului de două ori pe an, în Buletinul Lunar.

De ce doi piloni?

Larga gamă de modele ale procesului inflaționist constituie reflectarea incertitudinii și înțelegerii incomplete a economiei în general și a mecanismului de transmisie a politicii monetare, în particular. Aceste modele conțin diferite puncte de vedere asupra funcționării economiei și/sau evidențiază în proporții diferite canalele de transmisie a politicii monetare. Multe din aceste modele captează un element important din realitate, dar nici unul dintre ele nu e capabil să descrie realitatea în întregime. Orice model – în timp ce oferă o perspectiva utilă asupra evoluției economice – este în mod necesar incomplet. In asemenea circumstanțe, în vederea adoptării deciziilor de politică monetară, nu ar fi înțelept să se bazeze exclusiv pe un singur model sau indicator.

Având în vedere multitudinea modelelor existente, BCE a ales să realizeze analize bazate pe aceste două modele “piloni”. Astfel, BCE a luat în considerare faptul că a acorda monedei un rol major în modelele convenționale reale economice s-a dovedit a fi foarte dificil, în ciuda consensului existent, că între monedă și prețuri există o legătură, și că în evidențele empirice se consideră că agregatele monetare pot fi un indicator important al dezvoltării prețurilor și poate constitui un canal de transmisie a politicii monetare.

Astfel, primul pilon poate fi înțeles ca reprezentând un grup de modele și cadre analitice care cuprind o anumită viziune asupra nivelului de determinare a prețurilor. Acest pilon acordă un rol important monedei și ia în considerare tocmai acele canale de transmisie a politicii monetare care alocă monedei o semnificație majoră.

Al doilea pilon cuprinde o serie de modele alternative ale procesului inflaționist, cu precădere acelea care subliniază legătura reciprocă dintre cerere și ofertă și/sau presiunile de cost și canalele de transmisie care operează prin aceste variabile.

O varietate de modele este evaluată sub cei doi piloni. Aceste modele sunt în continuă evoluție, deoarece cercetările produc noi instrumente empirice și analitice pentru a examina structura economiei și mecanismele de transmisie a politicii monetare.

Date fiind incertitudinile cu care se confruntă, băncile centrale trebuie să compare semnalele transmise de diferiți indicatori, să facă schimburi reciproce de informații, să evalueze informațiile disponibile și consecințele acțiunilor lor în cadrul unei serii de modele economice plauzibile.

Strategia BCE trebuie privită în acest cadru. Este un cadru care nu cuprinde numai informații relevante, ci și ia în considerare interpretările diferite ale acestor informații. Pe acest fond, cei doi piloni contribuie la reducerea greșelilor de politică a riscului cauzate de încrederea mare într-un singur indicator sau un singur model. Prin modul diversificat de abordare a interpretării condițiile economice, strategia BCE poate fi înțeleasă ca facilitând adoptarea unei politici monetare realiste într-un mediu incert.

Consiliul de Guvernare stabilește instrumentele de politică monetară ale Eurosistemului pentru ca acestea să contribuie cât mai bine la realizarea obiectivului său primar. Consiliul realizează acest lucru pe baza semnalelor riscului de stabilitate a prețurilor ce sunt furnizate de ambii piloni ai strategiei. Deci, politica monetară nu reacționează în mod mecanic la modificările unui singur indicator sau previziuni, ci analizează, transferă și integrează informațiile de la cei doi piloni într-o evaluare de ansamblu a naturii și magnitudinii șocului, situațiilor economice rezultate și riscului de stabilitate a prețurilor care conține elemente esențiale ale raționamentului politicii introduse de înșiși membrii Consiliului de Guvernare.

2.4 Credibilitate. Transparență. Comunicare

Există motive întemeiate pentru care atribuția menținerii stabilității prețurilor a fost încredințată unei bănci centrale independente care nu constituie subiect al potențialelor presiuni politice. În același timp, delegarea autorității de decizie unei instituții independente face obligatoriu ca acea instituție să fie credibilă în îndeplinirea mandatului. O bancă centrală independentă – ca orice instituție publică – trebuie să explice deciziile sale publicului și să-și asume responsabilitatea propriilor acțiuni. Credibilitatea impune disciplină băncii centrale pentru îndeplinirea atribuțiilor cât mai bine posibil.

Într-o societate democratică, credibilitatea este o însușire firească a independenței băncii centrale. Un mandat clar definit constituie baza legitimității democratice delegării politicii monetare unei bănci centrale independente și o concentrare asupra mandatului de stabilitate a prețurilor permite publicului să susțină o bancă centrală credibilă.

Termenii “credibilitate” și “transparență” sunt uneori interșanjabili. Este însă important să se facă distincția dintre cele două concepte. Prin credibilitate se înțelege că banca centrală este responsabilă pentru îndeplinirea obiectivelor sale. Transparența – în sens restrâns – înseamnă că banca centrală furnizează informații despre procesul intern de adoptare a deciziilor. În sens mai larg, transparența presupune explicații despre cum este utilizată politica monetară pentru îndeplinirea mandatului alocat.

O strategie de politică monetară contribuie la transparență prin furnizarea unui cadru sistematic atât pentru adoptarea deciziilor interne, cât și pentru comunicarea externă cu publicul. Transparența mai mare se traduce într-o mai bună înțelegere a politicii monetare în rândul publicului și are astfel potențialul de a mări credibilitatea și eficacitatea. Canalele potrivite pentru a asigura credibilitatea unei bănci centrale depind de cadrul instituțional și de mandatul acesteia. Dată fiind independența statutului, credibilitatea BCE nu poate fi menținută de guvernele sau parlamentele naționale. În schimb există însă un organism cu mandat european și legitimitate democratică care menține credibilitatea în fața publicului și Parlamentului European.

Din acest punct de vedere relația dintre BCE și Parlamentul european este definită prin Tratat și respectă independența instituțională a BCE. Tratatul impune BCE un număr de raportări și prezentări corespunzătoare Parlamentului European cu scopul asigurării credibilității. Dincolo de obligația publicării Raportului Anual și a unor raportări trimestriale, prevăzută în Tratat, BCE publică de asemenea un Buletin Lunar. Acesta furnizeză o evaluare completă a situației economice, subliniind deciziile adoptate și prezintă articole despre probleme specifice de relevanță a politicii monetare a BCE. Președintele băncii vine trimestrial în fața Comitetului Parlamentului european pentru Afaceri Economice și Monetare pentru a raporta politica monetară îi a răspunde la întrebări. Toate aceste audieri sunt disponibile pe site-ul BCE.

Președintele și vicepreședintele țin o conferință de presă imediat după întrunirea Consiliului de Guvernare din fiecare lună. Președintele își expimă punctul de vedere despre situația economică și evaluarea riscului de stabilitate a prețurilor și furnizează informații despre diferite probleme propuse și decizii adoptate de Consiliul de Guvernare. Urmează apoi o altă conferiță de presă în cadrul căreia jurnaliștii participanți obțin răspunsuri la diferitele întrebări adresate. În aceeași zi rezultatele conferinței sunt publicate pe site-ul băncii. Toate acestea permit ca informațiile referitoare la deciziile de politică monetară să fie prezentate publicului în modul cel mai potrivit. Membrii Consiliului de Guvernare își asumă în mod public un număr mare de angajamente. Discursurile membrilor Comitetului Executiv sunt în mod normal disponibile pe site-ul băncii. BCE primește un număr mare de vizite din partea publicului larg precum și a experților dintr-o varietate de instituții. Este deschisă unui dialog deschis cu lumea academică. Rezultatul cercetărilor de natură tehnică și a studiilor de interes general sunt publicate de membrii personalului în lucrările periodice și în cele ocazionale ale băncii.

În final, transparența politicii monetare cere ca datele statistice de banca centrală să fie publicate, după ce BCE s-a asigurat de relevanța lor, în mod complet îi oportun. Cu ajutorul băncilor centrale naționale, BCE colectează statistici monetare, de balanțe de plăți și de poziții investiționale internaționale și compilează statisticile conturilor financiare din zona Euro. Publicarea oportună a acestor date permit BCE să împărtășească publicului informațiile deținute despre dezvoltarea economică și astfel să faciliteze comunicare deciziilor de politică monetară ale Consiliului de Guvernare.

Rolul comunicării strategiei de politică monetară

În scopul unei mai bune înțelegeri a politicii monetare, întregul proces de adoptare a deciziilor ar trebui să fie dezvăluit public,în practică însă, este dificil să furnizezi în mod public o descriere completă și clară a tuturor elementelor și aspectelor interne de adoptare a deciziilor.

În prezentarea publică a politicii monetare, trebuie făcute anumite alegeri. Desemnarea unei aprobări efective a comunicării necesită un echilibru între natura complexă a procesului decizional și simplificarea prezentării acestui proces, cu scopul obținerii unei mai bune clarități. Alegerea strategiei corespunzătoare trebuie să reflecte complexitatea și incertitudinea mediului economic în care operează banca centrală și cadrul interpretativ folosit de diferite segmente de public cu care banca trebuie să comunice. În acest sens, comunicarea efectivă necesită un cadru și o limbă comună cu care atât banca centrala cât și publicul să fie familiarizați.

Pe acest fond, comunicarea externă a strategiei de politică monetară a BCE pune o primă pe complexitatea reflectată exact și pe incertitudinile ce înconjoară mediul economic, și astfel, asupra procesului decizional intern. Prezentarea externă a strategiei este relativ complexă în comparație cu strategiile simple din manuale, și va reflecta diferitele aprobări ale politicii monetare pe care BCE a adoptat-o în cadrul procesului decizional intern ca răspuns la incertitudinile structurii economice din zona euro.

Alcătuirea și caracteristicile IAPC

Consiliul de Guvernare al BCE a definit stabilitatea prețurilor în termenii Indicelui Armonizat al Prețurilor de Consum pentru zona euro. Munca de concepție a armonizării indicilor de armonizarea ai prețurilor de consum a fost îndeplinită de Comisia Europeană (Eurostat) în strânsă legătură cu institutele naționale de statistică. Ca principali utilizatori, Institutul Monetar European și ulterior BCE au fost îndeaproape implicați în această activitate.

Tabelul 2.2 Ponderea principalelor componente ale IAPC în 2002

Evoluția componentelor energetice se află în strânsă legătură cu mișcarea prețului petrolului. Componentele prețurilor bunurilor sunt clasificate în hrană prelucrată și neprelucrată, deoarece prețul celor din urmă depinde de factori cum ar fi condițiile climaterice și evoluțiile sezonier care au un impact mult mai mic asupra prețurilor hranei prelucrate.

Armonizarea măsurilor introduse de diferite țări pentru IAPC are la bază o serie de regulamente aprobate de statele membre. Acestea sunt preocupate de acoperirea cheltuielilor de consum, de standardele inițiale pentru procedurile de ajustare a calității și de regulile comune privind tratamentul bunurilor și serviciilor noi. “Inițial” se referă la faptul că armonizări ulterioare sunt prevăzute în mai multe zone. Mai mult, o clasificare detaliată armonizată a fost aprobată pentru sub-indici, permițând o comparație a evoluției prețurilor cu cheltuielile de consum detaliate pe subgrupe. Au fost stabilite reguli privind frecvența cu care trebuie revizuită ponderea bunurilor în IAPC. De asemenea s-au făcut pași importanți înspre o armonizarea ulterioară, îmbunătățind metodele de calculare a comparabilității IAPC între țări și extinzând acoperirea cheltuielilor de consum.

Graficul 2.3 Evoluția trimestrială a IAPC (%)

=== manu cap 5 ===

5. Piața valutară după introducerea euro

În primele luni după introducerea €, atenția a fost concentrată asupra modificărilor pe termen scurt a valorii noii monede și, în particular, asupra evoluției sale vizavi de $.

Oricum, introducerea € va produce modificări structurale pe piețele valutare externe (străine). Aceste modificări sunt legate de rolul pe care € îl joacă în viitor în tranzacții, ca mijloc de economisire, de investire și ca monedă, ancoră. Euro reprezintă ca zonă economică 16% din PIB si 30% din comerțul mondial, valori comparabile cu cele ale SUA, dar rămâne însă de văzut dacă € va reuși să depășească importanța $.

Moneda euro joacă un rol major ca mijloc de tranzacționare. În 1998 însă, $ este încă de departe dominant.

Se estimează ca $ să apară în 94% din tranzacții. Pe termen lung însă folosirea € se va extinde, dar dimensiunea va fi determinată de rolul jucat de acesta ca mijloc de economisire, investire, monedă de referință.

Ceea ce se știe cu siguranță este faptul că introducerea € a determinat o micșorare a piețelor valutare.

În evaluarea rolului € ca monedă de rezervă, e necesar a se face distincția între dezvoltările pe termen scurt și perspectivele pe termen lung. În ultimii ani, rezervele valutare exprimate în $ au rămas relativ constante. Văzute împreună, monedele țărilor UEM au reprezentat aproximativ 15% din rezervele mondiale în 1998. Deoarece deținerile în monedele UEM au dispărut în țările din zona Euro, rezervele în $ au crescut. Pe termen lung, dimensiunea deținerilor în € va depinde de strategiile Băncii Centrale, în ceea ce privește managementul rezervelor, rolul jucat de € ca monedă ancoră poate fi relevant, dacă țările cu moneda legată de € vor prefera să-și păstreze rezervele în aceasta monedă.

Pe fundalul unei creșteri internaționale puternice a mișcărilor de capital și a împrumuturilor, Euro poate juca un rol important ca mijloc de investire. În primul trimestru din 1999 a avut loc o emisiune substanțială de obligațiuni în €. Așa cum este sugerat și de Raportul Anual al BCE, răspunsul managerilor de active si pasive la introducerea € va fi crucial pentru determinarea dezvoltărilor noii monede. Euro va beneficia cu siguranță de integrarea în creștere a obligațiunilor guvernamentale europene pe piețele de capital. Segmentarea care va rămâne pe aceste piețe, mai ales datorită diferențelor de regulamente naționale, regimul taxelor și practicile de pe piețe, indică însă că mai este nevoie de timp pentru ca euro să aibă impact asupra comportamentului portofoliilor private.

Se așteaptă o dezvoltare a rolului euro ca monedă ancoră. Imediat după introducerea euro, $ a jucat un rol dominant pe majoritatea piețelor : Asia, America Latină și alte zone, dar modificări ale acestei situații sunt de așteptat.

5.1 Evoluția cursului de schimb. Paralelă euro – dolar – yen . Anul 1999-2000

Întărirea ¥, slăbirea € și poziția intermediară a $ sunt principalele trăsături ale pieței valutare în perioada 1999-2000. Modificările principalelor rate de schimb par a fi determinate mai ales de interacțiunea pozițiilor ciclice curente cu cele preconizate, de factori tehnici și de modificările investițiilor străine directe și de portofoliu.. Percepția pieței în legătură cu modificările caracteristicilor structurale ale celor 3 mari economii au jucat, de asemenea, un rol important.

În acești ani, piețele valutare au fost afectate de modificări structurale semnificative: introducerea € și rolul crescând al transferurilor electronice. În timp ce aceste schimbări au fost însoțite de o reducere generală a activității de comerț este prematur să determinăm impactul lor asupra modelelor generale ale volatilității ratei de schimb.

Dolar, euro, yenul

Modificările principalelor monede din 1999 și până la începutul lui 2000 au fost influențate de factori ciclici și ajustările așteptate de politică monetară a S.U.A., Japoniei și zonei Euro, dar și de factori tehnici, modificările investițiilor străine directe și de portofoliu. Rata de schimb a € a fost de asemenea influențată de sentimentul negativ al pieței ce a avut în vedere decalajele ajustărilor structurale în Europa.

Principalele rate de schimb au oscilat substanțial în perioada considerată. În prima jumătate a lui 1999 $ s-a apreciat cu 14% atât față de ¥ (1$=109¥, 1$=124¥) cât și față de € (1€=1,18$, 1€=1,03$). Prin contrast însă, ¥ s-a depreciat semnificativ în a doua jumătate a lui ’99 ajungând la sfârșitul anului la 1$=102,30¥ și 1€=102,70¥.

Deși € și-a mai revenit puțin între iunie și septembrie, a scăzut din nou în ultimul trimestru din 1999. În primele 4 luni ale lui 2000, tendința de apreciere a ¥ s-a mai diminuat, în timp ce € a scăzut semnificativ cu $.

Graficul 5.1

Graficul 5.2

De la scăderea din 1998 la nivelul ridicat de la începutul lui 2000, ¥ a câștigat 45% împotriva $ și 65% față de €. Amplitudinea acestor oscilații este remarcabilă, dar nu fără precedent. La nivelul atins în 2000, ¥ pare a fi puternic, ajungând la un curs vizavi de $ care nu mai fusese depășit decât în anul 1995. Cursul $ – deprecierea față de ¥ s-a apreciat semnificativ în comparație cu $ și cu DM urmând apoi o modificare a sentimentului privind o probabilă însănătoșire a economiei japoneze.

Din punct de vedere al redistribuirii cererii mondiale agregate de la o economie a S.U.A. aflată într-o puternică creștere, la economii unde cererea e insuficientă, continua apreciere a $ din prima jumătate a lui 1999 era de dorit pentru economia mondială. Contrar, întărirea ¥ din iunie 1999 e probabil să fie însoțită de o cerere moderată pentru produsele japoneze într-un moment în care economia japoneză nu arăta încă semne de creștere autosusținută.

Pe un orizont lung de timp, lărgirea deficitului de cont curent al SUA și formarea datoriei externe a S.U.A. ridică problema sustenabilității nivelului curent al ratei de schimb.

Graficul 5.3 Poziția investițională internațională netă a SUA, Japoniei și zonei euro

Evaluarea pe termen lung a oportunității nivelului ratei de schimb este în general dificillă în lipsa unor estimări precise pe termen lung a ratei de schimb de echilibru. În termeni reali rata de schimb a $ a depășit cu 11% și a ¥ cu 4% mediile ultimei decade, în timp ce € a scăzut cu 4% față de media din 1990.

Estimările echilibrului fundamental al ratei de schimb care încearcă să identifice nivelul real al ratei ce e compatibil cu un raport stabil datorie externă/producție pe termen lung, pot varia considerabil și pot furniza doar evidențe experimentale. Conform calculelor EFPS, rata de schimb ¥/$ a fost apropiată de cea estimată, în timp ce $ a fost substanțial supraevaluat vizavi de €.

Investitorii publici și privați par dispuși să finanțeze deficitul de cont curent al S.U.A. care crescuse în 1999 la 339 bilioane de $. Rezervele valutare oficiale ținute în $ au crescut puternic, mai ales în Asia. Investițiile private în S.U.A. au crescut foarte mult, cu investiții străine directe ce reprezentau aproximativ 40% din deficitul de cont curent al S.U.A., ceea ce a redus dependența de ansamblu a țării față de influxurile de portofoliu. Astfel, creșterea accentuată a fluxurilor internaționale către piața de capital a S.U.A. naște îngrijorări cu privire la impactul unor posibile încordări pe aceste piețe a viitoarelor finanțări a deficitului extern.

Factorii care determină modificări ale ratei de schimb

Aprecierea $ vizavi de € și ¥ din prima jumătate a lui 1999 a fost determinată de performanțele puternice ale economiei americane în comparație cu celelalte zone. Mai mult, continua evoluție pozitivă a creșterii economice din S.U.A. a contrastat cu semnalele mixte din Japonia și Eurosistem și a sprijinit diferențele ratei dobânzii pe timp scurt în favoarea $.

Creșterea accentuată a ¥ începând cu iunie 1999 poate fi atribuită reducerii diferențelor de creștere așteptate dintre S.U.A. și Japonia. € a continuat să scadă la sfârșitul lui ’99 în ciuda așteptărilor nemodificate cu privire la diferențele dintre zona euro și S.U.A.. Este adevărat că, mai ales în a doua jumătate a lui ’99, € pare să răspundă în mod sistematic la știrile pozitive despre dezvoltările macroeconomiei.

Factorii tehnici pot de asemenea explica o parte din dinamica de schimb a celor 3 monede. Aceștia pot avea o influență importanță asupra dinamicii ratei de schimb pe termen scurt, impactul lor fiind de scurtă durată. Este deci probabil ca oscilațiile pe termen lung ale principalelor rate de schimb să fie determinate de alți factori cum ar fi dinamica fluxurilor investiționale internaționale. Investiții americane pe piața de capital a Japoniei în 1999, care au depășit pe cele ale Japoniei în S.U.A., au contribuit la deprecierea cursului valutar $/¥. De asemenea aprecierea $ contra € este corespunzătoare cu fluxuri de investiții de portofoliu substanțiale ale zonei Euro în S.U.A. din 1999 și până la începutul lui 2000. Acestea sunt rezultatul cumpărărilor de obligațiuni americane și de capital ale investitorilor din Eurozonă precum și a vânzărilor nete de active denominate în € de către investitorii americani.

Influența fluxurilor de portofoliu asupra monedei Euro a fost determinată de variații și mai mari ale investițiilor străine directe (ISD) care au avut valori de intrare de 130 miliarde $ și de ieșire de 143 miliarde $. În timp ce sensul fluxurilor nete legate de fuzionăr și achiziții de companii americane și europene corespunde slăbiciunii euro contra $, anunțul unor astfel de înțelegeri sau rapoartele tranzacțiilor cash nu par a avea un impact sistematic asupra ratei de schimb.

Variațiile mari ale investițiilor internaționale au fost afectate nu numai de factori ciclici ci, în particular pentru ISD, și de percepția că modificările structurale au evoluat mai rapid în unele zone. Ieșirea de fluxuri din Europa către Japonia corespunde cu anticipările optimiste ale participanților în legătură cu restructurarea corporațiilor japoneze. Acest lucru contrastează cu o evaluare sceptică a progresului reformelor structurale în zona euro.

În cazul €, influența asupra fluxurilor investiționale e determinată de modalitatea de gestionare a datoriilor. O creștere puternică a emisiunilor în € se poate observa atât în sectorul public, cât și în cel privat. În timp ce lipsa de informații în ceea ce privește riscul datoriei face dificilă concluzionarea cu privire la influența emisiunilor asupra ratei de schimb, dezechilibrul dintre răspunsurile împrumutaților și împrumutătorilor la introducerea € reprezintă un factor suplimentar de influență a noii monede.

5.2 Anul 2000-2001

Continua apreciere a $ vizavi de majoritatea monedelor, dar mai ales față de € reprezintă trăsătura principală a piețelor valutare în 2000. Relativa stabilitate a ¥ la nivelul surprinzător de ridicat atins în 1999 și deprecierea € reprezintă o prelungire a trendurilor începute în 1999. Deprecierea ¥ și o ușoară revenire a € în ultimul trimestru al lui 2000 marchează o inversare a tendințelor anterioare.

Evoluțiile principalelor monede par a fi determinate de evoluțiile probabile ale creșterii economice și de fluxurile investițiilor străine directe și de portofoliu. O serie de intervenții oficiale asupra cursului valutar, în toamnă, au furnizat suport pentru €.. Reluarea creșterii $ față de € la începutul lui 2001 a constituit o problemă în condițiile încetinirii neașteptate a economiei americane.

Magnitudinea altor cursuri de schimb a fost de asemenea neobișnuită conform standardelor istorice. Dolarul australian și cel neo-zeelandez au atins cel mai jos nivel, în timp ce cel canadian s-a depreciat considerabil.

După o perioadă de stabilitate relativă în 1999, un număr mare de monede ale țărilor în curs de dezvoltare a început să se deprecieze în raport cu $ în 2000, în contexul economic al încetinirii cererii globale și scăderii prețului capitalului S.U.A.. În ciuda unor episoade de tensiune izolate, piața valutară a fost în ansamblu calmă.

Activitatea de ansamblu a pieței valutare a rămas sub nivelul din 1998. În același timp cursurile bid și ask ale principalelor monede sunt încordate. În timp ce volatilitatea pe termen scurt a crescut pentru unele segmente de piață, lichiditatea pe ansamblu pare să nu se fi deteriorae.

Dolarul, euro și yenul

În 2000 și începutul lui 2001 $ s-a apreciat în termini nominali cu aproximativ 11% față de nivelul din 1986. Rata de schimb nominală a € a scăzut cu 16 % față de nivelul € sintetic din 1990. ¥ a rămas stabil între ianuarie și noiembrie 2000, dar la începutul lui Aprilie 2001 s-a depreciat cu 13%.

Perioada considerată e caracterizată de continua apreciere a $ față de €, și în mai mică măsură față de ¥. Vizavi de € trendul de apreciere a fost de durată, exceptând scurtele perioade de revenire a € din mai-iunie 2002 și noiembrie 2000-ianuarie 2001. € a atins cel mai jos nivel în raport cu $ în octombrie 2000 când cursul era 1€-0,82$, un declin de 19% față de ianuarie 2000 și cu 30% față de lansarea sa din ianuarie 1999. Dimensiunea deprecierii € în 2000 a fost remarcabilă, fiind depășită doar de marca germană în anii 1981 și 1985-1986, perioade caracterizate de o creștere foarte puternică a $. În raport cu ¥, $ a rămas stabil aproape tot anul, fluctuațiile situându-se între 1$ = 105-110¥. În noiembrie însă ¥ a început să scadă, iar în aprilie 2001 pierede aproximativ 15% față de $.

În ceea ce privește evoluția euro-yen, € atinge cel mai scăzut nivel la sfârșitul lui octombrie – 1€ = 89¥, reprezentând o devalorizare de 14% față de nivelul din ianuarie 2000 și de 33% față de ianuarie 1999. Între noiembrie 2000 și aprilie 2001 ¥ scade față de € cu 21%.

Graficul 5.4

Graficul 5.5

Modificările cursului valutar au avut implicații asupra majorității economiilor din lume. Aprecierea $ în termeni efectivi a ajutat la redistribuirea cererii mondiale agregate despre S.U.A. spre economii cum ar fi zona euro. În același timp, s-a creat o presiune asupra țărilor ale căror monede sunt strâns legate de $, cum ar fi Argentina. Depreciere ¥ poate crea dificultăți pentru exportatorii regiunii asiatice, deja afectați de reducerea cererii pe piața S.U.A. Dat fiind impactul încetinirii economice din S.U.A. asupra $, principalul grad de libertate din sistem pare a fi rata de schimb a €, apreciere care ar fi mult mai ușor de absorbit, dată fiind creșterea mai robustă în Europa.

Modelele predominante ale cursului valutar și ratei dobânzii pentru principalele monede pot avea implicații asupra potențialelor tulburări financiare determinate de strategiile comerciale.

Un mod de evaluare a nivelului adecvat al ratei de schimb constă în estimarea modelelor de echilibru fundamental al ratei de schimb (EFRS), care au la bază nivele reale ale ratei compatibile cu raportul datorii externe/producție potențială, stabil pe termen lung. În timp ce estimările EFRS variază substanțial în cadrul studiilor empirice și sunt nesigure din punct de vedere statistic, tind să susțină punctul de vedere conform căruia nivelul curent al $ este deasupra nivelului de echilibru pe termen lung vizavi de € și în mai mică măsură, față de ¥. Deși rezervele oficiale în $ au continuat să crească în 2000 și la începutul lui 2001, creșterea lor a finanțat o parte mai mică din deficitul S.U.A. în 2000 față de 1999. Fluxurile de ISD și de portofoliu au rămas puternice și au acoperit 78% în 1999, respectiv 36% în 2000, din deficitul S.U.A.

Factori ce determină modificări ale ratei de schimb

Modificările cursului valutar sunt foarte greu de explicat. Cele mai tranzacționate monede rămân $, ¥, €. În particular, e greu de găsit explicații care să poată fi valide pentru toate perechile de monede simultan.

Astfel creșterea continuă a $ față de €.și mai puțin față de ¥, se naște din încrederea că economia S.U.A., caracterizată de o creștere a productivității, va continua pe termeni medii tendința ascendentă într-un ritm superior celorlalte zone economice importante. Investiții susținute de capital, mai ales ISD, susțin această informație. Declinul din cursul anului pare să nu clatine această convingere, cu mici excepții.

Folosind același raționament este greu să analizezi aprecierea ¥ contra €, mai ales văzută pe un orizont de timp îndelungat. În acest caz, o importanță mai mare trebuie acordată fluctuațiilor perspectivei de revenire a economiei japoneze în ultimul an. Astfel, deprecierea ¥ față de alte monede începând cu noiembrie 2000 semnalează modificarea mult așteptată în linie cu performanța economic relativ slabă a Japoniei.

Evoluția așteptărilor în ceea ce privește diferențele de creștere ale principalelor zone economice sunt pe ansamblu, corespunzătoare modificărilor ratei de schimb. De exemplu aprecierea $ contra €. în 2000 pare să fi fost la temelia previziunilor participanților la piață cu privire la o creștere în favoarea S.U.A. În mod similar, aprecierea cursului ¥/$ a coincis cu o diferență de creștere așteptată între zona euro și Japonia, în favoarea ultimei. Mai mult, stabilitatea $ contra. ¥ din primele 3 trimestre ale lui 2000 se analizează așteptărilor egale în privința diferențelor de creștere dintre S.U.A. și Japonia.

Începând cu noiembrie $ se apreciază în raport cu ¥, în ciuda așteptărilor referitoare la evoluția economiilor celor 2 țări. Mai mult, aprecierea $ în raport cu € din primul trimestru din 2001 nu corespunde anticipărilor participanților la piață conform cărora creșterea economică a zonei va fi mai puternică decât în S.U.A. Fluxurile nete de capital dinspre zona euro spre S.U.A.au atins 110 miliarde $ în 2000, comparativ cu doar 16 miliarde $ investiții în obligațiuni. Aceste fluxuri s-au redus spre sfârșitul anului, dar au rămas positive.

Graficul 5.6 Fluxurile cumulative de portofoliu dintre cele 3 economii (miliarde de dolari)

SUA/Japonia

.

Zona euro/Japonia Zona euro/SUA

(valoarea pozitiva din primul grafic indică fluxuri nete înspre SUA; în celelalte 2 grafice fluxuri nete înspre zona euro)

Relevanța prevederilor de creștere pe termen mediu asociată cu percepțiile fortificate ale paradigmelor economice contribuie la reacția asimetrică a € la „știrile” despre indicatorii macroeconomici din zona euro. Evidența acestei asimetrii e furnizată de regresia circulară a modificărilor procentuale zilnice a ratei de schimb €/$ determinate de “surprize” despre date cheie publicate în zona euro, cum ar fi indicele IFO sau producția industrială a Germaniei. În 1999, euro s-a depreciate în urma publicării unor date dezamăgitoare pentru zona euro. Prin contrast, moneda nu a răspuns corespunzător când știrile au devenit favorabile la sfârșitul lui 1999 și începutul lui 2000. Această asimetrie apare indicatorul unui sentiment negative al pieței în legătură cu moneda europeană.

O urmare a importanței previziunilor de creștere în ghidarea ratei de schimb este ceea ce, astfel, ar putea părea a fi o relație între diferențele dintre rata dobânzii pe termen scurt și rata de schimb. În 2000 și la începutul lui 2001, o strâmtare substanțială a diferențelor de rată a dobânzii pe termen scurt în favoarea S.U.A., în comparație cu zona euro, au coincis cu o evoluție descrescătoare a €. În măsura în care, participanții la piață consideră că inflația se află sub control, o astfel de îngustare tinde să devină pozitivă în corelație cu perspectivele creșterii economiei și mărire a rezultatelor investițiilor. Participanții la piață au considerat că orientarea politicii monetare a Eurosistemului prea încordată întrucât e posibil să fi influențat negativ rezultatul creșterii economice a zonei euro. Comportamentul divergent al diferențelor de rată a dobânzii pe termen lung și modificările cursului valutar corespunde punctului de vedere că piața a considerat că inflația se află sub control. De asemenea, importanța în creștere a fluxurilor de capital, sub forma ISD și investițiilor de portofoliu, relativ la împrumuturile în obligațiuni susțin această largă explicație a evenimentelor.

Intervențiile pe piața euro/dolar

În a doua jumătate a lui 2000, pe fundalul unei deprecieri a € față de $, BCE și BCN ale Eurosistemului au intervenit de mai multe ori pe piețele valutare. Pe 22 septembrie împreună cu alte 7 autorități monetare BCE intervine pe piață. Pe 3, 6, 9 noiembrie, BCE anunță că împreună cu BCN a intervenit din nou pentru a cumpăra €.

Acest prim episod al intervenției subliniază dificultățile pe care banca centrală le întâlnește încercând să influențeze nivelul unui declin accentuat al cursului valutar când piețele stabilesc o probabilitate mai mare pentru o rată slabă a cursului de schimb. Așa cum sugerează graficele după intervenția din septembrie, comercianții și-au manifestat așteptările cu privire la viitoarele rate de schimb doar temporar, și nu și-au schimbat evaluarea privind oscilațiile riscului între un euro mai slab și unul mai puternic. Corespunzător acestei situații, € își continuă trendul descrescător în raport cu $.

Prin contrast a doua rundă de intervenții pare să fi fost de succes. În urma revenirii €, după cele 3 intervenții de la începutul lui noiembrie, comercianții par a fi mai preocupați de posibilitatea unei întăriri a €. Deși această schimbare asentimentului pieței a necesitat câteva zile pare să indice că intervenția BCE a furnizat suport monedei €.

5.3 Anul 2001-2002

Principalele trăsături ale acestei perioade sunt continua apreciere a $ și deprecierea ¥. € a oscilat într-un interval foarte îngust față de $ și a rămas în linii mari stabil, în termini nominali. În aprilie și mai 2002 $ a pierdut atât față de ¥, cât și față de €.

În anii anteriori, previziunile privind performanțele economice din principalele zone ale lumii, care au sprijinit ISD și cele de portofoliu, par a fi principala forță conducătoare a modificărilor ratei de schimb pentru principalele monede. Deciziile de politică monetară și diferențele de rată a dobânzii au avut de asemenea o importantă influență; majoritatea prin efectele asupra așteptărilor de creștere. Acest lucru este în contradicție cu evoluțiile anilor ’80 și mai ales ’90 când dolarul s-a apreciat la diferență de rată a dobânzii mărite în favoarea S.U.A., ¥ s-a depreciat deoarece sectorul financiar japonez pare a fi din ce în ce mai vulnerabil iar autoritățile monetare se luptă să crească cererea internă, cu o politică de rate deja 0.

Euro, dolarul, yenul

Aprecierea $ este o trăsătură predominantă a piețelor valutare în perioada considerată. Între ianuarie 2001 și martie 2002, $ s-a depreciate cu 8% în termini nominali, de la nivelul cel mai ridicat din toamna lui 1985. Atacul S.U.A. din 11 septembrie 2001 a creat doar presiuni temporare asupra monedei americane. În aprilie și mai 2002, există ceva dovezi că $ este istovit.

În contrast cu anii anteriori, deprecierea ¥ e o altă problemă a piețelor valutare. În termeni nominali, ¥ a pierdut aproximativ 8% între ianuarie 2001 și martie 2002. În timp ce se apreciase în 1999 și fluctuase în intervalul 1$=105¥-110¥ în cursul lui 2000, se depreciază considerabil în 2001 și începuzul lui 2002 ajungând până la nivelul de 1$ = 135¥. ¥ s-a depreciat și în raport cu € de la 1€=108¥ la 1€=118¥. În cursul lui 2000 așteptările comercianților în legătură cu evoluția ¥/$ erau relative stabile. În martie 2002 așteptările privind rata ¥/$ s-au modificat substanțial, iar participanții la piață s-au pronunțat pentru un ¥ mai slab. În aprilie și mai 2002 ¥ a mai câștigat ceva teren.

Graficul 5.7

Graficul 5.8

Comportamentul € s-a modificat de asemenea substanțial în 2001. În termeni nominali € a câștigat 6%. În primii 2 anui de existență € se depreciase în majoritatea timpului atât față de $, cât și față de ¥, în termeni nominali. În 2001 și prima parte din 2002 € rămâne relativ stabil în raport cu $, situându-se în intervalul 1€= 0,93$, 1€=0,86$. Vizavi de ¥ s-a apreciat cu aproximativ 5%.

Perspective pe termen scurt și lung.

Pe termen scurt, economia S.U.A. s-a ridicat din nou în primul trimestru al lui 2001, aprecierea $ pare să ajute la redistribuirea cererii agregate către economii cu un ritm de creștere mai lent. În particular, deprecierea ¥ a determinat o creștere a cererii externe pentru produsele japoneze și a mărit valoarea în ¥ a activelor străine. Însă efectul net asupra cererii este mic, având în vedere dimensiunea modestă a deprecierii.

S.U.A. iese din recenta încetinire a economiei cu un deficit de cont curent de aproximativ 4% din PIB. Creșterile datoriei externe a S.U.A. ce au rezultat ridică încă o dată problema unei sustenabilități pe termen lung a nivelului ratei de schimb. Această problemă devine mai importantă din 2 motive. Primul, plățile nete pentru poziția investițională a producției S.U.A., deși foarte mici în comparație cu producția S.U.A.,au crescut constant de la 0,5% din exportul S.U.A. în 1998 la aproape 2% în 2001. Al doilea motiv, în timp ce finanțarea externă acoperă deficitul de cont curent, compoziția sa s-a modificat astfel încât ar putea determina o creștere a vulnerabilității $ față de modificările sentimentului pieței. Între 2000 și 2001 partea fluxurilor de portofoliu a crescut iar ISD au scăzut considerabil.

Deci rămâne dificil de evaluat ratele de schimb curente în comparație cu valorile de echilibru pe termen lung. O modalitate de estimare a acestor valori se concentrează asupra diferențelor dintre prețul bunurilo și serviciilor în diferitele țări, măsurate de stimări ale parității puterii de cumpărare. A doua modalitate estimează echilibrul fundamental al ratei de schimb, ceea ce reprezintă niveluri compatibile cu echilibrul intern (economii/investiții) și extern (cont current).

Factorii ce au determinat modificările cursului valutar.

În ultimii ani previziunile pe termen mediu în principalele zone economice, par a fi un important factor de influențăasupra cursurilor principalelor monede. Trebuie menționate două deyvoltări importante ale relațiilor economice internaționale în comparație cu anii precedenți.

În primul rând, în timp ce condițiile economice din Japonia și-au continuat trendul potolit, răspunsul ¥ pare să se fi deteriorat. Între sfârșitul anului 1998 și sfârșitul lui 2000, ¥ fie s-a apreciat, fie a rămas constant în raport cu $ în ciuda deteriorării situațiilor ciclice din economia Japoniei. În consecință slăbirea ¥ reflectă mai clar continuele rezultate economice negative. Deprecierea se poate să fi fost în legătură cu condițiile monetare agresive adoptate de Banca Japoniei în 2001. A fost deasemenea determinată de creșterea îngrijorărilor privind condițiile din sistemul financiar japonez și de dezamăgirea participanților pieței determinată de progresul slab al reformelor structurale. Percepția participanților pieței în legătură cu atitudinea autorităților japoneze referitoare la valoarea ¥ a avut o influență temporaraă asupra monedei naționale, mai ales către finele anului.

În al doilea rând, legătura dintre perspectivele de creștere pe termen mediu și modificările cursului valutar au continuat să se mențină pentru rata €/$. În contrast cu 1999 și 2000, când creșterea pe termen mediu a S.U.A. era așteptată să o depășească pe cea din Eurosistem, în 2001 se apreciază ca cele două zone economice să evolueze apropiat. Corespunzător acestei opinii, cursul €/$ a evoluat într-un interval relativ îngust.

Dprecierea ¥ în raport cu $ și € în cursul lui 2001 se aliniază prevederilor participanților la piață cu privire la diferențele de creștere, care sunt în mod clar favorabile S.U.A. și zonei euro. Relativa stabilitate a ratei €/$ pare a fi susținută de o fluctuație restrânsă a creșterii economice în următorii 2 ani, în cele două zone.

Prevederile creșterii pe termen mediu sunt de asemenea reflectate de dinamica ISD și a investițiilor de portofoliu. Fluxurile de portofoliu în 2001, mai ales obligațiuni, avantajează din nou S.U.A. și zona euro în comparație cu Japonia. În același timp ritmul fluxurilor de portofoliu din zona euro euro înspre S.U.A. s-a încetinit vizibil în cursul anului. Această evoluție corespunde stabilizării euro vizavi de $ față de trendul descrescător anterior.

Deciziile de politică monetară și diferențele de rată a dobânzii par a influența cursul valutar mai ales prin efectul lor asupra așteptărilor de creștere. Mai mult, reflectând o percepție mai robustă a creșterii în S.U.A. față de Japonia și zona euro, $ rămâne puternic chiar și pe fundalul unei îngustări substanțiale a diferențelor de rată a dobânzii pe termen scurt, în favoarea S.U.A. și o scădere a ratelor S.U.A. sub nivelul celor din zona euro pentru prima dată de la mijlocul anilor ’90.

5.4 Anul 2002-2003

Deprecierea $ a fost caracteristica principală a piețelor valutare în 2002 și începutul lui 2003. Dolarul s-a depreciat mai ales față de €, dar și față de ¥ într-o mai mică măsură, dar a scăzut și față de multe alte monede. Diferențele de rată a dobânzii par să redevină un factor important de influență a modificărilor cursurilor valutare. Lărgirea deficitului de cont curent al S.U.A. și modificările structurii de finanțare a acestuia se află de asemenea în centrul atenției, sugerând o creștere a primei de risc a activului S.U.A..

Un studiu al principalelor ajustări ale contului curent într-un mare număr de economii dezvăluie că acestea au fost asociate unei încetiniri a creșterii economice interne și doar în mică măsură deprecierii cursului valutar. Prin contrast însă o analiză a situației speciale ce a afectat S.U.A. în a doua jumătate a anilor ’80 indică faptul că declinul $ a jucat un rol important de echilibrare.

Dolarul, euro și yenul

În perioada 2002-2003, dolarul s-a depreciat în raport cu € și, mai puțin, în raport cu ¥. A scăzut de asemenea de asemenea în termeni reali. Căderea $ pare a fi determinată în principal de o reorientare a mișcărilor de capital înspre investiții mai sigure și de o reapariție a diferențelor de rată a dobânzi ca factor de influență a mișcărilor internaționale de capital. Preocuparea privind creșterea deficitului de cont current al S.U.A. a dus la o slăbire a $.

Dezvoltări cheie

După o lungă perioadă de creștere, $ a scăzut la sfârșitul lui ianuarie 2002. A început să scadă în comparație cu multe alte monede în Aprilie, iar aceasta a coincis cu o deteriorare generală a pieței financiare a S.U.A. În termini nominali, $ s-a depreciat cu aproximativ 16% între ianuarie 2002 și cel mai scăzut nivel din mijlocul lui mai 2003.

Ajustarea $ e mai ales semnificativă mai ales vizavi de €, care s-a apreciat cu 30%, de la 0,86-0,89 $ la începutul lui 2002 la 1,15$ în mai 2003. În aceast perioadă € a căștigat aproximativ 15% în termeni nominali, ceea ce semnifică o însănătoșire clară având în vedere tendința descrescătoare din 1999 și 2000.

Dolarul s-a depreciat și în raport cu ¥. Susținerea ¥ a fost realizată prin intervenții prompte ale autorităților monetare japoneze, în câteva ocazii. Însă ¥ s-a depreciat în raport cu $ de la 115-119 la 135 în mai 2003. În ansamblu însă ¥ nu s-a modificat în termeni nominali.

Graficul 5.9

Graficul 5.10

Graficul 5.11

Graficul 5.12

Deprecierea $ a fost însoțită de modificări semnificative ale sentimentului pieței. În 2002, punctul de vedere al participanților la piață în legătură cu bilanțul riscurilor dintre o monedă mai puternică sau mai slabă, măsurat prin funcție.

Teste econometrice dezvăluie că în ultimii doi ani o deterioare a sentimentului în legătură cu $ tinde să fie urmată de un declin al ratei de schimb chiar și după controlul ultimelor efecte ale modificărilor ratei de schimb.

O trăsătură notabilă a principalelor piețe valutare în perioada considerată e că volatilitatea lor pe termen scurt e relativ joasă în comparație cu anii anteriori. Acest bun contrastează cu incertitudinea de pe piețele financiare.

Factori determinanți

Perioada considerată a fost marcată de o modificare substanțială, în comparație cu anii anteriori, a forțelor ce determină modificări majore ale ratei de schimb. Pentru o mai bună înțelegere a factorilor ce au determinat declinul $ în 2002, este folositor să revedem factorii ce au determinat aprecierea sa între mijlocul anilor 1990 și 2001.

În această perioadă (1990-2001) productivitatea înaltă și cu perspective continue de creștere a S.U.A. a stat la baza unei creșteri rapide a investițiilor și a prețului capitalului american. Perspectivele unor beneficii înalte în S.U.A. au ajutat la atragerea fluxurilor de portofoliu, în special sub formă de capital și obligațiuni corporative, precum și fluxuri de ISD. Aceste influxuri de capital au alimentat o apreciere destul de mare a $, în schimb însă, au determinat o slăbire a echilibrului contului current. În anul 2001, boomul acestor investiții a început să se reducă gradual, câștigurile au scăzut iar activitatea economică a S.U.A. s-a deteriorat. Piața acțiunilor și obligațiunilor corporative a început să cadă, deoarece investitorii s-au reorientat spre investiții mai puțin riscante cum ar fi obligațiuni corporative de înaltă valoare și datorii guvernamentale.

Fluxurile de capital spre S.U.A. s-au diminuat. Cu toate acestea, fluxurile private de portofoliu și ISD din zona euro au continuat să fie pozitive, deoarece perspectivele de creștere în S.U.A. erau încă percepute ca fiind superioare celor din Eurozonă.Ca rezultat, $ a continuat să aibă o evoluție ascendentă.

Prin contrast, în prima jumătate a anului 2002, atât sensul cât și structura fluxurilor de capital s-a modificat semnificativ, deoarece încrederea în piața financiară americană a continuat să scadă. Această modificare a sentimentului pieței a survenit la început pe fundalul unei creșteri economice sub nivelul celei așteptate și a unei serii de neregularități a gestiunii companiilor, ceea ce a determinat îngrijorarea investițiilor în legătură cu încrederea în rapoartele financiare ale marilor corporații și cu măsura expunerii la risc. Modificările restrictive ale politicii comerciale ale S.U.A. au fost interpretate de către participanții la piață ca fiind determinate de o creștere a îngrijorării oficialităților în legătură cu deficitul de cont current. Astfel, fluxurilor nete de ISD și de portofoliu dinspre zona euro spre S.U.A. au devenit negative. Mai mult, investitorii internaționali și-au redirecționat capitalurile spre active mai sigure.

Previziunile de creștere economică, care au stat pentru o lungă perioadă de timp la baza atragerii de fluxuri de capiatal de către S.U.A., precum și la temelia aprecierii $, au încetat să mai exercite o astfel de influență. În schimb, diferențele de rată a dobânzii par să redevină un factor determinant pentru mișcările de capital și evoluția cursului valuatr. O corelație pozitivă între diferențele de rată a dobânzii pe termen scurt și modificările associate ale ratei de schimb se poate observa pentru un număr considerabil de perechi de monede. Acest fapt marchează o modificare substanțială față de anii anteriori.

Având cea mai mare rată a dobânzii dintre cele trei mari economii, zona euro a fost prima destinație a fluxurilor de capital, fapt ce a stat la baza aprecierii euro. Corelația pozitivă din 2002 dintre cursul $/€ și diferențele corespunzătoare de rată a dobânzii pe termen scurt au atins cel mai puternic nivel de la introducerea monedei unice. Aprecierea ¥ față de $ corespunde de asemenea îngustării diferențelor negative de rată a dobânzii vizavi de S.U.A.

Reducerea mai sus menționată a fluxurilor private de capital înspre S.U.A. și modificarea structurii acestora au avut o foarte mare influență asupra $, în condițiile creșterii deficitului de cont curent al S.U.A. În 2002 deficitul a ajuns la 5% din PIB și datoria externă netă a depășit pentru prima oară 20% din PIB. Acestor modificări li s-a acordat o importanță mai mare din multe motive.

Primul constă în faptul că partea din deficit finanțată de ISD a scăzut substanțial, în timp ce partea rezervelor oficiale în $, majoritatea concentrată în țările asiatice, a crescut considerabil.

Al doilea este reprezentat de faptul că deficitul probabil va crește și mai mult având în vedere că la începutul lui 2003 creșterea din S.U.A. o depășea pe cea a majorității țărilor partenere.

Al treilea, modificarea structurii cheltuielilor S.U.A. nu a fost pozitiv interpretată de participanții la piață. În timp ce cheltuielile menajelor s-au menținut la un nivel ridicat, investițiile au scăzut; astfel, în măsura în care cererea internă globală s-a redus, un deficit fiscal în creștere a umplut golul.

Atenția sporită acordată deficitului de cont curent al S.U.A. a devenit evidentă în momentul în care sentimentul investitorilor s-a întors împotriva $ la începutul lui 2002, fapt ce a coincis cu introducerea de către administrația S.U.A. a noi bariere privind importurile agricole și de oțel. Aceste măsuri au fost interpretate de participanții la piață ca sugerând îngrijorări oficiale în legătură cu problemele din sectoarele comerciale ale S.U.A.

Graficul 5.13 Evoluția cursului valutar în perioada 1997-2003

(Scala din stânga-curs euro/dolar; scala din dreapta-curs euro/yen)

=== Manu Capitolul 6 ===

6. Concluzii

Urmărind întreaga activitate a BCE de la înființarea sa se poate spune că modul în care aceasta a funcționat în cadrul celor cinci ani este satisfăcător, având în vedere circumstanțele economice dificile. Această afirmație este susținută de următoarea scurtă analiză referitoare la: obiectivul principal de menținere a stabilității prețurilor, orientărilor pe termen mediu, previziunilor inflaționiste, analizele monetare și interdependențele economice globale.

În ceea ce privește stabilitatea prețurilor se poate afirma că acest obiectiv este „păstrat cu sfințenie” în Tratatul Uniunii Europene și reprezintă totodată îndatorirea principală a BCE. Au trecut de mult zilele în care politica monetară trebuia să realizeze un echilibru pe termen lung între inflație și creșterea economică. Acum se știe la nivel mondial că menținerea unei inflații stabile și reduse este cea mai bună contribuție pe care politica monetară o poate aduce la starea de sănătate a unei economii.

BCE și-a îndeplinit cu vigoare și determinare mandatul său de menținere a stabilității prețurilor, iar publicul a înțeles acest lucru. Așteptările inflaționiste, măsurate prin date de ansamblu sau indicatori ai piețelor financiare, au rămas corespunzătoare definiției băncii referitoare la stabilitatea prețurilor. Lucrul cel mai remarcabil este reprezentat de faptul că BCE nu a fost afectată de repetatele șocuri de preț care sau abătut asupra zonei euro. Ca rezultat al acestor șocuri, IAPC a crescut deseori deasupra nivelului de 2%, dar inflația totdeauna și-a revenit, înregistrând o reducere. Astfel o privire de ansamblu asupra stabilității prețurilor furnizează o imagine favorabilă.

Referitor la orientarea pe termen mediu a politicii monetare, BCE, ca bancă centrală, poate afecta doar prețurile cu decalaje mari și nu poate steriliza tendințele prețurilor cu o precizie ridicată. Orientarea pe termen mediu ajută la a evita ambițioase, dar exagerate de a regla evoluțiile inflaționiste. S-ar putea naște întrebarea : „Ce înseamnă exact termen mediu?”. Se poate răspunde că nu este un orizont de timp fixat cu exactitate, deoarece experiența a dovedit că flexibilitatea în această privință este foarte importantă. Din acest punct de vedere, strategia de politică monetară a băncii este diferită de cea pură privind țintirea inflației.

Astfel BCE nu se poate baza doar pe o previziune mică asupra inflației pentru a putea conduce cu succes politica sa monetară. Experiența sugerează că poate fi greșit să rezumi evaluarea presiunilor inflaționiste pe termen mediu într-o singură cifră, chiar dacă sunt atașate măsuri de eroare statistică. Din nefericire politica monetară nu este așa simplă și previziuni eronate repetate ale majorității instituțiilor din ultimii ani furnizează dovezile acestei afirmații. În loc să se bazeze pe o previziune unică, politica monetară a BCE subliniază aceasta incertitudine fundamentală. Strategia BCE are în vedere mai multe previziuni și indicatori și include o încrucișare a informațiilor din analizele economice, ceea ce este relevant pentru perspectivele pe termen scurt și mediu privind inflația; în schimb, datele furnizate de analizele monetare sunt importante pentru rezultatele ce vizează termene medii și lungi.

În ultimii ani s-a constatat că analizele monetare nu sunt doar importante, dar și foarte complexe. Nu există îndoială că inflația este un fenomen monetar pe termen lung și că este bine ca BCE să atribuie un rol important monitorizării transformărilor monetare în cadrul politicii sale.

Este dificil de măsurat efectele interdependențelor globale, dar din experiența acumulată, BCE a constatat că legăturile globale merg bine dincolo de canalele internaționale de comerț, care sunt principalul, dacă nu singurul canal de transmisie a șocurilor economice.

Din experiența acumulată BCE a constatat că fluctuațiile acute ale prețului bunurilor pot fi foarte importante pentru alcătuirea trendurilor economice. În ultimii ani asistăm la o dezvoltare extraordinară a pieței de capital. Inițial, optimismul privind creșterea potențială a producției și zvonurile privind „o nouă economie” au condus prețurile de bursă la niveluri „de până la cer”. Euforia unei noi economii a semănat semințele unei dezvoltări mai puțin pozitive chiar înainte să izbucnească defapt. Aceasta pare să fi fost însoțită de o practică corporativă necompetentă și de asemenea, a determinat firmele să supra-investească, mai ales în domeniul IT și în sectorul telecomunicațiilor. Reducerea mare a prețului capitalului ce a urmat și dezvăluirea practicilor corporative incompetente au avut o serie de consecințe negative, și anume o reducere a valorii garanțiilor, o creștere a primei de risc și dificultăți ale firmelor în obținerea de finanțări externe. Toate acestea pot fi o parte din motivele unui consum și unei activități investiționale reduse și astfel ale ritmului slab de creștere economică care se observă în perioada actuală în zona euro.

În mod eficient politica monetară trebuie să ia în considerare sentimentul pieței în evaluarea sa privind riscul stabilității prețurilor pe termen mediu. BCE a învățat din experiența celor 5 ani de existență că ceea ce are de făcut nu este deloc ușor, mai ales pe fondul dificultăților de comunicare din zona euro, determinate de foarte multe tradiții și limbi diferite. Băncile centrale trebuie să urmărească îndeaproape dezvoltările piețelor financiare pentru a-și da seama care sunt consecințele asupra stabilităților prețurilor pe termen mediu, dar nu trebuie să „țintească” prețul bunurilor.

Comunicarea efectivă este o necesitate deosebit de importantă pentru succesul politicii monetare.

În ultimul timp se constată o îmbunătățire semnificativă a înțelegerii de către public a comunicărilor BCE privind strategia și deciziile de politică monetară. Dovezile constau în faptul că deciziile de politică monetară a BCE au fost previzibile, așa cum reflectă indicatorii masei monetare, ceea ce semnifică o bună dezvoltare. Într-adevăr BCE urmărește să fie și trebuie să fie bine înțeleasă pentru a putea fi eficientă în politica sa.

Viitorul BCE

Sărbătorirea de către BCE a 5 ani de existență este o bună posibilitate de a se pune anumite întrebări. Unde va fi BCE peste 5 ani? Căror feluri de provocări va trebui să răspundă? Cu ce fel de mediu se va confrunta.

Este foarte bine știut că Uniunea Europeană se află într-un proces de constituiri în continuă evoluție. Ca bancă centrală a Uniunii Europene, BCE este deschisă oricăror eforturi de constituire a unei Europe unite. O Uniune Europeană cu structuri și procese eficiente, funcționale și transparente, capabilă să satisfacă așteptările locuitorilor săi, și pregătită pentru asumarea unei responsabilități internaționale, susține mai departe succesul Uniunii Europene și Monetare. În cei 5 ani de existență BCE a afirmat că un euro puternic este bun pentru o Europă puternică. Se poate spune chiar și că o Europă puternică este bună pentru un euro puternic.

Dacă Uniunea Europeană își revizuiește regulamentul realizând o Constituție, înseamnă acest lucru modificări profunde ale prevederilor referitoare la BCE și a Uniunii monetare în general? Politica monetară unică este, prin natura sa, indivizibilă și astfel, centralizată; de aceea ea va rămâne o competență exclusiv a Uniunii. Rolul de conducere a politicii monetare a fost încredințat unei bănci centrale independente ce are ca obiectiv primar menținerea stabilității prețurilor. În completarea BCE, Sistemul European al Băncilor Centrale este de asemenea menționat în prima parte a Constituției, confirmându-se astfel natura federală a autorității monetare a U.E. și caracterul său. Prevederile specifice referitoare la politica monetară din Tratat, precum și statutul BCE și SEBC vor rămâne neschimbate și vor constitui parte din textul constituțional al Uniunii.

Prin contrast, politicile economice și bugetare vor rămâne în competența autorităților naționale, ca o recunoaștere a faptului că marea majoritate a bunurilor publice, cum ar fi apărarea, sunt încă furnizate la nivel național. Constituția prevede o coordonare strânsă a politicilor economice din cadrul U.E. Stabilitatea arhitecturii instituționale este un element crucial al credibilității politicii monetare unice și a încrederii publicului în moneda euro.

=== manu-cap 3 ===

3. Implementarea politicii monetare

3.1 Principii și obiective generale aflate în spatele cadrului operațional

Așa cum reiese din capitolul anterior, ratele de dobândă, pe termen scurt, de pe piața monetară joacă un rol important în transmisia politicii monetare. Aceasta, la rândul său, exercită o influență semnificativă asupra nivelului dobânzii nominale, pe termen scurt. Prin fixarea ratei dobânzii, politica monetară influențează economia, și, în cele din urmă, nivelul prețurilor.

În scopul îndeplinirii obiectivului său primar, Eurosistemul are la dispoziție un set de instrumente și proceduri de politică monetară. Acest set formează cadrul operațional folosit la implementarea politicii monetare unice.

Atât cadrul operațional, cât și strategia de politică monetară au rolul lor specific. Strategia determină nivelul ratei dobânzii pe piața monetară, necesar menținerii stabilității prețurilor pe termen mediu, în timp ce cadrul operațional stabilește cum se obține nivelul ratei dobânzii folosind instrumentele disponibile de politică monetară.

O bancă centrală ghidează ratele de pe piața monetară pe termen scurt, prin semnalarea politicii monetare de ansamblu și prin gestionarea lichidității. Banca centrală, ca unic emitent de monedă scripturală deține monopolul asupra emiterii monedei de bază. Folosindu-se de monopolul său, banca centrală e capabilă să gestioneze lichiditatea și să influențeze rata dobânzii de pe piața monetară.

Așa cum influențează rata dobânzii prin gestionarea lichidității, banca centrală poate de asemenea, semnala politica sa de ansamblu către piața monetară, prin schimbarea condițiilor în care e dispusă să realizeze tranzacții pe această piață.

În cadrul operațiunilor sale, banca centrală urmărește să asigure o funcționare ordonată a pieței montare și să ajute băncile să-și asigure necesarul de lichidități în mod constant și bine organizat. Acest scop poate fi îndeplinit prin acordare regulată de refinanțări și facilități care să le permită băncilor să facă față deficitelor zilnice și să acopere fluctuațiile temporare de lichiditate.

Cadrul operațional al Eurosistemului are la bază principiile prevăzute în Tratatul UE. Articolul 105 al acestuia prevede că pentru urmărirea obiectivelor sale, Eurosistemul „(…) trebuie să acționeze conform principiilor unei economii deschise cu liberă competiție, favorizând o alocare eficientă a resurselor (…)”.

În completarea principiilor prevăzute în Tratat, cadrul operațional urmărește alte câteva principii orientative. Cel mai important dintre acestea este principiul eficienței operaționale, care este prioritar. Eficiența operațională poate fi definită ca fiind capacitatea cadrului operațional de a face posibil ca deciziile de politică monetară să se transmită cât mai precis și mai rapid posibil ratei dobânzii pe termen scurt, de pe piața monetară. Aceasta, în schimb, prin mecanismele de transmisie a politicii monetare, afectează nivelul prețurilor.

Necesitatea asigurării unui tratament egal instituțiilor financiare și armonizării regulilor și procedurilor din zona euro constituie un alt principiu important al cadrului operațional. Instituțiile de credit trebuie tratate în mod egal, indiferent de dimensiune și locul unde se află. Realizarea armonizării se face prin furnizarea de condiții identice pentru toate instituțiile de credit ale Eurosistemului.

Un alt principiu specific este cel al descentralizării implementării politicii monetare. În consecință, operațiunile de politică monetară sunt implementate prin BCN, ceea ce înseamnă că BCE coordonează operațiile și tranzacțiile ce sunt îndeplinite de BCN.

De asemenea, cadrul operațional trebuie să aplice principiile simplității, transparenței, continuității, siguranței și eficienței. Simplitatea și transparența asigură că intențiile din spatele operațiunilor de politică monetară sunt corect înțelese. Principiul continuității urmărește evitarea schimbărilor majore de instrumente și procedee, astfel încât băncile centrale și corespondenții lor să se poată inspira din experiențele acumulate în urma participării anterioare la operațiuni de politică monetară. Principiul siguranței solicită ca riscurile financiare și operaționale ale Eurosistemului să fie menținute minime, iar eficiența costului se referă la menținerea unor costuri operaționale mici atât pentru Eurosistem cât și pentru corespondenții săi, costuri determinate de cadrul operațional.

Privire de ansamblu asupra cadrului operațional al Eurosistemului

Tabelul 3.1 furnizează o privire de ansamblu asupra principalelor trăsături ale celor două grupe de operațiuni aflate la dispoziția Eurosistemului pentru conducerea politicii sale monetare. Cea mai importantă grupă este cea a operațiunilor de open market. Acesta este termenul folosit pentru operațiuni efectuate la inițiativa băncii centrale, de obicei pe piața monetară. Pe această piață se desfășoară, în general, tranzacții cu scadența de până la un an.

Tabelul 3.1 Operațiunile de open market și facilitățile permanente ale Eurosistemului

Operațiunile principale de refinanțare sunt cele mai importante operațiuni de open market și reprezintă instrumentul cheie al politicii monetare. Prin intermediul lor, Eurosistemul împrumută fonduri corespondenților. Împrumutul se acordă întotdeauna pe bază de garanții, în scopul protejării împotriva riscurilor financiare. Cadrul operațional al Eurosistemului este formulat astfel încât să asigure o participare cât mai mare a corespondenților. Aceștia trebuie însă să îndeplinească criterii clare de eligibilitate, definite cu scopul aplicării unui tratament egal instituțiilor de credit din zona euro, și pentru a se asigura că sunt îndeplinite cerințele operaționale și prudențiale. Criteriile de eligibilitate sunt uniforme în toată zona euro. Pentru a fi considerată eligibilă, o instituție de credit trebuie să fie subiect al rezervei minime obligatorie din Eurosistem și să fie solidă din punct de vedere financiar. Corespondenții trebuie să îndeplinească orice criteriu operațional specificat în angajamentele contractuale semnate de băncile centrale naționale ale fiecărei țări. O instituție de credit ce îndeplinește criteriile generale de eligibilitate poate avea acces la facilitățile permanente ale Eurosistemului și poate participa la operațiuni de open market, pe baza ofertelor standard ale băncii centrale naționale din statul membru în care își desfășoară activitatea. Dacă o instituție de credit are sucursale în mai mult de un stat membru, fiecare dintre acestea va avea acces la operațiuni prin banca centrală națională a statului în care se situează. Însă, oferta unei instituții poate fi propusă doar de o sucursală din fiecare stat membru. Eurosistemul continuă să aibă beneficii de pe urma contactelor apropiate pe care BCN le-au dezvoltat de-a lungul deceniilor cu omologii lor locali.

Articolul 18.1 din Statutul SEBC permite BCE și băncilor centrale naționale să realizeze tranzacții pe piețele financiare, prin cumpărarea și vânzarea de active direct sau prin acorduri de răscumpărare, și cere ca toate operațiunile să aibă la bază garanții corespunzătoare.

Cu scopul protejării Eurosistemului împotriva pierderilor, asigurării unui tratament egal corespondenților și lărgirii eficienței operaționale, activele de bază trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru a fi eligibile și a putea fi folosite în operațiunile de politică monetară. Eurosistemul acceptă ca garanție instrumente emise atât de debitorii din sectorul privat cât și public, respectând astfel principiul tratamentului egal.

Din cauza diferențelor din structura financiară a statelor membre, există o distincție între categoriile de active eligibile folosite în operațiunile de politică monetară astfel:

categoria I – constă din instrumente de datorie tranzacționabile ce îndeplinesc condițiile uniforme de eligibilitate specificate de BCE

titluri guvernamentale (adică emise de autorități centrale și locale și de fondurile de securitate socială)

titluri emise de instituții de credit

titluri emise de instituții internaționale

titluri emise de sectorul privat

categoria a-II-a – cuprinde active suplimentare, în completarea celor tranzacționabile, ce au o importanță specifică pentru piețele financiare naționale și pentru sistemul bancar. Aceste active nu sunt tranzacționabile și cuprind

credite bancare

bilete comerciale.

Criteriile pentru aceste active sunt stabilite de BCN, cu respectarea criteriilor minime prevăzute de BCE.

Corespondenții Eurosistemului pot folosi active eligibile pe baza unor înțelegeri dincolo de granițe, adică se pot obține fonduri de la BCN a statului membru în care își desfășoară activitatea, folosind active ale unui alt stat membru. Acest mecanism asigură că toate instituțiile din zona euro pot folosi ambele categorii de active. În cele din urmă, toate activele eligibile sunt subiect al măsurilor de control a riscului specific, care sunt definite astfel încât să poată fi luate în considerare de toți participanții de pe piață.

Graficul 3.1 Utilizarea garanțiilor în operațiunile de creditare ale Eurosistemului

Valoarea totală a categoriei I de active folosite pentru garantarea operațiunilor de creditare în cadrul Eurosistemului a fost de 6,9 miliarde de euro la sfârșitul lui 2002 față de 6,6 miliarde în anul precedent. Valoarea totală a activelor tranzacționabile din categoria a-II-a a scăzut de la 340 milioane de euro în 2001 la 265 de milioane în 2002, mai ales datorită dezvoltărilor pieței de capital. Valoarea totală a activelor utilizate pentru garantarea operațiunilor a fost de 700 miliarde în 2002, comparativ cu 720 miliarde la sfărșitul lui 2001. În ansamblu, ponderea instrumentelor de datorie emise de instituțiile de credit în total rămâne relativ constantă- 52%, la fel ca în 2001. Ponderea instrumentelor netranzacționabile de natura creditelor bancare a rămas stabilă în ultimii 4 ani, situându-se în jurul valorii de 4 %.

Ponderea activelor externe folosite pentru garantare în totalul garanțiilor a crescut substanțial, de la 9% în 1999 la 33% la sfârșitul lui 2002. Această creștere include toate tipurile de active, dar mai ales pe cele emise de instituțiile de credit și corporații.

Graficul 3.2 Categoria I de active eligibile folosite în operațiile creditare ale Eurosistemului

Împrumuturile prin operațiuni de open market se desfășoară , de regulă, sub formă de tranzacții reversibile. Acestea din urmă sunt operațiuni prin care banca centrală cumpără active cu acorduri de răscumpărare, sau garantează împrumuturi cu active pe bată de colaterale. Tranzacțiile reversibile sunt operațiuni temporare, ce furnizează fonduri doar pe o perioadă limitată, dinainte prevăzută. În cadrul operațiunilor principale de refinanțare fondurile sunt furnizate pe o perioadă de două săptămâni și oferă lichidități sistemului bancar. Rata dobânzii la aceste operațiuni este considerată ca fiind cea mai importantă politică de rată a Eurosistemului.

Cu scopul controlării ratei dobânzii pe piața monetară, pe termen scurt, și limitării volatilității sale, Eurosistemul oferă facilități permanente. Acestea sunt disponibile corespondenților la inițiativa lor și se împart în:

facilități marginale de împrumut

facilități de depozit.

Facilitățile marginale de împrumut furnizează fonduri de pe o zi pe alta, pe bază de garanții și se acordă la o rată a dobânzii predeterminată, care este mai mare decât cea de pe piața monetară. De aceea, instituțiile de credit apelează la acest tip de facilități doar în ultimă instanță.

Facilitatea de depozit permite băncilor să constituie la banca centrală depozite de pe o zi pe alta, la o rată a dobânzii anterior stabilită și care este mai mică decât cea de pe piața monetară. Se va apela deci la acest tip de depozit doar dacă fondurile disponibile nu pot fi folosite în alt mod.

Pentru fixarea ratelor la facilitățile permanente, Consiliul de Guvernare stabilește un culoar în cadrul căruia poate fluctua rata dobânzii overnight.

Operațiunile de open market

Operațiunile de open market ale Eurosistemului se clasifică în 4 mari categorii, în conformitate cu scopul, regularitatea și procedurile urmărite astfel:

operațiuni principale de refinanțare

b) operațiuni de refinanțare pe termen lung

c) operațiuni de reglaj fin

d) operațiuni structurale

a) Operațiunile principale de refinanțare

Sunt cele mai importante operațiuni de open market ale Eurosistemului. Joacă un rol pivotal în orientarea ratei dobânzii, gestionarea lichidității de pe piață și semnalarea orientării politicii monetare. Aceste operațiuni furnizează de asemenea lichiditate sectorului bancar și sunt executate descentralizat de către băncile centrale naționale.

Caracteristici ale operațiunilor principale de refinanțare:

furnizează lichidități

au maturitatea de 2 săptămâni

au o frecvență săptămânală

sunt executate prin oferte standard; în contextul cadrului operațional al Eurosistemului „standard” desemnează operațiuni de ofertă conduse în concordanță cu un orar stabilit anterior și executate în 24 de ore de la anunțarea ofertei până la comunicarea rezultatului.

Eurosistemul poate executa ofertele sale sub formă de rată fixă sau variabilă. Pentru ambele tipuri de ofertă BCE decide valoarea lichidității furnizate.

În primul caz, rata dobânzii este stabilită în avans de către Consiliul de Guvernare, iar corespondenții comunică suma pe care o vor tranzacționa la rată fixă. Acest tip de ofertă implică o organizare pro-rată a ofertelor individuale ale băncilor, ce depinde de raportul dintre oferta totală și valoarea lichidității de alocat.

În cel de-al doilea caz, corespondenții trebuie să comunice atât suma pe care doresc să o tranzacționeze, cât și rata dobânzii la care vor să realizeze tranzacția. În cadrul acestei oferte, va fi satisfăcută mai întâi oferta cu cea mai mare rată și apoi vor urma succesiv celelalte oferte, în ordinea descrescătoare a ratei, până la epuizarea valorii totale a lichidității de furnizat. La cea mai joasă rată acceptată, „rata marginală a repartizării”, ofertele sunt satisfăcute pro-rată în linie cu decizia BCE asupra valorii totale a lichidității de alocat. Consiliul de Guvernare poate stabili o valoare minimă a ratei din ofertele variabile, cu scopul de semnala orientarea politicii monetare.

În licitații conduse prin proceduri de „rată unică”, rata marginală a repartizării se aplică tuturor ofertelor satisfăcute. Prin contrast, dacă se adoptă procedura „ratei multiple”, rata dobânzii alocării este egală cu rata oferită pentru fiecare valoare individuală a ofertei.

b) Operațiuni de refinanțare pe termen lung

În completarea operațiunilor principale de refinanțare desfășurate săptămânal, Eurosistemul execută lunar operațiuni de refinanțare pe termen mai lung, cu o maturitate de 3 luni. Acestea urmăresc furnizarea de lichidități sistemului bancar, pe termen lung. Ele sunt necesare deoarece evită rularea lichidității la fiecare 2 săptămâni și oferă corespondenților lichidități pe termen mai lung. Ca și precedentele operațiuni, sunt transmise sub formă de oferte standard, în mod descentralizat, și toți corespondenții ce îndeplinesc condițiile de eligibilitate pot participa.

Deoarece nu s-a dorit ca Eurosistemul rata de pe piața monetară cu mai mult de un punct procentual în cadrul unei scadențe, operațiile de refinanțare pe termen lung au fost proiectate într-un mod ce asigură că Eurosistemul va acționa ca un „rate taker” în cadrul lor. Pentru a nu diminua semnalele provenite de la operațiunile principale de refinanțare, cele pe termen lung sunt executate sub formă de oferte de rate variabile cu volume de repartizare pre-anunțate. Consiliul de Guvernare indică în avans lichiditățile ce trebuie alocate în ofertele viitoare și urmărește să satisfacă doar o parte din necesarul de lichiditate al sectorului bancar.

c) Operațiuni de reglaj fin

Eurosistemul poate îndeplini operațiunile de open market pe baze ad-hoc, adică operațiuni de reglaj fin, care nu au frecvența și maturitatea standardizate. Operațiunile de reglaj fin pot furniza sau absorbi lichiditate. Acestea au drept scop gestionarea lichidității, orientarea ratei dobânzii pe piața monetară și diminuarea efectelor pe care fluctuațiile neprevăzute de lichiditate le au asupra ratei dobânzii. Ele se pot desfășura sub formă de tranzacții reversibile,

Operațiunile de reglaj fin pot îmbrăca forma tranzacțiilor reversibile, tranzacțiilor directe, swap-urilor valutare și colectarea depozitelor pe termen fix.

În vederea scopului lor, operațiunile de reglaj fin sunt în mod normal executate prin oferte “rapide”.Aceasta poate însemna ore de la anunțarea lor până la comunicarea rezultatelor alocării. Aceste operațiuni pot fi executate de asemenea prin proceduri bilaterale, în cadrul cărora Eurosistemul conduce o tranzacție cu unul sau mai mulți corespondenți fără a exista o ofertă.

Nevoia potențială de a acționa rapid, în eventualitatea unor evoluții neașteptate ale pieței, face de dorit ca Eurosistemul să mențină un grad mare de flexibilitate pentru operațiunile de reglaj fin. Acestea sunt în mod normal executate descentralizat de către BCN, dar Consiliul de Guvernare poate decide dacă, în cazul unor circumstanțe excepționale, operațiunile bilaterale de reglaj fin să fie executate de BCE. Din motive operaționale, doar un număr limitat de corespondenți pot participa la aceste operațiuni.

d) Operațiuni structurale

Cadrul operațional furnizează de asemenea Eurosistemului posibilitatea conducerii operațiunilor structurale. Acestea constau în achiziția și vânzarea de titluri, garantarea de credite, cumpărarea și vânzarea portofoliului de efecte publice prin operațiunea de pensiune. Operațiunile structurale pot afecta ajustarea poziției structurale de lichiditate a Eurosistemului vizavi de sistemul bancar și valoarea pe termen lung a lichidității de pe piață. Ele sunt conduse folosind tranzacțiile reversibile, operațiunile directe sau emiterea de certificate de datorie; pot furniza sau absorbi lichiditate iar frecvența lor poate fi regulată sau nu. Aceste operațiuni se pot executa prin oferte standard, iar maturitatea lor nu e standardizată. Tuturor corespondenților care îndeplinesc criteriile de eligibilitate le este permis să participe.

Tipuri de tranzacții de open market

Tranzacțiile reversibile sunt principalele instrumente de open market ale Eurosistemului și pot fi utilizate pentru toate tipurile de operații de open market de injectare de lichidități. Eurosistemul are încă trei alte instrumente disponibile pentru realizarea operațiunilor de reglaj fin: tranzacții directe, swap-uri valutare și colectarea depozitelor cu termen fix. În sfârșit, pentru derularea operațiunilor structurale, BCE poate emite certificate de datorie.

Tranzacțiile reversibile

Tranzacțiile reversibile se referă la operațiunile prin care Eurosistemul cumpără sau vinde active eligibile cu acorduri de răscumpărare, sau prin care oferă credite pe baza garanției formate din active eligibile. Tranzacțiile reversibile sunt folosite pentru operațiuni principale de refinanțare și pentru operațiuni de refinanțare pe termen lung. În plus, Eurosistemul poate utiliza tranzacții reversibile pentru operațiuni structurale și de reglaj fin.

Atunci când tranzacțiile reversibile iau forma acordurilor de răscumpărare, diferența dintre prețul de cumpărare și prețul de răscumpărare corespunde dobânzii pentru suma de bani împrumutată pe durata operațiunii, adică prețul de răscumpărare include dobânda de plătit.

Rata dobânzii aferentă unei tranzacții reversibile sub forma unui credit colateralizat se determină aplicând rata dobânzii specificată asupra sumei creditului pentru durata operațiunii.

Tranzacții directe

Tranzacțiile directe de open market se referă la operațiunile în care Eurosistemul cumpără sau vinde active eligibile direct pe piață. Acestea se pot realiza numai în scopuri structurale sau de reglaj fin.

Swap-uri valutare

Swap-urile valutare realizate în scopuri de politică monetară constau în tranzacții spot și forward simultane pe euro versus o altă monedă. Aceste operații pot fi utilizate în scopuri de reglaj fin, în principal pentru a controla ratele dobânzii și situația lichidității pe piață.

Colectarea depozitelor pe termen fix

Eurosistemul poate invita corespondenții să plaseze depozite pe termene fixe la BCN din statele membre în care se află aceștia. Colectarea depozitelor pe termen fix se realizează doar în scopuri de reglaj fin pentru a absorbi lichiditatea de pe piață.

Emisiunea de certificate de datorie ale BCE

BCE poate emite certificate de datorie cu scopul ajustării poziției structurale a Eurosistemului în raport cu sectorul financiar, astfel încât să creeze sau să mărească un deficit de lichiditate pe piață.

3.4 Rezervele minime

Descrierea sistemului

BCE cere ca instituțiile de credit să mențină depozite obligatorii în conturi curente la băncile centrale naționale: acestea se numesc rezerve minime. Valoarea rezervelor minime ce trebuie menținută e determinată de rezerva de bază. Acesta din urmă, pentru o instituție, se definește în relație cu elementele din bilanțul său. În tabelul de mai jos sunt prezentate principalele elemente incluse în rezerva de bază:

____________________________________________________________________

A. Datorii la care se aplică o rată pozitivă a rezervei

____________________________________________________________________

a) Depozite (inclusiv depozite de o zi, cu maturitatea de până la 2 ani, depozite răscumpărabile într-o perioadă de până la 2 ani)

____________________________________________________________________

b) Titluri de datorie cu maturitatea mai mare de 2 ani

____________________________________________________________________

c) Numerar

____________________________________________________________________

Total (A)=a+b+c

____________________________________________________________________

B. Datorii la care se aplică o rată a rezervei egală cu 0

___________________________________________________________________

a) Depozite ( inclusiv cu o maturitate mai mare de 2 ani, depozite răscumpărabile într-o perioadă de peste 2 ani)

____________________________________________________________________

b) Acorduri de răscumpărare

____________________________________________________________________

Total (B)=a+b

___________________________________________________________________

Total rezerve de bază= (A)+ (B)

___________________________________________________________________

Pentru a determina rezerva obligatorie a unei instituții, baza rezervei este multiplicată cu o rată a rezervei. BCE aplică o rată a rezervei uniformă, pozitivă la majoritatea elementelor incluse în baza rezervei. Acestă rată a fost stabilită la 2% la începutul Etapei a treia a UEM. Majoritatea pasivelor pe termen scurt din bilanțul instituțiilor de credit este subiectul unei rate pozitive de rezervă.

Instituțiile de credit își pot deduce o sumă totală uniformă din rezerva lor obilgatorie. La începutul Etapei a treia a UEM instituțiile aveau dreptul să deducă 100000 euro. Acestă sumă este destinată să reducă costurile administrative determinate de gestionarea rezervelor obligatorii foarte mici.

Pentru a-și constitui rezervele obligatorii, instituțiile de credit trebuie să mențină soldul corespunzător al conturilor lor curente deschise la băncile centrale. În această privință, sistemul rezervelor minime al Eurosistemului acordă părților posibilitatea de a folosi rezervele medii. Acest lucru înseamnă că respectarea rezervelor obligatorii este determinată pe baza soldului mediu zilnic al conturilor de rezerve ce aparțin corespondenților, pe o perioadă de menținere a rezervei obligatorii de o lună. Perioadele de menținere încep în data de 24 a fiecărei luni și se termină pe data de 23 a lunii următoare.

Remunerarea rezervei

Eurosistemul dorește să se asigure că sistemul rezervelor minime nu reprezintă o povară pentru sistemul bancar al zonei euro și nici nu îngrădește alocarea eficientă a resurselor. Din acest motiv, rezervele minime ale instituțiilor de credit sunt remunerate. Remunerația corespunde, pe perioada de menținere a rezervei, cu rata medie (ponderată în funcție de numărul de zile calendaristice) a operațiunilor principale de refinanțare. Această rată a dobânzii este astfel foarte apropiată de ratele dobânzii pe termen scurt de pe piața monetară.

Funcțiile sistemului rezervei minime

A. Prima funcție cheie a sistemului de rezerve obligatorii este aceea de a stabiliza rata dobânzii pe piața monetară. Această funcție este îndeplinită de rezerva medie, care permite instituțiilor de credit să uniformizeze fluctuațiile zilnice ale lichidității ( de exemplu acelea care apar din fluctuațiile cererii de numerar), deoarece dezechilibrele temporare pot fi atenuate de dezechilibrele în sens opus ale rezervelor pentru aceeași perioadă de menținere. Rezerva medie implică de asemenea faptul că instituțiile pot obține profit din acordarea de credite pe piață și menținerea unui deficit de rezervă, atunci când ratele dobânzii pe termene foarte scurte pe piața monetară sunt mai mari decât ratele care ar fi remunerat rezerva pe perioada de menținere rămasă. Într-un scenariu opus, instituțiile pot împrumuta fonduri de pe piață și să mențină un surplus de rezervă. Teoretic, acest “arbitraj” ar trebui să echilibreze, pe perioada de menținere, nivelul curent al ratei dobânzii pe termen foarte scurt cu nivelul așteptat al acesteia de la sfârșitul perioadei de menținere a rezervei. Acest mecanism stabilizează rata dobânzii overnight în timpul perioadei de menținere a rezervei și nu este astfel necesară intervenția frecventă a băncii centrale pe piața monetară.

Sistemul rezervei medii funcționează cu ușurință în timpul perioadei de menținere. Însă, la sfârșitul perioadei, rezerva obligatorie trebuie să aibă nivelul stabilit, iar băncile nu mai pot transfera un surplus sau un deficit de lichiditate în viitor.

B. A doua funcție importantă a sistemului rezervelor minime este reglarea deficitului structural al lichidității din sistemul bancar. Obligația instituțiilor de credit de a menține rezerve la banca centrală contribuie la creșterea cererii pentru refinanțare de la aceasta, ceea ce facilitează scopul BCE de a influența rata dobânzii prin operații regulate de injecție de lichiditate.

3.5 Facilități permanente

Așa cum s-a menționat Eurosistemul implementează de asemenea politica monetară prin stabilirea ratei dobânzii la facilitățile permanente. Acestea absorb sau furnizează lichiditate cu maturitate de o zi, la inițiativa corespondenților.

Două tipuri de facilități permanente sunt disponibile corespondenților eligibili:

facilități marginale de împrumut

facilități de depozit.

Motivația băncilor de a folosi facilitățile permanente este redusă semnificativ prin ratele aplicate care, în mod normal, sunt nefavorabile în comparație cu ratele pieței.

Poziția băncilor naționale față de BCE este evidențiată prin intermediul sistemelor naționale de compensări și prin sistemul de plăți și compensări unificat TARGET. Băncile au poziții debitoare sau creditoare față de sistemul de compensări, pe perioade de timp scurte – 24 ore, nivelul dobânzii practicat fiind scăzut ceea ce asigură stabilitate și simetrie acestor operațiuni.

Graficul 3.3 Evoluția facilităților permanente în zona euro în anii 2001, 2002

anul 2002(miliarde Euro)

anul 2001

Așa cum reiese din graficele de mai sus, volumul utilizării facilităților permanente crește la sfârșitul perioadei de menținere a rezervei. Acest lucru se datorează mecanismului sistemului rezervei minime, care permite instituțiilor de credit să aibă deficite și surplusuri zilnice de lichiditate pe care să le poată regla la sfârșitul perioadei de menținere a rezervei. Rezervele minime devin obligatorii abia în ultima zi a perioadei de menținere când deficitele/ surplusurile de lichiditate e nu mai pot fi compensate cu sume de sens contrar, în cadrul aceleiași perioade de menținere.

3.6 Lichiditatea băncii centrale și managementul ei. Nevoile de lichiditate ale sistemului bancar

Managementul lichidității Eurosistemului joacă un rol important în implementarea politicii monetare unice și se bazează pe evaluarea necesarului de lichidități a sistemului bancar care provine din rezerva minimă obligatorie, rezerva suplimentară și factori autonomi.

Cadrul operațional este un set de instrumente și proceduri pe care o bancă centrală le utilizează pentru a orienta rata dobânzii, semnala intențiile de politică monetară și pentru a gestiona lichiditatea pe piața monetară.

Sistemul bancar din zona Euro – din cauza necesarului de numerar și obligației deținerii rezervelor minime – are deficit de lichiditate și se bazează pe refinanțările Eurosistemului. În acest cadru, Eurosistemul acționează ca furnizor de lichiditate, putând astfel ghida rata dobânzii pe piața monetară și transmite impulsurile de politică monetară de-a lungul zonei euro. Interacțiunea dintre Eurosistem și sistemul bancar poate ilustrată cu ajutorul bilanțului consolidat al acestuia (Vezi Anexa 2).

O formă simplificată a bilanțului standardizat al băncii centrale arată ca în Tabelul 3.2

Tabelul 3.2 Bilanțul standardizat al băncii centrale

ACTIV PASIV

Refinanțarea instituțiilor de credit Deținerile instituțiilor de credit

din conturi curente (rezerve)

Facilitatea marginală de împrumut Facilitatea de depozit

Active nete externe Numerar în circulație

Depozite guvernamentale

Alți factori (net)

OFERTA DE LICHIDITĂȚI PRIN OPERAȚIUNI DE POLITICĂ MONETARĂ

“refinanțarea instituțiilor de credit”

plus “facilitatea marginală de împrumut”

minus “facilitatea de depozit”

egal

FACTORI AUTONOMI

“numerar în circulație”

plus “depozite guvernamentale”

minus “active nete externe “

plus “alți factori(net)”

plus

REZERVE

“deținerile instituțiilor de credit din conturi curente”

Pe partea de active, există trei categorii principale ce furnizează lichidități:

refinanțarea instituțiilor de credit

facilitatea marginală de împrumut

active externe nete

Refinațarea instituțiilor de credit se referă la valoarea neachitată a operațiunilor de open market creatoare de lichidități. În cazul Eurosistemului acestea include întotdeauna operațiunile principale de refinanțare și pe termen lung. Sunt incluse de asemenea operațiunile de reglaj fin și cele structurale.

Facilitățile marginale de împrumut vizează creditele de pe o zi pe alta acordate de banca centrală instituțiilor de credit care au recurs la acest tip de facilitate.

Activele externe nete cuprind activele exprimate în monedă străină deținute de bănci centrale din care se scad pasivele denominate în valută.

În cadrul pasivului se includ cinci categorii:

deținerile instituțiilor de credit din conturile curente – fonduri deținute de instituțiile de credit la banca centrală cu scopul reglementării tranzacțiilor interbancare și îndeplinirii necesarului de rezervă;

facilități de depozit – valoarea totală a depozitelor overnight

numerar în circulație – arată cantitatea de monedă pusă în circulație de banca centrală la cererea instituțiilor de credit (de obicei are cea mai mare valoare din pasiv);

depozite guvernamentale – presupun existența unor fonduri în conturi curente menținute de trezoreriile naționale la BCN;

alți factori – valorile ce nu pot fi incluse în categoriile anterioare din bilanț.

Din punct de vedere contabil, valoarea activului și pasivului trebuie să fie întotdeauna egale. Cu scopul unei mai bune înțelegeri a modului cum acționează o bancă centrală, este convenabilă împărțirea bilanțului în trei elemente, așa cum reiese din Tabelul 3.3.

Valoarea netă a lichidității actuale furnizate de banca centrală instituțiilor de credit se determină ca sumă între două elemente:

factori autonomi (monedă în circulație + depozite guvernamentale – active nete externe + alți factori) – aceștia influențează lichiditatea din sistemul bancar și sunt etichetați ca “autonomi” deoarece, în mod normal, nu sunt rezultatul utilizării instrumentelor de politică monetară;

rezervele instituțiilor de credit (deținerile instituțiilor de credit în conturile curente)

Valoarea rezultată în urma acestei însumări reprezintă oferta de lichidități determinate de operațiunile de politică monetară (refinanțarea instituțiilor de credit + facilitățile marginale de împrumut – facilitățile de depozit).

Graficul 3.4 Evoluția lichidității din zona euro în anii 2001, 2002

anul 2002

anul 2001

În timp ce valoarea rezervei obligatorii este cunoscută cu un grad destul de ridicat de precizie, factorii autonomi sunt mult mai volatili și mai greu de previzionat. Astfel, BCE publică previziuni privind valoarea medie a factorilor autonomi, care urmăresc să ajute părțile în pregătirea ofertelor de participare la operațiunile de open market. În 2002 cel mai volatil și mai greu de previzionat dintre factorii autonomi au fost din nou depozitele guvernamentale la BCN. După introducerea în circulație a monedei euro în ianuarie 2002, BCE s-a confruntat cu dificultăți în previzionarea valorii numerului.Astfel cererea pentru moneda euro s-a dovedit a fi mai mare decât cea estimată de Eurosistem, în timp ce retragerea din circulație a monedelor naționale s-a realizat mai încet decât se aștepta. În consecință, eroarea de estimare a înregistrat o valoare de 4 ori mai mare decât în anul precedent. Pentru a face față cererilor neașteptate de lichiditate rezultate ca urmare a creșterii temporare a solicitărilor de numerar, Eurosistemul utilizează operațiuni de reglaj fin furnizoare de lichidități. În martie 2002 previziunile necesarului de lichidități au revenit la normal.

Tabelul 3.3 arată contribuția principalelor elemente care furnizează lichidități sectorului bancar, studiate în perioada 24 noiembrie – 23 decembrie 2002.

Tabelul 3.3 Contribuția la lichiditatea sistemului bancar (miliarde euro)

Cea mai mare parte a lichidităților e furnizată prin operațiuni principale de refinanțare. Lichidități suplimentare sunt asigurate prin operațiuni de refinanțare pe termen lung. Facilitățile permanente și alte operațiuni, cum ar fi cele de reglaj fin, în mod normal, au un impact mult mai redus asupra lichidității sistemului bancar.

Efectul de absorbție a lichidităților de către factorii autonomi este în principal generat de numerarul în circulație și depozitele guvernamentale în cadrul Eurosistemului. Numerarul absoarbe lichiditate din sistemul bancar deoarece trebuie să fie obținut de la banca centrală iar instituțiile de credit sunt nevoite din acest motiv să ia fonduri cu împrumut. Există, de asemenea, un efect opus asupra lichidității sistemului bancar în ceea ce privește activele externe deținute de Eurosistem. Cumpărarea de către Eurosistem de active externe injectează lichidități în sistemul bancar și reduce necesarul de lichidități provenite prin operațiuni de politică monetară. Rezerva obligatorie are efect de absorbție a lichidităților similar ca dimensiune cu cel determinat de factorii autonomi. Diferența dintre deținerile instituțiilor curente ale Eurosistemului și rezerva obligatorie constituie rezerva suplimentară.

=== manu-cap1 ===

1. SEBC. Aspecte generale

Constituirea SEBC. Istoric-trei etape către Uniunea Economică și Monetară

În iunie 1988 Consiliul European confirmă obiectivul de realizare progresivă a uniunii economice și numește un Comitet condus de Jacques Delors, președintele de atunci al Comisiei Europene să studieze și propună etape concrete care să conducă la această uniune. Comitetul a fost compus din guvernatorii băncilor centrale ale țarilor din CE, Alexandre Lamfalussy managerul general al Băncii Internaționale a Reglementelor, Niels Thygesen, profesor de economie și Miguel Boyer, președintele Băncii Externe a Spaniei. Rezultatul Raportului Delors propune ca uniunea economică și monetară să se realizeze în trei pași prudenți dar evolutivi.

Prima Etapă a Uniunii Economice și Monetare (UEM)

Pe baza Raportului Delors, CE decide în iunie 1989 că prima etapă de realizare a uniunii economice și monetere trebuie să înceapă pe l iulie 1990, dată în care, în principiu, toate restricțiile legate de circulația capitalului între țările membre sunt anulate, în același timp, Comitetului Guvernatorilor Băncilor Centrale ale țărilor din Comunitatea Economică Europeană, care a jucat un important rol în cooperarea monetară încă de la înființarea sa din mai 1964, i s-au dat responsabilități suplimentare. Acestea au fost stabilite într-un Consiliu Decizional pe data de 12 martie 1990 și include coordonarea politicii monetare a țărilor membre cu scopul de a realiza stabilitatea prețurilor. Având în vedere timpul scurt disponibil și complexitatea sarcinilor a fost inițiată de către Consiliul Guvernatorilor activitatea pregătitoare pentru Etapa a treia a UEM. Primul pas a constat în identificarea tuturor rezultatelor ce trebuie examinate in faza de început, stabilirea programului de lucru până la începutul anului 1993 și definirea în conformitate cu mandatele subcomitetelor și grupurilor de lucru existente constituite în acest scop.

Pentru realizarea etapei a doua și a treia a fost necesară revizuirea Tratatului de înființare a CEE cu scopul de a structura instituțională, în acest scop o Conferință interguvernamentală pe tema UEM a fost convocată și s-a ținut îmi991 în paralel cu o conferință interguvernamentală pe tema uniunii politice. Rezultatul negocierilor a fost Tratatul UE care a fost aprobat în decembrie 1991 și semnat la Maastricht pe 7 februarie 1992. Pe de altă parte trebuind să întârzie procesul de ratificare, tratatul nu a intrat în vigoare până la l noiembrie 1993.

Etapa a doua a UEM- constituirea Institutului Monetar European (IME) și a Băncii Centrale Europene (BCE)

Constituirea IME pe l ianuarie 1994 marchează începutul etapei a doua a UEM și odată cu acesta Comitetul Guvernatorilor își încetează existența. Existența tranzitorie a IME reflectă de asemenea situația integrării monetare în cadrul Comunității. Institutului Monetar Internațional nu îi revin sarcini de conducere a politicii monetare a UE și nici competențe de realizare de intervenții valutare.

Principalele două atribuții ale IME sunt:

Să întărească cooperarea dintre băncile centrale și coordonarea politicii monetare

Să realizeze pregătirile necesare pentru înființarea SEBC pentru conducerea politicii monetare unice și pentru crearea adoptarea monedei unice europene în cea de a treia etapă.

În acest scop IME a realizat un forum pentru consultații și pentru schimburi de păreri și informații despre politica de emisiune și stabilește cadrul regulator organizator și logistic necesar pentru ca SEBC să-și îndeplinească atribuțiile în Etapa a treia.

În decembrie 1995 CE hotărăște ca moneda unică europeană să fie introdusă în Etapa a treia, să fie numită "Euro" și ca Etapa a treia a UEM să înceapă pe l ianuarie 1999. O secvență cronologică de evenimente a fost prevăzută pentru transformările Euro. Acest scenariu a fost în principal bazat pe propuneri detaliate elaborate de IME. In același timp , IME i-au fost date sarcinile de îndeplinire a activității pregătitoare pentru viitoarele relații monetare dintre zona Euro și celelalte țări membre ale UE. în decembrie 1996 IME a prezentat raportul său Consiliului European, care a constituit bazele unei Hotărâri a Consiliului European care privea elementele fundamentale și principiile unui nou mecanism al ratei de schimb, ce a fost adoptat în iunie 1997. fot în decembrie 1996 IME prezintă Consiliului European, și ulterior publicului, modelele bancnotelor Euro alese pentru a fi puse în circulație pe l ianuarie 2002.

Pentru a completa și a specifica prevederile Tratatului, Consiliul Europei a adoptat Pactul de Creștere și Stabilitate în iunie 1997 care urmărește să asigure disciplina monetară în ceea ce privește UEM. Pactul a fost suplimentat de Declarația Consiliului prin care angajamentele au fost extinse în mai 1998.

Pe 2 mai 1998 Consiliul Uniunii Europene decide în mod unanim că cele 11 state membre (Belgia, Germania, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia și Finlanda) au îndeplinit condițiile necesare pentru adoptarea monedei unice pe l ianuarie 1999. în consecință aceste țări trebuia să participe la Etapa a treia a UEM. Conducerile statelor au ajuns la o înțelegere politică cu privire la persoanele recomandate pentru numirea ca membrii ai Comitetului Director al Băncii Centrale Europene.

În același timp ministerele finanțelor din țările membre ce adoptau moneda unică europeană, aprobă împreună cu guvernatorii băncilor centrale ale statelor membre, Comisia Europeană și IME că actualul mecanism al ratei de schimb al țărilor participante va fi folosit pentru determinarea irevocabilă a ratei de schimb pentru Euro.

Pe 25 mai 1998 guvernele celor 11 țări membre au numit președintele, vicepreședintele și ceilalți patru membri ai Comitetului Director al BCE. Pe data de l iunie 1998 numirea lor a intrat în vigoare și a marcat înființarea BCE.

Odată cu înființarea BCE, IME și-a îndeplinit atribuțiile, în concordanță cu Tratatul de înființare a Comunității Europene, IME a intrat în lichidare după înființarea BCE. Toată activitatea pregătitoare încredințată IME a fost încheiată iar restul anului 1998 a fost consacrat de BCE testării finale a sistemelor și procedurilor.

Etapa a treia a UEM- fixarea irevocabilă a ratei de schimb

Pe l ianuarie 1999 a treia și ultima etapă a UEM a început cu fixarea irevocabilă aratei de schimb a monedelor celor 11 țări membre și cu conducerea politicii monetare unice sub supravegherea BCE.

Numărul țărilor participante a crescut pe l ianuarie 2001 cînd Grecia intră în a treia etapă a UEM. De atunci Banca Greciei este parte a Eurosistemului. Participarea Greciei urmează unei decizii luate pe 19 iunie 2000 de Consiliul UE, deoarece Grecia îndeplinise criteriile de convergență.

Tabelul 1.1

Calculația ratelor de schimb în raport cu ECU la 31decembrie 1998

1.2. Structura SEBC

Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) este format din Banca Centrală Europeană (BCE) și din băncile naționale ale celor 15 țări din sistem. Atât timp cât există țări membre ale Uniunii Europene care nu au adoptat încă moneda Euro, este necesar să se facă distincția între SEBC și Eurosistem. Eurosistemul este termenul folosit pentru a desemna cele douăsprezece țări (Belgia, Germania, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia, Finlanda și Grecia) care au adoptat moneda unică europeană, Euro. Acest termen a fost ales de Consiliul de Guvernare pentru a descrie înțelegerea prin care SEBC își îndeplinește sarcinile în cadrul zonei Euro.

Băncile centrale ale celor trei state membre ale SEBC care nu au adoptat încă Euro (Danemarca, Suedia și Anglia) nu participă la luarea deciziilor care privesc politica monetară unică din zona Euro. Aceste trei state continuă să aibă propriile monede naționale și să conducă propriile politici monetare. O țară membră a UE care dorește să adopte Euro, poate realiza acest lucru într-o etapă ulterioară, dacă îndeplinește criteriile de convergență. BCE este solicitată pentru a-și exprima opinia cu privire la nivelul de convergență înainte ca țării să l se permită să se alăture zonei Euro.

Eurosistemul depinde de funcționarea fără piedici a sistemului bancar prin care se pot realiza operațiile de politică monetară, în cele douăsprezece țări participante 8000 de instituții de credit (bănci comerciale, bănci de economii și alte instituții financiare) pot acționa ca un canal pentru tranzacțiile de politică monetară cu scopul de a creșterii sau descreșterii ofertei de lichidități în zona Euro.

1.3 Organizarea și conducerea SEBC

1.3.1 Autoritatea BCE

Crearea Băncii Centrale Europene, o instituție internațională cu un statut unic, constituie un moment semnificativ în schimbările mondiale majore. Ea are responsabilitatea majoră asupra politicii monetare din zona Euro, unul din cele mai mari conglomerate economice din lume. Cu toate că acoperă un număr limitat de membri și își focalizează activitatea asupra unei anumite regiuni geografice, BCE se poate integra totuși în grupul instituțiilor financiare internaționale puternice cum ar fi BR1, Fondul Monetar Internațional (FMI), ori al băncilor centrale și al trezoreriei din SUA și Japonia.

Analiștii se întreabă cum își va desfășura activitatea Banca Centrală Europeană și cum va duce la îndeplinire obligațiile sale ca o presupusă autoritate a Uniunii Europene.

Toate instituțiile cer autoritate pentru a deveni efective, dar nu toate instituțiile „acționează" autoritatea pentru a realiza acest deziderat. Autoritatea nu se acordă de către un organ superior. Aceasta este o „dispoziție relațională" în cadrul căreia capacitatea de comandă este legitimată de

către aceia care se supun, în timp ce autoritatea și puterea sunt adesea interschimbabile, ele nu trebuie puse în poziție conflictuală; autoritatea poate exista și fără putere, în timp ce puterea nu conferă în mod necesar autoritate. Ne punem întrebarea care este baza autorității instituționale a BCE.

În cazul de față trebuie să plasăm fenomenul autorității în cadrul unei comunități. Noțiunea de comunitate conectează indivizii dintr-un spațiu social și într-un anumit timp. Comunitatea reprezintă de asemenea o conectare materială între diferite colective de agenți; se pune la dispoziția agenților suport și resurse pentru realizarea misiunilor și obiectivelor acestora, în extenso, terenul comunității pune la dispoziție baza materială și ideatică pe care se construiește autoritatea instituțională.

Pentru BCE, problema autorității în termeni comunitari poate fi analizată pe mai multe niveluri:

1. Statele membre ale Uniunii Europene constituie un teren comunitar unde se poate pune problema autorității;

Clasa socială poate fi considerată un alt teren comunitar unde se poate ridica problema autorității; de exemplu capitalul transnațional, clasa oamenilor de afaceri cu orientare predominantă pan-europeană, precum și cadrul agricol de dimensiuni mari sunt numai o parte din forțele care și-au arătat disponibilitatea europeană.

Autoritatea instituțională a Băncii Centrale Europene nu poate fi acordată, oferită, delegată. Ea trebuie să fie constituită în cadrul actualelor relații care prevalează în Uniunea Europeană. Acest proces se poate realiza printr-o îngemănare balansată între autonomia instituțională a BCE și includerea în structura de decizie a reprezentanților semnificativi ai Comunității, în construirea autorității, pe lângă resursele materiale și balanța puterii, trebuie luat în considerare și consensul ideatic între diversele societăți, în cazul Băncii Centrale europene este necesară analiza comunităților care constituie terenul central pe care operează această bancă, modul cum aceste comunități și BCE intră în relații reciproce și cerințele pe care se bazează autoritatea BCE.

1.3.2. Independența BCE

Banca Centrală Europeană este considerată cea mai independentă bancă centrală creată vreodată. „Independent" în acest context semnifică „imun la interesele și influența guvernelor". Aceasta înseamnă că un câștig politic pe termen scurt este improbabil să joace un rol major în formularea politicii monetare în noua Europă.

Problema independenței are o importanță crucială deoarece aceeași forță care impulsionează optimismul consumatorilor și creșterea economică pe termen scurt eliberează de asemenea și inflația, și această forță este un mare furnizor de bani. Prin urmare, politicienii care caută sprijin popular și un nou mandat, exercită adesea presiuni asupra autorităților monetare pentru menținerea unei cantități relativ mari de bani, chiar cu riscul introducerii unei inflații pe termen lung. Dar efectul inflației pe termen lung este, fără îndoială, unul negativ. Deci, în mod aproape natural, orice persoană care are un interes financiar în stabilitatea economică a Europei își pune acum întrebarea dacă BCE va fi suficient de independentă pentru a asigura o luptă viguroasă împotriva intereselor politice.

Până acum nici o bancă centrală nu este mai independentă decât Banca Centrală Europeană. Aceasta rezultă din câteva fapte importante, în primul rând, statutul definitoriu al BCE este lipsit de orice echivoc, afirmând: „nici Banca Centrală Europeană, nici o altă bancă centrală europeană, nici vreun membru din organismele lor de conducere nu vor căuta sau primi instrucțiuni de la instituțiile sau organismele Comunității, de la nici un guvern al vreunui stat membru sau de la vreun alt organism", în multe țări însă, nu este neobișnuită puternica influență politică asupra băncii centrale. Chiar foarte independentă Rezerva Federală a Statelor Unite este mai „politicizată” decât corespondentul său european. După cum scrie Henry Kissinger „Banca Rezervei Federale a fost înființată după ce America și-a creat instituțiile sale politice. Independent din punct de vedere legal, un președinte chibzuit al Fed este însă în strânsă legătură cu Departamentul Trezoreriei, cunoaște punctele de vedere ale președintelui și este sensibil la curentele existente în Congresul american. El trebuie să urmeze preferințele acestora, dar ar fi neindicat să le ignore permanent, în schimb, Banca Centrală Europeană este independentă față de vreun punct de referință politică". BCE este într-adevăr o organizație supranațională.

În al doilea rând, Băncii Centrale Europene îi este strict interzis să împrumute bani oricărui guvern din Uniunea Europeană. Acest lucru asigură faptul că banca centrală este desprinsă de interesele financiare ale politicienilor aleși. Prin urmare, este imposibil pentru BCE să devină o mașină de fabricat bani, care tipărește Euro pentru a finanța cheltuielile financiare excesive.

În al treilea rând, BCE nu este subiectul nici unui fel de restricții neobișnuite sau inhibatoare din partea guvernelor naționale. Cu alte cuvinte, Uniunii Europene i se solicită prin constituție să accepte politicile BCE, fără nici un fel de amestec sau interferență temporară. Chiar și cea mai independentă bancă din lume dinaintea introducerii Euro, Bundesbank-ul din Germania, a fost amenințată de un veto temporar de două săptămâni din partea guvernului german, împotriva BCE nu există nici un fel de veto.

În al patrulea rând, statutul care definește independența BCE ar fi extrem de dificil de abrogat, într-adevăr, statutul poate fi modificat numai printr-o revizuire a însuși Tratatului asupra UE, o acțiune pentru care este nevoie de un consens între cele 16 țări membre ale Uniunii Europene. Aceasta înseamnă că ar fi cel puțin la fel de dificil să se afecteze independența BCE pe cât a fost în cea mai strictă țară înainte de introducerea Euro; un singur vot împotrivă ar zădărnici orice încercare. Prin urmare, Congresul Statelor Unite ar putea revoca independența Rezervei Federale americane mult mai ușor decât ar pute Uniunea Europeană amenința independența BCE.

Criticii Euro afirmă că teoria referitoare la independența BCE este generoasă, dar realitatea ar putea cu ușurință să nu fie ideală. Termenul minim al mandatului pentru membrii Consiliului Guvernator este de numai cinci ani, iar speranța obținerii unei prelungiri a mandatului i-ar putea încuraja pe cei numiți să asculte cu prea mare atenție dorințele guvernelor lor. Guvernele au cu siguranță propriile lor opinii asupra modului în care ar trebui să se desfășoare politica monetară în zona Euro. Franța este, fără îndoială, cea mai mare contra-greutate în această privință. Președintele Jacques Chirac speră „să ofere orientări" și „să stabilească cu claritate limitele activităților" BCE și a întreprins deja acțiuni specifice pentru a realiza acest lucru prin crearea unui comitet special „Euro – 11", care să dezbată periodic conducerea generală a afacerilor economice și monetare europene. Deși comitetul Euro – 11 nu are nici un fel de putere de vot sau administrativă, el reprezintă o crăpătură simbolică în armura de independență a BCE. Numai timpul ne va spune dacă Banca Centrală Europeană acționează într-o manieră constant independentă.

1.3.3.Conducerea SEBC

Conducerea SEBC, dacă este considerată separat, constă din:

conducerea BCN, conform legii naționale;

conducerea BCE, conform Tratatului astfel:

– Comitetul Director compus din președinte, vicepreședinte și doi pînă la patru alți membri, cu toții numiți de către conducerea statelor participante la Uniunea Monetară (Eurosistem) pe o perioadă de opt ani ce nu poate fi reînnoită; funcția Comitetului Director este gestiunea zilnică a BCE, în special, executarea operațiilor în scopul politicii monetare pe baza deciziilor Consiliului de Guvernare (Vezi Anexa1);

– Consiliul de Guvernare compus din membrii Comitetului Director (președintele și vicepreședintele vor fi comuni celor două organe de decizie) și guvernatorii băncilor centrale ale statelor participante la U. Monetară (Eurosistem); funcția Consiliului de Guvernare va fi stabilirea politicii monetare în așa fel încît să se stabilească orientări necesare executării operațiilor pe care le presupune conducerea politicii monetare; Consiliul de Guvernare este organul superior Comitetului Director și este organul superior de conducere al BCE ale cărui decizii și orientări trebuie urmate de către C-Director;

– Consiliul General (C-General) compus din președintele și vicepreședintele C-Director (care vor fi comuni celor două organe de decizie) și guvernatorii băncilor centrale ale tuturor statelor membre ale UE; funcția Consiliului General este tranzitorie, întrucît se referă la raporturile cu țările UE care numai pentru moment sunt în afara U.Monetare, în special Consiliul General depune eforturile necesare pentru scurtarea duratei de integrare în U. Monetară a acestor țări (motiv pentru care unele funcții ale IME au trebuit să fie menținute și în Etapa a treia, după desființarea formală a 1ME, fiind preluate de BCE).

Organele de conducere ale BCE sunt – ca și cele ale IME căruia i-a succedat -independente de instituțiile comunitare și autoritățile naționale.

(a) Consiliul de Guvernare al BCE/SEBC este compus din:

• întreg Comitetul Director (președinte, vicepreședinte și patru membri numiți din rîndul persoanelor cu reputație și cu experiență profesională an probleme monetare
sau bancare; numirea se face prin consens de către conducerile statelor membre la
nivelul șefilor de stat sau de guvern, la recomandarea Consiliului și după
consultarea Parlamentului și a Consiliului de Guvernare precedent) și

• toți guvernatorii BCN din Eurosistem.

Principalele atribuții ale Consiliului de Guvernare sunt:

adoptarea de norme de recomandare și orientări și de hotărîri pentru a asigura îndeplinirea sarcinilor statutare ale SEBC:

stabilirea politicii monetare a CE în ceea ce privește obiectivele politicii monetare (sarcina directă de politică monetară); competența Consiliului de Guvernare include, dacă și acolo unde consideră că este cazul, adoptarea de norme de recomandare și orientări și de hotărîri pentru a asigura îndeplinirea sarcinii directe de politică monetară, prin îndeplinirea:

obiectivelor ce pot mijloci pe cele monetare;

ratelor de dobîndă directoare pe piețe financiare;

rezervelor instituțiilor de credit în SEBC

Trecerea în revistă a structurii pe funcții și a atribuțiilor sale definește Consiliul de Guvernare ca fiind organul de decizie supremă în SEBC, care reunește membrii conducerii executive a instituției centrale (BCE) și șefii autorităților monetare ale țărilor participante fără derogări la U. Monetară, la Eurosistem. Un astfel de organ colectiv de decizie autonomă dispune orientările și măsurile necesare pentru punerea în funcțiune a prevederilor Statutului, în primul rînd, pentru definirea politicii monetare unice prin fixarea ratelor directoare ale dobînzii pe piețele Eurosistemului.

Consiliul de Guvernare este un organ de decizie cu autoreglementare legată de Statut în ceea ce privește:

procedurile de adoptare a deciziilor și organizarea internă a activității sale.

exercitarea funcțiunilor consultative ale BCE și

reprezentarea SEBC în raporturile de cooperare internațională.

Consiliul de Guvernare are proceduri diferite de adoptare a deciziilor în funcție de obiectul acestora. Astfel:

deciziile privitoare la stabilirea și conducerea politicii monetare unice se iau pe principiul "un membru si un vot"

deciziile de ordin patrimonial (de ex., modificarea capitalului BCE) se iau pe principiul votului ponderat cu participarea la capitalul subscris și cu o majoritate calificată astfel: voturile favorabile reprezintă cel puțin două treimi din capitalul subscris al BCE și cel puțin jumătate din numărul acționarilor.

(b) Comitetul Director al BCE/SEBC

Principalele atribuții ale Comitetului Director sunt:

conducerea politicii monetare în conformitate cu normele de recomandare și hotărârile Consiliului de Guvernare ; pentru aceasta Comitetul Director are competența de a da instrucțiunile necesare băncilor centrale naționale (BCN);

executarea mandatelor delegate de către Consiliul de Guvernare.

Trecerea in revistă a structurii pe funcții și a atribuțiilor sale definește Comitetul Director ca fiind organul de execuție centrale în SEBC, care reunește membrii conducerii executive a instituției centrale coordonatoare a sistemului (BCE). Această conducere executivă are misiunea de a transpune întocmai și la timp orientările și măsurile dispuse de Consiliul de Guvernare și răspunde zilnic de gestiunea BCE. în această capacitate statutară, Comitetul Director este in drept să dea instrucțiunile necesare oricărei BCN.

Președintele Comitetului Director ocupă concomitent atît funcția de președinte al Consiliului de Guvernare, cît și funcția de președinte al Consiliului General, creînd premisele unei unități de decizie și acțiune care dă caracterul sistematic aranjamentului colectiv pe care îl reprezintă SEBC. Printre altele, în cazul președinției Comitetului Director și a Consiliului de Guvernare, persoana președintelui (unica) dispune de vot dublu în caz de egalitate a voturilor.

Președintele Comitetului Director reprezintă instituția în exterior sau poate desemna o persoană în acest scop. El angajează din punct de vedere juridic BCE în raporturile cu terții.

Vicepreședintele conduce în absența președintelui atît Consiliul de Guvernare, cît și Comitetul Director, precum și Consiliul General, preluîndu-i competențele și atribuțiile.

Membrii Comitetului Director trebuie să fie cetățeni ai statelor membre ale U. Monetare (Eurosistem).

(c) Consiliul General al BCE/SEBC este compus din:

parte din Comitetul Director (președinte și vicepreședinte)

toți guvernatorii BCN din Eurosistem

(3) toți guvernatorii BCN din E-3.

Principalele atribuții ale Consiliului General derivă din faptul că a mai rămas un rest de competență și sarcini care erau în trecut încredințate IME, care, datorită separării E-15 în Eurosistem și E-3, au rămas fără administrator în cursul îndeplinirii lor obligatorii in Etapa a treia. Aceste sarcini au fost preluate de către Consiliul General de la IME și urmăresc întreținerea coeziunii în E-15 și pregătirea condițiilor pentru lărgirea U. Monetare; sarcinile principale ale Consiliului General constau în:

(a) funcții de întreținere a coeziunii E-15:

întărirea cooperării între BCN și coordonarea între politicile monetare pentru a asigura stabilitatea prețurilor în întreaga UE (indiferent de zonă);

colectarea informației statistice pentru întreg E-15;

pregătirea rapoartelor BCE (trimestrial și anual);

pregătirea bilanțului, contului de profit și pierderi și a celorlalte situații financiare proprii consolidate ale BCE (săptămînal);

stabilirea regulilor de standardizare a contabilității la BCN și de raportare la BCE a operațiilor BCN;

propunerea de revizuiri (actualizări) ale cotei de participare a BCN la capitalul BCE;

stabilirea condițiilor de angajare ale personalului BCE;
(b) funcții de lărgire a U. Monetare:

pregătirea condițiilor pentru trecerea țarilor din E-3 la moneda unică;

supravegherea funcționării Mecanismului Ratei de Schimb 11 prin care moneda națională a fiecărui stat din E-3 se va lega de euro prin fixarea irevocabilă a unui raport de schimb (cursul fix irevocabil);

îndeplinirea funcțiilor SEBC de a acorda consultanță și transfer de know-how între statele din Eurosistem și cele din E-3.

Trecerea în revistă a structurii pe funcții și a atribuțiilor sale definește Consiliul General ca fiind un organ de conducere care să permită asimilarea în decizie și acțiune a opiniei și intereselor țărilor din E-3, sprijinind integrarea rapidă și eficientă a acestora în U. Monetară.

Principala contribuție a Consiliului General este de natura funcțiunilor consultative ale BCE, prin continuarea misiunii 1ME, întrucît, deși acesta a fost formal desființat la crearea BCE, motivele pentru care el a fost creat în 1994 continuă să existe atîta vreme cît unele țări membre ale UE nu s-au integrat încă în U. Monetară (E-3).

1.3.4. Conexiuni cu instituțiile europene

Succesul Uniunii Monetare depinde de abilitatea cu care BCE își va îndeplini responsabilitățile de o manieră efectivă. Uniunea Monetară este integrată în structura societății din Europa și legitimarea ei depinde de acțiunile mai multor agenți, care de multe ori sunt legați între ei doar tangențial. Uniunea Monetară este rodul unui proces macroeconomic în care agenții participă în mod colectiv, aceștia având individual un control scăzut. Autoritatea BCE depinde în mare măsură de relațiile reciproce dintre această instituție și agenții europeni.

Se pot identifica două categorii de comunități principale în care operează BCE.

O primă categorie cuprinde instituțiile publice cum ar fi guvernele statelor membre, membrii participanți la Sistemul European de Bănci Centrale, organisme ale Uniunii Europene, și câteva instituții internaționale de bază angajate în activități similare în ceea ce privește sistemul financiar global (BR1, Rezerva Federală din SUA, Banca Japoniei, etc.).

Cealaltă categorie include comunitățile de afaceri și financiare din Europa și anumite grupări ale societății civile din Europa. Prima categorie cuprinde autorități cruciale pentru legitimitatea politică a BCE.

Realitatea atestă faptul că instituțiile publice din Europa își extind suportul reprezentat de BCE și conlucrează activ la realizarea succesului acestei bănci.

Se mai resimte o oarecare reținere în conlucrare în grupul instituțiilor internaționale care sunt chemate să contribuie la realizarea integrității sistemului financiar global. Se pare însă că semnalul dat de BRI, care admite și sprijină rolul BCE, este tot mai mult ascultat. Pentru BRI, legitimitatea politică a BCE este o problemă închisă.

Sunt și voci care menționează că nu se poate vorbi în cazul Băncii Centrale Europene de istorie în ceea ce privește expertiza în anumite domenii. Neavând precedente în această activitate nu se poate vorbi de exemplu de legitimitatea poziției acestei bănci în lupta contra inflației. Unele bănci centrale din țările membre au avut o politică soldată cu rezultate excelente în combaterea inflației (ex. Bundesbank), altele din contră (ex. Banca Italiei). Se menține o oarecare incertitudine asupra capacității BCE de a măsura și previziona agregatele monetare și inflația în Europa. Nu numai că măsurarea agregatelor monetare Ml, M2, M3 este dificilă, dar legătura dintre aceste agregate monetare și inflație nu mai este așa de sigură ca în trecut. Unele bănci centrale au renunțat la a mai lua în considerare asemenea legătură.

La fel de important este faptul că politica monetară trebuie să lucreze direct și efectiv prin sistemul financiar. Aceasta impune cu acuitate realizarea unei relații de conlucrare solidă între BCE și sistemul bancar și financiar, din cel puțin trei motive:

Un mare număr de politici monetare acționează cel mai bine prin intermediul sistemului financiar și bancar, cum ar fi nivelul rezervelor, angajarea în operațiuni de piață deschise, stabilirea nivelului ratei dobânzii, etc. Cu toate că aceste instrumente monetare afectează toți actorii economici, ele devin direct efective dacă băncile cooperează la implementarea lor;

2. Băncile centrale sunt împrumutători de ultim resort ai instituțiilor bancare, ceea ce înseamnă că în situații de criză, băncile centrale trebuie să se bazeze pe informații complete și corecte și pe relații de lucru bine stabilite dacă doresc să acționeze rapid și în interesul nemijlocit al sistemului financiar;

3. In multe țări, băncile centrale emit și implementează regulamentele de funcționare a băncilor.

Cu alte cuvinte, băncile centrale trebuie să fie solid implicate în comunitatea financiară din zona lor geografică și politică, în cazul BCE, această implicare nu se va realiza ușor. Pe de o parte, BCE nu are poziția de autoritate care emite regulamente privind funcționarea băncilor și altor instituții financiare care operează în zona jurisdicției acesteia. Misiunea ei de bază este de a realiza stabilitatea prețurilor. Informațiile în privința sistemului financiar și bancar din țările membre vor parveni la Banca Centrală Europeană prin intermediul Sistemului European al Băncilor Centrale. Mai mult, BCE nu va acționa ca un împrumutător de ultim resort pentru băncile din Uniunea Europeană. Acest rol rămâne să fie exercitat de băncile centrale din țările membre. Această lipsă de implicare directă va fi suplinită prin conlucrarea bună care se așteaptă între BCE și băncile centrale naționale ale țărilor membre.

Este important de menționat și faptul că Banca Centrală Europeană nu are responsabilitatea ultimă în stabilirea cursurilor de schimb ale monedei Euro. Poziția Băncii Centrale Europene este mai mult consultativă în această privință, dar BCE are o responsabilitate puternică „de facto", deoarece ea trebuie să organizeze intervenția și să folosească instrumentele de politică adecvate pentru sprijinirea Euro în a-și menține cursul/cursurile la nivelul/nivelurile stabilite de Consiliul Miniștrilor din Uniunea Europeană sau/și de ECOFIN. în această direcție, Banca Centrală Europeană are o influență puternică în structura aranjamentelor monetare pe care le semnează Uniunea Europeană cu terții.

S-ar putea trage concluzia că Banca Centrală Europeană va fi slab integrată în comunitatea financiară europeană, cu excepția organismelor Uniunii Europene și Sistemului European al Băncilor Centrale, însuși mandatul ei o îndepărtează de poziția de emitent de regulamente cu privire la activitatea băncilor din Uniunea Europeană. Marginal se poate identifica legătura directă a Băncii Centrale Europene cu băncile cel puțin în două domenii. BCE va fi implicată în sistemul de plăți interbancare TARGET și poate cere băncilor să facă depozite la BCE pentru îndeplinirea unor cerințe privind rezervele. Mai ales acest ultim domeniu va pune Banca Centrală Europeană în relație directă cu cele mai importante bănci europene, de care depinde în mod critic operarea sistemului financiar european.

Una din pârghiile prin care Banca Centrală Europeană își poate impune autoritatea în rândul comunităților și instituțiilor din Uniunea Europeană este acela de a realiza cu succes sarcinile sale într-o perioadă mai lungă. Pentru realizarea acestui scop Banca Centrală Europeană va trebui să folosească un mix de politici monetare care să aibă și rezultate pozitive. Aceasta înseamnă și găsirea și dezvoltarea unor modele care să identifice cu acuratețe variabilele și să facă efective legăturile cauzale dintre ele.

Pentru a face ca politicile sale să „lucreze" în direcțiile și cu rezultatele dorite, Banca Centrală Europeană va trebui să facă față unor „costuri". Reducerea acestor „costuri" se poate realiza ți prin punerea în aplicare a unei structuri și a unui proces de luare a deciziilor cât mai transparente. Pentru realizarea unei transparențe pronunțate se preconizează ca Banca Centrală Europeană să publice datele pe baza cărora își bazează analizele, ca și analizele efectuate de BCE, precum și liniile directoare pe care le urmează Banca Centrală Europeană în luarea deciziilor. De asemenea, este vorba și de publicarea minutelor unor ședințe, cu toate că deciziile Consiliului Executiv al băncii ca și cele ale Consiliului de Guvernare sunt confidențiale.

Trebuie menționat că Banca Centrală Europeană se va bucura totuși de autoritate. Aceasta având în vedere puterea legală a Uniunii Europene care stă în spatele Băncii Centrale Europene.

Prerogativele legale ale Uniunii Europene sunt absolut necesare pentru a sancționa autoritatea Băncii Centrale Europene. Aceste sancțiuni își atrag puterea lor în primul rând din statutul legal al banilor și dependența absolută a creditului de „legalifiat". Forța legii constituie sancțiunea ultimativă în problemele financiare, fără de care instituțiile financiare nu pot funcționa într-o economie monetizată. Dependența economiei europene de trendul legal și de credit cere ca forța legii să fie efectivă, și atâta timp cât Uniunea Europeană și statele membre sprijină și se află în spatele Uniunii Monetare și a Băncii Centrale Europene, nu se vor putea ivi situații în care instituții și indivizi să poată deregla și anula poziția Băncii Centrale Europene și a membrilor Sistemului European al Băncilor Centrale.

Alte reflecții asupra autorității în cazul instituțiilor internaționale vizează și următoarele aspecte:

crearea unei noi ordini a lucrurilor nu este lipsită de risc, ceea ce este și cazul Uniunii Monetare din Europa; cele menționate mai sus acoperă o problematică important de dezbătut în literatura de specialitate, și anume cum să se asigure Băncii Centrale Europene o autonomie necesară pentru a pune efectiv în practică politica ei monetară;

analiza efectuată mai sus ne poate împinge să gândim și despre instituționalizarea unor instituții internaționale mai generale, cum ar fi FMI, Organizația Mondială a Comerțului, BRI etc.; și pentru aceste instituții, realizarea autorității este legată printre altele și de transparența lor, precum și de implicarea lor în zonele și procesele de proximă vecinătate a participanților sau membrilor; transparența arată cum se iau deciziile și pe ce bază, invitând totodată părțile la critică și dialog;

domeniul în suferință în ceea ce privește autoritatea acestor instituții este dat de relațiile ambigue dintre respectivele instituții și statele membre; aceasta nu influențează capacitatea acestor instituții de a-și desfășura activitatea, dar slăbește capacitatea lor de a acționa cu autoritate.

Se poate spune cu tărie că fără autoritate o instituție este pur și simplu o nouă cale de distribuire a resurselor materiale și a cărei utilitate nu este evidentă fondatorilor la ivirea primelor semne de criză.

1.3.5. BCE: aparatul, mijloacele financiare și actele juridice

(a) Relațiile în interiorul SEBC Scopul lor fiind comun, baza conducerii SEBC o reprezintă unificarea acțiunilor BCN prin activitatea zilnică a aparatului acestora și al BCE. Pentru întărirea si lărgirea U. Monetare, corelarea înseamnă fie o politică monetară unică (pentru Eurosistem), fie una integratoare într-un sistem monetar unic pentru UE. La interfața între cele două arii, BCE există ca un centru decizional unic, o piatră unghiulară în domeniul monetar comun. BCE presupune o serie de elemente de construcție instituțională și de raporturi funcționale sistematice prin care poate fi caracterizat SEBC.

(1) Raporturile între BCE și BCN din Eurosistem sunt proiectate și exersate în cadrul SEBC cu scopul întăririi U. Monetare. Sarcinile de bază pot fi separate formal sub forma atribuțiilor celor două eșaloane organizatorice ale băncii centrale a euro, astfel:

• Atribuțiile SEBC, pentru a duce la îndeplinire obiectivul său primordial (stabilitatea prețurilor), sunt:

– stabilirea și conducerea politicii monetare unice în euro;

– realizarea operațiilor cu valute care decurg din politica valutară stabilită de către Consiliu;

– deținerea și administrarea de rezerve pentru schimb valutar ale statelor participante la SEBC;

– asigurarea bunei funcționări a sistemelor de plăți în zona euro;

-contribuția la buna administrare a politicilor de control prudențial asupra instituțiilor de credit și la stabilitate a sistemului financiar;

autorizarea emisiunii de bancnote în zona euro.

• Atribuțiile BCE sunt:

conducerea SEBC;

reprezentarea SEBC în raporturile cu conducerea comunitară (Consiliul, Parlamentul și Comisia), constînd în consiliere, aviz și descărcare de gestiune privind operațiunile
SEBC, conform prevederilor Tratatului.

Responsabilitatea stabilirii politicii monetare unice aparține Consiliului de Guvernare, care este un for de reprezentare și decizie al tuturor acționarilor BCE cărora deciziile de politică monetară ale Consiliului de Guvernare le sunt opozabile.

Conducerea politicii monetare se face de către BCE, dar care, în condițiile Tratatului, o poate mandata. Pentru moment, mandatarea este aproape integrală din cauza penuriei de infrastructuri proprii a BCE, astfel încît, de fapt, politica monetară este condusă descentralizat de către fiecare BCN pe piața "tradițională", "istorică", a monedei proprii pe care încă o emite. Conducerea politicii monetare are asigurată însă unitatea de timp și de acțiune. Unitatea de timp constă în aceea că operațiile de politică monetară, presupunînd transferul și decontarea unor sume de valori importante, există obligația legală expresă sau cutuma pe piețele occidentale ca decontarea să aibă loc în timp real. Unitatea de acțiune constă în aceea că operațiile/tranzacțiile de politică monetară sunt executate de către BCN în toate piețele financiare ale statelor membre într-un mod identic, după o metodologie unitară a BCE obligatorie pentru BCN, astfel încît să nu permită politici monetare naționale sau regionale în sînul U. Monetare. Cu toate acestea, unitatea de acțiune impusă de metodologia unitară nu exonerează de răspundere BCN în cadrul execuției descentralizate a mandatului încredințat de BCE pe piața monedei pe care o emite.

Descentralizarea ca metodă de execuție a operațiilor de politică monetară reflectă, în activitatea SEBC, principiul subsidiarității din Tratat, potrivit căruia nu intervine decît "dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii prevăzute nu pot fi realizate în mod suficient de către statele membre și, prin aceasta, pot, datorită dimensiunilor sau efectelor acțiunii prevăzute, să fie mai bine realizate la nivel comunitar". Serviciile din structura BCE primesc de la cele ale BCN feed-back-ul pentru a fundamenta viitoarele decizii ale C-Director fn stabilirea centralizată a politicii monetare.

Statutul și procedurile interne de lucru autoreglementate ale BCE stabilesc că nu numai în materie de politică monetară, dar și în toate actele și hotărîrile lor, guvernatorii băncilor centrale naționale își exercită funcțiile de membri în conducerea BCE în titlu personal, deoarece actele și faptele lor la conducerea BCE nu reprezintă interese naționale anume, și adoptă decizia cea mai adaptată la situația generală din U. Monetară.

Executînd mandatul BCE de a conduce descentralizat politica sa monetară, fiecare BCN este obligată să păstreze raporturile locale statornicite cu instituțiile de credit de pe respectivul teritoriu național și din zona de utilizare extrateritorială a monedei pe care respectiva BCN o emite. BCN continuă să refinanțeze instituțiile de credit și să fie punctul de acces la moneda băncii centrale pentru piețele financiare, chiar dacă moneda proprie este pe cale de a deveni doar o expresie a monedei comune, întrucît conturile de decontare în euro ale partenerilor de tranzacții ai SEBC sunt deschise în evidențele BCN.

Înnoirea rolului tradițional al BCN în contextul SEBC mai constă și în aceea că, rămînînd interlocutorul privilegiat pentru agenții vieții economice naționale, orice BCN trebuie să explice nu numai politica monetară unică a BCE, ci și efectul acesteia asupra pieței financiare și economiei naționale. Aventurarea transmiterii efectelor politicii monetare unice în comunitatea economică națională și sectorul financiar este pentru fiecare BCN o probă de viabilitate și supraviețuire pe propria piață după introducerea monedei euro.

(2) Raporturile între BCE și BCN din E-3 beneficiază de un statut special derogatoriu în cadrul SEBC, întrucît continuă să-și conducă propria lor politica națională și după l ianuarie 1999.

(3) Cooperarea în interiorul SEBC prin organisme de consultare colectivă este o moștenire a metodelor și tehnicilor de lucru ale IME căruia BCE îi este succesor. Lucrările pregătitoare erau efectuate de către IME în cadrul a trei subcomitete și șase grupe de lucru specializate alcătuite atît din reprezentanți ai IME, cît și din cei ai BCN. Cu toate că a fost de durată relativ scurtă (1994-1998), experiența unei astfel de strînse colaborări a fost preluată de către SEBC cu adaptările cuvenite. Astfel, în cadrul SEBC funcționează astăzi 13 comitete care sunt alcătuite din reprezentanți ai BCE și specialiști numiți de BCN, Comitete ale SEBC, astfel: pentru control intern, bancnote, buget de venituri si cheltuieli, comunicare externă, contabilitate și venituri monetare, operațiuni de piață, politică monetară, relații internaționale, statistici, supraveghere bancară, sisteme de informație, sisteme de plăți și decontări și juridic.

(4) Personalul și structura organizatorică ale BCE. Personalul BCE la înființare (l iunie 1998) era de circa 450 angajați, iar în prezent numără aproximativ 1000 de angajați. Personalul BCE este repartizat în prezent în 8 direcții generale și 8 direcții în sediul BCE de la Frankfurt.

(b) Mijloacele financiare ale BCE. BCE are mijloace financiare proprii pentru îndeplinirea scopurilor statutare, constînd din capital și rezerve valutare (rezerve de schimb constînd în valute, altele decît euro) care îi sunt puse la dispoziție de către acționari.

(1) Capitalul BCE aparține în întregime băncilor centrale naționale, care sunt singurele instituții autorizate de Tratat să subscrie și să dețină capital la BCE.

Capitalul BCE este în suma de 5 miliarde euro.

Subscrierea la capitalul BCE de către fiecare BCN se face în conformitate cu o cotă care ponderează 50% ponderea populației țării membre în totalul populației CE și 50% ponderea P1B al țării respective în totalul P1B obținut în CE.

Suma exigibilă a capitalului BCE și modalitățile sale de utilizare sunt stabilite de C-Guvernare, în consecința unei astfel de hotărîri adoptate la 9 iunie 1998 vărsarea capitalului s-a efectuat astfel:

de către fiecare dintre statele din Eurosistem în mod proporțional și pînă la concurența a 100% din cota de subscriere ce a fost hotărîtă (și poate fi actualizată) de către C-Guvernarc;

de către fiecare dintre statele din E-3 în mod proporțional, dar numai pînă la concurența sumei de 5% din cota de subscriere ce a fost hotărîtă de către C-Generat. Veniturile generate de capitalul vărsat de BCN non-euro reprezintă contribuția acestora la acoperirea costurilor de operare ocazionate de participarea respectivelor bănci centrale la unele activități ale BCE

A rezultat un capital inițial vărsat de aproape 4 miliarde de euro.

Tabelul 1.2

Contribuția țărilor din Uniunea Europeană la formarea capitalului Băncii Centrale Europene

(2) Rezervele de active monetare de schimb ale BCE. Pe lîngă capitalul denominat în moneda pe care o emite, BCE are, prin Statut și rezerve proprii de active monetare de schimb. Acestea au fost definite ca putând fi constituite, prin punerea la dispoziția BCE de către BCN, numai de active monetare, altele decît monedele naționale emise de BCN, euro, poziția de rezerve la FMI si Drepturi Speciale de Tragere (DST), astfel:

1. într-o sumă totală a rezervei de schimb echivalentă cu 50 miliarde euro (adică 1% din capitalul social datorat la subscriere);

2. într-o structură a rezervei de schimb identică cu participarea la capitalul subscris;

3. într-o formă de descărcare de obligația de vărsămînt alcătuită din 15% aur monetar și 85% valute.

Întrucît vărsământul efectiv în contul capitalului subscris era la înființare de aproape 4 trilioane euro, transferul rezervelor a fost efectuat de către BCN în favoarea BCE în sumă de aproape 40 miliarde euro.

Vărsăminte suplimentare în contul rezervei de schimb pot fi hotărîte ulterior în limite și în condiții pe care le poate fixa Consiliul Uniunii Europene.

Pe măsura efectuării vărsămîntului în contul rezervei, BCE creditează conturile fiecărei BCN deschise în evidențele sale cu un drept de creanță echivalent cu contribuția respectivă a acesteia la rezerva de active monetare de schimb, păstrînd însă integral dreptul de a le menține și administra, întrucît i-au fost transferate pentru a fi utilizate în scopurile din Statut.

Statutul conține reguli specifice privind calculul rezervei de active străine, care, în cele din urmă, determină și structura distribuției profitului către BCN ca acționare ale BCE.

(c) Actele juridice ale BCE. Pentru a îndeplini obiectivele și funcțiile SEBC, BCE are, prin Statut, următoarele competențe în domeniul emiterii și aplicării actelor sale juridice:

(l) să emită acte juridice avînd un scop general și care sunt obligatorii din punct de vedere legal și direct aplicabile în toate statele membre (de ex., fac obiectul reglementării BCE modalitățile de calcul a sarcinii de rezervare și de calcul a sumei reprezentînd îndeplinirea sarcinii de rezervare);

(2) să ia orice hotărîre obligatorie numai pentru destinatarul sau destinatarii pe care îi desemnează (de ex., în iulie 1998, BCE a hotărît condițiile în care instituțiile de credit și BCN din E-3 pot participa în sistemul de plăți TARGET);

(3) să emită recomandări și opinii care nu creează răspunderi și obligații de natura actelor pregătitoare și analizelor pentru reglementări ale Consiliului Uniunii Europene consacrate activității SEBC și BCE (de ex., privind structura bazei de calcul a rezervelor minime obligatorii sau raporturile maxime autorizate între cuantumul rezervei și cuantumul bazei de calcul);

(4) să impună amendă de pînă la 500 mii euro și penalitate zilnică de pînă la 10.000 euro/zi în cazul constatării că nu sunt respectate reglementările și hotărîrile sale (de ex., în cazul neîndeplinirii obligației de rapotare statistică la BCE sau a neîndeplinirii sarcinii de rezervare obligatorie);

să emită instrucțiuni, coduri de conduită, precizări metodologice și orientări de lucru cu scopul de a crea și perfecționa relațiile între BCE și BCN în cadrul SEBC.

1.4. Obiectivele SEBC

Tratatul definește principalele interese publice (misiuni) ale UE (obiective comunitare), astfel:

la Articolul A, integrarea statelor în UE are scopul de a urma interesul public al "creării unei uniuni tot mai strînse între popoare, în care deciziile să fie luate cît mai apropiat posibil de cetățean";

la Articolul B, politica economică a UE are misiunea de a urma interesul public al "promovării progresului economic și social care este echilibrat si sustenabil"; această formulare a interesului public este completată cu principiul subordonării politicii economice a autorităților publice "principiului unei economii de piață deschise cu liberă competiție.

Deși nu este definită explicit ca parte a politicii economice, politica în domeniul monedei reprezintă interesul public ca banca centrala să furnizeze activității economice un intermediar fiduciar al schimburilor, ca o moneda să-și păstreze valoarea în timp.

1.4.1. Obiectivul primordial al SEBC

Obiectivul primordial al SEBC este definit in Art. 2 al Statutului ca fiind "menținerea stabilității prețului", cu adaosul conjunct că "SEBC, fără a aduce atingere obiectivului prioritar al menținerii stabilității prețurilor, va sprijini politicile generale economice ale comunității pentru a contribui la realizarea obiectivelor acestora". Conform Art. 105 din Tratat, obiectivul primordial al SEBC – stabilitatea prețurilor ca o condiție necesară a creșterii durabile a economiei – coincide, în fapt, cu cel al oricărei BNC din țările membre, formulat ca atare, mai mult sau mai puțin explicit în legile organice locale.

Definiția obiectivului primordial al SEBC corespunde celei din teoria și modelarea băncii centrale naționale autonome de astăzi, independența de servitutile electorale și tentația guvernărilor temporare de a-și finanța programele, deseori divergente, prin destabilizarea prețurilor prin inflație. Noutatea constă însă în aceea că, fără a impieta asupra îndeplinirii obiectivului său primordial (stabilitatea prețurilor), SEBC – prin BCN – poate sprijini politicile economice locale dacă acestea contribuie la realizarea obiectivelor comunitare (ale UE), rezultînd, prin urmare, că BCN din cadrul SEBC poate să nu sprijine guvernul național, dacă acesta practică o politică evazivă, divergentă sau neintegraționistă în UE, conform prevederilor Tratatului care presupune preeminența îndeplinirii obligațiilor comunitare în fața celor similare constituite prin legea națională.

BCN, dincolo de interesul național și de a se depersonaliza asemănător sucursalelor BCE într-un spațiu omogenizat nu atît de unitatea unui regim politic (federal), cît de lipsa diferențelor notabile de performanță economică.

Statutul mai adaugă un comentariu menit să facă paradoxul autorității supranaționale ce i-a fost încredințată mai suav: "urmărindu-și obiectivele, SEBC va acționa în conformitate cu principiul unei economii de piața cu liberă concurență, favorizînd o alocare eficienta a resurselor".

1.4.2. Sarcinile de bază ale SEBC

Sarcinile de bază ale SEBC sunt definite conform Statutului, astfel:

Stabilirea și conducerea unei politici monetare corelate a grupului de state membre ale UE în conformitate cu gradul de integrare regională diferit al acestora fie ca o politică monetară unică, fie armonizată pentru a pregăti o unificare în viitor, astfel:

Pentru Eurosistem, politica monetară este unică, se stabilește de către Consiliul de Guvernare și se conduce de către fiecare BCN din Eurosistem în mod descentralizat și corelat.

Pentru E-3, politica monetară nu este unică, se stabilește și se conduce suveran de către autoritatea monetară națională (BCN) care își păstrează independența față de BCE, dar are, prin Tratat, obligația să adopte cît mai curînd posibil același cadru operațional normalizat (standardizat) al politicii monetare impus de BCE si practicat in Eurosistem – cadrul operațional al politicii monetare unice. Acesta aplică următoarele principii:

să fie conform cu principiile pieței cu liberă concurență deschisă participării unui cît mai mare număr de participanți;

să asigure egalitate de tratament participanților;

să fie simplu și transparent;

să caute cel mai bun raport între cost și eficiență;

să practice descentralizarea;

să asigure continuitatea activității BCN (mai ales în raport cu practicile prealabile Etapei a treia), armonizarea și conformitatea cu procesele decizionale ale SEBC.

Principiile, construcția si practica unui cadru operațional al politicii monetare unice valorifică experiențele de pe piețele financiare ale țărilor membre, care încă înaintea intrării în U. Monetară dobîndiseră un grad înalt de uniformitate – avantaj care a redus costul integrării care a avut de acoperit mai degrabă detalii decît mutații culturale ori de mentalitate în spiritual antreprenorial occidental contemporan.

Atît obiectivul primordial, cît și sarcinile de bază ale SEBC reproduc la nivel regional pe cele ale oricărei BCN componente, îndeplinirea lor revine fie centrului BCE (corespunzător funcțiilor centralizate din teoria băncii centrale independente), fie subunităților teritoriale -BCN din componenta SEBC (corespunzător funcțiilor descentralizate din aceeași teorie). SEBC are o politica monetară corelată (unică sau armonizată, după caz) prin normalizarea parametrilor săi de funcționare pe piețele monetar- financiare. Astfel:

(1) Funcțiile și operațiile monetare ale SEBC se desfășoară într-un cadru operațional ce poate fi stabilit și modificat autonom în orice moment de către Consiliul de Guvernare.

(2) Morfologia cadrului operațional al SEBC definite instrumentele și procedurile politicii monetare, contrapartidele permise și activele de garantare ale operațiilor monetare. Astfel:

Instrumentele și procedurile politicii monetare sunt limitate statutar în raport cu instrumentarul istoricește posibil acumulat în teoria și practica băncii centrale autonome; folosirea lor este, de asemenea, ierarhizată prin desemnarea statutară a unor operații principale ce trebuie executate prioritar in ordinea importanței și a cronologiei; în ierarhie, corespunzător tendințelor contemporane, domină open market operations (OMO), iar cea mai notabilă absență din structura instrumentarului de politică monetară este refinanțarea prin plafoane de credit.

Refinanțarea pe maximum o zi lucratoare dobîndește funcția utilitară de semnal schimbat între autoritatea monetară și sectorul financiar (piața) care îi folosește moneda privind starea îndeplinirii politicii monetare și așteptarea formativă a nivelului ratei dobînzii pe piața fondurilor exprimate în moneda băncii centrale. Rata dobînzii la creditele overnight ale băncii centrale are rolul de referință "obiectivă" formatoare de opinie de investiții pe piața respectivă dar folosită și ca referință operatorie subiectivă, prag impus de performanță în realizarea operațiunilor entităților din sectorul financiar. Specificul sectorului financiar local este arondat monedei pe care o emite banca centrala (BCN). Din acest motiv, deși impune standardizarea facilităților de refinanțare overnight tuturor BCN la numai două tipuri (marginal lending și deposit). Statutul permite ca aceste două facilitați standard să fie administrate în mod descentralizat de către BCN și să fie oferite numai contrapartidelor agreate de către respectivele BCN, la inițiativa acestora.

Rezervele minime obligatorii au constituit obiectul a numeroase variante de lucru oferite de către IME pentru analiză și decizie Consiliului de Guvernare, care a aprobat principii de observare și calcul conforme cu cele mai avansate experiențe si cu teoria băncii centrale autonome, stabilind că orice sistem de rezerve minime obligatorii ce ar urma să fie aplicat în cadrul SEBC va trebui să aibă drept scop stabilizarea nivelului dobînzii pe piața monetară, creînd (sau mărind) un deficit structural de lichiditate și contribuind pe cît posibil la controlul expansiunii masei monetare.

Contrapartidele permise la operațiile BCE și BCN în cadrul SEBC. Cadrul realizării politicii monetare a SEBC este formulat cu intenția de a permite participarea unui număr cît mai mare de contrapartide – instituții de credit, inclusiv BCN. SEBC își păstrează însă capacitatea de a selecta discreționar contrapartidele, desemnînd criterii generale și criterii speciale de selecție a priori (pentru contrapartidele cu care intră în tranzacții ireversibile, swap sau alte tehnici de tranzacționare unde se aplică procedură bilaterală, care, de regulă, presupun o cooperare a SEBC cu liderii verificați de volum – rulaj -și/sau număr de tranzacții pe piețe).

Activele de garantare. Garantarea tuturor operațiilor SEBC este obligatorie în consecința Art. 18.1 din Statut, care stipulează că SEBC poate acorda credite și poate efectua plăți, dacă și numai dacă i se pun la dispoziție, pentru eventualitatea producerii riscului nerambursării sau neplății întocmai și la timpul convenit contractual. Activele de garantare sunt definite de Statut și pe o dimensiune cu intenții calitative ca "adecvate".

Ca orice operator comercial (și mai puțin în strictă conformitate cu teoria băncii centrale autonome), SEBC își definește în ordine internă două categorii de active financiare eligibile pentru a garanta rambursarea creditelor pe care le acordă, denumite ca fiind: de rangul unu, constînd în valori mobiliare care îndeplinesc criterii uniforme de lichiditate stabilite de BCE pentru a fi eligibile ca garanții pe toate piețele Eurosistemului și de rangul doi, constînd în active (financiare) complementare (celor de rangul unu), negociabile sau nu, care

sunt de o importanță deosebită pentru piețele financiare și sistemele bancare naționale și pentru care criteriile de eligibilitate sunt propuse de BCN și aprobate de BCE.

b) Conducerea operațiilor cu valute (alte monede decît euro) și păstrarea și administrarea rezervei valutare oficiale a statelor membre. Ca orice bancă centrală, BCE emite o monedă proprie – euro – care se află în raport de extraneitate (valutar) cu 3 monede naționale ale BCE din E-3 și cu monedele emise de BCN din afara E-15.

Monedele, altele decât euro (străine), consacrate pe piețe și în practica băncilor centrale ca active de rezervă sunt eligibile la constituirea rezervelor de valută străină (rezervelor oficiale de schimb) ale BCE, care este și se comportă în acest caz cu nimic diferit de orice bancă centrală națională, cu excepția faptului că execută doar politica valutară stabilită de UE. Astfel:

BCE deține și administrează activele monetare de rezervă ce îi sunt transferate de către BCN din Eurosistem, constînd, pe lîngă aur, în monedă străină de curo sau monedele naționale ale statelor din Eurosistem.

BCE administrează un mecanism de schimb valutar denumit Mecanismul Ratei de Schimb II, care să lege euro de monedele naționale ale țărilor din E-3 (recunoscute de piețele intra și extraeuropene drept liber convertibile), în principal, mecanismul constă în:

suspendarea din dispoziția BCE a intervențiilor nelimitate ale BCN din E-3 pentru susținerea cursului de schimb al monedei naționale (comunitare, însă non-euro), dacă intervențiile intră în conflict cu obiectivul stabilității prețurilor si

competența BCE de a revizui, printr-o procedură confidențială, cursul monedei respective față de euro.

c) Promovarea funcționării fluente a sistemelor de plăți. Funcționarea SEBC a fost posibilă datorită realizării sistemului integrat transeuropean propriu de decontări în timp real, cunoscut sub denumirea de TARGET. Aceasta reprezintă o implicare directă a băncilor centrale în serviciile de transfer și decontare a activelor financiare (fonduri și valori mobiliare). TARGET este o infrastructură centrală care permite din punct de vedere tehnic conducerea unei politici monetare unice și este un puternic factor de armonizare culturală în rîndul BCN din E-3, întrucît utilizarea lui este obligatorie în decontarea tuturor operațiilor în care BCE sau o BCN este contrapartidă, oricare ar fi banca sau altă instituție de credit parteneră. Prin faptul că asigură irevocabilitatea transferului de fonduri – parametru prevăzut în principiu pentru sumele mari, dar fezabil practic pentru orice sumă — sistemul TARGET constituie principala infrastructură ce leagă permanent și profund BCN în cadrul executării operațiilor de politică monetară. Prin faptul că TARGET este construit fără a stînjeni sistemele naționale existente – practic, constă într-o interfață între BCN și BCE și într-un software de comunicații între BCN și instituția de credit care îl instalează – acest sistem de plăți transeuropean leagă și pe orice participant de toate BCN permițînd transferuri de garanții în regim de livrare simultană cu plata pe piețele de valori mobiliare. Corespunzător celor două trepte de integrare ale BCN în SEBC, BCN din E-3 au, prin intermediul TARGET, condiții limitate de acces la credit în interiorul zilei de plăți. Pe lîngă implicarea directă, asigurarea siguranței și eficienței decontărilor în euro presupune ca SEBC să exercite uncontrol funcțional asupra sistemelor de plăți din Eurosistem inclusiv a celor care pot folosi e-money, pentru a controla expansiunea masei monetare create în mod privat în interiorul unor rețele și sisteme electronice de plăți.

(d) Contribuția la conducerea fluentă apoliticilor duse de autoritățile competente în domeniul supravegherii prudențiale a instituțiilor de credit și în domeniul stabilității sistemelor financiare. Reluînd orientarea către dereglementarea piețelor financiare, SEBC stimulează cooperarea în domeniul unor forme de control bancar în scopul asigurării, prin măsuri tehnice și intervenții indirecte, a stabilității sistemelor financiare din statele membre. Prin control ulterior pe bază de bilanț și modele de testare prealabilă a riscului pe bază de limite de expunere ale pozițiilor de bilanț, astfel de măsuri, îndeosebi în orizont prudențial, au restricții ca:

nu în toate statele membre autoritatea monetară (BCN) este și autoritate de supraveghere, ceea ce îngreunează armonizarea transeuropeană a parametrilor supravegherii și responsabilizarea BCE ca administrator al aplicării politicilor de supraveghere prudențială;

experiența instanțelor informate în domeniul supravegherii prudențiale (de ex., Comitetul de Supraveghere de la BRI, Basel) are un orizont ce depășește practicile europene și, suplimentar, este în curs de revizuire, ceea ce impietează asupra migrației către noi practici uniforme de evaluare și limitare prudențială a riscurilor fiduciare.

1.4.3. Alte obiective statutare ale SEBC

În afara obiectivului primordial – de natura politicii monetare – SEBC, ca orice bancă centrală, păstrează un număr de funcții specifice din "portofoliul" clasic.

(A) Emisiunea de bancnote și monede denominate în euro

Conform Statutului, BCE este singura instituție abilitată să emită bancnote (propriile bilete de bancă) denominate în euro. Emisiunea efectivă (tipărire, punere și retragere în circulație, stocare și distrugere) este asigurată de către SEBC, în cadrul cooperării pe care o presupune între BCN(cele din Eurosistem) și BCE. Bancnotele emise de SEBC au aceeași realizare tehnică (materiale, desen, tehnici tipografice și de securizare), indiferent de întreprinderea de pe cuprinsul Eurosistemului care le tipărește sub responsabilitatea oricăreia dintre BCN autorizate de BCE. Aceste bancnote sunt singurele care au curs legal în țările din Eurosistem, începînd cu l ianuarie 2002. Monedele denominate în euro vor fi emise de către statele membre, în condițiile legii locale (sub responsabilitatea BCN sau a Ministerului Finanțelor), sub rezerva aprobării de către BCE a volumului emisiunii.

(B) Funcțiuni consultative

Ca expresie a dialogului între autoritățile publice la nivelul CE, BCE este consultată de către Consiliu, ori de către autoritățile statelor membre asupra oricărui proiect de reglementare relevant pentru domeniul atribuit de legislația comunitară competenței BCE.

Cu prioritate, BCE este consultată în ceea ce privește problemele monetare, mijloacele de plată, băncile centrale naționale, organizarea statisticii, sistemele de plăți și decontări de interes național, stabilitatea instituțiilor de credit și a piețelor financiare.

BCE este consultată cu predilecție asupra legislației comunitare privitoare la controlul bancar și stabilitatea sistemului financiar și, la rîndul său, poate solicita avizul instituțiilor comunitare și autorităților naționale asupra consecințelor măsurilor pe care le dispune în domeniul său de competență.

(C) Colectarea de informație statistică

Pentru îndeplinirea obligațiilor statutare ale SEBC, BCE, asistată de BCN, organizează o bază de date statistice proprie, colectînd informația statistică necesară fie de la autoritățile publice competente, fie direct de la agenții economici din cuprinsul E-15.

=== manuela capitolul 4 ===

4. Decizii de politica monetară în perioada 1999-2003

1999-2000

În primul an de existență al euro, Eurosistemul se confruntă cu un mediu incert, urmând tendința de reducere a cererii globale, consecință a crizelor economice survenite în multe dintre țările în curs de dezvoltare, evoluțiile economice din zona euro s-au încetinit în 1998 cu încrederea în deteriorare, creșterea reală în scădere, declinul prețurilor de consum și cel al prețurilor producătorilor industriali, condițiile economice la începutul lui 1999 erau nefavorabile, conducând la îngrijorări referitoare la producerea unor posibile presiuni deflaționiste. În timp ce condițiile economice sugerau necesitatea unei relansări monetare, presiunile politice asupra Eurosistemului de a reduce rata dobânzii au determinat o situație ce putea afecta credibilitatea acestuia. Astfel Eurosistemul acționează și reduce rata de referință cu 50 puncte de bază, aceasta atingând nivelul de 2,5%, cu scopul impulsionării unei reveniri economice.

Această decizie a fost adoptată pe fundalul unor semnale conflictuale provenite de la cei doi piloni ale politicii sale monetare: creșterea agregatului monetar lărgit M3 si evaluarea pe baze largi a rezultatelor privind inflația. În prezentarea strategiei sale de politică Eurosistemul a indicat că nu va reacționa automat la deviațiile creșterii monetare față de valoarea de referință. Mai degrabă aceste deviații sugerează realizarea unor analize suplimentare pentru a evalua riscul stabilității prețurilor. Astfel, deși creșterea lui M3 depășea valoarea sa de referință de 4,5% la inceputul lui 1999, analiza de ansamblu a evoluțiilor monetare nu semnala presiuni inflaționiste, mai multă atenție acordându-se celui de-al doilea pilon al strategiei.

Având în vedere o îmbunătățire a mediului economic extern, cu moneda sa euro în depreciere, activitatea economică se îmbunătățește gradual în decursul anului 1999.

Aceste dezvoltări și o creștere considerabilă a prețului bunurilor sunt reflectate de nivelul inflației măsurată de indicele armonizat al prețurilor de consum (IAPC) care a crescut de la 1% în prima parte a lui 1999, la 2% la începutul lui 2000. În timp ce Eurosistemul a definit stabilitatea ca inflație de 2%, s-a subliniat că o creștere temporară deasupra acestui nivel nu trebuie privită ca fiind incompatibilă cu stabilitatea prețurilor. Mai mult, inflația de bază, calculată prin excluderea prețului alimentelor și energiei, a continuat să scadă de-a lungul anului. Dat fiind faptul că perspectivele inflaționiste au fluctuat de-a lungul toamnei, Eurosistemul a ridicat politica de rată în mod repetat în noiembrie 1999 și aprilie 2000 cu 125 puncte de bază până la 3,75%, ceea ce a determinat o reducere a gradului de acomodare al politicii monetare. Aceste decizii au fost adoptate pe baza informațiilor furnizate de ambii piloni ai politicii monetare, care au semnalat riscul de instabilitate al prețurilor prin efectul lor asupra prețurilor de import.

2000-2001

În această perioadă, mediul de acțiune al politicii monetare a fost dificil, având în vedere din nou o inflație ce a oscilat considerabil. Principala provocare a BCE în toamna anului 2000 a fost prevenirea.

Problema principală a constat în determinarea măsurii în care încetinirea economiei S.U.A. și a celei mondiale în ansamblu vor descuraja activitatea și vor reduce presiunile de preț din zona euro. Un factor care a complicat și mai mult situația a fost deprecierea € și riscul ca rata de depreciere să crească. În timp ce cursul valutar nu a constituit o țintă a politicii monetare, a influențat presiunile inflaționiste atât direct, prin prețul de import, cât și indirect prin intermediul așteptărilor inflaționiste.

La începutul lui 2000, BCE a continuat procesul de restricție graduală a politicii monetare început în 1999 inflația, măsurată cu ajutorul modificărilor anuale ale indicelui armonizat al prețurilor de consum, care în ianuarie 1999 ajunsese la nivelul de 0,8%, a crescut constant după aceea, ajungând la 2,9% în noiembrie 2000. Aceste transformări au fost asociate unei creșteri importante a prețurilor de import. Deși inflația a avut un comportament mulțumitor, rata de răscumpărare a fost redusă în mai mulți pași de la nivelul de 3% la începutul lui 2000 la 4,75% în toamna aceluiași an. Timp de câteva luni BCE adoptă atitudinea „așteaptă să vezi” deși economia americană înregistra un declin, iar presiunile inflaționiste din zona euro dădeau semne de micșorare.

Câțiva factori par să fi avut rol în determinarea răspunsului de politică al Eurosistemului. La anunțarea cadrului politicii sale BCE anunțase că o încălcare temporară a pragului de 2% nu trebuie văzută ca fiind incompatibilă cu stabilitatea prețurilor. Creșterea agregatului M3 peste valoarea de referință de 4,5%, primul pilon al cadrului politicii, solicită atenție. O influență suplimentară asupra politicii monetare, o are senzitivitatea salariilor (veniturilor) din multe țări europene la modificarea inflației și a condițiilor de pe piața forței de muncă. Cu o rată a inflației crescătoare și cu cea a șomajului în continuă descreștere de la 9,5% în ianuarie 2000 la 8,6% în decembrie, exista posibilitatea unei creșteri a așteptărilor inflaționiste.

Tendințele descrescătoare ale inflației nu influențează așteptările inflaționiste deoarece politica orientată pe stabilitate a Eurosistemului continuă să fie văzută ca fiind credibilă pe piețele financiare și de către publicul larg.

2001-2002

Creșterea economică a fost destul de puternică în zona euro la începutul anului 2001 iar BCE era îngrijorată de presiunile inflaționiste. Pe fondul unei îmbunătățiri a rezultatelor privitoare la inflație-datorate în parte revenirii presiunilor cererii și asociate unei încetiniri economice globale, BCE decide să reducă rata de referința de la 4,75% la 4,5%. Această valoare a fost menținută constantă în timpul verii deoarece inflația se situa deasupra limitei sale superioare prevăzută de politica monetară a băncii. Acest lucru reflectă creșterea prețului petrolului și deprecierea monedei euro.

În august Consiliul de Guvernare decide că presiunile prețurilor s-au mai diminuat. Însă activitatea economică începuse să scadă în mod surprinzător în majoritatea țărilor din zona euro. Factorii ce au determinat acest proces erau slăbirea economică a S.U.A. și Japoniei și o moderare atât a consumului intern cât și a investițiilor. Toate acestea au determinat o reducere cu 25 puncte de bază a ratei de referință. Banca a redus ratele de dobândă imediat după atacul terorist asupra S.U.A., deoarece perspectivele unei tendințe de creștere globală au fost diminuate de o zguduire a încrederii. Ca și autoritățile monetare ale S.U.A. și ale multor state, BCE a anunțat că va furniza lichiditate pentru a susține funcționarea normală a piețelor financiare imediat după atac. În noiembrie banca reduce pentru a patra oară, și ultima în perioada considerată, rata dobânzii. Această modificare reflectă evaluarea BCE că presiunile inflaționiste scădeau într-un ritm satisfăcător, în ciuda creșterii continue a agregatului M3; atribuită mai ales modificărilor de portofoliu.

Banca menține ratele constante în prima parte a anului 2002, pe fondul unor semnale de potențiale presiuni inflaționiste. În timp ce semne ale unei reveniri a economiei începuseră să apară, inclusiv creșterea încrederii, dovezi hotărâtoare ale unei creșteri economice susținută întârziau să apară. Introducerea monedelor și bancnotelor euro la începutul anului, în aparență au avut doar un efect moderat asupra inflației în ansamblu. Creșterea inflației din lunile ianuarie și februarie a fost apreciată ca fiind temporară și ca atare autoritățile monetare nu au luat măsuri.

În aprilie, evidența reveniri a situației investițiilor și o îmbunătățire a condițiilor pe piețele financiare oferă semnale pozitive pentru o creștere economică. În același timp creșterile prețului petrolului și progresul negocierilor salariale au renăscut îngrijorări în legătură cu o reluare a presiunilor inflaționiste. Însă BCE alege din nou să mențină ratele neschimbate, așteptând să vadă cum vor evolua lucrurile.

2002-2003

În decembrie, BCE a redus rata principală de refinanțare cu 50 puncte de bază, deoarece presiunile inflaționiste păreau să se fi liniștit datorită unei ușoare creșteri economice. În același timp, valoarea agregatului M3 s-a situat deasupra valorii de referință a BCE în valoare de 4,5%. BCE a explicat că creșterea monetară ridicată a fost determinată în special de realocările de portofoliu datorate incertitudinii mari a mediului economic tensiunilor pieței financiare și ratelor de dobândă reduse. Deviațiile M3 de la valoarea de referință ridică întrebări: cât timp îi va trebui cererii monetare să devină suficient de stabilă pentru a putea fi folosită ca indicator concludent pentru politica monetară!”?

O politică de reducere a ratei dobânzii a fost asumată la începutul lui martie, deoarece se aștepta o moderare a presiunilor inflaționiste, pe fondul aprecierii euro. Sensul și eficiența potențială a politicii monetare pe termen mediu sunt strâns legate de alte politici ale zonei euro, cum ar fi consolidarea politicii fiscale și progresul de pe piața forței de muncă a bunurilor.

În această perioadă, orientarea de politică monetară a BCE a fost criticată ca fiind prea restrictivă, încordată mai ales în comparație cu cea a S.U.A. E posibil ca diferențele dintre mecanismele de transmisie a politicii monetare, cum ar fi concentrarea BCE asupra obiectivului de menținere a stabilității prețurilor și atenția mare acordată agregatelor monetare, să fi jucat un rol important. În același timp, condițiile economice diferite dintre cele două puteri pot fi corespunzătoare menținerii unor rate relativ ridicate.

În mai 2003, BCE a anunțat rezultatele revizuirii strategiei de politică monetară. Pe fondul menținerii definiției stabilității prețurilor, Consiliul de Guvernare a clarificat că urmărește să mențină rata inflației la nivelul aproximativ de 2% pe termen mediu, subliniind preocuparea pentru a se apăra împotriva deflației. Confirmând concepția referitoare la cei doi piloni ai strategiei, BCE a subliniat că aceștia corespund pentru 2 orizonturi de politică diferite. Riscul de stabilitate a prețului pe termen mediu va fi evaluat pe baza unor analize economice de ansamblu, subliniind șocurile care afectează zona euro și previziunile principalelor variabile economice. Analizele monetare vor servi ca mijloc de anticipare a tendințelor inflaționiste pe termen mediu și lung.