Strategii de interacțiune cu literatura CUPRINS ARGUMENT 4 REPERELE CONCEPTUALE ALE CERCETĂRII 8 I. CONCEPTUL DE EDITORIAL 12 Definiții ale… [306583]

Doctorat

Strategii de interacțiune cu literatura CUPRINS ARGUMENT 4 REPERELE CONCEPTUALE ALE CERCETĂRII 8 I. CONCEPTUL DE EDITORIAL 12 Definiții ale… [306583]

Byadmin ianuarie 1, 2024

TEZĂ DE DOCTORAT

Coordonator: prof.univ.dr. Gheorghe MANOLACHE

Candidat: [anonimizat]

2016

Editorialul.

Strategii de interacțiune cu literatura

CUPRINS

ARGUMENT 4

REPERELE CONCEPTUALE ALE CERCETĂRII 8

I. CONCEPTUL DE EDITORIAL 12

Definiții ale editorialului 14

Tipologii ale editorialului în presa europeană și americană 22

Editorialul ilustrat 24

Editorialul – gen hibrid 25

Editorialul, reprezentarea unei politici asumate 26

Editoriale și editorialiști 27

II. EVOLUȚIA EDITORIALULUI ÎN CULTURA ROMÂNĂ 29

Începuturile editorialului 30

Editorialul la „Timpul” 33

Moftul și editorialul 37

[anonimizat] 39

Presa literară și partidul 41

Manipulare și directivă politică 44

Editorialul în contemporaneitate 49

[anonimizat] 50

[anonimizat] 53

III. STRUCTURA ARTICOLULUI DE TIP EDITORIAL 57

Incursiuni ale editorialului pe teritoriul literarului 57

Structură și tehnici de construcție 61

Tipuri de perspective aplicabile editorialului 64

a.Perspectiva normativă 64

b.Perspectiva polifonică 71

c.Perspectiva asupra spațiului public 76

IV. LITERARITATE ȘI PERSUASIUNE 83

Persuasiune și discurs 83

Strategii persuasive 87

1.Strategii de persuasiune la nivel lingvistic 90

2.Strategii de manipulare la nivel cognitiv și identitar 97

V. STRATEGII DE INTERFERENȚĂ CU LITERATURA 109

STRATEGII ARGUMENTATIVE 110

STRATEGIILE PARADOXULUI ENUNȚIATIV 122

Despre ironie 122

Despre cantitate 130

STRATEGII ASOCIATIVE 131

Editorialul și locurile memoriei 133

CONCLUZII 138

Bibliografie 142

ANEXE 158

[anonimizat]. Am observat că rolul editorialului într-o publicație nu este perceput de către categoriile amintite în conformitate cu importanța și puterea acestui gen publicistic. Adeseori, articolul de fond este tratat ca o știre prelungită în care s-[anonimizat], [anonimizat], o situație. Statutul de „vârf de lance” [anonimizat], este bagatelizat în contextul unei diluări a [anonimizat]. Lipsa deprinderii de a [anonimizat]. Pe fondul dezvoltării galopante a presei în mediul virtual am constatat o [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat], deținător de repere stabile. Se creează astfel o prăpastie între editorialistul a cărui evoluție e garantată de o [anonimizat].

[anonimizat], ci vizează demonstrarea puterii pe care interacțiunea cu literatura o conferă editorialului. Printre editorialiștii de forță ai presei românești de după decembrie 1989 găsim poeți, prozatori, filosofi ale căror virtuți artistice și-au pus amprenta decisiv asupra activității lor gazetărești. Mircea Cărtărescu, Mircea Dinescu, Andrei Pleșu și Cristian Tudor Popescu sunt scriitorii-gazetari ale căror editoriale ne vor ajuta să demonstrăm că literaritatea unui text de tip editorial sporește capacitatea persuasivă a acestuia, mai mult, în unele cazuri ea putându-se transforma într-un instrument de manipulare subtilă.

Masa de cititori fideli acestor scriitori-gazetari se remarcă, de obicei, printr-o educație peste medie, un simț artistic dezvoltat și apartenență la valorile clasice, acest din urmă lucru făcându-i să conștientizeze rolul pe care îl joacă articolul de tip editorial în anatomia unei publicații.

Literatura de specialitate definește editorialul ca manifest al publicației, ca emblemă a orientării acesteia. Subiectele tratate în astfel de texte trebuie să acopere o plajă cât mai largă a așteptărilor cititorilor, să fie de interes general, să lămurească dileme, stări de fapt, ce privesc mai multe categorii sociale. Se impune să amintim că editorialul, așa cum vom demonstra, tratează evenimente/situații/momente/personaje ținând cont și de profilul publicației: revistele de specialitate vor aborda teme din sfera de interes a publicului țintă, în timp ce publicațiile generaliste pot trata în editorial teme diverse, din domeniile.

În privința studiului de față, am constatat că temele abordate de editorialiștii menționați acoperă o varietate de probleme, autorii nesfiindu-se să analizeze subiecte politice, economice, sociale sau culturale. Această libertate e conferită de formatul generalist al gazetelor în care semnează. Pentru a observa evoluția editorialului românesc tangent cu literatura vom recurge la o scurtă prezentare a primelor texte de acest fel cu implicații literare. O astfel de abordare e menită să scoată în evidență amprenta pe care o lasă un editorial asupra societății, la un moment dat. Fie că vorbim despre o revistă literară sau o publicație în ale cărei pagini se regăsesc subiecte din mai multe domenii, editorialul este articolul de căpătâi, impunând, frust sau discret, o anumită orientare.

Raportarea la poziția articolului de fond în presa din Franța, Anglia, Statele Unite, precum și tipurile hibrid existente în publicațiile din aceste țări, cum ar fi editorialul ilustrat, servește analizei noastre pentru a găsi argumentele ce conturează imaginea unui peisaj publicistic consolidat. În mod tradițional, în jurnalismul francez, britanic și american, editorialul a deținut constant supremația, această stare de fapt generând definiții consistente și de valoare în domeniul teoriei media.

Amalgamul de publicații din spațiul românesc de după 2000, dispariția din formatul tipărit a unor ziare importante și dezvoltarea haotică a jurnalismului on-line au aruncat editorialul românesc într-un con de umbră. Totodată, au apărut variante hibrid ale acestuia, care oscilează între eseu și proces-verbal comentat. În acest marasm au supraviețuit, totuși, câțiva editorialiști proveniți atât din tagma scriitorilor, cât și a jurnaliștilor de profesie. Pe lângă cele patru nume deja amintite, îi putem pomeni și pe Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu, Lelia Munteanu, Doru Bușcu, iar lista nu se încheie aici. Fie că semnează în publicații care continuă să apară în format tipărit, fie că s-au mutat în New Media, editorialiștii consacrați își continuă misiunea de a desluși ițele social-politice sau economice din spațiul românesc, însă intensitatea vocilor scade direct proporțional cu înmulțirea așa-zișilor formatori de opinie. Aceștia din urmă au ars etapele clasice ale devenirii, beneficiind de un instrument facil de propagare a ideilor, Internetul.

Pentru că viteza cu care se lecturează în ultima perioadă s-a modificat, pentru că reflecția post-lectură s-a diminuat considerabil (o consecință directă a posibilității de a trece cu multă ușurință de la un text la altul, de facturi total diferite), de multe ori emițătorul nu mai este preocupat de calitatea produsului pe care îl livrează, de raportarea la repere culturale solide. În aceste condiții, literaritatea unui text de tip editorial devine o trăsătură din ce în ce mai puțin întâlnită. Înțelegem prin literaritatea unei astfel de scrieri, alternarea construcțiilor fundamentate pe logică, argumentare cu formule expresive, artistice, referințe livrești, limbaj cultural intelectualizat, intertextualitate. Latura literară a unui editorial este, așa cum vom demonstra, aidoma unei șlefuiri menite să confere rotunjimi produsului prezentat consumatorului. Talentul autorului, harul de a crea imagini puternice, sonorități induse, trăiri efervescente reprezintă catalizatorul unui astfel de demers. Incursiunile editorialiștilor pe teritoriul literaturii, plasarea ironiei între pereții groși ai construcțiilor artistice dau savoare și suculență textului, făcându-l, totodată convingător. Fluiditatea, muzicalitatea și cromatica unui editorial pot fi unelte persuasive care își fac treaba aidoma unei orchestre sinestezice. Uneori, efectul pe care literaritatea unui articol de fond îl exercită asupra receptorului poate fi comparat cu acceptarea unui produs prezentat într-un spot publicitar, în care fundalul sonor convinge, înlăturând analiza cerebrală a subiectului reclamei.

Sinestezia editorialului literarizat poate avea un efect de manipulare asupra cititorului, ca o completare a fragmentelor argumentative. Fără doar și poate, pentru ca o astfel de construcție să producă efecte, să determine o anumită reacție, este nevoie ca receptorul să împărtășească valori asemăntoare cu ale emițătorului, să posede un simț artistic exersat, să fie capabil de a descifra subtilitățile și formulele estetice.

Un subiect anume tratat de un editorialist cu vocație literară poate stârni atitudini efervescente într-o mai mare măsură decât o abordare seacă, lipsită de ingrediente artistice. Pentru a releva această ipoteză, vom analiza mai multe tipuri de perspective aplicabile editorialului, cum ar fi cea normativă, polifonică și asupra spațiului public. Strategiile persuasive identificate în editorialele comentate vor face referire la aspecte lingvistice, cognitive și identitare, tipare ce sunt regăsite în multe dintre texte. În acest caz, puterea de convingere a unui editorial în care întâlnim accente literare, nu e cuantificabilă. Nu există cifre care să poată certifica o rată crescută a succesului unui astfel de produs media, însă menținerea publicului fidel al acestor autori, chiar și în condițiile transferului unora dintre ei din print în on-line, confirmă puterea acestei rețete.

Nimeni nu va putea întocmi un bilanț al acestei activități publicistice, susținând că un număr x de cititori au fost convertiți la „credința” editorialistului, dar, în contextul diminuării publicului multor produse media, menținerea numărului de cititori ai celor patru scriitorii-gazetari, echivalează cu un câștig.

Fără a eluda subiectivismul inerent, demersul nostru își propune să identifice particularități, conexiuni, determinări care nu au făcut, deocamdată obiectul unui cercetări publicate. Studiile apărute până acum despre editorial tratează tiparul clasic al acestuia, modalitățile de construcție, nu și interacțiunea sa cu literarul. Existența unor scriitori care și-au asumat și statutul de gazetar este primul semn al întâlnirii celor două forme de comunicare – literatura și gazetăria.

REPERELE CONCEPTUALE ALE CERCETĂRII

Tema propusă are în vedere stabilirea împrejurărilor în care textul jurnalistic (de tip editorial) penetrează spațiul literar în vederea îmbunătățirii demersului persuasiv, permițând totodată o adresabilitate elitistă. Totodată, dorim să demonstrăm că atât în cazul celor ce semnează editoriale din postura de scriitori, cât și al gazetarilor se poate observa o anume orientare politică, mai mult sau mai puțin camuflată, ceea ce confirmă că și literaritatea poate fi transformată într-un instrument manipulator.

Gabriel Tarde a pus în evidență relația strânsă între nașterea și dezvoltarea jurnalismului, pe de o parte, și emergența opiniei publice, iar Judith Lazar menționează că „în plan empiric se dovedește dificil de arătat partea de intervenție a mass-mediei raportat la alte mecanisme”. Formarea opiniei publice ține deci și de presă, care, nu numai că difuzează opinii la scară largă, dar poate, la un moment dat, să educe publicul, să inducă anumite teorii. Perceperea opiniei celuilalt, fie că este vorba despre aprobare sau o situare în opoziție se face ca urmare a influenței pe care textul jurnalistic o are asupra cititorilor. Modul în care intervine literarul în discursul de tip editorialistic poate fi văzut în sensul unui întâlniri paradoxale între literaritate și obiectivitatea jurnalistică. Această hibriditate generică este determinată de literar și influențarea sa asupra codurilor jurnalistice.

Metoda cea mai potrivită și benefică pentru analiza interacțiunii dintre discursul jurnalistic și literatură este analiza acestuia. În viziunea lui Maingueneau (2005, 9) discursul corespunde unor spații de viață „predecupate” de practicile verbale și sociale. Dacă în general socialul determină existența discursului, indiferent de domeniul din care se naște, acestuia i se asociază, în cel jurnalistic, situațiile istorice și culturale. Genul jurnalistic devine, în viziunea cercetătorului francez, un filon intermediar între text și discurs, care „dejoacă orice exterioritate simplă între text și context.”(Maingueneau, 2005, 3) Este important să observăm cum se raportează editorialul la multitudinea de direcții existente astăzi în teoria literară, dar și în sociologie, psihologie sau filosofie. Aspectul interdisciplinar se naște astfel din posibilitatea găsirii în texte care își propun să observe și să comenteze realitatea diferite tipuri de analiză, care sunt condiționate de mai mulți factori. Pe de o parte, avem în vedere perioada în care au fost publicate editorialele – ocupându-ne de textele apărute în presa postdecembristă, ceea ce determină un anume tip de discurs al gazetăriei românești, ieșită brusc în prea-plinul învâltorat al libertății. Pe de altă parte, autorii aleși sunt foarte diferiți, tocmai pentru a ilustra viziunea diferită asupra unor aspecte ale societății românești. Cei patru editorialiști Mircea Cărtărescu, Mircea Dinescu, Andrei Pleșu și Cristian Tudor Popescu au destine diferite și condei fecund ce trasează niște linii ale editorialului care vor scrie, cu siguranță, istoria presei contemporane.

Trebuie spus că editorialul este un text viu, fiind publicat aproape în momentul în care e scris și înregistrează „la cald” toate opțiunile politice, sociale, economice, existente la un moment dat în societate.

În demersului nostru există avantajele și limite privind analiza tipurilor de editorial motivele alegerii unui tip de analiză care privește legătura editorialui cu literarul. Avantajele sunt legate de noutatea abordării și de actualitatea subiectului ales. Ținând cont de faptul că editorialul este articolul ce exprimă nu numai politica și direcția unei publicații, dar și este, într-o anumită măsură, formator de opinie, o teză care să abordeze modul în care un text jurnalistic fundamental se află la granița cu literarul era necesară pentru aducerea în prim plan a unui alt fel de a scrie „literatura”. Limitele sunt date de volumul foarte mare de texte și încercarea de introducere a textelor propuse în anumite tipare, categorii.

Din acest motiv, am ales să identificăm niște concepte cheie care pot ajuta la determinarea modului în care editorialul se apropie de literatură, în sensul larg al termenului. Dacă avem în vedere autorii aleși, o să constatăm că partea de gazetar este dublată de una de scriitor. La unii dintre ei domină cea de scriitor, cum este cazul lui Mircea Cărtărescu, cel care este un prozator european deja, premiat și recunoscut pentru romanele sale, cu valoare pentru istoria literaturii române, precum și poet. Să nu uităm și volumul Postmodernismul românesc, publicat în 1999 la editura Humanitas și cu care începe, inconturnabil, orice discuție despre generația 80 din literatura română. Cunoscut pentru studiile de filosofie este Andrei Pleșu (tratatul de angeologie fiind foarte apreciat), dar care și-a încercat penița și în domeniul gazetăriei. În ultima carte publicată în 2016, Neliniști vechi și noi, încă din prefață îți asumă acest statut: „În definitiv asta sunt: un publicist. Nu mă obligă nimeni la hărnicie gazetărească, nu-mi interzice nimeni să pun pe masă ample tratate academice. Dar împrejurările, firea mea și soarta m-au pus în situația de a asuma „actualitatea“ ca pe o materie primă provocatoare, deloc neglijabilă. Așa că ce să mă mai rușinez, ipocrit, de operele mele „minore“.” (Pleșu, 2016, 2). Citându-l pe Hesse și profeția sa privind „epoca foiletonistică”, recurge, așadar, la o lămurire a noului statut al scriitorului, obligat să fie ancorat în realitate, în cotidian, să partice la „viața cetății”. Mircea Dinescu, editorialistul cu o putere de creație fantastică, în care materia literară curge gregar, este și poet, așa cum îi place să se numească, iar editorialele pamfletare curg și azi pe site-urile ziarului unde publică, de obicei. Cristian Tudor Popescu nu face notă distinctă de la această dualitatea a autorilor enumerați, acesta publicând mai multe romane și proze scurte de literatură science-fiction.

Se observă, așadar, că interstițiile dintre cele două domenii sunt fără doar și poate inseparabile, ceea ce dă savoare textului publicistic fiind talentul de scriitor al editorialistului. Istoria presei românești cunoaște multe astfel de cazuri, dintre care, unele reprezentative vor fi analizate într-un capitol separat. Literatura propune editorialului atât mijloacele sale expresive, dar și referințele culturale, inserțiile tematice care au determinat o multitudine de aspecte în analiza comparativă a realității istorice. Editorialul preia aceste două componente pentru a le transfigura și a le proiecta asupra unor evenimente, situații, personaje, stări de fapt, idei de ansamblu, mentalități.

CONCEPTUL DE EDITORIAL

Fie că îl numim „articol locomotivă”, „de fond” sau „nucleul publicației”, editorialul este recomandat de majoritatea definițiilor drept un reper capabil să deslușească cititorului orientarea ziarului sau revistei. De la definițiile ce rotunjesc teoria până la abordarea din pagină e – însă – un drum anevoios, presărat cu piedici economice, politice, doctrinaire, ceea ce face ca, în cele mai multe dintre cazuri, cerințe precum echidistanța, abordarea neutră să fie driblate mai mult sau mai puțin discret.

În „Mic dicționar de jurnalism” Cristian Florin Popescu și Radu Bâlbâie citează definiția pe care o dau Reuben Maury si Karl S. Pfeiffer „poate cea mai importantă menire a editorialului este realizarea legăturii dintre fapte cu un context mai larg. Fără această legătură, jurnalistul poate fi un bun reporter, dar nu un editorialist. Spre deosebire de reporter, editorialistul este în primul rând interesat de semnificația faptelor, mai puțin de calitatea lor de noutate. Faptele intră într-un editorial doar când conduc spre o concluzie logică”. (Popescu, 1998, 23) Ceea ce contează este, deci, semnificația faptelor și modul în care sunt comentate. Ideea care se conturează este de a avea un articol care să devină principala formă de atragere și formare a unei obișnuințe a cititorului de a se raporta la realitățile momentului/ actualității. Editorialul are menirea de a aduce în conștiința individului și de a imprima ideile pe care o analiză a unei situații de fapt o poate aduce în discuție.

Dacă știrea este instrumentul gazetăresc cu ajutorul căruia cititorul află cine, ce, unde, din ce cauză și cu ce scop întreprinde ceva, iar acest gen publicistic este cel mai răspândit, editorialul șlefuiește, modelează, explică detaliat și devoalează finețurile știrii. Se spune că istoria reprezintă o înșiruire de știri pe care cititorul și le însușește de multe ori într-o formă neprelucrată suficient, editorialul servind în multe situații drept decodor al sensurilor nerelevate de formatul succint al știrii. În fond, editorialul nu este altceva decât interpretarea uneia sau mai multor situații care, în faza inițială au constituit o știre. Cititorul care apelează la editorial pentru că acesta îl ajută să pătrundă în măruntaiele informației, să o analizeze în profunzime, nu se mulțumește cu însușirea informației brute, ci caută să extindă orizontul percepției sale apelând la acest adjuvant, articolul de fond.

Contractul discursiv care se realizează între cele două instanțe implicate vizează, o parte de informare și scoatere la lumină a informațiilor, și o alta implică o anume emotivitate din partea lectorilor, pentru a putea capta o cât mai mare parte din publicul consumator. Ideea este de a avea un articol care să devină principala formă de atragere și formare a unei obișnuințe a cititorului de a se raporta la realitățile momentului/ actualității. Editorialul are menirea de a aduce în conștiința individului și de a imprima ideile pe care o analiză a unei situații de fapt o poate aduce în discuție.

Definiții ale editorialului

Analiza noastră are în vedere discuțiile generate de rolul discursului editorialistic mai întâi în cadrul școlii franceze D. Maingueneau (1996, 1998) și P. Charaudeau (1983,1997, 2005). Urmând teoria lui Charadeau, editorialului i se atribuie două aspecte importante: unul principal, demonstrativ și cel de-al doilea descriptiv. În acest sens, cercetătorul francez propune conceptul de „contract mediatic” și analizează cele două componente: cea de informare și cea de captare. În spațiul francofon au existat mutații legate de poziția editorialului care migrează, după 1999, de pe prima pagină, în pagina de opinie „Tribune de Genève”, „24 Heures” în Elveția, „Figaro” în Franța. „Le Monde” introduce editorialul în mijlocul ziarului, la rubrica Horizons-Analyses. Aceste mișcări se înscriu în tradiția anglo-saxonă care dorea alăturarea editorialului lângă articolele de opinie și comentarii.

Conform lui Charadeau discursul editorialistic conține în sine schema emiterii și receptării informației. Editorialistul propune o viziune asupra lumii așa cum o percepe, subiectiv. De cealaltă parte, cel care citește, cititorul generic, își construiește o imagine trecută prin filtrul propriei conștiințe. În viziunea lui Charadeau, finalitatea comunicării mediatice este de a capta cititorul. După părerea noastră, în editorial, finalitatea nu este numai de a capta, ci și de a convinge, aspect demonstrat prin analiza strategiilor și tehnicilor de construcție a editorialului scris atât de gazetari, cât și de scriitori cu vocație de gazetari. În Tratatul argumentației C. Perelman și L. Olbrechts-Tyteca trata argumentarea în efectele sale practice căci „întoarsă spre viitor, ea își propune să provoace o acțiune sau să o pregătească, acționând prin mijloace discursive asupra spiritului auditoriului. De asemenea, se pune în valoare scopul argumentației și valoarea persuasivă a unui editorial. Un alt cercetător Eliséo Véron (1984) vorbește despre conceptul de contract de lectură în presa scrisă. El pleacă de la principiul că presa scrisă funcționează într-un context amalgamat care îi oferă spațiul necesar pentru introducerea în text a anumitor aspecte care țin de literaritate.

Editorialul este un gen publicistic mai puțin teoretizat din cauza componentei cameleonice, devenind o mixtură de sensuri și imagini. Această trăsătură a fost teoretizată de diverși cercetători (Adam 1997, 1999 ; Bonnafous et Fiala 1986 ; Fowler 1991 ; Fairclough 1995 ; Charaudeau 1997 ; Fløttum 1998b ; Maingueneau 1998 et Sullet-Nylander 1998).

În vederea stabilirii unei definiții a editorialului, au fost propuse mai multe criterii : de la cele de ordin socio-cultural, la cele de natură pragma-lingvistică. O primă clasificare este cea propusă de De Broucker în Pratique de l’information et Écritures journalistiques (1995, p. 8-9), în genuri de informare și de comentare. Criteriile lingvistice pe care le-a propus sunt : unul semantic, legat de subiect, unul argumentativ legat de scopul vizat, unul enunțiativ care privește poziția jurnalistului cu privire la discurs și sursele utilizate.

Un alt teoretician, Fairclough analizează diferitele circumstanțe ale unui gen publicistic, accentul punându-se pe « the use of language associated with a particular social activity» (1995, p. 135). Este vorba despre reafirmarea rolului covârșitor pe care îl au datele sociale și politice în scrierea textelor. Aparținând tendinței din anii 90 – analiza critică –propune o viziune asupra discursului de presă prin relația acestuia cu puterea și imaginarul social și politic. Se observă și o anume istorie a textelor de presă pentru că acestea dispun de o referință implicită la cele anterioare. Introducând conceptul de intertextual chain (lanț intertextual) Fairclough analizează modul în care jurnalistul se raportează în propriul text la alte texte, într-o manieră evidentă sau subtilă. Stabilitate și instabilitate, schimbare și continuitate devin forme ale discursului jurnalistic. În viziunea lui: „Subjects are ideologically positioned, but they are also capable of acting creatively to make their own connections between the diverse practices and ideologies to which they are exposed, and to restructure positioning practices and structures” (Fairclough, 1992b:91) Societatea este caracterizată deci de o polifonie a viziunilor, ideologii de diverse feluri care determină o multiplicitate a textelor.

În acest sens, un text jurnalistic poate fi analizat dintr-o triplă perspectivă : textuală, discursivă și socio-culturală. (Fairclough, 1992b:91) Abordarea textuală face referire la modul în care categoriile gramaticale contribuie la conturarea reprezentărilor, a identităților și a relațiilor sociale. Cea discursivă propune o intertextualitată manifestată prin identificarea elementelor de metadiscurs, de legătură în structură. Ultima, cea socio-culturală devine o modalitate de punere în evidență a interacțiunii cu ideologia.

Francezul Charadeau privește construirea editorialului pe două paliere : unul al constrângerii și unul al libertății, fie că este vorba de factori externi sau interni, precum și reportarea și cunoașterea celor cărora se adresează Charaudeau (2001, p.7). Jurnalistul, ca orice emițător de text public, are, în viziunea lui, trei tipuri de memorie : cea a discursului, cea situației de comunicare și o memorie a formelor și semnelor. Tot el introduce noțiunea de contract care se stabilește între jurnalist și lector „certain nombre de conditions qui définissent l’enjeu de l’échange communicatif sans la reconnaissance duquel il n’y aurait point de possibilité d’intercompréhension” (Charaudeau : 2001, p. 12) În opinia lui Martin-Lagardette (2003, p. 100) este mai puțin vorba „despre a informa, cât despre a utiliza un fapt pentru a atinge un scop precis” sau „este o opinie sprijinindu-se pe fapte și încercând să convingă” (Agnès 2002, p. 306)

O altă idee este legată de studiul lui Antoine (1987, 56) care remarcă faptul că editorialul este singurul „în care absența semnăturii îi conferă mai multă greutate (…) Căci acest spațiu alb în josul textului este acolo, în mod deliberat, pentru a arată că paternitatea propunerii aparține, nu unui anume redactor, ci întregii publicații.” În ceea ce privește studiul lui Greilsamer (2004b), editorialistul profită de o mare libertate dată de componenta de comentariu pe care se bazează acest tip de text. În același timp argumentativ, elocvent și solemn, editorialul propune o viziune personală, dar ținând cont și de crearea unui curent de opinie. Antoine et al (1987, p. 104-107) îl consideră un loc al gândirii „le lieu par excellence de la réflexion, du jugement et de l’engagement” în care angajamentul nu exclude logica și, ca tehnică, folosește persuasiunea („insuffler une force persuasive par une série d’opérations logiques”.)

Într-un articol publicat în revista muzeului Smithsonian, din 2011, s-a realizat un top al editorialelor care au avut un impact puternic asupra societății americane și au intrat în conștiința publică. Astfel, într-o ordine cronologică, primul editorial cu titlul „Yes, Virginia.…” aparținându-i lui Francis P. Church și publicat în 21 septembrie 1897 a avut ca punct de plecare o scrisoare pe care o fetiță, Virginia, o adresase redacție „The Sun of New York” pentru a-i întreba dacă există Moș Crăciun. Răspunsul dat este un prilej pentru editorialist de a formula un elogiu al valorilor umane și de a se scrie cu delicatețe despre copilărie și protecția necesară copiilor, fiind un punct de referință în evoluția societății americane: “a thousand years from now, Virginia, nay, ten times ten thousand years from now, he will continue to make glad the heart of childhood” (Church, 27). Cel de-al doilea editorial “Manifest destiny” aparținându-i lui John L. O’Sullivan de la „The Democratic Review” și „the New York Morning News” a apărut în 1845 și a introdus expresia care avea să marcheze istoria anexării diferitelor state, de la Texas la Oregon. Al treilea „Go West, young man” îi aparține lui Horace Greeley, nefiind fixată în scris niciodată, ci numai înregistrată în biografia acestui sub forma sfatului pe care se spune că l-ar fi dat acesta: “[T]urn your face to the Great West, and there build up a home and fortune.” Al patrulea text poartă titlul „What’s the matter with Kansas?”. Cel de-al cincilea a fost publicat de New York Daily News în 1975 și se referă la cuvintele președintelui american Gerald R. Ford cu privire la falimentului orașului New York: „Ford to City: Drop Dead”. Cu privire la pedeapsa cu moartea, este interesant următorul text care s-a născut tot în 1975 când editorialistul Richard Aregood a luat poziție cu privire la condamnarea unui deținut prin folosirea unei expresii devenită apoi celebră: „The hot squat”. În 1982 se publică un editorial care marchează o recunoaștere a schimbării de conștiință și analiză a libertății și drepturilor omului, cu titlul foarte cunoscut: „Wrong, wrong, wrong” scris de Jackson native Charles Overby. Un alt editorial care a rămas ancorat în spațiul public este cel publicat în august 1914 cu referire la Primul Război Mondial cu titlul „War to end all wars”. Mult mai devreme, în 1776 Thomas Paine scria despre Revoluția Americană, folosind o expresie pe care astăzi americanii încă o introduc în discursurile lor: „Times that try men’s souls”. Ultimul editorial citat este cel prin care s-a creat expresia „The American century” și îi aparține lui Henry Luce, publicat în 1941 în revista LIFE: „Throughout the 17th Century and the 18th Century and the 19th Century, this continent teemed with manifold projects and magnificent purposes. Above them all and weaving them all together into the most exciting flag of all the world and of all history was the triumphal purpose of freedom. It is in this spirit that all of us are called, each to his own measure of capacity, and each in the widest horizon of his vision, to create the first great American Century.”

Prin această panoramare, am avut în vedere analiza modului cum se face legătura dintre realitățile sociale și politice în editorial, dar mai ales forța pe care un text o poate avea asupra evoluției limbajului de specialitate și felul în care expresiile esențiale pot fi adoptate conștient sau inconștient de cititori. Editorialul devine astfel un punct esențial în evoluția presei, prin multitudinea abordărilor pe care le poate presupune și prin direcțiile pe care le impune în momentul scrierii și receptării lui. Cu toate acestea, anul 1841 este cel în care presa americană cunoaște apariția efectivă a editorialului. Horace Greely la New York Tribune precizează că a avut ideea „ideea de a separa știrile de opinie, realizând editorial page cum o știm azi”.

E semnificativ și experimentul din 2009 pe care îl face „The Guardian”, citat și de FranceCulture care încearcă să analizeze 56 de editoriale, în cotidiane din 45 de țări și publicate în 20 de limbi. Titlul pe care îl folosesc este Editorialul mondial, din dorința de uniformizare și identificare a unor idei comune pe care să le poată deduce din textele comentate. Ceea ce remarcăm este forma de comunicare dintre diferitele publicații naționale, dar și impactul pe care îl poate avea un text nu numai asupra societății la nivel național, ci, mai ales în epoca unei accelerări a transmiterii informației, la nivel global.

Editorialul din presa românească analizează, mai ales, subiecte ale realităților românești, dar și unele importante din evenimentele internaționale. Orice editorial presupune, însă, un demers structurat prin care se comentează, într-o manieră personală. Modelul logic pe care se construiește argumentația are în vedere o teză de la care se pleacă și care este susținută de argumente. Trebuie să precizăm faptul că argumentele posedă o înlănțuire evidentă, fiind pilonii de structură ai textului. Prima funcție a argumentului este aceea de a atrage publicul, de a-l a face părtaș, de a putea să-l ispitească pentru a crede în coerența opiniei exprimate. Astfel, în viziunea lui Perelman și lui Olbrechts-Tyteca argumentul devine o figură a discursului. Pentru Eemeren, Grootendorst et Kruiger (1987), procesul argumentării implică atât conexiuni sociale, cât și intelectuale și verbale. Este vorba, de fapt de explicarea aderențelor argumentative prin raportarea la exterior și recursul la diferite sfere științifice. Această trăsătură dinamică a argumentului imprimă și editorialului o mobilitate extraordinară, prin articularea unei legături între ceea ce se exprimă, adică opinia și fundamentul pe care ea se construiește.

Editorialul face parte deci, din categoria articolelor de opinie, fiind considerat un subgen, definit drept „o opinie personală despre evenimente recente.” În același timp trebuie să remarcăm faptul că, deoarece limbajul presei nu este niciodată neutru, editorialul implică un grad accentuat de subiectivitate. Aceasta se naște, pe de o parte din convingerile personale ale autorului, iar pe de alta din orientarea publicației și poziția politică manifestă. Forma de „eseu jurnalistic”, așa cum a fost tratat editorialul de Stonecipher încă din 1979. În Understanding Editorial Text: A Computer Model of Argument Comprehension, Sergio J. Alvarado identifică un posibil model pentru înțelegerea textului editorialului: „Undestanding editorials remains beyond the scope of narrative understanding programs such as those developed by Cullingford (1978), DeJong (1979), Dyer (1983), Lebowitz (1980), and Wilensky (1983). Those programs can understand stories dealing with sterotypical situations, goal and planning situations, and complex interpersonal relationships. However, understanding editorials requires applying abstract knowledge of argumentation and reasoning in addition to knowledge structures and processing strategies used in narrative comprehension. The philosophy behind OpEd,s design has been to extend those previous theories of conceptual analysis of narrative text into the domain of editorial text.” (1990, 78-79)

Ceea ce propune Alvarado este utilizarea unor strategii de analiză narativă în construirea editorialul, pentru care important este un anume mod de cunoaștere pe care lectorul îl poate aplica pentru identificarea ideilor expuse în text. Pentru cititor, editorialul are importanță pentru că tratează subiecte de interes general, din proximitatea temporală, uneori și spațială, ceea ce smulge o implicare afectivă din partea acestuia. Inclusiv poziționarea în pagina ziarului este un factor care conferă supremație. Fowler vorbea despre „o importantă funcție simbolică” (Fowler, 1991, 34) a editorialului, datorită statutului privilegiat pe care îl deține, spre deosebire de alte articole publicate.

Tipul de discurs pe care îl propune editorialul îi determină pe cititori să accepte sau nu opinia/poziția oficială și să se situeze astfel într-o atitudine pro sau contra celor expuse. Astfel, cititorii încep să aibă o poziție dinamică, să producă schimbări în societate, să influențeze acțiuni sociale și politice. Sintagma pe care cercetătorul Van Dijk (1996, 102) o folosește pentru a defini această relație care se stabilește între autorul editorialului, politica editorială și public este de „shared knowledge” (cunoaștere împărtășită), ceea ce denotă un proces cu dublu sens care se naște și care stă la baza acestui tip de text. Deși editorialul este semnat, de obicei, opiniile prezentate sunt în strânsă legătură cu ideologia ziarului. În absența unei structurări riguroase a redacției, cum se întâmplă în ultima perioadă în presa românească, editorialul nu mai reprezintă în mare proporție poziția întregului colectiv redacțional, ci este, mai degrabă exprimarea opiniei editorialistului. Se creează astfel un transfer de încredere al colectivului către cel desemnat să redacteze articolul-locomotivă al publicației. În acest sens, Sinclair observa ambele ipostaze, definind editorialul „ca articol al ziarului care dă opinia editorului sau al publicației pe un subiect actual.” (2004, 34) Unul dintre motivele pentru care poziția publică a ziarului nu este neapărat rodul unei dezbateri în interiorul redacției este dinamica activității de documentare și redactare, accelerarea ritmului determinată de dezvoltarea galopantă a mediului on-line.

Înțelegerea editorialului implică mai multe etape, identificate de Alvarado: „In OpEd, understanding editorial text involves six major issues: 1. Applying domain-specific knowledge (i.e. politico-economic knowledge), 2. Recognizing belifs and belief relationships, 3.following causal chains of reasoning about goals and plans 4. Applying abstract knowledge of argument structure 5.mapping input text into conceptual structures which compose the internal representations of editorial arguments; 6. Indexing recognized concepts for later retrieval during question answering.” (1990, 109) Așadar, acest text poate avea uneori, dincolo de rolul de a lămuri situații, realități și o utilitatea publică. De exemplu, un editorial bine construit, puternic argumentat poate determina cu puțin înainte de alegeri o creștere sau o diminuare a participanților la procesul electoral. Recurgând la argumente și demonstrații ce oscilează între invocări sentimentale și raportări la momente istorice de notorietate, un editorialist poate influența decisiv comportamentul cititorului său. În astfel de momente, intervine măiestria, capacitatea persuasivă, forța de a convinge fără a pleda explicit pentru cauza la care se dorește apartenența publicului. Astfel, uneori, editorialul se transformă într-un joc, iar în cazul editorialiștilor cu valențe literare, demersul jurnalistic devine pretext pentru introducerea în text a unor referințe livrești, un resort puternic ce acționează decisiv asupra receptorului. Alternarea elementelor logice cu formulele literare constituie un tratament puternic administrat convingerilor cititorului, concizia și literaritatea completându-se reciproc, conturând puternic o imagine indusă de emițător. Muzica, literatura determină la nivelul unor grupuri anumite stări și apartenențe. Muzicalitatea și literaritatea unui text de tipul editorialului reușesc să completeze, la nivelul percepției cititorului unele spații pe care procesele cerebrale le-au lăsat libere. Putem afirma că aceste două componente incluse într-un editorial acționează ca un supliment tonic la nivelul efectului pe care textul, în ansamblu, îl are asupra lectorului. Desigur, acest caracter artistic, nu poate produce efecte în absența argumentațiilor susținute prin raportări la situații, personaje, realități unanim acceptate.

Oprindu-ne asupra ideii lui John Hulteng, aceea că editorialul este conștiința ziarului, ba chiar a comunității, identificăm câteva modalități de identificare a acestui fel de scriitură. Dat fiind că avem de-a face cu un „articol locomotiva” trebuie să identificăm textul de impact, din rândurile căruia răzbate poziția publicației și implicit a publicului acesteia. Dacă în perioada socialistă vorbim despre „directive trasate” prin articolul de fond, așa cum mai este numit editorialul, azi lucrurile se prezintă oarecum asemănător, existând, firește, o manieră subtilă, ambalată democratic, de trasare a unor idei. Din păcate, contrar unei libertăți de exprimare adeseori invocatâ, partizanatul politic al presei este, și în vremurile noastre, o realitate. El nu poate fi comparat cu metodele vădite, cu transmiterea directă, brutală a directivelor din perioada socialistă, însă trebuie avut în vedere că umanitatea a evoluat, iar instrumentele de manipulare sunt, și ele, mai sofisticate. Revenind la identificarea editorialului, putem nota ca prim pas în acest demers, identificarea după plasarea în pagină. Întotdeauna editorialul va fi plasat într-un loc vizibil, pe prima, a doua sau ultima pagină, într-un loc fix, în așa fel încât cititorul să știe exact unde îl găsește. Odată lămurită poziționarea spațială, putem identifica o altă trăsătură definitorie: articolul de fond poartă o amprentă personală, fiind folosită persoana întâi, plurat, pentru a sublinia că întreg conținutul reflectă punctul de vedere, poziția publicației. În cazul unei știri, relatări sau al unui interviu, nota personală nu este evidentă, aceste genuri publicistice având un caracter neutru. Putem afirma că editorialul se remarcă dintre celelalte articole printr-o notă de personalitate și – totodată – prin abordarea unei teme cu implicații multiple în viața economică, socială, politică sau literară. Tot ca o notă distinctă, putem aminti prezența unor mijloace artistice în conținutul articolului de fond, lucru întâlnit doar în cazul reportajului. Această asemănare nu poate conduce la confuzie, reportajul fiind un gen ușor identificabil, prin întindere, manieră de tratare a subiectului și, mai ales, prin fotografiile care însoțesc textul. Titlul este un alt criteriu de departajare a articolului de fond, de restul conținutului. Titlurile de forță, cu impact mare asupra cititorului, titlurile care incită la lectură sunt strategia de vânzare a unui editorial.

De ce trebuie promovate cu mai mare atenție aceste texte? Pentru că interesul unei instituții de presă este, înainte de toate, să imprime în conștiința publicului direcția pe care publicația o urmează. Or, această direcție răzbate din rândurile editorialului. Orice om deprins cu lectura ziarelor poate identifica un editorial, ținând cont de cele prezentate mai devreme.

Tipologii ale editorialului în presa europeană și americană

Presa franceză actuală beneficiază de condeiul unor editorialiști ca Alexandre Alder care a părăsit Le Figaro în 2012, Pierre Rousselin, director adjunct la Le Figaro, editorialist din 1988, iar din 2004, scrie editoriale, mai ales despre politica externă, Ivan Rioufol de la Le Figaro din 1985, redactor-șef pentru Informații generale, își publică textele atât în ziar cât și on-line.: -pentru Le Nouvel Observateur –Jean Daniel , Pascal Riché, Matthieu Croissandeau. O caracteristică generală a editorialiștilor este dublarea modalității de publicare, mediul virtual strângând mulți cititori, de diverse categorii. Claude Imbert et Franz-Olivier Giesbert sunt doi dintre editorialiștii de la Le Point, care, în 2012, într-un editorial menit să marcheze aniversarea a 40 de ani de existență a cotidianului, reafirmau valorile pe care le presupune politica ziarului :

Depuis son premier numéro, daté du 25 septembre 1972, Le Point est resté tel qu'en lui-même l'éternité l'a figé et l'actualité, changé; il n' y a pas une ligne à modifier dans l'éditorial qui y figurait et qui répertoriait les mots qui, aujourd'hui, nous définissent toujours : la vérité, la raison, l'irrespect, le non-conformisme, le doute méthodique. Voilà quelques-uns des marqueurs de notre journal.Il y en a d'autres qui vont de soi. L'ouverture, la tolérance, un certain culte de l'excellence, la haine des chasses à l'homme, la phobie de l'information à sens unique, l'idée que le journalisme est la gestion des contradictions et qu'il faut toujours donner la parole aux deux (ou aux trois) parties. Sans oublier l'intransigeance sur des valeurs qui ont finalement eu raison des vieilles lunes mortifères de l'affreux XXe siècle : le libéralisme tocquevillien, l'idéal européen, la méritocratie républicaine ou l'économie de marché, que la police de la pensée a transformée en gros mot et qui est sans doute, concédons-le, le pire des systèmes, mais à l'exception de tous les autres.” Lor li se adaugă Etienne Gernelle, Alain Duhamel, Nicolas Bavarez, Francois Lenglet, Pierre-Antoine Delhommais. Pentru „Libération” cel care îndeplinește rolul de editorialist este Laurent Joffrin. La „Courrier Picard”, editorialistul, adjunct al redactorului șef este Jean-Marc Chevauché. Editorialistul Christophe Barbier prezintă actualitatea politică pentru „l’Express

Spre deosebire de celelalte ziare franceze, în „Le Monde”, cu o tradiție de peste 80 de ani și 22000 de numere, editorialul nu este semnat, exprimând, în acest fel, linia politică a întregii gazete. Lucrurile stau altfel cu celelalte ziare, unde editorialiștii, propun viziuni diferite, pe care și le asumă. Autorii devin, paradoxal, purtători de cuvânt ai publicului pe care îl reprezintă.

În ceea ce privește modelul anglo-saxon și cel american, editorialul primește diferite nume: editorial, leading article (UK) sau leader (UK), uneori fiind clasificat sub forma unei opinii pe margine unui eveniment. În presa americană și engleză editorialul se regăsește în așa-numita The Opinion Pages, în care are un loc privilegiat. Trebuie să remarcăm tipurile de articole de opinie ce se regăsesc în această pagină: editorialul, op-ed, columnist și opinionator (Anexa 2). Op-ed-ul a fost creat în 1921 de Herbert Bayard Swope pentru „New York Evening World”, ca o formă de contrabalansare a editorialului din partea stângă a paginii. Dacă editorialul exprima linia generală a ziarului, acest op-ed devine o formă personală de comentariu al actualității. Mai târziu, John B. Oakes, aflat la conducerea „New York Times”, a produs o reformă a acestuia, prin lărgirea sferei de analiză.

În „The Boston Globe” pagina care conține editorialul se numește Opinion. Are patru secțiuni care propun articole de opinie: Editorials, Letters, The Podium și Ideas. Letters conține opinii ale cititorilor despre chestiunile actuale, The Podium „Voices of New England – Local experts and advocates weigh in on the issues of the day”, iar Ideas un amalgam de impresii despre diferite probleme ale comunității. În anexa 2 apar acest rubrici, iar în partea de jos este un alt fel de editorial, de tip ilustrație. În „USA Today” există o mențiune care ține de esența democrației, așa cum pe prima pagină din NYT figurează sloganul „All the News That's Fit to Print” din 1897, echipa editorială de la cel mai mare cotidian specifică: „Opinions expressed in USA TODAY's editorials are decided by its Editorial Board, a demographically and ideologically diverse group that is separate from USA TODAY's news staff. Most editorials are accompanied by an opposing view — a unique USA TODAY feature that allows readers to reach conclusions based on both sides of an argument rather than just the Editorial Board's point of view.” Punând față în față două puncte de vedere diferite, îi este lăsată cititorului libertatea de a-și crea propria imagine despre evenimentul comentat.

Editorialul ilustrat

Un alt tip de editoriale sunt cele sub forma unui desen sau a unei caricaturi. Numit editorial cartoonist, cel care schițează aceste imagini are responsabilitatea înglobării unei opinii asupra unui eveniment al actualității. Părintele acestui editorial ilustrat este William Hogarth, care, în secolul al XVIII-lea satiriza societatea britanică prin astfel de desene. O ilustrație cunoscută este cea despre prăbușirea pieței din 1720, menită a prezenta, pictural, o realitate a contemporanilor.(vezi Anexa 4). În secolele următoare se dezvoltă un tip satiric de analiză sau comentariu al unei realități. Au existat două tipuri de apariții: globale, în reviste sau ziare care conțineau în întregime ilustrații și singulare, când o singură imagine era în măsură a sugera opinia despre o anume situație. Una dintre cele mai vechi ilustrații de tip editorial a apărut în 1805 (vezi Anexa 5), fiind sursă continuă de inspirație pentru alți desenatori: „Budinca în primejdie sau state epicuriene luând o gustare.” William Pitt, prim ministru englez stă la masă cu Napoleon, împărțindu-și lumea. Evenimentul comentat este reconcilierea propusă de Napoleon Angliei în ianuarie 1805. A fost publicată la Londra de H. Humphrey, în 26 februarie 1805.

Tradiția este continuată de presa americană prin introducerea, alături de formatele scrise, a unor editoriale – ilustrate, ca de exemplu în USA Today, The Boston Globe, așa cum se observă în anexa 3.

Editorialul – gen hibrid

Peisajul presei scrise din ultimul deceniu și jumătate a trecut, într-un timp relativ scurt, prin transformări pe care le putem numi, fără teama comiterii unei exagerări, spectaculoase. De la opt, nouă ziare centrale mari, cu apariție zilnică, situație existentă în anul 2000, s-a ajuns, în 2015, la trei publicații naționale tipărite în regim de cotidian. Odată cu explozia mediului on-line, cu adâncirea crizei financiare, presa tipărită pierde teren în fața platformelor electronice. Instrumentele cu ajutorul cărora cititorul accede la informație se diversifică, trecerea de la calculator, laptop sau notebook la telefonul inteligent sau tabletă, făcându-se într-un interval foarte scurt. Astfel, lectura unui ziar clasic, tipărit, pe o bancă în parc, în autobuz sau alt spațiu public e înlocuită cu parcurgerea rapidă a textelor sau frânturilor de text pe ecranul telefonului sau tabletei. Modul în care se realizează lectura capătă accente superficiale. Dacă textul tipărit pe hârtie era parcurs în întregime, cititul pe telefonul inteligent, de exemplu, este selectiv, riscul decodării incomplte a mesajului ori al pierderii pasajelor relevante fiind unul crescut. Studiile psihologilor relevă că cititorul contemporan de presă dispune de un volum scăzut de răbdare, încercând să se adapteze unei lumi despre care se spune că e în continuă mișcare. În cele mai multe cazuri, parcurgerea unui text pe suport electronic nu e urmată de câteva minute de reflecție, așa cum se întâmplă, de multe ori, în cazul presei tipărite. Accesibilitatea la o cantitate mare de informație dezvoltă efecte adverse, lectorul încercând să asimileze multă informație într-un timp scurt, demers care duce la percepții trunchiate. Modalitatea cititului în diagonală, întâlnită în cazul lecturii ziarelor se transferă și la textele electronice, o mare parte a publicului țintind stoarcerea informației concentrate din rândurile parcurse în grabă. Desigur, observațiile noastre nu au un caracter general, superficialitatea lecturii nefiind un fenomen care a atacat în întregime consumatorul de presă. În continuare, publicul se împarte în cele două mari categorii, clasice: publicul avizat și cel profan. Primul e consecvent în dorința de a se informa, de a-și modela, cultiva opiniile, țn timp ce masa profanilor e interesată de acumularea de informații pe care le administrează haotic. Din acest punct, putem porni analiza tipurilor de public, în funcție de genurile publicistice abordate. Știrile sunt un „bun de larg consum”, decodarea mesajului fiind facilă, accesibilă oricui. Accesibilitatea este trăsătura care conferă știrii statutul de „regină” a genurilor publicistice. Într-o ierarhizare a principalelor specii jurnalistice vom așeza pe locul doi interviul, ținând cont, de asemenea, de accesibilitatea conținutului său. Ancheta jurnalistică se realizează recurgându-se la demonstrații, sinapse, logică, reușita demersului depinzând de abilitatea redacotrului de a transmite cât mai clar, concis, ceea ce trebuie demonstrat. Pentru că presupune o rigoare matematică, vom așeza ancheta pe poziția a treia. Reportajul e un gen aflat la granița dintre jurnalism și literatură, agreat îndeobște de cititorii cu un simț estetic exersat. Nu foarte bogat în informații, transmițând trăiri, senzații, atmosfera spațiului descris, reportajul se adresează acelui public avizat, amintit puțin mai devreme. Din punctul de vedere al accesibilității, acest gen publicistic se îndepărtează de șablonul cititorulu simplu, care are ca scop doar informarea punctuală. În fine, clasamentul nostru se încheie cu editoralul, o specie care poate fi plasată, la rândul ei, la hotarul dintre jurnalism și literatură. Incursiunile pe teritoriul literaturii nu sunt obligatorii pentru un text de tip editorial, ele depinzând de talentul autorului, de formula sa de creație.

Editorialul, reprezentarea unei politici asumate

Editorialul fiind „articolul fundamental” al unei publicații este de la sine înțeles că autorul textului va fi în măsură să dea glas poziției instituției de presă. Semnat de un editorialist sau asumat de întregul colectiv este, fără doar și poate, creația unei singure persoane, chiar dacă rândurile poartă un crez colectiv, idei împărtășite de majortatea redactorilor. Dacă editorialele publicate în diverse ziare sau reviste în perioada totalitaristă, purtau drept semnătură numele publicației, nu întâlnim aceeași identificare în presa de după 1989. Desigur, semnătura colectivă nu este generalizată în timpul comunismului, dar reprezintă o demonstrație de asumare a directivelor politice, des întâlnită. Cine sunt editorialiștii și care este statutul lor în interiorul redacțiilor? Enunțurile care tratează strict teoretic poziția editorialistului vorbesc despre necesitatea asumării acestui rol de către directorul publicației sau redactorul șef. „Rețeta” e fost adoptată de unele yiare, reviste, însă nu a devenit o regulă. Conducători de publicații precum Marius Tucă (Jurnalul Național), Cristian Tudor Popescu (Gândul), Cornel Nistorescu (Cotidianul), Mircea Dinescu (Academia Cațavencu), Sorin Roșca Stănescu (Ziua), Ion Cristoiu (Evenimentul zilei) și alții au fost condeie care semnau editorialele în publicațiile pe care le păstoreau. Unele ziare centrale au renunțat la supremația unicului editorialist, publicând articole de opinie ale unor redactori sau colaboratori. Îi putem aminti aici pe Andrei Pleșu, Lelia Munteanu, Dan Tapalagă, Mircea Cărtărescu, Tudor Octavian și alții. Nu de puține ori, notorietatea editorialiștilor proveniți din afara instituției de presă ori din eșalonul secund a întrecut-o pe cea acumulată de conducătorul publicației care și-a asumat și rolul de propagator al politicii publicației. Capacitățile de coordonator priceput ale unora dintre conducătorii instituțiilor de presă nu sunt întotdeauna dublate de iscusința tratării unor subiecte de larg interes pe care o presupune un editorial care se vrea de efect. În acest punct putem spune că întâlnim acea separare a editorialelor, împărțirea lor în texte cu un pronunțat caracter literar și texte de tip știre aprofundată, de dimensiuni mărite. Modul de abordare al unui subiect depinde, în întregime, de raportarea creatorului la comunicare, de puterea acestuia de a alterna, necontondent, episoade rigide sociale, politice, economice, cu construcții literare capabile să înșurubeze în conștiința cititorului ideea transmisă. Credința în comunicarea simplă (chiar simplistă), pe de o parte, și talentul pus să alimenteze demersul persuasiv, pe de altă parte, sunt factorii care stau la temelia construcției unui editorial. O analiză succintă a abordării subiectelor de către editorialiști consacrați precum Cristian Tudor Popescu, Andrei Pleșu, Mircea Dinescu, Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu ne arată că balanța se înclină în favoarea celor care se transformă în scrierile lor jurnalistice, în imigranți ai patriei literare. Evoluția lor, dobândirea notorietății și a capitalului de simpatie au ost susținute în timp și de un public dispus să se aplece asupra unui stil complex, artistic, de a trata o informație. Odată cu supradimensionarea mediului virtual, cu trecerea unei părți a publicului de la lectura urmată de reflecție, la informarea compulsivă, textele seci devin editoriale de tip știre elaborată, după cum spuneam mai devreme. Accesibilitatea lărgită la informații eterogene, la opinii dintre cele mai contradictorii, au reașezat, în oarecare măsură, raporturile de forță dintre editorialul literar și cel lipsit de conținut artistic. În aceste condiții, numele consacrate până la momentul 2007, intră într-un proces de diluare la nivelul percepției publicului larg, păstrându-și, totuși, cititorii fideli.

Editoriale și editorialiști

Unul dintre editorialiștii de forță ai presei românești de după 1989 este Cristian Tudor Popescu. Scriitor, gazetar, critic de film este unul dintre autorii de editorial cu un pronunțat caracter literar. Textele sale sunt, deseori, acide, fraza este tăioasă, de multe ori senzația transmisă fiind aceea de dorință de amputare a membrelor cangrenate ale societății. În privința apartenenței la una dintre falangele politice, la ceea ce numi dreapta sau stânga, Cristian Tudor Popescu n-ar putea fi încadrat în rândul celor care simpatizează, constant, cu liberalii, sau social – democrații. Editorialele sale pot fi o critică acidă atât la adresa dreptei, cât și a stângii. Este imprevizibi, alternând poziția de apărător al cuiva cu rolul de buldozer care demolează aceeași entitate. De cele mai multe ori e în acord cu politica ziarului la care scrie (a lucrat la „Adevărul” de la începutul anilor nouăzeci, iar din 2005 a înființat ziarul „Gândul”, care, în prezent, apare doar on line), dar îl descoperim și în opoziție cu politica editorială a publicațiilor.

Spre deosebire de Cristian Tudor Popescu, Andrei Pleșu poate fi atribuit grupului de publiciști care au dezvoltat o notorie simpatie pentru ideea de dreaptă politică. Scriitor, eseist, istoric al artei, Andrei Pleșu semnează editoriale în Dilema și Adevărul, stilul său fiind unul aplicat, dar cu dese zvâcniri literare de mare rafinament. Spre deosebire de ceilalți gazetari proveniți din rândul literaților, oferta publicistică a lui Andrei Pleșu vine sub forma unor editoriale de mari dimensiuni, în care ironia e fină, cu trimiteri a căror deslușire e posibilă doar în cazul cititorului instruit. Critica sa nu e un bici care plesnește agresiv, frazele încolăcindu-se mai degrabă în jurul atitudinlor sau personajelor amendate, asemeni unui șarpe constrictor. Fost ministru al Afacerilor Externe și al Culturii, Andrei Pleșu nu permite accesul în textele sale a formulărilor tehnice, terne, conservând acea ținută intelectuală și în scrierile de gazetărie.

Mircea Cărtărescu este, la rândul lui, asociat grupului de simpatizanți ai dreptei politice, poziționare care i-a adus, de altfel, unele critici. Editorialele din „Dilema Veche” sau „Evenimentul zilei” aduc înaintea cititorului un publicist Mircea Cărtărescu diferit de poetul, scriitorul Mircea Cărtărescu. Editorialele sale sunt lipsite de vigoarea literară cu care ne-a obișnuit Mircea Cărtărescu în poezie sau proză. Fără construcții literare spectaculoase, textele publicate în spațiile rezervate editorialului sunt, din punct de vedere artistic, la jumătatea distanței dintre articolul de opinie puternic literarizat și cel redactat sub forma unei știri prelungite, explicată în termeni tehnici.

Mircea Dinescu nu se desparte de poezie nici atunci când scrie editoriale. Academia Cațavencu, Plai cu boi sau Cațavencii ni-l prezintă pe editorialistul Mircea Dinescu drept maestrul editorialului literar. Ironia fină se împletește cu exprimarea voit bolovănoasă, studiată, alăturarea formulelor aparent contrastante fiind omniprezentă în „rețetarul” gazetăriei lui Mircea Dinescu. Metafora puternică, aidoma unei esențe tari, persistente, furnizează cititorului un ușor sentiment de confuzie, determinându-l să se întrebe, uneori, dacă lecturează un text literar sau publicistic? În privința opțiunilor politice, Mircea Dinescu e greu de încadrat în rândul vreunei tabere de simpatizanți, criticile sale îndreptându-se, în egală măsură, către ambele extremități ale politicii românești. S-ar putea crede că este un opozant al social – democraților (în special al fostului președinte Ion Iliescu), însă nici personajele etalon ale dreptei nu au scăpat de trecerea prin sita criticii lui Dinescu.

EVOLUȚIA EDITORIALULUI ÎN CULTURA ROMÂNĂ

Începuturile editorialului

Ideea de a oferi câteva repere în evoluția editorialului s-a născut din dorința de a pune în evidență modul în care acest tip de text s-a făcut cunoscut în istoria presei românești. Am sintetizat unele editoriale care ni s-au părut relevante și, mai ales, care au avut interacțiuni evidente cu literatura.

În secolul al XIX-lea publicistica a început să se dezvolte, ca urmare a evoluției firești a societății. În 1829 apare la București primul ziar – „Curierul românesc”, la inițiativa lui Ion Heliade Rădulescu. În același an, în Moldova apare „Albina românească”, la Iași, coordonat de Gheorghe Asachi, iar în 1838, la Brașov, apare „Gazeta de Transilvania”, inițiator fiind Gheorghe Barițiu.

În articolul de fond, de fapt editorialul din „Curierul românesc”, sunt stabilite reperele politicii ziarului și se menționează :

Folosul Gazetei este de obște și de o potrivă pentru toată treapta de oameni: întrâînsa Politicul își pironește ascuțitele și prevăzătoarele sale căutări și se adâncează în gândirile și combinările sale; aci liniștitul Literat și Filosof adună și pune în cumpănă faptele și întâmplările lumii, îndrăznețul și neastâmpăratul răsboinic se desăvârșește într-însa povățuindu-se din norocirile sau greșalele altor răsboinici; Băgătorul de seamă Neguțător dintr-însa își îndreptează mai cu îndrăzneală spiculațiile sale; până când în sfârșit și asudătorul plugar, și el poate afla aceea ce înlesnește ostenelile sale și face să se umple câmpurile de îmbelșugătoarele sale roduri. Nu este nici o treaptă, nu este nici o vârstă care să nu afle plăcere și folos întrââaceastă vrednică și cuviincioasă cuvântării omului, adică în Gazetă.

Sunt identificate astfel domeniile principale printre care sunt menționate și literatura și filosofia, cele care pot fi subiecte ale diferitelor articole din gazetă. Direcțiile fundamentale și principiile pe care și le propune gazeta sunt legate de o anume „europenizare” prin adunarea de informații din presa internațională, cu rol de informare și racordare la cultura europeană, articole privind literatura română, privind comerțul, legi, viața orașului: „1. O culegere de cele mai folositoare și interesante lucruri din gazeturile Evropii, 2. Însemnări pentru creșterea și sporirea Literaturii rumânești; 3. Înștiințări pentru cele mai folositoare articole ale negoțului;” Aceste sunt, în realitate ceea ce noi numim astăzi rubrici ale ziarului, menite să facă o clasificare a subiectelor. La cele menționate mai sus se adaugă: „Cele din lăuntru și slobode săvârșiri ale Statului nostru, precum judecăți însemnate, sfaturi și hotărâri ale Divanului pentru îmbunătățirea Patriei; voinți ale Divanului pentru publicarea vreunei pricini, scl 5. Vânzări și mezaturi deosebite, și în sfârșit multe însemnări folositoare, precum pentru curățenia orașelor, pentru păzirea sănătății, pentru depărtarea boalelor celor grele, scl, scl.”. (Hangiu, 158-159)

În „Albina românească” este dezbătut rolul presei și modul în care aceasta își dovedea utilitatea pentru populație:

Sporiul acel vredinc de mirare la carele acum au ajuns științile, măestriile și negoțul a răsărit în parte din asemene înpărtășitoare mijloace, prin carile lăcuitorii dispărțiți de munți și de mări să fac vecini, și înprumutându-se cu rodul cercărilor îndămânează traiul însoțitoriu. Luătoriu aminte, cetitoriul gazetei, ca într-o oglindă, în ea vede înfățoșate toate interesantele întâmplări de carile el însul atârnă, martor se face cruntelor bătălii, vede faptele, aude vorbele străluciților bărbați, să minunează de fenomenele firei, și ca un călătoriu de pre rătunzimea pământului culege folositoare pilde și învățături.

Este foarte importantă conștiința permanentului dialog cu cititorul și rolul educativ pe care și-l atribuie presa. Dependența de observatorul exterior este decelabilă prin dorința de menținere permanenentă a punții de comunicare.

Un alt editorial care a pus bazele presei literare este binecunoscutul articol- program, un tip de editorial extins – apărut în primul număr al revistei „Dacia literară” (1840) și redactat de Mihail Kogălniceanu. Intitulat Introducție, ideile promovate sunt legate, în primul rând de unificarea limbii și literaturii române din cele trei provincii. Literatura publicată în revistă – se scrie în articol – trebuie să fie originală „însușirea cea mai prețioasă a unei literaturi”, pentru că traducerile “nu fac o literatură” și în acest sens, imitația este “o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul național”. Sursele de inspirație trebuie să fie luate din istoria națională, din frumusețile țării și din folclor :„Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre țări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitorești și de poetice, pentru ca să putem găsi și la noi sujeturi de a scris fără să avem pentru aceasta trebuință să ne împrumutăm de la alte nații.” Nevoia de întoarcere spre ființa națională era cu atât mai mare cu cât scopul declarat era legat de unire: „Așadar foaia noastră va fi un repertoriu general al literaturii românești în care, ca-ntr-o oglindă se vor vede scriitorii moldoveni, munteni, ardeleni, bănățeni, bucovineni, fieștecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său…În sfârșit țălul nostru este realizarea dorinții ca românii să aibă o limbă și o literatură comună pentru toți”. Ideea ce constituie progresul evident față de epoca anterioară (referindu-ne aici la deviza lui Ion Heliade-Rădulescu „Scrieți băieți, numai scrieți !”) este aceea a introducerii criteriului valoric al criticii literare, ce trebuia să pună accent pe analiza operei literare: „Critica noastră va fi nepărtinitoare: vom critica cartea, iar nu persoana.”

Editorialul la „Timpul”

La sfârșitul secolului al XIX-lea , există o efervescență a fenomenului presei, căci scriitorii epocii se remarcă și printr-o bogată activitate editorialistică. Primul exemplu este legat de publicistica poetului Mihai Eminescu, în evoluția căreia Garabet Ibrăileanu distinge trei etape: până la intrarea în societatea literară Junimea, în anul 1876, perioada ieşeană, cu articolele scrise la „Curierul de Iaşi” şi a treia etapă cu textile scrise la „Timpul”, între 1877 şi 1883. Mai exact în ceea ce privește datele, D. Vatamaniuc identifică: o primă etapă, ianuarie 1870 – mai 1876, etapa a doua la „Curierul de Iași”, 19 mai 1876 – octombrie 1877, iar cea de-a treia etapă de la „Timpul”, octombrie 1877 – iunie 1883. Ziarul „Timpul”, în care Eminescu și-a scris cele mai multe dintre editoriale, acea 4 pagini, cu câte 5 coloane de pagină. Pe prima pagină era un editorial, iar în perioada 1880-1881 Eminescu, fiind redactor-șef introduce și un al doilea editorial pe care îl concepe el.

În ediția întocmită de Perpessicius, sunt precizate mecanismele care au ajutat la identificarea editorialelor scrise de Eminescu:

Eminescu îşi elabora editorialele acasă, cum rezultă din amintirile lui Slavici şi din alte izvoare, şi în redacţie întocmea prezentările pentru articolele şi materialele reproduse din alte publicaţii. Poetul păstrează o bună parte din articole sau concepte parţiale. Un manuscris miscelaneu, 2264, însumând aproape 450 de file, reuneşte texte de aceasta natură, însă ele sunt risipite şi prin alte caiete. Poetul îşi face, pe de altă parte, un mare număr de extrase din diferite tratate ştiinţifice. Conceptele din manuscrise au corespondent în peste 100 de articole din cotidianul bucureştean. Extrasele sânt şi ele integrate în articole, formând armătura lor ştiinţifică. Manuscrisele oferă, sub acest aspect, indicaţii surprinzătoare şi câteva rânduri dintr-o notă, aparent fără însemnătate, conduc la stabilirea paternităţii unei familii de articole eminesciene din cotidianul bucureştean.

Unul din textele publicate în Timpul, în 1881 poartă ca titlu Adevărul că în decursul…și are ca element identificarea a ceea ce Eminescu numește „elementul istoric pământean” în oglindă cu „străinii”, percepuți drept un rău al societății contemporane lui, într-o încercare de imagologie. Observăm că fraza începe cu o expresie care nu lasă niciun dubiu, acționând ca o sentință fără drept de apel: „Adevărul că în decursul acestor din urmă paisprezece ani elementul istoric pământean au fost înlăturat în favorul a d-alde Giani, Cariagdi, Carada, Fleva etc., deci în favorul unui element etnic şi moraliceşte străin neamului românesc, acest adevăr [î]i doare rău pe toţi aceia câţi şi-au făcut din specula patriei şi naţionalităţii o meserie, un negoţ (…).” Repetarea cuvântului „adevărul” accentuează ideea exprimată anterior, care se cere dezvoltată prin introducerea cuvântului „meserie”, asociată cu „negoțul” care trimit la conotații negative, induse în conștiința cititorului. După această introducere care respectă structura discursului, editorialistul enunță tema pentru a o clarifica: „Însă tocmai asta e tema noastră.” Precizarea este clară și impune un punct de sprijin, o ancoră în discursul editorialistului. Textul se dezvoltă prin enumerarea a tot ceea ce urmărește să condamne, adică acțiunile care implică „elementul străin” și care cauzează daune profunde românilor. Repetiția expresiei „rău fac” conține o strategie persuasivă prin care Eminescu încearcă să convingă publicul de nocivitatea străinilor, un suport discret al unei fobii: „Rău fac românii că se cred destul de înaintaţi pentru a nu se mai ocupa de aceasta; rău că scad la număr pentru a face loc Caradalelor şi Goldnerilor ; rău fac că se lasă esploataţi de străini de tot soiul; rău fac că ţin pe spatele lor cu produsul muncii [lor] aceste mii de lipitori, nedeprinse la muncă, corupte, viclene şi mincinoase cari răpesc pământeanului cel din urmă ban şi-i iau pânea din gura copilului (…).” Invectiva continuă prin recursul la fundamentele istorice ale națiunii, prin amendarea și categorizarea în „paraziți” a străinilor căci: „Fac atât de rău încât aceşti paraziţi cutează a înjura trecutul nostru, cu vorbele lor veninoase mormintele vechilor şi vitejilor noştri Domni, a ne numi pe noi străini în ţara noastră proprie. A ajuns atât de departe încât ,,Românul” îndrăzneşte a zice că aristocraţia română, acea aristocraţie care azi, graţie demagogiei. nu mai există, a fost străină.” Eminescu își construiește editorialul raportându-se mereu la realitățile zilei, la fundamentele istorice și la monarhie. Condamnă falsitatea prin justificarea numelor străine în diferite familii nobiliare, așa numita aristocrație:

Azi sânteţi monarhişti, regalişti legitimişti ? Apoi se schimbă treaba. Monarhia nu se întemeiază decât pe elemente istorice, nu pe venetici şi parveniţi.Nu căutaţi printre conservatori numiri cari pot fi de origine străină, dar se află în cronicele noastre in veacul (…) Nu citaţi pe Rosnovanu, Solescu, Canta ş.a. alături cu onor C.A.Rosetti ca şi când ar fi tot de-o seamă numai pentru că numele seamănă. Nu pe patronul Caradalelor şi Cariagdiilor între familiile ce sunt de sute de ani în ţară.

Patriotismul lui Eminescu se coagulează în amendarea clasei politice, incapabilă de a lupta pentru binele țării. Introducerea sintagmelor „stricăcios pentru țară” și „rasa română” denotă o subtilă exprimare pentru preferința lui pentru naționalism: „Nu vă oprim de-a fi şi de-a vă simţi români. Ceea ce însă nu se cuvine, ceea ce e stricăcios pentru ţară şi pentru rasa română, e ca d-voastră, cari faceţi politică pentru a face avere, d-voastră, pentru cari manoperele demagogice sunt un mijloc de trai, pentru soarta acestei ţări, să fiţi elementele ei hotărâtoare.” Concluzia este densă, constituind o formă de andocare în românism. Un fel de puritate care ar fi putut garanta succesul acțiunilor politice numai pentru că funcțiile politice ar fi fost ocupate de români autentici: „ Au căzut boierii? Vie alţi români în locul lor. Dar români de la coada vacii, cum se zice. Vie Ion Frunte Lată, ori Terinte Ţară – lungă să puie trebile la cale, iar nu Giani, Cariagdi, Carada, Chiriţopol, C.A. Rosetti şi alţii de soiul acesta.” scria Eminescu în 9 august 1881, promovând un naționalism robust.

Un alt editorial eminescian poartă titlul „Îmblă vorba”, fiind publicat tot în ziarul „Timpul” în 4 noiembrie 1881. Titlul este un pretext pentru a situa întregul demers editorialistic sub semnul relativității. Subiectul tratat este anunțat simplu: „ Îmblă vorba că, în ajunul întrunirii Corpurilor legiuitoare, cabinetul va fi supus la schimbări.” Astfel, cititorul știe de la început în ce zonă a zvonului se situează. Urmează o înșiruire de elemente care alcătuiesc un pasaj pamfletar, utilizându-se sintagme coerente și suculente, în măsură să formuleze un mesaj coherent, într-un text scris cu nerv, acid, cu imaginație gazetărească:

Ne-am obicinuit atât de mult cu mutaţiunile caleidoscopice ale guvernului roşu, am văzut atâtea nulităţi şi atâţi gheşeftari perîndându-se pe băncile ministeriale încât o asemenea eventualitate n-ar mai avea meritul de-a interesa pe cineva, indiferent fiind la ce nume răspunde carnea cu ochi care ocupă din vreme 'n vreme acele bănci. Aceeaşi trăsătură comună de inepţie, de şiretlic advocăţesc , [î]i face să semene atât de mult unii cu alţii aceşti patrioţi de contrabandă încât trebuie să fie cineva un profund zoolog ca să claseze sub alte rubrici menajeria decât sub aceea a absolutei nulităţi.

Formulele pe care le folosește Eminescu sunt memorabile: „carnea cu ochi”, „patrioți de contrabandă”, „profund zoolog”, bestiarul creat de gazetar rivalizând cu picturile lui Hieronymus Bosch. Caricaturizarea acestor personaje din spectrul politic se face cu scopul mărturisit de a explica situația țării. Căci gazetarul recurge la așa numita tehnică trompe d’œil, pregătindu-și publicul pentru adevărata problemă pe care vrea să o discute. Este vorba despre „cestiunea Dunării” care îl interesează pe Eminescu din perspectiva legăturii cu interesele Imperiului Austro-Ungar. Se remarcă pendularea între frazele lipsite de substanță și cele profunde, precum și opoziția între termeni : indeferent/ însemnătate.

Din acest punct de vedere ştirea ar fi cu totul indiferentă. Ea câştigă însemnătate prin împrejurarea că stă în legătură cu cestiunea Dunării. Nu! Nu mai e vorba de-a înlocui pe Giani cu Fleva, pe Fleva cu Pherekydis, pe Pherekydis cu Stolojan; chestiunea e mult mai adâncă . E vorba de-a se afla oameni cu mintea subţire cari — ce-or face, ce-or drege — să afle modul de-a aplica formula contelui Andrassy despre ,,identitatea intereselor României cu acele ale Austro-Ungariei”.

„Chestiunea Dunării” este abordată de Eminescu pentru a întări în mintea cititorilor ideea că totul este un complot al străinilor pentru a lăsa despuiate Țările Române de dreptul de a folosi navigația pe Dunăre. Este o problemă care datează din anii 50, așa cum autorul însuși recunoaște : „Pre cât se ştie teoria aceasta e veche.” Ideea trimite apoi la necesare completări, folosindu-se ironia, deloc subtilă:

Mai cu seamă ungurii binevoiesc a ne dovedi zilnic ce identice sunt aceste interese şi cât de mult ne iubesc neamul şi limba. Ne pătrunde o adevărată duioşie când ne uităm peste munţi şi vedem cu câtă bună credinţă se aplică legea naţionalităţilor bunăoară, cum pretutindenea limba românească e întrebuinţată în administraţie şi în justiţie, cum toţi funcţionarii vorbesc cu poporul în limba lui, cum românii sunt preferaţi chiar atât de mult, încât de dragoste … le vine să ia lumea-n cap.

Înșiruirea unor posibile atitudini este făcută pentru a demonstra reaua-intenție și, mai ales, atitudinea politică greșită. Eminescu recurge la tautologie și limbaj pamfletar pentru a corecta și a induce sentimentul complicității cititorului: „Când cineva are parte de-o privelişte atât de duioasă şi vede de cât respect, de câtă iubire se bucură conaţionalii noştri de peste Carpaţi, mai poate fi îndoială că interesele noastre şi cele austro-ungare sunt identice? Nici câtu-i negru sub unghie.” Răspunsul este categoric, înfierând cu luciditatea maximă problema expusă și în care interesele austro-ungare sunt evident condamnate:

Trebuiesc aci inteligenţe mai fine. Lucrul nu se poate face deodată, din topor. Mai întâi d. Brătianu se va retrage, se zice, pentru a lăsa câmpul liber d-lui Rosetti, ajutat de d. Cogălniceanu. Sub acest cabinet se va face desigur încercarea de-a accentua pe faţă opoziţia guvernului în contra pretenţiunilor monarhiei vecine. Această opoziţie făcută o dată în toată forma, se va întoarce onor. d. Brătianu cu asigurări despre deplina ei zădărnicie şi poate că d. Boerescu va oferi atunci concursul marelui său talent de om de stat pentru a regula Dunărea în chipul în care ne-a regulat negoţul şi meseriile, de s-au ales praful de ele.

O nouă eră de fericire şi prosperitate se va deschide atunci pentru România. Cât ţine malul Dunării vom avea autorităţi de porturi chezaro – crăieşti şi, ceea ce e fără îndoială un folos, puterea şi influenţa consulatelor se va urca iar, ca în epoca de fericită memorie a nobililor fanarioţi. C-un cuvânt, o nouă pârghie se va crea, cât ţine Dunărea, pentru marea menire istorică a epocii lui Carol îngăduitorul, pârghie pentru înstrăinarea treptată, dar cu atât mai sigură a ţării. Tot ne place nouă ce e străin, încai să ne facem înşine străini, lăsând în ştirea Domnului acea curiozitate etnologică care se numeşte poporul românesc.

Virulența pamfletarului manifestă un grad înalt de adresabilitate, prin recursul la formule inedite, cu evidentă aluzie la străini. Formula finală din paragraf introduce, prin inventivitate verbală, o nouă definiție a ceea ce ar fi putut deveni poporul român: „curiozitate etnologică care se numeşte poporul românesc.” Manipularea la care sunt supuși cei din popor este sugerată subtil, prin redarea unui dialog, introdus printr-o întrebare retorică: „De-or veni astfel lucrurile sau altfel — cine ştie?”, pentru a-l pune în gardă pe cititor cu privire la ceea ce înseamnă partidul roșiilor și puterea lor de a întoarce orice situație în favoarea lor: „Un diplomat străin convorbind c-un român, s-a esprimat asupră-le în modul următor: în zadar vă zbateţi ; ceea ce ştiu e că roşii d-voastră sunt foarte culanţi în daraverile cu străinătatea şi se ţin de cuvânt , orice-ar promite. Ţara? O 'nvârtesc s-o sucesc pân- ce rămâne tot pe-a lor”. Formula utilizată și oralitatea discursului servesc foarte bine scopului propus de la început, acela de a reda pericolul în care se află ființa națională. Finalul este conclusiv, revenind la polemica avută cu un alt organ de presă: „Iată un adevăr care nu ne inspiră încredere nici în protestaţiunile ,,Românului”, nici în seriozitatea opunerii lui în cestiunea Dunării.” amendând atitudinea disimulată pe care o are acesta. În alte editoriale, stilul pamfletar al lui Eminescu primește diverse coloraturi, însă esența rămâne aceeași. (vezi Anexele 6 și 7)

Moftul și editorialul

Făcând parte din aceeași echipă a „Timpului”, Caragiale a scris mai ales la „Claponul”, „Națiunea română”, „Moftul român”, „Epoca” și „Vatra”, remarcându-se prin virulența limbajului, aciditatea cuvintelor și comicul savuros. În Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale (Editura Humanitas, 2011), Ioana Pârvulescu a considerat că multe dintre creațiile lui nenea Iancu sunt parodii ale articolelor din ziarele epocii. A scrie în ziar despre ziar reprezintă o formă de literaritate, în care cele două spații spirituale, literarul și gazetăria se întretaie. „Formula lui Caragiale, arta lui poetică este ziarul. Opera sa comică este scrisă pe hârtie de ziar, alcătuiește o mare gazetă cu toate defectele presei vremii, adunate laolaltă. Așadar: exista o realitate care era deformată în bună măsură de gazetele epocii. Aceste gazete sunt deformate încă o dată, artistic, de Caragiale.” observa aceeași cercetătoare, punând accentul pe un act de gradul doi, un mimesis diluat cu care se împovărează textele lui. Identificând în presă și Caragiale două personaje, Ioana Pârvulescu vede în întâlnirea celor doi „un mare noroc al ghinionistei literaturi române.” Ceea ce caracterizează societatea românească, în viziunea gazetarului, este moftul. Definirea lui, în „Moftul român”, în editorial, este revelatoare:

O, Moft! tu ești pecetea și deviza vremei noastre. Silabă vastă cu nețărmurit cuprins, în tine încap așa de comod nenumărate înțelesuri: bucurii și necazuri, merit și infamie, vină și pățenie, drept, datorie, sentimente, interese, convingeri, politică, ciumă, lingoare, difterită, sibaritism, vițiuri distrugătoare, suferință, mizerie, talent și imbecilitate, eclipse de lună și de minte, trecut, prezent, viitor — toate, toate cu un singur cuvânt le numim noi românii moderni, scurt: MOFT.

Moftul este celula care invadează ființa românului, un instrument pe care îl folosește Caragiale să dea la iveală adevărata fire a națiunii. Identificând pentru fiecare popor o trăsătură care să îl caracterizeze, propune trăsăturile: „În genere națiile mari au câte un dar sau vreo meteahnă specifică: englezii au spleenul, rușii nihilismul, francezii l’engouement, […] spaniolii morga, italienii vendetta etc.; românii au Moftul!” Situându-se de la început într-un soi de prudență a analizei, autorul construiește ceea ce i se pare lui că ar fi esența spiritului românesc, moftul. Acesta ar corespunde la ceea ce Ruxandra Cesereanu considera că e o „sancționare bufă” a societății, și nu o descompunere. Spiritul pamfletar construiește o viziune care se va coagula în scrierile literare, nucleele regăsindu-se în textele din gazetărie: „Fiindcă aplică grila sau lentila de circ (moralizator) asupra societății românești nu atît în descompunere, cît bufonizată, Caragiale apelează la un imaginar lingvistic moderat-violent, sau doar cu inserturi brutale, întrucît ceea ce îl interesează este sancționarea bufă a reprezentanților viciați ai nației. Totuși, uneori, atacurile sale ajung să semene cu niște demolări radicale: este un risc sau, dimpotrivă, o carte de vizită asumată.”

În grila de lectură a Ruxandrei Cesereanu sunt identificate elementele distincte ale pamfletarului, așa cum sunt enunțate și în editorialul „Toxin și Toxine” (vezi Anexa 8), modalitate de percepere a unei corepondențe evidente între literaritatea unui text și forma sa de enunțare, în publicistică.

Ion Vinea și editorialul-pamflet

În perioada interbelică mare parte dintre scriitori au scris și articole cu subiecte de priveau politica, economia, societatea, publicate în reviste sau ziare cu caracter eclectic. Melanjul acesta dintre talentul literar și cel de gazetar este evident și în cazul lui Ion Vinea. Publicarea publicisticii sale a început prin 1984, fiind adunată a fost adunată într-un volum, cuprinzând articole publicate în diferite ziare ale vremii. Ultimul, volumul 9 din Opere conține texte publicate între 1932-1934 în „Facla”, ziar pe care îl conducea, după ce îl cumpărase de la N. D. Cocea. Ediţia critică, notele şi comentariile sînt semnate de Elena Zaharia-Filipaş şi Magdalena Răduţă. Ion Vinea este cel care a redactat celebrul manifest din 1924, în „Contemporanul”, prin care avangarda românească și-a găsit o formă de fixare literară.

În anii 1930-l940, Ion Vinea conduce ziarul „Facla”, în care editorialele sale au un grad accentuat de polemică. Celebrul articol-editorial „Pamflet și pamfletari” este revelator pentru arta de a crea pamflet, de a folosi ironia, sarcasmul, umorul. Consider necesară această discuție, cu atât mai mult cu cât ideile enunțate pot fi folosite și astăzi, îngurgitate și reformulate pentru a se potrivi societății contemporane, atât de viu conturate în textele editorialiștilor. „Pamfletul e mai întâi un denunț, și prin aceasta poate fi odios din capul locului. Un denunț fiindcă atacă și contestă, totdeauna, un sistem de convențiuni respectate. Fiindcă privește, după necesități, lucrurile pe dedesubt, pentru a le osândi, apoi dela înălțime”. Pentru gazetar, pamfletul se definește, deci, drept „denunț literar”, un mod de a se raporta la ceilalți, devoalându-le metehnele. Stilul articolului care are, la început, o tonalitate teoretică, se concentrează aducând în discuție ideea „spionajului”, prin adăugirea arhicunoscutei afirmații a lui Alecsandri „românul e născut poet”, putând spune „adesea și agent de siguranță.” E vorba de construcția unui tip anume de individ, adesea identificat și de editorialiștii contemporani „voluntar și dezinteresat, prin cluburi, cafenele, prin bănci, prin saloane, prin redacții.” Reacția asupra denunțurilor pare a fi un comentariu la acțiunile politicienilor de azi și la politica DNA: „Viitorii deputați și miniștri debutează, aproape toți, trăgând cu urechea pentru a ticlui, în vorbă, în scris, rapoarte și denunțuri. E cel mai bun titlu, pe lângă un ministru, mai mult sau mai puțin dictator, să fii bine informat asupra intențiilor secrete ale adversarului.” Identificarea tarelor politicii interbelice produce un discurs virulent, acid, cu o structură logică foarte clară și în care enunțurile conțin o amplă întoarcere spre forța cuvântului. Caracterizat drept gen literar „Numai astfel se menține în limitele lui armonioase de gen literar – cu efecte de opinie și uneori de acțiune, imediate”, căci ceea ce îi dă personalitate este faptul că „Pamfletul se realizează prin formă, deci prin expresivitate. Adevărul în enunțări plate e mai puțin convingător și activ decât o infamie bine redactată” și adaugă apoi, „E partea concavă a poeziei, e forma lăuntrică a elanului”, evidențiind astfel formula de construcție a pamfletului, raportat la expresivitatea fără de care nu se poate apropia de sufletul cititorului.

Într-un editorial publicat în 1932, în „Facla”, cu titlul Elegia sacilor de cafea, Vinea construiește un discurs suculent, cu forme curgătoare, în care limba elogiază simțurile. Incipitul de tip retoric, dinamic propune o catalogare directă, cafeaua ca patimă, pentru a ajunge apoi la o viziune hedonistă asupra existenței. Dintr-un subiect atât de simplu, cu reverberații olfactive, creează un amalgam de imagini, în care talentul literar apare cu vădită preponderență. „Vă place cafeaua? În ceea ce ne priveşte, e poate singura noastră patimă. Din tot ce am învăţat, e unicul meşteşug pe care-l stăpânim cu măiestrie: pregătirea cafelei. Ştim prepara schwartzul şi turceasca, la diferite stări de consistenţă şi dulceaţă, pe o întreagă scară de arome, vrăjitoresc conţinute, combinate şi jertfite în aerul delicat al odăii.” Facerea cafelei devine un proces alchimic, la fel cum e și poezia pentru Vinea. A scrie despre cafea echivalează cu a reda senzația de a simți, de a trăi.

Posedăm în fiole o simfonie sumbră de esenţe exotice, în prafuri şi în boabe în care am încercat pe îndelete focul. Tresare curcubeul viu al senzaţiilor ori de cîte ori se apropie de muzeul redus în care aşteaptă, de la rîşniţă pînă la filtrul de nichel şi cristal sosite de la Berlin, toată civilizaţia, politehnia cafelei. Nările, şi cerul minuscul al gurii, şi nervii lenei şi ai imaginaţiei se întind şi se arcuiesc ca pisicile. Sunt imbecili care au născocit cafeaua fără cafeină, cum ar fi bunăoară vinul dezalcoolizat sau dragostea uscată. Aceştia şi mai ales clienţii lor nu au înţeles nimic din voluptatea esenţială a cafelei, care e făcută din lenta dezmorţire a forţelor într-o stare de odihnă şi de beţie lucidă.

Demonstrația pe care o face autorul este una a textului jurnalistic care se transformă într-unul eseistic, așa cum a fost definit editorialul încă din secolul trecut. Gradul de subiectivitate este un aspect important care dobândește viață prin însăși sinteza percepțiilor pe care le invocă textul. Un proces în care ludicul și formația de poet al avangardei denotă preferința pentru încadrarea textului în ceea ce putem numi „beția lucidă”.

Presa literară și partidul

Presa literară și partidul au fost direct conectate, ideologia marxist-leninistă fiind punctul de plecare pentru punerea în ordine a întregului sistem al țării. Gheorghe Gheorghiu-Dej își prezenta raportul în februarie 1948 sintetizând doctrinele cărora le vor fi tributari: „Noi am declarat că întreaga activitate a Partidului Muncitoresc Romîn se întemeiază pe glorioasa învățătură căreia proletariatul de pretutindeni îi datorează toate victoriile lui și care-i va aduce și în viitor noi victorii strălucitoare – Învățătura lui Marx, Engels, Lenin și Stalin.” Această ideologie a devenit directivă a regimului, domeniul culturii fiind supus unor atacuri repetare de „îmblânzire”, din cauză că intelectualii reprezentau o mare amenințare. Pretextul era trecerea la o cultură a clasei muncitoare, lipsită de „decadentism și putrefacție”, specifice culturii burgheze. În viziunea regimului, noua ordine socială nu se putea clădi decât pe forța muncitorilor și eliminarea din peisajul cultural a elemenetelor nocive, cum erau considerați scriitorii, ziariștii, oamenii de știință, cu idei diferite de cele ale comunismului. Li se reproșa îndepărtarea de popor, faptul că muncitorul, truditor pentru binele țării, nu era proslăvit în operele lor, ca și partidul și conducătorii. Îndoctrinarea se practica prin orice mijloace, iar cultura nu se făcea decât prin așa-numitul limbaj de lemn. De exemplu, în „Scînteia” se trasa direcția – subsumarea unei ideologii progresiste – a întregului spectru cultural: „Nu poate exista o cultură mare, o artă valabilă, o presă creatoare decît dacă se întemeiază pe o ideologie progresistă.”

Perioada 1948 – 1964 a primit numele de „obsedantul deceniu” și s-a caracterizat printr-o denigrare constantă a scriitorilor care se opuneau regimului totalitar.

Limbajul de lemn, lipsa unei poetici în acord cu mișcările literare europene, urmărirea constantă și repercusiunile de nedescris au caracterizat anii respectivi. Proletcultismul urmărea deci impunerea ideologiei marxist-leniniste, având drept finalitate crearea omului nou, obedient și integrat perfect ritmului uniformizant.

„Cel puțin un deceniu (1948-1958), literatura oportunistă, propagandistică, total obedientă față de Partidul Muncitoresc Român, era singura posibilă, singura publicabilă. A gândi și a comunica ceva pe cont propriu, aparte de colectivitate, în secret, comporta un risc enorm. Scriitorul nu avea (nu trebuia să aibă) viața personală, intimitate cu atât mai puțin. Însingurarea, ezitările, gândul morții, îndoielile, dragostea, libertatea opțiunii, speranța în Dumnezeu – considerate reminiscențe burgheze demobilizatoare – încurcau efortul de construcție proletară a noii societăți. Prin urmare, sunt multă vreme teme interzise. Cum ar putea exprima scriitorul ceea ce simte și ceea ce crede cu adevărat? Nu-i rămâne decât șansa limbajului cifrat, ascuns, întortocheat. Dar cenzura supraveghează și supervizează totul, orice text. Alternativă nu există: literatura trebuie să fie directă în atitudinea pozitivă față de prezent și negativă față de trecutul burghez, transparentă și entuziastă în mesajul comunist, accesibilă în limbajul folosit.”

Conform documentelor din epocă, Instituția ce se ocupa de propagandă a fost Direcția de Propagandă și Agitație a CC al PMR, înființată în 1948 și care, în 1950, a devenit Secția de Propagandă și Agitație a CC al PMR. La conducerea acesteia s-au succedat Ana Pauker (1948 – 1950), Iosif Chișinevschi 1952-1955 și, din 1956 până în 1965, Leonte Răutu. Direcția de cenzură era însărcinată cu verificarea tuturor scrierilor ce apăreau. Direcția Presei și a Tipăriturilor, care devine în 1949 Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor, subordonată Consiliului de Miniștri. Atenția sporită pentru folosirea unor cuvinte care ar fi putut să aducă atingere liniei de partid este coordonată de Secția de Propagandă și Agitație a CC al PMR care controla eventualele devieri de la direcția impusă.

Măsurile adoptate în 1950 au fost pregătite anterior și urmăreau „reeducarea elementelor dușmănoase R.P.Romîne și în vederea pregătirii și încadrării lor în viața socială, în condițiile democrației populare și construirii socialismului.” Cu ocazia Congresului al II-lea al Uniunii sindicatelor de artiști, scriitori și ziariști (U.S.A.S.Z.) desfășurat în zilele de 18 și 19 octombrie 1947 a fost pregătită ofensiva contra scriitorilor neafiliați partidului, contra decadentismului cultural. În 1955 apare un editorial al Georgetei Horodincă „Adio, domnule Maiorescu”, urmat în 1958 de un alt articol defăimător „Fantoma lui Maiorescu” prin care Savin Bratu încearcă să demonstreze lipsa de implicare în problemele sociale a esteticii maioresciene (!). Între 1957-1958 a fost o perioadă de activitate intensă prin combaterea decadentismului și iraționalismului, care, corespundeau, în viziunea criticii marxist-leniniste modernismului și tradiționalismului.

Manipulare și directivă politică

Vina cea mare a scriitorului burghez, preluată din ideologia marxist-leninistă este ignorarea problemelor sociale și neimplicarea lui în rezolvarea lor. Cele două direcții greșite ale culturii burgheze sunt date de modul de raportare la realitate. Editorialul este construit pe o evidentă opoziție între cele două viziuni diferite asupra realității, fiind nesemnat și indicând direcția revistei sau a ziarului. Textul se referă la modul în care doctrina partidului propunea direcția artei. Fragmentul preluat din cartea Anei Selejan„Reeducare și prigoană” este elocvent: „Arta de partid (…) înseamnă o artă legată în mod deschis de proletariat, o artă care, după expresia lui Lenin: (…) (…). Ca o consecință directă a felului greșit, necombativ în care e pusă chestiunea spiritului de partid în literatură și artă, realismul socialist este definit ca «fericita contopire a realității înconjurătoare în ceea ce are ea esențial cu romantismul revoluționar, adică cu capacitatea de a vedea în ziua de mâine.» Și această definiție departe de a înarma pe oamenii artei cu o cunoaștere justă a realismului socialist nu le dă decât o idee generatoare de confuzii.(…) Realismul socialist așa cum a arătat-o atât de bine Maxim Gorki (…) constă în demascarea și combaterea trecutului.” Unul din dezideratele realism socialismului era legat de ruperea totală de trecut și negarea vehementă a tradiției. Innoirea totală, fără sprijinirea pe ceea ce realizaseră oamenii de cultură din epoca anterioară era propusă în limbajul de lemn, folosindu-se termeni duri, construcții de impact nu foarte elaborate, astfel încât mesajul să fie percutant și ușor de descifrat de principalul destinatar, masa de oameni cu un nivel de instruire scăzut. În același editorial sunt comentate greșelile făcute de revista „Flacăra” : „Numai prin apolitism se poate explica faptul că în suplimentul pentru brigadieri al Flacărei a apărut o piesetă, al cărei autor propăvăduiește în mod deschis (…) ideea falsă și dăunătoare că burghezia se împarte în burghezi buni și mai puțin buni (…). Publicarea acestui material trebuie socotită drept un fapt rușions pentru redacția revistei Flacăra. Este necesară imediata și completa retragere din circulație a acestui supliment.”

Visul este interzis, căci omul trebuia să facă parte din societatea perfectă și care îi oferea tot ceea ce avea nevoie. Nevoia de intimitate, de reculegere, de trăire interioară este refuzată pentru a fi înlocuită cu apartenența la comunitate, la binele comun. Păcatul cel mai mare este îndepărtarea de popor, izolarea de „mase”, neparticiparea la acțiuni comune, iar editorialistul se simte în măsură să atragă atenția asupra acestui pericol ce îl amenință pe cel căzut în mrejele ideologiei burgheze. Ideea de conspirație, de recurgere la teorii menite să destabilizeze societatea, se repetă în fiecare din textele propagandistice, legate de promovarea ideologiei politice.

Despre dușmanii poporului, mașinăria feroce a propagandei scria texte defăimătoare, lipsite de substanță, în care erau folosite cuvinte jignitoare, fără inhibiții. Departe de stilul pamfletar, lipsit de aciditate și sens, textul conține o josnică și infectă comparație, fără substanță. Editorialele alese pentru a sprijini cele afirmate anterior se încadrează în genul discursului fad, simplist, neapărat scris în termenii impuși de directive.

Nu numai scriitorul este supus autocriticii, dar și revistele și colectivul lor redacțional. Indrăzneala membrilor de partid care scriu este atât de mare încât se erijează în specialiști, critici literari, în măsură să aducă îndreptări, să facă sugestii pentru literatura epocii. Pentru supraviețuirea revistei, este acceptat ipocrit „ajutorul partidului”, cel bun la toate și atoateștiutor. Într-un editorial intitulat O condiție pentru înflorirea literaturii noastre preluat din cartea Anei Selejan, se prezintă confundarea planurilor, munca fizică și cultura nefiind disociate.„Să ne fie clar că fără lărgirea bazei de creatori, vârfurile noastre artistice nu vor putea face față – în ansamblu- nici cantitativ, nici calitativ, sarcinilor lor, care, pe măsură ce se dezvoltă construcția socialistă și lupta pentru pace, devin tot mai numeroase și mai variate și cer o tot mai înaltă calificare. Pentru înflorirea literaturii, una din condiții este dezvoltarea cercurilor literare din fabrici și a cenaclurilor literare. Trebuie să spunem că în ultimii ani, ca rezultat al marilor transformări din țara noastră, cercurile și cenaclurile literare au cunoscut o dezvoltare rapidă. (…) Sarcina principală a cenaclurilor și cercurilor literare este de a stimula creșterea acestor talente, dând o atenție deosebită elementului muncitoresc.” Amestecul celor neaveniți este menit să creeze o cultură mediocră, fără substanță, în slujba „organului teoretic și politic”. Manipularea se făcea astfel prin introducerea mesajelor legate de muncă, sarcini, datorie în orice domeniu de activitate: Pe această cale, partidul vine din nou în ajutorul colectivului redacțional al revistei, adăugând liniei trasate și indicațiilor date în cadrul discutării sarcinilor și muncii depuse, îndrumări prețioase.

Ideologia partidului invadase toate domeniile culturale. Artele și literatura devin ținte ale propagandei și manipulării regimului comunist care își dorește să înfrângă spiritul liber, să elimine orice inițiativă și să înlăture posibilii dușmani. Cultura de masă, așa cum își dorea centrul de propagandă să o facă, trebuia să îndeplinească neapărat condiția apropierii de popor. „Pe aceeași linie, cenaclurile și cercurile literare, trebuie să studieze operele acestor scriitori din țara noastră care au reușit până acum să-și însușească experiența sovietică, să facă cei mai mulți pași înainte pe drumul realismului socialist. In aceeași ședință a a cenaclului de pe lângă Comitetul Provizoriu al Capitalei s-a ridicat un glas că «nu-i putem cere lui X să scrie ca Dan Deșliu». Desigur că nu. Cât mai mulți poeți și de genuri cât mai diferite – așa ne învață Maiakovski.” Muncitorii erau cei care decideau asupra valorii unei opere literare, se pronunțau cu privire la evoluția personajelor sau la calitatea lirismului. Scriitorul era el însuși un muncitor al cuvântului, un instrument care trebuia să nu depășească limitele trasate. Mașinăria imensă a propagandei își dorea să elimine intelectualul, să îi anihileze instinctele creatoare. Folosirea acestora este un pretext pentru manipularea maselor, pentru crearea unei iluzii a egalitarismului. Literatura trebuia să fie accesibilă tuturor, realismul socialist implica muncitorii, cei care preiau sarcinile de vajnici critici. Distrugerea sistematică a statutului scriitorului se face folosind ca pretext apropierea de omul simplu, cel care este în măsură să judece modul în care se raportează la realitățile societății. Penibilul unor astfel de texte crește în momentul în care frazele absurde sunt susținute cu exemple.

Editorialul publicat în „Contemporanul” propune o viziune asupra a ceea ce publicase „Scânteia” anterior. În cartea Anei Selejan sunt prezentate fragmente din ambele editoriale:

Articolul redacțional apărut în Scânteia nr.2648 cu titlul Pentru o puternică înfățișare a vieții în literatura noastră este un document de o deosebită însemnătate pentru dezvoltarea creației și criticii noastre literare, pentru orientarea scriitorilor și a criticilor noștri literari, spre însușirea consecventă a metodei realismului socialist. (…) În lupta pentru însușirea metodei realism socialist în creația noastră literară, pentru educarea scriitorilor în spiritul învățăturii marxist-leniniste, pentru extirparea influenței nefaste a ideologie burgheze este necesară organizarea unor dezbateri largi și sistematice în jurul problemelor creației noastre literare.

Amestecul acesta de planuri este menit să creeze confunzie pentru scriitorul confruntat cu o situație fără ieșire. Ceea ce își propune serviciul de propagandă prin astfel de texte este să creeze imaginea unui om umil, lipsit de inițiativă, supus întru totul partidului, evoluând sub lupa atentă a serviciului de siguranță națională. Absurdul se naște din alăturarea unor domenii atât de diferite: ședințele de poezie cu cele de muncă, producându-se un transfer dinspre munca fizică spre cea intelectuală și egalându-se în acest fel importanța. Distrugerea scriitorului și, implicit a culturii poate crea un popor ușor de manipulat, care să se încreadă în limba de lemn a textelor oficiale.

Întreaga literatură este supusă unui proces de colectivizare, de trecere în comun a tuturor aspectelor legate de trăirea poetică. Intimitatea nu mai există pentru că nu mai putea fi supravegheată. Este lăudată poezia realului, cu teme luate din lumea muncitorilor, a partidului, adică aceea impusă de propaganda partidului. Șablonul după care sunt redactate aceste texte de propagandă și manipulare este același: o introducere în subiectul propus, prin evidențierea statutului general de înțelegere și condamnarea a tot ce nu are legătură cu idelogia partidului și inspirația din realitatea socialistă. In Mic manual pentru îndepărtarea de viață este combătut și respins un articol apărut în „Viața românească” cu numele Mic manual pentru uzul făcătorilor de literatură: „Literatura noastră și-a cucerit dragostea cititorilor, a căpătat însemnătate socială, tocmai în măsura în care a izbutit să înfățișeze cu forță artistică adevărul bogat al vieții, temele arzătoare ale actualității.” Replica de tip editorial continuă prin exprimarea unei luări de poziții sub umbrela conceptului de realism-socialist. Se știe că realismul socialist nu numai că implică combaterea viguroasă a prezentării formale, plicticoase și fade a realității, combaterea oricăror șabloane sau „rețele” literare, dar și dezvăluie scriitorilor singura cale pe care pot lichida șablonizarea și schematismul : cunoașterea multilaterală a vieții, însușirea măiestriei. Câteodată însă, chestiunea aceasta simplă și clară e întoarsă cu capul în jos.” Absurditatea vine din această încurajare a mediocrității, a impresiei că actul de a scrie este accesibil oricui și poate fi practicat și criticat de orice om al muncii.

O altă modalitate de manipulare a direcției de propagandă era cea prin care se inserau, în orice domeniu era nevoie, ideile partidului, prin care se construia, încetul cu încetul, sentimentul de ură, de suspiciune, de trădare, în numele comun al luptei împotriva „ regimul burghezo-moșieresc”.De fiecare dată când sunt aduse în discuție domenii din aria culturii, limbajul folosit seamănă cu cel al inginerului, al muncitorului, al frezorului, tractoristului. Și scriitorul este „un cadru”, care prin munca sa trebuie să se încadreze în liniile trasate de partid. „Condițiile de muncă” ale scriitorului de orice vârstă sunt asigurate, el nu face notă distinctă de ceilalți muncitori, a coborât din turnul de fildeș al creației și și-a dat mâna cu ideologia marxist-leninistă, îndrumătoare și diriguitoare în toate laturile vieții sociale, economice și culturale, „Întrucât însă oricine vrea să scrie despre viața de azi va trebui să constate că, în realitate, răsăritul soarelui se vede și din preajma gospodăriei colective, că muncitorii continuă să lucreze îmbrăcați în salopete, că fruntașii în producție se îndrăgostesc mai departe și că alianța clasei munictoare cu țărănimea munictoare este o temă centrală a zilelor noastre”.

Parcurgând pasajele amintite mai devreme, analizând limbajul, tipul de discurs, adresabilitatea lui, putem aprecia că editorialele din perioada la care am făcut referire se vor un instrument eficient de manipulare, de propagare a unei atitudini unilaterale, obtuze. Se face apel la reacții emoționale, se conturează tablouri ale ”dușmanilor de clasă”, fiind aruncate în luptă argumente refuzate de orice raționament sănătos. Se încearcă îmbrăcarea gândirii în uniforma mediocrității și, totodată, transmiterea sentimentului de apartenență la masa celor ce muncesc. Cu alte cuvinte, el, cititorul, este cooptat deja în marea echipă reformatoare, care bate în cuie semnul egal dintre creatorul de text literar și creatorul de șaibă. Textele studiate pot fi cuprinse într-o istorie a manipulării, însă reprezintă o zonă de umbră a acestei arte, căci, trebuie să recunoaștem, manipularea e o artă. Putem spune că sunt exemple de încercări persuasive neșlefuite, dar care, paradoxal, au influențat o perioadă însemnată din istorie.

Editorialul în contemporaneitate

Dacă în perioada socialistă vorbim despre „directive trasate” prin articolul de fond, așa cum mai este numit editorialul, azi lucrurile se prezintă oarecum asemănător, existând, firește, o manieră subtilă, ambalată democratic, de trasare a unor idei. Din păcate, contrar unei libertăți de exprimare adeseori invocată, partizanatul politic al presei este, și în vremurile noastre, o realitate. El nu poate fi comparat cu metodele vădite, cu transmiterea directă, brutală a directivelor din perioada socialistă, însă trebuie avut în vedere că umanitatea a evoluat, iar instrumentele de manipulare sunt, și ele, sofisticate.

Nu putem radiografia presa contemporană, fărăa face o succintă prezentare a transformărilor post – decembriste pe care le-a suferit gazetăria românească. Pornind de la primele publicații apărute în decembrie 1989, continuând cu ziarele mari, consacrate în perioada 1996 – 2004 și terminând cu edițiile tipărite care se zbat azi între continuitate și faliment, putem vorbi despre o istorie zbuciumată a presei românești de după 1989. Sau, exprimându-ne plastic, putem vorbi despre o istorie pestriță a unei prese care a gravitat în jurul binomului politică – economie. Socialul, o componentă care, teoretic, ar fi trebuit să influențeze în mod decisiv politica unui ziar, rămâne doar un motiv invocat în discuțiile purtate în afara practicii. De la puzderia de publicații care invadau tarabele în 1990, când se citea orice pagină de gazetă din scoarță în scoarță, până la puiul cu trei picioare, care introduce în scenă practica unei tabloidizări reinterpretate, n-a mai fost decât un pas. După patru decenii de lecturat presă atent orientată, cu directive trasate în limba de lemn, publicul era dispus să citească – și să creadă – orice, inclusiv povestea găinii cu trei picioare. Au existat momente în care presa a reprezentat o mare putere în România, realitate neacceptată de factorii decidenți. Puterea presei consta în forța persuasivă exercitată asupra cititorilor. Oamenii de la vârf din acele momente, chiar dacă nu acceptă presa, în mod oficial, drept o mare putere, îi conștientizează imensa capacitate de manipulare. Astfel, odată cu această conștientizare, presa devine o afacere pentru potentații vremurilor, e drept, de cele mai multe ori prin interpuși, chipurile investitori neînregimentați politic. Publicațiile apar, servesc interese, apoi dispar. Alte publicații, născute strict din dorința unor gazetari de a-și face meseria, dispar, la rândul lor, odată cu scăderea apetitului publicului pentru informația tipărită. Un alt moment seismic pentru presa scrisă este apariția televiziunilor private, care oferă informație în timp real și divertisment grotesc cu accesibilitate crescută. După mijlocul anilor nouăzeci, audio-vizualul trece prin ceea ce a trecut presa scrisă în 1990. Telespectatorul se pomenește cu o telecomandă funcțională, cu ajutorul căreia are acces la din ce în ce mai multe canale. Anul 2000 este unul ce se remarcă printr-o efervescență a instituțiilor media. Până în 2007, 2008, vorbim despre o perioadă de înflorire a presei, interval în care mai multe publicații centrale stabilesc recoduri în privința tirajelor. Presa se împarte, partizanatele devin fățișe, putem spune că asistăm la industrializarea fenomenului media. Anul 2008 constituie zorii crizei economice care avea să își facă simțită prezența și în redacțiile ziarelor. Crivățul economic distruge publicații consacrate și le mătură de pe piață. Salvarea pare să fie mutarea în mediul on line, o platformă mult mai ieftină, cu accesibilitate din ce în ce mai mare, proporțională cu încetățenirea Internetului. Dezvoltarea mediului on line este o a doua lovitură pe care o primește presa scrisă în decursul unui sfert de veac. După dușul rece declanșat de apariția televiziunilor și posturilor de radio, acum, Internetul mai retează câteva capete ce scăpaseră la precedenta decimare. De ce pierde presa scrisă în fața televiziunilor, radioului și site-urilor? Dintr-un motiv simplu, ce ține de comoditatea omului modern, sclavagizat de tehnologe : e mai simplu să asculți o știre difuzată la televizor și să privești concomitent imagini, e mai ușor să asculți principalele știri în mașină, la radio, în drum spre serviciu, cât despre conectivitatea la rețelele de Internet e în zadar să vorbim, incursiunile în lumea virtuală cu ajutorul tabletei sau smartphone-ului devenind obișnuință pentru mare parte dintre români. În aceste condiții, supraviețuirea ziarelor tipărite depinde, fie de conservatorismul publicului, fie de tendințele schimbătoare.

Presa românească, un tipar fără reguli

Dacă la nivel european putem vorbi despre modele clasice de presă (englez, francez, german ori italian), presa românească e o combinație haotică, publicațiile trecând, la distanță de două, trei pagini, de la stilul sobru, la specia „tabloid mioritic”. Cu toate că în România există o tradiție a presei, nu putem vorbi despre un model distinct, cristalizat, trecerea de la decență la vulgaritate făcându-se abrupt, în virtutea unei false alnieri la cerințele publicului. Într-o mare (și autodistructivă) măsură, presa românească a renunțat la una dintre funcțiile vitale, aceea de educare. Cealaltă funcție, de informare, este supradimensionată, realitatea fiind victima unor mutații genetice săvârșite în numele audienței, barometru legat ombilical de bilanțurile economine în măsură să stabilească cine dispare și cine își continuă drumul prin lăstărișul media. Nu putem vorbi în presa românească despre o abordare generală, capabilă să confere o identitate. Există publicații care, în decursul anilor, au abdicat de la stilul echilibrat, migrând în ”oborul” tabloidelor. Cel mai lesne de observat aceste transformări este să citești titlurile, care au trecut de la enunțuri care transmiteau un mesaj ferm, la adevărate capcane de genul : ”Citește aici unde va dormi la noapte x politician”. În realitate, este vorba despre un politician plasat în arest preventiv, situație ce putea fi anunțată printr-un titlu simplu, clar : ”X a fost arestat pentru 30 de zile”. A existat, la un moment dat, un declis al tabloidizării, un țipăt care a pornit avalanșa senzaționalului. Cei care au declanșat această nebunie a redesenării banalității, a plasării lui în ”arestul” faptului divers invocă acum neputința de a opri avalanșa. Considerăm că e un argument ce trădează o comoditate, o suficiență, cu efecte devastatoare pe termen mediu și lung.

Am stabilit, fără a abuza de date, cifre sau exemple, parcursul presei românești în ultimii ani. Nu am intenționat să pătrundem în cotloanele peisajului media post-decembrist, motiv pentru care ne-am limitat la tendințele generale și la cele două momente de restriște pentru presa scrisă : apariția posturilor private de televiziune și pătrunderea în obișnuința publicului a conectării la ceea ce se întâmplă ân proximitatea spațio temporală, prin intermediul site/urilor accesate cu un simplu ”click”.

Se spune despre presa de azi că ar fi un instrument redutabil de informare și formare, tocmai datorită multitudinii de canale prin care mesajul emițătorului ajunge la receptor. Din nefericire, cantitatea dictează. Dacă în anul 2000 existau câteva publicații mari, cu o direcție asumată, cu voci puternice, cu mare greutate în peisajul gazetăriei, simplificarea comunicării prin dezvoltarea strict tehnologică a presei a diluat serios mesajul și legitimitatea acestuia. Nume mari de editorialiști precum Mircea Dinescu, Ion Cristoiu, Cristian Tudor Popescu, Cornel Nistorescu, Sorin Roșca Stănescu și alții se pierd într-o mulțime pestriță de făuritori de opinii. Apariția unor nume noi e un proces natural firesc, însă observăm că s-a pierdut acea autoritate pe care o dădea, în urmă cu mulți ani, un editorialist de talie mare. Pe fondul migrației (migrație pe care am putea-o numi, plastic, bejenie) presei scrise către tărâmurile electronice dispare lectura urmată de refleție. Cititul unui articol de opinie pe format tipărit e urmat, de multe ori, de o meditație de câteva minute, asezonată cu gestul împăturirii ziarului. Cum (cel puțin deocamdată) laptop-ul, tableta ori smartphone-ul nu pot fi împăturite, locul reflecției a fost luat de navigare, de explorarea spațilui virtual. Trecerea bruscă de la editorialul lui Cristian Tudor Popescu publicat pe www.gandulinfo.ro la articolul de fond semnat de Dan Tapalagă pe www.hotnews.ro elimină posibilitatea reflecției la fondul și forma tetxtului semnat de CRISTIAN TUDOR POPESCU. Prin această scurtă exemplificare am dorit să demonstrăm o oarecare vlăguire a editorialelor, odată confundable cu adevărate tunete.

Firește, nu putem vorbi despre o moarte clinic a editorialului în presa contemporană, fie ea răsfoită sau accesată tactil, dar observăm acea diluare, acea deshidratare a forței pe care o inducea un articol de fond. Revenind la semnatarii celebri și mai puțin celebri ai editorialelor de azi, nu putem să ignorăm lipsa autorității, în multe dintre situații. În contextual simplificării accesului la așa-zisul statut de lider de opinie, oricine poate fi azi gazetar, editorialist, din fața unui calculator conectat la prize din bucătărie. Editorialul nu mai este așteptat cu acea emoție injectată cu o curizitate și nervozitate ce țineau trează starea cititorului. Nu se mai parcurge, dimineață, drumul până la chioșcul de ziare, purtat de întrebarea „Oare ce părere are cutare despre întâmplarea de ieri ?”, ci de dă un „click” sec. !Cutare!, editorialist, comentator consacrat își exprimă punctul de vedere concomitent cu producerea evenimentului pe care îl analizează. E o regulă nouă, impusă de ritmul în care se desfășoară însăși existența noastră. Textului postat de autoritatea ale cărei păreri le-am citit „la cald”, pe nerăsuflate i se alătură, i se opun, nenumărate opinii, disecții, din bucătăriile despre care vorbeam. Unele sunt scrise cu talent, alte fără, unele corect, altele cu greșeli flagrante de ortografie, unele perinent, altele atât de impertinent, încât deranjează logica elementară și bubul simț comun. Desigur, receptorul face o selecție a autorilor, textelor, însă cititorul novice, nefamiliarizat cu nume, abordări echidistante, principii gazetărești, poate fi victima aceste inflații de opinii. Termenul și ideea de editorial, de articol de fond au cunoscut o degradare care le plasează în rândul produselor media cu care cochetează orice absolvent de liceu, facultate sau – de ce nu ? – școală profesională. Dacă știrea poate fi redactată răspunzând întrebărilor clasice (cine, când, cum, cu ce scop ?), scrierea unui editorial presupune o cunoaștere a realităților sociale, politice, economice și culturale, puterea de a stabili ce ține de interesul general, puterea de a convinge prin argument și stil, cultură generală și, nu în ultimul rând, talent. În trecut, când presa scrisă însemna doar text tipărit (care nu putea fi șters cu simpla comandă „delete”), editorialistul era un personaj respectat, cu un statut aparte în orice redacție. Azi, odată cu posibilitatea nemărginită de a scrie și a posta scrierea în spațiul public, asistăm la o devalorizare a statutului editorialistului. Dacă în trecut acest statut se câștiga (de cele mai multe ori) pe fondul unei aprecieri și era cauționat de pricepere, în prezent oricine se poate autointitula editorialist, formator de opinie ș.a.m.d.

Un nou spațiu de dezbatere, cu tendințe expansioniste în obișnuit, este forumul. Denumit de Andrei Pleșu „un soi de Cântarea României”, forumul se transformă, de multe ori, într-un depozit în care sunt basculate insulte, calomnii, scrise la adăpostul anonimatului. Ei bine, tocmai din cauza acestui anonimat, discuțiile cu pretenții de dezbatere pertinentă suferă de lipsă de autoritate și legitimitate. Spre deosebire de opinia sumată, publicată sau postată sub nume și prenume, emițătorul care se exprimă pe forum întreține un dialog surd, adeseori contondent, care, în realitate, nu are nimic în comun cu presa, dar, tacit, e asimilat acesteia. Vom spune, cu riscul producerii unei senzații de radicalitate, că blogul, forumul și, în multe cazuri site-ul, nu ar trebui incluse în rândul produselor media clasice. Da, ele reprezintă o formă de comunicare, însă nu putem accepta ideea că toți cei care tastează sunt jurnaliști sau analiști. Nu există instrumente pentru a realiza o delimitare clară, pentru a plasa un produs în rândul producțiilor media, iar pe altul în mormanul pseudo-media, alegerea rămânând în sarcina fiecărui consumator de texte cu pretenții jurnalistice. Așadar, avem de-a face cu o opțiune personală, care, pentru a se apropia de corectitudine, va trebui să se sprijine pe valori clasice consacrate. Iar aici, cercul vicios se închide, deoarece raportarea la valorile clasice e incriminată de o mulțime de teorii post moderne. Presa, instrument de bază al comunicării, e supusă, vremelnic, transformărilor și reinventărilor, experimentelor în urma cărora suferă traume pe care le va resimți multă vreme.

Politica editorială, de la crez la compromis

Există o cutumă care plasează editorialiștii în simpatizanți ai dreptei sau stângii politice, fapt întâlnit și în cazul jurnaliștilor din țări cu tradiție în presa scrisă. Editorialiștii consacrați au, în cele mai multe cazuri, o orientare publică, asumată atât de ei, cât și de public. Simpatizarea unei sfere nu trebuie tradusă prin partizanat ori lipsa totală a obiectivității, ci, mai degrabă, prin promovarea și apărarea unor valori în care formatorul de opinie crede, cu o tărie clădită în timp. S-ar putea spune că insinuatele sau recunoscutele afinități contrazic reglementările teoretice ale modelului de editorialist, însă echidistanța totală și obiectivitatea desăvârșită sunt utopii, deziderate strict teoretice.

Au existat și există în peisajul presei românești editorialiști celebri, cu simpatii sau antipatii la fel de celebre. Bunăoară, despre Mircea Dinescu se știe că a fost, este și va fi un pozant al lui Ion liescu, pe care l-a considerat un continuator al PCR. Această poziționare nu l-a împiedicat însă, să reverse critici acide la adresa unor personaje politice revendicate din flancul drept al politcii românești. Fiind un pamfletar, Mircea Dinescu ar fi putut – totuși – jongla cu atitudine critică față de un anume om politic. Paradoxal, Ion Cristoiu, autoproclamat comunist, a cochetat cu statutul de „om de casă” al stângii, dar și al dreptei. Spre deosebire de Mircea Dinescu sau Andrei Pleșu (constanți în critica socialismului), Ion Cristoiu a trecut cu mare ușurință de la statutul de critic al dreptei, la postura de lăudător al ei. Avem de-a face, fără să încercăm să intentăm vreun proces de intenție, cu un editorialist vechi, de un nume cu greutate, pe care nu l-a consacrat consecvența, ci antonimul ei. Se impune, totuși, o diferențiere și în rândul inconsecvenților. Firește, schimbările, erorile politice pot determina un formator de opinie să își schimbe radical poziția, față de utilizatorii unor doctrine, nu față de însăși filosofia politică. Putem folosi exemplul lui Cristian Tudor Poescu, editorialist redutabil, aprig opozant al fostului președinte traian Băsescu, pe care, la un moment dat, a început să îl laude. Numai că laudele nu au reprezentat o cotitură definitivă, ci un episod. După consumarea lui, în funcție de situație, editorialistul de la Gândul a continuat să îl critice pe fostul șef al statului. Putem înscrie aceste repoziționări de scurtă durată, dictate de agenda politică zilnică, într-un firesc pe care ni l-am dori viu, pentru o presă echilibrată. Oscilațiile scurte nu trebuie confundate cu înregimentarea. În Cazul lui Ion Cristoiu se poate observa că durata unui ciclu de partizanat este destul de lungă, ceea ce, în contextul schimbărilor politice bruște din România, ne poate duce cu gândul la o abordare pe care o vom numi, eufemistic, sentimentală. Folclorul gazetăresc spune că, mereu, jurnalistuul trebuie să fie în opoziție, un deziderat nociv, care conslidează prejudecățile, amatorismul și te îndepărtează de echilibru.

Discuția despre partizanat și înregimentare nu trebuie să excludă componenta economică. Am fi tentați să spunem că nici pe cea politică, însă cele două – politica și economia – conviețuiesc într-o interdependență notorie. Întâmplător sau nu, s-a observat că unele schimbări de discurs ale editorialiștilor consacrați s-au produs în momente importante din istoria instituțiilor de presă la care lucrau. Încrezători mai degrabă în logică decât în coincidențe, am putea crede că punerea condeielor cu greutate de plumb în influențarea opiniei publice în slujba unor grupuri situate în barca odinioară criticată, conține, dincolo de o reevaluare ideologică, un calcul pragmatic. Nu e un secret că presa este o afacere, că viața unei instituții media depinde exclusiv de publicitate. Iar contractele de publicitate se acordă, nu doar în virtutea nevoii de promovare a unor produse și servicii la vedere. Iată cum un condei de temut, cu notorietate clădită pe situări oneste, poate fi înmuiat, pus să scrie după o dictare la umbra căreia stau interese materiale paralele cu funcțiile presei, aceea de informare și de educare.

Alte două exemple de editorialiști cu potențial care și-au văzut scrierile influențate de anumite conjuncturi politice sunt Cornel Nistorescu și Sorin Roșca Stănescu. De altfel, cei doi au trecut de la statututl de gazetar preocupat exclusiv de exercitarea profesiei, la cel de parlamentar (în cazul lui SRS) și de conducător de ziar, într-o oarecară măsură, de om de afaceri. Andrei Pleșu, e drept, neînregimentat în familia gazetarilor de profesie, reprezintă editorialistul boem, care își permite luxul consecvenței. Textyele sale sunt mai puțin aplecate asupra evenimentului bine conturat, situîndu-l în afara arenei în care editorialiștii care, cu capa roșie a priceperii înfurie, încearcă, zi de zi, să-i înfurie pe taurii politici. Am stabilit – deci – că inconsecvența unora dintre formatorii de opinie de la noi se datorează, pe de o parte, unei abordări firești a vieții politice, economice și sociale dominată de fluctuații surpinzătoare, iar pe de altă parte, de neoficiale înțelegeri ce își trag seva din interese economice. Această din urmă situație evidențiază utilitatea talentului în afara clasicei accepțiuni prin care această virtute servește drept încântare semenilor. Talentul, notorietatea, capacitatea de analiză profundă sunt instrumente ce pot fi contractate, fie și temporar, pentru uzul unor grupuri pentru care eswența jurnalismului e nesemnifcativă. În condițiile în care un gen publicistic pretențios, delicat, devine o armă, un instrument persuasiv, putem accepta că presa, în ansamblu, poate căpăta întrebuințări paralele cu cele pentru care a fost inventată. Dincolo de reportajul publicitar, de interviul publicitar (articole obișnuite, marcate cu P, contractate transparent de firme sau persoane fizice), putem consemna și „editorialul publicitar”, nemarcat distinct, aruncat în luptă pe post de suliță necruțătoare, dar dirijat precum o rachetă antiaeriană. Existența acestui produs pe piața media nu înseamnă compromiterea totală a ideii de articol de opinie scris cu onestitate, ci doar un motiv de îngrijorare și sporire a atenției.

STRUCTURA ARTICOLULUI DE TIP EDITORIAL

Incursiuni ale editorialului pe teritoriul literarului

Pornind de la definițiile teoretice ale editorialului, poposind în dreptul particularităților pe care cei care s-au aplecat asupra acestui gen publicistic le-au identificat, ajungem pe un teritoriu prea puțin explorat și anume în zona în care sunt concentrate puterile de manipulare ale textelor de acest fel, prin racordarea la un filon cultural și prin extinderea literarității.

Dincolo de talent principii sau crez, redactarea editorialelor este o etapă a confruntării cu cei cărora li te adresezi. Spunem o confruntare, deoarece, la final, cineva trebuie să câștige: fie editorialistul (a reușit să-l convingă pe cititor de bunele sale intenții, de posesia adevărului), fie a citiorului care nu a fost convins de ideile transmise. Așa cum Alexandru Macedon sau Napoleon s-au dovedit niște strategi geniali și editorialiștii încearcă să-și învingă adversarul (cititorii), atrăgându-i de partea lor, aruncând în luptă toată puterea persuasivă. Desigur, nu trebuie să privim editorialul strict ca pe un instrument infam de persuasiune, ci încercăm doar să identificăm încercarea de a atrage publicul, de a-l face să adere la o idee, o cauză, folosind arme dintre cele mai sofisticate. „În conflict cu „poporul”, cu opozanții politici, dar și cu o parte a partidului din care provine, cu Rusia, cu Europa, cu unii dintre cei care i-au fost, cu bună-credință, apropiați, Traian Băsescu e în situația de a-și sabota, prin comportamentul lui, toate deciziile.” Editorialistul simte nevoia de a-și întări discursul, prin dezvoltarea argumentelor pentru catalogarea de început a personajului: „E singur, dar nu în varianta eroică a reformatorului radical și neînțeles, ci în varianta cârcotașului nărăvit, imprevizibil, neloial, ocupat toată ziua să dea cu oiștea-n gard. Inițiativele sale, chiar când sunt pozitive, nu mai ajung să fie discutate în sine, pentru că toată lumea se oprește la portretul rebarbativ pe care și l-a construit an de an, prin replici deplasate, ieșiri intempestive, capricii de moment. A vrut să fie „jucător“, nu judecător de pe margine. A reușit să fie un jucător fără judecată”, scrie Andrei Pleșu, sub titlul O dezamăgire ireversibilă, în „Adevărul”. Una dintre aceste unelte am identificat-o ca fiind literaritatea unui editorial, părăsirea registrului gazetăresc, înlocuit, pe alocuri, de incursiuni pe teritoriul literar. Din nou, se cuvine să facem o lămuritoare precizare, pentru a nu ne face vinovați de vreo nedreaptă generalizare: persuasiunea izvorâtă din literaritatea unui text nu este neapărat o acțiune premeditată, ea putând fi și un act fortuit. În acest sens, structura unui editorial este importantă, pentru că urmează, la nivel micro, pe care a unui text literar, echilibrat construit, în care personajele sunt atent caracterizate, iar, pe alocuri, se introduce dialogul sau narațiunea.

Într-un interviu în cascadă din revista Vatra, din 2005, Nicoleta Sălcudean prezintă răspunsuri ale editorialiștilor români cu privire la soarta editorialului și la congruența literaturii cu acest tip de text. Redăm câteva dintre opiniile prezentate. Astfel, Traian Ungureanu scrie, observând simptomele bolii editorialistului:

„Editorialul e opinie. Purtat de riscul opiniei,editorialistul poate și are chiar obligația să deraieze denenumărate ori. El poate fi, de pildă, liric, exact atunci când publicul are nevoie de argumente solide, nu de stări juste sufletește și injuste cetățenește. Am descris boala națională a editorialistului român. Mă grăbesc să recunosc că nu sînt imun. Ratat, nedrept, incomplet sau pripit, editorialul are valoare mereu. Rostul lui e aproape fizic. El e preparatorul bunelor obiceiuri ale minții așezată în bătaia vieții publice. Fără acest exercițiu zilnic, instinctul viu al părerii s-ar stinge și ar fi covîrșit de pasivitate. Viața publică n-ar mai îndrăzni să fie un test și o dilemă pentru ideile oficiale. Prin urmare, dincolo de exactitate și stil, editorialul are rolul de a menține în viață obișnuința de a gîndi cu voce tare pe orice subiect și în preajma oricărei puteri. Asta caută, de fapt, cititorul în ziar, nu mult cîntata obiectivitate.”

În ceea ce privește legătura cu literatura, răspunsul este simplu :„Editorialele nu pot face o literatură. În schimb, recitite de istorici, ele pot da proba de sol mental care măsoară puterea sau slăbiciunea de conștiință a unei societăți. Adică cel mai misterios dintre lucrurile care explică succesul sau eșecul istoriei naționale.”

Părerea scriitorului Ioan Groșan „ Editorialele n-au cum să facă o literatură, chiar dacă în ele pot fi integrate elemente literare, «eseistice», ludico-ironice, «postmoderne».”este mai apropiată de ceea ce considerăm a fi măsura introducerii literarului în textul editorialistic. Elocvent este un fragment dintr-un editorial aparținându-i lui Cristian Tudor Popescu :„Căci publicul, stimați colegi, ne vede pe toți ca "jurnaliști" – "iaca, niște papugii… niște scârța-scârța pe hârtie! `I știm noi! Mănâncă pe datorie, bea pe veresie, trag lumea pe sfoară cu pișicherlâcuri…"” Liviu Antonesei preciza, urmând aceeași linie: „În polemicile dintre „Timpul” și „Românul”, dintre conservatori și liberali, dintre Eminescu și bulbucatul Rosetti, dreptatea era de partea celor din urmă, pentru că problema României era modernizarea și sincronizarea, chiar șchioape, cum e pe la noi, dar victoria, cel puțin cea a clipei, a fost a celor și, mai ales, a celui dintîi, pentru că era mai talentat, scria mai bine, era un mare scriitor. Drama personală a unui bun scriitor, atunci cînd scrie editoriale și, în general, comentarii legate de viața publică, este că poate convinge și atunci cînd nu are dreptate. Nu e doar cazul lui Eminescu, ci al unei legiuni întregi de scriitori români, care s-au îndeletnicit, fie pentru a influența, fie pentru a-și „face imagine”, fie pur și simplu pentru bani cu acest gen publicistic!”

Fără a avea pretenția unei clasificări ce trebuie asimilată de un public oarecare, vom împărți editorialele în două categorii, clasificarea având ca fundament considerații stilistice: editoriale cuminți, standardizate, din lemn și editoriale inspirate, cu nerv, pe care le vom numi muzicale. De la lemn la muzicalitate e un drum lung, care face diferența între un scriitor de editoriale și un creator de articole de fond. Dacă în cazul primei categorii observăm o abordare logică, structurată, dar fadă, lipsită de elemente artistice, de nerv capabil să declanșeze vibrații în lăuntrul cititorului, la cea de-a doua categorie, a editorialelor așa numite muzicale, intervine acea literaritate căreia îi asociem o mare putere de convingere. Sub titlul Caraghioslîc, bîzdîc, balamuc, tot Andrei Pleșu scria, folosind ca motto cuvintele lui Ion Barbu: Țara gemea turcită… (Ion Barbu):

Mă declar sabotat de Guvernul României. Vreau să-mi văd de treabă. Nu le cer nimic special. Le cer doar un minimum de normalitate, care să mă ajute să-mi duc la bun sfîrșit proiectele și viața. În fond, asta e treaba guvernelor: să-i ajute pe oameni să-și vadă liniștiți de treabă, în condiții omenești. Or, de o bună bucată de vreme, mă trezesc, în fiecare dimineață, sub asediul unor simptome de derapaj tragi-comic, astfel încît, în loc să mă confrunt cu gîndurile mele, mă confrunt cu năzbîtiile unei adunături de pezevenghi. Nici nu știu cu ce să încep. Deunăzi, un individ fără identitate și fără biografie își permitea să profereze: „Să-ți fie rușine, Neagu Djuvara!“. Mai alaltăieri, un fost candidat (liberal) la Președinția României, care, în 1990, părea o soluție contra comunistului Iliescu, declara că C.V. Tudor e un mare român și partidul lui – un onorabil partid de dreapta. Un ministru pe care, dacă îl întîlnești pe stradă, îl crezi, după portret, șef cu aprovizionarea la aprozarul din colț, „pune umărul la Educație“.

Fără îndoială, pentru a concepe texte în care gazetăria își împarte teritoriul cu sclipirea literară într-o armonioasă îmbinare e nevoie de talent. Și aici, forțând oarecum termenii, putem împărți editorialiștii între conțopiști și creatori. Primii redau situații și transmit concluzii, păreri brute, neșlefuite, digerabile de mase cu educație medie și simț artistic comun, ceilalți lansează scrieri în care ideile concise poartă veșminte rafinate, ce pot fi apreciate de un public cu o educație aleasă și un simț artistic exersat. „Așa e la noi. Ești dat afară de la Dinamo? Treci la Steaua. În plus, sîntem – cred – singura țară din lume în care te califici prin eșec. Urma lui C. Săftoiu la SIE e tristuță. Să-l lăsăm să se compromită puțin și la Televiziunea Națională. (În fond, tot de „informații“ e vorba.).” Pleșu emite o sentință pe care o argumentează apoi tranșant, recurgând însă și la mijloace literare, sau, mai bine zis, din domeniul cultural. Este vorba de introducerea unor aluzii la citate celebre sau situații din istoria universală, menite a întări ideea expusă: „Oricum, și-a cîștigat cu asupra de măsură – și nu e singurul – promovarea. A clămpănit seară de seară contra dictaturii băsiste, pe toate posturile unde realizatorii nu se puteau dispensa de finele lui analize și de farmecul lui personal. Iar acum are savarina în raniță, ca pe un baston de mareșal…”

Structură și tehnici de construcție

Structura unui editorial o imită, de obicei, pe cea a unui articol obișnuit. Incă de la început este enunțată ideea, urmând ca interesul să scadă pe măsura comentariului. Acest tip de abordare îl putem numit structură – explozie. Cel de-al doilea mod de analiză în editorial este lineară, beneficiind de o corelare a importanței informațiilor transmise, menținându-se atenția lectorului trează până la final.

Editorialul anglo-saxon propune patru segmentări ale structurii. Mai întîi este explicația sau interpretarea unui subiect actual și modul de raportare al echipei editoriale la acesta. Cel de-al doilea pas este critica a ceea ce s-a întâmplat, dar oferă și posibile soluții, urmărind însă lămurirea problemei, mai degrabă decât oferirea unui răspuns. În al treilea rând convinge –pentru că cititorul este supus unei acțiune de persuasiune prin care atitudinea lui față de o anumită situație să fie pozitivă, iar în al patrulea rând laudă – acțiune nu foarte întânită în editoriale, dar care are un rol important în scoaterea în evidență a unei situații benefice comunității.

Dacă mai devreme aduceam în discuție competiția dintre emițător și receptor, e timpul să introducem în sintetica noastră analiză înfruntarea dintre aceste texte, unele cuminți, mediocre, altele explozice, îndrăznețe, condimentate cu metafore, comparații sau alte construcții literare. De multe ori, publicațiile apelează la criitori consacrați sau personalități publice care semnează articole de opinie, încadrate tot în sfera editorialului. Politica editorială a acelor publicații ajunge să se identifice cu ideile, convingerile transmise de aceste persoane. Până la urmă este tot o formă de marketing, o încercare de a vinde un produs, fie că e o simplă publicație, ori un produs media ce poartă amprenta unor politici bine conturate. Vom folosi un exemplu grăitor pentru a explica mecanismul prin care poate funcționa capacitatea persuasivă a unui talentat creator de editoriale. Să presupunem că înaintea alegerilor, în orașul nostru este anunțat un spectacol susținut de artistul x, eveniment oferit de politicianul y. Spectatorului z nu-i place politicianul y, dar ascultă cu mare plăcere piesele artistului x. Aici începe lupta din interiorul spectatorului z. Să merg la spectacolul artistuluipreferat, oferit de politicianul detestat sau nu? Dacă simțul estetic e mai pressus de rațiunea care întreține mașinăria detestării, politicianul y a câștigat. De ce? Pentru că, luat de valul admirației pentru artist, împins de forțe empatice, spectatorului z s-ar putea să-i scadă disprețul pentru politician, ba, mai mult, să-i identifice preferințele muzicale cu ale lui. În acest fel, vocea și compoziția artistului devin un factor de manipulare, un instrument de persuasiune. Un exemplu elocvent este un fragment din editorialul Băiatul fin al lui Cristian Tudor Popescu:

Dacă așa se comporta Geoană în calitate de pierzător jalnic în 2009, cam ce-ar fi făcut dacă ajungea președinte? Puneam această întrebare cu câteva zile în urmă cititorilor Gândului. Acum ea chiar îmi dă fiori. „Al doilea om în stat”, cum se tot pomenește pe sine M.Geoană, se dovedește a fi ultimul om în stat și cea mai mare lichea politică din ultimele două decenii. Vreme de două săptămâni a repetat cu încăpățânare că nu renunță la funcția de președinte al Senatului pentru că vrea să ferească PSD de pierderea acestei funcții și adăuga că dacă un pesedist îi poate lua locul, el se dă la o parte.

Revenirea la timpul prezent se face brusc, lămurind încă o dată, printr-un exemplu ușor de înțeles, portretul pe care îl face personajului. Sintagma „fățărnicie grotescă” trimite la o caracterizare caricaturală, în tușe groase. „Marți seară, conducerea PSD i-a făcut o ultimă propunere în acest sens: să delege prerogativele funcției vicepreședintelui Senatului, pesedistul Ioan Chelaru, el rămânând formal președinte. Geoană a refuzat, scoțându-și astfel la vedere fățărnicia grotescă: nu-l interesează decât să-și păstreze cu orice preț scaunul și vila de protocol din str.Starostescu.”

La fel se întâmplă și în cazul editorialiștilor talentați, ce mânuiesc condeie tăioase, umplute de cerneala inspirației. Puterea lor de a da un caracter literar unui text aparent gazetăresc poate influența opinii, poate remodela concepții. Purtătrul unui nume consacrat, al unei activități apreciate își poate folosi notorietatea și capitalul de simpatie pentru reorientarea publicului său către diferite puncte cardinale ale politicii sau economiei.

Există în spațiul românesc creatori de editoriale consacrați, cu orientări consacrate sau schimbătoare, după caz. Să-i pomenim doar pe Andrei Pleșu, Cristian Tudor Popescu, Lelia Munteanu, Mircea Dinescu sau Ion Cristoiu. Lor le putem adăuga nume de scriitori precum Mircea Cărtărescu, Tudor Octavian care au cochetat cu editorialele, vremelnic, în publicații generaliste.

Spre deosebire de gazetarii de meserie, cei care se revendică din lumea literară beneficiază, pe lângă harnașamentul literar și de un public fidel, care îi prețuiește, în primul rând pentru calitățile de scriitori. Așadar, un avantaj. Care, e foarte adevărat, poate deveni un dezavantaj în momentul în care deținătorul acestui capital de simpatie se pune în slujba unei cauze unanim dezavuată. Cum, însă, societatea românească e mereu în căutarea unor noi cauze la care să adere, scriitorii care-și pun talentul în mâinile unor persoane sau grupuri politice, nu riscă vreo fatală alunecare în dizgrația publicului. Indiferent dacă împărtășim sau nu simpatiile politice vădite ale unor scriitori editorialiști precum Andrei Pleșu, Mircea Dinescu și chiar Cristian Tudor Popescu (ultimul rămânând totusi în tranșeele gazetăriei, chiar dacă și-a deschis și porțile lumii literare), nu putem nega, bagateliza forța scrierilor lor, puterea de a te răi și a te face, măcar pentru câteva minute, să te îndoiești de propriile convingeri. Această putere decurge din puterea cu care e construită fraza, din talentul de a transmite imagini clare, bine conturate, de a aprinde fitilul oximoroanelor. S-ar putea ca, citind un text al lui Andrei Pleșu, un personaj invocat să nu ni se mai pară atât de onest sau dezagreabil ca până atunci, cum, la fel, putem avea același tip de ezitare parcurgând texte semnate de Mircea Cărtărescu sau Cristian Tudor Popescu. Diametral opus, în fața unui text sec, a unui proces verbal al întâmplărilor, scriere cu pretenții de editorial, n-am fi tentați, nici măcar pentru o clipă, să ne reconsiderăm atitudinea față de anumite personaje, situații. Iată de ce am numit literaritatea unui editorial un instrument de manipulare sau, mai elegant spus, un instrument cu mare forță persuasivă.

Editorialul din epoca respectivă este construit pe o evidentă opoziție între cele două viziuni diferite asupra realității, fiind nesemnat și indicând direcția revistei sau a ziarului. Textul se referă la modul în care doctrina partidului propunea direcția artei. Visul este interzis, căci omul trebuia să facă parte din societatea perfectă și care îi oferea tot ceea ce avea nevoie. Nevoia de intimitate, de reculegere, de trăire interioară este refuzată pentru a fi înlocuită cu apartenența la comunitate, la binele comun. Păcatul cel mai mare este îndepărtarea de popor, izolarea de „mase”, neparticiparea la acțiuni comune, iar editorialistul se simte în măsură să atragă atenția asupra acestui pericol ce îl amenință pe cel căzut în mrejele ideologiei burgheze. Ideea de conspirație, de recurgere la teorii menite să destabilizeze societatea, se repetă în fiecare din textele propagandistice, legate de promovarea ideologiei politice.

Tipuri de perspective aplicabile editorialului

a.Perspectiva normativă

Editorialistul avocat Montant (1994, p. 49) analizează structura editorialului fie ca o argumentație, fie ca o pledoarie, cel care scrie devenind un avocat « les moyens les plus retors de faire gagner sa cause […]. Il s’agit là d’enlever l’intime conviction du lecteur-juré en utilisant l’alternance des trémolos et des adjurations ». În plus, Martin-Lagardette (2003, p. 100) pune în evidență ideea că discursul editorialistic se găsește la limita limbajului vorbit, al discursului de la tribună, căci el este « plutôt vigoureux, incisif, à la limite du langage parlé, du discours du tribun».

Analizând, din acest punct de vedere structura normativă a editorialului, identificăm cele trei părți fundamentale: titlul, incipitul, explicația – argumentele și concluzia. Acestea ar corespunde, în viziunea retoricii părților discursului: exordium, narratio, argumentatio, peroratio. Chiar dacă, de cele mai multe ori, editorialul nu respect acest șablon discursiv, identificare lor este evidentă pentru găsirii unei logici a scrierii acestui tip de text.

Titlul unui editorial propune o multitudine de alegeri având în vedere conținutul tematic (thema), ceea ce spunem (rhema) sau o îmbinare a celor două. Gerard Genette stabilea drept funcții ale titlului următoarele: a. de desemnare sau identificare, b. descriptivă, thematică, rhematică, mixtă sau ambiguă, c. conotativă d.seducătoare (pozitivă, negative sau fără importanță).

Din prima categorie, a celor cu funcție de identificare menționăm titluri precum: „Virgil Măgureanu – angajatul Filarmonicii” (Mircea Dinescu), „Corneliu Vadim Tudor în fața plutonului de execuție” (Mircea Dinescu), „Onomastica” (Andrei Pleșu), „Gestul lui Groșan” (Mircea Cărtărescu), „America mea” (Mircea Cărtărescu).

Alte titluri aparțin editorialelor de tip thematic, „Marele război de întregire a foamei” (Mircea Dinescu), „Un bolnav de putere închipuit” (Mircea Dinescu), Cristian Tudor Popescu „Roșia Montană: propaganda murdară, aur curat”, „Rasa muncitoare” (Cristian Tudor Popescu), „Zoologie”, „Omul nou”, „Cum votăm” (Andrei Pleșu), „Gazetăria de tranziție” (Andrei Pleșu), „Rușinea de a fi român” (Mircea Cărtărescu), „La un pahar de vorbă” (Mircea Cărtărescu).

Al treilea tip, cu funcție conotativă conține exemple precum „Propunere pentru desființarea buzunarelor” (Mircea Dinescu), „În căutarea buzunarului pierdut” (Mircea Dinescu), „Balcoane, lămâi, boieri și conspirație” (Mircea Dinescu), „Patologia transparenței” (Andrei Pleșu), „Meteo și camera de râs” (Andrei Pleșu), „Poveste cu ochi albaștri” (Mircea Cărtărescu).

Al patrulea tip, seducător, deci cu impact mai mare la public este alcătuit din titluri precum: „Poveste pentru trezit adulții” (Mircea Dinescu), „Cu scrisori și gogoșele” (Mircea Dinescu), „De veghe în lanul de sarmale” (Mircea Dinescu), „Memoria obscenității” (Andrei Pleșu), „Păcatele și inocența intelectualilor” (Andrei Pleșu), „Apus de mămăligă” (Mircea Cărtărescu), „Singuri în fața tancului” (Mircea Cărtărescu)

Incipitul a beneficiat de numeroase definiții, dintre care cităm două aparținându-i lui Andrea Del Lungo „fragment textual începând în pragul intrării în ficțiune (presupunând luarea de cuvânt a unui narator fictiv și ascultarea unui naratar de asemenea fictiv) și care se termină la prima fragmentare a textului.”, iar Umberto Eco se referea la incipit ca la partea „care este începutul « subiectului» , «istoriei», așa cum se povestește, se termină sau începe « fabula », care este o reconstrucție a lectorului.”

Incipitul a fost caracterizat și categorizat de Andrea del Longo în patru tipuri care corespund și textelor de tip editorial : „static”, „progresiv”, „dinamic”, „suspensiv”. Lor le corespund patru funcții: cea codificantă, care propune o legitimare a textului încă de la început, cea de seducere, care are rolul de a suscita interesul lectorului, cea informativă, care construiește o teorie sau un univers ficțional și cea dramatică, de creare a unui scenariu, de reprezentare.

Incipitul de tip static se regăsește în editorialul „Sindromul « Murfatlar»” publicat de Mircea Dinescu în 2 noiembrie 1999. Acesta presupune o lipsă de continuitate, aparentă, care numai enunță o idee: „Întocmai canibalului care, după ce a păpat la micul dejun un lord englez, se poate fuduli că are ceva nobil într-însul, și președintele României se dă subțire și afișează un aer de intelectual scârbit de politicieni ori de câte ori respiră prin preajma intelectualilor.” Este o comparație extinsă, cu un element exotic, menit să producă seducerea lectorului din prima clipă. Curiozitatea este cea care stă la baza continuării lecturii, chiar dacă ideea nu se continuă imediat, ci a funcționat ca o nadă în discurs.

Într-un editorial intitulat „Boborul”, Andrei Pleșu utilizează, într-un stil caragialesc, tipul progresiv : „În România, poate și în alte țări, ministeriatul e un oficiu mistic. Nu contează „domeniul de resort”, și nu contează conturul omenesc al ministrului. Contează postura de ministru, faptul de a fi branșat la releul puterii. ” Se produce astfel o curgere a textului care dezvoltă tema enunțată.

Al treilea tip presupune o componentă informativă accentuată, prin aglomerarea de repere necesare sau decorative, folosite pentru pregătirea dezvoltării argumentației. De exemplu, Mircea Dinescu recurge la un început abrupt, făcând apel la cunoștințele istorice ale cititorilor: „Dacă Napoleon a fost învins în stepa rusească de un general cu epoleți de gheață, iacătă, micuțul Titulescu, semețindu-și tîrtița oficială de pămpălău crescut anapoda de parcă și-ar purta bucile într-un rucsac, fu făcut knock-out, în două zile, de un viscolaș cu grad de subofițer. ” sau „Prorocirea lui Dostoievski legată de frumusețe s-a dovedit inoperantă, ca tentativa batiscafului lui Jacques Yves Cousteau de a se cufunda în canalele de scurgere ale Londrei în căutarea ceasului de aur căzut din jiletca unui lord într-o hazna publică.Uneori însă arta, jucîndu-se de-a Deus ex machina, umilește mașinațiunile istoriei, intervenind în destinul unor personaje, ca și cum apusul ultramarin și-ar înfige mîna în chica celui ce stă să se înece și l-ar depune nevătămat pe țărm.”

Tipul de incipit dramatic presupune un anume talent de scenarist, așa ca într-o piesă de teatru, menită a fi reprezentată: „Pe vremea când intelectualii români foșgăiau prin cucuruz în cadrul revoluției agrare a lui Nea Nicu, n-am prea auzit elev, student, profesor, « poiet » sau ziarist care să conteste – în scris sau cu voce tare – acea uriașă mișcare de câmp, ci nu de stradă.” scrie Mircea Dinescu în editorialul „Revoluția de telemea” din 30 noiembrie 1999. Un alt editorialist construiește un incipit în care se remarcă, pe lângă anecdoticul întâmplării, forța de sugestie a textului. Din ea, autorul nu preia decât skepsis-ul, adică ideea ce rămâne după înlăturarea fabulei.

Între atâtea vorbe de duh ale academicianului Moisil, una îmi plăcea în mod deosebit. În timpul unei discuții televizate cu tot atât de faimosul Topor, cel care prezenta prognoza meteorologică, Moisil l-a întrebat: „Acum, spuneți-ne sincer: cam cât din prognozele voastre se adeveresc?”, iar Topor, cu modestie, a răspuns: „Sincer, cam 40 la sută…” Moisil a început să râdă și i-a zis, cu vocea lui ca din butoi: „Atunci de ce nu le dați invers, domnule? Ați avea atunci 60 la sută realizări!” Logică de matematician! (Cărtărescu, 2005, 108)

Limbajul este simplu, iar dialogul contribuie la construirea unui discurs firesc, caracterizat prin oralitate. Poata pe care o folosește editorialistul are rolul de a introduce în scenă un comentariu amplu asupra unei realități a momentului.

Partea explicativă și argumentativă propune mai multe etape : în primul rând, tratarea unui subiect se face având în vedere prezentarea unei poziții, fie în acord cu politica ziarului, fie exprimând opinia autorului. Aceasta se face cu argumente pro sau contra ipotezei stabilite în incipit. Argumentele se pot evidenția prin oferirea unor exemple, fie concrete, fie fictive. Poate fi prezentată o situație creată, care, chiar dacă nu are valoare de adevăr, însă poate reliefa ideea de demonstrat. În același editorial citat, Pleșu construiește o situație cu caracter general, argumentele sunt, de fapt, o înșiruire de situații ipotetice, îmbrăcate în mantaua ironiei :„Dați-mi și mie o audiență!” – îmi spunea cineva, deunăzi, la piață. „Păi, nu mai sunt ministru, nu mai dau cartelul patrioților audiențe.„ și „Ei, lăsați, undeva tot sunteți. Am o problemă cu cartea de muncă a lui fi'miu.” Textul continuă prin reluarea, într-un alt context, o sintagmă cheie: „Am o problemă” e ceea ce-i spui unui ministru în loc de „bună ziua”. Și i-o spui oriunde îl întâlnești.” Demonstrația continuă, căci sensul este extins la o întreagă categorie, o formă de recunoaștere a actului inutilității ocolirii subiectului: „Colocvial, fără false timidități, democrat înnăscut, românul te recunoaște și te abordează pretutindeni: printre tarabe, pe plajă, la restaurant, la cinema și, mai ales, pe stradă: are o problemă, Dumnezeu i te-a scos în cale, „să nu zici că nu poți, știu că poți, trebuie să poți”, scrie parafrazându-le pe Nenea Iancu, cel care vorbește despre moftul român. (Pleșu, 2001, p. 16)

Gazetarul Cristian Tudor Popescu folosește în extinderea argumentației întrebările retorice, care îl ajută să construiască un text dinamic, punând accent pe caracterul de reprezentare a textului. Fowler analizează, în acest sens, în Language in the News.Discourse and Ideology in the Press (1991) ideologia și subiectivitatea, observând rolul pe care îl au întrebările retorice și „angajamentul argumentativ”. În capitolul „Leading the people: editorial authority”, acesta identifică «Dialogism, an argumentative engagement with the imagined points of view of those referred to by the text, and those who read it, is highlighted by rhetorical questions».(Fowler 1991, p. 218) Este reprezentativ, în acest sens demonstrația argumentativă pe care o face editorialistul mai sus menționat „Turbo la moaște”, publicat în 27 octombrie 2009. Incipitul este construit din mai multe elemente retorice, plecând de la unele generale, cu caracter de dezvoltare epică, punctând esențialul din acțiunile celor mulți: „De ce merge creștinul la moaștele sfinților? De ce se calcă oamenii în picioare zile și nopți ca să pupe racla? Ca să-i vindece de boli, pe ei și ai lor, ca să-i ajute în necaz, ca să le ierte sfântul păcatele făcute peste an.” până la a introduce, în partea finală a paragrafului numele personajului despre care este vorba în text, în contrast cu cei prezentați mai devreme: „D. Geoană arată sănătos tun, are servici, nu e șomer, nu-i plâng copiii de foame, umblă să-și cumpere casă de 800.000 euro în buricul Capitalei. Alte supărări decât cele politice e greu de crezut că are. Și atunci, ce caută d. Geoană la moaștele Sf. Dimitrie, grăbindu-se pe culoarul cu garduri tăiat prin mulțime pentru VIP-uri, cum face poliția loc pentru convoaiele cu girofar?” Este un pretext potrivit pentru editorialist pentru a aborda și tema bisericii modul în care aceasta înțelege să se poarte creștinește cu cei veniți la moaște: „Gardurile nu le-a pus liderul PSD, le-au pus preagrijuliii ierarhi ortodocși, mânați de instinctul lipelii de puterea lumească, metodă care a ajutat BOR să prospere de-a lungul vremurilor.”

Urmează prezentarea tezei, pe care Cristian Tudor Popescu o introduce abrupt și sintetic: „D. Geoană doar a folosit voinicește pârtia. Ca să ce? Rămân doar două posibilități. Unu: ca să îi ierte sfântul păcatele, să-l albească la conștiință, să-l facă bun de campanie. Doi: ca să tragă pur și simplu niște cruci de un metru pe lângă raclă, sub ochiul camerelor de luat vederi, căci asta dă bine la electorat.” Cele două posibilități sunt introduse aluziv, pentru că editorialistul manipulează cititorul, oferindu-i răspunsul implicit. Recursul la sentimentele de milă pe care le inspiră niște personaje, devenite clișee în presă „bătrânici amărâte”, care pot atrage simpatia sunt, de fapt, cel de-al doilea termen al opoziției de tip aproape angelic/demonic. Geoană este văzut aproape demonic, fiind evidențiate „păcatele” pe care le-a comis la moaște:

Da' la rând nu treceți, domnu Geoană, coada e numai pentru noi?”, i-au spus niște bătrânici amărâte fără să strige, fără să-l blesteme, doar cu o dojană resemnată în glas. Candidatul Geoană s-a oprit o clipă, a părut că vrea să răspundă ceva, pe urmă a făcut urechea toacă, a băgat capul între umeri și s-a dus turbo la moaște. Dacă ar fi venit pentru unu, iertarea păcatelor, Mircea Geoană n-ar fi putut să comită astfel, tocmai atunci, încă unul. Ar fi intrat pur și simplu în mulțime, le-ar fi atins pe bătrânici, pe alți oameni dintre sutele înghesuiți acolo. Ar fi atins oameni vii în locul osemintelor făcătoare de minuni și s-ar fi rugat lor de iertarea păcatelor. Căci iertarea venită de la oamenii aflați în suferință cred că înseamnă mai mult decât iertarea unui deget sau dinte de sfânt.

Argumentația editorialistului îndeplinește un dublu scop: pe de o parte, amendarea atitudinii lui Geoană, iar pe de alta, cea a bisericii și semnificația religioasă, prin derizoriul pe care îl imprimă gestului de a merge în pelerinaj la moaște. Concluzia este simplă și presupune un fel de relectură cu ochii minții, implicită, prin concentrarea întregului într-o propoziție: „Atunci doi.”

Finalul editorialului reprezintă o aderare a cititorului la cele citite sau, dimpotrivă, conturarea unei polemice. Astfel, putem distinge :

-recapitularea ideilor prezentate : Exemplul extras dintr-un editorial aparținându-i lui Pleșu : „S-ar zice că trăim în Paradis. Ca să dam de probleme, trebuie să le căutăm cu lumânarea. Inocenți, siguri de noi, binedispuși, contemplăm lumea ca pe un depozit de enunțuri simple și luminoase, fără interdicții, fără constrângeri, pe scurt, fără de lege. România e cea mai bună dintre toate lumile posibile, iar românii sunt, în eternitate, o nație fără probleme.” scrie Pleșu, parafrazând leibnizian. Contrastul are rolul de a produce un efect invers în conștiința cititorului, pentru că acesta e dispus să accepte că finalul este o ironie la adresa realităților sociale. Starea de fapt, inerția în care au rămas lucrurile reprezintă o problemă de neînlăturat. „Probleme au alții. Și fiindcă le au, le rezolvă. La noi lucrurile sunt deja rezolvate. Stârpirea corupției, integrarea europeană, privatizarea, statul de drept, toate sunt la locul lor, bine ambalate, împlinite, bifate. Chiar și alegerile par rezolvate dinainte. Ei, și? Care-i problema?” Enumerația din final reprezintă, de fapt, toate domeniile care au tare, elemente discursive, patologii ale României de azi, pe care editorialistul le sintetizează.

– utilizarea unor clișee cu valoare gnomică. Exemplul din editorialul lui Dinescu este elocvent: „Ce știu sigur e că frumusețea unui tablou a schimbat ordinea lucrurilor în Iugoslavia. Drept care i-aș atenționa pe politicienii români să nu doarmă liniștiți, căci arta le poate veni oricînd de hac.” În editorialul lui Mircea Cărtărescu Meciul Iliescu contra Iliescu nu se mai joacă figura principală a fostului președinte, conturată cu ironie: „Vom avea însă o adevărată viață politică doar atunci când tiparul și obsesia Iliescu vor dispărea, și când omul politic de tip european, liberal (în sensul cel mai larg al cuvântului) și democrat va căpăta credibilitate. Dar până atunci va mai curge apă pe Dâmbovița….” (Cărtărescu, 2005, 101) Publicat în 5 octombrie 2004, editorialul parcurge un traseu simplu în definirea a ceea ce numea „stereotipurile populiste”, iar finalul rămâne în același stil, formulând o concluzie legată de o imagine ideală, a omului politic european.

-reformularea, într-o manieră ludică, ironică sau satirică a deja discutatelor argumente: „Cu aerul că participă la o orgie de zile mari, junele Ponta a tras cîteva numere consecutive, urcînd de șaispreze ori cu dosarele sub braț acea scară a suspinelor și tot de șaisprezece ori simulînd o băiță de mulțime, aidoma unui mare înotător care, pînă la o prezumtivă piscină olimpică, se antrenează și el unde poate, sărind cu capul în jos într-un bideu.” Dinescu formulează o concluzie în același stil pamfletar, elementul fundamental constituindu-se pe baza unui contrast „piscina olimpică” vs. „bideu”, în care personajul „junele Ponta” este caricaturizat în tușe groase.

-utilizarea unor referințe livrești cum ar fi finalul utilizat de Pleșu „Am fost cu toții, după o vorbă a lui Cioran, «turiști în infern ». Nu se cade să revenim la suprafață cu seninătatea unor judecători care nu știu să separe, fără dileme, binele de rău.” (Pleșu, 2005, 90) În acest editorial, extins ca dimensiune, cu titlul „Dedicația ca gen literar” Pleșu produce o concluzie în care sunt inserate ideile fundamentale de bine și rău, așa cum reies din întregul text. În alt editorial, Pleșu folosește, în loc de concluzie, imaginea călătoriei lui Ulise pentru a o transpune în cea a aventurii românești: „Fără nostalgia perpetuă a ceea ce îi e propriu, intelectualul activ politic cade sub condiția sa de intelectual după cum fără obsesia Ithacăi, Ulysse nu e decât un aventurier de rând, sortit tuturor naufragiilor.” (Pleșu, 2005, 110). Remarcăm o reluare a sintagmei „intelectualul activ politic” care se naște din analiza făcută anterior și care e pretextul asocierii cu faimosul erou, din perspectiva scopului pe care acesta și-l propune și care îi animă parcursul călătoriei. Aceeași soluție o adoptă și Mircea Cărtărescu, cel care introduce în text referința la textul biblic: „«Voi sunteți sarea pământului», spune parabola evanghelică despre orice om care se încumetă să-l învețe pe altul. «Dacă sarea nu mai sărează, cu ce o veți săra?» Și verbul cristic continuă teribil: «Atunci ea nu mai e bună decât să fie aruncată afară cu gunoiul… » ” (Cărtărescu, 2005, 78) pentru a exprima decepția pe care o trăise cu privire la cunoștințele profesorilor și cum se predă literatura, fără a percepe farmecul lecturii.

b.Perspectiva polifonică

Perspectiva polifonică se naște din heterogenitatea editorialului. Acesta conține în același timp o prezentare obiectivă a faptelor, dar și o viziune subiectivă de analiză prin interiorizarea aspectelor care fac subiectul textului. Souchard și Wahnich (1995) observă clasificarea articolelor de presă în patru tipuri: narative, descriptive, dialogice sau de raționament. Ei propun două tipuri de discurs mediatic : unul „neutralizant” și altul „subiectiv” : « Dans la position éditoriale on retrouve un énonciateur inscrit, le média, le journaliste, et/ou l’agence de presse, soit ce même énonciateur neutralisé mais qui n’est pas absent pour autant » (1995, p. 139-140). Acestea corespund, în viziunea noastră, tipurilor de editorial din presa românească pe care le vom analiza. Este vorba despre a identifica în ce măsură se manifestă „neutralitatea” și „subiectivitatea” în editorialul de tip literar. În The Editorial – a Heterogenous Genre (1998b), Fløttum introduce conceptele de heterogenitate și polifonie, punând în evidență acest caracter multidisciplinar al editorialului. Astfel, o clasificare a textelor propusă de francezul Henri Mitterand poate fi aplicată editorialelor, identificate în funcție de ceea ce domină în discurs:

-Tema este importantă, editorialul devine tematic: În Lumina Occidentului, Cristian Tudor Popescu identifică tema majoră a editorialului său: „Minute în șir am încercat să-mi explic de ce făptura Papei îmi crea un sentiment ciudat, un soi de anestezie nervoasă. Tensiunea în care m-am obișnuit să trăiesc, gata să primesc și să dau lovituri, se spulberase ca și cum n-ar fi fost, prima dată după atâția ani.” Astfel este exprimat sentimentul trăit, provocat de imaginea papei, cel de „anestezie nervoasă.” Introducerea în text a unei sintagme cheie coagulează mesajul textului, partea necesară de formulare a ideii din incipit. „Nu numai vorbele, dar și gesturile, chipul său, mâinile, totul transmitea un mesaj esențial pe care mă chinuiam să mi-l formulez.” Fiecare frază are un element central, un nucleu în jurul căruia se țese întreaga discuție și care e, de fapt, numai o piesă de puzzle din tabloul de ansamblu. În același fel procedează și Mircea Cărtărescu în editorialul Suntem pe listă: „Suntem într-un război global, postmodern, mai asemănător cu Star Wars decât cu războaiele mondiale precedente. Suntem parte beligerantă în ciocnirea de civilizații ce are loc. Am optat să fim alături de lumea spre care aspirăm în mod natural. Cred că am optat corect.” (Cărtărescu, 2005, 91), în care textul este asamblat din propoziții corecte, clare, fără subtilități, expunând tema esențială legată de „războiul global” cu terorismul. Scenariul pe care și-l imaginează autorul, argumentele ulterioare, exemplele unor zone geografice implicate în conflict sunt idei care ajută la conturarea temei centrale. Altădată, Mircea Dinescu enunță tema de la început, folosindu-se de talentul de pamfletar pentru a urzi fraze în sprijinul acesteia. Cuvântul cheie – filosof – alăturat unei personalități din spațiul public care nu are nimic de-a face cu filosofia denotă intenția sarcasmului autorului, amendând modul de acțiune și de organizare a serviciului în discuție. În Ștrudel cu microfon, el scrie: „Acum când capitalismul își retrăiește copilăria în spațiul nostru mioritic, mi se pare firesc ca șeful poliției secrete să fie un filosof” (…) Călare pe biografiile lor romanțate, filosoful poate pescui încă patru ani de acum încolo guguștiuci. Oricum, agenturile tremură ca piftiile, iar spionii și sabotorii dau în boala copiilor să nu-i prinză.” (Dinescu, 1996, 82)

-Dacă importantă este acțiunea descrisă, atunci editorialul devine dinamic. Această caracteristică este dată de inserarea în text a elementelor care oferă multe informații, dar și evenimente care se înlănțuie. Mircea Cărtărescu despre fotbal în Nouva Guardia: „Pentru mine, fotbalul s-a asociat mereu bucuriei, mîndriei că pot aprecia o fază bună, triumfului când naționala câștigă. Amărăciunii când pierde. În ultimul an, însă, ca în multe alte domenii ale vieții noastre publice, am trăit sentimentul că simpatica și necesara subcultură a fotbalului a devenit subumanitate și că microbiștii s-au transformat în microbi.” Comportamentul suporterilor fotbalului este amendat, folosindu-se o paralelă, des întâlnită la Cărtărescu. De la „subcultură” se face trecerea la „subumanitate”, de la „microbiști” la „microbi”, gradația fiind, de data aceasta nu de la pozitiv la negativ sau invers, ci de la negativ la ceva mult mai rău, care elimină orice posibilitate de salvare. În Păcatele și inocența intelectualilor Andrei Pleșu dinamizează în alt mod discursul editorialistic, prin găsirea unor contradicții care spulberă iluziile citiorului: „Ideea că un scriitor genial poate fi o lepră sau un papă-lapte, ideea că un matematician de anvergură poate fi idiot în materie de politică sau că un om de mare curaj poate fi subdezvoltat în plan administrativ – nu intră în mințile noastre însetate de geometri și consecvență.” (Pleșu, 2005, 99) Curgerea pe care o au frazele, conotațiile termenilor care par a se contrazice sfârșesc în catalogarea lor în niște prejudecăți.

-Elementul generic este important, editorialul face trecerea de la narativ la descriptiv: Andrei Pleșu scrie Iarăși și iarăși despre imaginea României: „În ultima vreme, mă confrunt cu o insolubilă problemă de logică.” Introducerea în text se face simplu, prin invocarea unei probleme care trebuie rezolvată. Editorialistul continuă: „O sumedenie de politicieni, gazetari, analiști, intelectuali anti-băsiști, ca să nu mai vorbesc despre armate întregi de forumiști nemiloși, s-au ocupat – și nu de azi, de ieri – cu diabolizarea, sau măcar discreditarea (morală, juridică, profesională) a cîtorva intelectuali autohtoni, printre care am onoarea să mă prenumăr.” Punerea în scenă a unor discuții din mai multe situații posibile mărește elementul de generalitate, pentru că autorul extinde categoria la care se referă, din care face parte, și care este supusă unui proces de „diabolizare” și „discreditare.” Se construiește astfel un text prin care elementul narativ pierde teren pentru a oferi o soluție prin descrierea acestuia. Și Cristian Tudor Popescu folosește în textele sale astfel de formule. De exemplu, în Mă uit la păru-ți grizonant editorialistul propune o schemă asemănătoare: „Am în continuare gânduri nelucrative, cum frumos observa Radu Paraschivescu în «Evenimentul zilei».” Punctul de plecare este menit să tragă în derizoriu întregul discurs, în sensul avertizării cititorului asupra tratării unui subiect mai puțin interesant. Urmează explicația, fiind utilizată apoi descrierea, prin analiza etimologiei unor cuvinte: „Asta nu înseamnă că nu lucrez, ci că astfel de gânduri nu îmi aduc câștig, de la latinescul lucrum. Tot un cuvânt latinesc, canutus, e cel care a generat cuvântul românesc cărunt, cu derivatul încărunțit, limpede și precis, care descrie starea de fapt a unei persoane pe care o privești la un moment dat. Franțuzismul grizonat pe marginea căruia am discutat cu Robert Turcescu la televizor are o nuanță diferită de cărunt.” În finalul paragrafului este introdusă ideea pe care o susține, de fapt, editorialistul și în sprijinul căreia pune toate argumentele: folosirea greșită a unui cuvânt.

-Etapa secundară a unei acțiuni este importantă, editorialul devenind semi-narativ : Andrei Pleșu în România în chiloți:„Fenomenul este simptomul unei primejdioase degradări sociale, morale și intelectuale. Bunul gust și buna cuviință sunt în comă.” Prima parte este o descriere, o încercare de lămurire a premiselor. Frazele sunt simple, dar încărcate de semnificație. Cuvintele sunt radicale, de obicei monosemantice și cu sensuri care funcționează ca un semnal de alarmă în mintea cititorului: „De o bună bucată de vreme, pe toate canlele televizuale, se trăiește din dejecție. Ore și zile întregi suntem antrenați într-o voluptuoasă scormonire prin subteranele sordide ale „cotidianului”. Moartea, divorțul, adulterul, micile fițe erotice ale unor fătuci decerebrate, violul, crima, accidentul sunt hrana zilnică a producătorilor TV și, în consecință, ale telespectatorului român.” Verdictul este clar și fără drept de apel: „Te uiți și te îndobitocești.” Războiul politic și repercusiunile sale asupra cetățeanului simplu se regăsesc în editorialul lui Cristian Tudor Popescu, fiind forme de analiză a unei situații politice, prin intermediul limbajului care posedă oralitate, prin folosirea unor asocieri inedite de cuvinte, diferite de formulele seci ale știrilor:

Dacă până acum politicienii puteau să se bată ca chiorii în kriegspieluri pe calculator, în realitatea virtuală a gâlcevilor la vârf, fără consecințe mai grave decât lehamitea pentru populație, acum, cu cuțitul crizei la os, fiecare conflict de mahala, fiecare neghiobie, fiecare „lovitură de teatru” se va repercuta aspru și imediat în siguranța zilei de mâine pentru fiecare simplu cetățean.

-Schimbarea părților discursului este importantă, editorialul devenind semi-argumentativ: Ne cunoaștem de la brânză observă Dinescu într-un editorial din 1992, emițând o judecată asupra năravurilor deprinse în timp, specifice unui popor obișnuit să primească, în rații, mâncarea: „Un popor care s-a legitimat vreme de câțiva ani în fața a 200 de grame de salam, arătând buletinul de București, de Timișoara sau de Brașov nu milițianului, ci gureșei vânzătoare, un asemenea popor nu se vindecă peste noapte cu versete din Carta Drepturilor Omului, fiindcă multă vreme de aici încolo. Ideologia sa va da în clocot sau va scădea în funcție de temperatura mercurialului de la Obor” (Dinescu, 2003, 49) Explicarea unei situații anormale, prin introducerea unui argument menit să susțină un comportament fără justificare, în context european, echivalează cu o recunoaștere a statutului marginal al României. Exacerbarea situației prezentate face parte din literaritatea textului, dispus într-un conglomerat de ipoteze și înlocuiri expresive: articolele devin „versete”, căci religiozitatea nu se potrivește cu ideologia.

-Interlocutorul într-un dialog este important, editorialul devenind enunțiativ: Mircea Dinescu propune un exemplu de scenariu istoric, un fragment de istorie contrafactuală, menită să trezească sentimente de revoltă și semne de întrebare asupra unui posibil curs al evenimentelor. Interlocutorul căruia i se adresează este unul educat, cu solide cunoștințe, menite să îl facă un receptor activ în dialog. Informațiile oferite sunt dense, cu iz de adevăr și legendă, introduse prin conjuncția ce exprimă condiția, dar și îndoiala:

Dacă ungurii ar fi întors armele împotriva nemților cu un an înaintea noastră, la marele ospăț din 1945 Stalin și Churchill nu s-ar fi sfiit să se șteargă la gură cu Transilvania și s-o arunce ca pe un șervețel pe masa amiralului Horthy care, cum nu prea se știe, după ce a dat-o la întors cu Hitler, a murit bine-mersi în pătuțul său în 1957, ca invitat de onoare al lui Salazar, nicidecum legat de un par în fortul Jilava.

Cristian Tudor Popescu într-un editorial despre Papa Francisc evidenția puterea de asociere a unor cuvinte spuse în public, cu rol de denigrare a unei persoane cu pornirea de a aplica niște corecții fizice jignitorului.

Înțeleg foarte bine. Când CV Tudor a scris că mi-am lovit până la sânge copilul în vârstă de 2 ani pentru că mi-ar fi luat un hamburger din mână, am uitat de toate regulile deontologice ale jurnalismului pe care mă încăpățânez să le reamintesc și l-am prevenit public, la televizor, pe individ să se ferească să ajungă cu mine într-un loc îngust și fără bodigarzi. Nu era o figură de stil. Ori îi rupeam eu capul, ori mi-l rupea el mie, nu mai știam altă deontologie.

Termenii editorialistului sunt categorici, fiind dispuși să contracareze ofensa publică, dar, de data aceasta nu cu armele „figurilor de stil”, ci cu cele ale forței.

Astfel, identificăm, pe baza exemplelor date aici, ideea că trăsătura fundamentală este legată de interdepedența între diferitele instanțe textuale, între părțile descriptive și cele narative, între incipit și final, în oferirea de argumente și contraargumente, între replică și provocare. Michel Poster identifica modul în care interacțiunea se distinge în câmpul mass-mediei, punând accent pe mijloacele prin care sunt transmise, pe categoria publicului căruia îi sunt adresate, în cazul nostru, editorialele. E important de subliniat faptul că publicul s-a extins, accentul se face prin intermediul internetului sau rețelelor de socializare, ceea ce determină o formă asamblată de diseminare a informațiilor.

c.Perspectiva asupra spațiului public

Noțiunea de spațiu public a fost folosită, pentru prima dată de Habermas în lucrarea The Structural Transformation of the Public Sphere: An Inquiry into a Category of Bourgeois Society publicată în 1962, în care, plecând de la un text al lui Kant, formulează mai multe trăsături ale acesteia: „Domeniu al vieții sociale în care se poate forma așa ceva ca opinia publică” și „Accesul la aceasta este principial deschis tuturor cetățenilor.” În Arheologia spațiului public Habermas analizează modul în care este construit spațiul public și rolul pe care mass-media îl are în determinarea mutațiilor societății. Editorialul se raportează la spațiul public, implicit prin cititorul pe care îl vizează, care provine din diferite sfere ale socialului. Literarul se manifestă prin interacțiunea dintre reflectarea realității din spațiul public, perceperea ei și apoi transformarea creativă pentru formarea unei opinii. În editorialele din presa românească există mai multe modalități de educare/formare/identificare/raliere/situare în răspăr cu opinia publică. Astfel, e important de văzut în ce fel literaritatea se constituie în argument în organizarea discursului pentru a forma/deforma opinia publică. În editorialul Trenul 1642, cu iz caragialesc, publicat de Pleșu în „Dilema” în numărul din 9-15 mai 1997 apar constant elemente ale spațiului public. Trenul este o formă de spațiu public, iar conglomeratul de senzații pe care îl presupune dă naștere unei ipostaze inedite. „Tren accelerat, bilet de clasa întâi. Recomand o asemenea călătorie tuturor patrioților români scandalizați de nedreptățile istorice la care am fost supuși de-a lungul zbuciumatei noastre istorii și celor care cred că dacă nu vom intra în NATO sau în UE va fi din cauza unui generalizat lobby antiromânesc.” (Pleșu, 2005, 135) Interlocutorul pe care și-l stabilește autorul este unul general, unul la care s-ar fi așteptat să riposteze. Este un moment propice prin care poate ridica un semn de întrebare asupra opiniei publice care inculca sentimentul unei permanente opresiuni la adresa românilor, un sentiment de victimizare care tindea să justifice orice eșec al politicii sau economiei românești. Pleșu profită de această slăbiciune pentru a analiza, prin constrast, o întreagă societate prin studiul unei simple călătorii în Moldova. Trenul devine o metonimie necesară care decelează un adevăr ascuns, al unei societăți bolnave. Finalul textului se face în aceeași manieră, amendând un spirit insuficient cizelat: „Ceva, în fibra națională, e, deocamdată, deteriorat. Și, dacă suntem cinstiți cu noi înșine, vom recunoaște că nu suntem încă, în rândul lumii: mai avem de lucrat. Un iureș în izmene poate încheia, norocos, o bătălie. Pentru o paradă NATO e însă puțin și inadecvat.” (Pleșu, 2005, 136) Maladia care afectează însuși spiritul poporului român este singura responsabilă de eșecurile integrării în familia europeană, scrie autorul, pentru a deștepta în conștiința cititorului simțul responsabilității. Tot despre o boală care afectează societatea românească și pe care se simte dator să o expună este vorba și în editorialul Singuri în fața tancului. Mircea Cărtărescu propune o viziune în care nucleele sugerate publicului sunt antecedentele de „bizantinism” și omul politic – văzut în tradiția lui Eminescu și Caragiale. „Într-o țară bizantină ca a noastră sunt foarte mici șanse ca un om cinstit să ajungă politician, pentru că politica e, tradițional la noi, câmpul în care se înfruntă și se împacă personalitățile accentuate «Fonfii și flecarii, găgăuții și gușații» despre care scria, cu peste o sută de ani în urmă Eminescu.” (Cărtărescu, 2005, 95)

Cercetătorul Peter Dahlgren stabilea cele patru dimensiuni ale spațiului public: instituțiile media, reprezentarea media, structurile sociale și interacțiunea. Este evident faptul că nu ne putem raporta la editorial, fără a sublinia importanța pe care acesta, ca articol-forță al unei publicații o are. Diminuarea spațiului public se face prin lărgirea accesului a cât mai multor indivizi la acesta, aspect ce se realizează prin extinderea atât a presei tipărite, cât și a celei on-line (Entman și Bennett, 2001). Conceptul pe care îl propune americanul Todd Gitlin „sfericule publice”, rezultate dintr-o fragmentare exagerată a spațiului, sugerează o multitudine de forme a spațiului care interacționează, dar își păstrează intactă și individualitatea. Aceste sfericule, de fapt, sunt sursele de inspirație ale editorialului, faptele disparate care, însă, pot da naștere unor comentarii relevante, de real interes pentru publicul cititor. Identificând „spații parțiale, fãrã legãturã unele cu altele” Bernard Miège stabilește niște modele fundamentale ale interacțiunii dintre spațiul public și mass-media, care pot fi pliate pe tipurile de editoriale din presa românească.

Primul dintre acestea, care i-a servit drept model și lui Jürgen Habermas este legat de presa de opinie, care fusese supusă cenzurii. Este un tip de jurnalist militant, implicat în ceea ce presupunea conturarea unei conștiințe publice, promovarea democrației și a libertății individului. Iată cum se desfășoară invectiva la adresa metehnelor românești, construită cu precizie și talent de Pleșu:

Poate că totul se explică prin sărăcie, sărăcia insolubilă, sistematică, batjocoritoare, a tuturor lumilor postcomuniste. Dar sărăcia care te face să nu te mai speli, sărăcia care aduce lehamite, grosolănie, iresponsabilitate, îngălare, lipsă de respect pentru aproapele, pentru meserie, pentru îndatoririle elementare, sărăcia arborată mârlănește, ca un fel de voioșie hândă, sărăcia arogantă, netrebnică, rea- sărăcia aceasta trădează boli mai adânci și mai perfide, care nu se pot vindeca prin simple soluții financiare și nici prin aderări euforice la organisme internaționale sănătoase. (Pleșu, 2005, 136)

Ceea ce opinia publică ar fi considerat un motiv suficient pentru justificarea unor tare ale românilor, izvorul tuturor relelor aflându-se în sărăcie, Pleșu demontează rând pe rând, folosind figuri de stil și cuvinte expresive, cu forță sugestivă. Mult mai grav este, în opinia lui, „bolile perfide” de care suferă poporul român, pe care le manifestă în spațiu public. Amendarea lor are rolul de a oferi un punct de vedere alternativ, diferit de tot opinia publică, generalizantă.

Cel de-al doilea model a apărut o dată cu dezvoltarea tehnologiei și a anunțurilor publicitare. Tonul polemic se îmblânzește, jurnalistul fiind condiționat de preluarea unui comportament comercial, impus de evoluția societății. Yves de la Haye identifica două realități distincte: pe de o parte „un même concept – la presse – s'applique […] à désigner deux réalités distinctes ! et par leurs fonctions: d'un côté rassembler, consolider, organiser des couches sociales aux intérêts communs”, adică adresabilitatea unor straturi sociale cu interese comune și, pe de altă parte, dezorganizarea unor categorii sociale care nu au interese comune: „de l'autre rassembler, affaiblir, désorganiser des classes aux intérêts contradictoires” și două tipuri de a face presă: un tip militant „et par leur organisation: d'un côté une presse de militants qui coûte de l'argent (…) une presse aux aguets du tirage et de la publicité dont le modèle de communication va être le creuset véritable de la radio et de la télévision de masse,” și alta, profesională, în care accentul se pune mai mult pe calitate, și nu pe obținerea unor profituri: „une presse de professionnels qui en rapporte ; et par leur postérité (…) un côté de l'autre une presse aux tirages limités, à la publicité réduite dont l'histoire va se confondre à celle des périodes chaudes qui enseront la sève et celle des périodes froides qui les réduiront comme peau de chagrin.” Editorialul lui Mircea Cărtărescu Vremuri tulburi scrie despre schimbările politice ale vremii și perioada de tranziție. Aceleași vremuri calde sau reci enunțate mai sus și care se raportează la ceea ce a reprezentat lumea politică românească „un cazan în fierbere”. Subiectivitatea este la un grad ridicat, folosindu-se o viziune literară asupra societății românești: „Parcă totul în jur se destructurează ca să se așeze altfel. Când omida se-nchide în cocon, tot corpul ei se descompune și, încetul cu încetul, din masa amorfă ivesc să se ivească structurile noi ale fluturelui.” Obsesiile corporalității și metamorfozei din proza lui Cărtărescu se regăsesc și în acest scurt pasaj care analizează modificările sociale, perpetua instabilitate socială, perpetua tranziție.

Amintim și celelalte două modele, care, însă, nu privesc editorialul: cel de-al treilea model propus este dezvoltarea unui alt mediu decât cel scris, cum sunt radio-ul, televiziunea, cinema-ul. Cel de-al patrulea este cel al „relațiilor publice generalizate.”

Plecând de la aceste modele, este important să identificăm trei caracteristici ale legăturii dintre editorial și spațiul public. Prima este cea continuă, fără fragmentări, oferită de presa tipărită și cu o linie editorială moderată, tradiționalistă. Pleșu identifica o definiție a gazetarilor care sunt „ipostaza noastră publică, emblema tranziției noastre către noi înșine. Să nu le acordăm nici mai puțin, dar nici mai mult decât atât.”(Pleșu, 2005, 53) Urmărind linia editorială putem trasa un parcurs al societății, pentru că ea desenează o evoluție a evenimentelor, propune un aspect comparativ, fără întrerupere, așa cum presupune destinul unei țări.

Cea de-a doua este discontinuă, prin includerea editorialelor care, raportându-se la spațiul public, determină un dezechilibru, fie prin extinderea categoriilor publicului căruia i se adresează, fie prin opiniile extreme pe care le adoptă. Editorialele lui Dinescu sunt un bun exemplu pentru a ilustra această relație. În editorialul Uite popa – nu e popa prezintă un caz particular, pe care unii cititori o pot recunoaște, iar alții se pot situa pe o poziție opusă: „De când am aflat că la ora de religie popa stă tolănit pe catedră și citește ziarul, gândii că, la urma urmelor, există și frigiditate metafizică, nu doar de bordel. Trași de urechi că se împiedică la fornăitul moliftelor pe nas, obligați să transcrie pe curat de câte paișpe ori Tatăl Nostru, pisați cu lozincuțe ecumenice, bune de drogat babele în amvon, elevii au început să răsfoiască pe sub bănci Capitalul lui Marx (…)” (Dinescu, 1996, 109). Punerea în aceeași frază a două simboluri – unul al religiosului, celălalt al socialismului se face pentru situarea în contradicție cu ceea ce ar fi trebui să reprezinte „ora de religie.” Opinia publică este astfel scurtcircuitată prin introducerea unei păreri antagonice, menită să provoace reacții. Într-un alt fel tratează același subiect, dintr-un alt punct de vedere, însă folosind aceleași argumente, editorialistul de la „Gândul”. Punctul de plecare îl constituie un film (știm cultura de cineast și critic de film a lui Cristian Tudor Popescu), iar actorul jurnalist Michel Moore este personajul despre care se discută:

Când însă se apucă să combată misticismul, aroganța, fatalismul în materie de capitalism cu declarații ale unor preoți care citează din Biblie pentru a dovedi că săracii sunt plăcuți lui Dumnezeu, bogații nu, iar capitalismul e Răul Absolut, e Diavolul însuși, M. Moore se transformă în unul dintre personajele satirizate de el, făcându-se singur de râs. La replica: „Am ratat pagina din Biblie în care apare un Iisus capitalist”, i-aș răspunde: „Citiți-o atunci, stimabile, pe aceea din marxism-leninism unde apare un Iisus comunist”.

Editorialul propune aceeași relație discontinuă, pentru că tratează o formă de a se raporta altfel la realitate, de a obține un echilibru în exprimarea unor puncte de vedere diferite. Cele două imagini, cea a unui „Isus capitalist” și a unuia „Isus comunist” sunt menite să sublinieze absurdul unei clasificări de acest fel și să obțină efectul invers asupra unor prejudecăți adânc înrădăcinate în opinia publică.

Cea de-a treia relație este multiactivă prin includerea în relația dintre editorial și spațiul public tradițional a mai multor tipuri de comunicare, în funcție de natura subiectului tratat, dar și prin apelul la cunoștințe profesionale ale anumitor categorii. Editorialistul din 2005 de la „Jurnalul Național” oferă o perspectivă inedită asupra unor categorii sociale, conturând una specifică, una a „scriitorilor doar cu carnetul de membru”, prilej de pamflet acid:

Căci, pe când boierii și oierii își trag reciproc la flueierul piciorului, spre bucuria galeriei, mazilindu-se și bălăcărindu-se de toată frumusețea, din pegră se întrupează ca Electra din jale, o a treia categorie, care, de fapt le-a precedat pe primele și va continua să existe și după ce bătăliile lor se vor stinge. Sunt nemuritorii vieri ai minții, grăsunii care pun slănină de-o palmă pe ei din lăturile mediocrității și ale ticăloșiei generalizate. Ei sunt adevărații și eternii învingători ai culturii românești, ei, pe care nimeni nu se îngrijește să-i combată (…) (Cărtărescu, 2005, 176)

Relația multiactivă rezultă din multitudinea tipurilor de cititori cărora li se adresează. Pe de o parte, publicul larg poate analiza situația culturii românești, iar pe de alta sunt introduse referințele la Din jale se întrupează Electra, celebra piesă a lui Eugene O'Neill sau forme livrești ale cuvintelor ca „pegră”, ceea ce determină o formulă densă de analiză și o lectură care comportă mai multe niveluri, în funcție de cultura cititorului căruia i se adresează. Atingerea sensibilității publicului se face prin recursul la cuvinte precum „lături”, „ticăloșie”, „bălăcărindu-se” incompatibile cu o lume a scriitorilor și care creează o violentare a percepției opiniei publice asupra subiectului.

Rolul editorialului se conturează, din acest punct de vedere ca un mijloc de acces și ca un instrument de realizare a acestei „culturi publice” acel „un minimum de valori împărtășite și manifestate prin practici cotidiene, oamenii putând astfel experimenta ei înșiși statutul de membrii sau potențiali participanți la o societate democraticã” (Dahlgren) Editorialul este printre puținele texte de presă care stabilesc această legătură eficientă cu cititorul, dar, mai ales, implicarea și dialogul pe care îl stabilește cu publicul reprezintă adevărata valoare. Fie că vorbim despre o relație continuă, discontinuă sau multiactivă, raportul cu cel căruia i se adresează este fundamental în supraviețuirea acestui text. Opinia publică poate fi modelată, i se pot propune teme de analiză, de sinteză, de acțiune pentru a provoca niște schimbări majore în societate. Chiar dacă sunt inserate elemente lexicale colocviale sau referințe livrești, dacă tonul este polemic sau serios, ironic sau sarcastic, editorialul este un formator de opinie, iar editorialistul trebuie să își ia în serios rolul.

LITERARITATE ȘI PERSUASIUNE

Persuasiune și discurs

Persuasiunea pe care o poate obține un gazetar asupra cititorilor prin intermediul cuvântului scris este conexată, invariabil, cu actul creației. Astfel, trebuie să avem în vedere ideea că presa scrisă, cu atât mai mult cu cât se află la intersecția domeniilor social, politic, economic, cultural propune o viziune distinctă asupra realității. În Tratat de manipulare, carte publicată în 1987 și tradusă în română în 1997 de Robert-Vincent Joule și Jean-Léon Beauvois sunt puse în evidență 3 aspecte importante ale manipulării, care se pot aplica și în cazul presei, mai ales din perspectiva fenomenului social pe care îl generează. Astfel, cele trei puncte esențiale de analiză sunt: actele problematice, sentimentul de libertate și angajamentul. Orice act de manipulare, inclusiv cel realizat prin intermediul articolelor și, implicit, al editorialelor, presupune, înainte de toate modul de raportare la problematică. Din acest punct de vedere, sugerarea ideii pe care și-o propune jurnalistul încă de la început poate fi construită fie prin restrângerea câmpului de alegeri ale cititorului, fie prin inducerea unei senzații de libertate, resimțită astfel de cel manipulat. Cititorul uzează însă numai parțial de liberul arbitru, pentru că este de fapt condus pe un drum cunoscut anterior de cel care compune textul. Sentimentul de libertate reiese astfel dintr-un paradox: acela că pentru a ne supune în mod absolut, trebuie să fim liberi să o facem. Cititorul care are impresia că e liber să aleagă este mai ușor de manipulat.

Editorialul care folosește această premisă pentru a-și impune ideea conține, în realitate, un punct de extragere prin manipulare a realității din magma identității publice. Robert-Vincent Joule et Jean-Léon Beauvois definesc relația care se stabilește între diferiții actori ca „O acțiune de a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate) să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, și nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează intenționat adevărul, lăsând însă impresia libertății de gândire și de decizie.”

Problema care se pune în momentul în care analizăm instrumentele de presă necesare transmiterii informației este dacă putem distinge între diferitele tipuri de persuasiune și distingerea lui de manipulare. În condițiile în care termenul de manipulare a primit conotații negative, iar opinia publică tinde a-l încadra în zona conceptelor „demonizate”, disocierea pe care o face Robert Cava apropie funcția presei de a educa de o formă ambiguă de constrângere. Procedeele literare pe care le folosește jurnalistul mai ales în articolele de fond, cum este editorialul, devin forme ale manipulării.

Situația în care îi încurajați pe alții să facă ceva, pentru a le da încredere că pot face un lucru de care ei nu se cred în stare, este un exemplu de manipulare pozitivă. Însă multe dintre aceste «jocuri», așa cum le spunem noi, se bazează pe manipularea negativă. Ele folosesc o comunicare indirectă și ambiguă. De multe ori, persoana care inițiază «jocul» nici măcar nu este conștientă de ceea ce face.

Astfel, observăm modul în care construiește ideea de manipulare pozitivă, bazată deci pe cultivarea unor valori. Intervenția aceasta s-ar traduce în editorial prin modul în care jurnalistul înțelege să responsabilizeze publicul-cititor în sensul de a adopta o anumită atitudine, de implicare civică de exemplu, de amendare a unei conduite politice, etc. Stadiile prin care trece o informație, în drumul său de la realitate spre cititor sunt multiple și determinate de interesul secund pe care îl urmărește autorul. Editorialul, prin ceea ce reprezintă, are o putere de persuasiune mult mai mare, față de o simplă știre, menită prin definiție să redea realitatea într-un grad ridicat.

Vladimir Volkoff construia o argumentație privind dezinformarea, plecând de la traseul pe care îl parcurge o informație în drumul său spre receptor:

Se observă că informația în sine este o marfă denaturată. Nu va lipsi tentația de a o denatura și mai mult. Ca să nu mai vorbim de vanitatea și de interesele care ne fac, mai mult sau mai puțin conștient, să modificăm adevărul în mii de împrejurări din viața noastră cotidiană. Să fim conștienți însă că, pentru oricine are ocazia de a manipula opinia publică, este foarte ispititoare ocazia alunecarea de la adevărul aproximativ la minciuna sfruntată, trecând prin toate stadiile intermediare.

Modul în care adevărul este camuflat ține de literaritatea textului editorialistic. Nu întâmplător am identificat persuasiunea ca o consecință a literarității. Noțiunea propusă încă din 1921 de Roman Jakobson și formaliștii ruși se raportează la „Obiectul științei literare nu este literatura, ci literaritatea, adică ceea ce face dintr-o operă dată o operă literară.” Definiția simplă pe care o emite cercetătorul are în vedere ce aduce în plus un text literar față de unul științific, de exemplu. Tot la începutul secolului, conceptul de literaritate este perceput prin intermediul a ceea ce Victor Sklovski numea insolitare, procedeu care aduce în prim-plan ideea de îndepărtare, de insolit, de diferență care ar caracteriza un text:

Dacă examinăm legile generale ale percepției, observăm că acțiunile, odată devenite obișnuite, se transformă în automatisme. Astfel, toate deprinderile noastre se refugiază în sfera inconștientului și automatismului; cei care-și pot aminti senzația pe care au avut-o când au ținut pentru prima oară condeiul în mână sau când au vorbit pentru prima oară într-o limbă străină și care pot compara această senzație cu cea pe care o încearcă în momentul în care fac același lucru pentru a mia oară, vor fi de acord cu noi… Așa trece viața, prefăcîndu-se în nimic. Automatizarea înghite lucrurile, hainele, nevasta și teama de război. Pentru a reda senzația vieții, pentru a simți lucrurile, pentru a face ca piatra să fie piatră, există ceea ce se numește artă. Scopul artei este de a produce o senzație a lucrului, senzația care trebuie să fie o vedere, și nu doar o recunoaștere.

Or, din punctul nostru de vedere această definiție conține și ideea de persuasiune, căci se referă la o viziune deviantă asupra realității, una pe care o impune autorul textului.

Conceptul de literaritate (formaliștii ruși, Jakobson, Todorov, apoi de Genette și de Plett ) a cunoscut o evoluție spectaculoasă în funcție de epoca pe care a parcurs-o. De la începutul secolului al XX-lea când a apărut conceptul s-a produs diverse mutații, nu numai sociale, economice, politice, dar și filosofice. Din acest punct de vedere, evoluția conceptului este legată și de schimbarea de paradigmă epistemică, accentul punându-se mai degrabă pe contextul la care se raportează textul, și mai puțin pe text în sine. „Literaritatea nu este așadar o categorie descriptiv normativă, ci una relațional-comparativă. Neavând o identitate empirică în plan textual, faptul de literaritate nu coincide cu un anumit tip de text – ci se reduce doar la un efect de text, bazat pe o judecată convențională” (Spiridon, 1984, 192 )

Și în acest punct ne reîntoarcem la conceptul de persuasiune, care implică, în definitiv, pe lângă construirea propriu-zisă a textului, un proces de receptare. Astfel, producerea continuă a textului se realizează prin diverse strategii, în funcție de cunoștințele cititorului, dar și datorită senzației de libertate pe care o induce textului de tipul editorialului. Perspectiva se schimbă pentru că accentul se pune pe receptare, literatură fiind „ceea ce este perceput ca atare.” Dacă la Jakobson literaritatea se situează la nivelul lingvistic al unui text, la Charles Morris, literaritatea conține trei feluri de existență: sintactică, pragmatică și semantică. Din această perspectivă. legătura dintre literaritate și manipulare se realizează în primul rând la nivel sintactic, prin relațiile care organizează mesajele, adică probleme legate de transmiterea informațiilor într-un editorial, de exemplu. Așadar, importanța ei reiese din studiul organicității textului jurnalistic, o formulă internă de analiză a coagulării mesajului. Informațiile transmise prin editorial trebuie să fie decodate și la nivelul sensului, pragul al doilea prin care pot fi inserate aspecte ale manipulării. Sensul cuvintelor utilizate depinde de orizontul de receptare a editorialului și de publicul căruia i se adresează. Pot exista trei tipuri de situații ale manipulării: intenționalitatea la nivelul discursului autorului, pentru a transmite o informație și receptarea ei conform acesteia, o intenționalitate care însă este receptat distorsionat și lipsa intenției de manipulare explicită, dar receptarea ei ca manipulare de către cititori. În al treilea rând, la nivel pragmatic, și, după părerea noastră, cel mai important, se realizează o corespondență clară între cel care scrie editorialul și cel care îl receptează, într-un context cultural mai larg.

Strategii persuasive

Dacă avem în vedere varianta negativă, prin care textul editorialistic presupune și manipulare, au fost stabilite mai multe forme ale acesteia în textul jurnalistic, în funcție de strategiile utilizate. Astfel, în producerea și receptarea textului jurnalistic se analizează următoarele tipuri, în funcție de componenta care este manipulată: Manipularea obiectivității, manipularea raționalității, manipularea interesului și manipularea prin forma atractivă.

Manipularea obiectivității apare în texte precum cel al lui Mircea Dinescu, publicat în 8 decembrie 2015, în „Cațavencii”: „2015 e anul în care miturile nației au murit de sete fără să le mai dea cineva vreun pahar cu apă căci, odată cu înălțarea la cer a cenușii din clubul Colectiv, scara lui Iacob s-a fracturat sub povara unor baștani cu aripi de tinichea.” Incipitul situează textul sub semnul unei sintagme cheie „miturile nației”, afirmație întărită de alăturarea unor imagini livrești, din spectrul religios : „scara lui Iacob” sau mitologic „aripi de tinichea.” Strategia pe care o folosește Dinescu este legată de scurtcircuitarea sensului firesc al realității, prin utilizarea pamfletului, ironiei și a unui sofism al autorității. Specialist în astfel de procedee, editorialistul produce idei generale, plecând de la fapte simple din spațiul public : „Cine și-ar fi putut închipui până mai ieri că sponsorii pompierilor sunt taman piromanii profesioniști?” induce Dinescu ideea unei confundări a categoriilor, chiar și a celor opuse:

Dar mitul neamțului bine făcut, care va repara gândacul stricat al economiei noastre de piață? Dar mitul junilor recruți din politichia dâmbovițeană, care în locul bastonului de mareșal purtau în raniță șperaclul lui Micky Șpagă? Dar mitul străinului providențial, pogorât cu hârzobul din cer întru vindecarea noastră de balcanism și care s-a dat binișor pe brazdă, devenind orb și smurd la strigătele înecaților și ale arșilor? Dar mitul cabinetului numărul 2, reșapat de revista 22, care propunea cu fervoare ca fiica blănarului din Sibiu, dezbrăcată de prejudecăți, să conducă România din umbră?

Interogațiile retorice devin pârghii prin care sunt inoculate, sub forma unor idei de tip prejudecată, inversul textului. „Abandonarea caracterului de acceptabilitate” se referă la modul în care editorialistul demontează așa-numitele mituri inserate în societatea românească. Manipularea raționalității se face astfel prin renunțarea la validitatea tehnicilor de argumentare. Cele mai des folosite sunt sofismele, cum ar fi sofismul falsei analogii: „ Și, colac bisericesc peste pupăză laică, mitul impenetrabilului Cioloș, convins la telefon în cîteva minute de Preafericitul că Dumnezeu e un tehnocrat avant la lettre.” Manipularea interesului este realizată în forme precum acest fragment dintr-un editorial al lui Andrei Pleșu, privind patriotismul local, din „Dilema veche”, nr. 622, 21-27 ianuarie 2016:

Și încă ceva: așa cum faptul de a fi român nu te face egalul lui Brâncuși sau al lui Ștefan cel Mare, faptul de a fi din Tecuci nu te face egalul lui Pârvan. Sunt multe sate și orașe din țară care au furnizat civilizației autohtone valori de primă mărime. Asta nu înseamnă că în acele sate și orașe n-au existat, simultan, tot felul de caraghioși sau netrebnici. Încă o dată: e frumos și e inevitabil să-ți iubești originea. E semn de anestezie sufletească să ți-o ignori sau, mai rău, să ți-o batjcorești. Dar, în același timp, nu e sănătos să te justifici prin accidentul nașterii tale, să te crezi „mântuit“ pentru că ești din satul lui Creangă și să te bați cu pumnul în piept pentru meritele lui. Nu să fii mândru de consătenii, concitadinii, conaționalii tăi notorii e calea. Ci, dacă poți, să-i faci pe ei să fie mândri de tine. Restul sunt mici vanități provinciale.

Identificăm și un sofism al compoziției, prin trecerea dinspre particular spre general, dar mai ales modul în care se produce manipularea interesului, prin maximizarea unui punct de interes important în forma sa. Provincialismul local nu este o temă de importanță, dar alegerea subiectului concentrează ideea pentru a induce relevanța abordării acestui subiect.

Manipularea prin forma atractivă este utilizată sub forma unor mijloace diverse, la care putem adăuga și manipularea prin forma și locul editorialului, pentru că de obicei, în cazul acestuia, forma este fixă, ca și locul în care se află în pagină. Un exemplu în acest sens putem da în legătură cu un editorial apărut în 5 decembrie 2015 în New York Times (vezi Anexa 1) pe prima pagină (după ce începând cu 1920 cotidianul nu mai publicase editoriale pe prima pagină), semnat de echipa editorială, cu titlul „Puneți capăt epidemiei armelor de foc”. Prin schimbarea locului în pagină și precizarea explicită printr-o notă că este primul editorial din 1920 publicat pe prima pagină, uzându-se o strategie de manipulare se accentuează importanța și gravitatea celor concentrate în text. Un plus de greutate este dat și de semnarea de către întreaga echipă editorială, idee clară a solidarității. În peisajul jurnalistic românesc, prezența lui Dinescu este condimentul, prin stilul care surprinde și inovează. Identificăm în unele din editoriale lui manipularea prin forma atractivă, cum ar fi acest editorial din 2 februarie 2016 din „Cațavencii”:

Urâta intră miercuri grăbită în oglindă/ și iese tocmai vineri cu trandafiri în păr/dispusă să-și extirpe chiar glanda suferindă/ care secretă tristul adevăr/ că lumea-i la cheremul femeilor frumoase/ ce sorb cu-aceeași rîvnă sau stridii sau bancheri/ storcând lămâia galeș în conturile grase/ să se trezească mortul obscenei învieri. După comiterea acestui poem (aș zice monumental, dacă n-aș ști că atîția imbecili își închipuie că o carte monumentală trebuie să aibă numaidecât două kilograme și jumătate), mă lovi spaima ca nu cumva cititorii mei să mă creadă în stare a exclama, precum Flaubert, „Urâta, c’est moi!”. Căci subsemnatul, spre deosebire de eroina sa, consideră că adevărata frumusețe e nedreptățită în această lume, în care făcătura boită, sfidând estetica, stă cocoțată cu anasâna în vârful scării paradite a valorilor. E suficient să privești într-o dimineață câte fete cu adevărat frumoase coboară în Gara de Nord din acceleratul de Iași, ca să ai revelația câtă frumusețe contrafăcută dă în clocot pe ecranele televizoarelor noastre de dimineața până seara.

Incipitul editorialului folosește o tehnică de manipulare, prin folosirea unor versuri, în măsură să anunțe tema. Recursul apoi la parafrazarea flaubertiană are menirea de a anticipa reacția cititorului și de a o contracara, înșelând astfel așteptarea acestuia. Strategia lui este des întâlnită în editoriale, prin introducerea elementului surpriză, care are rolul de a menține interesul treaz până la finalul textului.

Editorialul din presa românească propune două grupe mari de strategii de persuasiune la nivelul discursului editorialistic:

1.Strategii de persuasiune la nivel lingvistic

2.Strategii de persuasiune la nivel cognitiv și identitar.

1.Strategii de persuasiune la nivel lingvistic

În funcție de tipul de limbaj folosit în editorialele celor patru gazetari care ne servesc drept corpus pentru analiza propusă identificăm: un limbaj intelectualizat la Andrei Pleșu (prin valoarea adresabilității), un limbaj de tip pamflet la Mircea Dinescu, un limbaj frust la Cristian Tudor-Popescu, un limbaj precaut la Mircea Cărtărescu.

1.Andrei Pleșu ne-a obișnuit cu texte înțesate de formule livrești, de neologisme, de asocieri inedite, de fraze ample și corect construite, în care formația de filosof nu îi alterează textele, dimpotrivă, le face savuroase și pline de nerv. Sensurile cuvintelor sunt atent alese, textele cerând din partea cititorului un efort suplimentar de concentare.

Trăim ultimativ probleme secunde, slujim decerebrat valori derivate. Investim prost și entuziasmul, și ura. Prezența politicului în viața noastră ar trebui să fie un dozaj echilibrat de eficacitate și discreție. Nu e normal, cu alte cuvinte, ca politicul să devină o ocupație de fiecare clipă, un pariu perpetuu, un scop în sine. El trebuie doar să întrețină mecanismul social, cu toate componentele lui, de la stabilitatea economică și politică pînă la funcționarea riguroasă a legilor și instituțiilor; e bine reglat numai când acțiunea lui e subînțeleasă și nespectaculoasă. Ca orice organism sănătos, organismul politic nu se va face simțit în permanență.

Textul lui se constituie derridean între „prezențe” și absențe subînțelese, între „ocupații” și lipsă, cu un echilibru al frazei evident. Ideile sunt esențializate, iar spațiul este folosit la maximum, prin valorile de ansamblu pe care le presupune. Subiectul principal este enunțat simplu „problemele secunde”. Ca în limbajul filosofic, problemele esențiale nu sunt niciodată secunde. Lipsa unor valori reale ale societății, necultivarea lor funcționează ca o boală a corpului social. Michel Foucault în A supraveghea și a pedepsi vorbește despre creșterea forței economice și scăderea celei de rezistență politică. El sugerează însă că este important să acorzi o mare importanță detaliilor. Politicul tinde să acapareze din ce în ce mai mult din domeniile sociale, inclusiv ceea de filosoful francez numea „corpul social în întregime” (Foucault, 2005, 189). Același corp social în directă relație cu „organismul politic” îl analizează și Pleșu, retrasând discuția pe două direcții antagonice: o societate sănătoasă și una îmbolnăvită, în care regulile se fac pe măsură ce evoluția se produce în mod nespectaculos.

Discutând despre o temă care a făcut carieră de când a apărut politica și a îmbolnăvit conștiința publică de la începuri, Pleșu vede populismul, ca tară a politicianului român. Conceptul ca atare este trecut prin toate unghiurile de analiză, de la cel etimologic, până la cel cultural, frământându-i-se în întregime sensurile: „E caracteristică pentru populistul malefic al zilelor noastre împletirea retoricii naționaliste cu demolarea consecventă a prestigiului național. Țara e compromisă prin patriotism caricatural, figurile ei reprezentative sunt lichidate în numele «poporului suveran» pus să facă figurație într-un spectacol de prost-gust, străin de interesele sale reale.” (Pleșu, 2005, 188) Sintagma cheie pe care marșează editorialistul este de „patriotism caricatural”, subliniind astfel derizoriul în care este târât un sentiment ce duce la coagularea unei națiuni. Așa-numita mise en scène echivalează cu un teatru ieftin, menit să provoace o falsă emoție. Discursul lui Adrian Pleșu se concentrează în identificarea unor elemente care să provoace alte întrebări, iar formularea intelectualizată domină textul. Intoducerea unor citate din filosofie sau literatură contribuie la densificarea textului și la o anume greutate întărită de filonul livresc: „Karl Marx a făcut celebră o frază care, în gura unui filosof, suna straniu: «Die Philosophen haben die Welt nur verschieden interpretiert, es kommt drauf an, sie zu verandern».” Traducerea în limba română sună cam așa „Filosofii n-au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri; dar, important este să o schimbi.”, accentul punându-se pe ideea de acțiune, de producere a unor schimbări fundamentale în direcția potrivită unei noi epoci. Pleșu continuă, susținând că importantă nu e schimbarea, ci înțelegerea „Europa de azi ar trebui să descopere utilitatea adevărului invers: Problema nu este a încerca să ne schimbăm unii pe alții, problema este să interpretăm corect diferențele dintre noi, să le asumăm și să le înțelegem.” (Pleșu, 2005, 204).

Alteori, limbajul intelectualizat se naște din reinterpretarea intertextuală. Atunci când vorbește de principii, filosoful tranșează problema clar, fără posibilitatea unei hermeneutici ulterioare: „Principiile sunt «ideile» semidocților, singura lor «înălțime» accesibilă.” Se simte nevoia aducerii în discuție a societății descrise de Caragiale: „O societate cu «prințipuri» – iată utopia lui Trahanache, zdrobit de competența «fiului de la facultate». Dacă ai «prințipuri» totul merge de la sine, fără complicații, fără dubii, fără fandoseli. Ești la adăpost de machiaverlâcuri, de hamletizări inutile.” (Pleșu, 2005, 172) Discuția pe care o provoacă editorialistul este menită să ofere niște răspunsuri la ceea ce înseamnă „principiu”, prin folosirea unor surse culturale la care cititorul poate avea acces și care determină conexiuni intrinseci, între presă și literatură sau filosofie.

Un limbaj de tip pamflet apare la Mircea Dinescu, recunoscut pentru stilul său, diferit fundamental de cel al editorialiștilor în compania căruia se regăsește în această lucrare. Marc Angenot identifica drept trăsătură definitorie a pamfletului „lupta ideilor” și faptul că autorul este în același timp procuror și avocat: „Combat d’idées, le pamphlète s’apparente à l’éloquence du barreau : c’est un «réquisitoire» ou un «plaidoyer». Les deux à la fois : procureur et avocat, le pamphlètaire attaque en se défendant.” (Angenot, 1995, 36) Mircea Dinescu nu se dezminte, pentru că editorialele sale prezintă aceeași formulă pamfletară de la începuturile gazetăriei sale. Făcând parte din așa numitul „discurs agonic” (Angenot, 1995, 36), tipul acesta de editorial este savuros, beneficiind de un talent înnăscut al autorului pentru creearea unor astfel de texte. Limbajul de tip pamfletar se naște dintr-un paradox: pe de o parte faptul că falsul, inversul a luat locul realității, iar pe de alta prin excluderea adevărului din textul său. Nu există o structură clară a textului, o coerență care să constate dezvoltarea unui subiect, ci un conglomerat de observații, de inserții surprinzătoare în corpul textual. Ni se pare relevantă definiția aceluiași cercetător canadian: „Le pamphlète apparaît comme un discours-symptome d’une érosion idéologique. Il accompagne dans le champ social de brusques ruptures entre un ensemble de valeur et les pratiques concrètes.” (Angenot, 1995, 39) Pamfletul – editorial scris de Mircea Dinescu propune această rupere bruscă între valori și practici concrete. În textul Gangsteri și filantropi, așa cum avertizează titlul, sunt puse față în față două categorii care, la un moment dat, se contopesc:

Evlavia de milițian a generalului Oprea a contaminat pînă și Patriarhia Română, care a scos la înaintare pe Calea Sfinților o fanfară militară și o brigadă mecanizată, de parcă Iisus ar fi intrat în Ierusalim călare pe tanchetă, nu pe un biet măgăruș. Pe de altă parte, nu-i rău că Preafericitul Daniel a uitat acest mic amănunt, fiindcă cine știe ce pachețele cu balegă sfințită s-ar fi vândut pe tarabele negustorilor de absolut. Printr-o coincidență de zile mari, în vreme ce o părticică din mironosița Maria Magdalena și aproximativ trei sute de grame din Ioan Gură de Aur aterizau la Iași, la o întâlnire de lucru cu victimele societății noastre de consum, o bună parte din Gabriel Oprea, de mânuță cu concubina sa, Siguranța Națională, ateriza la Washington, să se frece de moaștele sfinte ale unor barosani americani.

Remarcăm ineditul construcțiilor, formulele neașteptate și efectul de surpriză pe care îl creează sintagmele folosite. De la „pachețelele cu balegă”, până la „tarabele negustorilor de absolut”, jocul limbajului este evident. Permanenta uimire a cititorului în fața înlănțuirilor de cuvinte duce la o prospețime a lecturii, indiferent de momentul lecturii. Asocierea unor cuvinte din sfere opuse ale vocabularului, din domenii sociale diverse fac deliciul textului dinescian. „Moaștele sfinte” se alătură „barosanilor americani”, fără nicio legătură evidentă, numai „fanfara” militară care trimite la figura lui Gabriel Oprea, prin funcția pe care o deține. Editorialistul nu se oprește fără a menționa și Patriarhia Română pe care o introduce în același carusel al imaginilor caricaturale. Într-un alt editorial din 1999, cu titlul Poveste pentru adormit Teoctistul, sunt prezentate aceleași două tabere: biserica și americanii, formulându-se, deloc discret, o analiză a unei comunități mici. „Invidios pe acei perscari de oameni sosiți din America să prindă la prostovol, după metoda lui Isus, sufletele rătăcite, pescarul amator al Patriarhiei române se stropșea la adunarea cu pricina fiindcă în ultima vreme biserica se pustiise”, iar editorialistul continuă, inserând niște motive futile, care-l fac pe cititor să identifice metaforele discursului: „producția de colaci scăzuse vertiginos, iar sființia sa, corijent la metodă, nu știa nici ce sculă să folosească, nici ce momeală să pună în cârlig ca să aibă și dânsul succes la guvidele majoritar.” Realitatea religioasă estre transfigurată, actul sacru fiind pus sub semnul derizoriului, al materialului, fără a oferi soluții, ci doar a înregistra fapte și a le comenta în propria manieră inedită. Denis Labouret menționa câteva dintre trăsăturile limbajului pamfletar, care se naște dintr-o realitate înlocuită cu una imaginară, combativă, deloc ruptă de social: „les jeux spéculaires sont d’une grande variété, de l’autoportrait à l’auto-citation, de la confession à la dénégation, de l’affirmation de soi au doute radical.” (Labouret, Le polémiste au mirroir, 219). Trebuie amintit că trecutul revoluționar, talentul de scriitor, cercurile literare unde a creat și intrat în contact cu mulți dintre scriitorii vremii, îl fac să folosească drept surse de inspirație întâmplările reale la care a fost participant activ: „Acum vreo paisprezece ani (editorialul este scris în 1992 n.n.) l-am însoțit pe Marin Preda la un spital din București, unde unul din frații săi vitregi era internat într-o stare destul de gravă. Doctorul își închipuia că marele prozator i-ar putea convinge pacientul să renunțe la meteahna care-l fulgerase cu o semiparalizie: băutul spirtului medicinal.” Este un joc textual la care participă și autorul, o autocitare și confesiune în același timp, chiar dacă în semi-umbra personajului principal al editorialului. Subiectivitatea se extinde prin reproducerea unor experiențe personale, care, însă, implică și o anumită detașare de evenimentele narate.

Un alt tip de limbaj este cel regăsit la Cristian Tudor Popescu și pe care l-am catalogat drept frust. Acesta se caracterizează prin folosirea adecvată a termenilor, înlănțuirea frazelor, dozarea potrivită a informațiilor și a figurilor de stil, inserarea unor pasaje scurte descriptive, care alternează cu altele narative. În editorialul Lumina Occidentului, publicat în mai 2011, în „Gândul” este zugrăvită figura Papei, pe care o alătură unui nume mare al culturii românești, Nicolae Steinhardt:

Minute în șir am încercat să-mi explic de ce făptura Papei îmi crea un sentiment ciudat, un soi de anestezie nervoasă. Tensiunea în care m-am obișnuit să trăiesc, gata să primesc și să dau lovituri, se spulberase ca și cum n-ar fi fost, prima dată după atâția ani. Nu numai vorbele, dar și gesturile, chipul său, mâinile, totul transmitea un mesaj esențial pe care mă chinuiam să mi-l formulez. Înțelegerea a venit ca un fulger, când Sanctitatea Sa a pomenit numele lui Nicolae Steinhardt. Ar fi putut să aleagă pe oricine altcineva dintre personalitățile religioase ale României, și totuși l-a numit pe monahul de la Rohia. Pe evreul botezat în pușcăria comunistă, care și-a situat opera sub semnul adâncii mulțumiri aduse cerului pentru fericirea de a fi fost aruncat în genunile suferinței, de unde a ieșit cu lumina lui Iisus pe chip.

Aproape mistic, discursul editorialistului denotă, pe de o parte implicare afectivă, iar pe de alta construirea unui portret al monahului de la Rohia. În doar câteva rînduri sunt enumerate elementele esențiale care pot caracteriza personajul: „evreul botezat”, „monahul de la Rohia”, „genunile suferinței” sau „lumina lui Iisus pe chip”. Fiecare dintre acestea sunt simboluri ale tranformării pe care a produs-o în sufletul lui creștinismul. Un alt exemplu este luat din Macaroane cu mămăligă și prezintă problema infractorilor români din Italia și cum o tratează guvernul. Incipitul este simplu, printr-o introducere care sugerează ideea de izolare: „Eram singurul român. Ceilalți erau polonezi, unguri, ruși, bulgari, croați, slovaci. Ne aflam cu toții, cu câtăva vreme în urmă, într-o capitală occidentală. Seara, după conferințe pe teme de hitech, ne-am adunat la barul hotelului.” Cristian Tudor Popescu continuă, explicând sentimentul pe care l-a trăit, informând astfel cititorul despre situarea românilor în Europa: „Fiecare spunea cum îl cheamă și de unde este. În mod natural, toți ceilalți s-au grupat și au început să discute cu însuflețire. Tot natural, eu am fost izolat. Nu pentru că mă cheamă Popescu, nu pentru că aș fi fost un monstru cu coarne, nu pentru că n-aș fi vorbit engleza.” Discursul este simplu, construit pentru a oferi în primul rând claritate, cititorul putând analiza eficient mesajul transmis. Faptele descrise se raportează exact la realitate și nu creează, ca în cazul limbajului pamfletar o realitate paralelă. Ele pot fi verificate aproape matematic, procentul de veridicitate fiind aproape în întregime îndeplinit. În Trădare este, dar o știm și noi editorialistul verifică această teorie. Dintre editorialiștii analizați, el este cel mai aproape de stilul gazetăresc, dezbrăcând limbajul de figuri de stil și elemente sofisticate de limbaj: „În alegerile din această toamnă a câștigat detașat Partidul Absenților. 60% dintre românii cu drept de vot n-au venit la urne. De la bun început, guvernul ce urmează să intre în Palatul Victoria este tarat, slăbit ca sprijin popular.” Frazele lui sunt simple, cu sensuri denotative ale cuvintelor, cu explicații extinse, dar fără tehnici de ambiguizare a textului.

La cel de-al patrulea editorialist identificăm un limbaj precaut. Termenul se referă la o anumită ezitare pe care o are editorialistul în a da verdicte. Într-un editorial Cărtărescu se autodefinește în acești termeni: „«Tu ești, de fapt, un împăciuitorist!», îmi spunea deunăzi cineva, «un ins care nu vrea să supere pe nimeni». E foarte adevărat.” (Cărtărescu, 2005, 45) Această trăsătură a omului se regăsește, într-o anumită măsură, și în modul de construcție a editorialului. Acesta este, mai degrabă, un comentariu decât expunerea unei opinii. Introducerea de pasaje precum cele de mai jos, fac din editorialele lui Mircea Cărtărescu un exemplu pentru analiza unui alt tip de a scrie, impregnat uneori de literatură, datorită formației de scriitor a autorului. În editorialul Suntem pe listă pare, mai degrabă, că începe o proză: „Zi însorită de toamnă pe Măgheru. În aer plutesc funigei aurii. Coloane opresc la semafoare și lasă să treacă grupuri de pietoni în culori pastelate. Femei elegante trec ca niște comete prin fața vitrinelor, lăsând în urmă cozi de parfum.” din 7 septembrie 2004, în „Jurnalul Național” (Cărtărescu, 2005, 91). În același fel sunt construite și alte texte ale scriitorului. Unul dintre acestea tratează problema românilor plecați în străinătate pentru a munci. Daca editorialistul de la „Gândul” discuta aspecte ale infracționalității și a modului în care sunt tratați românii, Cărtărescu decide să contextualizeze acest subiect: „Se-ntâmplă azi cu românii ce s-a-ntâmplat cu sârbii sau polonezii acum trei decenii. E o frenezie a muncii în străinătate, oriunde și-n orice condiții. E un exod în masă către vest în căutarea unui El Dorado care, oricât de modest, strălucește totuși ca diamantele față de sărăcia lucie de acasă.” Frazele sunt corect alcătuite, dar le lipsește nervul. Discursul este plat, simplu, fără decorațiuni stilistice. E un text narativ fără strălucire, care tratează cu precauție o temă atât de ofertantă cum e cea prezentată. Ideile sunt înșiruite, tehnica folosită frecvent fiind înlănțuirea, iar alternanța lipsește. Chiar și când analizează receptarea lui Eminescu, în epoca de după și înainte de 1989, rămâne în același registru al platului, iar când încearcă analogii, chiar dacă acestea se susțin, devin artificiale. Un scriitor care a scris genial despre opera lui Eminescu, în editorial realizează doar o formă fadă a discursului său:

Eminescu a fost sacrificat ca poet și batjocorit ca om de cei care, timp de patruzeci de ani, l-au transformat, cu un cinism nemaivăzut (pe el, omul durerii, omul unei dragoste nefericite, omul care căuta doar în sinea lui adevărul personal, omul unei îngrozitoare agonii fizice și morale care l-a dus spre mormânt la jumătatea vieții) într-un Ceaușescu al poeziei românești. (Cărtărescu, 2005, 138)

Ceea ce s-ar fi putut constitui într-o invectivă, un discurs acid despre mitul național eminescian și revolta în fața unei imagini artificial create, se dovedește un balon de săpun, o furnizare seacă de informații, editorialistului lipsindu-i armele necesare pentru sensibilizarea publicului.

Chiar dacă este destul de rar întâlnit în scrierile gazetărești ale lui Mircea Cărtărescu, menționăm editorialul pamflet publicat în 22 noiembrie 2004 care parafrazează un celebru text al lui Arghezi, „Baroane!”: La Arghezi, adresarea este directă, „Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi” menționând apoi istoria care dă fundament națiunii. Textul publicat în „Informația zilei” în 1943 era un pamflet la adresa ambasadorului german la București, von Killinger. Editorialul lui Cărtărescu, în schimb este despre „baronul roșu de Colentina”, Adrian Năstase. Figurile de stil folosite de Arghezi sunt suculente și nu identificăm o preocupare pentru salubritatea textului, în timp ce la Cărtărescu se simte instituirea unei limite dincolo de care autorului îi e teamă să treacă. Spre deosebire de Arghezi, autorului Solenoidului manifestă o oarecare precauție la nivel estetic. Condeiul său nefiind supus acelei metamorfoze care îl transformă în bardă. Dacă frazele părintelui Florilor de mucigai sunt lungi, alambicate, caricaturale, capabile să genereze imagini grotești, transformându-se adesea în rafală letală, Mircea Cărtărescu construiește percutant, recurgând la argumente logice, presărate pe alocuri cu ironii „soft.”

Volumul poartă titlul Baroane! și, dacă ar fi să îl convertim într-o gazetă, editorialul- pălărie ar fi articolul de fond care trasează direcția pe care merge autorul.

2.Strategii de manipulare la nivel cognitiv și identitar

Imaginea se construiește ca analiză între ceea ce înseamnă simbol și semn: „Analogonul pe care-l constituie imaginea nu e niciodată un semn ales arbitrar, ci e totdeauna motivat intrinsec, adică e totdeauna simbol” precizează Gilbert Durand. Editorialul recurge, de multe ori, la așa numitele sisteme de imagine, care cunosc două tipuri fundamentale de exprimare: ideatice și mediatice. Astfel, imaginile se construiesc prin recurgerea la forme vibrante ale realității, uneori șocante, ca în acest fragment extras din editorialul lui Cristian Tudor Popescu, în Hoitul invizibil:

Poate fi cadavrul unui om împușcat un motiv de bucurie? Miile de americani ieșiți în stradă după anunțul lichidării lui bin Laden sunt fericiți? Poate un mort să stingă amintirea dureroasă a miilor de morți de acum 10 ani? Victoria tehnică a trupelor speciale americane e incontestabilă. Târzie, dar este exact ce trebuia făcut, o operațiune de comando, chirurgicală, nu bombardamente difuze prin munții Afganistanului. A fost un desant într-o țară islamică cu accente fundamentaliste, noaptea, asupra unui inamic greu de reperat, închis într-o clădire multisecurizată.

Imaginea prin care încearcă să definească identitatea poporului american este cea a teroristului Ben Laden, iar aceasta servește drept punct de plecare pentru analiză. Mircea Cărtărescu identifică și el, prin strategii identitare elemente ale spațiului românesc: „În general, în România, problemele etice delicae sunt tranșate brutal, emoțional, prin vocile autoritare ale „liderilor de opinie”, cei mai mulți gazetari.” („Despre dreptul la viața privată” din 28 martie 2005, „Jurnalul Național”).

În editorialul „Zoologie”, publicat de Andrei Pleșu în ianuarie 2003 în revista ”Plai cu boi” „avem parte de o radiografie a societății românești, realizată plastic, prin decupaje dintr-un atlas zoologic. De la „reptile țepene cu miros de preistorie”, „bibani descurcăreți”, „leoparzi eleganți”, „pantere de familie bună”, la „fluturoaice zemoase”, „țapi vizionari” sau „vier arogant”, Andrei Pleșu recreează imaginea obișnuită a viețuitoarelor transformate în simboluri ale incompetenței, imposturii, duplicității, vanității și gregarului din România. Prezentarea seamănă cu un studiu elaborat. Primele simboluri puternice sunt Adam și Raiul : „Lui Adam i s-a dat, în Rai, dreptul de a numi animalele și de a le stăpâni. După izgonirea lui din Rai, lucrurile au luat o întorsătură cu totul neconvenabilă : animalitatea a început să dea nume oamenilor și să-i stăpânească…”. Apoi trecerea la vremurile contemporane e anunțată de substantive uzuale precum „stradă”, „televizor”, „scena politică”. Andrei Pleșu construiește oglinda în care și-a propus să reflecte societatea românească sistematic, sprijinindu-se, la început, pe binomul Adam – Rai, după care, cu meticulozitatea unui cercetător, ne așază pe palierul sonor: „ciripeli”, „mormăituri”, „scâncete”, „lătrături”, „horcăieli” etc. Următoarea etapă a „rețetei” este combinarea unor animale cu manifestări sonore împrumutate : în scenă intră „lei care behăie”, „capre care mugesc” și, într-o imagine plastică, împovărată de trimiteri, „porci care ciripesc”. A transforma guițatul porcului în ciripit înseamnă a demola, artistic, un sofism. În același timp, autorul mizează pe puterea de convingere a altui sofism, creionat de experiențe intrate în conștiința colectivă : se știe că „a ciripi”, înseamnă, în jargon, a pârî, a da în vileag. Iar cel care se pârăște e un individ condamnat de societate și etichetat, de foarte multe ori, drept ”porc”. Asistăm – așadar – la o demolare, în primă instanță, a unui sofism (porcii nu ciripesc, ci guiță), după care, receptorul e dirijat către un alt sofism, conjunctural, acela că, în sens figurat, porcii au obiceiul de a ciripi. Putem vorbi, în acest caz, despre manipularea interesului cititorului, prin supralicitare. Personajul desemnat „ciripitor”, implicit „porc” în accepțiunea publicului larg este unul detestat de acesta, ceea ce va face ca blamarea lui într-un text jurnalistic să creeze un surplus de empatie. Mimarea unei abordări științifice a radiografiei pe care o propune editorialul poate fi considerată o încercare de manipulare prin raportarea la configurația solidă a unei analize temeinice. Introducerea în lumea necuvântătoarelor bine alese, folosite des pentru etichetarea unor derapaje comportamentale, a unor carențe morale, continuă lin, ca într-o aclimatizare. Zburătoare precum „papagali volubili”, „pupeze sentimentale”, „bâtlani solemni” sunt atent grupate și nu se amestecă cu fauna apelor – „batracienii colocviali”, „hamsiile gregare”, „bibanul descurcăreț” ori „știuca violentă”. Utilizarea termenilor polisemantici (papagali, pupeze, batracieni) alături de adjective capabile să creeze imagini puternice reprezintă o altă formă de manipulare discretă. Dezastrul din societate e întărit prin invocarea unei crize de „animale nobile, performante”. Lista scurtă a componenților speciei aflate pe cale de dispariție include : cerbi, vulturi, lei adevărați, cu autoritate legitimă, leoparzi eleganți, pantere de familie bună”. Înșiruirii i se opune o altă listă, pe care se regăsesc „căței ipocriți, pisici ieftine, vulpi șmechere, lupi hămesiți, măgari nerușinați” ș.a.m.d. Prezentarea în antiteză a necuvântătoarelor caracterizate scurt este convingătoare tocmai prin dublarea imaginilor simbol de virtuți sau defecte unanim recunoscute. Leul înseamnă putere, iar însoțit de adjectivul „adevărat” creionează imaginea liderului imbatabil, necompromis. Lupul e asociat cu haita, haita cu gașca (de multe ori politică), despre politicieni se spune că sunt flămânzi, iar de aici până la sinonimul hămesit, nu e nici măcar un pas. Iată că, printr-un silogism extins, „lupii hămesiți” pot fi eticheta „politicienilor flămânzi”.

Dacă în prima parte a demersului am întâlnit personaje necuvântătoare ale căror apucături discutabile nu depindeau de o periodizare (căci politicienii au avut, de la începuturi, porniri de „lupi hămesiți”, iar „pupezele sentimentale” nu sunt o apariție care să fi bulversat societatea modernă), introducerea în tablou a „cârtițelor reciclate, adică vechi, dar gata să mimeze discernământul democratic”, se produce o situare într-un interval bine delimitat. Malformațiilor comportamentale clasice li se adaugă un personaj de tip nou, care înglobează maladii morale mai vechi și defecte dobândite ulterior, generate de mutații din genele societății. Fără a fi identificați direct, analiștii de politică internă și externă sunt asemuiți cu „morse competente” și „bursuci suficienți”, manipularea realizându-se, de această dată, prin abandonarea caracterului de acceptabilitate (vezi teoria Alinei Căprioară). Nici morsele, nici bursucii nu pot fi asociați cu suficiența sau competența, ceea ce îi transformă pe analiștii blamați, la nivelul percepției cititorului, în ființe ursuze, obtuze, lipsite de autoritate.

Finalul e o decapitare a imposturii subtil invocate de-a lungul textului: „Un malac, obișnuit al mlaștinilor politice și clasat, îndeobște, la rubrica porcine, îi lua un interviu președintelui țării și se schimbase, brusc, în iepuraș (…) Din vierul arogant al altor emisiuni a ieșit, bălos, la suprafață, lingăul (…) Pe o nouă arcă a lui Noe insul ar putea fi singurul călător, mândru de a se împreuna, dacă o fi nevoie, cu sine însuși”. Sentimentul pe care cititorul acestui editorial îl poate avea este acela că, de fapt, nucleul textului este acest din urmă fragment, că „malacul” este motivul redactării „Zoologiei”. Manipularea se face prin învăluire, se consolidează, treptat, sentimentul de respingere al molimelor sociale, se asezonează demersul cu ingredientul „cârtițe reciclate” pentru ca, în punctul culminant al lecturii, publicul împins de o anumită parte a baricadei, convins de metafore și comparații de forță, să primească „trofeul”. După o analiză sistematică, un festin cu mijloace artistice rafinate, cititorul lui Andrei Pleșu nu mai are nici puterea, nici motivația pentru a se disocia de imaginea de final, de fapt, centrul gravitațional al textului. Putem, în acest caz, aduce în discuție manipularea etapizată sau manipularea în cascadă.

Inventariind construcțiile literare ce pigmentează textul, construim, involuntar, imagini convingătoare, care au rolul de a fixa și a propaga idei. Manipularea prin crearea de imagini cu impact puternic este des întâlnită la editorialiștii proveniți din lumea literară, transformând talentul într-un instrument persuasiv redutabil.

Dacă scriitura lui Andrei Pleșu a fost catalogată ca fiind „elaborată” sau „sofisticată”, dacă uneori scrierile sale urmează etapele unui studiu elaborat după scheletul problemelor de geometrie – ipoteză, concluzie, demonstrație – textele lui Mircea Dinescu nu poartă nimic din „zestrea” colegului său de condei. Construcția studiată, uneori laborioasă, întâlnită la Andrei Pleșu lipsește – în aparență – din scrierile gazetărești ale lui Mircea Dinescu. Ceea ce – însă – nu îi lipsește este talentul de a transforma cuvântul în senzație. De exemplu, titlul „Musca de pișoar” oferă, percutant, imaginea toaletei insalubre, bântuite de muște. De la început, avem de-a face cu un upercut persuasiv, care te trimite la lectură. Din punctul de vedere al raportării la simboluri divine, începutul editorialului „Musca de pișoar” seamănă cu punctul de pornire al „Zoologiei”, dar abordările diferă. În timp ce Andrei Pleșu invocă preocuparea lui Adam pentru denumirea animalelor și izgonirea ulterioară din Rai a acestuia, Mircea Dinescu ne introduce brusc, fără pregătiri prealabile, în atmosfera textului său: „După ce s-a arătat acum cincizeci de ani în halta Maglavit, Dumnezeu întârzie mai rău ca personalul de Dîlga. Geaba angajații biroului de mișcare al Patriarhiei schimbă uleiul la candele, bagă fitiluri proaspete, înalță prapuri și execută dezinsecții de tămâie la Cotroceni”. Imaginea atelierului cu preoți care ung mecanisme e construită prin metafore ce conturează rapid, ca o stilizare electronică, un cadru ce oscilează între realitate și ficțiune. Ochii minții îl pot vedea pe Dumnezeu, în halta Maglavit, coborând greu din tren. Această scenă imaginată se suprapune realului Cotroceni, în fond, coridorul prin care se pătrunde în decorul următor. Utilizarea ficțiunii, introducerea Divinității în banalul insalubru al unei halte reprezintă un prim pas în acapararea cititorului, în plasarea sa sub umbrela metaforelor ce urmează. Personajelor închipuite din paragraful de început (mai bine zis lăsate în plata imaginației cititorului) li se alătură sâmburele acestui editorial, Corneliu Vadim Tudor, politician real, palpabil și nu tocmai îndrăgit de cititorii fideli ai „Academiei Cațavencu”. Caracterizarea scurtă pe care i-o face Mircea Dinescu e o împletire de imagini, simboluri și zvonuri care făceau trimitere la statutul de colaborator al fostei Securități al lui Vadim: „Ucenicind ani de zile ca ajutor de țârcovnic la mănăstirea Secu, epicurian ca apariție și pupincurian în concept, prezența sa abundentă se vădea, pe vremuri, mai ales în ianuarie, când, îmbrăcat în bresale, cotcodăcea omagii către Odi și tovarășa sa de viață…”. Apariția substantivului propriu „Secu” păstrează fundalul cleric de început, dar îl trimite pe cititor în zona detestată a instituției de forță care a îngrozit românii înainte de 1989 – Securitatea (abreviat Secu). Trecerea fulgerătoare de la imaginea lăcașului de cult din Neamț, la semnificația unei instituții de forță, de presiune, are efectul scontat „ ajutorul de țârcovnic de la mănăstirea Secu” este compromis de la început, următoarele lovituri fiind doar acțiuni de întreținere a imaginii șifonate. În general, cititorii „Academiei Cațavencu” au citit anchete, știri despre posibila colaborare a lui Corneliu Vadim Tudor cu fosta Securitate, dar ambalajul artistic pe care îl poartă mesajul din editorial are o putere de convingere pe care o putem numi, ținând cont de publicul revistei, decisivă. „Academia Cațavencu” era o revistă citită de un public avizat, amator de literatură, cu gusturi educate, iar Mircea Dinescu mizează pe slăbiciunea fidelilor publicației pentru textele literare. E o formă de manipulare vădită, acceptată tacit de ambele părți. Publicul lui Dinescu nu așteaptă adevăruri, demascări de la editorialele semnate de acesta, ci ci straie literare elegante ce îmbracă realități cunoscute. Putem vorbi despre o confirmare prin punerea esteticului în slujba exprimării unor convingeri. Dinescu își continuă demersul, opunând imaginii greoaie, prăfuite a lui Vadim un instantaneu hilar: „atleții octogenari, nevricoși și țărăniști” sau „mirii timizi și delicați ai PAC-ului”. Astfel, în câteva propoziții sprijinite pe simbolul șubrezit al lui Vadim Tudor, întreaga clasă politică din acea vreme e ridiculizată. Dar ctitorul s-a îndepărtat de ceva vreme de titlu, s-a afundat în hățișul metaforelor și etichetelor pestrițe și nu a găsit, deocamdată, nimic din titlul promițător, creator de imagine pitorească și senzație olfactivă. „Regățean mai oț ca olteanul, iubitul nostru președinte le-a pus momeală în cârlig și iată că păstrăvăria de acvariu a Senatului, urmând parcă linia Partidului, își tocește gingiile în musca de bălegar de Butimanu. Și fiindcă veni vorba de muscă, nu-i cu totul străină de ce se întâmplă în politichia românească următoarea poveste adevărată din aeroportul din Zurich.” este pasajul care face trecerea către finalul ce motivează titlul. Este vorba despre raportarea la un truc folosit de administratorii aeroportului, pentru corecta utilizare a vaselor de la toaletă, prin montarea unor muște din plastic în sita de scurgere. Experiența elvețiană, una tehnică de altfel, este fundația pe care Mircea Dinescu își construiește concluzia generatoare de scene lămuritoare: „ …la fiecare sită de scurgere au agățat o muscă de plastic lucitoare. și efectul a fost năpraznic, băieții ejectând fericiți – punct ochit, punct lovit. Mica diferență dintre musca elvețiană și cea românească ar fi că a lor e artificială”. Poetul mizează pe puterea termenului „pișoar” de a crea senzații vizuale, olfactive, care, asociate unei realități politice, sunt capabile să susțină un punct de vedere. Teoreticienii manipulării vorbesc despre puterea de convingere a imaginilor. Se spune că o fotografie f ace cât o mie de cuvinte. Să facem – totuși – diferența între imaginea clasică, dată și imaginea indusă, creată prin literaritatea unui text. Senzațiile vizuale, olfactive ori auditive degajate de o frază pot avea, uneori, un impact mai mare decât ilustrația obișnuită, percepută facil, deoarece, în această decriptare sunt angrenate mai multe procese cognitive. Manipularea prin senzații induse poate fi mai puternică decât propaganda obișnuită ori încercările de a convinge prin argumente raționale. Ciocnirea dintre cunoașterea empirică și senzațiile induse prin literaritatea unui text poate avea efectul unui demers persuasiv sofisticat, atent elaborat. Vorbim, în fond, despre specularea unor capacități de decriptare senzorială a unui text, capacități pe care emițătorul le atribuie receptorului.

Priceput manipulant al cuvintelor, fin cunoscător al prejudecăților conștientizate ori involuntare ale românilor, Mircea Dinescu alternează imagini create prin trimiteri la specificul național (în „Klaus Iohannis a plecat într-o vizită oficială la sine însuși” din 25 August 2015). Căci atât „Cireșica”, cât și corespondentul său german, berăria tradițională nemțească, sunt simboluri puternice, bine întipărite în ființa celor două popoare. Transformarea cârciumii „Cireșica” în berărie nemțească poate echivala cu o trădare, cu o colonizare, iar insistența introducerii acestei transformări economice în textul de presă ne-ar putea duce cu gândul la o încercare de a manipula prin specularea unui naționalism ce se dilată dincolo de ușa cârciumii. Între straiele fetelor de la Căpîlna și subretele bavareze, iubitorul de text redactat într-o alternanță de termeni arhaici, de jargon și formule aparent pretențioase va paria pe portul popular românesc. Dincolo de manipularea realizată prin raportarea la sentimentalism, textul creează, în mintea deținătorului de imaginație fecundă, imagini complementare, antitetice: fata subțirică, sprintenă, îmbrăcată în straiele de la Căpâlna și tiparul bavarez – fata masivă, care se mișcă greoi, blondă, spălăcită. „Geaba s-a metamorfozat în vara asta cârciumioara Cireșica în berărie nemțească, geaba s-au legănat în prag fetele de la Căpâlna costumate în subrete bavareze”. Odată conturat cadrul, stabilite zonele, simpatiile, e introdus în poveste șeful statului, personaj atribuit comunității săsești. E introdus prin reclamarea absenței: „Președinte ioc! Până și serviciile de pază și protocol au intrat în alertă, fiind nevoite, după scormonirea zadarnică a plajei de la Neptun, să apeleze la un specialist care să transforme un detector de metale rare într-unul de căutat sași fugiți de sub escortă.

Aidoma lui Cănuță, om sucit, Klaus Iohannis n-a cârmit-o spre izvoarele Dunării ca orice neamț normal, pe vremea alimentației raționale a lui nea Nicu, ci abia acum încearcă să recupereze acel handicap, d’aia el, când pleacă undeva, își închipuie că vine, iar când se întoarce, pare că se duce”.

Observăm că Mircea Dinescu se lansează într-o manipulare a cititorului, întărind lucruri despre care presa a vorbit mult, anume absența șefului statului. Comparația cu personajul Cănuță, om sucit așază față în față două tipare percepute prin filtrul naționalismului sentimental: Cănuță, oricât de sucit ar fi, e un bun național, un personaj autohton, plămădit din țărâna strămoșească, în timp ce Klaus Iohannis e un personaj opus șablonului pitoresc și caracterului popular. Cănuță, cu tot ce semnifică el, devine o unealtă de manipulare, în momentul în care imaginea luiproverbială e pusă în oglinda inreansigenței.

Încercarea de creionare a unei anumite imagini a președintelui continuă, tot prin trimiteri la bârfe și speculații ce vorbesc despre docilitatea familială a acestuia: „Iabrașa fică a cojocarului din Sibiu, care i-a pus blănița pe ceafă în urmă cu treizeci și cinci de ani priponindu-l de bătătură, a parafat în manualul de folosire al lui Iohannis că el nu poate fi împrumutat nimănui, așa că l-a smuls repejor de la pieptul poporului român, lăsîndu-i fanii neconsolați să murmure acel cîntec antonpanesc de amor și jele «A zburat puiul cu ața».

Pîn’ la urmă, misterul zburătăcirii s-a dezlegat.”

Un alt subiect intens mediatizat, chiar obsesiv reluat de presă, a fost cel al proprietăților familiei prezidențiale. Subiectul s-a dovedit a fi un eficient instrument de manipulare prezentat în genuri rigide ale presei precum știrea sau interviul, așa că, autorul îl exploatează în editorial, specie care îi permite valorificarea talentului literar. „Erupția imobiliară subcutanată” este o formulă artistică în stare să declanșeze imagini puternice, să substituie raționalul percepțiilor senzoriale. În completarea acestui subiect tabu, Dinescu aduce și o controversă recentă, aceea legată de vilele de protocol. Putem vorbi despre o manipulare în rafală, dată fiind invocarea unor proprietăți și gusturi controversate, care au remodelat imaginea publică a președintelui României. Această manieră de abordare construită pe scandaluri publice care au reîmpărțit taberele în societate, trimiterile aluzive la subiecte de notorietate dau legitimitate unui text încadrat în categoria pamflet. „După ce a suferit în tinerețe de o erupție imobiliara subcutanată, că nu s-a aflat de unde proveneau lovelele, Președintele României a fost lovit de damblaua vilelor de protocol, astfel că, în pauza vizitelor de lucru tovărășești pe la casele altor Președinți de stat, poate să-și satisfacă pe deplin mania de a merge în vizite oficiale la sine însuși”. Ultimul enunț, acela în care se face referire la posibilitatea președintelui de a se vizita pe el însuși este tot o încercare de manipulare prin raportarea indirectă la o trăsătură de caracter pe care adversarii președintelui i-au reproșat mereu – aroganța. Receptorul poate descifra – însă – un dublu mesaj: președintele e arogant și e capabil să se viziteze pe sine sau „lovit de damblaua vilelor de protocol” ar putea porni într-un turneu de vizitare a acestora. Dinescu oferă cititorilor săi variante de interpretare, dar, oricare ar fi alegerea celor din urmă, efectul e același.

Nu întâmplător am ales editorialul „Omul invizibil” (vezi Anexa 9), publicat de Mircea Cărtărescu în 2005. Dat fiind că personajul în jurul căruia gravitează acest text este Corneliu Vadim Tudor, același Vadim Tudor invocat de Mircea Dinescu în corpusul analizat mai devreme, vom încerca să identificăm diferențele de abordare ale celor doi scriitori care cochetează cu gazetăria. Dacă textul lui Mircea Dinescu abundă în formule de esență tare, dinspre care răzbate, fără niciun dubiu, intenția de manipulare a cititorului, scriitura lui Mircea Cărtărescu pare să nu aibă vreo miză. Între scriitorul Cărtărescu și ciclicul editorialist Cărtărescu se poate sesiza, limpede, o diferență ce decurge din raportarea la ficțiune. Pare că Mircea Cărtărescu nu își folosește incontestabilul talent literar în textele de tip editorial, că nu dorește să risipească artileria grea a mijloacelor artistice, pe care o regăsim în cărțile sale. În editorial, Mircea Cărtărescu nu este combatantul înverșunat pe care îl identificăm în cazul lui Mircea Dinescu ori Cristian Tudor Popescu. Stilul editorialelor lui Cărtărescu are accente livrești, dar nu remarcăm, la nivelul intenției de a convinge, forțări estetice menite să pornească mecanismele manipulării. Întâlnirea întâmplătoare dintre autor și controversatul personaj politic este un motiv pentru a aduce în discuție apropierea de un final de carieră, apusul unui om politic ce „mânca unguri și țigani pe pâine”. Dacă vorbim despre vreo intenție de manipulare în acest text, trebuie să ne limităm la la acea manipulare care folosește rațiunea. Cu toții îl percepeam pe Vadim Tudor ca pe un personaj încrâncenat, mereu dispus să lupte cu adversari reali sau imaginari, neobosit. Relatarea unei întâmplătoare intersectări dintr-un parc, redarea imaginilor cu un Vadim Tudor obosit, tăcut, firesc, poate ridica, la nivelul convingerilor cititorului, unele semne de întrebare. Cărtărescu introduce în conștiința cititorilor săi un element nou, pentru unii incredibil – un Corneliu Vadim Tudor liniștit, care nu face „spume la televizor”. Simpla relatare poate deveni un instrument de manipulare tocmai prin lipsa intenției vădite de a convinge. Lectura este lină, literaritatea e potolită, reproducerea primei întâlniri dintre autor și prezidențiabilul Vadim neavând vreo miză, în afara confirmării unui apus de carieră politică. Dacă la Mircea Dinescu o suită de construcții literare puternice îl desființau pe fostul lider al PRM, în mesajul lui Cărtărescu poate fi întrezărită o urmă de compasiune. E adevărat, editorialul lui Mircea Dinescu era publicat în 1993, când Vadim era perceput ca un pericol, în timp ce rândurile lui Mircea Cărtărescu văd lumina tiparului în 2005, când punctul culminant al personajului CVT trecuse, iar acesta nu mai reprezenta o sursă de îngrijorare. Astfel contextualizată raportarea celor doi la un subiect ofertant, putem introduce în discuție necesitatea manipulării, în funcție de o situație socială, politică, economică sau culturală. Deloc de neglijat este și modul în care acești scriitori s-au poziționat, de-a lungul timpului, în societate, cât de virulent au susținut anumite cauze sau chiar cercuri. Andrei Pleșu, Mircea Dinescu și Mircea Cărtărescu sunt cunoscuți pentru afinitățile pentru dreapta politică, dar criticile aduse stângii (și nu numai) sunt diferit construite. Critica lui Dinescu la adresa lui Ion Iliescu e un bici înmuiat în metafore devastatoare, în timp ce reproșurile lui Mircea Cărtărescu nu determină tresăriri estetice în rândul cititorilor, fiind decent și susținute de argumente raționale. Este posibil ca Mircea Cărtărescu să nu transforme harul scriitoricesc într-o armă ucigătoare din dorința de a fi accesibil publicului eterogen care citește un ziar precum Evenimentul zilei. Dacă publicul lui Dinescu și Pleșu este unul de nișă, textul lui Mircea Cărtărescu trebuie descifrat, atât de cititori cu gusturi literare educat, cât și de lectori care extrag doar informația dintr-un text. Rețeta utilizată de creatorul Solenoidului este împletirea argumentării raționale cu literaritatea lipsită de agresivitate. În Omul invizibil descifrăm dezaprobarea autorului în raport cu ceea ce a însemnat Corneliu Vadim Tudor în politica și societatea românească, dar curgerea textului ne relevă un Vadim umanizat temporar, poate demn de compasiune. Caninii înfipți de alți editorialiști în jugulara tribunului nu-l fac pe Mircea Cărtărescu să îmbrățișeze aceeași abordare, ceea ce exclude intenția unei manipulări, alta decât cea emoțională, indusă de relatarea unei întâlniri care a dezvăluit o altă față a unui tipar solid al vieții politice românești.

Un alt exemplu este luat din editorialul Agresivitatea umanoidului laș (aprilie 2014) scris de Cristian Tudor Popescu. Am catalogat stilul lui drept unul frust, având în vedere că editorialistul prefer argumentația tranșantă, sprijinită, uneori, pe construcții livrești de efect. De cele mai multe ori, literaritatea din textile lui Cristian Tudor Popescu șlefuiește critica dură. Autorul apelează la alăturări de termeni ce nu lasă loc de interpretare: „humanoid laș”, „caracter oribil”, „a lovit golănește”. Editorialistul alternează argumentația logică, cu scurte formule artistice, cum ar fi „ convalescența morală” a poporului. Spre deosebire de Andrei Pleșu și Mircea Dinescu, editorialul lui Cristian Tudor Popescu este un protest vehement, nu un text jurnalistic cu dese incursiuni pe teritoriul literaturii. Editorialistul de la „Gândul” întrebuințează rafala argumentelor, nu a construcțiilor literare fine ori percutante.

Cel mai mare rău pe care Traian Băsescu l-a făcut acestui popor, și așa buimac și convalescent moral de un sfert de veac încoace, a fost el însuși, Traian Băsescu. Bilanțul faptelor lui din cele două mandate îl vor face timpul și istoria, dar soiul de om aflat în fruntea României atâția ani, expunându-și caracterul oribil ca model de succes în fața cetățenilor și, mai ales, a celor tineri, e o crimă pentru mine indubitabilă.

Argumentația continuă să se sprijine pe fapte binecunoscute, iar prezentarea e una de tip rechizitoriu. Subiectul este unul îndelung dezbătut de presa românească, care a stârnit valuri de atitudini pro sau contra:

Președintele Băsescu n-a pomenit până ieri numele lui Pandele, primarul din Voluntari. Acum, pentru că senatorul Gabriela V. Firea, membru în Comisia de anchetă a tranzacției prin care Ioana Băsescu a intrat în posesia moșiei Nana – Călărași, a declarat că actele de vânzare-cumpărare ar putea fi nule de drept, șeful statului îi amenință în direct pe „prompterista” Firea și pe soțul ei, Pandele: „Mai bine ar sta în banca ei și s-ar ocupa de ce se întâmplă pe moșia soțului, că s-ar putea să nu-l mai găsească într-o zi acasă, dacă nu e atentă. Înțeleg că în parohia lui se întâmplă lucruri destul de rele.” Ce înseamnă această declarație din punctul de vedere al civilizației de drept și morale din această țară?

Textul este construit după toate regulile retoricii. Inclusiv introducerea unor replici ale personajelor politice capătă consistență și conferă oralitate. Accesibilitatea pe care o percepe cititorul este dată și de inserția unor informații preluate din spațiul public, niște prejudecăți cu care editorialistul se joacă pentru a crea o legătură de complicitate cu cel căruia i se adresează. Mai rar pentru editoriale, apar paragrafe numerotate care au rolul de a ordona, în primul rând pentru cititor, dar apoi și pentru autor argumentele cu care poate organiza materia textuală.

Demonstrația capătă accente matematice, iar în absența încercării de manipulare prin literaritate presărată răzleț în text, identificăm folosirea unor explicații ce vor să demaște un comportament grobian. După dușul rece al înșiruirii abaterilor prezidențiale în cadrul acestui conflict, Cristian Tudor Popescu strecoară în text duetul unor termeni care par a se exclude la prima vedere, dar care, prin vecinătatea lor (scârbos – peisaj sufletesc – lașitate), reușesc să creeze o caracterizare convingătoare:

Dar lucrul cel mai scârbos ieșit acum din peisajul sufletesc al umanoidului prezidențial este lașitatea. Dl. Băsescu s-a străduit mereu să-și compună o imagine de ins curajos, care s-a luptat cu marea și acum se bate cu corupții, își asumă de capul lui decizii riscante, rezistă singur împotriva tuturor. Că e, de fapt, un laș, un curajos cu cei lipsiți de apărare s-a văzut când a lovit golănește, pe furiș, copilul care nu-i era pe plac. Iar acum, lașitatea lui agresivă s-a manifestat la adresa unei femei și a familiei ei.

Disprețul pentru ceea ce înseamnă mafia, securiștii și teroriștii este exploatat prin folosirea necosmetizată a acestor termini. Când Mircea Dinescu a dorit să inducă ideea că Vadim Tudor a fost colaborator al Securității l-a numit „ajutor de țârcovnic la mănăstirea Secu”, dar acest mesaj era adresat unui public avizat. CRISTIAN TUDOR POPESCU mizează pe efectul termenului „securist” la nivelul publicului eterogen al unei publicații naționale. Diferența de utilizare a pasajelor literare decurge inclusive din dorința de a transmite un mesaj convingător, care va putea fi înțeles de majoritatea receptorilor. Invocarea mafioților, securiștilor sau teroriștilor prin substantivele ce desemnează aceste categorii detestate de majoritatea membrilor societății, în detrimentul unor formule sofisticate, conduc spre concluzia că se dorește o manipulare rațională, nu una estetică. „Să ataci membri ai familiei adversarului e un procedeu folosit de mafioți, securiști, teroriști, de inși dezumanizați, coborâți la stadiul de bestie. Mi s-a părut întotdeauna josnicia maximă în politică și în presă. Au ce învăța românii de la primul dintre ei, președintele.”

Ultima propoziție lasă cititorului o așa-zisă libertate de a alege. După minuțiosul rechizitoriu întocmit fostului președinte, după câteva încercări de asociere a imaginii acestuia cu trei categorii detestate, cititorului i se livrează un șantaj subtil, în fond, tot o formă de manipulare: „Au ce învăța românii de la primul dintre ei, președintele!”. Avem de-a face cu o încercare de convingere a cititorului că tot ceea ce s-a spus înainte e valid, prin mimarea plasării lui în categoria din care face parte criticatul președinte. Efectul scontat al acestui joc de interpretare este disocierea cititorului de tot ceea ce reprezintă Traian Băsescu, demersul jurnalistic atingându-și, în acest fel, scopul.

Philippe Breton, pornind de la premisa că „Omul este singurul animal care minte” își construiește argumentația pe baza unei distincții clare între „a convinge” și „a manipula”. Ideea foarte interesantă și actuală pe care o propune este cea legată de manipulare și individualism, acesta din urmă suferind mutații dramatice în ultimele decenii. Astfel, faptul că omul trăiește într-un univers „în parte mincinos” determină o mișcare inversă a ființei umane, aceea de repliere și întoarcere spre sine însuși, cu o creștere a neîncrederii și o pierdere a reperelor. Această mișcare paradoxală de „extrovertire” (termenul îi aparține lui David Riesman, teoretizat în cartea Mulțimea singuratică), reprezintă terenul propice manipulării, iar mecanismele manipulării sunt identificarea factorilor de rezistență, cumuflarea procesului de manipulare, menit să distrugă rezistența, și lovitura finală, prin inocularea ideii inițiale. La acest nivel pot fi stabilite, pe de o parte procedee care analizează și influențează afectele, cu scopul deci de a înfrânge rezistența și un alt tip de procedeu la nivel cognitiv care acționează asupra mesajului. Ceea ce am identificat în editorialele analizate sunt surse ale manipulării, utilizate pentru construirea unui discurs editorialistic eficient, în care procesul de producere, dar și de receptare are un procent de coagulare ridicat. Studiile de caz oferite ca exemple conțin nu numai o sursă a manipulării sau o strategie, ci mai multe tipuri care se întrețes. Acest proces de hibridizare ce presupune o impuritate a tehnicilor folosite determină o caracteristică fundamentală a editorialului, ca articol de fond al unei publicații. Manipularea devine astfel o formă esențială de convingere și impunere, care nu afectează însă cu nimic relația autorului/editorialistului cu cititorul.

STRATEGII DE INTERFERENȚĂ CU LITERATURA

STRATEGII ARGUMENTATIVE

Orice strategie argumentativă folosită în editorial poate conține argumente care să contureze pe de o parte un tipar constructiv, iar pe de alta unul combativ. Strategiile folosite se raportează înainte de toate la logică ,« en vue d'induire et de réguler le jugement collectif sur une situation ou sur un objet » (Vignaux, 1979, 69). Ceea ce cercetătorul francez numea logică, drept atribut forte în discursul argumentativ, ordonează relațiile din interiorul acestuia, pune în valoare punctele de sprijin pentru expunere și coagulează o anume reprezentare „a lumii”. Editorialul din presa românească propune viziuni distincte, conforme unor tipuri ce sunt polifonice, datorită variației tipurilor de discurs și literarității prezente într-o proporție mai mare sau mai mică în text. Dacă ar fi să identificăm funcțiile discursului, am avea în vedere clasificarea propusă de literatura franceză de specialitate, care se referă la schematizare, justificare, coerență, drept formule de construire a oricărui tip de discurs editorialistic.

Funcția de schematizare se referă la preluarea unei situații complexe, generale, pe care o reduce la termenii esențiali, pentru a servi drept justificare unei opinii care fie continuă teza inițială, fie o combate, plecând de la un contra-exemplu. Într-un editorial, Cristian Tudor Popescu folosește această formă de schematizare, prin care cititorul poate face analogii cu situații deja cunoscute.

Osemintele Ceaușeștilor, cadavrul furajdanizat al Mădălinei M., D. Diaconescu împingând degetul gros prin ecran către populație sunt toate fabricate din aceeași materie de bază, păstoasă, groasă, pestriță și unsuroasă, și ambalate într-o țiplă strălucitoare, pe care dacă apeși prea tare simți nevoia să te speli pe mâini. Tovarășii mei de breaslă jurnalistică frământă pasta asta zile în șir, cu nesfârșite serii de întrebări inepte și aiureli "istorice" ("Ceaușescu, președintele României din 1965!"), străduindu-se să mulgă ceva rating de la cioporul de cugetători plurivalenți, mereu aceiași, convocați sistematic în televizor. Și să coacă pasta într-o pâine de mâncat. E greu.

Am refuzat invitațiile de a comenta aceste "superștiri" la TV, stimați cititori, pentru că nu cred că vreuna dintre ele ar trebui să însemne mare lucru pentru populația României de azi. (Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu)

Trecerea în revistă a unor evenimente care deșteaptă în conștiința publicului fapte cărora Cristian Tudor Popescu constată că le lipsește importanța socială, produce o strategie de tip combativ, servindu-i la analiza unei situații din prezent și recurgând la o strategie de tip „momeală”, prin aruncarea unei formule des întâlnite în societatea postdecembristă: „Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu”. Cea de-a doua etapă este dată de funcția de justificare pe care o folosește pentru a-și construi argumentația. Este propusă astfel o tehnică de înlănțuire a faptelor, prin care orice eveniment „senzațional” este în măsură a face audiență. Motivul audienței atrage după sine orice încercare grotescă de a se raporta la un adevăr prefabricat, o mască odioasă pe care fapte simple o îmbracă în imaginația unor jurnaliști. Pentru Cristian Tudor Popescu, cel mai la îndemână este să recurgă la ceea ce teoreticienii literari numesc „disnarration”, un episod de tip continuare narativă, care lasă frâu liber imaginației, uneori într-un registru al ironiei și al sarcasmului: „Și dacă analiza ADN demonstrează că sunt oase de câine, ce rezultă? Că Ceaușeștii trăiesc în Coreea de Nord?” Retorica discursului editorialistului de la „Gândul” continuă printr-o suită de întrebări care cresc tensiunea.

Că după ce au fost împușcați, în urma unui proces surogat, dar cu vârf și îndesat meritat, în loc să fie îngropați au fost arși așa cum voia Elena Ceaușescu să ardă miile de morți pe care și-i dorea la Timișoara? Ei, și? Că n-au avut o slujbă creștinească de îngropăciune? Cine? Cuplul care ordona la un moment dat scoaterea din media a tuturor cuvintelor ținând de biserică, inclusiv a cuvântului cruce (acceleratul de Brașov face cruce cu rapidul de Suceava), care a izgonit și dărâmat bisericile Bucureștiului, care are pe crucea din Ghencea, unde cică urmează să fie reînhumat "creștinește", o stea roșie?

Procedeeul literar pe care îl folosește Cristian Tudor Popescu este paralelismul. Situațiile se perindă prin fața ochilor cititorului, dar legătura dintre cele două planuri este dată de prezența unor cuvinte cheie, care fac parte din aceeși zonă a schematismului: verbul „a arde”, de exemplu, trimite la dorința de incinerare a dictatorului și la „arderea miilor de morți” doriți în orașul începutului de Revoluție. Paradoxurile pe care le enumeră editorialistul sunt în capabile să redea măsura exagerării pe care o propune titlul, pretextul, de fapt al întregului text. Jocul de-a cuvintele, atent alese dinamizează în ansamblu discursul, îndreptându-i cititorului atenția și spre alte direcții de analiză. Coerența, cea de-a treia funcție se remarcă prin construcția riguroasă a textului. După înșiruirea argumentelor, concluzia este legată de afirmația din titlu, dar, pentru a da nota personală, cu un accent reducționist, observă: „Sunt destui cetățeni care susțin că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu în ce privește nivelul de trai. Subsemnatul sunt de părere că era mai bine în ce privește nivelul de inteligență.” Afirmația este simplă și înșelătoare, în același timp. Cititorul poate înțelege astfel textul, fiind complice celui care scrie. Aluzia pe care o face autorul textului este, pe de o parte îndreptată împotriva confraților din media, care îți doresc atingerea unui target și mărirea la infinit a audienței, iar pe de altă parte împotriva celor care se servesc de argumente parțiale pentru a-și susține părerea. Strategia aceasta de tip combativ este des utilizată de Cristian Tudor Popescu pentru că în acest mod poate demonstra, cu armele redutabile ale retoricii, felul în care percepe el o situație sau societatea în general.

Mijloacele retorice sunt utilizate, în alt editorial aparținându-i aceluiași autor, drept incipit și punct de plecare pentru strategia de sprijin sau justificare. În „De cine vrea să ne apere NATO” întrebarea servește drept moment inițial al analizei: „De ce a intrat România în NATO? Păi, ca să fim apărați, pe baza principiului muschetarilor „Toți pentru unul”, în caz că ne atacă rușii, Statul Islamic, Iranul sau Coreea de Nord. Însă, în cei mai mult de 10 ani de când suntem nord-atlantici, nu ne-a atacat nimeni și nici nu sunt perspective să se petreacă așa ceva.” Discursul se construiește pe același calapod, mai întâi se face o schematizare a situației. În cazul acesta, principiul folosit de Cristian Tudor Popescu duce restricționist la formula muschetarilor, aluzie la mascata ineficiență a unei echipe mici, în fața unor amenințări mult mai serioase. Răspunsul pe care îl dă este fără drept de apel, țintind o justificare a atitudinii pe care o are față de relația țării cu organismul menționat. Registrul discursului se schimbă, căci editorialistul recurge la o înșelătorie, o trecere bruscă, amintind de o tehnică teatrală, deus ex machina folosită în piesele antice. „În schimb, are loc un război înăuntrul țării. Așa cum se întâmpla începând cu vara lui 1958, când trupele rusești s-au retras din România, agresiunile împotriva românilor sunt comise de români. În clipa de față, nu Rusia sau Coreea de Nord ne atacă, ci Popescu Tăriceanu și senatoarea Anghel.” Discursul este fragmentat, căci prin introducerea sintagmei „în schimb”, trecerea este bruscă și evidentă. Amenințarea teroristă se schimbă, aproape caragialian, într-un război intern, dominat de două figuri caricaturale: Popescu Tăriceanu și senatoarea Anghel. Cele două personaje sunt prezentate ca fiind răul absolut, mai mult chiar decât marile puteri care ar fi putut pune presiune pe societatea românească. Dar, de data asta, pericolul vine din partea celor doi, catalogați de editorialist prin formule menite să amintească trecutul derizoriu: „cunoscuta artistă a foamei” și „cunoscutul traficant ordinar de influență al bilețelului roz”, strategia combIativă anunțată în partea a doua a textului, fiind dublată de cea de justificare. Redarea opiniilor celor doi nu mai are valoare pentru că deja credibilitatea este pusă sub semnul întrebării de evenimente anterioare întâmplării redate în cauză. „Pentru că NATO încearcă să apere România de agresorii ei interni, cei care se străduiesc, din răsputeri, să pună piedică Justiției în lupta la baionetă pe care aceasta o duce cu corupția. Un dușman mai făcător de rău decât o rachetă cu cap nuclear.” Revenirea la primul paragraf al textului face parte din aceeași strategie a justificării, în cazul de față prin prezentarea unei situații cu adevărat importante, servite ca pretext pentru o alta, pentru corupția și „agresorii interni”.

Da. Are dreptate domnul Tăriceanu. Justiția trebuie să apere cetățenii de abuzuri. De abuzurile nemernicilor reprezentați de domnia-sa, aceia care, furând cu sutele de milioane, cu miliardul de euro, fac ca oamenii cinstiți din țara asta să fie mereu mai săraci, mai bolnavi fără speranță, lipsiți de șansa educației, lipsiți de apărare în fața jegmănitorilor, gata să-și ia câmpii la muncă în străinătate. Căci străinătatea e cea care, de 150 de ani încoace, determină în România schimbările esențiale menite să-i apere pe români de ei înșiși.

Din acest punct de vedere putem introduce termenul de topoi, forme comune pe care se sprijină argumentarea și anumite mecanisme care o fac posibilă. Pentru O. Ducrot și Cl. Ascombre, acești topoi presupun o formă de gradare, pe care o intoduc la nivelul principiilor interpretative. Literaritatea textului constă tocmai în diferitele strategii utilizate pentru respingerea acestor topoi, caracterizați prin generalitate. J. Moeschler identifică trei astfel de posibilități: prima este legată de contradicția dintre ceea ce conștiința publică ar putea crede sau acordul general asupra unui element fundamental și insuficiența acestui fapt pentru a demonstra valoarea de adevăr a unei propoziții. De exemplu, într-un editorial al lui Mircea Cărtărescu, cunoscut pentru formulele de început generalizante, cu valoare absolută, care sunt contrazise apoi, prin strategia combativă, apare o formă de negare a topoi-ului.

Primul-ministru Victor Ponta mă felicită pe blogul său pentru prezența mea printre candidații la Premiul Nobel pentru literatură de anul acesta, "în ciuda diferențelor noastre de opinie". Indiferent cine e prim-ministru într-o țară și cine e scriitorul aflat în situația mea, aceasta e atitudinea corectă și inteligentă pe care un oficial trebuie s-o aibă față de artiștii unei țări care s-au remarcat internațional.

Artiștii unei țări nu sunt paraziții ei decât pentru cei lipsiți de inteligență. Ei sunt imaginea unei națiuni. Dacă tu singur îți umpli artiștii de noroi, n-o să ți-i spele nimeni, și n-o să-ți spele nimeni nici imaginea țării. Iar artiștii români sunt azi acoperiți de noroi în medii. Din fericire, la un mod foarte primitiv, pueril de fapt. Nu vreau să spun prin asta că nepericulos, dimpotrivă. Asistăm, vai, pasivi, poate chiar cu satisfacție, la târârea în mocirlă a celor mai cunoscute nume din literatura și artele noastre.

Editorialul Vorbe inutile tratează, într-un mod simplificat și nu așa incisiv precum ca cel prezentat anterior, condiția artistului/scriitorului pe meleagurile românești. Plecând de la o situație de normalitate aparentă, Cărtărescu găsește pretextul pentru a inaugura un sens al culturii aflate într-un moment dificil. Deplângând situația „artiștilor români”, se adoptă o altă strategie decât cele identificate mai înainte, și anume aceea a apărării. Ea presupune o anume tactică de construire a argumentelor pentru contracararea unor idei false apărute în presă despre persoana autorului. Sunt folosite aceleași funcții, mai întâi schematizarea și oferirea unor repere simple, generalizante: „bani publici”, „artiști”, „aduc servicii României”, „cultură.” Urmează apoi justificarea, prin utilizarea unei formule menite să introduce adevăratul subiect al editorialului, propria persoană și apărarea pe care și-o pregătește, în stil avocățesc:

Cât despre mine, în preziua în care aș fi putut lua premiul Nobel, am aflat că am mâncat cu linguroiul din banii publici, că imaginea mi-a fost construită de ICR, artificial, ca să facă propagandă lui Băsescu, că sunt agent de nu știu ce fel – nebunii paranoice de genul teoriei conspirațiilor. Eu nu mai sunt, prin urmare, autorul "Levantului", al "Nostalgiei" și al "Orbitorului", ci doar un agent sub acoperire plimbat prin lume și umflat cu pompa ca să facă propagandă băsistă.

Funcția discursului argumentativ, de justificare a sensului propus, identifică mai multe ipostaze ale autorului, regăsit în imagini acuzatoare de a fi „mâncat cu linguroiu din banii publici” sau de a fi agent electoral. Argumentele folosite sunt din zona literaturii, căci numele lui Cărtărescu, vrea autorul, să fie legat numai de opera literară, fără a fi însă destul de convingător că atitudinea sa este în spiritul celor expuse.

O altă formă de respingere a formulelor generalizate, a topoi-lor este aceea de constatare a valorii de adevăr. Astfel, tot în editorialul lui Cărtărescu se disting situații menite să adune la un loc formule dense de reproșuri demontate, fără aciditate, cu un soi de ironie vagă, care nu face decât să înregistreze plat faptele:

Am luat Premiul Național de Literatură al guvernului României în timpul acestuia, dat de ministrul liberal al Culturii, Adrian Iorgulescu: 25.000 de euro din bani publici, din care s-ar fi putut da o mulțime de pensii. Mult înainte de regimul Băsescu și de ICR-ul lui Patapievici am luat și de 4 ori Premiul Uniunii Scriitorilor, alți bani publici. Alte mituri: că sunt agent SIE sau DIE sau naiba știe: nici nu știu ce e aia. Că am contract de exclusivitate cu Humanitas e fals: am publicat mereu și la alte edituri. Că Humanitas îmi gestionează drepturile pentru străinătate e fals: ele sunt gestionate de două edituri germane: Suhrkamp și Paul Zsolnay. Că soția mea scrie versuri obscene e fals: citatele incriminante nu-i aparțin, cum se poate verifica foarte ușor. Că am primit burse în străinătate de la ICR e fals: am câștigat concursuri cu sute de participanți. Că am predat ani întregi la Amsterdam, Viena și Berlin n-are nici o legătură cu ICR: am fost invitat de universitățile respective. Și, pour la bonne bouche: s-a spus că eu, personal, am zis că "îmi bag p… în regina Angliei".

Ei, n-am spus-o eu, ci un personaj odios al meu, într-o carte. E ca și când ai spune că nu Iuda, ci evanghelistul Luca l-a sărutat pe Iisus ca să-l vândă. La fel, lunga listă de citate "mizerabile" dintr-o carte a mea, de pe internet, cuprinde de fapt spusele unor personaje cu care eu, autorul, nu mă identific, dimpotrivă, pentru care am doar scârbă și dispreț.

Tehnica înlănțuirii faptelor este utilizată pentru a enumera acuzele care i se aduc de o instanță nedefinită, fie presă sau opinia publică. De la atribuirea unor premii, până la afirmații în care autorul se confundă cu personajul, într-o formă de melanj ideatic, lipsit de fundament. Strategia apărării în argumentația sa se construiește prin recursul la comparații din domeniul religiosului, menite a da greutate și a exacerba importanța incriminărilor aduse de cei rupți, în viziunea editorialistului, de realitate. Formula „citatelor mizerabile” denotă o rea-voință din partea acuzatorilor, menită a reda o realitate deformată și a transfera sensul ficțiunii într-unul al realului.

Le sugerez celor care-au pus la cale această campanie oligofrenă (dar, cum am spus, teribil de periculoasă, căci spațiul public românesc e cum e) să confiște din toate librăriile toate cărțile mele, vândute, până azi, poate la ordinul lui Băsescu, în 500.000 de exemplare, și să le ardă. Nu vor mai exista în cultura română "Nostalgia", "Levantul" și "Orbitor", dar măcar va scăpa națiunea de un parazit care se-ndoapă cu bani publici.

Apar din nou formule de tip topoi, care generalizează o situație „spațiul public românesc e cum e” fără argument, ca o idee preconcepută, lipsită de justificare concretă. Absurdul se naște din soluția intempestivă pe care o oferă însuși autorul, o dinamitare a bunului simț comun, ca într-o vânătoare de vrăjitoare din Evul Mediu. Punerea în balanță a scrierilor literare și a perceperii persoanei autorului în spațiul public își propune, în virtutea unei strategii discursive, construirea unei situații ipotetice monstruoase, menite să șocheze lectorul.

Cea de-a treia formă de respingere și combatere este legată de acceptare, prin refuzul de a pune în aplicare un clișeu. Astfel, concluzia la care ajunge Mircea Cărtărescu este un exercițiu de voință, o abdicare în fața acuzatorilor, totul formulat simplu, fără sclipiri și surse de ironie:

Ce voi face dacă aceste campanii vor continua? Nu știu, probabil că o să plec din țară definitiv. Nu vreau să ajung să mă scuipe lumea pe stradă după 30 de ani de scris literatură. N-o să am nici un regret și n-o să privesc în urmă. Cum arată acum, moral, România, nu e neapărat o briză de primăvară. (http://www.evz.ro/EDITORIALUL-EVZ-Vorbe-inutile-1005318.html)

Strategia de construire a discursului argumentativ implică, deci un traseu ideatic prezentat coerent, cu elemente juste de apărare și cu posibile răspunsuri la reproșurile aduse. De data aceasta, situația pe care o expune editorialistul este legată de persoana sa, aduce un plus de subiectivitate și încărcătură afectivă.

Există trei tipuri de strategii combative în viziunea lui V. Allouche: cele de refuz, care au în vedere o așteptare a receptorului mesajului, în cazul editorialului, a publicului cititor, care să se conformeze une cereri de a zice sau a face, cele de respingere, care devin o consecință a unei interpretări a propunerii și cele de opoziție sau înfruntare care materializează tensiunile dintre instanțele implicate în situațiile descrise și în crearea editorialului. Strategia de respingere este dublată în textul prezentat și de cea de opoziție, prin prezentarea manierii în care au fost denaturate anumite activități/acțiuni/idei ale celui incriminat.

Modul în care Mircea Cărtărescu respinge acuzațiile aduse propune o polifonie a negării. Dacă ar fi să ne raportăm la tipurile pe care le observă O. Ducrot, avem în vedere existența unei negații metalingvistice sau polemice și o negație descriptivă. Cele metalingvistice sau polemice fac referire la punerea la îndoială a unei valori, a unei situații, a desfășurării unui eveniment.

Din acest punct de vedere, în editorialul Despre ura noastră de sine, Cărtărescu dublează această strategie a negării, cu cea a argumentării negative. Contextul de la care pleacă are o componentă comparatistă, un dialog cu o scriitoare poloneză Olga Tokarczuk, despre poporul român și cel polonez.

Mărturisirea lui este francă, lipsită de efuziuni lirice, argumentul pentru care comparația dintre cele două țări putea fi susținută fiind unul simplu: „lumi în derută, care nu-și mai găseau reperele, pentru care tranziția era un calvar înspăimântător”. Argumentarea urmează un flux rapid, cu inserții fruste, cu forme adăugite și exacerbate. Sunt enumerate numeroase tare ale societății postdecembriste, frustrările cetățeanului obișnuit în fața degringoladei politice, economice, sociale. Recursul la referințe livrești este menit a aduce o ranforsare a ideilor susținute anterior. Negația descriptivă propune imaginea lui Cioran cu „boicotarea istorie”, cea a religiei prin exemplul negativ al Bisericii Ortodoxe – într-o tiradă menită a demonstra trăsăturile negative ale poporului român, în opoziție cu cele pozitive ale vecinilor maghiari sau polonezi.

I-am vorbit Olgăi despre persistența la noi a structurilor comuniste și securiste, despre ticăloșie și manipulare, despre incompetență și corupție, despre un popor bolnav, de la care nu poți aștepta nimic bun. Nu l-am ocolit pe Cioran, cu boicotarea istoriei, cu eterna resemnare a unui popor de țărani (în contrast cu polonezii sau maghiarii a căror aristocrație a fost puternică și numeroasă), nu am uitat nici conservatorismul și autismul social al Bisericii Ortodoxe, în comparație cu marele rol al catolicismului în istoria polonezilor, inclusiv în rezistența anticomunistă.

Se face apoi o revenire spectaculoasă la justificarea argumentării prin introducerea unor elemente ale subiectivității discursului editorialistic. Gradația contribuie la adăugarea în text a unor puncte de forță, menite a implica cititorul în situația combativă. Negația polemică apare în fragmentul următor pentru a deschide o presupusă cutie a Pandorei cu toate păcatele românilor. Cuvintele folosite, sinonime aproximative, conturează ideea unui așa-zis blestem care acționează asupra poporului. „Amarul”, „furia”, „obida”, „neputința”, „furându-și”, „blestemând”, „iad” fac parte din același vocabular al negativului care determină atitudinea editorialistului la momentul evenimentului narat.

Mi-am vărsat, cum se zice, tot amarul, toată furia neputincioasă, toată obida de a fi martor la degringolada poporului din care făceam parte, la neputința sa de a fi altfel decât este, de a trăi altfel decât trăiește: furându-și singur căciula, blestemând capra vecinului, trăgându-și la fund compatrioții prodigioși în căldarea din iad.

Încercarea de imagologie literară care urmează se construiește din frânturi de conversație care compun, pe de o parte o imagine negativă a poporului, văzut din interior și o imagine a românilor prin ochii interlocutorului, Olga, cea care pare a completa tirada tăioasă și violentă, asumată, despre poporul român. Din aceeași sferă a negației descriptive fac parte elemente precum „minciună”, „ură”, „resentiment”, puse în balanță cu elementele pozitive, pe care se sprijină, de fapt argumentația. Verdictul rostit este clar: „Un popor fără speranță”. Urmează replica pe care o dă interlocultorul, forma dialogică a textului fiind o altă strategie de tip aprobare menită să determine cititorul să aibă o atitudine de aderare la cele prezentate anterior. Elementul cheie al textului este răspunsul pe care îl primește: „ai uitat una dintre ele”, care rezumă, de fapt, însuși discursul argumentat negativ cu care fusese antamat periplul prin mentalitatea poporului român:

Minciună, ură, resentiment pentru orice e nobil și adevărat – asta vedeam în jur în fiecare zi a vieții mele, în cloaca asta eram silit să trăiesc… Un popor fără speranță, am conchis tăios. Olga m-a ascultat fumând țigară de la țigară și, după ce am tăcut în sfârșit, a tăcut și ea o lungă vreme. Apoi mi-a spus: "Ai înșirat aici multe trăsături negative ale românilor, dar cred că ai uitat una dintre ele, care nouă, privind din afară, ni se pare cea mai evidentă. Anume că voi, românii, sunteți singurii care vorbesc mereu negativ despre propriul lor popor…". Apoi adăugă după altă tăcere: "Sigur, toți vorbim deschis despre răul din lumea noastră, din propriile noastre țări și comunități umane. Dar nu le atribuim poporului în sine, ci structurilor politice, justiției, legilor… Vrând-nevrând, fiecare dintre noi suntem solidari cu poporul din care provenim, și apartenența asta ar trebui să fie o sursă de stimă, nu de ură de sine…".

Momentele între discurs și tăcere se constituie din fragmente de text, care își propun să desfacă ghemul situațiilor negative descrise. Sursa atitudinii este identificată de un străin care vede ca o trăsătură de condamnat lipsa de solidaritate și transformarea stimei de sine a unui popor în „ură de sine.” Răul identificat cu atâta înflăcărare de autor pare a se găsi nu în popor, ci în situațiile care înconjoară comunitatea sau țara. Strategia combativă se transformă într-una descriptivă, pentru că în felul acesta, dialogul redat devine punctul zero pentru discursul ulterior. Schematizarea pe care o propusese la început este urmată de justificare, aducându-se ca argument inclusiv „propaganda comunistă despre un popor minunat, harnic, inteligent și moral ca nici un altul pe pământ.” Schimbarea pe care o produce conștientizarea unui comportament refractar și lipsit de deschidere este un declic în punerea pe tapet a unei atitudini în care mulți dintre cititorii „Evenimentului zilei” se vor fi regăsit. Opoziția între atunci, la Berlin, unde are loc întâlnirea eliberatoare, și acum este redată prin păcatul generalizării. Apartenența la un popor de lumpeni îi provoacă o revoltă interioară pe care o percepe drept o ură de sine imposibil de eludat. Căzând în capcana de a judeca întregul popor prin perceperea numai a unor categorii sociale negative, editorialistul încearcă să concluzioneze, pentru a păstra coerența textului:

Acum vedeam mizeria umană răspândită pretutindeni. Stima mea de sine se prăbușise catastrofal în ultimii ani. Mă simțeam un lumpen într-un popor de lumpeni. Dezamăgirea față de români, disperarea de a-i vedea ultimii din Europa la toate capitolele, de a citi în toate ziarele lumii doar despre infractori români, cerșetori români, hoți și bestii devenise ură și dispreț față de mine însumi. Această ură de sine vorbise, într-adevăr, în fața Olgăi.

Faptul de a aparține unei comunități care se autodefinește prin infracțiuni și comportament reprobabil determină într-un mod schizoid o transformare a ființei interioare. Perceperea acesteia este dublată de suferință, iar cuvântul folosit pentru a caracteriza confuzia căreia i-a căzut pradă este „rău”: „E rău când ajungi aici. E rău când, cu o sfâșiere interioară dostoievskiană, ajungi să confunzi comunitatea din care faci parte cu o mână de oameni fără scrupule, cu isteria televiziunilor, cu instituții care nu funcționează, cu bâlciul cotidian bine întreținut.” Afirmațiile scurte sunt menite să atragă atenția asupra negației descriptive, care, la nivelul discursului produce o formă de scurtcircuitare a atenției lectorului. „Dostoievskiana” sfâșiere de care vorbea Cărtărescu are rolul, prin accentul livresc, de a pune în lumină o atitudine de ordin bivalent, ființa umană aflată între două trăiri paradoxale, cu atât mai mult cu cât țin de construirea apartenenței ei la un popor. Editorialistul continuă: „E rău când lași sentimentul patriotic să se degradeze și să se discrediteze mai departe pe mâna unor Vadim, Becali sau Ponta. Am mai spus-o: suntem o națiune la fel de rea sau la fel de bună ca oricare alta. Sluțită însă de "mișeii la izbândă făcând punte" despre care vorbea Eminescu.”(http://www.evz.ro/senatul-evz-despre-ura-noastra-de-sine-914453.html) Concluzia ține, mai degrabă de o clarificare a discursului de până la momentul final, când apare dezamorsarea tensiunii acumulate gradual în text. Finalul face trimitere la poezia eminesciană Glossă, în același registru al politicii. Înșirarea câtorva nume ale politicii dâmbovițene produce un plus de credibilitatea pentru text, fiecare personaj conținând o încărcătură simbolică de care cititorul este conștient și pe care autorul o utilizează în același sens.

Demonstrația este o altă strategie discursivă și se referă la un raționament care constă în dorința de a stabili valoarea de adevăr a unei propoziții printr-o deducție logică. Ceea ce o distinge este scopul pe care îl urmărește, adică nu apărarea unei opinii, ci probarea valorii de adevăr a unui fapt. De aceea, demonstrația pleacă de la un fapt real, care poate fi verificat și care implică o valoare de adevăr absolută. Editorialul folosește mai puțin acest tip de strategie, pentru că deși argumentele sunt verificabile, iar punctul de plecare este un eveniment și o situație reale, modul în care se construiește discursul îndepărtează sensul primar, fiind prilejul unor comentarii, atitudini, luări de poziție. Exemplul pe care îl propunem, un text aparținându-i lui Cristian Tudor Popescu, conține ca strategie principală demonstrația. Acesta se numește „Lezmajestatea Sa, Iohannis” și are o dublă viziune asupra momentului receptat de întreaga presă drept o gafă. Textul editorialului începe cu o negație, menită să atragă atenția asupra subiectului care urmează a fi discutat. „Nu crez să citesc din scoarță-n scoarță al doilea tom care adună gândirea președintelui Klaus Iohannis, tocmai ieșit de sub teascuri; din câte înțeleg, e vorba de rescrierea campaniei electorale sub formă de roman fantastic: „Cum l-am bătut eu pe Ponta”. Cele două elemente cu valoare de adevăr sunt publicarea celei de-a doua cărți a președintelui Iohannis și momentul „Ghinion!”: „un fragment mi-a ajuns sub ochi: descrierea, în viziune foarte personală, a celebrului moment marcat de replica „Ghinion!”, petrecut în redacția ziarului „Gândul”.

Demonstrația începe prin a expune termenii pe care îi tratează: pe de o parte motivele aparent justificate pe care le invocă președintele pentru a scuza un anume comportament și pe de alta condiția presei și atitudinea acesteia față de factorul politic. Dinspre cazul particular expus se trece, deci, la generalizare, prin extinderea obedienței pe care o demonstrează presa față de liderii în funcție.

Carevasăzică, Iohannis povestind românilor: „M-am dus la o emisiune unde am considerat că există un mediu prietenos, dar m-am trezit față-n față cu un moderator foarte agresiv. Și, în loc să-mi păstrez calmul, cum procedez în mod normal, am reacționat la atacul moderatorului, lucru pe care apoi nu l-am mai făcut. Concluzia este cât se poate de simplă: nu pot să-l fac mai bun pe omul din fața mea, dar pe mine pot să mă fac mai bun”.

Motivele invocate sunt punctul de plecare pentru demonstrația pe care Cristian Tudor Popescu o face, preluând un cuvânt care i se pare în discrepanță cu discursul politicianului. „Prietenos” este un termen, care în viziunea editorialistului nu are ce căuta în relația presei cu mediul politic, tocmai pentru că induce ideea de punere de acord, de lipsă de reacție și obiectivitate. Trecerea dinspre declarația introdusă în text spre comentariu se face printr-o întrebare „Mai întâi, cum consideră actualul președinte că trebuie să fie presa?” care propune ironic și un răspuns, dar unul care oferă numai o viziune circulară asupra discursului.

Păi, prietenoasă. De-aia venise domnia sa la Gândul, credea că e un mediu prietenos. Ideea are rădăcini vechi, care trec prin Băsescu, Năstase, Iliescu, până la ștabii de partid dinainte de ' 89. Atunci, ziaristul era, indiferent de vârstă, un „băiat” cu pix și carnețel care nota sârguincios pentru a pune în pagină fiecare vorbuliță a tovarășului prim. De fapt, un sclav, un scrib, care doar dacă își pierdea mințile se apuca să pună întrebări de capul lui.

Domnul președinte Iohannis încă n-a aflat că singurul prieten al unui ziar, al unui ziarist adevărat, este, vorba grecului, adevărul. Pe cale de consecință, dacă a fost întrebat ceva ce nu-i plăcea să audă, concluzia domniei sale e că avea în față un dușman, mai exact, „un moderator foarte agresiv”.

Este un pretext potrivit pentru autor să introducă un portret al jurnalistului din „mediul prietenos”, ceea ce deșteaptă în conștiința lectorului, cu eficiența unui semnal acustic al sirenei, un fel de „moral panic”, așa cum o definea Stan Cohen în 1973 în cartea Folk Devils and Moral Panics, căci acesta devine „un sclav, un scrib”. Dezvoltarea argumentație se face prin introducerea unui topos – adevărul – care definește, în viziunea editorialistului scopul atitudinii jurnalistice. Strategia abordată este legată de impactul cuvintelor cu încărcătură puternică, ce exprimă valori absolute. De fapt, întregul discurs pune o problemă de etică, în termenii unei reașezări a raporturilor presei cu politica. Demonstrația continuă prin inserarea unei alte declarații:

În schimb, dl. Iohannis încheie cu o constatare-argument: „În scurt timp, oamenii au demonstrat că au înțeles bine ceea ce am vrut să spun.” Adică, d-sa a câștigat alegerile. Las la o parte faptul că dl. Klaus Iohannis continuă să nu înțeleagă că a fost ales, în mare majoritate, pentru calitatea de a nu fi Ponta, întrucât din exprimarea de mai sus rezultă ceva și mai grav: președintele consideră că adevărul și dreptatea se stabilesc prin vot. O să vedem cât ghinion și cine îl va avea cu un președinte care gândește așa. (http://www.gandul.info/puterea-gandului/lezmajestatea-sa-iohannis-1430856)

Concluzia se face prin utilizarea alternanței ca tehnică a discursului și conservarea unui silogism, amendat apoi. Greșeala de logică pe care o identifică editorialistul se raportează, mai ales, la amestecul planurilor. Câștigarea alegerilor este legată de aprobarea atitudinilor avute anterior, ceea ce construiește un discurs eronat. Observația lui Cristian Tudor Popescu este un semnal de alarmă tras pentru că „adevărul și dreptatea se stabilesc prin vot.” Strategia care implică o negație implicită, la nivel ideatic oferă cititorului posibilitea unei analize amplificate de măsura unui discurs de politician amendat pentru lipsa de responsabilitate.

Așadar, strategiile pentru construirea discursului editorialistic utilizează cele trei funcții fundamentale, așa cum am demonstrat, de schematizare, justificare și coerență. Fie că sunt de ordin combativ, descriptiv, de sprijin, de respingere sau refuz, ele devin forme ale scrierii unui text care prin argumentație, prin demonstrație își propune o analiză lucidă a realității sociale, politice, economice, culturale.

STRATEGIILE PARADOXULUI ENUNȚIATIV

Ceea ce numim strategiile paradoxului enunțiativ se raportează, pe de o parte la o distincție pe care o face Marc Angenot între polemist și pamfletar, reținând ca principală diferență modul în care se autorul se raportează la invectivă. În cazul polemistului, aceasta este supusă persuasiunii, iar în cazul pamfletarului, acesta reacționează în fața unei nedreptăți, iar, uneori folosește ironia și satira pentru a se amuza de lumea văzută ca circ. Pe de altă parte, orice strategie de acest tip propune, așa cum analizează A.-M. Paillet-Guth în Ironie et paradoxe. Le discours amoureux romanesque ….. niște relații intratextuale – între diferiții termeni ai textului, dar și relații extratextuale – prin corelarea ironiei cu ceea ce transmite lectorului și ceea ce receptează.

Despre ironie

Conceptul de ironie se definește, de obicei, în mod dual printr-un aspect de suprafață și printr-un sens real al textului, decelabil de o categorie de cititori. Kirkegaard scria că a încerca să definești ironia echivalează cu a încerca să desenezi un spiriduș cu pălăria care îl face invizibil. Acesta completează încercarea de prindere a sensului astfel „figura de stil ironică se autoanulează, e ca o ghicitoare căreia i se dă răspunsul în aceeași clipă” și „ironia se manifestă ca o înțelegere a lumii, ca la acela care încearcă să mistifice lumea nu pentru a rămâne el ascuns, ci pentru a-i face pe alții să se dezvăluie. Dar ironia se mai poate vădi când ironistul încearcă să păcălească lumea în privința sa.” (Kirkegaard, 2006, 34).

Secolul al XX-lea propune un alt tip de definiție legată, în special, de ideea de afect (Muecke, 1970, 44). Cercetătorul identifică ceea ce el numește „Observable Irony”, ca formă de comunicare între doi locutori, fără a avea un mijlocitor și reieșind pur și simplu din observație. Un factor care poate condiționa înțelegerea este cel cultural, care predispune ființa umană la un anume tip de umor. Definiția este următoarea „In the first place irony is a double-layered or two-storey phenomenon…In the second place there is always some kind of opposition between the two levels, an opposition that may take the form of contradiction, incongruity, or incompatibility…In the third place there is in irony an element of „innoncence.” (Muecke,1970, 24)

O altă trăsătură este legată de un așa-zis elitism, căci va exista un grup care nu va pricepe sensul adevărat al unui text cu aspecte ironice, în timp ce un alt grup va înțelege și se va uita cu aroganță la ceilalți.(Colebrook, 2004, 19) Definiția cercetătoarei este densă, la nivelul conținutului: „Despite its unwieldy complexity, irony has a frequent and common definition: saying what is contrary to what is meant.” (Colebrook, 2004, 10)

Distincția pe care o putem face între ironie și alte forme de comunicare cu dublu sens cum ar fi alegoria sau metafora nu înlătură, în viziunea lui Booth acea „face value”, adică valoarea de suprafață, sensul superficial, înțelesul prim. Pentru Booth există două tipuri de ironie, stabilă și instabilă: „verbal irony comes in two forms: stable and unstable. Stable irony is a type of verbal irony where the author’s real meaning is clear to the reader, and unstable irony is a type where the author’s real meaning is unclear and the reader has a difficult time determining whether the author is expressing his real views.” (Booth, 1974, 78)

Funcțiile pe care le îndeplinește ironia sunt duale. Pe de o parte, o funcție abuzivă sau de amenințare „for those positioned within a dominant ideology, such a contesting might be seen as abusive or threatening”, ceea ce definește o întreagă categorie socială sau chiar un popor, cu o mentalitate de dominație, iar pe de altă parte, o funcție subversivă sau transgresivă „for those marginalized and working to undo that dominance, it might be subversive or tramsgressive in the newer, positive senses that those words have taken on in recent writing about gender, race, class, and sexuality.” (Hutcheon, 1995, 52)

Putem identifica cele două tipuri într-un editorial al lui Andrei Pleșu, Limitele parodiei, care îndeplinește această dublă condiție. De o ironie rafinată, editorialistul propune o viziune inedită plecând de la un pretext banal: un articol publicat la Paris despre revelionul lui Putin. „E semnat de Isabelle Lasserre și dezvăluie planurile de revelion ale lui Vladimir Putin. 350 de funcționari ai președinției ruse vor fi invitați la un sanatoriu din nord-estul Moscovei, pentru a participa la un bal mascat sub sloganul șugubăț: „Back in the USSR" (carevasăzică un șlagăr occidental, lansat de Beatles…).” Sunt implicate astfel două elemente contrastante: viziunea Occidentului, de la distanță, și viziunea esticilor, mai aproape de înțelegerea corectă a situației politice din zonă. Urmează o tiradă în care se amestecă, ironic, pentru cei ce vor sau pot să înțeleagă, alături de referințele livrești, parodia și recursul la numele unor personaje care amintesc ororile regimului de la Moscova. Pendulând mereu între comedie și serios, între ironie și gravitate, editorialistul introduce forme ale negării, prin ironie, formule imperative. Ironia se naște din contrastul puternic între vădita minimalizare a „pagubelor colaterale” și „gulaguri” sau „lagăre socialiste”, funcția ei subversivă fiind evidentă:

„O noapte furtunoasă" în cheie imperială. Un amestec, zice Biță Banu, de Caragiale și Pirandello. În fond – vor spune, printre lacrimi, unii „generoși" de stânga – o simplă și nevinovată parodie. E drept: o parodie a infernului. Dar dracul nu e chiar așa de negru. Și nu trebuie să demonizăm până într-atât stalinismul, încât să-i uităm farmecele, „realizările", gloria planetară. Viața e complexă. Istoria la fel. Să nu devenim patetici! Să învățăm să uităm! Să nu ne blocăm în „pagube colaterale": milioane de morți, asasinate „moderne" (de-alde Alexander Litvinenko, sau Anna Politovskaia), gulaguri și „lagăre socialiste". Până și cei din vest s-au dat, în definitiv, pe brazdă, dacă nu cumva au fost înțelegători de la bun început.

Inserțiile pe care le identifică lectorul în text sunt menite să accentueze ironia. De fapt, întregul cadru al discursului se construiește în acest spați al ironiei. Balul este pretext pentru un alt fel de spectacol, topoi – clișee culturale fiind prezenți pentru a întregi imaginea. „Viața e complexă. Istoria la fel.” Editorialistul revine în registrul seriosului, printr-o întrebare retorică: „Și totuși: se poate parodia o dictatură, un genocid, o catastrofă?” Opoziția dintre cele două priviri aruncate asupra balului rusesc se evidențiază prin permanenta referire la vest și la est, ca două formule imposibil de împăcat, două sensuri ale existenței care nu înțeleg fenomenele decât prin filtrul cultural, uneori restrâns de distanța geografică. În același context, Linda Hutcheon realizează conexiunile discursului ironic cu cele ale culturii, politicii, socialului: „Because irony, (…) happens in something called discourse, its semantic and syntactic dimensions connot be considered separately from the social, historical and cultural aspects of its contexts of deployment and attribution.” (1995, 39) Extinderea definiției la celelalte câmpuri de analiză, cum ar fi cultura, politica, socialul determină o viziune exhaustivă, care se aplică editorialelor din presa românească, avidă să cuprindă zone largi de comentariu. Problemele autorității și puterii sunt teoretizate astfel (în cazul editorialului lui Pleșu identificăm cele două zone polarizate Vest/Est, precum și figura tutelară a lui Putin sau Brejnev): „Issues of authority and power are encoded in that notion of discourse today in much the same way that, in earlier times, they are encoded in the word rhetoric….Since irony involves social interaction, there is no reason for it to be less implicated in questions of hierarchy and power (in term of either maintenance or subversion) than any other form of discourse.” (Hutcheon, 1995, 40) Ierarhia și puterea sunt implicate de utilizarea ironiei, așa cum reiese din fragmentul:

Și, mai ales, se lasă ușor sedus de provocări duioase, de chermeze „à la russe", de complexitățile dostoievskiene ale „sufletului slav". De-aici, dinspre est, lucrurile se văd (încă) altfel. Trecerea de la Brejnev la sosia lui nu e de natură să amăgească. Nici măștile marelui bal de anul nou, organizat de administrația prezidențială. Și, de altfel, nu e de crezut că masa poporului rus e amnezică. Obosită, dezorientată (ca noi toți), poate. (…) Dar spațiul Federației Ruse nu e, cum nici cel sovietic n-a fost, un spațiu în care „toată lumea cântă, râde și dansează". Dinaintea unui spectacol mai curând grotesc ca cel imaginat de Kremlin în noaptea dinspre 2011, avem dreptul să spunem, ca regina Victoria: „We are not amused!"

(adevarul.ro/news/societate/limitele-parodiei 1_50a7b7987c42d5a66369da08/index.html)

Paragraful final evidențiază o trecere dinspre registrul ironic „sedus de provocări duioase, de chermeze”, cu tente orientale spre cel serios în care Pleșu declară ferm, în spiritul britanic „We are not amused!”.

Într-un editorial publicat în „Jurnalul Național”, în 2004, Andrei Pleșu caracteriza poporul român astfel : „În România se vorbește mult. Suntem un popor epic, liric, dramatic, gata oricând să practice confesiunea, lamentația, memorialistica și bancul. Coversația e aproape un viciu, pasiunea istorisirii are o lungă tradiție”. Ironia ar putea fi definită și ca o formă dezvoltată a bancului, una șlefuită, accesibilă celor ce stăpânesc nuanțele și pot contextualize. Există o strânsă legătură între ironie și simțul umorului, iar cum această din urmă trăsătură e atribuită oamenilor cu o inteligență peste medie, putem susține că și ironia este apanajul acestora. Ironia s-a transformat, de foarte multe ori, într-o armă redutabilă, fiind folosită într-o varietate de dispute, de la cele politice, la cele literare. De multe ori, ironia strecurată într-un text literar reprezintă, de fapt, o amendare a unui personaj public, a unei atitudini, așa cum întâlnim la Voltaire, La Bruyere, Costache Negruzzi, Nicolae Filimon ș.a.

Și în gazetărie, în cea clasică, dar și în cea literară, ironia servește drept instrument în demersul persuasiv sau în cel combativ. Sunt binecunoscute schimburile de reprici acide, ironice, dintre scriitori ori dialogurile înțepătoare purtate de gazetari ce împărătășesc valori, convingeri sau partizanate diferite. După cum arătam în partea mai devreme, ironia e mai mult decât o formă a discursului, iar pentru a fi decriptată e nevoie de o cunoaștere a fondului, a contextului în care a fost construită. Firește, pentru ca ironia să fie una de efect, să nu se transforme într-o săgeată cu vârful înveninat, e nevoie să existe o strânsă legătură între contextul care se dorește ironizat și capacitatea emițătorului de a crea formule plastice, percutante. Vom stabili – așadar – o legătură între literaritatea unui text de tip editorial și ironie, în sensul în care cea din urmă contribuie la scoaterea acestei scriituri din registrul unei banale înșiruiri de întâmplări. Studiind editorialele autorilor pe care i-am adus în prim planul acestui studiu, remarcăm că ironia lor e direct proporțională cu abilitatea de a conferi literaritate unui text jurnalistic. Putem clasifica ironia, în mai multe tipuri : subtilă, percutantă, elaborată sau voit grobiană. Alternarea subtilităților, formulelor rafinate cu unele construcții contondente, neșlefuite vine să întărească sensul demersului sarcastic. Se creează astfel un dublu efect: mesajul va fi decodat de o paletă lărgită de receptori (atât cei care gustă/ pricep subtilitățile, cât și de cei receptivi la formule fruste), deci, i se va crește accesibilitatea și, în același timp, se consolidează plasticitatea construcției, ceea ce îi conferă savoare. Pentru ca lectorul să înțeleagă ironia, să o perceapă așa cum emițătorul își dorește, e nevoie, fără doar și poate, de un limbaj comun, de o cunoaștere de către ambele părți a realităților, personajelor introduse în malaxorul ironizării. A ironiza bâlbâielile consacrate ale unor personaje politice în fața unui public total străin de aceste derapaje, reprezintă un demers inutil. Așa cum am subliniat necesitatea existenței limbajului comun și a valorilor comune ale emițătorului și receptorului, pentru însușirea caracterului parțial literar al unui editorial, facem și de această dată cuvenita precizare, căci și pentru deslușirea ironiei e nevoie de o cunoaștere comună.

Pentru cineva nefamiliarizat cu situația Casei Regale din România, editorialul lui Mircea Dinescu, intitulat Fiecare neamț cu duda lui publicat în luna august a anului 2015, ar fi greu de înțeles, iar ironia ar rămâne cifrată. Paragraful de început e o sarcastică simulare de familiarizare a cititorului cu tema principală a editorialului : „Bietul Rege Mihai și-a dat singur cu sceptrul în omletă, în clipa când l-a exoflisit pe Prințul Nicolae din frunzișul arborelui genealogicregal, păstrându-l pe macacul Duda pe creanga cea mai de sus. Oricât de antipatic ni s-ar fi părut fiul Principesei Elena a României, încă de la ivirea sa pe aceste meleaguri, cu mecla-i de elev la școala de tractoriști din Adunații Copăceni, e totuși de râsul curcilor să legi de coada nepotului cu sânge albastru tinicheaua de simplu cetățean, iar de coada bearcă a actorașului de mâna a doua să atârni un polonic de aur pe care e scrijelită titulatura alteță”. Mircea Dinescu pendulează între formule stufoase precum „frunzișul arborelui genealogic regal și etichetarea dură a „macacului Duda”. Legitimității Prințului Nicolae i se suprapune imaginea plastică, deloc măgulitoare a „meclei de elev de la școala de tractoriști din Adunații Copăceni”, în timp ce de „coada actorașului e atârnat polonicul de aur pe care e scrijelită titulatura Alteță”. Întâlnim aici acea alternare a formulelor elaborate cu formulări ce pot fi catalogate drept insulte. Alăturarea acestor ingrediente aflate într-o aparentă antiteză dau consistență și savoare ironiei, satisfăcând, deopotrivă, dorința de rafinament și pe cea de mitocănie studiată a publicului. „Actorașul” este eticheta pe care Prințul Duda a primit-o încă de la apariția sa în spațiul public, iar această ironie ce face trimitere la profesia de dinaintea asimilării sale de Casa Regală a României, nuanța peiorativă fiind valorificată de editorialist pentru construirea unui pasaj ironic mai lesne de descifrat de cititorul care poate nu cunoaște parcursul personajului, dar poate a auzit, la un moment dat, de această etichetă. Procedeul stângaci, amatorist, al scrijelirii pe un polonic de aur, simbol al trăiniciei, al valorii este, de asemenea, o alăturare de imagini care nu au nimic în comun, dar care conturează un tablou ce surprinde o situație ridicolă. Dacă pe respectivul polonic de aur termenul „Alteță” nu ar fi fost scrijelit, ci gravat, nu am fi intrat în registrul ironiei. Au existat și alte editoriale care au tratat acest subiect, care au vorbit despre o ascensiune ilegitimă a „actorașului” (eticheta e frecvent invocată) Duda, în detrimentul Prințului Nicolae, dar folosind argumentația serioasă, punctuală, nu ironia. Desigur, impactul e greu cuantificabil și nu putem afirma că ironia a fost mai convingătoare decât abordarea de tip manifest sau invers. E necesar să subliniem aici și tipul publicului, așteptările sale, pentru că cititorii fideli ai lui Mircea Dinescu au un fel de așteptări, în timp ce publicul altor editorialiști, mai puțin aplecați către literaritatea textului, își doresc altceva. Fragmentul prezentat mai devreme este relevant pentru stabilirea legăturii – am îndrăzni să spunem – ombilicale dintre literaritate și ironie într-un editorial caustic. Demersul ironic își atinge scopul cu atât mai bine cu cât reușește să construiască imagini puternice, să genereze sentimentul de apartenență la aceeași cauză. Ironiile simple, care fac trimiteri la defecte fizice, de exemplu, nu vor avea un impact puternic în rândul publicului educat, cu gusturile educate.

Pentru a savura un fragment din editorialul intitulat În cătarea diavolului, semnat tot de Mircea Dinescu, în aprilie 2014, e nevoie, pe lângă exercițiul lecturilor îndelungate și de împărtășirea convingerilor autorului : „La unele cotituri ale Istoriei, o rafală cu bomboane de colivă ori jetul bine țintit al tunurilor de apă încărcate cu agheasmă mare se dovedesc mai eficiente decât submarinele nucleare care nu pot pătrunde pe pârâiașul de munte și nici în satele pitulate prin văgăuni, unde turla clopotniței poate fi ușor confundată cu o rachetă cu rază medie de acțiune”. Disputa dintre Patriarful Kiril al Moscovei și Filaret al Kievului este, pentru autor, un bun prilej de amendare a practicilor întâlnite și pe la noi. Tunurile de apă ce ar putea fi „încărcate cu agheasmă mare” fac trimitere directă la dezbaterile publice în care se reclama implicarea fețelor bisericești în acțiuni laice, nu tocmai ortodoxe. Și în acest caz, ironia se construiește pe suportul unor imagini puternice, pe simboluri – coliva, agheasma, clopotnița – dar adresabilitatea textului se restrânge, fiind vorba despre un subiect pretențios și, totodată, delicat.

O ironie pe care o vom cataloga drept „potolită” întâlnim în editorialul Eul propriu, ca obsesie, semnat de Andrei Pleșu, în 9 decembrie 2010. „Trăiesc halucinați de ei înșiși, de micile și marile lor ambiții, de imaginea lor, de ograda barocă a vanității lor” este un enunț care scoate în evidență carențele comportamentale ale unui prototip defectuos al societății românești. În acest exemplu, ironia nu este contondentă, nu produce imagini sau senzații convingătoare, ci se împletește cu descrierea amănunțită a personajului obsedat de propria persoană, de propria imagine, a conaționalului dispus să treacă peste orice pentru a-și atinge scopul. Dacă în exemplele precedente, textele conțineau pasaje sarcastice din abundență, de această dată, ironia e presărată discret, ca un adaos cumpătat de sare, menit să întărescă puțin tonalitatea nuanțelor predominante. Egocentriștii sunt, de multe ori, ținta ironiilor lansate de cei din jur, dar Andrei Pleșu folosește aici cu precauție această armă.

Oarecum asemănător procedează și Mircea Cărtărescu în Kitsch cine vine la putere, un editorial ce radiografiază parcursul și efectele lui Dan Diaconescu, în societatea românească. Susțineam la un moment dat că forța literară a unui editorialist îl ajută pe acesta să construiască și ironii cu efect devastator. Cu toate că e un scriitor apreciat, un talent literar, gazetăria lui Mircea Cărtărescu nu valorifică îndeajuns această zestre artistică. Autorul „Levantului” e prudent în textele gazetărești, dă impresia că nu e dispus să utilizeze talentul literar pentru a-și convinge sau chiar seduce publicul. Acest lucru se simte și la nivelul intenției de a ironiza. Amendarea lui Dan Diaconescu și a publicului OTV, devenit ulterior armata PP-DD se face prin înșiruirea unor argumente exprimate cu un soi de revoltă mocnită, întrerupte de câte o încercare de a ironiza fără ca bisturiul sarcasmului să treacă dincolo de piele : „E vorba de milionul de alegători (sau or fi mai mulți ?) pentru care PSD e prea reformat și PRM prea învechit ca să mai fie atrăgătoare. De cei nemulțumiți de cele trei partide mari, care nu mai au bani de obișnuiții mititei electorali. De cei ce visează la un mare „partid popular”, ca-n mai toate țările bananiere, în vârf cu un tătuc iubit și temut fiindcă miroase și vorbește ca ei”. Cunoscut ca un susținător al partidelor de dreapta, adversar declarat al PSD și al PRM, Mircea Cărtărescu plasează electoratul partidului condus de Dan Diaconescu, la răscrucea formațiunilor ce purtau pe frontispiciu imaginea lui Ion Iliescu și a lui Corneliu Vadim Tudor. Votanții PP-DD sunt plasați sub electoratul PSD, un partid suspectat cu sarcasm de excedent de reformă, atribuindu-i-se, totodată, o doză de radicalism, mai puternică decât cea specifică peremiștilor. Ironia e – așadar – precaută și frizează o aparentă inocență. Binecunoscutul dispreț al autorului față de PSD și PRM este așezat deasupra și dedesubtul electoratului lui Dan Diaconescu, încadrându-l în fotografia care înfățișează, în viziunea autorului, partea întunecată a alegătorilor din România. Chiar dacă subiectul este ofertant, se pretează la construcții ironice spumoase, Mircea Cărtărescu se manifestă cu moderație, diametral opus față de Cristian Tudor Popescu, care afirma, în 2012, că procentul obținut de partidul lui Dan Diaconescu la alegeri ar reprezenta gradul de alienare al electoratului. Încercările lui Cărtărescu de a ironiza în editorial se lovesc de gravitatea ce caracterizează textele sale gazetărești : „Dan Diaconescu e un artist baroc, un magistru al excesului, un sculptor în dejecțiile trupului uman și social”. Citind, avem sentimentul că există o disponibilitate pentru a ironiza, suspendată la jumătatea drumului. Aceste observații nu reprezintă o acuzație, nu sunt expresia unei nemulțumiri declanșate de așteptări neîmplinite, ci vin să întărească ideea de consecvență a fiecărui autor studiat, de manifestare constantă. Mircea Dinescu și Andrei Pleșu nu se zgârcesc cu formulele artistice în textele lor nici când laudă, nici când critică ori ironizează, pe când la Mircea Cărtărescu observăm o economisire a figurilor de stil folosite în scrierile gazetărești.

Despre cantitate

Un alt tip de strategie de tip paradox enunțiativ este cea care se referă la limbajul cantitativ, prin exagerarea numerelor sau a cantităților. Mircea Dinescu, în editorialul pamflet identifică niște repere numerologice, menite să îi susțină argumentația: „De cînd am aflat că timp de șapte secole, pînă la 1900, cetatea Sibiului își închidea porțile la 12 noaptea, ușuindu-i în afara zidurilor pe târgoveții români ca să-și mistuie sașii liniștiți slănina cu găluște savurată la cină, am înțeles că Iohannis se confundă cu bătrânul burg medieval, numai că el pare încuiat și în timpul zilei.” în Burg medieval din Cațavencii din 8 septembrie 2015. Oferirea de repere exacte este o altă formă de a oferi credibilitate textului, de a produce o ancorare puternică în realitate. Relația dintre imaginea Sibiului și cea a președintelui se construiește în paralel, pentru a exprima coabitarea a două stări de fapt negative: închiderea cetății și lipsa comunicării președintelui. Editorialistul înțelege că a măsura „cu metrul” „dramele și popoarele” este o greșeală pe care o amendează în stilul propriu. Anterior însă recursese la înșiruirea unor cifre, metode de măsurare cantitativă: „au așezat pânzele pe dușumea, le-au măsurat și au scris – 46 metri, tov. Rembrandt; 60 metri, tov. El Greco, 112 metri, tovarăși necunoscuți” (Dinescu, 1996, 23) sau „Să fi aflat oare azilanții că, în pîrjolita Grădină a Maicii Domnului, violul e în top la jurnalele de știri? Și că trei milioane de flăcăi și de fete și-au luat lumea-n cap înaintea lor, optînd pentru votul prin corespondență?” Pamfletul continuă supralicitând ideea exprimată anterior: „Și că ar mai fi vreo patru milioane de băștinași care s-ar juca bucuroși de-a sirienii dacă ar avea puși deoparte vreo două-trei mii de euro pe care fugarii Europei, buzunăriți de traficanții de carne moartă, i-au agonisit înainte ca americanii să investească în ISIS?” în editorialul Torna, torna fratre din 1 septembrie 2015.

Mircea Cărtărescu o folosește pentru a realiza portretul unui alt demnitar, omul politic Mircea Geaonă, pe care îl vede drept un „Putin pokerist”. Ideea pe care o dezvoltă, rostogolind-o prin realitățile dâmbovițene, este cea a politicii ca circ. Strategia cantitativă se încadrează tot în zona paradoxului, pentru că nu există o evaluare logică a cifrelor. „Până la 30 de ani, reducere 50 la sută! După treizeci de ani, doi pe un bilet!” (Cărtărescu, 2005, 34) Logica imbatabilă arată că e același preț pus pe toate categoriile sociale, la fel cum în campaniile electorale nu contează cine votează, ci votul ca atare. Altădată, face un inventar asupra ororilor care sunt difuzate la știrile TV. Literaritatea apare doar în citatele livrești din textele sale, care dantelează textul, însă creează o impresie de artificialitate. De la versurile lui Rilke, la parodierea lui Coșbuc, editorialistul antamează un discurs heterogen. „Căderii” din „preafrumoasa poezie a lui Rilke” i se opune o serie lungă de orori și personaje mondene: „sinucideri”, „căderi și decăderi morale: droguri, obscenitate, Costi Ioniță, violență domestică, Monica, de parcă toată România n-ar mai fi altceva decât știrile de la ora cinci prezentate într-un studio de 237.500 de kilometri pătrați.” (Cărtărescu, 2005, 69).

Amestecul de literar și prozaic naște un text conglomerat, iar cantitatea informației produce un efect covârșitor. A-ți imagina un studio cât o țară echivalează cu o imagine haotică, așa cum e văzută societatea românească însăși.

Nu putem discuta despre cantitate fără a ne raporta la „bucătăria balcanică”, o latură importantă a culturii românești. Și în acest domeniu cantitatea este importantă, pentru că recursul la istorie, ne amintește editorialistul, are legătură cu predispoziția noastră pentru feluri culinare nenumărate și trăirea hedonistă a vieții, inclusiv prin delicii de acest fel. „O frumoasă carte despre obiceiurile culinare autohtone anterioare modernității ne amintește că masa boierească cinstită includea 10-12 feluri, ciolhanul urca la 60-70, iar marile praznice domnești nu se sfiau să propună circa 400 de «intrări»”. (Pleșu, 2005, 243) Trăirea voluptoasă a felurilor de mâncare este sugerată de editorialist prin strategia ce folosește expunerea unor cantități care transmit cititorului fastul pe care îl presupuneau astfel de „chermeze”.

STRATEGII ASOCIATIVE

Acest tip de strategie se bazează pe relația care se stabilește între ceea ce numim memoriile colective, memoria individuală (Sophie Moirand, plecând de la termenii de dialogism – conceptul lui Bahtin și cel de memorie colectivă, impus de Halbwachs introduce termenul de „moment discursiv” ) și modul de construire al evenimentului care constituie subiectul editorialului. Acesta nu mai are importanță prin ceea ce spune, ci prin ceea ce declanșează în memoria colectivă. Recursul la astfel de formulări este des întâlnit în textele de tip editorial, pentru că generalizarea este specifică lor. Moirand identifica acest transfer de semnificație, fiind astfel conturat prin mobilitatea excesivă a ideilor: „au gré de ces voyages, énonciativement incontrôlables, les mots spécialisés ou leur formulation médiatisée gagnent des sens nouveaux, au détriment parfois de leur sens original, et finissent par fonctionner sous le régime de l’allusion plutôt que sous celui de la désignation.” (2007, 13) Legăturile care se creează, pe de o parte între cuvintele editorialului și capacitatea de a memora și transmiterea informației către colectivitate, iar pe de altă parte prin creearea unor construcții lingvistice aparținând unei memorii colective a comunității care acționează ca un stimul ce declanșează amintirile deja înmagazinate.

Este vorba de un soi de automatizare a discursului editorialistic, prin care se produce o conexiune rapidă cu publicul receptor. Prin asocierile discursive, atât autorul cât și cititorul au o interacțiune puternică, ce sporește gradul de subiectivitate.

Andrei Pleșu folosește drept motto al unui editorial un fragment din O noapte furtunoasă: „Jupân Dumitrache: …Toate le știe, îmi place…/ Ipingescu: Apoi dacă-i jurnalist…” pentru a introduce un text despre trasferarea jurnaliștilor în mai multe locuri de muncă, pe principiul că se pricep la toate. Strategia pe care o folosește autorul este asociativă, pentru că pune în același plan faptele din planul literar (piesa lui Caragiale) și cele din realitate, în care o parte din jurnaliștii de la „România liberă” au primit funcții în guvern. Finalul soluționează posibila dilemă a cititorului într-un mod parodic: „Vorbește abitir, domnule, Ăsta e bun de dipotat” – proclamă Jupân Dumitrache, cu ochii la articlierul de la Vocea patriotului naționale. Și adaugă apoteotic: „Cum combate el, poate să ajungă și ministru.” (Pleșu, 2005, 55) Editorialistul identifică percepția publică asupra unui eveniment, comparând chiar și cu situații ipotetice asemănătoare din alte țări. Își imaginează cum ar fi arătat guvernul Franței cu redacția de la „Le Monde” în componență sau serviciile secrete britanice și jurnaliștii de la „Times”. Pe aceeași temă este scris și editorialul publicat în „Dilema”cu titlul Stil gazetăresc. Maladia gazetăriei este, în viziunea lui, logoreea. Multiplicarea publicațiilor denotă o pierdere a valorii, o amenințare fiind impostura care bântuie peisajul presei românești. „Numărul publicațiilor s-a mărit până la dambla, iar publicistica a devenit o hiper-profesie, râvnită de toți.” Soluția lui este simplă: „Între a fi caricatura lui Pârvan, sau caricatura lui Caragiale, e mai bine să alegi asumarea cinstită a propriei inconsistențe și să taci din gură.” (Pleșu, 2005, 56-57) Tot Pleșu scrie într-un editorial savuros din „Plai cu boi” despre obiceiurile culinare are românilor. Situarea culturală se face, încă de la început, sub semnul balcanismului. Perceperea unui spațiu în care „dumicatul moldo-vlah privește spre sud-sud-est, într-un blând elan de comunicare (și cuminecare) cu dumicatul sârbesc, bulgăresc, peloponeziac și minor-asiatic.” Strategiile asociative funcționează coerent prin recursul la memoria culturală a poporului și introducerea în text a multiple conexiuni cu alte națiuni cu care am putea să ne asemănăm. A „mânca românește” devine un pretext pentru a caracteriza, de fapt, o societate căzută pradă deliciilor gurmande. Însă, analiza lui Pleșu merge mai departe, identificând în această dualitate Orient/Occident o problemă de incompatibilitate: „problema acomodării stilistice dintre «Fast – Food» și «Slow-Food» va fi mult mai complicată decât credem.” Modul în care editorialistul pune problema, plecând de la o clasificare banală dovedește intuiția profundă, aceea legată de ciocnirea unor civilizații diferite care, chiar dacă fac parte din Europa, aparțin unor lumi diferite.

Inconsistența, lipsa de profunzime, incapacitatea de a construi durabil sunt slăbiciuni ale poporului pe care Pleșu le identifică plecând de la ….antreuri. „Murim în antreuri. Nerăbdători, pofticioși, exuberanți, ne mișcăm promițător în zona proiectelor, dar construcția în sine ne plictisește.” (Pleșu, 2005, 245) Memoria culturală este schema pe care lucrează filosoful gazetar. El construiește plecând de la literatură, filosofie, istorie pentru a da la iveală un construct socio-cultural. Din aparentele elemente lipsite de semnificație, cum sunt detaliile culinare ale unei societăți, se extrage o concluzie profundă, dualistă: „Ospățul balcanic începe cu o carnavalească percuție. Cel apusean se epuizează, inițial, în decorativ. Diferența e cea dintre linia frontului și salon, dintre sârbă și menuet.” Au fost surprinse astfel trăsăturile care caracterizează poporul, modul de raportare la ceilalți, o filosofie de a fi. Însă, dincolo de cele două mari civilizații, românii se află, ca de obicei la răscruce: „capacitatea de a petrece, răbdător, între imperii, combinând multicultural, arhaicul cu post-modernitatea, în așteptarea – străveche – a alinierii nord-atlantice.” (Pleșu, 2005, 247)

Editorialul și locurile memoriei

Locurile memoriei își găsesc tiparul în textele editorialelor care se manifestă ca niște conglomerate ce conțin mai multe straturi sedimentare. Unul dintre aceste pături narative este cel pe care îl putem numi memorie culturală. Ea apare drept un ansamblu de nuclee de tip mentalitar, mitic, social, politic și face recurs la trecutul proiectat în prezent. Așa cum scria Jan Assmann, imaginea de sine a unei societăți se construiește prin folosirea unor fragmente de text, imagini, ritualuri.

În unele texte de tip editorial se folosesc astfel de elemente care duc la construirea unei auto-imagini pe care românul și-o formează și pe care o expune și în fața celorlalți. Distincțiile între est/vest, balcanici/occidentali sunt distincții cu care operează unele dintre articolele de fond. „Trecutul e muzeal pentru vestici și «existențial» pentru cei din est” (2005, 204) scria Pleșu într-un editorial dedicat gastronomiei, observând astfel rolul pe care moștenirea istorică îl poate avea în construirea prezentului. Trăirea acută a trecutului, chiar și în prezent, este o trăsătură a popoarelor care au avut o istorie zbuciumată, încărcată de frământări identitare. A te raporta la ceilalți produce, de cele mai multe ori, două atitudini: una de constatare a unui decalaj iremediabil, iar cea de-a doua, de superioritate, indiferent în ce domeniu. În Români în Japonia, filosoful folosește ironia pentru a vorbi despre cum văd românii un alt spațiu cultural. Încercarea de imagologie propune o concluzie dulce-amăruie: „Buddhismul Zen ne dă însă voie să spunem că e și aceasta o cale. Calea românească: stai strâmb și judeci drept. Stai cum dă Dumnezeu! Stai cum poți! Asta-i situația! În definitiv, nici japonezii ăștia, care pot sta ceasuri întregi încremeniți în proiect, nu sunt în regulă. Să se miște și ei nițel, să dea semne de viață.” (Pleșu, 2005, 240) Transbordarea filosofiei românești asupra celeilalte culturi are efecte comice, punându-se față în față două feluri de a fi, opuse una a inactivului, a meditației și una a activului, a acțiunii.

În editorialul Geopolitică și spriț (vezi Anexa 10), alăturarea celor doi termeni din titlu ne oferă, de la bun început, intenția autorului de a combina esențe tari. Dacă geopolitica e un concept pretențios, cu o sonoritate rafinată, șprițul, o licoare atât de familiară în spațiul românesc, poartă parfumul cârciumilor cu atmosferă sordidă și pe cel al interminabilelor polemici presărate cu dezacorduri, duse cu limbile îmbârligate. De altfel, Andrei Pleșu explică, pe rând, minuțios, cu o redutabilă forță de plasticizare, ceea ce reprezintă cei doi termeni. Radiografia geopoliticii și a șprițului, plasarea lor în conștiința locuitorilor spațiului românesc se realizează în stil mocănesc, fără economie de spațiu sau de explicații complementare. Cheia succesului acestui text, farmecul care învinge posibila nerăbdare a citiorului pus în fața unei scrieri de mari dimensiuni este inversarea abordării termenilor.

Există o singură demarcație convingătoare între Europa de Est – fie ea centrală sau sud-estică – și Europa de Vest: stilistica closetelor; aceasta este, deocamdată, adevărata „linie a frontului”, marea cezură, cortina olfactivă care ne desparte.) De la o distanță care deplace Ies lignes, americanii au rezolvat lucrurile birocratic: în Departamentul de Stat, subde-partamentul care se ocupă de Europa fostelor țări comuniste include totul sub eticheta Europei Centrale. Din acel moment, a vorbi despre Europa de Est a devenit politically incorrect Situarea la răsărit e un fel de ghinion, o injurie geografică; nu se cade să o pomenești.

Dacă în cazul deslușirii geopoliticii ne-am fi așteptat la o tratare asortată conceptului, realizată în termeni pretențioși, pentru elucidarea misterului șprițului orizontul așteptărilor noastre includea termeni desprinși din atmosfera de bodegă, spațiul în care șprițul își exercită suveranitatea. Tocmai inversarea explicațiilor, zugrăvirea geopoliticii în culori și exemplificări vernaculare și tratarea șprițului cu formule de origine nobilă dau savoare acestui text, făcându-l accesibil și, totodată, convingător.

E vorba de o băutură, sau mai degrabă, de un mod de a bea, care s-a inventat undeva în Austria, dar care și-a găsit nu atât în Ardeal, cât tocmai în balcanicul Regat slujitori distinși și incoruptibili. E vorba de șpriț, adică de picantul dozaj dintre vin și apă gazoasă (sifon în vremurile clasice, apă minerală mai de curând), care domină pletoric mesele autohtone, în ciuda unor dogmatice proteste apusene. Șprițul e duhul însuși al chefului, solventul absolut al spleen-ului de cârciumă. In întreita lui ființă – vin-apă-aer – dormitează o adevărată Weltanschauung.

Ambele analize curg logic, cu fluiditatea șprițului, și, pe alocuri, par să fi gustat din invocata licoare, fără a se ajunge, totuși, la o beție de cuvinte. E vorba doar despre acea întreținere a stării de bine, de furnizarea unei lecturi euforice, euforia neincluzând și părăsirea tăpșanului realist. Andrei Pleșu păstrează, pe parcursul întregului text, legătura strânsă dintre concept și spațiul românesc regionalizat. Sunt pomenite orașe din toate colțurile țării, dar exemplele sunt alese în așa fel, încât impactul fonetic și faima lor (pozitivă sau negativă) să așeze cititorul pe o anumită linie. Bunăoară, Timișoarei și Sibiului li se așază în față Dorohoiul, Calafatul și Medgidia. În timp ce orașele de pe Bega și Cibin emană ideea de civilizație, de apartenență la valorile apusene, Dorohoiul, Calafatul și Medgidia transmit imaginea unor târguri prăfuite, unde spiritul balcanic se manifestă cu o efervescență imbatabilă. Și această alăturare relevă intenția și capacitatea autorului de a contura imagini puternice, mesaje nimicitoare pentru cititorul stăpânit de îndoială, încercat de senzația șovăielii. Lungimea textului, amintirea unor contexte aparent paralele, nu constituie o încercare de exhibiționism cultural, ci e doar un demers persuasiv, un demers prin care se dorește închiderea în cerc a unei demonstrații.

In viața monahală, unul dintre cele mai răspândite simptome de criză este culpabiiizarea chiliei. Nevoitorul ispitit de demon crede că progresează lent, sau cade des, pentru că are o chilie proastă. Și că totul s-ar rezolva de la sine dacă s-ar muta în altă chilie. Așa credem și noi, uneori, că avem dificultăți din cauza Balcanilor și că dacă ne-am strămuta, furtiv, într-un desiș apusean, ne-am vindeca de toate relele. In realitate, nu părăsirea chiliei e soluția, ci recursul nemilos la mătură.

Aparent potolit, textul dezvăluie, adesea, florete literare ce înțeapă lectura, conferind emițătorului statutul de luptător redutabil. În fine, dacă ne-am întreba: ”Răspunde acest corpus cerințelor teoretice ale unui text de tip editorial?”, răspunsul ar fi afirmativ. Da, răspunde, fiindcă avem de-a face cu două teme de larg interes; un interes nu neapărat conștientizat, dar din cale afară de proeminent. Pe de o parte problemele legate de geopolitică decid în situații cruciale, iar pe de altă parte, șprițul și tot ceea ce generează el înseamnă mult în economia marilor decizii din România. șprițul nu e doar un amestec de vin și apă, ci e liantul dintre politcieni, dintre decindenți, e motivul sacru al întâlbirilor de taină în cadrul cărora interese mai mult sau mai puțin oficiale sunt fecundate.

Editorialul În mahalalele istoriei îi aparține lui Mircea Dinescu. (vezi Anexa 11). Este întâlnită în presa românească (și nu numai) practica răspunsului la anumite scrieri (anchete sau chiar romane, nuvele) prin editoriale. Exemplul de față este o mostră de comunicare „în familie”, de această dată, în familia literară. În mahalalele istoriei nu este un editorial în „carne și oase”, fiind mai degrabă o epistolă publică, un gest prietenesc de a bate pe umăr un confrate, în stilul inconfundabil, mustind de talent, al lui Mircea Dinescu. Rândurile acestea se adresează exclusiv publicului avizat, care știe că, dincolo de a fi ministru de Externe, Andrei Pleșu e scriitor, om de cultură. Fraza „Pe plaiurile noastre răsăritene, dracul n-a purtat pantofi cu scîrț ca-n Thomas Mann și nici nu s-a pisicit ca-n Moscova lui Bulgakov” face selecția între cititorul avizat și cel aplecat mai puțin asupra literaturii. Publicul „Cațavencii„ e, îndeobște, unul educat, cu un nivel intelectual ridicat, dar autorul ține să-l avertizeze, de la bun început că „disputa” e dintr-un registru aparte. Spre deosebire de Andrei Pleșu, Mircea Dinescu e mai puțin elaborat, dar textele sale au un miros, un colorit și – implicit – un impact aparte. Chiar dacă paternitatea „esteticii urâtului” nu-i aparține, Mircea Dinescu este maestrul alăturărilor de termeni ce par a nu-și suporta vecinătatea, dar care reușesc să creeze imagini de mare efect. Mircea Dinescu este unul dintre puținii publiciști de la noi care reușesc să dea savoare și – de ce nu? – valoare literară unor termeni considerați, în general, colocviali.

În cadrul orei de înfierare și muștruluială că s-a înhăitat cu subsemnatul ca să-i punem lui Nea Nicu „o scrisoare cu efect întîrziat sub coadă” este o modalitate de trabsformare a unui episod înfierat, de mulți, cu mânie proletară, într-un episod îmblânzit de o descriere plastică, făcută cu un amuzament ce poartă, totuși, un licăr amar. Cu toate că, de multe ori, convingerile exprimate public ale celor doi s-au rostogolit paralel, în textul de față există un soi de maturitate a solidarității: Și de atunci încoace, ghimpii săi au continuat să provoace alergii și cîinii mioritici să-i poarte cu ciudă ciulinii în coadă.

Mai mult, în final Mircea Dinescu ignoră orice regulă rigidă de redactare a unui editorial și pecetluiește cele spuse înainte, dedicându-i vechiului său prieten, o poezie: „P.S. Pentru că ni s-au cam răcit cafelele de cînd nu ne-am mai văzut, așez în oglinda acestui text o poezie comisă întru prietenia noastră”. Abaterea poetului – publicist de la reguli nu e condamnabilă, deoarece nu suntem în fața unor editoriale ce se adresează unui public eterogen, mânat în lectură de nevoia lămuririi unor dileme ce privesc traiul de zi cu zi. În plus, cordialele sale relații cu literatura, conviețuirea cu un talent ciclonic îl scot pe Mircea Dinescu din rândul „gazetarilor conțopiști”, tributari relatărilor seci.

CONCLUZII

Studiul de față a analizat, din mai multe puncte de vedere, modul în care editorialul din presa românească se raportează la literatură și în ce măsură capătă accente artistice. După prezentarea reperelor conceptuale în care au fost stabilite instrumentele de lucru pentru exprimarea conexiunilor dintre cele două domenii: gazetăria și literatura, am constatat existența unui editorial care iese din tiparele definirilor inflexibile, date de literatura de specialitate.

Analiza amănunțită a textului și subtextului a scos la iveală mai multe tipuri de limbaj, fiecare dintre acestea conturând identitatea editorialistului. Astfel am stabilit existența unui limbaj pamfletar la Mircea Dinescu, unul precaut la Mircea Cărtărescu, unul frust la Cristian Tudor Popescu și intelectualizat la Andrei Pleșu. Acestea nu sunt pure, ci dominante, pentru că în textele fiecăruia se pot regăsi și celelalte tipuri de limbaj. Parcurgând scrierile din perioade diferite ale activității lor gazetărești, am remarcat o consecvență la nivelul stilului, în cazul fiecăruia dintre ei. Totodată, observăm constanța părerilor la trei din cei patru autori. Excepția este Cristian Tudor Popescu, ale cărui convingeri publice sunt oscilante. În privința lui Andrei Pleșu, Mircea Dinescu și Mircea Cărtărescu se poate vorbi, în linii mari, despre aderarea la valorile de dreapta.

Dacă în cazul jurnaliștilor de profesie, putem consemna, o dată cu trecerea timpului, cu dobândirea experienței, o șlefuire a stilului, o maturizare, în cazul celor patru personalități studiate, nu putem vorbi despre transformări spectaculoase fiindcă statutul lor prealabil de scriitor a imprimat un anume stil, încă de la începutul relației lor cu presa generalistă.

În secolele al XIX-lea și al XX-lea se consemnează apariția și consolidarea editorialului în presa românească, acest tip de scriitură fiind un microscop pentru societate. Pe alocuri, editorialul devine și o redutabilă formă de protest, un manifest ce atrage asupra celor ce l-au scris sancțiuni dintre cele mai severe. Nume sonore ale culturii românești, poeți, dramaturgi, prozatori au amendat tarele sociale, politice, economice ale vremii prin editorial. Mihai Eminescu, I.L.Caragiale, Ion Vinea, Tudor Arghezi pot fi considerați, așa cum reiese din analiza făcută unor texte ale lor, precursori ai editorialiștilor contemporani.

Dar editorialul nu a fost doar un instrument cu ajutorul căruia s-au sancționat bizareriile anumitor perioade istorice, ci și unealtă de manipulare grosolană, adevărată insultă aduse inteligenței de nivel mediu și simțului estetic primar. Aceste manifestări maladive s-au produs în perioada regimului comunist când „articolul locomotivă” era folosit de multe ori drept resort ce punea în mișcare propaganda de partid. O altă malformație a acestui gen publicistic este dispariția semnăturii editorialistului, scriitura fiind percepută ca un demers colectiv, asumat de întreaga publicație și, implicit, de conducerea statutului. Publicația era doar portavocea regimului.

De-a lungul istoriei sale, presa românească a cunoscut perioade de evoluție și decădere, s-au produs inevitabilele împrumuturi din spațiile unde gazetele aveau o tradiție sănătoasă, dar, așa cum s-a întâmplat și în alte domenii, s-au creat zone-surogat. Într-o societate despre care se spune că e construită pe nisipuri mișcătoare, practica jurnalistică nu are cum să fie una riguroasă, ancorată în reguli stricte și deontologice.

După erupția vulcanului jurnalistic din 1990, timp de câțiva ani, pe piața presei din România s-a putut vorbi despre o degringoladă. Publicațiile apăreau brusc și dispăreau peste noapte, se scria despre orice, iar de aici până la intrarea în scenă a subiectelor de genul „găina cu trei picioare”, a fost doar un pas. După prima jumătate a anilor 90, peisajul publicistic începe să se așeze și se conturează câteva nume puternice de gazete, care au reprezentat, pentru aproximativ zece – doisprezece ani, nucleul presei românești. Criza economică din 2008 și extinderea mediului on-line au reconfigurat harta media din România și au influențat inclusiv abordarea genurilor publicistice. Toate aceste schimbări sociale, politice, economice au afectat peisajul presei din spațiul nostru. Din acest motiv, sintagma care ni s-a părut cea mai potrivită pentru descrierea stării de fapt este „un tipar fără reguli”, pentru că evoluția sa este atipică, în raport cu marile democrații.

O altă idee conclusivă a tezei reiese din valoarea persuasivă a editorialelor și raportul pe care îl stabilesc acestea cu publicul cititor. În subcapitolul intitulat „Literaritate și persuasiune” am definit conceptul de literaritate și cum se aplică acesta textului publicistic. Trecând prin definițiile clasice care pun accent pe aspectul lingvistic (Jakobson) sau pe cel sintactic, pragmatic sau semantic (Morris), considerăm că literaritatea reiese drept o formulă internă de coagulare a textului, una care îndeplinește funcția persuasivă, atât de căutată de editorialiști. Introducerea literarității în text este dată de tipurile de strategii care sunt folosite și pe care le-am identificat ca fiind la nivel lingvistic și la nivel cognitiv și identitar.

Ideea importantă ce reiese din analiza acestor tipuri ni se pare a fi cea care identifică așa-numitele sisteme de imagini. Ele se construiesc diferit în textele editorialiștilor prezentați, pentru că realitatea este văzută diferit în funcție de relațiile cognitive pe care autorul le stabilește cu o situație. Pregnanța imaginilor inserate în text sunt un element definitoriu al puterii de care dispune articolul de fond în a impune o anumită direcție sau a exprima un punct de vedere asupra unei stări de fapt. Imaginile șocante, experiențele personale (am identificat subiectivitatea mărită în cazul editorialelor), intertextualitatea (operele lui Caragiale, Eminescu sau Arghezi furnizează astfel de imagini de tip topoi, în măsură să ajungă mai repede la sufletul/mintea lectorilor), comparațiile extinse la nivel cultural, mentalitar, geopolitic se constituie în puncte de plecare în realizarea unor radiografii ale societății românești. Inventariind construcțiile literare aflate în scheletul textual, au fost identificate imagini convingătoare, cu impact puternic, care dau, de fapt, savoarea lecturii acestora. Impactul evident dintre cunoașterea empirică și senzațiile induse prin literaritatea unui text are efectul unui demers persuasiv sofisticat.

Prin analiza unor texte alese din perioade diferite ale scrierilor publicistice am acoperit o zonă largă a presei postdecembriste, inclusiv la nivelul temelor abordate (ne referim la situații politice, sociale, economice, culturale care au marcat destinul românesc postrevoluționar). Am identificat drept trăsătură fundamentală a lor polifonia, iar vocile care o alcătuiesc diferă de la un editorialist la altul. De exemplu, la Mircea Cărtărescu am analizat polifonia negării, în directă legătură cu negațiile metalingvistice sau polemice și cele decriptive. Fluxul rapid, inserțiile fruste, situația combativă sunt trăsăturile ale textelor analizate. Strategiile care construiesc discursul editorialistic, conectat la literatură utilizează, am identificat noi, trei funcții fundamentale: de schematizare (ne referim la extragerea esențialului dintr-un subiect abordat), de justificare (fie că este de ordin personal sau editorialistul devine purtătorul de cuvânt al unei comunități), de coerență (pentru că mesajul transmis trebuie să fie eficient și să aibă o structură logică, asemănătoare, de multe ori cu o proză scurtă).

Strategiile de interferență cu literatura au fost identificate drept o altă trăsătură a conexiunii care se stabilește între cele două mai domenii. În acest capitol, am considerat că există trei tipuri care ajută la formularea unei sinteze a acestei relații hulite de unii, apreciate de alții: strategiile argumentative, cele ale paradoxului enunțiativ (ironia și cantitatea) și cele asociative. Acestea coordonează de fapt, modul în care editorialul se raportează la literatură. Ironia, de exemplu, este o armă redutabilă pe care textul literar a folosit-o din plin. Funcțiile pe care le regăsim în editorial sunt, pe de o parte una abuzivă, de amenințare, iar pe de alta una subversivă. Trebuie spus că acestea sunt parte a procesului de receptare pe care îl presupune publicare unui editorial. Ironia este percepută în funcție de modul în care cititorul se raportează la textul eliberat în lume. Am identificat mai multe valențe ale ei, în funcție de modul în care apare la autorii analizați: ironia subtilă, cea percutantă, cea elaborată și cea voit grobiană. Așadar, ironia determină ca mesajul să fie decodat de un public larg, nu neapărat specializat, ci atras de ineditul frazelor, crescând astfel accesibilitatea, dar, în același timp se consolidează și plasticitatea textului, dându-i savoare.

Strategiile de tip asociativ au la bază conectarea memoriei colective cu cea individuală și transpunerea acesteia în textul editorialului. Importanța lui este determinată de ceea ce declanșează în memoria lectorului. Deci, a scrie un astfel de articol de fond echivalează cu a-ți asuma și un rol de îndrumător cultural, unul prin care poți creea și deștepta idei, poți aduce mai aproape de public istoria națiunii, determinând o coagulare a spiritului civic și patriotic.

Umberto Eco scria că textul nu este o lume posibilă, ci un fragment al lumii reale și o mășinărie care e capabilă să producă lumi posibile. (Eco, 1991, 56) Or, în viziunea noastră, editorialul are valoare literară dacă poate da naștere, plecând de la o situație reală, la întrebări fundamentale, la răspunsuri discrete, la momente de interogație pe care ființa umană le poate asimila și care îi oferă momente de delectare, de încrâncenare, de activare a spiritului combativ sau, dimpotrivă, de domolire a pornirilor beligerante.

Concluzia importantă a studiului nostru este că editorialul și literatura constituie o unitate prolifică, necesară unei rafinări a stilului publicistic, o formulă chimică ideală și plurivalentă în măsură să acționeze asupra societății, în măsură să educe publicul și să devină în haotica existență cotidiană un punct de reper.

Bibliografie

Volume de publicistică

Cărtărescu, M. (2005). Baroane! București, Humanitas.

Dinescu, M. (2003), Corijent la cele sfinte. București, Fundația pentru poezie „Mircea Dinescu”.

Dinescu, M. (1996), Pamflete vesele și triste. București, Seara.

Pleșu, A. (2005). Obscenitatea publică. București, Humanitas.

Pleșu, A. (2005). Comedii la porțile Orientului. București, Humanitas.

Pleșu, A. (2006). Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri, Humanitas.
Pleșu, A. (2010). Note, stări, zile. București, Humanitas.

Pleșu, A. (2011). Despre frumuseţea uitată a vieţii. București, Humanitas.
Pleșu, A. (2011). Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete. București, Humanitas.

Pleșu, A. (2016). Neliniști vechi și noi. București, Humanitas.

Popescu, C.T. (2000). România abțibild. Iași, Editura Polirom.

Popescu, C.T. (2001). Un cadavru umplut cu ziare. Iași, Editura Polirom.

Popescu, C.T. (2004). Libertatea urii. Iași, Editura Polirom.

Referințe critice

Lucrări generale, tratate, dicționare

A. et Garrett, P. (2001). Approaches to Media Discourse. Oxford, Blackwell.

Abercrombie, N., Hill, S., & Turner, B. S. (Ed.). (1990). Dominant ideologies. London, Unwin Hyman.

Adam, J.-M. (1992). Les textes : types et prototypes : récit, description, argumentation et dialogue. Paris, Nathan.

Adam, J.-M. (1997). Unités rédactionnelles et genres discursifs : cadre général pour une approche de la presse écrite . Pratiques 94. Paris, CRESEF.

Adam, J.-M. (1999). Linguistique textuelle. Des genres de discours aux textes. Paris, Nathan.

Adumitrăcesei, I.D., Niculescu, I.D., E.,Niculescu, N.G., (1998). Economie politică, Teorie și politică economică pentru România, Iași, Polirom.

Agnès, Y. (2002). Manuel de journalisme. Écrire pour le journal. Paris, La Découverte.

Albert, P. (1989). Lexique de la presse écrite. Paris, Dalloz.

Albert. P. (2004). La presse française. Paris, La documentation Française.

Alexandrescu, I., Bulei, I., Mamina, I., Scurtu, I. (1995). Partidele politice din România (1862-1994). Enciclopedie, București, Editura Mediaprint.

Altschull, J. H. (1984). Agents of power: the role of the news media in human affairs. New York, Longman.

Allouche, N. (1992). „Négation, signification et stratégies de parole” în „Langue francaise”, vol. 94, nr.1.

Alvarado, S. J. (1990). Understanding editorial text. Kluwer Acad. Pubs. Group.

Amossy, R. (2006). L’argumentation dans le discours. Paris, Armand Colin.

Amossy, R. (2000). Argumentation dans le discours. Discours politique, littérature d’idées, fiction. Comment peut-on agir sur un public en orientant ses façons de penser? Paris, Nathan.

Amossy, R. (2005). „De l’apport d’une distinction : dialogisme vspolyphonie dans l’analyse argumentative” in Bres, J., Haillet, P. P., Mellet, S., Nølke, H. et Rosier, L. (ed.). Dialogisme, polyphonie: approches linguistiques, Paris, Nathan.

Andreescu, M. M. (1999). Adevărata Securitate din România. București, Editura Curtea Veche.

Angenot, M. (1995). La parole pamphlétaire. Contribution à lq typologie des discours modernes. Paris, Payot.

Antaki, C. (1994). Explaining and arguing. The social organization of accounts. London, Sage.

Antohe, I. (1995). Răstigniri în România după Ialta. București, Albatros.

Arendt, H. (1994). Originile totalitarismului. București, Humanitas.

Arkes, H. R., & Hammond, K. R. (Ed.). (1986). Judgment and decision making: an interdisciplinary reader. Cambridge, Cambridge University Press.

Aron, R. (1995). Istoria și dialectica violenței. București, Editura Babel.

Axford, Barrie&Huggins, R. (ed.). (2008). New Media and Politics. Sage, U.K.

Bagdikian, B. H. (1968). Editorial responsibility in times of urban disorder. Chicago, Chicago University Center of Policy Study.

Bagdikian, B. H. (1983). The media monopoly. Boston, MA: Beacon Press.

Bar-Tal, D. (1990). „Causes and Consequences of Delegitimization: Models of Conflict and Ethnocentrism”. Journal of Social Issues, 46(1), 65-81.

Bar-Tal, D. (1990). Group beliefs: a conception for analyzing group structure, processes, and behavior. New York, Springer-Verlag.

Bar-Tal, D., & Kruglanski, A. W. (Eds.). (1988). The social psychology of knowledge. Cambridge, Cambridge University Press.

Baumgartner, P., & Payr, S. (1995). Speaking minds. Interviews with twenty eminent cognitive scientists. Princeton, Princeton University Press.

Bennet, Lance W. și Entman, Robert M. (2001). Mediated Politics: Communication in the Future of Democracy. Cambridge, Cambridge University Press.

Bennett, W. L. (1980). Public Opinion in American Politics. New York, Harcourt Brace Jovanovich.

Besancon, A. (1992). Anatomia unui spectru. București. Editura Humanitas.

Bieltz, P. (1991) Logică. București, Editura Didactică și Pedagogică.

Billig, M. (1982). Ideology and Social Psychology. Oxford, Basil Blackwell.

Billig, M. (1987). Arguing and Thinking: a rhetorical approach to social psychology. Cambridge, Cambridge University Press.

Billig, M. (1991). Ideology and Opinions: studies in rhetorical psychology. London, Sage.

Bîlbîie, R. (2004). Istoria unui experiment eșuat. Formarea instituționalizată a tinerilor scriitori, București, Societatea Scriitorilor Militari.

Blommaert, J.; Verschueren, J. (ed.) (1991). The Pragmatics of Intercultural and International Communication. Amsterdam/Philadelphia, John Benjamins Publishing Company.

Boari, V., Borbely, S., Murea, R. (coord.). (2009) Identitatea româneasc în context european: coordonate istorice și culturale. Cluj-Napoca, Editura Risoprint.

Bogart, L. (1985). Polls and the awareness of public opinion. New Brunswick, Transaction Books.

Boia, L. (1997). Istorie și Mit în conștiința românească. București, Humanitas.

Boia, L. (1998). Jocul cu trecutul. București, Humanitas.

Boia, L. (1995). Miturile comunismului românesc. București, Humanitas.

Bolivar, A. (1994). „The Structure of Newspaper Editorials”. London, Routledge.

Booth, Wayne C. (1974). A Rhetoric of Irony. Chicago, The University of Chicago Press.

Bonnafous, S., & Fiala, P. (1984). L'argumentation dans les editoriaux de droite et d'extreme droite (1973)-(1982). Paris, Institut de langue francaise (CNRS) and Ecole Normale Superieure de Saint Cloud.

Breakwell, G. M., & Canter, D. V. (Eds.). (1993). Empirical approaches to social representations. Oxford, Clarendon.

Breton, Ph. (2006). Manipularea cuvântului. Iași, Editura Institutul European.

Bukovski, V. (1998). Judecată la Moscova. București, Editura Albatros.

Burg, H. (2006) Jurnalismul de investigație. Context și practică. Traducere Mihaela Mudure, Cluj-Napoca, Editura Limes.

Cacioppo, J. T., Petty, R. E., & Sidera, J. A. (1982). „The effects of a salient self-schema on the evaluation of proattitudinal editorials: Top-down versus bottom-up message processing”. Journal of Experimental Social Psychology, 18, 320-340.

Calhoun, C. (ed.) (1994). Social Theory and Politics of Identity. Blackwelll, Oxford UK / Cambridge USA.

Caravia, P. (coord). (2002). Gândirea interzisă. București, Editura Enciclopedică.

Cathala, H. P. (1997). Epoca dezinformării. București, Editura ANTET XX PRESS.

Cava, R. (2003). Comunicarea cu oamenii dificili. București, Editura Curtea Veche.

Cărtărescu, M. (2011). Eminescu. Visul chimeric. București, Humanitas.

Cernat, P.,Manolescu I., Mitchievici A., Stanomir I. (2004, 2005). Explorări în comunismul românesc. vol. 1,2, Iași, Polirom.

Cesereanu, R. (2003). Imaginarul violent al românilor. București, Editura Humanitas.

Charaudeau, P. (1997). Le discours de l´information médiatique. La construction du miroir social. Paris, Nathan.

Charaudeau, P., Maingueneau, D. (2002). Dictionnaire d’analyse de discours. Paris, Seuil.

Charaudeau, P. (1992). Grammaire du sens et de l’expression. Paris, Hachette.

Charaudeau, P. (1997). Le discours d’information médiatique. Paris, Nathan.

Chauraudeau, P. (2005). Le discours politique. Les masques du pouvoir. Paris: Vuibert.

Chelcea, S. (1994). Personalitate și societate în tranziție. București, Societatea Știință și Tehnică.

Chilton, P. (2004). Analysing Political Discourse. London, Routledge.

Chomsky, N. (1987). On power and ideology: the Managua lectures. Boston, South End Press.

Chomsky, N. (1989). Necessary illusions: thought control in democratic societies. South End Press.

Chomsky, N. (1992). Deterring democracy. London, Vintage.

Chomsky, N. (1993). Year 501. The conquest continues. London, Verso.

Ciobanu, G. (2006). Relațiile internaționale ale României între anii 1948 – 1964, Iași, Editura Junimea.

Cistelecan, Al., Boldea, Iulian, Nistor, Eugeniu (2011) Literature, Communication, Interculturality, Paris, Editura Asymetria.

Clancey, W. J., Smoliar, S. W., & Stefik, M. J. (Eds.). (1994). Contemplating mind. A forum for artificial intelligence. Cambridge, MA: MIT Press.

Coculescu, M.-S. (2004) Argumentarea. Ploiești, Editura Universității din Ploiești.

Cohen, L. J. (1992). An essay on belief and acceptance. Clarendon Press. Oxford, Oxford University Press.

Colebrook, Claire. (2004). Irony: The New Critical Idiom. New York, Routledge.

Comloșan S, Borchin M. (2002). Dicționar de comunicare. București, Excelsior Art.

Conquest, R. (1998). Marea Teroare. O reevaluare. București, Humanitas.

Constandache, G.G. (coord.). (1994). Raționalitate, limbaj, decizie. București, Editura Tehnică.

Constantiniu, F. (1998). De la războiul fierbinte la războiul rece. București, Editura Corint.

Crespi, I. (1989). Public opinion, polls, and democracy. Boulder, CO: Westview Press.

Cristea, M. (1994). Experiența inițiatică a exilului. București, Roza Vâturilor.

Dahlgren, P. (2001). „The Public Sphere and the Net: Structure, Space, and Communication” în Mediated Politics: Communication in the Future of Democracy, Cambridge, Cambridge University Press.

Danon-Boileau, L. (1987). Le sujet de l’énonciation. Psychanalyse et linguistique. Paris, Ophrys.

Del Lungo, Andréa, (2003). L'Incipit romanesque. Paris, Éditions du Seuil.

Deletant, D. (1997). România sub regimul comunist. București, Fund. Academia civică.

Denize, E., Mâță, C. (2005). România comunistă.Statul și propaganda, 1948-1953. București, Editura Cetatea de Scaun.

Domenach, J.-M. (2004). Propaganda politică. trad. Dana și Dan Lungu, Iași, Editura Institutul European.

Ducrot, O. (1973). La preuve et le dire. Tours, Mame.

Ducrot, O. (1980b). Les échelles argumentatives. Paris, Minuit.

Eagleton, T. (1991). Ideology. An introduction. London, Verso Eds.

Eagly, A. H., & Chaiken, S. (1993). The psychology of attitudes. Orlando, Harcourt Brace Jovanovich.

Eco, U. (1991). Lector in fabula. București, Editura Univers.

Edelman, M. (1994). Politica și utilizarea simbolurilor. Iași, Editura Polirom.

Eemeren, f. H. Van, Grootendorst, R. (1992) Argumentation, communication, and fallacies: a pragma-dialectical perspective. London, New Jersey, Lawrence Erlbaum Associates Publishers.

Eemeren, F. H. van, grootendorst, R., henkemans, A., F., S. (2002) Argumentation. Analysis, Evaluation, Presentation. London, New Jersey, Lawrence Erlbaum Associates Publishers.

Eisenberg, N., Reykowski, J., & Staub, E. (Coord.). (1989). Social and moral values: individual and societal perspectives. Hillsdale, NJ, Erlbaum.

Eminescu, M. (1988). Opere. volumul 9. București, Editura Academiei.

Erikson, R. S., Luttbeg, N. R., & Tedin, K. L. (1988). American public opinion: its origins, content, and impact. New York, Macmillan.

Fairclough, N. L. (1995). Media Discourse. London, Edward Arnold.

Fairclough, N. (1992). Discourse and Social Change. Cambridge, Polity Press.

Fairclough, N. (1995). Media Discourse. London, Edward Arnold.

Bell, Farr, R. M., & Moscovici, S. (Coord.). (1984). Social representations. Cambridge, Cambridge University Press.

Fasold, R., Yamada, H., Robinson, D., & Barish, S. (1990). „The Language-Planning Effect of Newspaper Editorial Policy: Gender Differences in The Washington Post”. Language in Society, 19(4), 521-539.

Fedler, F., Smith, R. F., & Counts, T. (1985). „Voter uses and perceptions of editorial endorsements”. Newspaper Research Journal, 6, 19-23.

Ferguson, M. (coord.) (1990). Public Communication. The new Imperative. Sage Publications, London.

Fischer, H. D., & Fischer, E. J. (Coord.). (1990). Political editorial, 1916-1988. Muenchen, Saur.

Fiske, S. T., & Taylor, S. E. (1991). Social cognition. New York, McGraw-Hill.

Florea, L. S. (coord.) (2011). Gen, text, și discurs jurnalistic. București, Tritonic.

Foucault, M. (2005). A supraveghea și a pedepsi. trad. din lb. franceză, postfață și note de Bogdan Ghiu, Pitești, Paralela 45.

Fowler, R. (1991). Language in the news. Discourse and ideology in the press. London, Routledge.

Fraser, C., & Gaskell, G. (Coord.). (1990). The social psychological study of widespread beliefs. New York, Oxford University Press.

Frijda, N. (1987). The emotions. Cambridge, Cambridge University Press.

Frunză, V. (1990). Istoria stalinismului în România. București, Editura Humanitas.

Furet, F. (1990). Trecutul unei iluzii. București, Humanitas.

Garton A. (1999). Dosarul meu de Securitate. București, Humanitas.

George, A. (1997). În istorie, în politică, în literatură. București, Editura Albatros.

Georgescu, A. (1992). La început a fost sfârșitul.Dictatura roșie la București. București, Humanitas.

Gerstlé, J. (1998). Les enjeux de la communication politique. București: Institutul de Sociologie.

Gheorghiu-Dej, Gh. (1955). Articole și cuvîntări. București, ESPLP.

Goodin, R. T. (coord.) (1996). The Theory of Institutional Design. Cambridge, Cambridge University Press.

Graham, G. (1993). Philosophy of mind. An introduction. Oxford, Blackwell.

Grevisse, B. (2008) Écritures journalistiques. Bruxelles, Éditions De Boeck Université.

Gross, Peter. (2004) Mass media și democrația în țările Europei de Est. traducere de Mălina Iordan, postfață de Mihai Coman, Iași, Editura Polirom.

Guissard, L. (1998) Le pari de la presse écrite. Paris, Bayard Éditions.

Hackett, R. A., & Zhao, Y. Z. (1994). „Challenging a Master Narrative: Peace Protest and Opinion Editorial Discourse in the United-States Press During the Gulf-War”. Discourse & Society, 5(4), 509-541.

Halbwachs, M. (1992). On Collective Memory. Chicago, Polity.

Hangiu, I. (2008). Presa românească de la începuturi până azi. Dicționar cronologic 1790-2007. București, Editura Comunicare.ro.

Harre, R., & Stearns, P. (Eds.). (1995). Discursive psychology in practice. London, Sage.

Cathala, H.P. (1997). Epoca dezinformării. București, Editura ANTET XXPRESS.

Herman, E. S., & Chomsky, N. (1988). Manufacturing consent. The political economy of the mass media. New York, Pantheon Books.

Himmelweit, H. T., & Gaskell, G. (Eds.). (1990). Societal psychology. London, Sage.

Hintikka, J. (1962). Knowledge and belief. An introduction to the Logic of the Two Notions. New York, Cornell University Press.

Holloway, H., & George, J. H. (1986). Public opinion: coalitions, elites, and masses. New York, St. Martin's Press.

Honderich, T. (2001). Cât de liber ești?. București, Editura Trei.

Hutcheon, L. (1995). Irony's Edge: The Theory and Politics of Irony. London and New York, Routledge.

Ignat, N. (1954). Cu privire la valorificarea moștenirii culturale. București, ESPLA.

Ionescu, G. (1994). Comunismul în România. București, Litera.

Iyengar, S., & McGuire, W. J. (Eds.). (1993). Explorations in political psychology. Duke studies in political psychology. Durham, Duke University Press.

Jakobson, R. (1964). „Lingvistica și poetica”, în Probleme de stilistică, Editura Științifică, București.

Jaspars, J., & Fraser, C. (1984). „Attitudes and social representations”. Social representations. Cambridge, Cambridge University Press.

Johnson-Laird, P. N. (1983). Mental models. Cambridge, Cambridge University Press.

Joule, R.V., Beauvois, J.L. (1997). Tratat de manipulare. București, Editura ANTET XX PRESS.

Kapferer, J.-N. (1999). Căile persuasiunii. Modul de influențare a comportamentelor prin mass media și publicitate. trad. Lucian Radu, București, Editura comunicare.ro.

Kara-Murza, S. (2003). Manipularea conștiinței. Moscova, Editura Eksmo.

Kinder, D. R., & Sears, D. O. (1985). „Public opinion and political action”. The handbook of social psychology, 2, New York, Random House.

Kierkegaard, S. (1965, 2003). The Concept of Irony: With Constant Reference to Socrates. Bloomington: Indiana University Press.

Kornblith, H. (Ed.). (1994). Naturalizing epistemology. Cambridge, MIT Press.

Krueger, E., & Fox, J. D. (1991). „The Effects of Editorials on Audience Reaction to Television Newscasters”. Journalism Quarterly, 68(3).

Kruglanski, A. W. (1989). Lay epistemics and human knowledge. New York, Plenum.

Larrain, J. (1979). The concept of ideology. London, Hutchinson.

Larson, C. U., (2003). Persuasiunea. Receptare si responsabilitate. Iași, Editura Polirom.

Lazar, J. (1991). Sociologie de la communication de masse. Paris, Armand Colin.

Le Bart, C. (1998). Le discours politique. Paris, Presses Universitaires de France, coll. Que sais-je?

Lee, M. A., & Solomon, N. (1990). Unreliable sources. A guide to detecting bias in news media. Carol Pub. Group.

Lehrer, K. (1990). Theory of knowledge. London, Routledge.

Levy, H. B. (1992). Barbaria cu chip uman, București, Editura Humanitas.

Lichter, S. R., Rothman, S., & Lichter, L. (1990). The media elite. America's new powerbrokers. New York, Hastings House.

Lippmann, W. (1922). Public opinion. New York, Harcourt Brace and World.

Lull, J. (2003). Manipularea prin informație. București, Editura Antet XX Press.

Lusseyran, J. (1993). Împotriva profanării Eului. Cluj, Editura Triade.

Mǎgureanu, A. (2008). Structura dialogică a discursului. București, Editura Universității din București.

Marinescu, V. (2003) Introducere în teoria comunicării. București, Editura Tritonic.

Marková, I. (2004). Dialogistica și reprezentările sociale. Iași, Editura Polirom.

Martel, G., Turbide, O. (2005) „Argumentation et performance communicationnelle. Le débat politique médiatiséˮ in Burger, M., Martel, G. (coord.) Argumentation et communication dans les médias. Québec, Éditions Nota Bene.

Martin, L. L., & Tesser, A. (coord.). (1992). The construction of social judgments. Hillsdale, NJ, Erlbaum.

Mazière, F. (2005). L'analyse du discours. Paris, Presses Universitaires de France, coll. Que sais-je?.

Mcnair, B. (2007). Introducere în comunicarea politică. Iași, Polirom.

Mellet, P., Nølke,S., H., Rosier, L. (coord.). Dialogisme, polyphoni : approches linguistiques. Bruxelles, Duculot.

Merron, J., & Gaddy, G. D. (1986). „Editorial Endorsements and News Play: Bias in Coverage of Ferraro Finances”. Journalism Quarterly, 63.

Miege, B. (1995). „L’espace public: au-delà de la sphere politique” în HERMES, Communication et politique Paris, CNRS éditions, 17-18.

Milburn, M. A. (1991). Persuasion and politics: The social psychology of public opinion. Pacific Grove, Brooks.

Moirand, S. (2007). Les discours de la presse quotidienne. Observer, analyser, comprendre. Paris, PUF.

Moog J. și Sluyter-Beltrao S. (2001). „The Transformation of Political Communication?” Sage, U.K.

Moravcsik, J. M. E. (1990). Thought and language. London, Routledge.

Morley, D., Kevin, R. (1995). Spaces of Identity. Global Media, Electronic Landscapes and Cultural Boundaries. Routledge, London.

Moscovici, S. (1993). Psihologia socială sau mașina de fabricat zei. Iași, Editura Universității ,,Al. I. Cuza”.

Mucchielli, A. (2000). Arta de a influența. Analiza tehicilor de manipulare. Iași, Editura Polirom.

Mucchielli, A. (1999). Les Sciences de l’information et de la communication. Hachette, Paris.

Muchelli, A. (2003) Arta de a influența. Analiza tehnicilor de manipulare. Iași: Polirom.

Muchielli, A. (1996). Les sciences de l’information et de la communication. Paris, Hachette Supérieur.

Muecke, D. C. (1970). Irony and the Ironic.The Critical Idiom. New York, Metheuen and Co.

Myers, D. S. (1982a). „Editorials and foreign affairs in recent presidential campaigns”. Journalism Quarterly, 59.

Myers, D. S. (1982b). Editorials on the economy in the 1980 presidential campaign. Journalism Quarterly, 59.

Neamțu, M. (2010). Zeitgeist: tipare culturale și conflicte ideologice. București, Editura Curtea Veche.

Nedelea, M. (1997). Istoria României în date. București, Editura Niculescu.

Negrea, E. (2010) Pragmatica ironiei. Studiu asupra ironiei în presa românească. București, Tritonic Publishing.

Nițescu, M. (1995). Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii. București, Humanitas.

Noelle-Neumann, E. (1984). The spiral of silence: public opinion – our social skin. Chicago, University of Chicago Press.

Nora, P. (2001). Entre Mémoire et Histoire. „Les lieux de mémoire”. La République. París, Gallimard.

Ortony, A., Clore, C. L., & Collins, A. M. (1988). The cognitive structure of emotions. New York, Cambridge University Press.

Oskamp, S. (1991). Attidudes and opinions. Englewood Cliffs, Prentice-Hall.

Page P., Pellisier S. (2001). Territoires de la communication. Paris, L’Harmattan.

Paillet-Guth, A.-M. (1998). Ironie et paradoxe. Le discours amoureux romanesque. Paris, Honoré Champion.

Paletz, D. L., & Entman, R. M. (1981). Media, power, politics. New York, Free Press.

Pelissier, N. (2001). „L’internet de proximité: dévalorisation ou révalorisation du territoire régional?”, Journée d’Etudes, Laboratoire „Communication et Politique”. Paris, C.N.R.S.

Perelman, Ch., Olbrechts-Tyteca, L. (1985) Traité de l’argumentation. La nouvelle rhétorique. Paris, Presses Universitaires de France.

Petcu, M. (2002). Istoria presei române. București, Editura Tritonic.

Petcu, M. (1999). Puterea și cultura. Iași, Polirom.

Pippa, N. (2000). A Virtous Circle. Political Communication in Post-Industrial Societies. Cambridge, Cambridge University Press.

Pomerantz, A. (1984). „Agreeing and disagreeing with assessments; Some features of preferred/dispreferred turn shapes”. Structures of social action. Cambridge, Cambridge University Press.

Popescu, F. C. (2003) Manual de jurnalism. Redactarea textului jurnalistic. Genurile redacționale. București, Editura Tritonic.

Poster, M. (1995). The Second Media Age. Cambridge, MA, Polity Press.

Potter, J., & Wetherell, M. (1987). Discourse and social psychology: Beyond attitudes and behaviour. Beverly Hills, Sage Publications.

Potter, J., & Wetherell, M. (1988). „Accomplishing Attitudes: Fact and Evaluation in Racist Discourse”. London, Sage Publications.

Preda, S. (2006). Jurnalismul cultural și de opinie. Iași, Polirom.

Preston, P. (2001). Reshaping Communications Technology. Information and Social Change. Sage Publications

Price, V. (1992). Public opinion. Newbury Park, Sage.

Queré, L. (1991). „D’un modèle epistemologique de la communication à un modèle praxeologique”. RESEAUX 46-47. Paris, CNET.

Rank, H. (2006). Teching about Public Persuasion, in Teaching and Double Speaking. Illinois: Urbana.

Raquin, B. (2007). Marile manipulări din epoca modernă. București, Editura Pro Editura și Tipografie.

Rokeach, M. (1973). The nature of human values. New York, Free Press.

Rokeach, M. (1979). Understanding Human Values: Individual and Societal. New York, Free Press.

Rortry, Richard. (1998). Contingent, ironie si solidaritate. Traducere și note de Corina Sorana Ștefanov, studiu introductiv și control științific de Mircea Flonta. București, Editura All.

Roșca, L. (2006). Mecanisme ale propagandei în discursul de informare. Iași, Polirom.

Rouchy, J. C. (2000). Grupul, spațiu analitic. Iași, Editura Polirom.

Roventa-Frumușani, D. (2000). Argumentarea. Modele și stategii. București, Editura BIC ALL.

Roventa-Frumușani, D. (2004). Analiza Discursului. Ipoteze și ipostaze. București, Editura Tritonic.

Rumelhart, D. E., & McClelland, J. L. (1986). Parallel distributed processing: Explorations in the microstructure of cognition. Cambridge, MIT Press.

Rystrom, K. (1994). The why, who, and how of the editorial page. London, Strata.

Sarfati G.-É. (2007). Éléments d’analyse du discours. Paris, Armand Colin.

Sălăvastru, C. (2009). Discursul puterii. București, Tritonic.

Sălăvăstru, C. (2003). Teoria și practica argumentarii. Iași, Polirom.

Sălcudean, M. (2009). Tudor Arghezi.Discursul polemic. Iași, Institutul European.

Scannell, P.; Schlesinger, P.; Sparks, C. (coord.) (1992). Culture and Power. A Media Culture & Society Reader. London, Sage Publications.

Schank, R. C., & Abelson, R. P. (1977). Scripts, plans, goals, and understanding: An inquiry into human knowledge structures. Hillsdale, Erlbaum.

Scurtu, I., Buzatu, G. (1999). Istoria românilor în secolul XX. București, Editura Paideia.

Searle, J. R. (1995). The construction of social reality. London, Penguin Books.

Selejan, A. (1995). Literatura în totalitarism. 1952 – 1953. Sibiu, Editura Thausib.

Selejan, A. (1998). Literatura în totalitarism. 1955 – 1956. București, Editura Cartea Românească.

Selejan, A. (1999). Literatura în totalitarism. 1957- 1958. București, Editura Cartea Românească.

Selejan, A. (2000). Literatura în totalitarism. 1959-1960. București, Editura Cartea Românească.

Selejan, A. (1993). Reeducare și prigoană. Sibiu, Editura Thausib.

Selejan, A. (1992). Trădarea intelectualilor. Sibiu, Editura Transpres.

Sinclair, K. (1982). „British press editorials on leadership during 1979 campaign”. Journalism Quarterly, 59.

Sloterdijk, P. (2003). Reguli pentru parcul uman. București, Editura Humanitas.

Stănciugelu, Ș. Logica manipulării. 33 de tehnici de manipulare politică românească. București, Editura C.H.Beck.

Șklovski, V. B. (1972). Poetică și stilistică. Orientări moderne. Antologie de Mihail Nasta și Sorin Alexandrescu. București, Univers.

Șklovski, V. B. (1983). „Arta ca procedeu” în Ce este literatura? Școala formală rusă. Antologie de Mihai Pop. București, Univers.

Tarde, G. (1989). L’Opinion et la foule. Paris, Les Presses universitaires de France.

Taylor-Gooby, P. (1985). Public opinion, ideology, and state welfare. London, Routledge & Kegan Paul.

Tănase, S. (1998). Elite și societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948 – 1965. București, Editura Humanitas.

Tănase, S. (1999). Miracolul revoluției. București, Editura Humanitas.

Terian, A. (2006). „Între Gedem și Dom’ Predescu”. Cultura, serie nouă, anul II, nr. 6 (58), 26 ianuarie.

Thompson, J. B. (1984). Studies in the theory of ideology. Berkeley, University of California Press.

Thompson, J. B. (1990). Ideology and modern culture: critical social theory in the era of mass communication. Stanford University Press.

Tismăneanu, V. (1998). Arheologia terorii. București, Editura Allpha.

Tismăneanu, V. (1994). Irepetabilul trecut. București, Editura Albatros.

Tismăneanu, V. (1997). Reinventarea politicului. Iași, Polirom.

Tran, V., Vasilescu, A. (2003). Tratat despre minciună. București,Editura Comunicare.ro.

Troncotă, C. (2003). Istoria Securității regimului comunist din România. 1948 – 1964. vol. 1, București, INST.

Tulving, E. (1983). Elements of episodic memory. Oxford, Oxford University Press.

Tuțescu, M. (1998). L’Argumentation. Introduction à l’étude du discours. București, Editura Universității București.

Ungheanu, M. (1999). Holocaustul culturii române.1944-1989. București, Editura DBH.

Van Dijk, T. A. (1987). Episodic models in discourse processing. San Diego, Academic Press.

Van Dijk, T. A. (1988a). News Analysis. Case studies of international and national news in the press. Hillsdale, Erlbaum.

Van Dijk, T. A. (1988b). News as discourse. Hillsdale, Lawrence Erlbaum Associates.

Van Dijk, T. A. (coord.) (1985). Discourse and communication. Berlin/New York: de Gruyter.

Van Eemeren, F. H., & Grootendorst, R. (1992). Argumentation, communication, and fallacies. Hillsdale, Erlbaum.

Vasiliu, E. (1990). Introducere în teoria textului. București, Editura Științifică.

Vatamaniuc, D. (1996). Publicistica lui Eminescu 1877-1883, 1888-1889. Bucureşti, Editura Minerva.

Verdery, K. (1994). Compromis și rezistență. București, Editura Humanitas.

Vinea, I., (1978). Opere. [Voi.] V. Publicistica. Ediție îngrijită de Mircea Vaida șiGheorghe Sprințeroiu. Cluj- Napoca, Editura Dacia.

Vlad, G. (1991). Politică și Istorie. Cazul comuniștilor români.1944-1977. București, Editura Humanitas.

Volkoff, V. (2000). Dezinformarea – armă de război. București, Editura Incitatus.

Volkoff, V. (2007). Dezinformarea văzută din Est. București, Editura Pro Editură și Tipografie.

Wierzbicki, P. (1996). Structura minciunii. București, Editura Nemira.

Wyer, R. S., & Srull, T. K. (1989). Memory and cognition in its social context. Hillsdale, Erlbaum.

Zaller, J. R. (1992). The nature and origins of mass opinion. New York, Cambridge University Press.

Zelizer,B. (2007). Despre jurnalism la modul serios. Iași, Editura Polirom.

Webografie

Fârte, Gh.-I. (2002). „O analiză logico-semiotică a discursului jurnalisticˮ in Argumentum, 1, pp. 26-49, http://www.fssp.uaic.ro/argumentum, accesat 07.12.2014, ora 15.54.

Gauthier, G. (2007). „Les fondements de l’argumentation éditorialeˮ Les Cahiers du journalisme, 17, pp. 322-343, http://www.cahiersdujournalisme.net, accesat pe 15.03.2013, ora 12.29.

Levallois, J. (1999). „L’éditorial : entre morceau de bravoure et outil de réflexionˮ in Les Cahiers du journalisme, 6, pp. 18-22, http://www.cahiersdujournalisme.net, accesat 20.11.2015, ora 17.20.

Sălăvăstru, C. (2002). „Patologia discursului jurnalistic: sofismeleˮ in Argumentum, 1, pp. 50-97, http://www.fssp.uaic.ro/argumentum accesat 10.09.2015, ora 18.20.

http://www.nytimes.com/2015/12/05/opinion/end-the-gun-epidemic-in-america.html?_r=0 accesat 14.05.2015, ora 19.30.

http://www.smithsonianmag.com/history/top-10-unforgettable-editorials-725211/?no-ist accesat 10.06.2016, ora 12.00.

http://tempsreel.nouvelobs.com/edito/20150111.OBS9723/le-bonheur-d-etre-francais.html accesat 12.07.2015, ora 14.56.

http://www.lepoint.fr/editos-du-point/claude-imbert/quarante-ans-deja-27-09-2012- 1510750_68.php, accesat 19.01.15, ora 11.23.

http://www.lexpress.fr/opinions/chroniques/edito-barbier.asp accesat 10.01.15, ora 12.30.

http://www.lemonde.fr/festival/article/2014/09/03/les-sept-premieres-decennies-d-un-quotidien-du accesat 12.04.2016, Ora 11.09.

http://usatoday30.usatoday.com/news/opinion/USATODAY-editorials-debate.htm, accesat 19.01.15, ora 13.52.

http://dilemaveche.ro/taxonomy/term/330 accesat 20.03.2014, ora 01.02.

http://www.revista22.ro/–iarasi-si-iarasi-despre-imaginea-romaniei-23841.html accesat în 13.03.2016, ora 03.45.

O parte din editoriale au fost accesate în arhiva:

www.gândul.ro

www.catavencii.ro

www.evz.ro

ANEXE

Anexa 1

End the Gun Epidemic in America

Editorial Board

„It is a moral outrage and national disgrace that civilians can legally purchase weapons designed to kill people with brutal speed and efficiency. All decent people feel sorrow and righteous fury about the latest slaughter of innocents, in California. Law enforcement and intelligence agencies are searching for motivations, including the vital question of how the murderers might have been connected to international terrorism. That is right and proper.

But motives do not matter to the dead in California, nor did they in Colorado, Oregon, South Carolina, Virginia, Connecticut and far too many other places. The attention and anger of Americans should also be directed at the elected leaders whose job is to keep us safe but who place a higher premium on the money and political power of an industry dedicated to profiting from the unfettered spread of ever more powerful firearms.

It is a moral outrage and a national disgrace that civilians can legally purchase weapons designed specifically to kill people with brutal speed and efficiency. These are weapons of war, barely modified and deliberately marketed as tools of macho vigilantism and even insurrection. America’s elected leaders offer prayers for gun victims and then, callously and without fear of consequence, reject the most basic restrictions on weapons of mass killing, as they did on Thursday. They distract us with arguments about the word terrorism. Let’s be clear: These spree killings are all, in their own ways, acts of terrorism.

Opponents of gun control are saying, as they do after every killing, that no law can unfailingly forestall a specific criminal. That is true. They are talking, many with sincerity, about the constitutional challenges to effective gun regulation. Those challenges exist. They point out that determined killers obtained weapons illegally in places like France, England and Norway that have strict gun laws. Yes, they did.

But at least those countries are trying. The United States is not. Worse, politicians abet would-be killers by creating gun markets for them, and voters allow those politicians to keep their jobs. It is past time to stop talking about halting the spread of firearms, and instead to reduce their number drastically — eliminating some large categories of weapons and ammunition. The claim that the constitution cannot be changed is false, anyone stating this needs to be dismissed, they clearly do not understand…

I will defend to the death your right to speak your mind and voice your opinion, but I will not tolerate your taking away my ability to do…

I noticed that a number of readers have posted in this forum comments which generally fall along the lines of "after Sandy Hook we didn't or…It is not necessary to debate the peculiar wording of the Second Amendment. No right is unlimited and immune from reasonable

Certain kinds of weapons, like the slightly modified combat rifles used in California, and certain kinds of ammunition, must be outlawed for civilian ownership. It is possible to define those guns in a clear and effective way and, yes, it would require Americans who own those kinds of weapons to give them up for the good of their fellow citizens.

What better time than during a presidential election to show, at long last, that our nation has retained its sense of decency?” (http://www.nytimes.com/2015/12/05/opinion/end-the-gun-epidemic-in-america.html?_r=0 )

Anexa 2

Articolul de opinie și editorialul

Anexa 3

Editorialul în Boston Globe

Anexa 4

Editorialul ilustrat – la începuturi

Anexa 5

Editorialul Ilustrat

Budinca lui Napoleon

Anexa 6 – Locul editorialului în „Timpul”

Anexa 7

Editoriale scrise de Mihai Eminescu în „Timpul”

[„CESTIUNEA DUNĂRII…"]

Cestiunea Dunării preocupă aproape esclusiv jurnalistica noastră, şi nu fără cuvânt . Nu numai interesul practic al navigaţiunii pe Dunăre e în joc, deşi acesta ar fi îndeajuns pentru ca să justifice preocupaţiunile. Deja pe Dunărea de Jos bandiera română fâlfâie pe câteva sute de vase cari fac concurenţă ,,Societăţii privilegiate".

Nu români sunt aceia cari pun bandiera română, de vreme ce poporul nostru, originar din munţi, n-a avut contact cu marea şi cu Dunărea decât în epoca sa eroică, în epoca de aur a unui Mircea, a unui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, Domni stăpânitori de la munte şi pân-la marea cea mare, cum se întitulau ei.

Pierzând încă din secolul al Xv-lea şi al Xvi-lea cetăţile de pe Dunăre cătră atotputernicia otomană, coloniile genoveze şi veneţiane cari se formaseră , sub sceptrul protector al voivozilor români, la Moncastro (Cetatea Albă), la Proilabum (Brăila) şi la San-giorgio (Giurgiu), au încetat de-a fi româneşti, negoţul nostru a trebuit să dea îndărăt şi să dispară.

Cine deschide cronicele vede lesne că lupta îndrăzneaţă între Domnii români şi turci au fost purtată pentru cetăţile de pe Dunăre şi de la gura Nistrului, că, din momentul în cari aceste cetăţi au fost luate de covârşitoarea putere otomană, ţările înşile şi-au închinat steagul înaintea sultanilor şi au încăput sub suzeranitatea otomană. Precum în evul mediu erau itailani aceia cari purtau bandiera română pe vasele lor, tot astfel astăzi negustori de naţionalităţi foarte deosebite pun bandiera noastră ca semn distinctiv de concurenţă cu Societatea austriacă. Fiindcă interesele decid adeseori cetăţenia de stat a oamenilor, mişcarea aceasta ar fi avut rezultatul că, din opoziţie în contra puterei economice austriace, s-ar fi creat cu încetul o marină română.

Se vede că nu asta a fost intenţia guvernului român. D. Boerescu, edificat bunăoră de starea escelentă a conaţionalilor noştri din Ardeal, s-a convins că prieteni mai buni decât pe unguri românul nu mai are şi din consideraţia aceasta a admis şi Comisiunea Mixtă şi prezidenţia Austriei în Comisiune; ba, ce e mai mult, au convins până şi pe d- nii Rosetti — Brătianu despre sinceritatea şi amicabilitatea d-lui conte Andrassy.

Legăturile între monarhie şi guvernul român a devenit atât de intime încât răposatul baron Haymerle nu găsea de recomandat, ca model de realaţiuni prietenoase , decât pe cele întreţinute cu România; iar Ministeriul Afacerilor Străine din Viena merge cu gingăşia atât de departe încât declară că, în interesul mănţinerii bunei înţelegeri, guvernul imperial e constrâns să nu publice toate actele relative la cestiunea Dunării. „Românul", înţelegând că nu se mai poate ascunde după deget, a insinuat c-un cusur subţire, că M. Sa Regele, în călătoria sa prin Europa, ar fi luat angajamentele privitoare la Dunăre într-un timp în care opoziţiunea amăgită contesta acestei călătorii orice semnificare politică.

Daca în România n-am fi pierdut deprinderea mirării , daca la noi n-ar fi toate cu putinţă, am găsi că e revoltător de-a vedea presa guvernamentală polemizând şi protest\nd în contra pretenţiunilor austriace, pe când în fond cestiunea e regulată. Acest joc de cărţi măsluite, pentru a amăgi opinia publică, e de-a dreptul nedemn.

Dar am pierdut demult deprinderea de a ne mai mira de ceva. Interesul pungii şi stomacului câtorva sute de paraziţi bugetari de provenienţă din câteşipatru colţurile lumii determină soarta economică şi politică a poporului românesc. Precum pensiile reversibile şi recompensele naţionale ale patrioţilor cu moţ se iau din fondul nefericiţilor pensionari cari au servit cîte 30 de ani statul, din fondul văduvei şi orfanului , pentru a garnisi pivniţi patriotice cu vinuri străine, tot astfel rămânerea la putere şi îngrăşarea sistematică a partidului Gianilor şi Pherekyzilor se face în socoteala viitorului politic şi economic al naţionalităţii române. Pentru a rămânea la putere sunt în stare să facă orice şi să dea orice, şi Dunăre, şi Basarabie , şi Moldovă, şi Oltenie ; c-un cuvânt — tot, numai bugetul să le rămâie la îndemână şi moşiile statului să le arendeze pe nimic şi păsuiţi să fie. Idealul statului român nu este dezvoltarea poporului românesc, ci prefacerea visteriei într-un spital de nevolnici etnici şi intelectuali; tot ce nu se poate hrăni peste Dunăre cu meşteşug cinstit să fie avizat la bugetul Ţării româneşti.

De aceea comedie va fi retragerea d-lui I. Brătianu, precum de comedie sunt protestaţiunile ,,Românului", de vreme ce guvernul imperial ,,nu publică toate actele relative" în interesul bunei înţelegeri cu d. C. A. Rosetti.

Ciudată ţară!

În Germania naţia se pronunţă în contra celui mai mare om al ei, în contra aceluia care-a întemeiat puterea şi mărirea ei, unitatea ei şi un viitor ale cărui margini nu sunt de prevăzut, numai din cauză că naţiei nu-i plac unele din vederile economice ale cancelarului. La noi un guvern cedează o bucată de ţară, cumpără cu 60 la sută hârtii ce făceau 20 la sută, îngreuie în cinci ani bugetul cheltuielelor cu 40 la sută, e pe cale de-a ceda drepturile suverane ale ţării pe Dunăre, şi nimeni nu se găseşte care să-i zică ceva. Gazetele scriu şi asta e tot. Nu e nici o putere în stat care să se opuie acestei politici de precupeţire de hotare. Frinee politice fără convingeri, fără tărie morală, se sulemenesc prin gazete şi- şi fac sprâncene , ca să le crează lumea tinere şi virtuoase , pe când în realitate şi pe ascuns sunt înţelese demult cu adversarii naturali ai acestei ţări ca să-i puie capăt în toate cele. Astfel se sulemeneşte ,,Pseudo — Românul" în toate zilele în cestiunea dunăreană, pe când lucrurile sunt puse la cale de-un an şi mai bine, pe când toată greutatea este: de-a amăgi ţara ce pretind că e a lor.

[6 noiembrie 1881]

[„CU TIMPUL AU ÎNCEPUT A SE RECUNOAŞTE …"]

Cu timpul au început a se recunoaşte însemnătatea limbii cărţilor bisericeşti.

În adevăr, daca, din deosebitele şi variile dialecte ale limbei germane de pildă, unul a ajuns să domineze şi să devie limbă literară şi de stat, aceasta este a se mulţumi mai cu seamă Bibliei lui Luther. La începutul secolului trecut, în al Xvii-lea chiar, limba germană se poate zice că încetase de-a mai exista. Cine deschide cărţile scriitorilor din acei timpi află un în care întreagă averea lexicală, sintaxa chiar a limbei erau alterate şi falsificate de mii de fraze franţuzeşti sau ; reprezentantul de căpetenie al unei limbi germane literare, curate, era Biblia lui Luther.

La noi lucrul s-a petrecut într-un mod analog.

Epoca reformaţiunii, răspândindu-se prin periferii, au ajuns în Ardeal; calvinii începuseră a traduce cărţi bisericeşti în româneşte, pentru a atrage la Reformă şi poporul românesc. Ei bine, biserica şi Domnii noştri au combătut Reforma cu armele ei proprii. Au pus a se traduce cărţile bisericeşti în limba românească, au introdus limba poporului în biserică şi stat, în locul celor străine hieratice. Daca chiar ar fi existat înclinări de dialectizare a limbei noastre, ele au încetat din momentul în care biserica au creat limba literară, au sfinţit-o , au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit şi a rămas limba şi naţionalitatea, pe când înainte românul înclina a confunda naţionalitatea cu religia.

Retipărirea cărţilor bisericeşti cu caractere latine şi cirilice nu mai suferă întârziere. Tipăriturile vechi au început a se afla cu greutate. (…) Gingaşă ca tot ce e organic, subtilă adesea cu deosebirile ce le face naţională, dar ridicată odată, mai trainică decât legi civile şi politice, decât formaţiuni de state şi dinastii, temelie zilelor de glorie, scăpare în zile de cădere.

În congresul bisericesc din Sibiiu d. Parteniu Cosma a făcut asemenea, în şedinţa de la 4 octomvrie, o propunere în înţelesul retipăririi cărţilor. Va trebui în adevăr ca în privirea aceasta să existe o înţelegere între mitropolia românilor din Ardeal şi Ţara Ungurească, între mitropolitul Bucovinei pe de o parte şi nostru. Dând mai la vale propunerea făcută de d. Parteniu Cosma dorim ca spiritul veacului al , spiritul lui Matei Basarab, să domnească asupra acestei măreţe lucrări.

Iată acea propunere:

Este ştiut că Sfântul Sinod din România a decis revederea şi editarea cărţilor bisericeşti, cari se vor tipări atât cu litere latine cât şi cu litere cirilice.

După regulamentul sancţionat deja relativ la această editare , se va constitui un comitet compus din persoane competente, posedând cunoştinţele teologice şi limbistice necesare la traducerea cărţilor bisericeşti din limbile în cari au fost scrise şi din cari s-au tradus în limba română; spre a putea verifica acele traduceri şi a le perfecţiona unde va cere trebuinţa.

Nu este vorba deci de o simplă retipărire a cărţilor bisericeşti cu litere latine, ci de o emendare a ediţiunilor existente în text şi în limbă. (…) biserica ortodoxă română în toate provinciile locuite de români are una şi aceeaşi limbă (…) Considerând astăzi se folosesc de aceleaşi ediţiuni a cărţilor sale procurate în trecut, cele mai multe, chiar şi prin România, din patria noastră. că emendarea ce o va afla necesară comitetul care va edita în România cărţile bisericeşti vrînd – se va accepta şi la noi şi presupunând că ediţiunea emendată , făcută cu precauţiune şi cu pricepere de lucru. Considerând nevrînd astăzi trebuie să fie mai perfectă decât ediţiunile vechi, este şi de dorit ca să se accepteze. Prin urmare este o necesitate inevitabilă ca acel organ care în provincia noastră metropolitană este chemat a se îngriji de editarea cărţilor bisericeşti, nu numai să fie informat pe deplin despre schimbările ce au să intre în textul cărţilor, dar să conlucre chiar la stabilirea acelora, ca să nu se strecoare în biserică înnoiri de cari el n-ar avea ştire şi cari, nefiind corecte, ar putea deveni stricăcioase.

Pe aceste considerente îmi iau voie a face următoarea propunere.

Sinodul episcopesc e rugat ca, luând informaţiuni autentice despre modul în care se intenţionează în România revederea şi editarea cărţilor bisericeşti cu litere latine, să-şi valoreze influenţa sa la retipărirea cărţilor bisericeşti cu litere latine pentru bisericele din provincia noastră textul stabilit şi cu ortografia adoptată acolo. (Parteniu Cosma, Propunător)10 octombrie 1881”

Anexa 8

Toxin și toxine

Editorial I.L.Caragiale

„Toxinul a sunat despre ziuă. La glasul lui, s'au deșteptat în grabă tinerii patrioți adăpați la izvoarele europene. Fără să-și ia rămas bun dela părinți, lepădându-se cu entuziasm de dreptul de moștenire al privilegiilor, au ieșit din casa părintească; au coborît hotărîți în piață, s'au amestecat cu poporul, care suferise atâta, și au strigat din toate puterile: Libertate! Egalitate! Fraternitate! Și Popa Șapcă binecuvântă mișcătoarea scenă a fraternizării tutulor fiilor patriei. Negura care atâtea veacuri apăsase asupra țărilor române era spartă: încet-încet, ea trebuia să se risipească pentru a face loc luminii moderne.”

Dar dela strigătul acela de generoasă revoltă contra unei strări seculare de rușine, de înjosire, de mizerie politică și socială, și până la realizarea frumosului vis, trebuia, afară de bine-cuvântarea lui Popa Șapcă, încă mult.

Tinerii patrioți, după vorbe, fură chemați la fapte. Trebuia făcută scara jertfelor pentru a ajunge la vârful dorit. Ei nu s'au dat înapoi. Entuziasmul lor nu a fost de o singură clipă: voește și vei putea!

Atunci începu pe'ntrecute fiecare să alerge în fața primejdiilor. Adevărați apostoli, ei își părăsiră familiile, căminurile, dragostile: un scop unic îi mișca – triumful cauzei libertății, singurul viitor acceptabil în închipuirea lor pentru patria românească, singura ei putință de fericire. A fost semnalul unei mari răsturnări sociale această pornire. Acești generoși tineri, urmărind idealul lor, lepădară fără socoteală cea mai puternică armă politică, averea. Ei credeau că generositatea lor de rasă avea să izvorască fără istorie din pământul patriei. Cu iuțeala vertiginoasă începură să se ducă pe copcă marile averi boierești – un palat, pentru un act de propagandă; mii de galbeni, pentru o misiune fantezistă; o moșie pentru o broșură tipărită la Paris: luminează-te și vei fi!

A! generoși patrioți, cari vă jertfeați și pe voi și pe copii voștri pentru viitorul neamului, voi întemeietorii partidului liberal clasic, voi nu știați desigur în ce mâini bune avea să cază drapelul vostru. Dece, la Paris, între un curs al lui Michelet și o predică a lui Lamennais, n'ați mers odată și la Madame Lenormant, celebra cărturăreasă, ca să vă prezică viitorul partidului liberal?

Erați prea naivi pentru a ști că ideile sunt în organismul social ca fermenții în corpurile vii. Voi nu puteați ști că fermenții cei mai dulci pot produce toxice primejdioase. Și de aceea ar fi păcat să vă învinovățim pe voi de urmările unor intenții curate.

Și ori nu sunt frumoase urmările?

Voi patru copii ai lui Dinicu Golescu, și Câmpinenii și Negrii, păcat că nu trăiți să vă vedeți urmașii! N'aveți de ce să nu dormiți în liniște, n'aveți de ce fi mâhniți că ați jertfit averile voastre colosale cauzei liberale române. Voi ați lucrat pentru această cauză fără socoteală – pretinșii voștri continuatori mai socotiți, lucrează prin această cauză. Voi ați murit ruinați; dar nu face nimica – v'ați îndeplinit o datorie sacră pentru patrie. Mai târziu, prin patrie, copii săraci, luați de voi pe procopseală, începând cu doi galbeni pe lună, au ajuns milionari… Și d. Carada să nu iubească patria română? Dar de sigur că o iubește mai mult decât ați iubit-o voi!

Voi ați abolit privilegiile, pe cari le puteați moșteni; v'ați răsturnat boieriile voastre proprii, v'ați vândut moșiile – ați dărâmat cetatea nobiliară. Bravi boieri democrați, bine ați făcut! Totul s'a cîștigat și nimic nu s'a pierdut! Am obținut îndeplinirea formelor democratice, pe de o parte; iar pe de alta, acei ce v'au cumpărat proprietățile, cei ce au cules averile risipite, au restatornicit privilegiile, au reclădit cetăți de trei ori mai tari decât bietele voastre bătrâne boierii.

Avem bănci și credite, instituțiuni de toate felurile, tot atâtea castele tari, de unde nu se scoate ușor o castă nobiliară!

Și voi, părinți ai noștri, obscuri entuziaști, cari ați plâns de bucurie când v'ați sărutat cu feciorii de boieri pe câmpul Libertății sub binecuvântarea lui Popa Șapcă, n'aveți de ce fiți mâhniți.

Iată urmașii voștri liberali. Iată haitele catilinare de politicieni liberali, de diplomați de mahala, de vânători de slujbe și de mici gheșeftari: avocăței lătrători, samsarași dibaci, toate lichelele și drojdiile sociale, tinzând să suie sus, cât mai sus, – distincție fără merit, avere fără muncă, pofte fără sațiu – roade minunate ale unei școli ce le-a înarmat numai instinctele pernicioase, pândind alegerile și toate nevoile publice pentru a ciupi pataca; neghiobi fără naivitate, răi fără bărbăție, urmând meritul și talentul deosebit ca pe niște vrăjmași de moarte.

Așa sunt toți câtă vreme soarta îi ține jos în masa cea mare, cufundați în valurile neastâmpărate ale semenilor lor. Dar când norocul, voind să tachineze pe ceilalți, ridicăpe unul sus, încununându-i agitațiile neomenoase cu un succes de avere și de situație, atunci e un spectacol, care mă umple pe mine de respect și de stimă pentru liberali.

Iată-l pe mititelul veninos și ridicol, care se sbătea ieri în noroiu, cât e de mare acuma, cât e de arătos și de senin. Iată-l cu ce bravură încalecă milionul! Privește emfaza desgustătoare a parvenitului! Vezi ce indiferență crudă pentru suferințele semenilor și tovarășilor lui de adineaori! Vezi această mândră lipsă de liberalitate, de generozitate, de orice avânt nobil. El n'are înțelegere, ba simte chiar repulsiune pentru tot ce e frumos, pentru tot ce face mulțumire umană fără imediată utilitate practică. Stropește cu noroiu și pe mamă-sa. Nesăturat cu milioane, e'n stare să-și mânjească mâinile în gheșefturi spurcate.

Credință, talent, merit, onoare, sentiment? – Ť le cumpăr pe toate – am cu ce! ť Fraternitate? – gheșeft și chiverniseală!

Egalitate? – impertinență față cu distincțiunea, cu meritul și cu talentul!

Libertate? – bani, insultă și reteveiu!

Iată marele partid colectivist, urmașul partidului liberal clasic! iată continuatorii patrioților vizionari de odinioară – toxice partide ale unor bătrâne idei generoase.

Anexa 9

Omul invizibil

Mircea Cărtărescu

„Vara trecută, la ieșirea din Cișmigiu, chiar vizavi de Primărie. Ieșisem la o grădinița pe malul lacului, cu câțiva prieteni și acum ne opriserăm acolo, la ieșire, ca sa ne mai spunem câteva vorbe înainte s-o luăm fiecare spre casă. Să tot fi fost pe la zece seara, era deja întuneric și arborii foșneau în vântul cald al verii. Pe când sporovăiam cu amicii, am perceput cu coada ochiului un jeep neobișnuit de masiv ce încetinea pe lângă noi si, curând, a oprit în dreptul intrării în parc, la douăzeci de metri depărtare. în lumina fantomatica a becurilor, caroseria ii strălucea auriu, ca o elitra bombata de gândac. Tot cu coada ochiului am văzut câțiva inși coborând din mașina, intre care unul în costum alb, încadrat de alți câțiva care mi s-au părut neobișnuit de înalți. Costumul alb a făcut sa sune un clopoțel în mintea mea, și am devenit deodată atent, riscând sa pierd vorbele prietenei care-îmi vorbea. Până la urmă le-am pierdut cu totul, pentru că, siderat, am văzut ca nu mă-nșelasem: era Vadim, fără nicio-îndoială! Îl vedeam prima dată în realitate, și imaginea lui mă surprindea total, nu doar așa cum te surprinde și te șochează orice vedeta de televiziune pe care-o vezi deodată pe stradă. Mare, puțin greoi, cu un fel de sfială-n mișcări, arătând neajutorat, tribunul privea-n jurul sau prin ochelari negri, chiar și la acea ora din noapte. Era parca un mare balon cu forma umană, suflat ușor într-o parte și-n alta de cei din jur. Niște tineri super-atletici, în cămăși colorate, îl încadrau. Din mașina coborâse și o fetiță, care se ținea de brațul unei femei. În jur, pustietate. Eram singurii care asistau la scena spectrală din fața primăriei. «Vadim!», le-am șoptit amicilor, care-au rămas cu gura căscata, văzând și ei, în fine, grupul statuar. Căci asta era. Le-au trebuit celor abia debarcați din jeep vreo zece minute ca să se aranjeze. Mișcând-se ca hipnotizați, cu pași mici, cei vreo șase inși s-au aranjat încetișor într-un fel de formație rituală, un soi de tablou vivant, cu costumul alb la mijloc. O clipă au rămas încremeniți, de parc-ar fi pozat la fotograf, translucizi de la lumina portocalie a becurilor. Vadim scana locul mișcându-și capul ușor de la stânga la dreapta. Ne-a reperat (o mica gașca de tipi arătând a rapperi), și-am crezut o clipă că mă privește intens, de parcă m-ar fi recunoscut. Dar nu, privirea i s-a mișcat ca o furnica, mai departe. După momentul de încremenire în formație, toți au pornit, lent, cu hainele fluturând pe ei în vântul nopții, către aleile pierdute-n umbra ale parcului: Vadim, femeia și fetița la mijloc, băieții în cămăși pestrițe pe margini. Niciunul nu vorbea cu ceilalți, înaintau doar ca-n vis (și totuși hotărât, ca un tanc) către parc. Au dispărut pe-o alee, singurul care mai pâlpâia fluorescent fiind costumul cel alb, umblând parcă singur și gol, ca al omului invizibil. După un moment de stupoare, am început să râdem ca nebunii. «De necrezut!», tot repeta Teo, într-adevăr secvența nu fusese din lumea asta. Știam că aveam să ne amintim întotdeauna de acel balet spectral, cu atât mai șocant, cu cât părea (dar numai părea) complet nepotrivit cu imaginea sperietoarei naționale, a mâncătorului de unguri și țigani pe pâine, a justițiarului cu mitraliera în brațe, a nebunului care face spume la televiziune. Cel care ni se relevase în acea noapte era Vadim scutit o clipa de greaua povara a rolului pe care li joaca de-atâția ani pe scena politicii noastre: un om fără voința proprie, fără personalitate, cu garda jos, cu masca jos, lăsând să se vadă, în loc de chip, un gol cenușiu. Un cabotin obosit care, după sfârșitul piesei în care a conjurat, tunând și fulgerând, cerurile și infernurile, pleacă singur, gârbov, spre casă, pe o uliță dosnică. Am trăit să vedem ziua în care Vadim, care părea nemuritor ca Iliescu însuși și care doar acum câțiva ani câștiga o treime din voturile națiunii, înspăimântând-ne de moarte pe toți, se da, în fine, deoparte. Nu va mai fi niciodată ce-a fost (și mai mult încă). Îi așteaptă o bătrânețe uzată, de președinte onorific al unui partid anonim. Nebunul regelui a așteptat cincisprezece ani un moment favorabil să se suie pe tron. Dacă s-ar fi suit, ar fi schimbat tichia cu clopoței în chivăra tragică a lui Macbeth. Așa, o sa doarmă cu ea sub pernă până la adânci bătrâneți. Apoi o va avea gravată pe lespede.” (Omul invizibil – Mircea Cărtărescu 22 martie 2005, „Jurnalul Național”)

Anexa 10

Geopolitică și șpriț

Plai cu boi, septembrie 2001, Andrei Pleșu

1. eopolitică O nevroză tradițională a politicii externe românești s-ar putea numi „sindromul de neapartenență”. Curând după ce am pătruns în arcanele ministerului de resort, am înțeles că diplomații noștri se împart în două: cei care admit că România ține de sud-estul Europei (în speță de Balcani) și cei care cred că România ține de Europa Centrală. Balcanizanții se complac în pitorescul autohton, vor să schimbe porecla în renume și insinuează că misiunea noastră istorică este aceea de „lideri regionali”. „Ideea europeană” s-a născut în Balcani, iar ideea balcanică a căpătat luciu parizian la București. Ceilalți socotesc, dimpotrivă, că strategic și patriotic e să ne amplasăm mai spre vest. „Nu ești în locul în care ești, ci în locul la care aspiri.” Geografia reală devine, astfel, cât se poate de relativă. Fiecare țară poate visa, concupiscent, la orice parcelă convenabilă a globului. Poți să trăiești în Bielorusia și să te simți australian, poți – nu fără oarecare îndreptățire, de; iltfei – să fii ungur, dar să te declari baltic, prin simpatie cu Finlanda.

Nu suntem singurii atinși de asemenea obsesii migratorii. Central-europenii preferă și ei, uneori, să fie scutiți de ambiguitatea poziției lor spațiale („la est de Germania și la vest de Rusia”) și să treacă pur și sim-piu drept apuseni. (îmi amintesc de un comentariu al lui Gyorgy Konrâd la acest infatigabil Drâng nach] Westen: există o singură demarcație convingătoare între Europa de Est – fie ea centrală sau sud-estică – și Europa de Vest: stilistica closetelor; aceasta este, deocamdată, adevărata „linie a frontului”, marea cezură, cortina olfactivă care ne desparte.) De la o distanță care deplace Ies lignes, americanii au rezolvat lucrurile birocratic: în Departamentul de Stat, subde-partamentul care se ocupă de Europa fostelor țări comuniste include totul sub eticheta Europei Centrale. Din acel moment, a vorbi despre Europa de Est a devenit politically incorrect Situarea la răsărit e un fel de ghinion, o injurie geografică; nu se cade să o pomenești.

Așadar, unde e România? în vest sau măcar în Europa de mijloc – cum par să spună Timișoara sau Sibiul? In estul prerusesc, ca la Dorohoi? Sau în sudul balcanic, ca la Medgidia sau Calafat? E limpede că,.; plimbându-te prin Sighișoara sau prin Brașov, n-ai cum să te simți bulgar sau turc, după cum e tot atât de limpede că nici la Urziceni, la Tulcea sau în Obor nu te poți simți vienez. Suntem, vai, ai tuturor și ai nimănui! Oropsiți, mon cher, oropsiți, orfani, dar eroici. Trupe de sacrificiu. La hotarele creștinătății, carevasăzică. E. M. Cioran știa ce spune după cutremurul din '77: „Nous sommes mal places!” Supraviețuim neconsolați în bucătăria istoriei, ca un inventar de ingrediente apetisante, care întârzie să devină aluat. Prea diverși pentru înăuntrul trebilor de-afară A fi asimilați, vrem să ne integrăm demn și cu efect lucrativ, dar nu știm de unde să începem. Să integrăm Clujul în Bucovina sau Suceava în Ardeal? Să mergem spre Mitteleurofm} Nu ne lasă. Să stăm printre balcanici? Nu vrem. Noi suntem, orișicât, la nord. Contemplăm „butoiul de pulbere” dintre ghețuri boreale; suntem, în cel mai rău caz, o Scandinavie a Balcanilor.

Sindromul de neapartenență de care vorbesc are un singur avantaj: poate justifica toate eșecurile. Când lucrurile nu merg, e de vină amplasamentul. In viața monahală, unul dintre cele mai răspândite simptome de criză este culpabiiizarea chiliei. Nevoitorul ispitit de demon crede că progresează lent, sau cade des, pentru că are o chilie proastă. Și că totul s-ar rezolva de la sine dacă s-ar muta în altă chilie. Așa credem și noi, uneori, că avem dificultăți din cauza Balcanilor și că dacă ne-am strămuta, furtiv, într-un desiș apusean, ne-am vindeca de toate relele. In realitate, nu părăsirea chiliei e soluția, ci recursul nemilos la mătură.

2. Șpriț

Mitologia Europei Centrale e, în multe privințe, pentru România o sursă suplimentară de frustrare. Excluși, cel puțin temporar, din Europa Occidentală, descoperim, iată, un nou teritoriu al excluziunii. Mulți dintre autorii care divaghează, analitic, asupra conceptului de Mittekuropa uită să ne introducă pe harta preocupărilor lor. Se vorbește despre Ungaria, Polonia și Cehia, care constituie un soi de club select („grupul de la Vișegrad”), în vreme ce teritoriul valah e numai pentru unii racordabil aceleiași zone. S-ar zice că suntem mai curând un termen mediu între Europa de Mijloc și cea balcanică. Vocația noastră ar fi, prin urmare, spațiile intermediare, intervalul, farmecul indeterminării. Avem destulă substanță cen-tral-europeană cât să trăim nostalgic mirajul Kakaniei imperiale, dar nu destulă cât să ne simțim acasă în granițele ei. Și totuși, există ceva care ne leagă de acest miraj în chip evident și, cred, ireversibil. Ceva care nu ne poate fi contestat, care ne-a intrat în sânge și care ne poate da chiar oarecari tiduri de excelență. E vorba de o băutură, sau mai degrabă, de un mod de a bea, care s-a inventat undeva în Austria, dar care și-a găsit nu atât în Ardeal, cât tocmai în balcanicul Regat slujitori distinși și incoruptibili. E vorba de șpriț, adică de picantul dozaj dintre vin și apă gazoasă (sifon în vremurile clasice, apă minerală mai de curând), care domină pletoric mesele autohtone, în ciuda unor dogmatice proteste apusene. Șprițul e duhul însuși al chefului, solventul absolut al spleen-ului de cârciumă. In întreita lui ființă – vin-apă-aer – dormitează o adevărată Weltanschauung. Nimic mai central-european decât vitalitatea diafană a acestui amestec. Europa Centrală e, în definitiv, apogeul condiției mixte, euforia amestecului: multinațională, mul ticul turală, intersecție a Paradisului cu Apocalipsa, sursă, dar și victimă a celor două războaie mondiale, veselă și melancolică, burgheză și absurdă, Europa Centrală e șprițul Europei, „bateria” ei convivială. Apă intensificată și alcool diluat, șprițul e coincide-ntia oppositorum în variantă bulevardieră. La fel, Mitteleuropa e conviețuirea bonomă a contrastelor, locul tuturor împăcărilor, al echivocului, al compromisului. Nicăieri lumi îndeobște disparate înăuntrul trebilor de'ttfară nu sunt mai dispuse să cadă la învoială ca aici. Vinul masculin se dizolvă în feminitatea apei, cerbicia etilică se lasă educată de sociabilitatea sifonului. Apa devine trupul primitor al unui spirit incandescent. Șprițul e replica minoră a unei metafizici a întrupării: e vin întrupat, extaz adaptat la limitele terestre. El nu e însă numai o perfectă „figură” a amestecului, a contrariilor domesticite. E, totodată, un simbol al „mediei de aur”, al „căii de mijloc”. Gyorgy Konrâd vorbea, în anii '80, de un adevărat „Tao” al Europei Centrale: un tărâm al amplasamentului optim (al bunei „dispoziții”) între Vest și Est, între gravitate și deriziune. De o parte vinul, de cealaltă apa, cu specificarea că apa poate fi, la rândul ei, „înfocată”, ignifera, ca vodka slavă, ca galica eau de vie, sau ca feluritele „ape” (Wâsser) care desemnează, în germană, rachiurile de fructe {Kirschivasser, PJlaumenwasser etc). Șprițul depinde enorm de calitatea sifonului, cum depinde berea de calitatea apei. Apropo: există în sporovăială bulelor de aer din șpriț un rapel la aciditatea berei. Ai spune, aproape, că șprițul e rezultatul unui efort aventuros de a apropia vinul de bere, de a conferi sobrietății viticole Wzte-ul fermentației. (Nu s-a reflectat destul la marele conflict cultural dintre vinul sudic și berea nordică, față de care derapajele huntingtoniene cu privire la ciocnirile civilizațiilor sunt mărunte abstracțiuni școlare.) Ei bine, șprițul încearcă să medieze între bere și vin, între baroc și clasic, la fel cum încearcă Europa Centrală să mijlocească între radicalismele occidentale și cele orientale.

O virtute esențială – și chintesențială – a șprițului e volubilitatea lui „înțepătoare”. In șpriț, vinul și apa devin sonore, au aerul că graseiază și bârfesc.

Gonflațiunea care însoțește, subsecvent, libațiile e o parabolă a euforiei, a orgoliului și a nonșalanței flo tante. Aciditatea poate fi pompoasă, dar și fenomen originar al ironiei. Vinul e sermonizant, șprițul e zgloi biu și sarcastic, după cum berea e placidă, populară, între veselie gregară și bonomie monosilabică. Mitică e de negândit fără bășcălia spumoasă a șprițului. Mi tică nu e balcanic. E central-european. „Bucureștean par excellence”? A se slăbi! Mitică e vienez. Nimeni nu bea fără dorința, mai mult sau mai puțin inocentă, de a obține vertijul, micul delir. Dar dacă recurgi la spirturi acute, la „tării” răstite, riști să ai efectul prea repede, fără voluptatea acumulării. Beția care retează scurt, ca lovitura de dambla, e rudimentară. Băutorul nu vrea doar să bea eficient; vrea să bea mult. Or, din acest punct de vedere, șprițul e de neînlocuit El oferă dezalterării perspective indefinite, îngăduie cursa lungă, performanța „la kilometru”. Asemenea liricii amoroase a sufismului, el preferă posesiunii așteptarea. Băutorul de șpriț este un specialist al amânării. La fel central-europeanul. Destinul lui se definește prin dexteritatea de a întârzia, de a se pierde în interminabile nego cieri, digresiuni și eschive. Totul se poate amâna: beția, decizia, fericirea, istoria. Iar dacă filosofia aceasta e tipică pentru Europa Centrală, se mai poate îndoi cineva că aparținem aceluiași spațiu? Firește că nu.

Pentru noi, șprițul nu e, așadar, un capriciu oarecare, un tabiet alimentar întâmplător. E o șansă geopoli tică, una dintre căile cele mai rapide – poate singura – spre Europa.

Anexa 11

În mahalalele istoriei

„Cațavencii” 30 Septembrie 2014

Mircea Dinescu

Sper că Andrei Pleșu n-a fost atît de naiv încît să-și închipuie că, scriind o carte despre îngeri, dracul va sta cu mîinile în sîn și îl va ierta. Cu atît mai mult cu cît, și înainte de ’89, Aghiuță l-a mai plesnit cu coada peste dește în clipa cînd își înmuia pana în azur.

Pe plaiurile noastre răsăritene, dracul n-a purtat pantofi cu scîrț ca-n Thomas Mann și nici nu s-a pisicit ca-n Moscova lui Bulgakov.

Chinuit de mahalagioaica Acrivița, fata lui Hagi Cănuță, Kir Ianulea a scăpat din menajeria lui Caragiale și nu s-a mai întors la Talpa Iadului, de vreme ce, în toamna anului 1988, Andrei Pleșu l-a auzit glăsuind în cabinetul tovarășului Bondrea.

În cadrul orei de înfierare și muștruluială că s-a înhăitat cu subsemnatul ca să-i punem lui Nea Nicu o scrisoare cu efect întîrziat sub noadă, Michiduță, cu penelul limbii de activist, l-a zugrăvit astfel: „Ești un mărăcine răsărit în grădina cu flori a comunismului!”. Și de atunci încoace, ghimpii săi au continuat să provoace alergii și cîinii mioritici să-i poarte cu ciudă ciulinii în coadă.

Și ca să scap eu însumi de povara unui adevăr ulcerat, aș aminti că, în primăvara lui ’89, înaintea exilului de la Tescani, Ucigă-l Toaca a mai grăit o dată, luînd în chirie limba dulce a lui Gabriel Liiceanu: „Știi cum ai greșit tu, Andrei? Închipuiește-ți că stînd noi aici, în curte la tine, și discutînd lucruri fundamentale, trece pe stradă golanul de Dinescu și tu te iei după el, lăsîndu-mă singur și mofluz, cu Critica rațiunii pure în brațe!”.

Greșind continuu, Andrei Pleșu a plătit continuu.

Ar fi nedrept totuși să-i punem dracului în cîrcă toate păcatele pe care atelierul lui de îngeri n-a reușit să le repare.

După ce Caragiale a demonstrat că mahalaua noastră, mîndră și românească, l-a putut umili pînă și pe agentul acoperit al Infernului, nu ne mai miră că unui artist înnăscut, care nu-și poate stăpîni inteligența subversivă, i se aruncă în cap, de la ferestrele unor televiziuni, zoaiele acestei lumi ieșite din țîțîni.

P.S. Pentru că ni s-au cam răcit cafelele de cînd nu ne-am mai văzut, așez în oglinda acestui text o poezie comisă întru prietenia noastră:

Cafea în cenușa imperiului

În mahalalele istoriei, acolo-i mustul

și fleica

zarul

ceasul fără limbă.

Acolo țarul

e un fel de neica

nu donator de sînge ci de limfă

căci sfinte-s porcul, cocina și teica

și fotbalul, Măria Sa, augustul…

Acolo libertatea-i o prostie,

încurcă-lume

măcinînd degeaba.

E-o țară cu miros de băcănie,

e-o închisoare bună pentru glume.

Tristețe, facem tîrgul? – Bate laba!

Hai, intră cu fanfara-n labirint

să ieși cu minotauru-n conserve.

Nu știi că toate miturile mint?

Ce Sparta? Ce Atena? Ce Corint?

Hai, taie-o scurt și vezi să nu te-observe.

Să crească marea?

Fie!

Nu și prețul.

Pe datorie:

sarea

și nutrețul.

Unde-i imperiul?

Dracul și piperul

l-au înțărcat și i-au legat buricul.

Cu tot cu apă l-au zvîrlit din scaldă.

Barbarii i-au făcut de mult safteaua.

Scurmă-i cenușa, vezi dacă e caldă.

Pune ibricul.

Să ne bem cafeaua.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Strategii de interacțiune cu literatura CUPRINS ARGUMENT 4 REPERELE CONCEPTUALE ALE CERCETĂRII 8 I. CONCEPTUL DE EDITORIAL 12 Definiții ale… [306583] (ID: 306583)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Strategii de interacțiune cu literatura CUPRINS ARGUMENT 4 REPERELE CONCEPTUALE ALE CERCETĂRII 8 I. CONCEPTUL DE EDITORIAL 12 Definiții ale… [306583]

Copyright Notice

EFICIENȚA PROTOCOALELOR EXTINSE DE EXAMINARE ECOGRAFICĂ ÎN DIAGNOSTICUL PRENATAL AL MALFORMAȚIILOR SISTEMULUI NERVOS CENTRAL [304236]

Starea de bine la persoanele cu dizabilități REZUMAT CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC: Prof. Univ. Dr. NICOLAE JURCĂU DOCTORAND: MARIA CURPAȘ (SALLOUM) CLUJ… [605946]

PARTEA A-II-A ACTIVITATEA EXPERIMENTALĂ CAPITOLUL II MATERIALE, METODE ȘI TEHNICI DE LUCRU 2.1 Infrastructura de cercetare Întreaga activitate de… [301487]

ACADEMIA DE POLIȚIE ALEXANDRU IOAN CUZA [631189]

A. MOLDOVAN: Materiale compozite pe bază de deşeuri poliolefinice şi fibre naturale [304399]

. Raport De Cercetare Stiintiifica Nr 1 Introducere Modificat Si Completat [618024]

Copyright Notice

Similar Posts