Strategii DE Dezvoltare Rurala Si A Agriculturii In Judetul Iasi
STRATEGII DE DEZVOLTARE RURALĂ ȘI A AGRICULTURII ÎN JUDEȚUL IAȘI
CUPRINS
declaratie
LISTA FIGURILOR
LISTA TABELELOR
INTRODUCERE
Spațiul rural în țara noastră reprezintă o componentă importantă a evoluției de ansamblu a economiei românești. Adevărata dimensiune a necesității restructurării agriculturii și dezvoltării rurale în țara noastră o dau trei resurse rurale:
suprafața agricolă utilă,
forța de muncă agricolă,
suprafața totală a spațiului rural.
România trebuie să adopte politici rurale care să cuprindă elemente de accelerare a procesului de compatibilizare, în special în reglementarea dreptului la proprietate și garantarea acestuia, dar și în ameliorarea infrastructurii și a educației pe acest segment specific. În precizarea politicilor agrare și rurale însă, trebuie să se pornească de la faptul că agricultura nu este numai o ramură economică producătoare de marfă și profit, ci este și un mod de viață, iar spațiul rural nu este numai un spațiu de producție, ci este, în același timp un spațiu social și cultural cu implicații complexe asupra stării de ansamblu a unei națiuni.
În aceste condiții, prezenta lucrare realizează un studiu referitor la dezvoltarea spațiului rural având în vedere teorii, problematică, interdependențe și constrângeri. Analiza efectuată reliefează particularitățile și funcțiile spațiului rural insistând asupra conceptului de dezvoltare rurală și asupra elementelor ce reprezintă resursele și factorii acestei dezvoltări.
Lucrarea de diloma cu titlul „ Strategii de dezvoltare rurala si a agriculturii in judetul Iasi”, are ca obiective principale:
• realizarea unei cercetări bibliografice privind stadiul actual al dezvoltării spațiului rural și elementele ce reprezintă resursele și factorii acestei dezvoltări;
• realizarea unei cercetări asupra programelor și strategiilor de dezvoltare rurală;
• realizarea analizei propriu zise a spațiului rural al județului Iași privit în ansamblu;
• concluzii generale.
În aceste condiții, prezenta lucrare realizează într-o primă etapă o sinteză a datelor de literatură referitoare la dezvoltarea spațiului rural având în vedere teorii, problematică, interdependențe și constrângeri.
Analiza efectuată reliefează particularitățile și funcțiile spațiului rural insistând asupra conceptului de dezvoltare rurală și asupra elementelor ce reprezintă resursele și factorii acestei dezvoltări.
A doua parte a lucrarii, consacrată contribuțiilor proprii, cuprinde totalitatea datelor economice, sociale sau de altă natură colectate la nivelul județului Iași în perioada 2012 – 2014,
Analiza diagnostic a dezvoltării rurale în județul Iași a fost realizată parcurgând mai multe etape și anume:
definirea teritoriului rural al județului Iași (în care se elaborează un model de structură a spațiul rural);
analiza resurselor județului Iași (analiza resurselor naturale, a resurselor umane, situația infrastructurii);
analiza globală a indicatorilor statistici ai județului Iași ce include analiza indicatorilor pentru mediul demografic, analiza indicatorilor pentru mediul economic, pentru habitat și echiparea tehnică a localităților, precum și indicatorii privind activitatea de turism.
Teritoriul județului Iași este situat în partea nord-estică a României și centralestică a Moldovei, fiind străbătut, prin partea centrală de meridianul de 270 18’ est și paralela 470 22’ latitudine nordică. În limitele județului Iași (5475,58 kmp – 2,3% din suprafața țării) există 4 centre urbane (Iași, Pașcani, Hârlău și Târgu Frumos) și 85 de comune cu 420 sate. Populația totală este de 816.910 locuitori, județul Iași ocupând din acest punct de vedere locul 2 pe țară după județul Prahova (874.349 locuitori).
In zona rurală a județului Iași la nivelul anului 2004 conviețuiesc și își desfășoară activitatea un număr de 435231 locuitori, reprezentând 53 % din populația județului
Abordând o clasificare după formațiunile de relief predominante în județul Iași, putem caracteriza tipurile de așezări rurale și activitățile specifice astfel:
– zona de șes – caracterizată prin sate de tip adunat, cu funcțiuni economice prezentând caracter agricol cerealier și legumicol;
– zona agricolă de dealuri și coline – caracterizată prin sate răsfirate, de-o parte și de alta a drumurilor, cu grădini și livezi, podgorii printre grupurile de case.
Ca funcțiune economică, se pune accent pe pomi-viticultură și creșterea animalelor. Totodată se remarcă prezența unor activități economice mai complexe cum ar fi cele legate de prelucrarea primară până la cea superioară a lemnului și la industria alimentară.
PARTEA I
CONSIDERATII GENERALE
CAPITOLUL 1
DEZVOLTAREA MULTIFUNCȚIONALĂ ȘI DURABILĂ A SPAȚIULUI RURAL ÎN ROMÂNIA
IMPORTANȚA AGRICULTURII ÎN DEZVOLTAREA ECONOMICĂ A SPAȚIULUI RURAL ÎN ROMÂNIA
Conceptul de dezvoltare durabilă (sustenabilă) s-a cristalizat în timp, pe parcursul mai multor decenii, în cadrul unor dezbateri științifice aprofundate pe plan internațional și a căpătat valențe politice precise în contextul globalizării. În istoria recentă, prima semnalare a faptului că evoluțiile economice și sociale ale statelor lumii și ale omenirii în ansamblu nu mai pot fi separate de consecințele activității umane asupra cadrului natural s-a făcut în raportul din 1972 al Clubului de la Roma intitulat Limitele creșterii (Raportul Meadows). Documentul sintetiza datele privind evoluția a cinci parametri (creșterea populației, impactul industrializării, efectele poluării, producția de alimente și tendințele de epuizare a resurselor naturale), sugerând concluzia că modelul de dezvoltare practicat în acea perioadă nu poate fi susținut pe termen lung.
S-au conturat, astfel, programe concrete de acțiune la nivel global și local (Agenda 21 Locală) conform dictonului „să gândim global și să acționăm local”. În cadrul acestui proces au fost adoptate o seamă de convenții internaționale care stabilesc obligații precise din partea statelor și termene stricte de implementare privind schimbările climatice, conservarea biodiversității, protejarea fondului forestier și zonelor umede, limitarea folosirii anumitor produse chimice, accesul la informații privind starea mediului și altele, care conturează un spațiu juridic internațional pentru aplicarea în practică a preceptelor dezvoltării durabile. Se recunoaște, astfel, că Terra are o capacitate limitată de a satisface cererea crescândă de resurse naturale din partea sistemului socio-economic și de a absorbi efectele distructive ale folosirii lor. Schimbările climatice, fenomenele de eroziune și deșertificare, poluarea solului, apei și aerului, reducerea suprafeței sistemelor forestiere tropicale și a zonelor umede, dispariția sau periclitarea existenței unui număr mare de specii de plante și animale terestre sau acvatice, epuizarea accelerată a resurselor naturale neregenerabile au început să aibă efecte negative, măsurabile, asupra dezvoltării socioeconomice și calității vieții oamenilor în zone vaste ale planetei.
Conceptul de dezvoltare durabilă are ca premisă constatarea că civilizația umană este un subsistem al ecosferei, dependent de fluxurile de materie și energie din cadrul acesteia, de stabilitatea și capacitatea ei de autoreglare. Politicile publice care se elaborează pe această bază, precum prezenta Strategie Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României, urmăresc restabilirea și menținerea unui echilibru rațional, pe termen lung, între dezvoltarea economică și integritatea mediului natural în forme înțelese și acceptate de societate.
Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă nu este una dintre opțiunile posibile, ci singura perspectivă rațională a devenirii naționale, având ca rezultat statornicirea unei noi paradigme de dezvoltare prin confluența factorilor economici, sociali și de mediu.
Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă, ce reprezintă fundamentul Strategiei Naționale a României în domeniu, completează Strategia de la Lisabona și se dorește a fi un catalizator pentru cei ce elaborează politici publice și pentru opinia publică, în scopul schimbării comportamentului în societatea europeană și, respectiv, în societatea românească și implicării active a factorilor decizionali, publici și privați, precum și a cetățenilor în elaborarea, implementarea și monitorizarea obiectivelor dezvoltării durabile.
Responsabilitatea pentru implementarea Strategiei revine Uniunii Europene și statelor sale membre, implicând toate componentele instituționale la nivel comunitar și național. Este subliniată, de asemenea, importanța unei strânse conlucrări cu societatea civilă, partenerii sociali, comunitățile locale și cetățenii pentru atingerea obiectivelor dezvoltării durabile. În acest scop, sunt identificate patru obiective-cheie:
Protecția mediului, prin măsuri care să permită disocierea creșterii economice de impactul negativ asupra mediului;
Echitatea și coeziunea socială, prin respectarea drepturilor fundamentale, diversității culturale, egalității de șanse și prin combaterea discriminării de orice fel;
Prosperitatea economică, prin promovarea cunoașterii, inovării și competitivității pentru asigurarea unor standarde de viață ridicate și unor locuri de muncă abundente și bine plătite;
Îndeplinirea responsabilităților internaționale ale UE prin promovarea instituțiilor democratice în slujba păcii, securității și libertății, a principiilor și practicilor dezvoltării durabile pretutindeni în lume.
Pentru a asigura integrarea și corelarea echilibrată a componentelor economice, ecologice și socio-culturale ale dezvoltării durabile, Strategia UE statuează următoarele principii directoare:
Promovarea și protecția drepturilor fundamentale ale omului; • Solidaritatea în interiorul generațiilor și între generații;
Cultivarea unei societăți deschise și democratice;
Informarea și implicarea activă a cetățenilor în procesul decizional;
Implicarea mediului de afaceri și a partenerilor sociali; • Coerența politicilor și calitatea guvernării la nivel local, regional, național și global;
Integrarea politicilor economice, sociale și de mediu prin evaluări de impact și consultarea factorilor interesați.
În UE‐27 se înregistrau, în 2014, un număr de aproape 13 milioane de ferme. Aceste ferme acopereau o suprafață de 180 milioane de hectare (1,8 milioane km2, 50% din teritoriul UE‐27), suprafața medie a unei ferme fiind de 15,3 ha.
Din cele aproximativ 13 milioane de ferme existente în Uniunea Europeană, în anul 2014, mai mult de 3,95 milioane (35%) sunt în România, fapt ce relevă amploarea fenomenului de fragmentare a exploatațiilor agricole românești, cu consecințe negative asupra performanțelor economice și stării generale de evoluție și de dezvoltare a acestora.
Fig. 1.1. Ponderea fermelor agricole în total ferme, pe țări membre UE‐27, în
2014 (%)
SURSA:http://epp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explained/index.php/Agricultural_census_2010_main_results#Main_statistical_findings
După cum se poate constata din figura de mai sus, fermele cu character agricol din România, Italia și Polonia totalizează împreună 58% din numărul total de ferme, la nivelul UE‐27, în 2014. Distribuția suprafeței agricole utilizate (SAU) nu este omogenă la nivelul UE. Astfel, 48% din numărul total de ferme au mai puțin de 2 hectare. Pe de altă parte, 335.000 de ferme UE (3% din total) dețin o suprafață de cel puțin 100 de hectare (264,6 ha, în medie) și totalizează 50% din suprafața totală, la nivelul UE‐27.(Tabelul 1.1).
Dimensiunea medie a unei ferme în UE‐27 este de 14,3 ha, iar în România de 3,45 ha (de peste 4 ori mai mică), fapt ce influențează negativ punerea în valoare a resurselor agricole și rurale disponibile, cu efecte nefavorabile asupra economiei rurale și asupra veniturilor agricultorilor.
Tabelul 1.1.
Situație comparativă privind numărul de ferme și suprafața agricolă utilizată (SAU),
în funcție de mărimea fermelor, în UE‐27 și în România, în anul 2013
Sl 2013
SURSA: Prelucrare după datele Eurostat (ef_kvage)
Conform situației proiectelor din cadrul PNDR, până la data de 11 aprilie 2013, pentru măsura 141 “Sprijinirea fermelor de semi‐subzistență” au fost depuse în total 89.856 cereri de finanțare, valoarea acestora fiind de 667,4 milioane euro (142% raportat la alocarea inițială). Din cele 49.513 proiecte selectate, s‐au încheiat contracte de finanțare pentru 47.863 proiecte, în valoare de 148,9 milioane euro (32% grad de execuție financiară). Sprijinul acordat acestui segment de fermieri, a căror exploatații au o dimensiune economică între 2‐8 UDE, are scopul de a asigura veniturile necesare în perioada de restructurare și transformare a fermelor de semi‐subzistență în exploatații orientate către piață, prin utilizarea durabilă a factorilor de producție, îmbunătățirea managementului, diversificarea producției agricole, precum și introducerea de tehnologii performante, adaptate condițiilor locale.(Analiza socio-economică în perspectiva dezvoltării rurale 2014-2020)
Performanța agriculturii în România este afectată grav de fragmentarea excesivă a proprietății (3.879 mii ferme, în 2013, față de 3.951 mii ferme, în 2011‐ cu nici 2% mai puțin), în condițiile în care un procent de 94% din numărul total de ferme românești aveau, în 2013, o suprafață mai mică de 5 hectare și dețineau 28,7% din totalul suprafeței agricole utilizate (prin comparație, ponderea fermelor sub 5 hectare, la nivelul UE‐27, este de 68%, iar suprafața utilizată de 7%). În consecință, mărimea actuală a exploatațiilor agricole nu favorizează punerea în valoare cu eficiență a resurselor disponibile în agricultură, ceea ce are efecte negative asupra economiei rurale și asupra veniturilor agricultorilor. Astfel diminuarea numărului de ferme care practică o agricultură de subzistență trebuie să constituie unul dintre obiectivele importante ale politicii de dezvoltare rurală, dacă se dorește ca agricultura românească să existe și să influențeze piața comunitară.
În altă ordine de idei, un număr de 14.780 ferme mari din România (0,5% din total) exploatau, în 2013, o suprafață de 6,7 milioane hectare (47,6% din SAU totală), mărimea medie a unei ferme fiind de 484 ha (față de 275 hectare media europeană). Ponderea exploatațiilor peste 100 hectare se situează la 2,9% la nivelul UE‐27, 18,7% în Franța, 11,5% în Germania și 22% în Marea Britanie.
România are o structură bipolară a fermelor agricole: fermele mari, competitive, coexistă cu fermele mici, aflate la limita subzistenței. O parte dintre aceste ferme mici trebuie eficientizate și orientate, în perioada următoare, spre piață. Crearea mediului instituțional și a infrastructurii pentru valorificarea produselor obținute va constitui elementul major pentru îmbunătățirea performanțelor economice a exploatațiilor agricole. Un alt factor important este calitatea pregătirii profesionale și diversificarea ocupațională. Pregătirea capitalului uman pentru creșterea performanțelor fermelor are o importanță particulară în România, unde nivelul de formare și educație al femierilor mici este foarte scăzut.
Conform datelor Recensământului General Agricol 2010, din numărul total de 3.859 mii exploatații agricole înregistrate în România, 3.828 mii exploatații (99,2%) sunt exploatații agricole fără personalitate juridică (exploatații agricole individuale, persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale/familiale) și 31 mii (0,8%) sunt exploatații agricole cu personalitate juridică (tabelul 1.2.). Modificările intervenite în structura exploatațiilor agricole, în perioada 2002‐2010, se prezintă astfel:
Tabelul 1.2.
Indicatori‐cheie ai exploatațiilor agricole, în perioada 2002‐2010
SURSA: Recensământul General Agricol 2010, INS, 2011
* s‐a calculat la unitate de măsură hectar
Suprafața agricolă utilizată la nivel național, în anul agricol 2009/2010, a fost de 13.305 mii ha, din care 7.449 mii ha (56%) revin exploatațiilor agricole fără personalitate juridică și 5.856 mii ha (44%), exploatațiilor agricole cu personalitate juridică.
Numărul exploatațiilor agricole înregistrat, în anul 2010, a fost mai mic cu 14% față de cel înregistrat la Recensământul General Agricol 2002, fapt datorat, în principal, comasării unor exploatații agricole fără personalitate juridică.
Structura de exploatare a terenului agricol din România nu s‐a schimbat însă, semnificativ, pe parcursul ultimului deceniu, menținându‐se aceeași fragmentare și aceeași polaritate extremă, impedimente majore ale creșterii competitivității sectorului. Datele furnizate de Recensământul General Agricol 2010 indică faptul că modificările structurale privind sectorul producției agricole din România au fost și rămân modeste.
Se constată un anumit trend de scădere a numărului total de exploatații, în perioada 2002‐2010 (cu 626 mii, respectiv cu 14%); cu toate acestea, numărul exploatațiilor mici, neperformante, rămâne foarte ridicat. Din interpretarea datelor RGA 2002, rezultă că fermele de subzistență, cu dimensiuni sub 2 hectare, continuau să reprezinte, în 2010, 71% din totalul exploatațiilor, operând 13% din suprafața agricolă utilizată (SAU), în timp ce peste 55,8% (peste 2 milioane) din exploatațiile mai mici de un hectar dețineau 5,3% din SAU). Aceste date sunt o reflectare a fenomenului agriculturii de subzistență și semi‐subzistență, care persistă în România, după 1990, efect al modului în care s‐a pus în practică reforma agrară, dar și structurii demografice specifice ruralului românesc.
O asemenea distribuție, accentuat bipolară, cu cea mai mare parte a terenului agricol împărțit, pe de o parte, între exploatații extrem de modeste ca dimensiune fizică și economică, ce produc în majoritate pentru nevoile proprii și care nu investesc și nu generează ofertă pe piață și, pe de altă parte, a unui număr relativ mic de ferme care produc în sistem industrial și adoptă tehnologii moderne constituie principalul factor ce limitează creșterea competitivității agriculturii românești și care relevă dezechilibrul structural al acesteia.
Utilizarea terenurilor agricole
Suprafața agricolă totală a României, la sfârșitul anului 2013, însuma 14,5 milioane hectare, ceea ce reprezintă 61,2% din suprafața totală a fondului funciar național (în scădere cu 118,4 mii hectare, față de 2007).
Suprafața agricolă utilizată, în anul 2013, a fost de 13,3 milioane hectare, în scădere cu 625 mii hectare (cu 4,5%), față de anul 2002 și cu 447 mii hectare (cu 3,2%) ‐ mai mică, față de anul 2007.
Modul de folosință al terenului agricol, în anul 2011, se prezintă astfel:
9.352,3 mii hectare reprezintă teren arabil;
3.277,7 mii hectare reprezintă pășuni;
1.553,5 mii hectare reprezintă fânețe;
211,3 mii hectare reprezintă vii și pepiniere viticole;
196,1 mii hectare reprezintă livezi și pepiniere pomicole.
Din totalul suprafeței agricole, suprafața arabilă reprezintă 64,1% (9,3 milioane hectare), în 2013, în scădere cu 71 mii hectare, față de 2007. Suprafața arabilă ce revine/cap de locuitor situează România în primele țări din Europa, cu 0,43 hectare/persoană, în 2012, și 0,42 hectare/persoană, în 2013, fapt ce relevă potențialul deosebit de creștere a volumului producției agricole și de îmbunătățire a structurii acesteia, potențial care trebuie mult mai bine valorificat, având în vedere cererea în creștere de hrană, existentă în lume.
În structura de producție a ramurii agricole, sectorul producției vegetale este predominant, deținând, în anul 2014, o pondere de 70,8% în totalul valoric al producției, față de 28,5% cât reprezintă sectorul producției zootehnice și doar 0,7% serviciile agricole (INS, 2014). Spre comparație, ponderea producției vegetale în valoarea totală a producției agricole a fost în
Bulgaria 69,8%, în Ungaria, 66,6%, respectiv în Polonia, 51,6%. În Franța, producția vegetală a reprezentat 61,1%, în Germania, 53,4%, iar în Regatul Unit, 41,8%.
În mod tradițional, România este un producător important de cereale și plante oleaginoase, aceste culturi ocupând, an de an, cele mai mari suprafețe. Astfel, în anul 2011, din cele 8,1 milioane hectare suprafață cultivată, 5,2 milioane hectare (64%) reprezintă cereale pentru boabe, iar 1,5 milioane hectare (18%) plante oleaginoase (INS, 2014).
Figura 1.2. Structura valorii producției agricole a României (medii 2011‐2013,
în prețuri curente la producător)
SURSA: EC, DG Agri, Member States Factsheets, 2014
Din datele prezentate, rezultă că ponderi importante în structura valorică a producției agricole, în perioada 2011‐2013, dețin legumele și produsele horticole (18%), cerealele (14%), plantele furajere (14%), iar dintre produsele animaliere, carnea de porcine (10%) și laptele (8,3%).
România este, în general autosuficientă, la majoritatea produselor vegetale, la cereale obținând chiar excedente semnificative destinate exportului, dar deficitară la producția de carne.
Producția vegetală variază foarte mult, calitativ și cantitativ, între anii agricoli, din cauza randamentului extrem de sensibil la condițiile climatice, pe fondul utilizării unor tehnologii învechite, neaplicării mixului adecvat de input‐uri (semințe, îngrășăminte, pesticide, irigații), ceea ce afectează drastic veniturile fermierilor.
Producția de cereale este fluctuantă, de la un an la altul, fiind practic dependent de condițiile climatice (spre exemplu, producția totală de cereale pentru boabe a înregistrat un plus de 13 milioane tone, în 2013, în condiții de producție favorabile, față de 2007, un an foarte secetos ‐ raport 2,7÷1). Producția de cereale boabe pe locuitor a fost, în 2013, de 973,3 kg (333 kg/locuitor la grâu, 547,2 kg/locuitor la porumb), față de 779,8 kg/locuitor, în 2012. Indicii producției vegetale au înregistrat, în perioada 2011‐2013, valori fluctuante (anul precedent =1): 0,7; 1,4; 0,9; 1,1; 1,1 (INS, 2014).
La majoritatea culturilor, producțiile medii la hectar se situează, însă, la un nivel scăzut, chiar și într‐un an agricol favorabil, cu performanțe de producție notabile, cum a fost 2013: 20,8 milioane tone cereale obținute pe 5,2 milioane hectare, respectiv echivalentul a 4 tone de cereale boabe/hectar. Randamentele obținute au fost: 3,6 tone/hectar la grâu, 4,5 tone/ha la porumb, 1,8 tone/ha la floarea‐soarelui, 16,5 tone/ha la cartofi ș.a. (INS 2014). Aceste rezultate au fost apropiate de randamentele țărilor din regiune, însă decalajul se menține ridicat, dacă ne raportăm la state precum Franța, Germania, Danemarca sau Marea Britanie, cu producții de 6‐7 tone, în medie, la hectar.
Un exemplu relevant în acest sens s‐a înregistrat în anul agricol 2011/2012, când producția totală grâu a crescut, cu peste 1,3 milioane tone, de la 5,84 la 7,16 milioane tone (cu 22,6%), față de anul agricol precedent, cu toate că suprafața cultivată s‐a diminuat cu 215 mii hectare.
Această creștere s‐a produs pe fondul sporirii randamentului la hectar, de la 2,6 tone/ha, în 2011, la 3,6 tone/ha, în 2012, nivel insuficient, având în vedere rezervele existente în acest domeniu (INS 2013).
Coeficientul de variație pentru producția de grâu, în perioada 2011‐2013, înregistrează o valoare de 32%, fapt ce denotă un grad ridicat de instabilitate, ca urmare a dependenței producției de condițiile climatice, și care reflectă decalajul tehnologic față de țările dezvoltate ale Europei, inclusiv față de producătorii regionali.
Producția totală de porumb boabe, în anul 2013, a fost de 11,7 milioane tone, față de 9 milioane tone, în 2011 (cu 29,5% mai mare), producție care poate fi valorificată eficient în sectorul creșterii animalelor ‐ integratorul ideal de materii prime obținute de sectorul vegetal (inclusiv a unor subproduse ale industriei alimentare), care sunt transformate în produse cu însușiri biologice superioare.
Sectorul zootehnic din România are un potențial cert de dezvoltare, oferind produse care pot acoperi necesarul intern de consum și surplusuri pentru export, plusvaloarea obținută contribuind la sporirea veniturilor producătorilor și ale sectorului. Prin natura sa, zootehnia este, multifuncțională: produce materii prime alimentare sau industriale reciclabile, având, în același timp un rol important în gestionarea resurselor naturale (apă, sol, biodiversitate), cu rol social deosebit de important în dinamica spațiului rural (asigură stabilitatea forței de muncă în zona rurală și montană).
Creșterea bovinelor este o activitate tradițională a populației din zona rurală și în special din zona montană a României, activitate care trebuie mult mai bine pusă în valoare și eficientizată, în perioada următoare. Diversitatea producțiilor pe care le realizează, consumul redus de energie și natura furajelor pe care le valorifică conferă creșterii bovinelor caracterul unei activități durabile și de perspectivă. Efectivele de bovine, care numărau 2 milioane capete, la sfârșitul anului 2013 (cu 29% mai scăzute, față de 2011), situează România pe locul 10 în rândul țărilor Uniunii Europene (INS, 2014).
Potrivit rezultatelor Recensământului General Agricol 2010, efectivele de bovine și porcine au scăzut cu 30,9%, respectiv 34,8% față de cele înregistrate la Recensământul General Agricol 2002, iar cele de ovine și caprine au crescut cu 15,9%, respectiv 66,3%. Comparativ cu anul 2002, efectivele ce revin la un număr de 100 exploatații sunt în scădere, la bovine și porcine (cu 19%, respectiv 24%) și în creștere la păsări și ovine (cu 40%, respectiv, 12%), în 2010, față de 2002.
Figura 1.3. Evoluția efectivelor de animale, în perioada 2006‐2011 la nivelul Romăniei
SURSA: Anuarul statistic al României, INS, 2012
Forța de muncă
Se arata prin diferitele studii efectuate ca in anul 2013 în jur de 25 milioane de persoane au fost angajate în activități agricole, în UE‐27, în anul 2010. Numărul de persoane angajate, transformat în unități anuale de muncă (UAM), relevă faptul că forța de muncă angajată direct de fermele agricole din UE‐27 a totalizat 9,7 milioane UAM, ceea ce corespunde unei cifre de 9,7 milioane de persoane care lucrează cu normă întreagă (Tabelul 1.3).
Tabelul 1.3.
Indicatori‐cheie la nivelul fermei, în țări ale UE‐27 (2013)
SURSA: Prelucrare după Eurostat (ef_kvftaa)
Din datele prezentate în tabelul 1.3, se observă că, din volumul total de muncă angajată în fermele agricole din U.E‐27, România deține 1,6 milioane UAM (respective 16,5%) ceea ce situează țara noastră în primele 2 țări din UE‐27 (după Polonia) în ceea ce privește dimensiunea acestui indicator.
Rezultatele arată amploarea fenomenului de supradimensionare a segmentului populației rurale ocupate în activități agricole în țara noastră, comparativ cu țările dezvoltate, fapt ce impune găsirea de soluții pentru modificarea structurală a exploatațiilor agricole, cu atât mai mult cu cât situația se menține, practic, neschimbată în ultimii ani ‐ fapt reflectat de nivelul productivității muncii și de performanțele economice ale fermelor agricole.
Măsurile de politică aplicate din 2014 trebuie să permită eliberarea din activitățile agricole a persoanelor vârstnice (2,7 milioane agricultori cu vârsta peste 65 ani, în 2011, conform datelor RGA 2012), precum și ridicarea eficienței sectorului agricol, prin creșterea dimensiunii exploatațiilor, pentru a permite asimilarea progresului tehnic.
În ceea ce privește timpul de muncă utilizat, la nivelul UE‐27, în anul 2013, ponderea forței de muncă familiale, exprimată în unități anuale de muncă (UAM), a fost de 75%, în timp ce forța de muncă din afara familiei, utilizată în mod regulat, a avut o pondere de 17%, iar cea utilizată neregulat, o pondere de 8%.
La nivel european, modelul de ocupare în activitățile agricole se bazează, în cele mai multe țări, pe aportul forței de muncă familiale și nu pe munca salariată ‐ forța de muncă familială lucrând preponderent în propriile exploatații, și într‐o formă necontractuală. România nu face excepție de la această situație, țara noastră aflându‐se pe locul 6, în anul 2013, între țările UE‐27, în privința ponderii utilizării forței de muncă familiale în exploatațiile agricole proprii. Există și câteva excepții: Cehia, Slovacia (și chiar Franța), țări în care volumul forței de muncă nefamiliale permanente (exprimat în UAM) depășește 70% din totalul forței de muncă utilizate, la nivelul fermei.
Raportat la totalul populației ocupate în diverse sectoare ale economiei naționale, populația ocupată în România în activități agricole, forestiere și piscicole rămâne la un nivel ridicat (28,2%, în 2013 și 29,4%, în 2014). Repartiția populației ocupate pe activități ale economiei naționale, arată că ponderea forței de muncă absorbită în țara noastră de sectoarele secundare (industrie + construcții) și terțiare (servicii) rămâne, scăzută, față de media europeană (71,9%, față de 96,1% în UE‐27, în 2013). România deține și una dintre cele mai reduse rate de urbanizare din Europa, de 56,1%, în timp ce țările vest‐europene au între 80 și aproape 100%. Urbanizarea este un indicator și un motor al progresului unei țări, ruralizarea fiind expresia lipsei de progres economic susținut.
În România, la 1 ianuarie 2014, în mediul rural locuiau 9.645,6 mii persoane, reprezentând 46% din populația totală, din care 4.865,9 mii bărbați (49,8%) și 4.856,8 mii femei (50,2%). În anul 2013, rata de ocupare pentru populația în vârstă de muncă (15‐64 ani) s‐a situat la 58,3% în regiunile predominant rurale, cu 2,78 puncte procentuale sub media țărilor din Europa Centrală (Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria și Polonia). Ponderea numărului de salariați care și-au desfășurat activitatea în sectorul agricultură, silvicultură și pescuit a fost de 2,4% (doar 96 mii salariați).
Pe de altă parte, repartiția populației ocupate pe activități ale economiei naționale arată că, per total, sectorul agricultură, silvicultură și pescuit a concentrat 29,6% din totalul persoanelor ocupate în economie, în anul 2013 (din care 6,5% erau salariați). În această privință, România se situează mult peste media Uniunii Europene, unde acest procent a fost de 7%, iar ponderea forței de muncă absorbită de sectoarele secundar (industrie și construcții) și terțiar (servicii) a fost de 94%, în anul 2013.
Un procent ridicat din populația ocupată în agricultură este foarte vulnerabilă sub aspect social, în general îmbătrânită și cu un nivel scăzut de educație (numai 22,5% din populația cu studii superioare și studii medii trăia în zone rurale, în 2013. Restructurarea activităților la nivelul fermelor și intensificarea utilizării capitalului pentru fermele comerciale va conduce la îmbunătățirea competitivității și, inevitabil, la utilizarea unei forțe de muncă mai reduse. Două trenduri se întrevăd: pe de o parte, o mai bună specializare/formare specifică vocațională a persoanelor care ramân în agricultură, iar pe de altă parte, dobândirea de competențe mai largi, non‐agricole, adaptate cerințelor specifice mediului rural.
Tinerii fermieri
Din analiza și interpretarea datelor Recensământului General Agricol 2010, rezultă că doar 6,7% dintre agricultorii români au vârsta mai mică de 35 ani (față de 8% la nivelul U.E), în timp ce 39,2% au vârsta mai mare de 65 ani (față de 1,3%, în U.E). Raportul dintre numărul de fermieri sub 35 de ani și cei de peste 55 ani, a fost de 12,7%, în 2010 (față de 6,5%, în 2007).
La data de 11 aprilie 2013, o privire asupra situației proiectelor din cadrul PNDR, pentru măsura 112 “Instalarea tinerilor fermieri” (una dintre măsurile intens accesate, cu impact asupra transformării structurale a fermelor), relevă următoarele:
au fost depuse 24.494 cereri de finanțare,
în valoare de 640 milioane euro (187,8% față de alocarea totală inițială a măsurii),
fiind încheiate decizii de finanțare pentru 9.551 proiecte,
în valoare de 158,6 milioane euro (45,2% grad de execuție financiară din totalul aferent perioadei de programare).
Numărul mare de proiecte depuse de potențialii beneficiari relevă interesul și nevoia de susținere prioritară a acestui segment primordial pentru viitorul agriculturii și zonelor rurale din România, în ansamblu. Din datele de monitorizare ale Programului rezultă că au fost sprijinite cu preponderență, prin această măsură, exploatațiile mixte, urmate de cele horticole și cele cu culturi de câmp. Impactul măsurii pentru beneficiari este considerat pozitiv; volumul mediu total pe fermă indică însă faptul că investițiile realizate sunt în marea lor majoritate mici.
Măsura s‐a dovedit a avea succes în ceea ce privește participarea femeilor, care a deposit indicatorul de realizare, prevăzut inițial.
Dezvoltarea exploatațiilor agricole și a întreprinderilor neagricole trebuie să aibă drept scop promovarea ocupării forței de muncă și crearea de locuri de muncă atractive în zonele rurale, menținerea locurilor de muncă deja existente, reducerea fluctuațiilor sezoniere în sectorul ocupării forței de muncă, dezvoltarea sectoarelor neagricole în afara agriculturii și a sectorului agroalimentar, promovând totodată integrarea întreprinderilor și legăturile intersectoriale la nivel local.
Productivitatea muncii
În ceea ce privește decalajul de productivitate a muncii în agricultură dintre România și UE, o analiză a nivelului mediu al acestui indicator de competitivitate, în perioada 2011‐2014, relevă o situație îngrijorătoare, acesta situându‐se la numai 1/4 din media înregistrată la nivel European ‐ diferență care tinde să se adâncească. Astfel, în intervalul 2011‐2014, productivitatea muncii în U.E‐27 a crescut cu o rată medie anuală de 3,4%, în timp ce în România ritmul de creștere a fost de numai 1,1%, mult sub media celorlalte noi state membre, precum Bulgaria, Estonia, Ungaria sau Lituania, cu rate medii de creștere cuprinse între 8,6 și 14,5% (tabelul 1.4.).
Tabelul 1.4.
Productivitatea muncii în agricultură (media 2007‐2009, prețuri curente),
în România și țări din UE
SURSA: EC, DG Agri, Rural Development Report, 2011.
*VAB: valoarea adăugată brută.
**UAM = unitate anuală de muncă.
Conform Raportului Strategic de Monitorizare al PNDR (MADR, octombrie 2014), indicatorul productivitatea muncii în agricultură a înregistrat ușoare creșteri în perioada de calcul (2011‐ 2014), dar și una dintre cele mai scăzute rate anuale de creștere, la nivel european (doar 1,2%, rata medie, în perioada, 2011‐2014). Astfel, indicatorul privind productivitatea muncii în agricultură (VAB/UAM) a crescut de la 9.520,92 lei/persoană, în anul 2011, la 10.480,9 lei/persoană, în 2014, respectiv cu 9,9%.
Pe lângă aspectele structurale ale exploatației (dimensiune redusă) și ale capitalului uman (vârstă, pregătire), productivitatea scăzută este cauzată și de accesul necorespunzător la alți factori de producție (echipamente și capital). Toate aceste date arată că economia rurală românească este încă slab integrată în economia de piață și că restructurarea acesteia este lentă.
Parcul de utilaje agricole rămâne insuficient, majoritatea fermelor din România confruntându-se cu un grad foarte scăzut de mecanizare, și cu un inventar agricol slab. Structura specifică a exploatațiilor agricole din România perpetuează o situație specială între țările UE: 32,1% din ferme nu folosesc tractoare, în timp ce 92,1% din ferme nu au tractoare, ceea ce generează o dependență de serviciile micilor fermieri care dețin tractoare, o situație rar întâlnită în alte țări.
Subcapitalizarea cronică a exploatațiilor agricole de subzistență are drept consecință situația particulară în care, deși România este unul dintre statele membre cu mari suprafețe cerealiere (aproximativ 6,3 milioane de hectare, ocupând locul 5 în Uniunea Europeană), producțiile pe unitatea de suprafață sunt modeste (spre exemplu, într‐un an agricol slab ca 2011, randamentul mediu la hectar a fost, la cereale, de doar 2,9 tone/ha, adică 49% din media primelor șase mari producători europeni și 76% din nivelul de productivitate atins pe plan intern, în 2014).
Capitalul fix și circulant este, în medie, de 17‐18 ori mai mic decât al unui fermier din Uniunea Europeană (560 €/fermier în România, față de 9.200‐9.400 €/fermier, în U.E), iar creditele bancare pentru fermele românești sunt de 16‐17 ori mai mici față de creditele pentru fermierii din U.E (120 €/ha în România și 1.800 ‐ 2.00 €/ha în UE).
Industria alimentară
Industria agroalimentară reprezintă un sector foarte important pentru economia României, atât prin ponderea populației ocupate (2,4% din totalul populației ocupate la nivel național), cât și prin ponderea deținută în valoarea adăugată brută VAB (6,4%).
Cu 207,9 mii persoane angajate în industria alimentară (2011), România deține aproximativ 4,5% din numărul total de persoane angajate în industria de prelucrare a produselor agricole din U.E‐27, situându‐se la distanță mare față de statele cu o puternică forță de muncă în industria alimentară: Germania, 855,4 mii persoane, Polonia 448,1 mii, UK 433,2 mii persoane.
Conform raportului Strategic de Monitorizare ‐ 2014 (MADR), în perioada 2011‐2014, rata de angajare în industria alimentară a înregistrat o tendință de ușoară scădere, de la 225,7 mii persoane, în 2011, la 213,9 mii persoane, în anul 2014. Numărul de salariați din industria alimentară, înregistrat la 31 decembrie 2014, a fost de 149 mii persoane (respectiv 13,5% din mii (55%) fiind femei (INS, 2014).
România deține 4% din numărul întreprinderilor alimentare din U.E, în 2014, în condițiile în care ponderea în total ferme agricole se ridică la 33% (Eurostat, 2014). Raportul unități de prelucrare/ferme agricole era de 1:492, în comparație cu 1:46 ‐ media U.E‐27.
La nivelul anului 2014, întreprinderile din industria alimentară, având sub 11 angajați, dețineau 67% în total IMM-uri din acest sector. Din punct de vedere al distribuirii regionale, cele mai multe IMM-uri din industria alimentară erau înregistrate în Regiunea NV (15,6%), urmată de Regiunea Centru (11%). Evoluția acestora arată o un trend descrescător (cu 26%), în 2014, comparativ cu 2011 (Sursa: prelucrare date MADR pe baza datelor tempo online ‐ INS).
În condițiile actuale, doar o treime din producția agricolă din România este utilizată de industria alimentară, în comparație cu 68,8% în Franța și 63% în Polonia. Un procent de 71% din producția exportată reprezintă producție brută sau prelucrată primar (șeptel, grâne, plante pentru ulei, tutun, grăsimi vegetale și uleiuri), produse pentru care România nu are încă puse la punct filiere integrate de procesare. De asemenea, productivitatea muncii în industria alimentară din România, măsurată prin valoarea adăugată brută/persoană angajată, în perioada 2011‐2014, continuă să se situeze la un sfert din cea a țărilor U.E‐27, contribuind la menținerea unei ponderi scăzute (valoric) a producției alimentare românești, în total U.E.
O strategie coerentă de dezvoltare a agriculturii românești trebuie să cuprindă și un program de facilitare a investițiilor private în capacități de prelucrare a produselor agricole în cadrul industriei alimentare, care să se dezvolte în mediul rural.
În 2011, rata de penetrare (valoarea importurilor agricole/valoarea producției agricole) a fost de 7,9%, în timp ce rata de efort (valoarea exporturilor/valoarea producției agricole) a fost de 12%; importurile de alimente au reprezentat 27,3% din valoarea industriei.
În România, există un dezechilibru structural în ceea ce privește consumul alimentar al populației, precum și deficiențe de ordin calitativ în producția și comercializarea alimentelor. Totodată, sectorul agricol, deși dispune de condiții naturale deosebit de favorabile pentru acoperirea, cel puțin a necesarului de consum intern, nu asigură accesul întregii populații la o alimentație rațională, iar prețurile unor produse alimentare nu sunt accesibile grupurilor vulnerabile. Autoconsumul alimentar este ridicat, în special în zonele rurale, iar pentru aprovizionarea orașelor se importă unele alimente de bază. Consumul alimentar în România, comparativ cu țările dezvoltate din Europa, este deficitar la carne, lapte, ouă, pește și la unele sortimente de legume și fructe, dar este excedentar la produsele din cereale. Satisfacerea nevoilor populației și realizarea unei alimentații echilibrate depinde atât de crearea unor disponibilități suficiente de consum, cât și de creșterea puterii de cumpărare.
Nevoile de restructurare ale sectorului industriei și comercializării produselor alimentare din România, în corelație cu asigurarea necesarului de consum agroalimentar, trebuie să aibă în atenție soluționarea următoarelor aspecte:
reducerea ponderii cheltuielilor alimentare în cheltuielile totale ale populației, care se mențin la un nivel foarte ridicat (circa 36‐41%), de două ori mai mari față de media U.E ‐ în timp ce structura consumului rămâne deficitară (predomină consumul de produse de origine vegetală, inferioare și mai ieftine, în detrimentul produselor de origine animală);
reducerea ponderii autoconsumului alimentar în total consum, care înregistrează cea mai ridicată valoare din U.E‐27 (de peste trei ori mai mare, comparativ cu țările din U.E‐ 15); deși s‐a redus semnificativ, de la 65,9%, în anul 2011, la 42%, în anul 2014, nivelul autoconsumului rămâne foarte ridicat;
îmbunătățirea consumului alimentar pe locuitor, în România, care se află la nivelul minim al subzistenței (9,43 lei/zi, în 2013), mult sub consumului zilnic din țările dezvoltate (de circa 2,3‐2,6 ori mai redus).
Cheltuielile cu alimentele din import dețin o pondere foarte ridicată pentru o țară cu un potențial de producție ca România (16,9% din consumul alimentar și 35,1% din cheltuielile bănești pentru alimente). Peste 62–64% din importurile alimentare ale României le reprezintă produsele care ar putea fi obținute în țară: carne și preparate din carne, cereale și făină de cultivarea soiei MGO); legume proaspete, fructe și flori (9‐13%, în fiecare an din perioada 2011‐2014), zahăr, tutun, hamei etc.
Produsele tradiționale prezintă oportunități importante de creștere economică, în special în zonele rurale izolate sau defavorizate, dacă sunt abordate prin măsuri strategice concertate. Dinamica înregistrării acestor produse în Registrul de atestare a produselor tradiționale a crescut semnificativ, în ultimii ani, cu un maxim de 1.035 produse, în anul 2013. Cu toate acestea, România are, din aprilie 2013, un singur produs tradițional protejat la nivel european, ca indicație geografică protejată (IGP), situație inexplicabilă, având în vedere că, la sfârșitul anului 2014 erau înregistrate, la nivel național, un număr de 4.185 produse tradiționale (un volum excesiv, comparativ cu țările europene). Majoritatea acestor produse provin din sectoarele lapte și produse lactate, preparate din carne, precum și din industria de morărit și din sectorul producției de băuturi ‐ produse cu caracteristici specifice zonelor de proveniență (Date operative MADR, 2014).
Agricultura ecologică este un sistem dinamic în România, cu un potențial cert de dezvoltare, fapt ilustrat de ritmul accelerat de creștere, din ultimii ani (circa 25% anual, conform Strategiei Naționale de Export a României). Numărul operatorilor s‐a triplat, în 2013 față de 2012, numărul total estimat, în 2014, fiind de 27.736 operatori ‐ de aproape 8 ori mai mare, față de 2011; 97,7% dintre operatori sunt producători agricoli, iar diferența o reprezintă segmentul de procesare și comercializare).
Dacă, în 2011, suprafața totală cultivată în sistem ecologic a fost de 133.448 hectare (din care 48.865 hectare suprafață în conversie și 87.585 hectare suprafață certificată ecologic), aceasta a crescut, în 2014, la 480.000 hectare, în timp ce culturile din flora spontană au fost colectate de pe o suprafață de 580.000 hectare (date estimative, MADR). În anul 2014, suprafețele în sistem ecologic au crescut cu 46% față de 2013, reprezentând cca. 3,48% din totalul suprafeței agricole utilizate a României. Producția vegetală certificată în agricultura ecologică, în 2014, a reprezentat cca 138.580,3 tone, față de 18.338,8 tone, în 2011 (date statistice MADR).
Piața produselor ecologice este în continuă extindere și se caracterizează prin diversificare, de la an la an, a ofertei de produse pe piață. Gama sortimentală de produse ecologice s‐a diversificat permanent, aceasta cuprinzând:
produse procesate din lapte de vacă și oaie (telemea, șvaițer, unt, smântână etc.),
produse procesate din soia (lapte, tofu, pate, crochete), ulei din floarea soarelui, sortimente variate de produse de panificație (pâine, paste făinoase, fursecuri)
produse procesate din orez, fulgi de cereale, ceaiuri din plante, sucuri din fructe de pădure,
produse procesate din semințe de cânepă, subproduse apicole (ceară, propolis, polen),
produse procesate din carne de porc (cârnați, jambon) și vin obținut din struguri certificate ecologic.
Cererea de produse certificate ecologic este în continuă creștere, în Europa; cu toate acestea, consumul de produse ecologice, în România, rămâne, în continuare, la un nivel modest, comparativ cu alte state europene – fapt determinat, în principal, de puterea de cumpărare scăzută a populației și diferenței suplimentare de preț, de cca 30‐50%, față de produsele convenționale (consumul de produse eco, în România, reprezintă cca 2% raportat la consumul total de produse, în timp ce media europeană este de 4‐6%).
Chiar și în aceste condiții, prin acțiuni adecvate de informare și promovare menite să sporească nivelul de conștientizare a publicului privitor la produsele ecologice, România ar putea crește semnificativ cota de piață și atractivitatea sectorului produselor ecologice.
FINANȚAREA REȚELEI NAȚIONALE DE DEZVOLTARE RURALĂ 2014-2020
In data de 24 septembrie 2008 a fost lansată oficial Rețeaua Națională de Dezvoltare Rurală (RNDR), în cadrul primei întâlniri a Comitetului Național de Coordonare a RNDR (CNC).
Alături de experții Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, au participat reprezentanții principalelor grupuri de actori implicați în procesul de dezvoltare rurală (ministere, agenții guvernamentale, autorități locale și regionale, universități, institute de cercetare, muzee, organizații civile și non-profit, grupuri de acțiune locală, grupuri etnice și minoritare, IMM-uri, ș.a.). (Sursa: PNDR)
Reuniunea a avut drept scop validarea Regulamentului de Organizare și Funcționare, a planului de acțiune precum și a listei membrilor RNDR.
În cadrul RNDR va fi constituită Unitatea de Sprijin a Rețelei (USR), al cărei rol central va fi acela de a acorda sprijin pentru realizarea tuturor acțiunilor propuse pentru implementarea eficientă a Programului Național de Dezvoltare Rurală. Totodată, USR va identifica evenimentele ce urmează să se desfășoare în România sau în afara țării, care pot oferi oportunități importante de a face schimb de idei și experiență în ceea ce privește dezvoltarea rurală.
De asemenea, vor fi sprijiniți membrii RNDR care doresc să coopereze în scopul de a dezvolta activități antreprenoriale, în contextul PNDR, cum ar fi: promovarea produselor tradiționale, crearea și funcționarea grupurilor de producători sau îmbunătățirea și promovarea facilităților și serviciilor turistice.
Conform Regulamentului CE nr. 1698/2005, art. 68, se prevede înființarea de către fiecare stat membru a unei Rețele Naționale Rurale care să grupeze organizațiile și administrațiile implicate în dezvoltarea rurală. Rețeaua Națională de Dezvoltare Rurală (RNDR) constituie o oportunitate în vederea unei mai bune integrări a abordărilor din domeniul agricol, forestier, mediu social – economic, finanțată de Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală, precum și în vederea unei mai bune înscrieri în dinamicile/contextele teritoriale.
Acest parteneriat multi- național între organizații ale societății civile are un scop bine definit, acela de a întări societatea civilă în domeniul rural și de a promova cooperarea intra și transnațională în acest domeniu. În acest context Programul Național de Dezvoltare Rurală ( PNDR) va aduce pe scenă actori din diferite sectoare și va avea un rol foarte important deoarece contribuie la îmbunătățirea comunicării între participanții la economia rurală.
Rețeaua Națională de Dezvoltare Rurală va contribui la stimularea realizării unor parteneriate active între sectoarele public, privat și neguvernamental, reunind în acest fel reprezentanți ai autorităților publice locale/centrale implicate în dezvoltarea rurală, colectivităților locale, instituții, ONG-uri interesate (asociații profesionale, fundații), etc. De aceste parteneriate va depinde în foarte mare măsură succesul dezvoltării rurale. De aceea, rețeaua de dezvoltare rurală va trebui să fie formată și administrată într-un mod deschis, dinamic și accesibil pentru cei interesați și implicați în domeniile dezvoltării rurale.
Existența în România a unei rețele de organizații publice și private (ONG-uri) active în dezvoltarea comunitară, unele cu experiență în derularea unor programe sau proiecte de dezvoltare comunitară care se pot angaja rapid în dezvoltarea comunităților rurale, poate constitui punctul de plecare în înființarea unei rețele de dezvoltare rurală care va evolua în timp și în cadrul căreia vor apărea mutații din diferite direcții în ceea ce privește gama de subiecte, participanții, acțiunile întreprinse. (Sursa: PNDR)
Rețeaua are în principal rolul de a facilita schimbul de experiență, de a sprijini implementarea și evaluarea programului de dezvoltare rurală și de a asigura fluxul de informații între nivelul local, național și european.
Misiunea rețelei cuprinde o componentă strategică – pentru stabilirea principalelor direcții de acțiune ale rețelei (colectarea și difuzarea informațiilor privind programele și politicile de dezvoltare rurală pe plan local; valorificarea superioară a competențelor actorilor; dezvoltarea rurală, în general) și o componentă tehnică – pentru punerea în practică a elementelor strategice (constituirea unei baze de date, a unui ghid, a unui site internet, organizarea de seminarii pentru o mai bună comunicare și pentru transparență; servicii de consultanță direct către beneficiari).
Activitatea rețelei va fi coordonată de un Comitet Național de Coordonare a Rețelei de Dezvoltare Rurală, urmând a fi înființate la nivel regional centre de resurse (antene) care să sprijine acțiunile respectivului Comitet prin contactul permanent cu beneficiarii locali.
Planul de acțiune va conține cel puțin următoarele:
identificarea și analiza celor mai bune practici și informarea asupra acestora,
managementul rețelei,
organizarea de schimburi de experiență și know-how,
pregătirea de programe de instruire pentru formarea de grupuri de acțiune locală,
asistență tehnică pentru cooperare.
În calendarul aferent sunt prezentate etapele planului de lucru pentru RNDR după cum urmează:
Identificarea actorilor implicați în dezvoltarea rurală
Elaborarea Termenilor de Referință
Elaborarea procedurii în vederea selectării administratorului Rețelei
Identificarea și stabilirea componenței Comitetului Național de Coordonare a Rețelei de Dezvoltare Rurală
Lansarea apelului de selecție*
Primirea ofertelor de participare la selecție;
Selectarea organizației care va administra Rețeaua
a) Identificarea actorilor implicați în dezvoltarea rurală
În cadrul acestei etape se impune crearea unei baze de date cu actorii din spatiul rural implicați în dezvoltarea rurala (identificarea, analiza și prezentarea partenerilor). În acest sens vor fi întreprinse acțiuni pe mai multe planuri și anume:
realizarea de contacte (telefonice, adrese) și discuții în care vor fi implicate Direcțiile pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală, ONG-uri, Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Agenția Națională de Consultanță Agricolă, Asociații de Producători ș.a.
lansarea unui anunț pe site-ul MADR, invitând toate organizațiile implicate în dezvoltarea rurală din România să-și ofere disponibilitatea participării la funcționarea și implementarea RNDR.
b) Elaborarea Termenilor de Referință
MADR, prin Direcția Generală Dezvoltare Rurală – Autoritate de management pentru PNDR va elabora Termenii de Referință, urmând (conform prevederilor legislației europene în vigoare) să lanseze o procedură de licitație în vederea selectării unei organizații care să administreze rețeaua. Ofertele competitive vor fi primite atât din partea societăților comerciale și firmelor de consultanță, cât și din partea asociațiilor civile și organismelor non-guvernamentale. Pentru aceasta, urmează a fi întreprinse acțiuni de:
informare,
consultare și implicit
elaborare a termenilor de referință, în vederea realizării structurii necesare funcționării rețelei naționale de dezvoltare și a lansării procedurii de licitație în sensul arătat mai sus.
c) Elaborarea procedurii în vederea selectării administratorului Rețelei
Constituirea Comitetul Național de Selecție
Selectarea organizației care va administra rețeaua va fi în responsabilitatea Comitetului Național de Selecție. Membrii Comitetului vor fi reprezentanți ai ministerelor competente implicate (Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile, Agenția Națională de Consultanță Agricolă), reprezentanți ai mediului academic. Observatorii procesului de selecție vor fi entități ai societății civile și partenerii economici și sociali.
Termenul de selecție
Președintele Comitetului Național de Selecție stabilește de comun acord cu membrii Comitetului procedura de selecție precum și perioada de desfășurare a selecției. Procedurile de selecție și criteriile de stabilire a punctajului vor fi stabilite având în vedere în special capacitatea administrativă, organizatorică și experiența, în vederea realizării structurilor funcționale și a administrării rețelei, corelat cu planul de acțiune al implementării acesteia.
De asemenea, pe lângă activitatea de administrare, organizația care va administra RNDR va trebui să demonstreze și aptitudini privind capacitatea de dezvoltarea continuă a mecanismului de functionare a retelei (modificări și completări din diferite direcții referitor la gama de subiecte, participanții și acțiunile întreprinse, crearea de legături cu alte rețele de dezvoltare rurală, inclusiv susținerea contactului și a legăturilor cu Rețeaua Europeană de Dezvoltare Rurală ș.a.).
Stabilirea rezultatelor în urma selecției
În urma analizării dosarelor de candidatură participante la selecție, Comitetul Național de Selecție va face publice rezultatele obținute.
d) Identificarea și stabilirea componenței Comitetului Național de Coordonare a Rețelei de Dezvoltare Rurală
Activitatea rețelei va fi coordonată de un Comitet Național de Coordonare a Rețelei de Dezvoltare Rurală (aflat sub tutela Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale) și dacă se consideră a fi necesar, vor fi înființate la nivel regional centre de resurse care să sprijine acțiunile respectivului Comitet prin contactul permanent cu beneficiarii locali.
e) Lansarea apelului de selecție
În vederea participării la selecție a organizațiilor implicate în dezvoltarea rurală și interesate în administrarea Rețelei Naționale de Dezvoltare Rurală vor fi lansate anunțuri pe site-ul MADR, precum și în presa scrisă. Anunțurile vor conține condițiile de participare și termenul de depunere. De asemenea, anunțurile vor cuprinde criterii minime de eligibilitate și de selecție, modul de acordare a punctajului, precum și formularele necesare de completat în vederea alcăturii dosarului de candidadtură.
f) Primirea ofertelor de participare la selecție
Pentru primirea și înregistrarea ofertelor de candidatură se va acorda un timp de 60 de zile, având în vedere experiența anterioară a lansării apelului pentru candidatură la cursurile de instruire în cadrul Axei LEADER, când s-a considerat necesară prelungirea perioadei de depunere a dosarelor, ca urmare a depunerii inițiale a unui număr mic de dosare.
g) Selectarea organizației care va administra Rețeaua
Pe baza procedurii și a criteriilor de eligibilitate și de selecție stabilite, se va trece la acordarea punctajului pentru fiecare criteriu în parte, iar în urma punctajului obținut se va stabili organizația cu punctajul cel mai mare care va îndeplini rolul de administrator al Rețelei Naționale de Dezvoltare Rurală. Anunțul va fi făcut public pe site-ul MADR, odată cu termenul limită de depunere a eventualelor contestații.
Elemente ce ar trebui să fie cuprinse în TERMENII DE REFERINȚĂ
informarea și sensibilizarea actorilor implicati in dezvoltarea rurala, comunicarea și diseminarea informațiilor desprePNDR și fondurile comunitare către populația rurală, popularizarea accesului la informații și servicii;
activitatea consultantilor externi pentru implementarea si monitorizarea acestei retele;
actiunile ce includ schimburile de experiențe și de cunoștințe între diverșii subiecți implicați, identificarea, colectarea, răspândirea și transferul de bune practici, acțiuni implementate și inovații la nivel regional, național și internațional etc;
administrarea rețelei și dezvoltarea continuă a mecanismului de functionare a retelei (modificări și completări din diferite direcții referitor la gama de subiecte, participanții și acțiunile întreprinse, crearea de legături cu alte rețele de dezvoltare rurală);
lucrări de analiză și studii tematice, expertiză și control;
sustinerea contactului si a legaturilor cu Reteaua Europeana de Dezvoltare Rurala;
crearea si dezvoltarea web-site-ului pentru informarea publicului larg, inclusiv crearea unui site special pentru anunțurile de cerere/ofertă de parteneriat
desfasurarea intalnirilor in cadrul retelei (cu Comitetul de Conducere, conferințe anuale, seminarii și întâlniri tehnice etc.) si organizarea de workshop-uri (ateliere de lucru) naționale și transnaționale cu actorii principali ai rețelei de dezvoltare rurală și cu alți reprezentanți ai organizațiilor implicate în dezvoltarea rurală;)
crearea unei baze de date cu actorii din spatiul rural implicati in dezvoltare rurala (identificarea, analiza și prezentarea partenerilor);
dezvoltarea de proiecte transnaționale (căutarea de piste de cooperare transnaționale, urmărirea și cunoașterea proiectelor de cooperare)
crearea si dezvoltarea de aplicatii software pentru facilitarea functionarii retelei;
training pentru proiecte de cooperare (realizarea de programe de pregătire pentru GAL-uri în procesul formării și asistenței tehnice pentru cooperarea interteritorială și transnațională)
alte activitati legate de implementarea acestei prioritati (prezentări și evenimente transnaționale, consultanță, excursii în teren – în țară și în țările UE etc.)
PARTEA I I
CONTRIBUȚII PROPRII
CAPITOLUL 2
COMUNITĂȚILE RURALE DIN JUDEȚUL IASI DIAGNOZA ECONOMICO – SOCIALĂ
2.1. ECONOMIA IESEANA ÎN CONTEXT NAȚIONAL
2.1.1. Situarea spațiala a județului Iasi – organizarea administrativă a teritoriului, la 31 decembrie
Județul Iași este situat în partea de nord-est a României, fiind parte din Regiunea de Dezvoltare Nord-Est, alături de județele Botoșani, Suceava, Neamț, Bacău și Vaslui (figura 2.1). Vecinii județului Iași (figura 2.2) sunt:
La nord: județul Botoșani;
La nord-vest: județul Suceava;
La est: râul Prut și granița României cu Republica Moldova;
La sud: județul Vaslui;
La vest: râul Moldova, județul Neamț.
Figura 2.1 Localizarea județului Iași în cadrul Regiunii de Dezvoltare Nord-Est
SURSA: Direcția Județeană de Statistică Iași
Figura 2.2 Localizarea județului Iași în România
SURSA: Direcția Județeană de Statistică Iași
Cu o populație de 772.348 locuitori, la nivel regional, județul Iași reprezintă cel mai mare județ ca populație, însumând 23% din totalul înregistrat în regiunea Nord-Est. La nivelul Regiunii Nord-Est, Municipiul Iași reprezintă principalul centru urban, având de două ori mai mulți locuitori decât următorul clasat–Municipiul Bacău, cu 144.307 locuitori.
Privind distribuția pe medii de locuire, în județul Iași, 54% din populație trăiește în mediul rural (față de 47 % media națională). Mediul urban este compus din cinci unități administrative, dintre care Municipiul Iași este cea mai mare așezare urbană, având o populație de mai mult de 8,5 ori mai mare decât cea a municipiului Pașcani–următorul centru urban ca număr de locuitori (33.745). Cu o suprafață de 5.476 km², județul Iași este un județ mediu ca întindere, reprezentând 2,3 % din suprafața României și 14,86 % din suprafața totală a Regiunii de Dezvoltare Nord-Est. Județul Iași este situat la intersecția dintre Câmpia Moldovei și Podișul Central Moldovenesc și este încadrat la vest și la est de două lunci, cele ale râurilor Siret și Prut.
Din punct de vedere administrativ, județul Iași are în componența sa 2 municipii (Iași, Pașcani), trei orașe (Târgu Frumos, Hîrlău, Podu Iloaiei), 93 comune și 418 sate (figura 2.3). Municipiul Iași, reședința județului reprezintă un punct de interes economic și cultural atât pentru regiunea Nord-Est cât și pentru România. Localitate urbană de rangul I de importanță națională cu influență potențială la nivel european, municipiul Iași a fost desemnat pol de creștere8 , ceea ce implică alocarea cu prioritate a unor fonduri pentru investiții, din programele cu finanțare comunitară și națională. Municipiul Pașcani este localitate de rangul II, municipiu de importanță interjudețeană sau cu rol de echilibru în rețeaua de localități. Orașele Hîrlău și Târgu Frumos sunt localități urbane de rangul III.
Figura 2.3. Organizarea administrativă a județului Iași
SURSA: Direcția Județeană de Statistică Iași
Din punct de vedere geologic, teritoriul județului Iași aparține unității structurale a Platformei Moldovenești, caracterizată printr-o mobilitate tectonică redusă, o structură și constituție litologică relativ simplă. Studiile de specialitate realizate până în prezent indică existența unui fundament precambrian puternic peneplenizat, constituit, în general, din roci cristaline cutate, cu importante intruziuni granitice. Ultimele depozite marine din seria neogenă, în care este sculptat întregul relief al județului Iași, sunt cele sarmațiene cu grosime de 280 m la Iași și peste 1.000 m înspre valea Siretului.
Relieful județului se prezintă în partea de vest și sud, sub forma unor platouri și dealuri ușor înclinate către sud-est, cu altitudini medii între 300 m și 350 m și sub forma unei câmpii colinare și deluroase, cu altitudini medii de 150 m, în nord-est. Partea centrală și nordestică este dominată de dealuri și podișuri interfluviale joase. Partea de vest cuprinde culmi deluroase și platouri înalte (de peste 400 m), având și zone reprezentate de luncile râurilor Siret și Moldova. Partea de sud are un relief înalt și masiv (350-450 m), străbătut de afluenții râurilor Bârlad și Vaslui. În lungul principalelor văi, s-a format un relief de acumulare fluvială, care se prezintă sub forma teraselor, șesurilor și a glacisurilor.
Rețeaua hidrografică este compusă din râuri cu dimensiuni variabile și dintr-un important număr de acumulări rezultate din lucrările hidroameliorative efectuate pentru evitarea inundațiilor și pentru stocarea excesului de apă necesară în perioadele secetoase. Clima județului este una de tip temperat-continentală cu microclimate specifice în zonele de dealuri înalte, respectiv lunci cu altitudine redusă. Vegetația județului este specifică silvostepei, cu păduri de foioase și pajiști în zona dealurilor ce se completează în zonele plate de culturi agricole, în special de porumb și sfeclă de zahăr. Fauna județului este reprezentată de specii de animale de deal și câmpie înaltă (lupul, căprioara, porcul mistreț, iepurele de câmp etc.) iar fauna acvatică este compusă în special de somn și biban în apele curgătoare și crap în lacuri și iazuri. Resursele naturale din județul Iași sunt reprezentate în special de materiale de construcții – pietrișuri, argilă, nisip, gresii.
2.1.2. Locul județului în economia naționala
Conform datelor statistice din anul 2013, județul Iași a înregistrat un PIB de 16.122,8 lei, contribuind cu 3,08 % la PIB-ul național și cu 29 % la cel regional. Prognozele pentru perioada următoare arată o evoluție pozitivă, pe fondul unei creșteri economice ponderate la nivel național și regional, de aproximativ două puncte procentuale.
Efectivul de salariați din județul Iași la sfârșitul anului 2013 a fost de 146.013 salariați. Mediul de afaceri local este dominat de servicii, cu o pondere de 79 % din totalul firmelor înregistrate în județul Iași, față de 18 % în sectorul de industrie și construcții. Conform statisticilor ANAF din anul 2011, în județul Iași sunt înregistrate și active 12.868 firme.
În ceea ce privește cifra de afaceri generată de întreprinderile ieșene, 49 % provine din sectorul serviciilor, 46 % din industrie și construcții și 5 % din agricultură. Cea mai mare densitate a firmelor se regăsește în mediul urban, în special în municipiile Iași și Pașcani, precum și în imediata apropierea a acestora și în Zona Metropolitană Iași. 87,36 % dintre întreprinderile din mediul urban din județul Iași sunt microîntreprinderi, 10,50 % sunt întreprinderi mici, iar 1,85 % sunt întreprinderi mijlocii. Evoluția cifrei de afaceri în județul Iași arată că sectorul industriei și cel al serviciilor au fost afectate de criza economică, acestea reintrând însă pe un trend crescător începând cu anul 2010.
Sectorul terțiar a fost cel mai afectat de recesiune, industria și construcțiile având, la nivelul anului 2012, o creștere mai rapidă decât celelalte sectoare. De asemenea, sectorul primar, agricultura, se află pe o pantă ascendentă, deși creșterile de la an la an nu sunt spectaculoase. Județul Iași contribuie doar cu 1,47 % din exporturile țării și cu 30 % din cele ale regiunii, ceea ce demonstrează competitivitate mai ridicată în plan regional față de cel național. În ceea ce privește activitatea economică în domeniul agricol, în județul Iași, producția vegetală are o importanță relativ însemnată în raport cu producția regională și națională. Astfel, producția de sfeclă de zahăr din județul Iași reprezintă 9,1 % din cea națională, în timp ce alte culturi contribuie la nivel național astfel: cereale boabe 1,75 %, leguminoase 3,53 %, plante uleioase 2,21 %, cartofi 3,08 %, legume 4,18 %, rădăcinoase 4,67 % și pepeni verzi și galbeni 3,98 %. Suprafața arabilă are un caracter dominant în județul Iași, relieful de podiș și câmpie fiind propice pentru acest tip de utilizare.
Zona de vest a județului precum și zona din proximitatea Prutului înregistrează o pondere semnificativă pentru acest tip de utilizare. Din păcate, gradul de fragmentare al exploatațiilor agricole este ridicat, la nivelul județului numai 45 % din suprafața agricolă fiind exploatată în regim asociativ. Pentru suprafață arabilă numai 107.280 de ha, reprezentând 29 % din totalul suprafeței arabile, se exploatează în regim asociativ. Suprafața de pășuni și fânețe este în principal concentrată în zona de nord, centru și sud-est a județului. Facilitând activitatea decreșterea animalelor, distribuția sa este echilibrată în profil teritorial. Numai 16 % din suprafața totală arabilă este exploatată asociativ pentru din pășuni și fânețe, cuantificând numai 60.052 de ha. Județul Iași concentrează importante suprafețe viticole – în special în zona Cotnari. De asemenea, în proximitatea municipiului Iași există suprafețe pomicole cu valori mai ridicate decât în restul județului. Nivelul de fragmentare al exploatațiilor viticole este ridicat, numai 8,08 % din suprafața totală arabilă este exploatată asociativ cu vie, iar cu livezi 0,36 %.
2.2. DIAGNOZA ECONOMIEI COMUNITĂȚILOR RURALE DIN JUDEȚUL IASI
2.2.1. Profilul demo-economic al ruralului – Mișcarea naturală a populației, pe medii, în anul 2011
Ponderea populatiei urbane a inregistrat in ansamblu, in intervalul de timp 1998-2005, o descrestere de la 44.13% la 43.58%, datorata migratiei ce a avut loc spre zona rurala, efect al procesului de restructurare industriala din aceasta perioada. În județul Iași a avut loc o scădere pronunțată a populației urbane de la 50,6% în 1998, la 46,21 în 2005, cu o ușoară creștere în 2003-2004. În 2006 creșterea populației urbane a fost din nou prezentă, ajungându-se la un procent de 47,9%. În anul 2007 trendul crescător al populației urbane dispare și se evidențiază o ușoară scădere de cca. 0,23 procente. Anii 2008 și 2009 au revenit cu o creștere de cca. 0,4%, ajungându-se în 2009 la un procent de 47% pentru mediul urban și 53% pentru mediul rural, proporția păstrându-se și în anul 2011.
Tabelul 2.1.
Structura populatiei pe varste si medii rezidentiale
Sursa: calculat pe baza datelor furnizate de INS
Distribuția pe sexe a înregistrat de asemenea unele variații în sensul că dacă la grupa peste 65 ani proporția este aproximativ 60% femei și 40% bărbați, la grupa 0-14 ani proporția se schimbă apropiindu-se ca procent cca 51% sex feminin și 49% sex masculin, fapt care ar trebui să echilibreze oarecum oferta educațională.(Tabelul 2.1.)
Structura pe grupe de vârstă s-a modificat și ea semnificativ, astfel grupa 0-14 ani care ne interesează în special, a scăzut de la cca 30% pondere, la cca 18% diferența repartizându-se pe grupa 15-64 ani, de la cca 63% la cca 70% și la grupa peste 65 ani, de la 8,5% la cca 13%. Acest lucru are un impact negativ deoarece scade accentuat populația școlară. Totuși ultimii 5 ani au fost relativ constanți. Structura pe grupe de vârstă este în general asemănătoare cu cea la nivel regional cu o variație pozitivă de 2 procente la grupa 20-24 ani și una negativă corespunzător la grupa peste 65 ani.
Se poate deduce ca pe cele 2 grupe de varsta care ne interesează în mod special, predomina populatia in mediul rural, proporțiile fiind apropiate la grupa de varsta 0-14 ani 62.4%, respectiv 61,3% la grupa 15-19 ani, și tendința se menține și în continuare. Acest fapt va trebui să influențeze învățământul în sensul deplasării accentului pe învățământul pe zone, care să permită accesul cât mai facil a populației școlare din mediul rural.
Având în vedere situația actuală și efectele crizei economice este de așteptat ca posibilitățile materiale să scadă și mai mult și în același timp și accesul elevilor din mediul rural la oferta educațională urbană să se reducă semnificativ.
Conform datelor inregistrate in ultimul recensamant (martie 2002), distributia pe etnii a populatiei la nivelul regiunii reflecta ca românii detin o majoritate absoluta (97.89% din total populatie) fiind urmati la mare distanta de populatia romă (1.22% din total populatie) si de alte nationalitati: ucraineni (0.26%), rusi-lipoveni (0.21%), maghiari (0.15%), polonezi (0.08%), etc. La nivelul județului Iași distribuția pe etnii se prezintă astfel: români-98,05%, romi-1,18%, ruși-lipoveni-0,44%, greci-0,05%, evrei-0,05%, maghiari-0,04%, germani-0,02%, italieni-0,01%, ucrainieni-0,01%. Este de menționat că aceste date pot fi relativ exacte, deoarece există un procent de romi care nu și-au declarat originea, ceea ce determină convingerea că există un număr mai mare de romi decât cei înregistrați.
Datele statistice oficiale înregistrează doar migrația internă și externă (în/din județ) rezultată din schimbările oficiale de domiciliu. În realitate nu poate fi însă ignorat fenomenul îngrijorător al emigrației, în special în rândul tinerilor și al persoanelor calificate, cu tendință de accentuare pe termen mediu. De asemenea nu trebuie neglijată migrația temporară – pentru muncă – în țările învecinate. Mulți părinți pleacă la muncă și își lasă copiii singuri sau în grija unor rude, ceea ce are ca efect scăderea supravegherii părintești și sporirea actelor de indisciplină, mai ales a absențelor de la școală. Deși incomplete, datele Eurostat privind numărului de cetățeni români înregistrați oficial în alte țari europene evidențiază o creștere semnificativă a emigrației. Având în vedere însă situația de criză la nivel mondial și European și măsurile de austeritate și restricționarea pieței muncii în unele țări europene (ținta cea mai frecventă), există posibilitatea teoretică de temperare a fenomenului.
Pentru anii 2006-2009, prognoza pentru populatia din categoria de varsta 15-19 ani s-a realizat tanand cont de populatia din aceasta categorie de varsta din anii 2001-2004. Pentru anii 2010-2013 s-au folosit datele din anii 2000-2003 pentru categoria de varsta 5-9 ani.
Tabelul 2.2.
Evolutia prognozata a populatiei de varsta scolara
Sursa: calculat pe baza datelor furnizate de INS
În prognozarea acestei grupe de varste, datorita lipsei informatiilor referitoare la mortalitatea pe aceste grupe de varsta si migratie, nu s-a luat in calcul influenta acestor factori. De altfel, pentru aceasta grupa de varsta influenta acestor factori este practic nesemnificativa.
Conform unei prognoze realizate de catre Institutul National de Statistica, la nivel regional, in intervalul 2006-2013 se estimeaza o scadere a populatiei din grupa de varsta 15-19 ani (categorie care prezinta interes din punct de vedere al sistemului de invatamant TVET) cu o medie de 25.8%, tendinta care caracterizeaza fiecare judet, cu un procent de 28,14, județul Iași .Conform prognozei realizate de catre INS populatia din categoria de varsta 15-24 ani va descreste in intervalul 2005-2025 cu apr. 33% la nivel regional, însă în judetului Iasi se estimeaza o usoara crestere incepand cu anul 2020, de cca 2%.
Tabelul 2.3.
Evolutia populatiei de varsta prescolara si scolara, pe județul Iași, în intervalul
2003-2025
Sursa: calculat pe baza datelor furnizate de INS
Deși nu pot fi enumerate toate obiectivele ce constituie această bogăție de patrimoniu cultural și artistic, monumente precum cel al Legilor Constituționale (construit de Gh. Asachi în centrul Parcului Copou, lângă Teiul lui Eminescu, unde se găsesc busturile lui Mihai Eminescu și al bunului său prieten Ion Creangă), Palatul Al.I.Cuza de la Ruginoasa, Casa Memorială și Mausoleul Vasile Alecsandri de la Mircești, vestigiile arheologice ale civilizației neoloticie „Cucuteni” (mileniile IV-III Î.H.), ruinele Curții Princiare și Cetățile Dacice din Cotnari, mănăstirile Trei Ierarhi, Golia, Galata, Cetățuia, Hadâmbu, care au intrat în circuitul turistic nu numai sub aspect ecumenic, ci și cultural, aduc o notă aparte Iașiului. Iașiul se mai poate mândri cu primul Teatru Național în limba română, situat într-un complex cu Filarmonica, Școala de arte frumoase și Teatrul de copii „Luceafărul”.
Monumente istorice, de arhitectură și artă, muzee și instituții culturale, obiective turistice și unități de cazare Județul Iași are un patrimoniu bogat care constă în 526 locuri arheologice, 20 case memoriale, din care 10 sunt muzee, 580 monumente istorice.
Impresionantul patrimoniu cultural și artistic, tezaurul folcloric și etnografic, rezervațiile natural (Repedea) și izvoarele de apă binefăcătoare de la Nicolina și Strunga, faimoasele podgorii de la Bohotin și Cotnari, cât și nodul rutier favorabil au dus la dezvoltarea unui turism atractiv.
Clădirile și istoria lor conferă Iașului calitatea de oraș cultural: Biserica „Trei Ierarhi” unde se găsesc osemintele domnitorilor Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir și Alexandru Ioan Cuza, Teatrul Național, Biblioteca Universitară „Fundația Regelui Ferdinand”, Universitatea „Al. I. Cuza”, Palatul Culturii, care este reperul Iașiului, cu clopotele din Turnul Central care cântă în fiecare oră Hora Unirii, Biserica Domnească Sfântul Nicolae construită de Ștefan cel Mare în 1492, Catedrala Mitropolitană, al cărei început se datorează Mitropolitului Veniamin Costache în anul 1833 și care a fost finalizată în anul 1887, odată cu sfințirea acesteia de Mitropolitul Iosif Naniescu. (În anul 1889 racla cu moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva este adusă în Catedrala Mitropolitană și așezată lângă masiva raclă argintată a Mitropolitului Veniamin Costache).
Numărul unităților de primire turistică a avut în perioada 2005-2008 o tendință de scădere, urmată de o revigorare în anul 2009, pentru ca în anul 2010 să asistăm la închiderea a 8 unități de cazare. Evoluții pozitive au fost consemnate în anii 2009 și 2010 la categoria moteluri și pensiuni turistice. Numărul locurilor de cazare a înregistrat creșteri în perioada 2005-2009 pentru ca în anul 2010 să se semnaleze o reducere a acestuia. De asemenea, indicele de utilizare a capacității de cazare a înregistrat scăderi în anii 2009 și 2010.
2.3. ECONOMIA AGRICOLA ÎN COMUNITĂȚILE RURALE
2.3.1. Câteva repere metodologice
Componenta de bază a economiei naționale, agricultura României, beneficiază de marea reformă a Politicii Agricole Comunitare (PAC) urmare a ultimelor decizii luate în domeniu în anii 2005-2007.
În baza acestor decizii, agricultura Uniunii Europene se construiește pe baza celor doi piloni, respectiv cel al organizațiilor comune de piață și cel al dezvoltării rurale.
Deși suprafața județului în circuit agricol este de cca 69,4 % din total fond funciar, această resursă nu poate fi eficient valorificată, productivitatea fiind scăzută la majoritatea culturilor, datorită următorilor factori:
Relieful regiunii, varietatea acestuia;
Calitatea terenului, cu o diversificație pronunțată, alternanța categoriilor de sol, fragmentarea acestora, în comparație cu alte unități de suprafață similare din tara;
Exploatarea suprafețelor agricole se realizează pe loturi mici (1-3ha), datorită fărâmițării fondului funciar și datorită nivelului scăzut de mecanizare;
Pe ansamblul agriculturii din județ, 50% din tractoarele aflate în dotarea exploatațiilor agricole au o vechime în exploatare de peste 8 ani , în condițiile în care utilizarea anuală este de cca 1.800 ore;
Forță de muncă îmbătrânită (mai mult de 28% din populația rurală are peste 60 ani);
Migrarea tineretului către centrele urbane;
Gradul mare de sărăcie a micilor proprietarilor, care practică o agricultură de subzistență fără posibilități de capitalizare și dezvoltare a fermelor;
Lipsa capitalului pentru restructurarea și modernizarea agriculturii;
Eroziunea solului;
Urmare a distrugerii instalațiilor de aducțiune și pompare din cadrul sistemelor de irigații, suprafețele efectiv irigate sunt mici deși suprafețele dotate cu instalații de irigații însumează în județul Iași 50.433 ha.
În perioada 2008-2013 suprafața agricolă totală (fond funciar), de 547,6 mii ha, a județului Iași a rămas nemodificată, înregistrând variații nesemnificative doar pe categorii de folosință, respective creștere cu 2,3 mii ha a suprafeței arabile, concomitent cu reducerea suprafețelor cu livezi și pepiniere pomicole.
În anul 2013 suprafața arabilă ocupa 67,2 la sută din totalul terenului agricol, în timp ce restul suprafețelor erau reprezentate de pășuni (22,4 la sută), fânețe (5,9 la sută), vii și livezi (4,5 la sută). (tabelul 2.4.)
Tabelul 2.4
Evoluția patrimoniului funciar și suprafața agricolă pe categorii de utilizare
– mii ha –
Sursa: calculat pe baza datelor furnizate de INS
1) Conține: teren neproductiv, construcții, drumuri și căi ferate
2) Date modificate față de cele publicate anterior
După ușoara creștere din anul 2007, suprafața cultivată s-a înscris pe un trend de scădere, astfel încât în anul 2009 aceasta a revenit la nivelul anului 2005, iar în 2010 s-a situat sub acesta.
Cea mai mare parte a suprafețelor cultivate este deținută de sectorul privat (98,3 la sută în anul 2005; 99,5 la sută în anul 2010).
În anii 2009 și 2010 unele culturi, precum cele de leguminoase pentru boabe, rădăcinoase și legume, au fost realizate exclusiv în sectorul privat; celelalte culturi au aparținut acestui sector în proporție de peste 99 la sută. (tabelul 2.5.)
Tabelul 2.5
Producția pe ramuri agricole
Sursa: calculat pe baza datelor furnizate de INS
Tabelul 2.6
Formele asociative exisente la nivelul judetului Iasi
Sursa: calculat pe baza datelor furnizate de INS
Măsurile luate pentru gestionarea eficientă a resurselor materiale și bugetare pentru sprijinirea fermierilor și a asociațiilor lor în anul 2010 au fost în principal următoarele:
au fost acordate fonduri pentru subvenționarea costului apei pentru irigații și a cheltuielilor pentru captarea și transportul apei.
au fost acordate fonduri ca sprijin financiar pentru lucrările de îmbunătățiri funciare.
s-au acordat subvenții pentru subvenția la motorină pentru lucrările agricole.
acordarea de credite producătorilor agricoli pentru anul 2010 (Legea 150/2003)
promovarea agriculturii ecologice – S-a acordat sprijin financiar pentru producătorii vegetali în perioada conversie; producătorii de miere de albine, certificați ecologic s-au înregistrat operatorii ecologici (comercianți, producători, importatori) și care au fost luați în evidență și de către MADR; s-au înregistrat produsele tradiționae atestate
2.3.2. Structura culturilor și producții realizate – producția agricolă vegetală, la principalele culturi
Structura culturilor din România și, respectiv, a producției vegetale este dominată de producția de cereale. Suprafețele agricole ocupate de aceste culturi reprezintă circa 66% din suprafața cultivată anual. Dintre acestea, grâul și porumbul – culturi tradiționale pentru agricultorul român, indiferent de mărimea gospodăriei sau a fermelor – dețin procente semnificative, respectiv 57% din suprafața totală cultivata (în anul 2009) și 85% din suprafața cultivata cu cereale (în anul 2009).
Ca urmare, măsura în care agricultura românească evoluează de la economia tradițională la economia de piață se poate aprecia prin modul în care producția acestor culturi se valorifică, respectiv prin dinamica cantităților de grâu sau porumb care se consumă prin cumpărare de la producător.
Valorificarea pe piață a cerealelor reprezintă, de altfel, o cerință a modernizării economice. În absența circuitelor comerciale nu se pot majora resursele acumulate pentru investiții și nici nu se poate îndeplinii dezideratul fiscalizării acestui sector. Deși măsurile întreprinse de Guvern pentru extinderea mecanismelor de piață și reducerea evaziunii fiscale au început să producă efecte pozitive, în absența dinamicii rapide a concentrării proprietății agricole, progresele în ceea ce privește valorificarea producției de cereale prin vânzare-cumpărare nu vor fi semnificative. În acest context, sunt de subliniat două măsuri ce vor avea impact în schimbarea structurii utilizării cerealelor (vizibil mai ales pentru anul agricol 2011/2012), respectiv Programul „Primul Siloz” ce facilitează depozitarea cerealelor și utilizarea certificatelor de depozit pentru garantarea finanțării, precum și taxarea inversă la TVA pentru cereale și plante tehnice.
Tabelul 2.7.
Suprafața cultivată cu principalele culturi în județul Iași (hectare)
Sursa: calculat pe baza datelor furnizate de INS
2.3.3. Efectivele de animale – Numărul animalelor din mediul rural al județului Iasi
Efectivele de animale sau șeptelul viu, pentru condițiile din țara noastră, au o importanță majoră, în principal datorită următoarelor considerente:
asigură produse de primă necesitate pentru alimentația umană;
contribuie la asigurarea industriilor prelucrătoare cu materii prime;
asigură valorificarea superioară a producției vegetale;
valorifică eficient produsele secundare vegetale și subprodusele industriale;
furnizează îngrășăminte organice pentru producția vegetală;
valorifică cu eficență economică ridicată baza furajeră naturală de fânețe și pășuni de aproximativ 4,9 mil. ha.
Aceste considerente, care evidențiază rolul producției animale în ansamblul agriculturii și al economiei, argumentează necesitatea de a dezvolta acest sector de producție (Ștefan și colab, 2007). În zootehnie, efectivele de animale sunt cele care dau producțiile, numărul de animale reprezentând indicatorul de dimensiune al unităților zootehnice.
Tabelul 2.8.
Efectivele de animale
Sursa: calculat pe baza datelor furnizate de INS
Producția medie pe animal furajat la laptele de vacă în anul 2014 cunoaște o ușoară creștere față de anul 2012 (+1,7 %), cu un nivel absolut încă neperformant, înscriindu-se între 3600 litri/cap (în anul 2013) și 3865 litri/cap (în anul 2014) – tab. 2.9.
La laptele de oaie s-a înregistrat o scădere semnificativă (- 20,9 %), nivelul absolut fiind de numai 53 litri/oaie mulsă (în anul 2014)..
Producția medie de ouă de găină a fost în scădere, de la 170 buc./găină furajată (în anul 2011), la 142 buc./găină furajată în anul 2014 ( – 16,5 % ).
De asemenea, producția medie de lână s-a redus cu 10,0 %, ajungând la 1,8 kg/oaie tunsă, față de 2,0 Kg în primii trei ani analizați.
Tabelul 2.9
Producția medie realizată pe animal furajat în județul Iasi, în perioada 2011-2014
Sursa: Date prelucrate după Centrul județean de Statistică Iasi
Producția totală de lapte a înregistrat o ușoară creștere în perioada 2011– 2014, în timp ce, producția totală de carne de porc în viu și producția de miere de albine a sporit cu 5,5 % și respectiv, 14,2 %, iar celelalte produse animale (lână, ouă și carne de bovine în viu) au avut o evoluție negativă (- 31,5 % la ouă, -20,8 % la lână și – 21,7 % la carne de bovine în viu) (tab. 2.10) :
Tabelul 2.10
Producția totală animală realizată în județul Iasi, în perioada 2011– 2014
Sursa: Date prelucrate după Centrul Județean de Statistică Iasi
În ceea ce privește creșterea animalelor, trebuie menționat faptul că, în județul Iasi sunt puține ferme zootehnice specializate, iar majoritatea efectivelor de animale sunt crescute în gospodării individuale în scopul asigurării unui nivel de subzistență.
Un alt aspect analizat este cel cu privire la producția totală obținută în zootehnie, insuficientă pentru a acoperi cererea procesatorilor, a promova și a vinde, utilizând tehnicile specifice de marketing în scopul câștigării unor segmente stabile de piață și a lărgirii pieței de desfacere în ansamblu, acești parametri fiind în urma progresului genetic și tehnologic înregistrat în țările vest-europene.
2.3.4. Elemente potențiale de dezvoltare și amenajare a județului
Planul de acțiuni aferent Strategiei de dezvoltare a județului Iași pentru perioada 2014-2020 are rolul de a detalia și facilita implementarea obiectivelor strategice stabilite prin documentul de programare.
Obiectivele, măsurile prioritare, acțiunile și proiectele prezentate în continuare formează o imagine de ansamblu a cadrului strategic de dezvoltare a județului Iași pentru perioada următoare. Informațiile prezentate în legătură cu proiectele propuse pentru operaționalizarea strategiei sunt de natură să ofere detalii concrete privind activitățile preconizate și rezultatele așteptate, instituțiile implicate în implementare, calendar orientativ și resursele estimate, inclusiv sursele de finanțare.
Viziunea strategică pentru dezvoltarea județului Iași în perioada 2014-2020 presupune un angajament comun al actorilor de la nivelul județului de a sprijini crearea unui mediu economic dinamic și performant, care să reafirme Iașul ca motor al dezvoltării în regiunea Moldovei, să permită regenerarea și revigorarea sustenabilă a comunităților locale și să le asigure o viață mai bună locuitorilor.
A. Viziunea strategică pentru județul Iași se concentrează pe următoarele dimensiuni teritoriale:
Municipiul Iași și zona sa de influență – forță motrice a dezvoltării și generator de dezvoltare, trebuie sprijinit astfel încât beneficiile de natură economică și socială concentrate în mod natural în această zonă să se propage în restul județului, pentru a îmbunătăți semnificativ economia locală, inclusiv în mediul rural, nivelul de trai al locuitorilor și calitatea mediului natural și construit din tot județul.
Orașele din județul Iași (Pașcani, Hârlău, Târgu Frumos, Podu Iloaiei) – poli urbani esențiali pentru o dezvoltare echilibrată, trebuie sprijiniți pentru a le facilita regenerarea economică și revitalizarea urbană, cu scopul de a crea oportunități și de a dinamiza inițiativa antreprenorială locală, și de a crește accesul locuitorilor județului la servicii publice de bază calitative.
Spațiul rural – zonă de intervenție cu nevoi specifice, transcende limitele granițelor administrative ale județului Iași și trebuie văzută în manieră integrată cu teritoriile județelor vecine, în acțiuni comune, concertate. Trebuie sprijinită în special pentru îmbunătățirea calității vieții locuitorilor, formalizarea și diversificarea activităților economice, încurajarea asociativității și crearea de oportunități de muncă, valorificarea sustenabilă a potențialului agricol și a mediului natural.
B. Viziunea strategică pentru județul Iași se concentrează pe următoarele dimensiuni sectoriale:
Susținerea investițiilor integrate, care prin combinarea componentelor de infrastructură cu cele destinate resurselor umane să conducă la atingerea maximului de utilitate pentru comunitatea locală;
Sprijinirea sectoarelor economice cu potențial competitiv: industria farmaceutică și serviciile medicale, fabricarea de mașini, utilaje și echipamente, industria metalurgică, sectorul construcțiilor de autovehicule și componente auto, biotehnologia, industria textilă, agricultura și industria agroalimentară;
Susținerea sectoarelor economice și a domeniilor cu impact transversal și rol de factori facilitatori ai dezvoltării: industria IT și comunicații, industriile creative, cercetarea-dezvoltarea și inovarea, infrastructura de transport și serviciile de logistică, turismul și capacitate administrativă;
Viziunea strategică are următoarele obiective specifice, măsuri prioritare și direcții de acțiune ca transformări majore necesare viziunii:
GAL –Grup de actiune locala – Strategie
Obiectivele, măsurile și direcțiile de acțiune se implementează prin programe (pachete de proiecte) și proiecte concrete, astfel încât să contribuie la realizarea viziunii. Proiectele propuse sunt detaliate în cele ce urmează.
2.3.5. Evoluția structurii și zonificării economice
Principalele disfuncționalități în ceea ce privește rețeaua de localități a județului Iași rezidă în marile disproporții dintre sistemele teritoriale ce constituie județul și gradul redus de urbanizare (județul Iași făcând parte din categoria celor 11 județe cu doar 4 localități urbane, față de media pe țară de 6,5), fiind determinate următoarele tipuri de sisteme:
sistem principal Iași dezvoltat în jurul municipiului Iași, care reprezintă centrul de sistem și care polarizează un număr de 34 de comune;
sistem secundar dezvoltat în jurul municipiului Pașcani, care reprezintă centrul de sistem și care polarizează un număr de 15 de comune;
două sisteme de importanță locală dezvoltate în jurul orașelor Târgu Frumos și Hârlău, care reprezintă centrele de sistem și care polarizează un număr de 5, respectiv 4 de comune.
Aceste sisteme acoperă aproximativ 70% din numărul total al unităților teritorial administrative, restul de 27 comune situându-se în afara sferei de influență a celor 4 localități urbane.
Dintre acestea un număr de trei comune (Al.I. Cuza, Butea și Dagâța) tind a se integra în zona de influență a municipiului Roman.
Zona de influență a orașului Hârlău este formată din: Ceplenița, Cotnari, Deleni, Cucuteni și Scobinți.
Zona de influență a orașului a municipiului Pașcani este formată din: Cristești, Hălăucești, Heleșteni, Lespezi, Mogoșești-Siret, Moțca, Ruginoasa, Stolnicești Prăjescu, Todirești, Valea-Seacă, Vânători, Populația zonei de influență a municipiului Pașcani la data de 1 iulie 2004.
Târgu Frumos are ca zonă de polarizare: Balș, Bălțați, Brăești, Costești, Cucuteni, Ion Neculce, Lungani, Oțeleni, Sinești, Strunga.
Zona de influență a Podului Iloaiei este formată din: Dumești, Erbiceni, Mădârjac, Popești, Românești.
Zona de influență a municipiului Iași este cea mai mare decât cea constituită în prezent prin Zona metropolitană constituită din: municipiul Iași, Bârnova, Valea Lupului, Aroneanu, Ciurea, Holboca, Miroslava, Victoria, Ungheni, Popricani, Rediu, Tomești, Schitu Duca.
2.4. IMPACTUL SCIMBARILOR DATORITA ADERĂRII LA UNIUNEA EUROPEANĂ ASUPRA EVOLUȚIEI EXPLOATAȚIILOR AGRICOLE
Spre deosebire de majoritatea țărilor UE, agricultura a fost și continuă să fie un sector de primă importanță în România, atât prin contribuția sa în economie, cât și ca pondere a populației ocupate și, din acest motiv, sursă se speranțe și de deziluzii deopotrivă. Permanent supuse evaluărilor și analizelor, performanțele sectorului agricol românesc rămân relativ modeste, în contrast cu potențialul său natural și cu așteptările populației ca agricultura să-și ajusteze rapid structurile sub influența politicii agricole comune, prin facilitarea finanțării sistemului, inclusiv asigurând investițiile necesare creșterii. Anul 2011 a însemnat reluarea procesului de creștere economică (cu 2,5% față de 2010), mai ales pe seama majorării valorii adăugate brute din agricultură, silvicultură și pescuit (+11,3%), în timp ce exporturile au impulsionat dinamica din unele ramuri industriale (+5%).
Luâd in calcul faptul ca la începutul anilor 2000 contribuția agriculturii în VAB (valoarea adăugată brută a agriculturii, silviculturii și pescuitului raportată la totalul valorii adăugate brute) era aproape de 12%, evoluțía sa se situează în prezent pe o curbă descendentă, pentru prima dată coborând sub 10% în 2005 și atingând nivele minime de 6,5% în 2007 și de 6,7% în 2010. Ponderea sectorului agricol rămâne, totuși, de peste 3 ori mai mare decît media europeană a UE-27 (de 1,7%). (Comisia Nationala de Prognoza).
Volumul de muncă în exploatațiile agricole a înregistrat o scădere de 21,7% față de cel înregistrat la Recensământul General Agricol 2002. În anul 2010, volumul de muncă desfășurat în cadrul exploatațiilor agricole fără personalitate juridică, exprimat în unități de muncă anuale (UAM), a fost de 1.608 mii, cu 38,2 % mai mic față de cel înregistrat la Recensământul General Agricol 2002. Evoluția volumului forței de muncă din agricultura exprimat în mii Unitati Anuale de Munca (UAM) arată o scădere cu 22,2 procente în intervalul 2005-2011, în condițiile scăderii volumul fortei de munca din agricultura nesalarizate cu 24,65 procente și a creșterii cu 1,6 procente a volumului fortei de munca din agricultura reprezentată de salariati, în același interval de referință. (sursa INS, rezultate preliminare RGA) Raportul procentual dintre indicatorul de productivitate a muncii (FNVA/AWU) al exploatațiilor din diferite clase de mărime față de totalul exploatațiilor (Consolidarea exploatațiilor agricole)
La nivelul anului 2011, producția vegetală a însemnat, din punct de vedere valoric, 76,5% din total, iar producția zootehnică, 23,5%. Spre comparație, ponderea producției vegetale în valoarea totală a producției agricole a fost în Bulgaria 69,8%, în Ungaria 66.6%, respectiv în Polonia 51,6%. În Franța, producția vegetală a reprezentat 61,1%, în Germania 53,4%, iar în Regatul Unit, 41,8%. Cele mai importante culturi au fost porumbul (16.2% din total), grâul (8,5%), floarea soarelui (7%), dar contribuții notabile au avut și producția de legume (13%), de plante furajere (12%), cartofi (9%) și fructe (7%).
În ceea ce privește zootehnia, ponderile cele mai substanțiale au revenit producției de lapte (7,3% din totalul valorii producției agricole domestice), carne de porc (5,5%), ouă (3,3%) și carne de pasăre (2,3%). România este, în general autosuficientă, la majoritatea produselor vegetale, la cereale obținând chiar excedente semnificative destinate exportului, dar deficitară la producția de carne.
CAPITOLUL 3
STRATEGII DE DEZVOLTARE A RURALULUI ȘI EXPLOATAȚIILOR AGRICOLE
3.1. CONSOLIDAREA PROPRIETĂȚII PRIVATE MERGÂND ÎN DIRECȚIA FORMĂRII UNOR EXPLOATAȚII DE DIMENSIUNI MEDII
România este țara cu cea mai divizată structură agrară din cadrul UE-27, deținând, în anul 2010 32,2% din numărul de exploatații europene și 7,7% din suprafața agricolă utilizată. Procesul de restituție către foștii proprietari și moștenitorii acestora, început încă din anii 90 a avut câteva caracteristici care au favorizat actuala fărâmițare.
Cea mai importantă a fost limitarea suprafeței restituite la 10 ha de familie, situație care avea sa fie corectată abia în anii 2000 si 2005. Suprafața totală cu care au fost puși în posesie cei 3,8 milioane de beneficiari ai Legii 18/1991 (legea fondului funciar) a fost de 9,3 milioane ha. Pe de alta parte, aceeași lege, prin felul în care a reglementat circulația juridică a terenurilor, a blocat practic tranzacțiile cu terenuri până în anul 1997.
Din anul 1998, piața terenurilor agricole a fost liberalizată, cu păstrarea anumitor condiții (de exemplu, limitarea suprafețelor deținute în proprietate la 100 ha), iar din 2005 a fost complet liberalizată pentru cetățenii români.
Anul 2014 marchează un alt moment important pentru piața funciară din România și anume deschiderea pieții pentru cetățenii străini (persoane fizice). Deși în perioada actuală există multe discuții contradictorii legate despre acest subiect, trebuie să amintim faptul că, în ultimul deceniu, multe terenuri agricole au fost cumpărate de cetățenii străini, în principal prin intermediul societăților comerciale, nivelul suprafețelor înstrăinate pe această cale fiind estimat pentru anul 2011, de către MADR la peste 800 mii ha, în anul 2011.
Deși numărul total de exploatații agricole a scăzut în ultimul deceniu cu peste jumătate de milion, de la 4,48 milioane ferme înregistrate la Recensământul General Agricol din 2002 la 3,86 milioane ferme conform Recensământului din 2010, s-a menținut structura extrem de divizată a agriculturii românești și caracterul de subzistență al marii majorități a fermelor.
Recensământul din 2010 prezintă o imagine a agriculturii românești aflată intr-un proces prea lent de restructurare. Media suprafeței agricole a unei exploatații a crescut de la 3,1 ha în anul 2002 la 3,45 ha în 2010. Analizând comparativ datele de la cele două recensăminte agricole (din 2002 și 2010) se observă un proces incipient de restructurare, în sensul reducerii numărului de exploatații sub 10 ha (cu cca 600.000) și a suprafețelor deținute de acestea cu peste 1.2 milioane hectare.
Concomitent, au crescut numărul de ferme de peste 10 ha (cu 21700 ferme), iar suprafețele deținute de acestea cu cca 600 mii ha. Menționăm de asemenea că suprafața agricolă utilizată a scăzut în 2010 față de 2002 cu cca 600 mii ha. România se caracterizează printr-o structură agrară extrem de polarizată.
Partea covârșitoare a exploatațiilor agricole o reprezintă exploatațiile mici, sub 2 hectare, ponderea acestora fiind în 2010 de 73,3% ca număr și 13,0% ca suprafață deținută în total. Concomitent, fermele sub 10 hectare reprezintă 97,7% din numărul de ferme iar acestea dețin 38,7% din suprafața agricolă utilizată. La celălalt capăt se află fermele mari de peste 100 ha, care deși reprezintă doar 0,3% din numărul de ferme, exploatează 48,8% din suprafața agricolă.
Segmentul de ferme medii, între 10 și 100 de hectare, care reprezintă în genere coloana vertebrală a agriculturii europene, la noi este destul de firav. Astfel, fermele între 10 și 100 hectare reprezintă 1,8% ca număr și 12,3% ca suprafață. Din punct de vedere al formei de exploatare, micile exploatații sunt fără personalitate juridică.
Exploatațiile cu personalitate juridică din România erau în 2010 in jur de 31 de mii, având o medie de 191 ha. Prin contrast, cele 3,8 milioane de exploatații fără personalitate juridica aveau o medie de 1,9 ha. Per total, în anul 2010, exploatațiile cu personalitate juridică exploatau 44% din Suprafața Agricolă Utilizată, restul de 56% revenind exploatațiilor fără personalitate juridică. Informațiile privind dimensiunea economică a exploatațiilor agricole confirmă cele ce spuse anterior referitor la excesiva fărâmițare și caracterul predominant de subzistență a unei mari părți a fermelor românești.
Datele rețeaua RICA coroborate cu cele din RGA-2010, pun în evidență faptul că 86 % din fermele românești, adică circa 3,3 milioane de ferme (din cele 3,7 milioane existente) au avut în anul 2010 o valoare a producției anuale sub 4000 euro, putând fi considerate practic ferme de subzistență1.
Pornind de la această realitate privind structura agrară excesiv de fărâmițată, se consideră că, pentru o strategie pe termen mediu, trebuie abordată diferențiat problema fermelor medii și mari, care sunt ferme profesionale și fac din agricultură un business și cea a fermelor mici care au un rol mai puțin important pe piețe, dar sunt importante în lumea rurală pentru că furnizează securitate alimentară și socială, contribuie la prezervarea mediului, prin folosirea unor metode de producție tradiționale, etc.
După statutul juridic, exploatațiile agricole din România sunt cuprinse în două categorii și anume exploatații agricole fără personalitate juridică și unități cu personalitate juridică. În prima categorie sunt cuprinse în general gospodăriile individuale, dintre care multe sunt de dimensiune extrem de mică, chiar sub 1 ha.
Ele exploatează cca 56% din Suprafața Agricolă Utilizată, restul de 44% revenind unităților cu personalitate juridică. Conform RGA-2010, exploatațiile cu personalitate juridică din Romania erau în 2010 în jur de 31 de mii, având o suprafață medie de 191 ha. Prin contrast, cele 3,8 milioane de exploatații fără personalitate juridică aveau o medie de 1,9 ha.
Ca evoluții mai importante, între cele două recensăminte agricole din 2002 și cel din 2010, sunt de amintit scăderea cu cca 600 mii a numărului exploatațiilor fără personalitate juridică și creșterea cu cca 8 mii a celor cu personalitate juridică.
Concomitent, suprafața medie a crescut pentru cele fără personalitate juridică de la 1,7 ha la 1,9 ha și a scăzut pentru cele cu personalitate juridică de la 274 ha la 191 ha. Această situație se datorează scăderii suprafețelor agricole utilizate din exploatațiile cu personalitate juridică (cu cca 6%), în timp ce numărul lor a crescut cu 35% între 2002 și 2010.
Suprafața exploatată de fermele cu personalitate juridică a scăzut de la 6222 mii ha în 2002 la 5856 mii ha în 2010. În categoria unităților cu personalitate juridică sunt cuprinse regiile autonome, societățile agricole și asociațiile, societățile comerciale cu capital majoritar privat, societățile comerciale cu capital majoritar de stat, unitățile administrației publice, institute de cercetare, unități cooperatiste, alte tipuri, etc.
După ponderea suprafețelor utilizate de aceste tipuri de unități, în cadrul suprafeței totale exploatate de unitățile cu personalitate juridică, pe primul loc se situează, în anul 2010, societățile comerciale private (54%), unitățile administrației publice (28%), societățile/asociațiile agricole (9%), unitățile cooperatiste (0,1%), alte tipuri (8%), în anul 2010. La alte tipuri sunt incluse fundațiile, așezămintele religioase, școlile, etc.
Examinarea dinamicii acestei structuri relevă că, față de anul 2002, în anul 2010 a crescut ponderea societăților comerciale cu capital privat și a scăzut ponderea unităților administrației publice și a societăților/asociațiilor agricole. Referitor la mărimea suprafețelor utilizate de exploatațiile agricole fără personalitate juridică, observăm că acestea au, în general, dimensiuni mici spre medii, în timp ce unitățile cu personalitate juridică sunt ferme de peste 100 de hectare, în majoritate.
Totuși, în ultimii ani au crescut și suprafețele din exploatațiile fără personalitate juridică care exploatează peste 100 ha. Conforma RGA 2010, exploatațiile fără personalitate juridică peste 100 ha gestionează 12% din suprafață deținută de acest tip de ferme (adică cca 900 mii ha), față de numai 6% în 2002 (respectiv 475mii ha). Cu alte cuvinte, importanța fermelor peste 100 ha, fără personalitate juridică a crescut atât în valoare absolută cât și în termeni relativi.
Ca atare putem spune că există indicii ale prezenței unui proces de consolidare a terenurilor la nivelul exploatațiilor fără personalitate juridică. Se poate presupune, totodată, că după anul 2007, multe exploatații fără personalitate juridică și-au schimbat statutul pentru a putea accesa diferite fonduri europene, în special prin PNDR. Astfel se explică și creșterea destul de consistentă a numărului de exploatații cu personalitate juridică și reducerea dimensiunii lor medii.
Menționăm că creșterea numărului de exploatații cu personalitate juridică este un fenomen care poate fi util și în procesul de fiscalizare al agriculturii. Exploatațiile fără personalitate juridică sunt în principal ferme individuale, folosind 96% din terenurile agricole deținute de acest tip de exploatații. Restul de 4% din SAU este exploatată de persoane fizice autorizate (PFA).
În anul 2010, din totalul suprafeței agricole utilizate, suprafața aflată în proprietate reprezintă în medie 60%, cea arendata 27%, cea concesionata 3%, iar cea luata in parte 2,1%, restul fiind exploatată sub alte forme. Este important de subliniat aici tendința de creștere a ponderii suprafețelor arendate de la 17% în anul 2007, la 27% din SAU. Menționăm că ponderea suprafețelor arendate este destul de scăzută în România comparativ cu alte țări ale Uniunii Europene, unde ponderea medie este în intervalul 60%-40% din SAU3 .
Fenomenul arendării apare în mod semnificativ la fermele medii și mari. Astfel, la fermele sub 100 hectare, terenurile arendate reprezintă 8% din terenurile exploatate de aceste ferme, în timp ce procentul crește până la 48% din Suprafața Agricolă Utilizată de fermele de peste 100 ha. Putem să sintetizăm câteva concluzii în urma analizării tendințelor observate în ultimii 10 ani în ce privește modul de exploatare al terenurilor agricole și anume :
a crescut amploarea fenomenului de arendare mai ales la fermele peste 100 de hectare, care sunt în mod majoritar exploatații cu personalitate juridică. Practic terenurile arendate de fermele peste 100 ha reprezintă 85% din terenurile totale arendate.
a crescut dimensiunea medie a fermelor la exploatațiile individuale dar a scăzut la exploatațiile cu personalitate juridică. – a scăzut importanța aranjamentelor informale (terenuri luate în parte) ;
există importante terenuri agricole neutilizate (577 mii ha în 2010), mai ales la fermele sub 10 hectare, acest fapt datorându-se probabil unor proprietari prea bătrâni sau unor proprietari din mediul urban, care nu sunt interesați de agricultură.
3.2. SPRIJINIREA PRODUCĂTORILOR AGRICOLI ÎN DIRECȚIA PROMOVĂRII ELEMENTELOR PERFORMANTE
Strategii financiare și fiscale
Înaintea aderării României la UE a existat tendința sectorului bancar de reducere a activității în mediul rural datorită profitabilității scăzute a acestuia.În prezent, în România există un număr de 42 de instituții de credit, acestea fiind principalii intermediari financiari care asigură necesitățile de finanțare ale agriculturii. Creditarea fermierilor în perioada 2006 – 2013 și ponderea valorii medii acordate acestora în valoare totală a creditelor acordate în economie se prezintă astfel: În perioada 2006 – 2013, nivelul creditelor acordate agriculturii s-au situat sub 4% din volumul total al creditelor acordate sectorului neguvernamental din economie.
Interesul instituțiilor de finanțare în creditarea agriculturii a crescut numai în măsura în care și statul s-a implicat în stabilirea unor politici financiare atractive și anume:
acordarea de linii de refinanțare ale BNR în scopul acordării de credite fermierilor cu dobânda subvenționată în scopul realizării producției agricole în perioada 1992-1996;
dispersarea riscului bancar în creditarea agriculturii prin trecerea de la sistemul monobancă (bancă agricolă) la un sistem diversificat prin intermediul tuturor băncilor comerciale care au în strategie creditarea fermierilor;
constituirea după anul 2007 la dispoziția MADR din buget, în diferite perioade până în anul 2010, a unor fonduri destinate finanțării lucrărilor agricole. Aceste fonduri au fost intermediate de băncile comerciale prin acordarea de credite fermierilor, asumându-și riscul nerambursării acestora, ne mai acordându-se garanții guvernamentale;
înființarea fondurilor de garantare ca instituții financiare-nebancare care preiau riscul creditării agriculturii;
a fost subvenționată dobânda la creditele acordate fermierilor;
fermierii au primit ajutor de stat pentru asigurarea avansului solicitat de băncile comerciale pentru acordarea creditelor bancare necesare achiziționării de utilaje agricole din producția internă;
s-a preluat riscul creditării fermierilor de către FGCR – IFN SA în proporție de 100% până în 2010 și 80% după;
s-au alocat fonduri europene pentru cofinanțarea proiectelor de investiții prin Programul SAPARD și PNDR;
În acest context considerăm utilă o politică de susținere a schemelor de garantare a creditelor pentru agenții economici din agricultură. Politicile fiscale reprezintă un instrument complementar politicilor de ajustare a structurilor agricole, însă dificultatea implementării unor politici fiscale adecvate sectorului agricol este dată de specificul acestuia și în primul rând de polarizarea agriculturii românești.
Diversitatea exploatațiilor agricole, ca dimensiune comercială și ca organizare a afacerii, impune existența unor sisteme de impozitare a veniturilor adaptate realităților din România. Regimul impozitării forfetare, pe bază de norme de venit, introdus în 2013 pentru persoanele fizice, trebuie implementat deocamdată (chiar dacă pregătirea introducerii lui nu a fost corespunzătoare) și adaptat la nivel regional.De asemenea este de luat în calcul reintroducerea posibilității de impozitare simplificată în regim real a veniturilor obținute de persoanele fizice autorizate din agricultură, pentru a stimula înregistrarea fermierilor ca PFA, asigurând coerența între condițiile impuse beneficiarilor PNDR și regimul fiscal. Regimul de impozitare normal (impozitul pe profit) ar trebui impus în timp tuturor exploatațiilor care depășesc un anumit prag al încasărilor (de exemplu, echivalentul a 300 mii de euro).
Astfel, regimul impozitării forfetare pe bază de norme de venit, introdus în 2013 pentru persoanele fizice, ar trbui înlocuit pe termen mediu cu un sistem echitabil de impozitare în sistem real, care să țină cont de veniturile efectiv realizate și de contribuția fiecărui agricultor la realizarea bunurilor publice de care beneficiază întreaga societate.
Strategia socială rurală
Strategia demografică rurală cuprinde măsuri, acțiuni determinative pentru: stoparea fenomenelor demografice negative (declinul natalității, creșterea mortalității și a morbidității infantile și materne); reechilibrarea structurală a populației, în mod special a structurii pe vârste; creșterea speranței de viață și a speranței de viață sănătoasă.
Orientările strategice corespunzătoare cerințelor demografice ale spațiului rural, care prin efectele implementării, convergente și integrate, sunt axate pe, îmbunătățirea condițiilor de viață din mediul rural, pe diminuarea decalajelor existente între mediul rural și cel urban, pe reducerea fragilizării economice și sociale:
crearea unei societăți rurale bazate pe incluziunea socială prin luarea în considerare a solidarității rurale între generații și asigurarea creșterii calității vieții rurale ca o condiție a bunăstării individuale durabile;
modernizarea sistemului de sănătate prin promovarea unor servicii medicale de calitate în condiții de egalitate;
modernizarea accelerată a sistemelor de educație și formare profesională a populației rurale
3.3. SPRIJINIREA ȘI DEZVOLTAREA APLICĂRII MĂSURILOR DE AGRO-MEDIU
Spațiul rural românesc se caracterizează prin resurse naturale aflate într‐o stare de conservare în general bună, printr‐un nivel ridicat de biodiversitate asociat unei diversități de habitate și ecosisteme, de păduri și de peisaje agricole valoroase; în același timp, viitorul apropiat aduce provocări importante: conservarea valorilor naturale existente și lupta împotriva schimbărilor climatice.
România deține un mediu natural în cadrul căruia se integrează vaste arii rural care se remarcă, în general, printr‐o bună stare de conservare a resurselor naturale de sol și apă, prin varietatea peisajelor tradiționale și printr‐o remarcabilă diversitate biologică. De asemenea, România are o moștenire naturală unică reprezentată, în principal, de Munții Carpați (65% din eco‐regiunea Carpați) și de către una dintre cele mai importante zone umede din Europa, Delta Dunării (a doua ca mărime din Europa). Este estimat că ecosistemele naturale și semi‐naturale reprezintă 47% din teritoriul național și au fost identificate pe teritoriul României 52 de ecoregiuni.
De menționat faptul că 30% din populația Europei de carnivore mari și aproximativ 300 mii ha de păduri virgine se află localizate în România. În Munții Carpați și Delta Dunării se regăsesc o serie de specii endemice, printre care se află și o serie de specii de interes comunitar. Diversitatea de specii și habitate și varietatea peisajelor rurale tradiționale sunt o rezultantă a reîntoarcerii, în zonele rurale, la un tip de agricultură tradițională și implicit a aplicării pe suprafețe mari de teren a practicilor extensive de cultură.
Pe de altă parte, deși a existat o tendință generală de extensivizare și de utilizare redusă a produselor chimice în agricultură, o serie de terenuri agricole au fost afectate de utilizarea incorectă a îngrășămintelor chimice și a pesticidelor, de sisteme de irigare, drenaje sau de aplicarea unor lucrări mecanice inadecvate, motiv pentru care componentele de mediu (în special solul și apa), pe suprafețe reduse, au fost puternic degradate.
De asemenea, abandonul activităților agricole și practicile agricole inadecvate apărute ca urmare a lipsei de cunoștințe de specialitate ori a resurselor financiare limitate, au influențat în mod negativ biodiversitatea și au determinat apariția sau accentuarea fenomenului de eroziune a solului.
Scăderea șeptelului a condus la abandonul practicării pășunatului, motiv pentru care multe pajiști au fost degradate. Proporția de teren agricol abandonat pentru activități agricole este dificil de estimat, însă pot fi semnala unele zone unde acest fenomen are o intensitate mai mare. Astfel, abandonul afectează în România în special zonele destinate pășunatului tradițional și zonele de câmpie, unde sistemele de irigații au fost desființate sau sunt nefuncționale; de asemenea, zonele cu nivel ridicat de sărăcie caracterizate printr‐o emigrație sporită și zonele limitrofe marilor orașe, unde unele terenuri agricole sunt scoase din circuitul agricol de regulă pentru a răspunde ulterior unor proiecte de extindere a zonelor rezidențiale sau comerciale. În același timp, creșterea economică necontrolată poate să amenințe multe specii de plante și animale prin intensivizarea agriculturii, ceea ce conduce la degradarea resurselor naturale și la modificarea peisajului rural.
România se caracterizează printr‐un nivel ridicat de biodiversitate ‐ din punct de vedere al numărului de specii, al habitatelor și al ecosistemelor pe care le formează și din punct de vedere al suprafețelor deținute de acestea ‐, însă modificările actuale de peisaj pun în evidență amenințări cum sunt intensificarea activităților agricole (ce afectează cu precădere zonele mai productive) și abandonarea activităților agricole (ce se manifestă mai ales în zonele slab productive).
România prezintă o mare diversitate biologică, remarcându‐se atât prin numărul mare de ecosisteme, cât și prin numărul de specii. În prezent, multe specii de plante și animale sunt însă amenințate cu dispariția, iar modificarea peisajului reprezintă primul indicator al deteriorării mediului.
În ceea ce privește flora, în România au fost identificate 3.795 specii și subspecii de plante, dintre care 623 specii cultivate și 3136 specii spontane (Strategia Națională și Planul de Acțiune pentru Conservarea Biodiversității 2012 ‐ 2020).
În ceea ce privește fauna, au fost identificate 33.802 de specii de animale, din care 33.085 specii de nevertebrate și 611 specii de vertebrate (Cartea Roșie a Vertebratelor din România). Reprezentativă pentru România este prezența carnivorelor mari aflate într‐o stare de conservare favorabilă, conform datelor prezentate de autoritățile de mediu. Astfel, populația de lup (Canis lupus) este estimată la 3.800 de exemplare, adică aproape 40% din populația aflată pe teritoriul Uniunii Europene, populația de râs (Lynx lynx) este estimată la 1.900 exemplare, iar cea de urs brun (Ursus arctos arctos) la 6.600 exemplare, adică peste 60% din populația europeană de urși bruni. Aceste trei specii de carnivore reprezintă un simbol și un indicator al stării de sălbăticie a habitatelor. Menținerea în România a unor populații stabile și viabile de carnivore mari poate fi o sursă pentru repopulare în alte zone din Europa, în care aceste specii sunt pe cale de dispariție.
Ecosistemele naturale și semi‐naturale acoperă 47% din teritoriul țării. Au fost identificate și caracterizate 783 tipuri de habitate (13 habitate de coastă, 143 habitate specifice zonelor umede, 196 habitate specifice pășunilor și fânețelor, 206 habitate forestiere, 90 habitate specifice dunelor și zonelor stâncoase și 135 habitate specifice terenurilor agricole) în 261 de zone analizate la nivelul întregii țări.
Habitatele din România sunt caracterizate printr‐o anumită compoziție a florei și a faunei și sunt influențate de diferiți factori climatici sau edafici. Influențele climatice, ale zonelor aride din partea estică, la cele oceanice din partea vestică a țării, precum și diferențele climatice între câmpie și munte impuse de altitudinea reliefului, au determinat apariția unui mare număr de habitate. Alt factor care determină marea varietate de habitate din România este reprezentat de compoziția chimică a rocilor din substrat (sol, subsol).
CAPITOLUL 4
IMPLEMENTAREA ALTOR ACTIVITATI
La nivel european, LEADER reprezintă un concept de dezvoltare rurală la nivel local, apărut în 1990 și lansat 1991, care oferă comunităților rurale din UE instrumentele necesare abordării unui rol activ în modelarea propriului viitor. Întrucât nevoile existente la nivel local sunt numeroase și variate, ele vor fi astfel mai bine conștientizate de către comunitățile locale, printr‐o abordare „de jos în sus”.
Abordarea LEADER a fost introdusă, pentru prima dată, în România, prin intermediul Programului Național de Dezvoltare Rurală ‐ PNDR 2007‐2013, fapt ce a încurajat implicarea actorilor locali în elaborarea și implementarea strategiilor de dezvoltare locală. Abordarea LEADER a venit în completarea măsurilor PNDR, oferind comunităților locale rurale posibilitatea de a explora modalități noi, prin care să devină competitive, prin valorificarea resurselor locale, asigurarea conservării mediului, crearea de locuri de muncă pentru populația locală și contribuția la creșterea calității vieții.
Spațiul eligibil pentru implementarea axei LEADER îl constituie spațiul rural definit conform legislației din România (comune și orașe) la care se adaugă un număr de 206 orașe mici (care nu depășesc 20.000 locuitori). Populația vizată este de cca 11,7 milioane persoane (din care 2 milioane provin din orașele cu până la 20.000 locuitori), iar suprafața eligibilă este de 227.000 km2 (207.000 km2 spațiu rural, la care se adaugă aproximativ 20.000 km2 suprafața deținută de orașe). Prin urmare, 17% din populația spațiului eligibil LEADER poate proveni din orașe mici și aproximativ 9% din suprafața eligibilă va fi deținută de orașele mici, cu până la 20.000 locuitori.
Acțiunile întreprinse în cadrul Axei 4 (LEADER) sunt realizate prin intermediul următoarelor măsuri: 4.1 „Implementarea strategiilor de dezvoltare locală”, 4.2.1 „Implementarea proiectelor de cooperare” și 431 „Funcționarea Grupurilor de acțiune locală, dobândirea de competențe și animarea teritoriului”. Aceste acțiuni pot fi sintetizate astfel:
Măsurile 41 și 421, prin intermediul cărora se implementează strategiile de dezvoltare locală de către Grupurile de Acțiune Locală ‐ GAL, în teritoriile selectate, oferă posibilitatea atingerii obiectivelor axelor 1, 2 și 3 din FEADR, în concordanță cu strategia elaborată la nivel local, materializată prin proiecte realizate individual sau prin cooperare cu alte GAL și parteneriate.
Măsura 431 este divizată în două sub‐măsuri, respectiv: Sub‐măsura 431.1 sprijină construcția de parteneriate public‐private, elaborarea strategiilor de dezvoltare locală și pregătirea Planului de Dezvoltare Locală (PDL) în vederea participării la selecția Grupurilor de Acțiune Locală; Sub‐măsura 431.2 oferă sprijin Grupurilor de Acțiune Locală pentru: cheltuieli de funcționare, animare și dobândirea de competențe. (Programul Național de Dezvoltare Rurală 2007‐2013) Procesul de implementare LEADER, în ansamblul lui, a constat într‐o etapă de constructive instituțională, în vederea formării de parteneriate și sprijinirea acestora pentru participarea la procedurile de selecție a grupurilor de acțiune locală (GAL). Parteneriatele locale (potențiale GAL) au reunit reprezentanți ai societății civile, ai sectorului public și privat, care au avut misiunea de a organiza, gestiona și asuma un angajament comun. Parteneriatul local a avut sarcina de a identifica și implementa o strategie de dezvoltare locală, de a lua decizii privind alocarea resurselor financiare și de a le administra, în scopul asigurării dezvoltării durabile a teritoriului pe care îl reprezintă. Formarea reprezentanților GAL potențiale (animatori) s‐a realizat prin intermediul sesiunilor de formare specializată privind strategiile de dezvoltare locală (realizarea analizei diagnostic și a analizei SWOT, elaborarea strategiei și a programului de acțiuni, formarea parteneriatului etc.). O altă fază a constat în acordarea sprijinului financiar necesar pregătirii strategiilor de dezvoltare locală, numite și Planuri de Dezvoltare Locală (PDL).
În cea de‐a doua etapă s‐a demarat procesul de selecție a grupurilor de acțiune locală ‐ GAL, în urma a două sesiuni de depunere a strategiilor de dezvoltare locală ‐ în cadrul măsurii 4.1 „Implementarea strategiilor de dezvoltare locală”, și anume: prima în perioada 1 septembrie ‐ 15 noiembrie 2010, iar cea de‐a doua în perioada 1 martie ‐ 2 mai 2012. În cadrul primei sesiuni, au fost depuse 151 planuri de dezvoltare locală. Suma maximă care a putut fi solicitată de către un GAL a fost de 2,85 milioane euro, din care au fost selectate pentru finanțare 81 planuri de dezvoltare locală, în valoare publică de 227,5 milioane euro, și care, ulterior, au primit autorizațiile de funcționare. Urmare a celei de‐a doua sesiuni de depunere a planurilor de dezvoltare locală, au fost depuse 111 strategii de dezvoltare locală, alocarea financiară fiind de 199,1 milioane euro.
După selecția primelor grupuri de acțiune locală a fost lansată submăsura 431.2 „Funcționarea Grupurilor de Acțiune Locală, dobândirea de competențe și animarea teritoriului”, prin intermediul căreia GAL‐urile selectate beneficiază de sprijin pentru cheltuieli de funcționare, animare și dobândirea de competențe.
Indicatorii de realizare (2012) privind numărul de acțiuni realizate și numărul de contracte semnate în urma selecției Grupurilor de Acțiune Locală relevă următoarele:
Numărul de acțiuni sprijinite, respectiv sesiuni de instruire generală, specializată și strategii elaborate: rata de executare a PNDR este 70,7%; au beneficiat de sprijin 181 acțiuni, comparativ cu o țintă de 256; rata de execuție financiară (plăți efectuate) este de 74,3%, fiind utilizați 4,85 milioane euro față de alocarea de 6,53 milioane euro.
Selecția Grupurilor de Acțiune Locală: până la sfârșitul anului 2011, au fost semnate, conform prevederilor Măsurii 431.2, un număr de 25 contracte de finanțare. Conform datelor transmise de către GAL, suprafața totală a celor 81 de teritorii selectate este de 81.934 km2, ceea ce reprezintă un procent de acoperire de 89% din ținta prevăzută (90.800 km2).
Populația totală aferentă teritoriului acoperit de GAL este de 3.502.991 persoane, respective 75% din ținta de 4.680.000 persoane. Numărul mediu de membri ai unui GAL este de 3.977, ținta stabilită în etapa de programare fiind de 2.400 membri. Ținta de 1.380 parteneri privați și ONG‐uri membre în GAL a fost depășit, numărul de parteneri privați și ONG‐uri în cele 81 GAL-uri finanțate fiind de 2.909.
La începutul anului 2011, a fost înființată Rețeaua Națională de Dezvoltare Rurală, în urma unui proces de licitație publică, activitatea acesteia fiind finanțată prin PNDR. Acest organism are ca obiectiv general promovarea unui flux eficient de informații, schimburi de idei și bune practici și cooperarea dintre organizațiile și instituțiile care sunt implicate în dezvoltarea rurală. RNDR este compusă din organizații care reprezintă actorii implicați în procesul de dezvoltare rurală, care pot contribui la implementarea eficientă a Programului Național de Dezvoltare Rurală al României. Aceste organizații includ asociațiile care reprezintă fermierii, proprietarii de pământ, proprietarii și managerii de păduri, organizațiile comerciale, autoritățile locale, organizațiile civile și non‐profit de diverse tipuri, asociațiile care reprezintă grupuri etnice și minoritare, Grupurile de Acțiune Locală (GAL), universitățile, institutele de cercetare și muzeele etc.
O componentă principală a Rețelei Naționale de Dezvoltare Rurală este Unitatea de Sprijin a Rețelei (USR), care are rolul de a anima fluxul eficient de informații cu privire la Programul Național de Dezvoltare Rurală, de a stimula schimbul de idei, de bune practici și de cooperare între toți membrii rețelei, de a acorda sprijin specializat pentru toate elementele PNDR, respectiv Autoritatea de Management, Comitetul Național de Coordonare (CNC), Grupul de lucru LEADER, Grupurile de Lucru Tematice și grupurile de lucru ale experților. Pentru a identifica problemele apărute în implementarea PNDR și pentru găsirea unor eventuale soluții au fost create mai multe grupuri de lucru.
Cu toată noutatea conceptului și complexitatea problemelor existente în zonele rurale din România, întărirea capacității Grupurilor de Acțiune Locală, descentralizarea finanțării la nivel local și realizarea studiilor legate de resursele teritoriale sunt considerate acțiuni importante pentru a îmbunătăți imaginea teritoriilor și pentru a facilita promovarea produselor locale.
În acest scop, se impune întărirea sprijinului acordat pentru:
construcția instituțională la nivel local, prin utilizarea reală a actorilor locali, reprezentanți ai populației rurale, prin acordarea posibilității de a se preocupa și de a prelua controlul dezvoltării zonelor rurale prin elaborarea de strategii axate pe problemele identificate în comunitățile lor și prin valorificarea resurselor locale, cunoștințelor și aptitudinilor reprezentanților care formează bazele grupurilor de acțiune locală;
colaborarea între zonele rurale în vederea efectuării unor schimburi și transferuri de experiență.
4.1. IMPLEMENTAREA UNOR PROIECTE DE DEZVOLTARE A AGRICULTURII JUDEȚULUI IASI FINANȚATE DIN FONDURI EUROPENE
Strategia pentru dezvoltare rurală se bazează pe analiza SWOT a sectorului agricol și rural și își propune adoptarea acelor măsuri care să rezolve, pe de o parte, problema infrastructurii rurale, iar pe de altă parte, problemele structurale ale agriculturii.
Așa cum se arată în Planul Național Strategic (P.N.S.), aceste deziderate se vor realiza prin reducerea numărului de persoane care își asigură veniturile din activitatea agricolă, un efect direct al acestor acțiuni fiind eliberarea unor terenuri, fapt ce va genera comasarea și consolidarea fermelor viabile. Efectele acestor măsuri se vor materializa prin creșterea eficienței agriculturii românești, promovarea abilităților manageriale ale fermierilor și orientarea activităților agricole către investiții profitabile, inclusiv către proiecte integrate prin atragerea fondurilor europene.
Ambele direcții de dezvoltare a agriculturii vor crea condiții pentru creșterea economică, crearea de locuri de muncă și îmbunătațirea calității vieții populației rurale și se vor putea realiza numai printr-o folosire sustenabilă a resurselor naturale, chiar dacă aceasta se va face prin menținerea fertilității solului ca premiză pentru obținerea unor producții mai mari și calitative sau prin păstrarea peisajului natural montan ca premiză pentru afaceri turistice.
România beneficiază de sprijin comunitar pentru stabilizarea pieței sub forma plăților directe și a măsurilor de piață, la care se adaugă sume considerabile alocate pentru dezvoltarea rurală, în scopul creșterii competitivității agricole și dezvoltării complexe a economiei rurale.
În consecință, plățile depind de capacitatea de absorbție efectivă, capacitate determinată de prezentarea unor proiecte (sau măsuri) eligibile, de funcționalitatea instituțiilor și a procedurilor de management și control financiar al fondurilor de asigurare a cofinanțării (de la bugetul de stat, bugetele locale sau din surse private).
România, prin Programul Național de Dezvoltare Rurală (P.N.D.R.), vizează o serie de obiective care sprijină creșterea competitivității sectoarelor agro-alimentar și forestier, îmbunătățirea mediului și a spațiului rural, îmbunătățirea calității vieții în zonele rurale, diversificarea economiei rurale, demararea și funcționarea inițiativelor de dezvoltare locală. Realizarea obiectivelor programului se va face prin implementarea măsurilor prevăzute în P.N.D.R.
Realizarea obiectivelor propuse prin Programul Național de Dezvoltare Rurală 2007-2013 este asigurată de Autoritatea de Management pentru P.N.D.R., respectiv Direcția Generală Dezvoltare Rurală din Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Aceasta coordonează activitatea privind P.N.D.R. la nivel național și local, prin structuri specifice: Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit (A.P.D.R.P.), care asigură implementarea tehnică și financiară a Măsurilor de finanțare din cadrul P.N.D.R, mai puțin a celor destinate zonelor defavorizate și Agenția de Plăți și Intervenție în Agricultură (A.P.I.A.), care asigură implementarea Măsurilor din cadrul PNDR privind zonele defavorizate.
Politica Agricolǎ Comunǎ a fost finanțatǎ pânǎ în 2007 prin intermediul Fondului European pentru Orientare și Garantare Agricolǎ (FEOGA), secțiunea Garantare și respectiv Orientare. Acest fond a fost înlocuit începând cu 1 ianuarie 2007 de Fondul European de Garantare Agricolǎ (FEGA) și de Fondul European pentru Agriculturǎ și Dezvoltare Ruralǎ (FEADR), care împreunǎ constituie în prezent unicul instrument financiar al P.A.C.. FEGA finanțeazǎ mǎsurile de piațǎ, restituțiile la export și plǎțile directe cǎtre fermieri și este implementat prin intermediul Agenției de Plǎți și Intervenție pentru Agriculturǎ (A.P.I.A.), iar FEADR finanțeazǎ programele de dezvoltare ruralǎ și este implementat prin intermediul Agenției de Plǎți pentru Dezvoltare Ruralǎ și Pescuit (APDRP).
Având în vedere faptul că Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (A.P.I.A.) este instituția care gestionează Sistemul Integrat de Administrare și Control (I.A.C.S.), Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit (APDRP) a delegat către APIA implementarea următoarelor măsuri:
Măsura 214 – Plăți de agromediu din Planul Național de Dezvoltare Rurală 2007 – 2013.
Principalul obiectiv al Agenției constă în sprijinirea fermierilor români în efortul de adaptare a agriculturii noastre la modelul european, prin derularea unor măsuri specifice cu finanțare națională și europeană nerambursabilă.
La nivelul anului 2009, fondurile naționale și europene au fost direcționate pe următoarele scheme/măsuri:
SPRIJINUL FINANCIAR PENTRU SUPRAFEȚELE AGRICOLE
Schema de plată unică pe suprafață (SAPS);
Plăți naționale directe complementare (PNDC) în sectorul vegetal:
Plăți naționale directe complementare (PNDC) în sectorul vegetal;
Schema de plată pentru culturi energetice;
Schema de plată separată pentru zahăr.
Plăți pentru măsurile de dezvoltare rurală, delegate de APDRP :
Plăți pentru zona montană defavorizată – ZMD;
Plăți pentru zonele defavorizate altele decât cele montane (Zone semnificativ defavorizate – ZSD și Zone defavorizate de condiții naturale specifice – ZDS);
Măsuri de agro-mediu.
SPRIJINIREA VALORIFICĂRII PRODUCȚIEI AGRICOLE PRIN MĂSURI DE PIAȚĂ
Implementarea măsurilor de piață:
Activitatea de comerț exterior.
PLĂȚI NAȚIONALE DIRECTE COMPLEMENTARE (P.N.D.C.) – SECTOR ZOOTEHNIC
ALOCAREA SPRIJINULUI FINANCIAR DE LA BUGETUL DE STAT;
SPRIJINUL FINANCIAR PENTRU SUPRAFEȚELE AGRICOLE;
ALOCĂRI FINANCIARE.
În conformitate cu prevederile Regulamentului CE nr.2011/2006, pachetele financiare alocate pentru acordarea plăților pentru SAPS și pentru plata separată pentru zahăr (exprimate în mii euro) prezintă următoarea evoluție pentru perioada 2009-2013 (tab. 4.1.):
Tabelul 4.1
Sursele de finanțare pentru acordarea subvențiilor în perioada 2010 – 2013 –mii euro
Sursa: Raport A.P.I.A. Central
Cuantumul anual pentru plățile tranzitorii pentru tomate se stabilește anual în funcție de suprafața eligibilă solicitată în cadrul acestei scheme. Pentru anul 2013 cuantumul a fost de 172,77 Euro/ha.
Nivelul până la care se poate plăti ajutorul național complementar și rata maximă a plăților directe naționale complementare sunt stabilite anual prin decizie a Comisiei Europene. Pentru plățile pe suprafață s-au acordat următoarele sume (tab. 4.2.):
Tabelul 4.2.
Alocările financiare și sumele autorizate de plată pentru sprijinul pe suprafață, în perioada 2011-2013
Sursa: Raport APIA Central
În anul 2013, sumele plătite pentru cererile depuse în campania 2012 au cuprins o suprafață de peste 9 milioane hectare (tab. 4.3.).
Pentru acest domeniu, Comisia Europeană a alocat României, în anul 2012, un buget total în valoare de 529.556 mii EURO, din care Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură a autorizat la plată suma de 524.531.868,99 euro, reprezentând un procent de absorbție de peste 99 % din totalul plafonului alocat. Tabelul 4.3
Numărul cererilor de sprijin depuse și suprafața pentru care s-a acordat sprijin financiar
PLĂȚI NAȚIONALE DIRECTE COMPLEMENTARE (P.N.D.C.) – SECTOR ZOOTEHNIC
Direcția Ajutoare de Stat și Subvenții (DASS) gestionează acest sprijin finaciar care este acordat producătorilor agricoli, persoane fizice sau juridice, care dețin, cresc și exploatează animale de producție, identificate și înregistrate în sistemul național. Acordarea plăților naționale directe complementare în sectorul zootehnic va contribui la:
îmbunătățirea calității producțiilor de carne, prin susținerea financiară a implementării sistemului de clasificare a carcaselor de porcine și bovine;
îmbunătățirea calității și a parametrilor de producție în creșterea efectivelor de porcine și păsări, prin susținerea producției de carne de porc și pasăre – pui broiler și a producției de ouă consum;
îmbunătățirea calității și igienei laptelui de vacă destinat procesării, pentru atingerea standardelor de calitate din Uniunea Europeană;
îmbunătățirea calității producției de miere, prin susținerea familiilor de albine.
Plățile Naționale Directe Complementare în Sectorul Zootehnic sunt reglementate de prevederile O.M.A.P.D.R. nr. 295/2007, cu modificările și completările ulterioare.
În cadrul acestei scheme, în cursul anului 2009, ajutoarele financiare au fost alocate după cum urmează:
Prima pentru exploatația de bovine s-a acordat în cuantum de 571 lei/cap (HG. Nr.1252/2009). S-au depus 233.599 cereri pentru un număr de 1.392.195 animale. În urma verificărilor administrative s-au aprobat 227.233 cereri, pentru un număr de 1.348.826 animale. Suma total aprobată a fost de 770.178.533,00 lei.
Prima pe cap de animal s-a acordat în cuantum de 44 lei/cap de animal (HG. Nr.1261/2009). S-au depus 45.300 cereri, pentru un număr de 6.883.902 animale. În urma verificărilor administrative și a controlului la fața locului pentru specia ovine/caprine, un număr de 44.246 cereri a fost aprobat pentru un efectiv de 6.372.700 animale, iar suma totală aprobată a fost de 280.398.800,0 lei (tab. 4.4.):
Tabelul 4.4.
Sumele plătite prin A.P.I.A. la bovine, ovine și caprine în perioada 2010-2013
Alte măsuri de sprijin din bugetul național
Plățile naționale complementare directe (CNDP) pentru sectorul vegetal, în sumă totală de 223.000.000 euro, reprezentând 36 euro/ha. Se constată că nivelul plăților la hectar a fost similar cu cel din anul 2010.
Pe lângă această plată s-au acordat și plăți complementare directe specifice pentru sfeclă de zahăr, in, hamei și tutun.
Plățile naționale complementare directe (CNDP) pentru sectorul animal au fost de circa 60 milioane Euro pentru bovine și 34 milioane Euro pentru ovine și caprine.
Tabelul 4.5.
Sprijinul financiar acordat de A.P.I.A. Iasi producătorilor agricoli în anii 2012 și 2013, pe tipuri de măsuri
CAPITOLUL 5
CONCLUZII
5.1. CONCLUZII
Economia rurală românească este dominată de sectorul agricol, a cărui trăsătură principal este reprezentată de procentul important al fermelor de subzistență și de semisubzistență, care produc pentru autoconsum, acestea comercializând ocazional pe piață produsele obținute. În acest context, economia rurală rămâne foarte slab integrată în economia de piață.
Agricultura continuă să aibă un potențial de creștere substanțial, încă insuficient exploatat, restructurarea agriculturii și revitalizarea economiei rurale reprezentând pârghii importante de dezvoltare economică a României și pe viitor.
Nivelul productivității în domeniul agricol, care se situează sub 50% din media UE‐27, relevă potențialul economic nevalorificat al agriculturii și zonelor rurale românești; acesta poate fi explicat atât prin structura internă a fermelor românești (dimensiune redusă), utilizarea necorespunzătoare sau defectuoasă a factorilor de producție, cât și prin infrastructura deficitară existentă.
Forța de muncă din agricultură este mult supradimensionată în comparație cu media UE‐27, îmbătrânită, cu un nivel de educație scăzut, vulnerabilă social. În plus, se constată o scădere a nivelului de instruire a populației rurale ocupate: forța de muncă tânără (sub 35 de ani) are un nivel de instruire mai redus decât al contingentelor populației ocupate mature (35‐45 de ani), ceea ce, se apreciază, limitează posibilitățile de implementare a unor inițiative de afaceri bazate pe tehnologii avansate.
Productivitatea muncii în agricultură este de 4 ori mai mică decât media UE49 (2008) și, deși a înregistrat creșteri mici, are una din cele mai mici rate de creștere la nivelul UE, de numai 1,1%.
Este încă nevoie de investiții în infrastructura școlară, astfel încât să se asigure, pe termen mediu, conversia forței de muncă agricole în forță de muncă non‐agricolă.
Este în continuare nevoie de investiții în formarea profesională continuă pentru populația ocupată în agricultură, pentru asigurarea competitivității sectorului.
Deși România este statul membru cu una dintre cele mai mari suprafețe cerealiere (locul 5 în UE‐27), producțiile pe unitatea de suprafață sunt modeste, randamentul și, în consecință, producția totală, variind calitativ și cantitativ de la un an agricol la altul, în strânsă corelație cu condițiile climatice, pe fondul utilizării unor tehnologii învechite, cu efect direct asupra veniturilor fermierilor.
Lipsa infrastructurii de marketing/de valorificare a produselor agricole reprezintă un aspect critic pentru fermele mici. Totodată, vulnerabilitatea fermelor românești este menținută și de lipsa marii infrastructuri (drumuri, irigații, capacități de stocare).
Diminuarea numărului de ferme care practică o agricultură de subzistență ar trebui să constituie unul dintre obiectivele principale ale politicii de dezvoltare rurală, dacă se urmărește relansarea și eficientizarea agriculturii românești, precum și influențarea pieței comunitare.
Este nevoie de continuarea măsurilor de sprijin acordat fermelor mici și mijlocii, în special a fermelor familiale, pentru îmbunătățirea competitivității, diversificarea activității și deschiderea lor către piață, măsuri care să amelioreze, pe de o parte, situația productivității agricole, iar pe de altă parte, să soluționeze, pe termen lung, problema socială a satului românesc, determinată de rata mare a ocupării din agricultură și de veniturile mici ale agricultorilor și populației rurale.
Atât sectorul de prelucrare, cât și producția agricolă se caracterizează printr‐un grad scăzut de specializare, o productivitate scăzută a muncii și o utilizare redusă a inovațiilor. În acest sens, investițiile în cercetare‐dezvoltare și inovare trebuie să fie o prioritate a României pentru perioada următoare.
Sectorul alimentar se confruntă cu o serie de dificultăți: în primul rând, de legislația complexă, care împiedică simplificarea procedurilor; sprijinul insuficient pentru crearea unor aranjamente mai eficiente în materie de costuri (spre exemplu, crearea de grupuri sau asociații de producători și distribuitori, ferme comerciale mari ‐ care să faciliteze reducerea costurilor de procesare ș.a.); accesul dificil la finanțare ș.a.
Necesitatea diminuării ponderii fermelor de subzistență și nevoia de consolidare a exploatațiile agricole, prin creșterea dimensiunii fizice (stoparea fragmentării) și sporirea viabilității economice;
Nevoia de instalare a tinerilor fermieri în mediul rural (factor de stabilitate și îmbunătățire a potențialului uman), sprijin pentru dezvoltarea de afaceri profitabile orientate spre piață;
Nevoia de a realiza investiții tehnice în exploatațiile agricole care produc pentru piață (realizarea de capacități noi și/sau modernizarea activelor existente, achiziționarea de animale, investiții în plantații, dotarea cu mașini și utilaje agricole performante ș.a.);
Nevoia de a moderniza și restructura exploatațiile de dimensiuni mici, reducerea dezavantajelor structurale și concurențiale cu care acestea se confruntă pe piață;
Nevoia de a adapta și diversifica producția în funcție de cerințele pieței, realizarea de noi produse și introducerea de noi tehnologii;
Necesitatea îmbunătățirii condițiilor de finanțare a proiectelor din fonduri europene nerambursabile, pentru a răspunde mai bine nevoilor potențialilor beneficiari.
Creșterea randamentelor la hectar reprezintă principala rezervă de sporire a producției agricole vegetale și, implicit, a performanțelor economice ale fermelor și sectorului agricol, în ansamblu, factor de consolidare și de valorificare avantajoasă a poziției competitive a României, ca unul dintre principalii producători de cereale din Europa.
România trebuie să sprijine și mai mult, în perioada următoare, practicarea unei zootehnii eficiente și să stimuleze relansarea unor sectoare‐cheie (creșterea taurinelor pentru carne, creșterea porcinelor, a ovinelor, promovarea produselor tradiționale și ecologice certificate), ținând cont că, pe lângă avantajele economice pe care le oferă, contribuie la păstrarea tradițiilor și specificului rural, la menținerea activităților comunităților rurale, la menținerea populației în zonele rurale, în special a populației tinere.
Nevoia de a adapta producția la cerințele pieței și de a comercializa o parte din producția individuală prin asociațiile/cooperativele producătorilor, în baza contractelor comerciale ferme/stabile.
Îmbătrânirea forței de muncă active din agricultură este o realitate în România (ca și în UE), ceea ce impune adoptarea de măsuri suplimentare, pentru agricultorii tineri, în viitoarea etapă de programare.
Întrucât sprijinul oferit fermierilor tineri din România în cadrul pilonului 2 al PAC, în etapa actuală de implementare a PNDR 2007‐2013, s‐a dovedit insuficient (nu a încurajat semnificativ întinerirea agricultorilor activi), este necesară adoptarea unor măsuri suplimentare, în viitoarea etapă de programare, pentru acest segment care se confruntă cu dificultăți, în special în ceea ce privește accesul la teren și sursele de finanțare.
Agricultorii tineri sunt garanții viitorului agriculturii, drept urmare ei trebuie sprijiniți printr‐o combinație de măsuri stimulative care să includă subvenții pentru instalare, credite subvenționate, scutiri de taxe și impozite, precum și servicii de formare și de consiliere.
Nevoia de a întineri exploatațiile agricole, prin atragerea forței de muncă tinere în agricultură;
Nevoia de îmbunătățire a cunoștințelor și competențelor profesionale ale lucrătorilor din agricultură, silvicultură, industria alimentară și piscicultură, inclusiv prin susținerea programelor de formare continuă și IVT;
Nevoia de creștere a nivelului de pregătire generală a fermierilor pentru managementul și administrarea fermelor și în domeniul managementului financiar;
Nevoia de creștere a ofertei de servicii de consiliere și consultanță în mediul rural, sub raport numeric și calitativ;
Nevoia de formare și conștientizare a proprietarilor de păduri privind administrarea în cele mai bune condiții a resurselor forestiere, întărirea capacității de inițiativă și de acțiune;
Nevoia de sporire a capacității micro‐întreprinderilor din spațiul rural de a oferi locuri de muncă pentru populația rurală în sectorul agricol și non‐agricol, în vederea creșterii veniturilor și stabilizării populației rurale.
Dezvoltarea pe baze noi a sistemului de agricultură ecologică, adaptat nevoilor pieței.
Conștientizarea importanței practicării agriculturii ecologice în mediul rural, ca o soluție de revitalizare a spațiului rural.
Necesitatea promovării pe piață a produselor românești de calitate, a produselor ecologice atestate, a produselor tradiționale autentice, a mărcilor locale și regionale valoroase.
Nevoia de adaptare a unităților din industria alimentară la cerințele de consum și de securitate alimentară (în creștere) ale consumatorului;
Necesitatea creșterii ponderii produselor alimentare (materii prime) procesate;
Nevoia de investiții în tehnologii și produse noi, care să crească valoarea adăugată a produselor obținute și să sporească competitivitatea sectorului de procesare;
Necesitatea îmbunătățirii calității materiei prime utilizate în industria alimentară și îndeplinirii standardelor de calitate ale produselor procesate;
Nevoia de a crea și dezvolta un sistem funcțional de colectare și depozitare a resurselor agricole utilizate în industria alimentară;
Necesitatea sporirii încrederii consumatorilor în produsele agroalimentare românești, creșterea ponderii acestora în consumul anual (cantitativ și valoric), crearea unui brand național agroalimentar puternic/recunoscut;
Nevoia de a valorifica oportunitățile oferite producătorilor români din zona agroalimentară de piața internă și europeană, crearea/exploatarea avantajelor competitive și concurențiale.
Nevoia de a introduce metode de marketing specifice domeniului agribusiness (studierea pieței, tehnici moderne de comercializare și promovare a produselor românești de calitate, vânzare directă ș.a.).
BIBLIOGRAFIE
Agriculture in the European Union ‐ Statistical and Economic Information 2011 ‐ Directorate‐ General for Agriculture and Rural Development.
Studiul Consolidarea Exploatațiilor agricole, Comisia Națională de Prognoză, 2012.
Studiul Reforma Politicii Agricole Comune în contextul perspectivei bugetare post‐2013, IER, 2012.
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explained/index.php/Agricultural_output,_price_indices_and_income
Raport anual de progrese privind implementarea Programului Național de Dezvoltare Rurală în România în anul 2011, MADR, 2012.
Studiul Politica comună în domeniul pescuitului în cifre 2012, http://ec.europa.eu/fisheries/documentation/publications/pcp_ro.pdf
INS, Anuarul statistic 2012, domeniul Agricultură și silvicultură.
Recensământul General Agricol 2010, INS, 2011.
Dr. ing. Daniel Botănoiu, Sectorul agricol românesc și susținerea acestuia după 2013.
Comunicarea: Modificări structural‐calitative în utilizarea resurselor de muncă din România, Calcedonia Enache, 2013.
Raport statistic DG AGRI, 2011.
DG Agri annual statistical book, 2011.
National Strategic Framework for Sustainable Development of the Romanian rural area 2014 ‐ 2020 ‐ 2030.
Eurostat, Statistic in focus no. 27/2011.
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explained/index.php/Agricultural_output,_price_indices_and_income
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explained/index.php/Farm_structure_statistics
Studiul ”Rata de schimb de echilibru și factorii săi – cazul României”, Comisia Națională de Prognoză, 2012.
Alexandra Toderiță, Soluții financiare din bani europeni pentru fermierii români – Microcreditarea și garantarea, CRPE, Policy brief nr. 20, aprilie 2013.
Proiect Banca Mondială, 2009 ‐ Proiect de reabilitare ș ireformă a irigațiilor – Analiza economică a sectorului de irigații.
MADR, Strategia investițiilor în sectorul irigațiilor, MADR, 2011.
Regia Națională a Pădurilor Romsilva, www.rosilva.ro .
Guvernul României: Strategia fiscal bugetară pentru perioada 2013‐2015 (2012).
Comunicat de presă INS, nr. 169/2012.
Programul Operațional pentru Pescuit, 2007‐2013, www.ampeste.ro
National Strategic Framework for Sustainable Development of the Romanian rural area 2014 ‐ 2020 ‐ 2030 CNS, March 2012.
Analiza socio‐economică a dezvoltării rurale în România, MADR, 2012 (draft).
Analiza socio‐economică a sectorului piscicol, MADR, 2012.
INS‐TEMPO online ‐ serii de timp.
BIBLIOGRAFIE
Agriculture in the European Union ‐ Statistical and Economic Information 2011 ‐ Directorate‐ General for Agriculture and Rural Development.
Studiul Consolidarea Exploatațiilor agricole, Comisia Națională de Prognoză, 2012.
Studiul Reforma Politicii Agricole Comune în contextul perspectivei bugetare post‐2013, IER, 2012.
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explained/index.php/Agricultural_output,_price_indices_and_income
Raport anual de progrese privind implementarea Programului Național de Dezvoltare Rurală în România în anul 2011, MADR, 2012.
Studiul Politica comună în domeniul pescuitului în cifre 2012, http://ec.europa.eu/fisheries/documentation/publications/pcp_ro.pdf
INS, Anuarul statistic 2012, domeniul Agricultură și silvicultură.
Recensământul General Agricol 2010, INS, 2011.
Dr. ing. Daniel Botănoiu, Sectorul agricol românesc și susținerea acestuia după 2013.
Comunicarea: Modificări structural‐calitative în utilizarea resurselor de muncă din România, Calcedonia Enache, 2013.
Raport statistic DG AGRI, 2011.
DG Agri annual statistical book, 2011.
National Strategic Framework for Sustainable Development of the Romanian rural area 2014 ‐ 2020 ‐ 2030.
Eurostat, Statistic in focus no. 27/2011.
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explained/index.php/Agricultural_output,_price_indices_and_income
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explained/index.php/Farm_structure_statistics
Studiul ”Rata de schimb de echilibru și factorii săi – cazul României”, Comisia Națională de Prognoză, 2012.
Alexandra Toderiță, Soluții financiare din bani europeni pentru fermierii români – Microcreditarea și garantarea, CRPE, Policy brief nr. 20, aprilie 2013.
Proiect Banca Mondială, 2009 ‐ Proiect de reabilitare ș ireformă a irigațiilor – Analiza economică a sectorului de irigații.
MADR, Strategia investițiilor în sectorul irigațiilor, MADR, 2011.
Regia Națională a Pădurilor Romsilva, www.rosilva.ro .
Guvernul României: Strategia fiscal bugetară pentru perioada 2013‐2015 (2012).
Comunicat de presă INS, nr. 169/2012.
Programul Operațional pentru Pescuit, 2007‐2013, www.ampeste.ro
National Strategic Framework for Sustainable Development of the Romanian rural area 2014 ‐ 2020 ‐ 2030 CNS, March 2012.
Analiza socio‐economică a dezvoltării rurale în România, MADR, 2012 (draft).
Analiza socio‐economică a sectorului piscicol, MADR, 2012.
INS‐TEMPO online ‐ serii de timp.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Strategii DE Dezvoltare Rurala Si A Agriculturii In Judetul Iasi (ID: 147140)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.