Strategii de Coping la Copiii cu Parinti Divortati

Cuprins

Introducere

Capitolul I. Familia și efectele divorțului asupra familiei

1.1. Familia. Definirea, conceptul și clasificarea familiei

1.2. Rolul familiei în dezvoltarea personalității copilului

1.3. Destrămarea familiei prin divort si efectele asupra copilului

1.3.1. Efectele divortului din punct de vedere juridic

1.3.2. Efectele divortului din punct de vedere psihologic

Capitolul II. Coping – concept și strategii

2.1. Conceptul de coping

2.2. Strategii de coping la copii și adolescenți

2.3. Clasificarea strategiilor "coping" și metoda de evaluare a acestora

Capitolul III.

3.1. Obiective, ipoteză, metode și instrumente de cercetare

3.2. Analiza datelor și interpretarea rezultatelor

3.3. Concluzii finale

1

Introducere

,,Mediul familial îl satisface pe copil în măsura în care

răspunde trebuințelor sale elementare, adică în măsura în

care este mediul afectiv și protector, dublă condiție,

indispensabilă pentru ca ființa tânără să învețe să se

construiască pe sine, să se situieze în raport cu ceilalți, și să

polarizeze din punct de vedere social, efectuând fără pericol,

primele sale experiențe sociale și sentimentale.,,

Andre Berge

Familia este locul principal al formării și socializării copilului; ea este cadrul funcțional în mijlocul căruia sunt îndeplinite fazele întregului ciclu de creștere și dezvoltare.

Familia este un ,,comoară,, de relații afective de care depinde satisfacerea unor complexe nevoi, trebuințe și dorințe; ea formează personalități.

Dacă familia înfățișează mediul afectiv și sănătos al formării și dezvoltării copilului, primul grup social în care se modelează modelele sociabilizării, atunci, distrugerea structurii și funcționării familiei, apare ca un factor intens vulnerabilizator. Atunci când un părinte nu este prezent, copilul este expus la motivații, tendințe și norme ce-îi vor leza dezvoltarea corespunzătoare. El va fi un "copil în nevoie" care va trebuii să apeleze la ajutorul asistenței sociale.

Astăzi, divorțul deține un loc important în organizarea socială înfățișând o tranziție a familiei cu un șoc substanțial asupra fiecărui membru, și mai ales asupra copiilor. Lipsa mamei sau a tatălui , poate avea urmări foarte grave asupra familiei, în special asupra copiilor.

Obiectivul general al cercetării din prezenta lucrare îl constituie investigarea efectelor psihologice ale divorțului părinților asupra copiilor. Acestui obiectiv general i se subordonează două obiective particulare:

evidențierea strategiilor de coping la copiii cu părinți divorțați în comparație cu copiii proveniți din familiile complete

identificarea eventualelor diferențe de gen în legătură cu strategiile de coping la copiii cu părinți divorțați

Capitolul I.

Familia Și efectele divorȚului

asupra copiilor

1.1. Familia. Definirea, conceptul și clasificarea familiei

După cum am zis, familia reprezintă locul principal al formării și socializării copilului; ea însumează cadrul în mijlocul căruia sunt realizate etapele întregului ciclu de creștere și dezvoltare.

Indicatorii principali în definirea și descifrarea mecanismului multilateral al familiei vizează actul căsătoriei, structura și funcțiile familiei:

"forma de comunitate umană, întemeiată prin căsătorie care unește pe soți și pe descendenții acestora prin relații strânse de ordin biologic, economic, psihologic și spiritual" (Dicționarul UNESCO);

"în sens larg: grup social a cărui membrii sunt legați prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopțiune și care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic si au grijă de copii (Murdock, 1949); în sens restrâns: grup social format dintr-un cuplu căsătorit și copii acestuia" (Dicționar de sociologie, 1993);

"grup social realizat prin căsătorie, alcătuit din persoane care trăiesc împreună, au gospodăria casnică comună, sunt legate prin anumite relații natural biologice, psihologice, morale și juridice și care răspund unul pentru altul în fața societății" (M. Voinea, 1983).

Din definițiile prezentate mai sus se subânțelege că la baza formării familiei stă actul căsătoriei.

Căsătoria este un eveniment demografic puternic influențat de factori sociali, juridici, culturali, psihologici și morali. Indicele de nupțialitate influențează alți indici demografici: fertilitate, natalitate, divorționalitate. Din punct de vedere sociologic, căsătoria marchează începutul ciclului de viață familială.

Forma familiei este înfățișată de caracteristicile permanente ale familiei văzută în ansamblul ei, ca tot social, caracteristici ce nu pot fi regăsite la nivelul individual al membrilor ei.

Elementele de structură ale familiei se referă la mărime, structură pe generații, statusuri și roluri familiale prezentate dar și la împărțirea rolurilor și folosirea autorității în interiorul familiei.

Dacă ne referim la componenta numerică, talia familiei variază de la 30 – 40 persoane (familia extinsă) la 3 – 4 persoane (tipul restrâns).

Structura pe generații trece de la tipul extins (cuprinzând 4 – 5 generații) la cel restrâns, de la societățile tradiționale la cele moderne, fiind influențată și de amprenta istorică și socială – culturală a vremurilor. Societatea contemporană a generalizat modelul familiei nucleare (cuplu și descendenți).

Familia este un ansamblu complex de poziții, statusuri și roluri sociale.

Statusul înseamnă poziția de bază a unei persoane în interiorul unui grup și comportamentele așteptate în mod normal de la cei în raport de care se definește persoana în cauză.

Rolul reprezintă un grup de componente normate, standard, corespunzătoare statusului.

În familie, statusurile și rolurile asociate indivizilor sunt cele de soț, soție, tată, mamă, fiu, fiică, frate, soră, bunic, bunică, nepot, nepoată, etc.

Societatea de astăzi a dus la apariția unor modele incomplete de structuri familiale active: familiile monoparentale și familiile fără descendenți. Structurile atipice au diferite forme: mamă și copil / copii, tată și copil / copii, cuplu marital fără copii fără copii , doi sau mai mulți frați / surori orfani neinstituționalizați.

Statusurile și rolurile conjugale sunt accentuate de relațiile natural – biologice ale cuplului, de forța și profunzimea celor spirituale, psihologice, morale, juridice și economice.

"Realizarea descendenței contribuie la împlinirea rosturilor fundamentale ale instituției familiei: la apariția statusurilor și rolurilor parentale, se antrenează obligații și responsabilități noi, modalități complexe și diverse de raportare a membrilor cuplului la ei înșiși, la proprii lor copii și unul la celălalt." (M. Voinea, 1993)

Din punct de vedere a rolurilor conjugale avem două tipuri de familii:

familia în care rolurile conjugale sunt exercitate corespunzător cerințelor și exigențelor funcționale ale cuplului. Acest tip de familie reprezintă garanția adaptării și integrării sociale, tipuri de relaționare optimă cu societatea, indicator de satisfacții și condiție pentru rezultate sociale și profesionale optime.

familia în care rolurile conjugale sunt exercitate parțial și nesatisfăcător, datorită unei stări de indiferență sau tensiune. O relație interpersonală deficitară și care nu funcționează duce la antrenarea și agravarea conflictelor și a manifestărilor violente. Acestea au efecte negative asupra vieții profesionale și sociale a partenerilor, ducând la dezechilibre și lacune de socializare a copiilor.

În îndeplinirea rolurilor conjugale și parentale se regăsesc și acționează importante influențe ale tipurilor de rol din familiile de origine ale celor doi soți.

Îndeplinirea autorității indică forța familiei de a realiza normele și valorile care duc la funcționarea familiei prin constrângere sau consens.

Sunt diverse clasificări de exercitare a autorității după norme diferite pe care trebuie să le avem în vedere. După indicatorul de manifestare care implică respect, supunere, consens la sarcinile stabilite, efectuarea unor responsabilități în mijlocul familiei, se evidențiazăputerea ascendenților asupra descendenților sau, dimpotrivă, puterea descendenților asupra ascendenților.

Într-un cadru normal, funcțional, autoritatea e "verticală" dar și "orizontală", în funcție de cine o deține în cadrul familiei, soțul sau soția.

Vom vorbi de tipul autoritar, dacă familia e dominată de unul dintre membrii – de regulă de bărbat, iar dacă autoritatea e dispusă între parteneri, de tipul egalitar (M. Voinea, 1993).

Familia are și o serie de funcții specifice. Importanța fiecărei funcții devine evidentă prin absența ei sau prin exprimarea ei incompletă și ineficientă. Tulburările unei funcții poate duce alte disfuncții și poate determina dizolvarea familiei.

Funcția biologică, conține îndeplinirea necesităților sexuale ale partenerilor dar și procrearea și garantarea descendenților

Funcția igienico – sanitară indică garantarea condițiilor dezvoltării biologice a membrilor ei dar și a unei sănătăți fizice și psihice normale.

Latura productivă e îndeplinită de funcția economică, adică de realizare în gospodărie a bunurilor și serviciilor necesare familiei și de formarea profesională a descendenților. Funcția economică are și o latura financiară însemnând administrarea unui buget de venituri și cheltuieli pentru satisfacerea nevoilor familiei și punerea de- o parte a unor economii.

La fel ca și celelalte fucții ,o funcție foarte importantă este și funcția de coeziune și solidaritate. Ea urmărește unitatea, intimitatea și trăirea grupului și este importantă deoarece:

garantează indivizilor securitate emoțională, încredere, ajutor, protecție și dă ocazia dezvoltării echilibrate a personalității;

defecțiunea ei duce la deranjarea altor funcții și la sfârșit,la dezmembrarea familiei;

în interiorul ei sunt mobilizate toate momentele vieții cuplului și toți ,,actorii,, familiei.

Afectivitatea este baza principală fără de care nu funcționează viața familială, lanțul ce unește cele mai durabile și mai bune legături dintre membrii familiei și cea care asigură garantarea realizării personalității lor. Raporturile spiritual – psihologice și morale dintre membrii familiei se bazează pe sentimente de dragoste specifice: dragoste conjugală (formată din dragostea erotică dintre parteneri însoțită de sentimente de respect, stimă, încredere), dragostea maternă și paternă, dragostea fraternală.

Pe parcursul acestei lucrări voi insista mai mult pe funcția de socializare.

Socializarea este alcătuită din procese, mecanisme, instituții prin care societatea se perpetuă în aspectul personalității umane ce îi este distinctă și în anumite tipuri de comportament ce corespund așteptărilor și prevederilor sociale.

Familia este locul principal în care, prin socializare, indivizii învață primele noțiuni despre responsabilitate, datorie, interdicție, indicând dezvoltarea unei grupări generalizate a conștiinței morale și juridice. În același timp, ea este și cadrul de creare a sociabilității, condiție a deprinderii normelor dorite, a tipurilor de comportament așteptate.

Valoarea funcției de socializare este pusă înevidență prin:

educația morală indicată de raportul de putere prin care se oferă regulile morale.

Învățătura cognitivă, datorită căreia se realizează sistemul de cunoștințe, atitudini, deprinderi, valori pe care le include conviețuirea în societate;

comunicarea psihologică ce sporește afectivitatea umană obținând echilibrul uman și psihologic al individului. Afectivitatea este o autentică "vitamină psihologică" necesară creșterii și socializării copilului.

În familie copilul trece de la un comportament normativ, reglat din exterior, la un comportament bazat pe autocontrol și autonomie morală.

,,Îndeplinirea în bune condiții a funcțiilor familiei în ansamblul lor duce la îndeplinirea adecvată a procesului de socializare,, (M. Voinea, 1993).

1.2. Rolul familiei în dezvoltarea personalității copilului

Cei mai importanți factori în dezvoltarea psihosomatică a copilului cei mai importanți factori sunt ereditatea, educația, mediul.

• Ereditatea reprezintă transmiterea anumitor caracteristici de la o generație la alta.

Cele mai importante trăsături ereditare distinctive ale speciei umane sunt: structura și conformația anatomică umană, poziția verticală, particularități ale organelor de simț, totalitatea reacțiilor esențiale vitale (nutriție, apărare, orientare), metabolismul, caracteristici ale sistemului nervos per ansamblu, ale dinamicii corticale, etc.

Și transmisiile de mai mică importanță, nespecifice, tot ereditare sunt: sensibilitate la anumite maladii particularități anatomice, un semn distinctiv, aptitudini senzoriale, longevitatea, trăsăturile temperamentale, culoarea ochilor .

Natura și specificul biologic ce garantează o modalitate diferențiată de adaptare și de reacție se transmite tot ereditar.

Ereditatea reprezintă o condiție primară , bazală dar maleabilă în procesul de dezvoltare a personalității.

• Educația este activitatea de înlesnire a adaptării la condițiile de mediu. Reprezintă o acțiune socială, îndeplinită activ, cu scopuri formative. Educația duce la formarea unui profil intelectual, moral, cultural, a unei personalități care să mențină și să dezvolte valorile pe care le are societatea.

Ea exercită cea mai mare influență formativă asupra dezvoltării psihice a copilului și adolescentului:

funcționează ca o largă și diversă tensiune socială încă din primele zile ale existenței copilului;

reiese din relațiile cu obiectele de uz comun, cu membrii familiei, cu adulții, cu copii, cu unicitatea familiei.

• Mediul ilustrează toți factorii externi care vin în contact cu organismul determinând reacția acestuia și influențând dezvoltarea sa.

Multitudinea trebuințelor sociale și a relațiilor unde trăiește, acționează și se dezvoltă copilul se exprimă în mediu și prin mediu . Este intensă și multilaterală influența mediului social asupra dezvoltării copilului, pe când influența mediului apropiat ,familie, colectivități de joc, școală, este directă și complexă.

În psihologia modernă s-a evidențiat paradigma dependenței caracterului și a tuturor caracteristicilor psihice de educație și influențele complexe de mediu din copilărie.

O importanță deosebită au căpătat vârstele de creștere constituind terenul pe care se caută aspectele de învinuire cauzală pentru aproape orice fel de tulburări psihice. Influența părinților este deosebită în perioada celei de a doua copilării (perioada preșcolară) deoarece prin încurajarea primelor sentimente social – morale se pun bazele caracterului copilului.

Însușirile mediului familial marchează întreaga viață psihică și comportamentală a copilului, adică întreaga sa personalitate:

– Păstrând și perpetuând numele prin care se realizează integrarea și identificarea socială a apartenenței, familia realizează biografia educativă a copiilor.

– Structura social – economică și morală a familiei, clasa socială din care face parte, valorile culturale pe care le păstrează se reflectă în mentalitatea și comportarea membrilor săi datorită bunei comunicări mentale și de afecțiune.

– Funcțiile familiei sunt acelea de a asigura protecția, afecțiunea, securitatea, educarea, intimitatea, posibilitatea de relaxare, rezultând ideea că în familie se învață regulile elementare de conduită, deprinderile de igienă, se schimbă și se umanizează unele instincte :alimentare, autoservire, etc.

-Tot în familie se păstreză un important număr de obiceiuri și tradiții ce țin de relațiile morale, instinctul matern sau patern care capătă conținut socio-cultural.

O număr important de cercetări arată corelația dintre structura familiei, tipul de autoritate ce caracterizează familia, stilul educativ pe care-l folosește și dezvoltarea personalității copilului.

Concluziile la care s-a ajuns în urma cercetărilor insistă asupra câtorva corelații semnificative și anume:

profesia tatălui ajută la dezvoltarea unor preocupări ale copilului;

prezența afectivă și atentă a mamei influențează dezvoltarea echilibrului afectiv al copilului;

familia în care numărul copiilor este mai mare decât unul, asigură condiții mai bune de dezvoltare a personalității și caracterului copilului decât familia cu un singur copil;

insuccesul școlar se datorează absenței atenției față de ajutorarea și supravegherea copilului atunci când sunt neglijate preocupările educative în familie dar și când sunt foarte exagerate. Copiii aparținând acestor familii, mutați dintr-un regim educativ echilibrat într-unul dezichilibrat își modifică repede comportamentul;

cele mai multe probleme educative și tulburări în dezvoltarea psihică a copilului își au originea în familiile cu probleme deoarece membrii familiei sunt singurele persoane supuse integral observației copilului în toate momentele și împrejurările vieții.

copilul are nevoie de ambii părinți. Ansamblul celor trei poziții (eu – tu – el) pe care orice individ îl ocupă în relațiile de comunicare cu ceilalți admite ca o condiție absolută referirea la un al treilea.

Legătura copil – mamă, copil – tată nu poate însemna raporturi personale decât prin raportarea tată / mamă pentru că doar prin raportarea la un al treilea se diferențiază raporturile de reciprocitate și de comunitate care alcătuiesc condiția obligatorie oricărei recunoașteri a "sinelui" și a "altuia". În lipsa acestuia "al treilea", copilul poate deveni psihotic, neavând capacitatea de simbolizare a pozițiilor personale din familie.

conflictele, ciocnirile dintre părinți, îl fac pe copil să aibă o anumită nervozitate, faptul că este obligat să stea într-un climat de tensiune duce fie la creșterea relațiilor de prudență și apărare fățișă, fie la construirea unui caracter închis. Repetatele conflicte dintre părinți duc la deprecierea acestora în ochii copilului și creează condițiile ca unul din ei să fie avantajat și altul respins. Toate aceste probleme au la bază o "avitaminoză a dragostei". Ele pot duce la crearea la copii a unor însușiri opuse de cele ale părinților, mai ales când aceștia și-au pierdut o parte din autoritate în fața copilului. Pot apărea și situații în care, prin denaturări ale trăsăturilor unuia sau altuia dintre părinți, copilul își dezvoltă paramodele față de cel al părinților.

Până la 7 ani copilul va fi impregnat de trăsăturile fundamentale psihomorale rezultate din structura, relațiile, climatul general de afecțiune din familie.

Atitudinea față de părinți trece pe durata copilăriei de la o apropiere afectiv simbolică foarte strânsă la o cunoaștere treptată, întreținută la nivelul unor semnificații majore prin intermediul școlii. Imaginea de responsabilitate socială a părinților se subtilizează în fața copilului ce ajunge la o dragoste mai intensă de părinți în tinerețe, după episoade mai dramatice consumate în anii pubertății și adolescenței (Ursula Șchiopu, 1967).

1.3. Destrămarea familiei prin divorț

și efectele asupra copiilor

Viața de familie participă cu un coeficient mare la modelarea omului din punct de vedere moral. Se poate spune că fundamentele morale ale personalității își au izvorul în învățăturile primite în viața de familie, la vârsta la care personalitatea copilului se formează pe exemple. Nenumărate aforisme si maxime indică acest lucru:

Familia trebuie sa fie un mediu in care copilul trebuie să fie iubit, să fie în siguranță, să găsească un model parental și un model educațional pe care să-l aplice in viitor când va fi el insuși părinte.

Deși nu toti copiii sunt afectați in mod grav de divorțul părinților, totuși mulți dintre ei, au dificultăți sociale si emoționale. Acei copii care au un puternic sprijin economic și social, o gândire pozitivă față de ei înșiși, schimbări minime ale mediului lor, și părinți cu abilități parentale adecvate, se pare că au o adaptare bună după divorț. Celorlalți copii, divorțul părinților le poate afecta mult viața și modul de relaționare.

Pentru un copil, părintele este cea mai importantă persoană din lume, mai importantă chiar decât sine insuși. Sau, mai corect spus, relația cu părintele este atat de vitală copilului, încât acesta din urmă este nevoit să gândească sau să simtă altfel, numai să nu piardă această relație.

Cu toate că,concepția despre divorț s-a schimbat mult în societatea contemporana, divorțul ne mai apărând ca un eșec, ci ca o soluție și un început pentru o viață mai bună ,consecinte pozitive, realitatea dovedește că acesta are și multe urmări negative.Urmările negative pot fi atât la nivelor celor doi parteneri , cât și asupra copiilor.

 Tema divorțului pune in discuție o problemă psihologică centrală – familia și felul în care se acomodează la realitatea socială , la schimbările majore de pe piața forței de muncă, la dispariția serviciului clasic, cu program, la reducerea majoră a timpului acordat familiei. În urma experienței din consilierea și psihoterapia de cuplu, rezultă faptul că problemele de cuplu derivă din doua mari cauze: externe (sociale) și interioare (psihologice).  Multi pacienți cu vârste de peste 30 de ani afirmă că parinții lor au ramas împreună pentru că aveau 1,2,3 sau mai mulți copii. A sta împreună pentru copil nu mai reprezintă o motivație ,,la modă,,. Mentalitatea este astăzi mult schimbată față de anii 70 sau 80. Traversarea de la o ipostază la alta este relativ grea și găsește multe persoane în situația de a se simți învinse de ceea ce se petrece în planul mentalității. Dispariția familiei clasice a devenit un fenomen foarte extins. Lupta dintre cele două modele, tradițional și nou, duce la multe dificultăți interioare cu care se regăsește fiecare persoană aflată într-un asemenea proces de decizie. Impasul unui divorț stă în impactul pe care îl are asupra confortului psihologic.

1.3.1. Efectele divorțului din punct de vedere juridic

Familia, în sens juridic, indică grupul de persoane între care există drepturi și obligații ce reies din căsătorie, rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte raporturi integrate relațiilor de familie.Din acest punct de vedere, familia este o realitate juridică și legiferarea ei se face prin lege.

Părinții în timpul căsătoriei îndeplinesc împreună și în mod egal autoritatea părintească. În cazul divorțului părinților autoritatea părintească se exercită potrivit dispozițiilor din Codul civil referitoare la efectele divorțului în raporturile dintre părinți și copii.

În limbaj comun se utilizează sintagma „custodia copiilor”, termen împrumutat din alte sisteme de drept, care nu se suprapune identic cu exercitarea autorității părintești după divorț, dar care este folosit și într-o serie de documente internaționale, cum ar fi Convenția Europeană privind recunoașterea și aplicarea hotărârilor privind custodia copiilor și restabilirea custodiei copiilor din 1980.

Pe lângă dispozițiile Noului Cod civil privind efectele divorțului în raporturile dintre copii și părinți, trebuie avute în vedere și drepturile copilului prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

Efectele divorțului privind raporturile dintre părinți și copii

• Exercitarea autorității părintești de către ambii părinți

După divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți „custodie comună”. Când există motive întemeiate, privind interesul major al copilului, în mod excepțional, instanța hotărăște că autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți (părinte custodian).Atunci, celălalt părinte (părinte necustodian) păstrează dreptul de a supraveghea asupra modului în care copilul este crescut și educat.

• Locuința copilului după divorț

Asupra locuinței copilului după divorț părinții pot cădea de acord .Instanța de tutelă hotărăște, odată cu pronunțarea divorțului, ca locuința copilului minor să fie la părintele cu care locuiește în mod stabil (părinte rezident), în cazul în care părinții nu se înțeleg și decid contrar interesului major al copilului. Înstanța îi decide locuința la unul dintre ei, ținând seama de interesul său major, în cazul în care, până la divorț copilul a locuit cu ambii părinți.

• Relațiile personale ale copilului cu părinții și cu alte persoane semnificative din viața sa

Copilul are dreptul de a păstra relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, dar și cu alte persoane față de care copilul a creat legături de atașament. Părintele sau, dupa caz, părinții separați de copilul lor au dreptul să mențină legături personale cu el. În caz de conflict între părinți, instanța de tutelă hotărăște cu privire la mijloacele de exercitare a acestui drept.

Copilul are dreptul de a-și cunoaște rudele și de a menține relații personale cu acestea, dar și cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familia anterioară divorțului.

Relațiile personale se pot dezvolta prin:

a) întâlniri ale copilului cu părintele sau cu o altă persoană care are acest drept

b) organizarea de vizite la domiciliul copilului

c) ospitarea copilului pe perioada stabilită în prealabil de către părintele la care copilul nu locuiește în mod frecvent;

d) corespondență ori altă formă de comunicare cu copilul;

e) comunicarea de informații copilului cu privire la părintele care are dreptul de a avea relații personale cu copilul;

1.3.2. Efectele divorțului din punct de vedere psihologic

Astăzi divorțul deține un loc important în structura socială reprezentând o tranziție a familiei cu impact substanțial asupra fiecărui membru, dar în special asupra copiilor. Există trei categorii majore ale relațiilor familiale cu influență asupra dezvoltării copilului și adolescentului:

Relația copilului cu părintele rezident;

Tipul conflictelor dintre părinți;

Calitatea relației dintre copil și părintele non-rezident

Divorțul reprezintă o sursă de dezichilibru, suferință și confuzie pentru toată humea, și poate reprezenta un factor de risc pentru copii. Dar dacă necazurile din cadrul căsniciei un pot fi înlăturate și depășite, atunci divorțul poate fi mai bun pentru copii decât ca aceștia să trăiască într-o familie fără afecțiune, fără un model sănătos și fără nici o altă perspectivă în afara certurilor și indiferenței.Pentru a putea depăși efectele negative ale divorțului este nevoie de foarte mult timp.Sunt necesare modificări personale atât din partea părinților, cât și a copiilor.Cu cât toți membrii familiei, vor înțelege mai bine, felul și motivul pentru care a avut loc divorțul dar și situația spre care se îndreaptă, cu atât mai mare va fi potențialul lor de trece printr-o experiență sănătoasă de divorț.Copiii au nevoie de mult ajutor pentru a înțelege că structura lor familială se va modifica, că ceea ce știau ei înainte un va mai fi la fel, un va mai exista.Ei trebuie să înțeleagă că acum. Fac parte din două structuri familiale noi, fiecare fiind condusă de un singur părinte, și că aceste ,,noi familii,, funcționează independent una de cealaltă.Experiența copiilor de renunțare la vechea familie este poate mai dificilă decăt procesal prin care trec părințiiEste nevoie cae i să renunțe la încercările de a-și determina părinții să fie din nou impregna și să accepte decizia părinților de a se separa.Cea mai mare frică a copiilor este că își vor pierde unul sau chiar ambii părinți. Această frică este întărită după un divorț, pentru că de multe ori părinții sunt furioși unul pe călălalt, iar întâlnirile lor sunt presărate cu conflicte și divergențe.Pentru a diminua din efectele negative ale divorțului părinții trebuie să reia legătura și să redefinească relația în calitate de părinți separați ai acelorași copii, indiferent de forma de custodie care s-a hotărât.Acest lucru înseamnă cae i să-și împartă timpul și responsabilitățile legate de copii dar și să respecte dreptul și nevoia copiiilor de a fi cu celălalt părinte.

Copiii cu părinții divorțați au rezultate școlare mai scăzute și un nivel mai mare de absenteism școlar, diverse probleme emoționale și comportamentale, stimă de sine mai scăzută și se confruntă cu mai multe dificultăți în relațiile interpersonale în comparație cu copiii proveniți din familii cu părinții căsătoriți (Amato, 1993, 2000; Kelly, 2000).

În afară de aceste riscuri, cei mai mulți copii au nevoie de 2-3 ani pentru a se readapta după divorțul părinților (Hetherington & Kelly, 2002). Cu toate că aproape toți copiii trăiesc acestă perioadă în stres, doar 20-25% prezintă risc pentru a dezvolta probleme emoționale de tipul tulburărilor afective, de anxietate, și de conduită (Emery, 2004). Așadar putem afirma, că din cauza divorțului copiii nu vor avea o viață cu probleme și greutăți, dar el poate determina factori de risc care pot fi cauză a mai multor probleme (Clarke-Stewart & Brentano, 2006).

Mulți copii nu doresc ca părinții lor să se separe.Dar în urma cercetărilor

s-a ajuns la concluzia conform căreia este mult mai rău pentru copii să trăiască într-o familie nefericită, plină de momente tensionate, ură, manipulare și lipsită de afecțiune decât să treacă prin perioada de tranziție a unui divorț.

Cu căt va fi mai mare colaborarea celor doi părinți , cu atât mai mare va fi capacitatea copiilor de a se adapta în manieră sănătoasă pe termen lung.

Indiferent de nivelul de normalitate a divorțului în societatea zilelor noastre, decizia părinților pentru separare și divorț plasează copilul și familia la risc pentru suferință atât pe termen scurt cât și pe termen îndelungat. Știința psihologică a făcut progrese semnificativ pentru înțelegerea factorilor care îngreunează viața copilului, cu părinți divorțați, la vârste diferite și identificarea strategiilor de colaborare parentală post-divorț care minimalizează efectul factorilor de risc.