Strategii de Motivare a Elevilor la Invatarea Lectiei

Introducere

Această lucrare își propune să realizeze o viziune clară asupra fenomenului motivațional în cadrul programului școlar. Literatura de specialitate susține că „sociologia se interesează de procesul continuu de motivare în care intervin diferite condiții sociale ce facilitează cristalizarea și acțiunea motivelor”( Zamfir, Vlăsceanu, coord. 1993, p. 375) În contextul social actual, motivația reprezintă responsabilitatea cea mai importantă a managerilor de orice fel pentru a obține performanțele așteptate. Stimularea motivației rămâne o artă care ține de măiestria și harul didactic al unui manager. În baza modelelor teoretice voi oferi sugestii, modalități practice care să ghideze managerul educațional în vederea optimizării fenomenului motivațional. Nivelul competenței profesorului, ca și gradul lui de implicare în activitatea didactică și nu numai, entuziasmul, pasiunea cu care își face meseria influențează profund dinamica motivațională a elevilor săi. Lipsa de motivație a managerului este o problemă la fel de gravă ca și incompetența sa.

Este cunoscut faptul că orice persoană acționează pe baza unei rețele complexe de motive: fiziologice, de afiliere, aprobare, afective, realizare fiind depinzând de importanța fiecăruia. Studiul cuprinde deasemenea și modalități de motivare a propriei persoane și de motivare a a elevilor din rolul de manager școlar. Profesorul ca manager este cea mai bună soluție. Pentru a deveni un actor adevărat al schimbării, profesorul trebuie să fie un bun manager al proceselor educaționale.

“Importanța rolului pe care îl deține profesorul, ca agent al schimbării „…n-a fost niciodată mai clară ca în perioada contemporană. Probabil că faptul va deveni și mai evident în secolul XXI” (Delors, 2000). Profesorul devine, prin statutul său social și activitatea sa pedagogică, un profesor-manager, diriginte, consilier, etc.

Managementul reușit în educație depinde respectarea unor cerințe de bază: calitatea informației, motivarea și factorii implicați, utilizarea eficientă a resurselor și a elementelor educaționle. Competența de a motiva și de a se automotiva este necesară managerului școlar. Inteligența emoțională prin componentele sale. Motivația devine consecința interacțiunii dintre individ, scop și mediu organizațional. Reprezintă „măsura în care un efort persistent este dirijat pentru realizarea unui scop” (Preda, 2006 p. 107, apud Johns,1996).

Principiile lui Kenneth Moore în privința motivației:

„- așteptările maxime în raport cu elevii. Cercetările au relevat că elevii au tendința de a fi la înălțimea așteptărilor profesorului. În acest caz, aceste așteptări pot fi utilizate pentru motivarea elevilor. Dacă se așteaptă și se solicită cât mai mult de la elevi adesea se va și obține acest lucru.

– A oferi prin exemplul propriu un model pentru comportamentele dorite. Urmând exemplul profesorului, elevii își vor schimba propriul comportament. De pildă, acesta poate arăta entuziasm pentru obiectul de studiu pe care îl predă și pentru lucrul cu elevii. Entuziasmul este molipsitor și se va transmite și elevilor.

– A împărtăși elevilor așteptările sale; este recomandabil ca profesorul să comunice elevilor scopurile pe care le următește, mijloacele și strategia pe care intenționează să le utilizeze în acest scop, pentru a-i implica atât în procesul de fixare a obiectivelor, cât și în acela de proiectare a mijloacelor și a strategiei adecvate. Această implicare determină asumarea de responsabilități din partea elevilor și creșterea semnificativă a întăririlor pozitive, ca urmare a atingerii obiectivelor propuse.

– A stabili o atmosferă pozitivă, de empatie pentru fiecare elev în parte, dar fără a pierde din vedere centrarea lor pe ceea ce trebuie făcut în clasă.

– A implica elevii în mod activ, utilizând astfel disponibilitatea lor naturală de a face ceva. Profesorul ar trebui să gândească un proces instructiv – educativ viu care să potențeze această disponibilitate naturală a elevilor.

– A releva foarte clar că merită să înveți, că fiecare lecție transmite ceva foarte important, decisiv pentru viața elevilor; altfel, aceștia vor încerca să se sustragă.

– A cultiva încrederea în sine a elevilor. Oricine vrea să se simtă prețuit și respectat. De aceea, profesorul are sarcina de a planifica în așa fel activitățile, încât fiecare elev să poată face ceva și să obțină succes. Eșecul repetat determină sustragerea elevului de la activități și pierderea încrederii în sine sau în profesor.

– A utiliza interesele și cunoștințele anterioare ale elevilor, plecându-se de la ceea ce a devenit aproape un truism în educație: elevul acordă o atenție mult mai mare și se implică mai mult dacă subiectul are o legătură vizibilă cu experiența și interesele sale. O astfel de situație poate determina și o atitudine mult mai pozitivă față de școală și de profesori.

– A utiliza ideile elevilor, pentru că în acest caz interesul și implicarea lor vor fi mai mari.

– A utiliza curiozitatea naturală a elevilor; în acest sens, profesorul urmează să pună în joc un arsenal variat de tehnici și mijloace care să scoată lecțiile din anonimat.

– A provoca elevii prin solicitările la care trebuie să răspundă. Temele ușoare devin cu timpul plictisitoare, fapt ce determină fie ne-implicarea elevilor, fie deplasarea centrului lor de interes. Problemele pe care le au de rezolvat trebuie să-i provoace, dar să nu-i descurajeze, deoarece, în acest ultim caz, efectul ar fi similar cu acela al temelor ușoare.

– A utiliza întăririle pentru a recompensa comportamentele dezirabile. Nu de puține ori, comportamentul dezirabil este "uitat", pentru a acorda o atenție sporită elevilor care creează probleme. Dar a beneficia de atenția profesorilor este o întărire pozitivă cu valențe educative semnificative, de care nu întotdeauna profesorul face uz.

– A utiliza instruirea individualizată, adică a realiza o proiectare diferențiată a activităților de învățare în funcție de interesele, nevoile și abilitățile elevilor.

– A utiliza competiția, întrucât în mod natural elevilor le place să intre în competiție și să câștige, să fie cei mai buni. Această modalitate de motivare trebuie utilizată cu grijă, deoarece, dacă în mod repetat aceiași elevi pierd competiția, ea poate deveni contraproductivă din punct de vedere educativ.

– A reduce anxietatea elevilor; elevii neliniștiți nu se pot centra pe activitatea de învățare, iar unele presiuni care se exercită asupra lor (utilizarea fără discernământ a competiției, teme prea grele sau care necesită un volum de muncă prea mare, lucrări de control lipsite de relevanță etc.) sunt inutile și pot fi contraproductive.”

Pentru a reuși să obțină performanțe școlare, un elev trebuie să beneficieze de conditii interne, cât și externe. Astfel, dacă acestea sunt favorabile, dezvoltarea elevului va fi influențată, aceasta reprezentând un produs al celor doi factori.

Condițiile interne constă pe de o parte în fondul ereditar al copilului dacă el a moștenit de la părinți dorinta de învățare, aceasta va determina tot procesul educatiei.

Așadar, pentru a realiza o educație permanentă, sunt necesare trei condiții: ocazia, motivația și educabilitatea.

Așa cum definesc psihologii motivația, aceasta este un proces de bază ce „activează, direcționează și menține comportamentul uman”. Într-un cuvânt, dacă vrei ca un copil să invețe, acesta trebuie să aibă propria sa motivație, a ta neavând nici un rol, decât în cazul în care el va vrea să te mulțumească.

Spre deosebire de motivația biologică, pentru comportamente menite să ajute supraviețuirea (setea sau foamea), motivația psihologică este legată de experiență. Cu unele motive psihologice te naști, însa altele trebuiesc invățate. Din aceasta categorie face parte si invățarea .

Capitolul 1

Motivatia invatarii scolare

1.1 Motivatia si sursele ei

Motivatia reprezinta resortul intern principal al tuturor eforturilor individului de a se perfectiona prin intermediul invatari. Educatia formuleaza noi provocari pentru copil,ceea ce conduce la dezvoltarea acestuia ca membru al societatii. In directa relatie cu dificultatea provocarilor,procesul de dezvoltare devine din ce in ce mai amplu. Se creeaza la un moment dat o relatie contradictorie intre posibilitatile de actionare si cerintele educatiei, aceasta contradictie fiind considerate “forta motrica a dezvoltarii psihice”( P. Golu, 1983).

Data fiind problema de mai sus, ca solutie exista apelul la motivatie. Atunci cand cerintele sunt mai mari decat posibilitatea de actionare se apeleaza la motivatie. Motivatia este variabila directa care influenteaza procesul de invatare, deoarecea aceasta sensibilizeaza persoana fata de influentele externe si actioneaza asupra sistemului receptor al individului. Asadar, aceasta detine rolul cu cea mai mare preponderenta in comportamentul individual in ceea ce preiveste dezvoltarea psihica.

Motivatia este o stare interioara, traita de fiecare om sub forma unei nevoi, dorinte, trebuinte care declanseaza, indruma si asigura persistenta unui comportament. Concluzionand, motivatia reprezinta cauza interna a comportamentelor umane, pentru ca isumeaza totalitatea variabilelor care stau la baza atitudinii, comportamentului si deciziilor manifestate. Este reprezentata de mai multe fenomene psihice, care poarta numele de structure ale motivatiei: trebuinte, impulsuri, intentii, interese, convingeri, idealuri, conceptia despre lume si viata. Motivatia difera de la un om la altul, de aceea este un fenomen subiectiv, unic, original.

Trebuintele sunt stari de tensiune, neliniste, necesitate, in functie de starea existent la acel moment: deficit sau exces.Impulsurile sunt reprezentate de resimtirea foarte accentuata a tensiunii rezultata dintr-o trebuinta/ mai multe trebuinte. Intentiile consta in ghidari comportamentale selective cu privire la adoptarea unei anumite conduite fata de activitati sau obiecte. Convingerile sunt idei clar definite si puternic traite afectiv, care influenteaza actiunile individului. Idealurile repeznta scopurile, modelele de viata care servesc drept exemplu in viata unui individ. Conceptia despre viata si lume reprezinta totalitatea ideilor personale ale unui om in legatura cu lumea, viata , celelalte peroane, mediul inconjurator, societate etc.

Exista inca o controversa si anume dilema daca motivatia este o influenta primara sau secundara a comportamentului individual, adica daca este rezultatul unei invatari anterioare sau este independenta de aceasta si tine doar de personalitatea fiecaruia. Majoritatea psihologilor sustine ca motivatia este punctual de intersectie al biologicului cu socialul (I. Neacsu, 1978), sau ca reprezinta un “model subiectiv al cauzalitatii obiective, cauzalitate reprodusa psihic, acumulata in timp, transformata si transferata prin invatare si educatie in achizitia interna a persoanei” (P. Golu, 1983)

1.2 Influența motivației asupra învățării

Motivația este o condiție psihica, pentru că prezența sau absența acesteia determină declanșarea, orientarea și susșinerea fiecărei activități psihice. Activitatea de învățare este într-o relație de intercondiționare cu motivația. Un elev bine motivat în activitatea de învățare are următoarele caracteristici: este foarte implicat în sarcinile care îi sunt date, are capacitatea de a se autocontrola raportându-se la finalitățile pe care trebuie să le obțină, are capacitatea de a-și autoregla activitatea de învățare, se mobilizează, își poate mobiliza cunoștințele dintr-un domeniu în altul cu ușurință.

În procesul de învățare, cele mai importante forme sunt motivația intrinsecă si motivația extrinsecă.

Primul tip de motivație și anume motivația intrinsecă reprezintă suma motivelor interne îndeplinite în mod direct, adică dorința de a ajunge să cunoască un lucru anume, curiozitatea manifestată.

Motivația extrinsecă este opusul celei instrinseci care repreyinta spre exemplu învațarea din dorința evitării unei pedepse sau din dorința obținerii unei recompense.

De fapt, la procesul de înățare participă atât motivarea intrinsecă cât si cea extrinsecă. În urma unor numeroase studii s-a observant ca învățarea este mult mai eficientă atunci când elevul învață din placer, si nu atunci cand are un interes sau se teme de ceva anume.

La vârste mici, învățarea este condiționată mai mult de metoda extrinsecă, deoarece copilul învață pentru a mulțumi părinții sau pentru a obține simpatia învățătoarei, care la rândul ei servește drept exemplu pentru elev, este obișnuit să se supună cerințelor și obligațiilor date de persoanele adulte cu care acesta intră în contact. Ambiția este deasemenea un aspect foarte important în analiza acestui proces. Elevul are ambiția să fie premiant.

Pe termen scurt, exemplul pe care elevii îl vad în părinți sau în cadrul didactic, sau în persoanele apropiate joacă un rol extrem de important. Se asigură prin intrmediul acestor aspect o atmosferă de solicitare intelectuală și dau alevulu sentimental de progres continuu prin cunoaștere.

Pe termen lung, motivația exprimă o intensificarea a eforturilor făcute de elevi, o concentrarea a atenției si rapiditate în îndeplinirea sarcinilor. Motivația influențează si capacitatea de memorare deoarece determina inclusive intensificarea învățării. Dacă exista motive puternice pentru a uita un lucru anume, văzut ca o amenințare a personalități, determină uitarea rapidă în funcție de intensitatea motivelor avute, pe calea unor mecanisme de refulare existente în subconștient.

1.3 Teorii privind motivația învățării la elevi

Teoriile comportamentiste se refera la existenta unui factor care orienteaya si reda energie comportamentelor. Se numeste conditionare clasica si reprezinta reactia biologica a organismului la stimuli naturali. Recompensarea stimuleaza si fixeaza comportamentul elevului in procesul de invatare, iar pedepsirea scade frecventa acestui comportament indreptat spre cunoastere si il descurajeaza pe elev.

Edwin Guthrie adduce o contributie importanta printr-un punct de vedere interesant cu privirea la demotivare, la modul in care profesorul/educatorul poate determina elevul sa renunte la comportamentul gresit. “Prima modalitatea este aceea a desfasurarii repetate a comportamentului vechi nedorit in conditii in care produce repulsie. A doua modalitate ar putea fi numita tehnica suprasaturarii. Daca vrem sa dezvatam pe cineva sa faca cee ace ii place mai mult, atunci trebuie sa il obligam sa faca acest lucru pana la epuizare, dezgustandu-l, alungandu-I orice pofta pentru fructul poftit. A treia modalitate consta in obisnuirea treptata a copilului cu noul comportament, initial neplacut, dupa principiul pasilor mici, fara a I se solicita de la bun inceput, sa renunte total la vechiul obicei, ci doar de a se adapta lent la un nou mod de a proceda, ce il va inlocui perogresiv pec el nedorit. ”( I. Negret-Dobridor, 2005, p.37)

Psihanaliza clasica sustine ca toate actiunile intreprinse de un individ au la baza instincetele biologice , impartite de Freud in doua ramuri: impulsii sexuale si agresivitatea.

Adler sugereaza ca toate comportamentele omului au la baza dorinta de putere sau de a-si demonstra superioritatea.

C. Jung considera ca baza comportamentelor oamenilor este reprezentata de temperament si de cautarea de sine a fiecaruia.

E. Erikson sustinea ca baza comportamentelor este reprezentata de interrelatiile sociale ale individului.

Cognitivismul are la baza mai multe teorii ale motivatiei care pun acceentulpe felul in care omul primeste si interpreteaza cunostintele primite si ofera Valente ,ganduri,emotii legate de dispozitia oferita de acele cunostinte si de de activitatea pe care urmeaza sa o desfasoare.

Leon Festinger a elaborat Teoria disonantei cognitive care sugereaza ca in momentul in care omul observa o diferenta intr doua convingeri are tendinta de a actiona astfel incat sa resolve conflictual dintre cele doua. Astfel, o asemenea situatie pune individual in cumpana de a allege si a-si schimba comportamentul manifestat in actiunea pe care o desfasoara. In acest caz, elevul problematizeaza si apoi allege cea mai bun solutie si cel mai potrivit comportament.

Teoria lui A. Maslow explică procesul de luare a deciziilor în anumite situații. Conform viziunii psihologului, în fiecare persoană există două tipuri fundamentale de forțe ce o animă. Un set de forțe sunt canalizate spre menținerea siguranței personale și sunt activate de tendința de a evita eșecul, schimbarea, în timp ce celălalt set de forțe, opus, împinge individul să caute noi posibilități de a-și folosi la maxim abilitățile personale, de a obține noi succese. În orice alegere, oamenii trebuie să ia decizii cu privire la ceea ce îi atrage sau le pune în pericol siguranța personală. În concepția lui A. Maslow, învățarea este un proces continuu, care se desfășoară pe parcursul întregii vieți, și experimental, esența fiind un potențial uman deplin. Psihologul utilizează astfel termenul de psihologie umanistă prin avansarea a trei principii: – focalizarea pe experiența personală ca fiind un pas inițial în învățare – accentuarea calităților uman: creativitate, libertatea de a alege, realizare personală, ca fiind opuse modalității de a gândi despre oameni în termeni mecanici și despre învățare în termeni cognitivi. – importanța dezvoltării psihologice a potențialului uman al celor care învață.

Abraham Maslow, un bine cunoscut fenomenologist, a dezvoltat o teorie clasică a nevoilor umane, considerată a fi o alternativă la interpretările psihanalitice și behavioriste ale comportamentului uman. În opinia psihologului, principalele diferențe dintre cele două categorii principale de motivații (trebuințe) constau în: a. Indivizii sunt dominați de trebuințele de deficiență; dar vor căuta să și le satisfacă și pe cele de dezvoltare; b. Satisfacerea motivației de deficiență conduce la reducerea tensiunii neplăcute și la instaurarea echilibrului în organism; satisfacerea motivației de creștere conduce la menținerea și dezvoltarea unei tensiuni plăcute în organism; c. Satisfacerea trebuințelor de deficiență este dependentă de cei din jur, în timp ce satisfacerea trebuințelor de creștere depinde de autonomia individuală; d. Trebuințele de deficiență stau sub semnul urgenței, pe când cele de dezvoltare stau sub semnul importanței, al însemnătății, al valorii. Psihologul își fundamentează poziția prin prezentarea a 43 de postulate de bază, cuprinse în lucrarea sa „Către o psihologie a ființei” (Maslow A.,1968): – Fiecare individ se naște cu o anumită natură interioară. – Această natură interioară este formată și influențată de experiențe, gânduri și trăiri inconștiente, dar nu este dominată de aceste forțe. – Indivizii își controlează cea mai mare parte a propriului comportament. – Copiilor trebuie să li se ofere posibilitatea de a lua cât mai multe decizii privind propria lor dezvoltare.

1.4 Stimularea motivatiei invatarii

Profesorii se pot baza pet rei impulsuri motivationale in activitatea de invatare a elevilor si anume:

Impulsul afiliativ (“nevoia de acceptare de catre cei din grupul din care facem parte; afirmarea sociala) este cel mai pronuntat in copilarie, cand copiii cauta sa se identifice cu parintii sai. Exista o situatie de dependenta si de acceptare. Astfel, in aceasta perioada ei cauta sa obtina rezultate bune la invatatura pentru a-i multumi pe parinti sau profesori. In perioada pubertatii impulsul afiliativ scade in intensitate, fiind re-orientat spre colegii de aceeasi varsta. Acum incepe competitia in ceea ce priveste rezultatele la invatatura pentru a castiga primul loc in clasa. In adolescenta apare impulsul afirmarii puternice a eu-lui, ca si componenta fundamentala a motivatiei la aceasta varsta.” M. Diaconu

Impulsul cognitiv (“Cea mai importanta motivatie este cea bazata pe impulsul cognitiv (trebuinta de a sti). Desi aceasta motivatie este intrinseca, ea poate lua forma motivatiei extrinseci atunci cand elevul vizeaza obtinerea unor note bune, pregatirea pentru o profesie, promovarea unor examene etc. Motivatia cognitiva energizeaza invatarea, prin: intensificarea efortului, concentrarea atentiei, sarguinta in pregatire, perseverenta”) M. Diaconu

Impulsul de autoafirmare (“Motivatia bazata pe autoafirmare pare a fi cea mai puternica motivatie pe parcursul perioadei active a individului, in ceea ce priveste realizarile sale scolare si profesionale. Autoafirmarea este benefica pentru procesul autoafirmarii, deoarece dobandirea unui statut intre membrii grupului din care faci parte da dovada de maturizarea personalitatii. Dar excesul acestui tip de motivatie poate fi daunator: aspiratii scolare si profesionale profund nerealiste pot conduce la prabusirea respectului de sine.”) M. Diaconu

CAPITOLUL II

PROCEDEE DE STIMULARE A PARTICIPARII ELEVILOR LA LECTII

Pentru a capta atentia si interesl elevilor pentru o lectie, profesorii folosesc mai multe procedee:

Motivarea prin introducerea unor activitati cu caracter de joc

Motivarea prin creearea unei stari competitive sau de cooperare

Motivarea prin creearea situatiilor problema

Motivarea prin creearea valentelor afective ale activitatii

Motivarea prin mentionarea performantelor scolare care urmeaza a fi atinse

Invatarea prin joc este o practica pedagogica la nivel mondial ce promoveaza in primul rand educatia prin descoperire, reflectie asupra lucrurilor si, in al doilea rand, invatarea prin toate cele 5 simturi (auz, vaz, miros, gust, tactil). Prin joc, ca agent activ al propriei invatari, individul intra in contact cu lumea din jurul sau, cerceteaza, isi dezvolta abilitati de viata si invata sa-si gestioneze eficient situatiile dificile care apar.

Jocul este activitatea care le permite elevilor sa intre in contact cu lumea din jurul lor, sa cerceteze, sa le dezvolte abilitati, dar si sa invete sa rezolve probleme; este o activitate pregatitoare pentru viata de adult- jocul este locul de munca al copiilor. Este activitatea prin care acestia se dezvolta din multe puncte de vedere, armonios.

Cercetatorul Gardner este de parere ca jocul are o mare importanta in viata si dezvoltarea individului si ca scopurile jocului reprezinta o cunoastere cât mai aprofundata a lumii, o gestionare cât mai eficienta a temerilor, factorilor stresanti si problemelor, o mai buna cunoastere a sinelui dar si a celorlalti: „o arena in care formele de gândire semiologice, intuitive, pot fi liber testate.”

Jocul in sine este o activitate placuta si antrenanta si care permite explorarea, implicand multa curiozitate si sete de cunoastere. cercetatorii considera ca orice forma de joc reprezinta o activitate placuta, motivata intrinsec, captivanta, formulata intr-o realitate proprie si contine elemente simbolice.

Invatarea eficienta are loc in contexte ludice care permit generalizarea noilor cunostinte si abilitati. Copiii trebuie sa faca mai mult decât sa memoreze, pentru a Invata. “Copilul, ca agent activ al propriei Invatari, trebuie sa aiba posibilitatea de a initia activitati de joc si alte aventuri de explorare ca modalitati de auto-stimulare si dezvoltare sanogena” (Sigel, 1987). Teoreticianul crede ca explorarea fizica si cognitiva a mediului inconjurator, preucm si o atmosfera incurajatoare, influenteaza invatarea optima.

Elevii asociaza jocul cu idea de distractie, relaxare, in cadrul caruia elevii nu mai au asa de multe restrictii precum in activitatea de predare sau de comujnicare de noi informatii asa cum are loc la clasa. Acestia dse simt liberi in a afirma propria parere, a expune propria viziune, a se afirma aspra problemei discutate. Aceasta metoda este eficienta la toate varstele, nu numai la varstele fragede, entru ca la orice varsta individual isi doreste lbertatea de afirmare si atmosfera care sa favorizeze expunerea propriului punct de vedere.

Unora dintre jocuri, daca putem spune asa nu le cunoastem inca regulile. Pentru a juca un joc in activitatea de invatare, este posibil ca elevii sa trebuiasca sa cunoasca anumite informatii, iar aceasta este o modalitate prin care profesorul poate determina elevii sa invete.

Jocurile care captiveaza elevii la varste mari iau forma simularii unor situatii pe care copilul le intalneste in viata, asemenea unor exemple practice. Aceasta problematizare obliga intr-o oarecare masura elevul sa ia decizii rapide si eficiente, utilizand cunostinte detinute din alte domenii.

„Clasa de elevi este un grup de muncă specific, compus dintr-un număr de membrii egali între ei – elevii – și dintr-un animator – profesorul – ale căror raporturi sunt reglementate oficial, de tipuri de sarcină și de norme de funcționare” (Adrian Neculau 1983)

 Relația dintre cooperare, dezvoltare cognitivă, comportament și interdependența socială se fundamentează din punct de vedere teoretic pe:teoriile dezvoltării cognitive – cunoașterea are un caracter social, se construiește prin efort colectiv, de a ști, de a înțelege și de a rezolva o problemă; teoriile behavioriste – se centrează pe impactul recompenselor și sancțiunilor grupului asupra celui ce învață; teoria interdependenței școlare – grupurile sunt entități în cadrul cărora independența dintre membrii variază, esența unui grup ține de interdependența dintre membrii, iar modificările la nivel individual sau de subgrup produc modificări la nivelul altui membru al grupului sau al altui subgrup; o anumită stare de tensiune intrinsecă în cadrul grupului motivează dinamica spre realizarea scopurilor comune urmărite.

Aceste teorii evidențiază atât modul de învățare a comportamentelor sociale cât și aspecte concrete legate de procesul de socializare, de formare și schimbare a atitudinilor, de influență și control social, comunicare, aspecte care se regăsesc în viața cotidiană în clasele de elevi.

Procesualitatea și dinamica relațiilor dintre elevi și institutori în clasă este puternic influențată de tipurile de relații ce se cultivă; competiție, cooperare sau conflict. În ultimele decenii cercetătorii s-au ocupat de amenajarea grupului ca mediu de învățare evidențiind eficiența ridicată a grupului de elevi ce îndeplinesc o sarcină de învățare comună. Dacă elevii sunt implicați în activități ce presupun cooperarea, atmosfera în clasă este mai bună.

“Competitia are asupra dezvoltarii personalitatii influente atat favorabile cat si nefavorabile. In cee ace priveste latura pozitiva, ea stimuleaza efortul si productivitatea individului, promoveaza norme si aspiratii mai inalte, miscoreaza distanta dintre capacitate si realizari (…) Dandu-i individului posibilitatea unei estimari mai realiste a propriilor sale capacitate, in comparatie cu ale altora, competitia exercita de asemenea o influenta salutara asupra aptitudinii de autocritica. (…) Competitia face mai interesante activitatie de grup si mai putin momotone sarcinile de fiecare zi si, folosita intr-un mod adecvat, poate contribui la dezvoltarea eticii grupului.” (D.P. Ausubel, F.G. Robinson, op. cit p. 492)

Utilizarea problemelor sau a situatiilor problema este o metoda foarte eficienta deoarece induce pe termen scurt si mediu impulsul cognitiv. Individul va fi curios sa descopere si mai multe informatii, acesta va avea dorinta sa se documenteze din ce in ce mai mult.

Sensibilizarea elevilor se face cel mai usor prin expunerea unor situatii care ii sensibilizeaza pe acestia. Prin prisma stuatiilor expuse, se va realiza scopul propus.

Fiecare om are impulsul de a se autorealiza, de a desavarsi fapte prin intermediul carora sa exceleze. Profesorul trebuie sa precizeze mereu elevilor performantele pe care acestia trebuie sa le atinga in procesul de invatare si de asemenea sa comunice intotdeauna progresele pe care le observa la elevi. Astfel elevii vor dori sa progreseze in continuare.

CAPITOLUL III

STUDIU DE CAZ- Strategie de motivare a elevilor in invatarea lectiei

Metoda învățării prin colaborare, are la bază principiul întăririi coeziunii grupului de lucru și al sporirii gradului de interacțiune între membri. In cadrul practicii pedagogice din anul III, semestrul II, desfasurata la Colegiul National “Spiru Haret”, Bucuresti, am predat lectia de economie cu titlul “ Costul de oportunitate”. In cadrul lectiei am utilizat metoda de invatare prin cooperare si competitie.

Clasa a XI-a G este o clasa de filologie, care are o ora de Economie pe saptamana. Data fiind specializarea umanista a clasei, expunerea noilor informatii a trebuit sa fie cat mai captivanta sis a trezeasca interesul elevilor.

Clasa este formata din 30 de elevi. Bancile sunt dispuse in forma de “U”.

Elevii au fost anuntati la ora de saptamana anterioara ca vom desfasura urmatorul curs pe baza unei activitati de cooperare, insa vom forma de asemenea echipe si vom mentine si spiritual de competitie. Elevii au fost foarte incantati de aceasta metoda de invatare.

Organizarea elevilor si a mobilierului:

Bancile au fost grupate astfel incat sa fie formate cinci echipe. Fiecare echipa are un lider care va coordona activitatea pentru a indeplini sarcinile propuse.

Clasa la care am predat este o clasa nou formata, iar elevii nu se cunosc suficient intre ei. Elevii, în grupe de cinci membri, citesc un material stabilit de profesor, in cazul acesta subiectul fiind costul de oportunitate.

Fiecare membru al fiecarei echipe va fi notat pentru raspunsurile acordate, insa punctajul echipei va fi suma raspunsurilor date de toti membrii. Asadar, se va amplifica idea de cooperare pentru succesul intregului. Elevii au dat dovada de ambitie si perseverenta pentru ca echipa din care fac parte sa fie cea castigatoare.

Elevii discuta și se asculta unul pe altul in cadrul echipei, până când sunt convinși că-l stăpânesc cu toții. Profesorul le adresează întrebări pentru a testa daca acestia si-au insusit cunostintele.

Stabilirea scorului fiecarei echipe se face prin aprecierea progresului fiecărui membru în raport cu performanțele sale anterioare.

Metoda încurajeaza elevii să se sprijine unul pe altul în activitatea de învățare, corectându-și reciproc greșelile, deoarece scorul intregii echipe depinde de fecare membru. Prin decizia de a împărti clasa în grupuri mici, responsabilitatea fiecărui elev față de grup crește foarte. Munca în echipă dezvoltă capacitatea elevilor de a lucra împreună – o competență importantă pentru viața și activitatea viitorilor cetățeni.

Profesorul (eu) imparte foile cu sarcinile de lucru si precizeaza regulamentul si premiile.

Elevii citesc sarcinile si isi noteaza aspectele cele mai importante de atins.

Activitatea se imparte in doua parti:

Elevii citesc textul. Profesorul adreseaza intrebari. Profesorul noteaza elevii.

Elevii se gandesc la un exemplu practic. Elevii isi acorda note intre ei.

In cadrul grupului, fiecare membru va da exemplu de o situatie in care a intalnit costul de alegere/renuntare. Ceilalti membri vor asculta fiecare situatie ,iar la sfarsit o vor allege pe cea mai ilustrativa. Liderul grupului va scrie idea pe foaie si o va citi la sfarsitul orei,cand fiecare reprezentant va prezenta idea cea mai buna.

Pe parcursul activitatii a aparut un conflict in interiorul unei echipe, deoarece au intervenit contradictiile privind care este cea mai buna idee. Am aplanat conflictual, propunant idea de tragere la sorti.

Dupa ce au stabilit fiecare ideile, reprezentantii fiecarei grupe au iesit in fata clasei si au prezentat idea fiecarei echipe.

Ideea cea mai buna a fost : A invata sau a pierde timpul pe Facebook. Aceasta idee a primit punctajul cel mai mare din parte celorlalte echipe.

Dupa alegerea celei mai bune idei, am inceput sa dezbatem acest cost de renuntare impreuna cu celelalte grupe. Elevii au venit cu pareri pro si contra.

Observatii

Aceasta activitate a avut ca scop intelegerea termenului de cost de oportunitate. Faptul ca am impartit clasa in grupuri mai mici in frunte cu un lider, a atins mai multe obiective: cunoasterea intre elevi, capacitatea de a selecta, capacitatea de a asculta, responsabilizare, etc. Accentul a fost pus pe procesul de elaborare, prin colaborare.Toți au putut oferi alternative valoroase pentru indeplinirea sarcinii.

Prin intermediul competitiei accentul s-a pus pe produsul acțiunii, pe ceea ce se obține. Evaluarea si- a exercitat funcția de control prin raportarea la norma de grup.Acest fapt a creat ierarhizări, determinand apariția comportamentelor ostile și a atitudinilor invidioase.

Am echilibrat cele două forme de învățare prin creearea oportunităților de lucru în grup și prin menținerea competiției constructive în atenția elevilor. Am reusit sa stimulez activitatea elevilor și sa o îmbunătățesc.Astfel, resursele grupului sunt mai bogate si mai efficient folosite, greșelile au fost mai ușor de sesizat, elevii au invatat unii din experientele celorlalti, s-au nascut idei noi din interacțiunea ideilor fiecărui membru al grupului.

Munca în echipă a avut efecte semnificative asupra personalității elevilor, stimuland schimbul de informații și opinii și nu în ultimul rând, influentand pozitiv productivitatea activităților.

CONCLUZII

Educarea elevilor în spiritul cooperării presupune formarea conștiinței și a conduitei cooperant-participative. Cultivarea conștiinței cooperante presupune cunoașterea și înțelegerea de către elevi a diverselor reguli și cerințe pe care le impune viața în comun, concomitent cu declanșarea unor trăiri afective, expresie a adeziunii și acceptării interioare a acestora. Astfel, elevii urmează să cunoască și să înțeleagă ce înseamnă dependența individului față de colectiv, a unui colectiv mai mic față de unul mai mare, care sunt obligațiile pe care ei le au față de colectiv, în ce sens și cum urmărirea unor secțiuni colective este și în interesul lor etc. Declanșarea unor trăiri afective față de toate acestea este posibilă numai pe fondul multiplelor relații interpersonale ocazionale de acțiuni și activități desfășurate în colectiv.

Bibliografie

Mihai Diaconu , Educatia si dezvoltarea copilului , Ed. ASE

Șeicaru, Mioara, Învățarea în echipă – premisă a educării elevilor prin cooperare, colaborare, comunicare, revista Învățământul primar nr. 3- 4, 1999, București, Editura Discipol.

Cosmovici, Andrei; Iacob, Luminița, Psihologie școlară 1999, Iași, Editura Polirom.

Ungureanu, D, Fundamentele educației, note de curs, 1999, Timișoara, Editura Mirton

Ulrich, Cătălina, Managementul clasei – învățare prin cooperare – ghid, 2000, București, Editura Corint.

Deutch, M, Șaizeci de ani de studiu sociopsihologic al conflictului în Soica, C, A; Necolau, A., Psihologia rezolvării conflictului, Iași

Neculau, A; Zlate, M, Clasa de elevi ca formațiune profesională, 1983 în I. Radu, Psihologia educației și dezvoltării, București, Editura Academiei.

Dumitru, Ion, Al, Dezvoltarea gândirii critice și învățarea eficientă, 2000, Timișoara, Editura de vest.

Dumitru, Ion, Al, Educație și învățare, 2001, Timișoara, Editura de vest.

CUPRINS

Introducere

Cap 1 MOTIVATIA INVATARII SCOLARE

1.1 Motivatia si sursele ei

1.2 Influența motivației asupra învățării

1.3 Teorii privind motivația învățării la elevi

1.4 Stimularea motivatiei invatarii

CAPITOLUL II

PROCEDEE DE STIMULARE A PARTICIPARII ELEVILOR LA LECTII

CAPITOLUL III

STUDIU DE CAZ- Strategie de motivare a elevilor in invatarea lectiei

Observatii

CONCLUZII

Bibliografie