Strategii de Combatere a Violentei Domestice

Cuprins

Strategii de combatere a violenței domestice

Introducere

Violența domestică – abordare teoretică

Delimitări conceptuale violența domestică

Tipuri de violență

Factorii care contribuie la apariția violenței domenstice

Efectele violenței domestice

Modele teoretice care încercă să explice violența domestica

Categoriile de persoane expuse violenței domestice

Violența asupra copiilor

Violența asupra femeii

Violența asupra persoanelor vârstnice

Strategii /(politici) de prevenire și combatere a violenței domestice

Internațional

Național

Local

Circuitul victimei în sistemul de protecție

Cercetare – Strategii de combatere a violenței domestice în Centrul Social ”Împreună Vom Reuși”

Tema de cercetare

Justificarea cercetării

Metodologia Cercetării:

a. Obiectivele cercetării

b. Unitatea de analiza si inregistrare

c. Ipotezele cercetării

d. Tipul de cercetare

e. Operaționalizarea conceptelor

f. Instrumente de cercetare

g. Populatia cercetata

Beneficiarii cercetarii:

a. Analiza și interpretarea rezultatelor

b.Concluziile cercetarii

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Introducere

În România, interesul față de fenomenul violenței domestice a început în jurul anilor '90, organizațiile nonguvernamentale fiind printre primele care au oferit o atenție specială fenomenului. Datorită presiunilor externe, precum și a schimbărilor profunde pe plan internațional, România, ca țară ce aplica la aderarea în UE, a trebuit să adopte și să creeze un cadru legislativ, respectiv strategii de aplicare pentru cazurile de violență domestică. Acest proces s-a dovedit a fi unul nu chiar ușor, deoarece problematica egalității între femei și bărbați nu era considerată importantă. În ceea ce privește interesul științific față de fenomenul violenței domestice, acesta n-a rezultat în publicații de o anvergură mai mare în ultimul deceniu, existând doar câteva studii bazate mai mult pe date de prevalență privind violența de gen, și nu pe mecanismele de condamnare. Deși au avut loc schimbări la nivel legislativ, fenomenul necesită o atenție continuă cu scopul de a înțelege care sunt intervențiile cele mai eficiente, respectiv care este, pe de o parte, impactul material concret al legii, prin efectul real adus în viața femeilor în situație de violență domestică, și pe de altă parte, impactul la nivelul simbolic, prin intermediul exprimării și conturării mesajelor sociale.

Violența face parte din chiar viața umană. Fie că este îndreptată împotriva propriei persoane, fie că este vorba de violență îndreptată împotriva altei persoane, sau de violență colectivă, acest fenomen duce la moarte unui milion de persoane pe an și a unui număr mult mai mare de răniți. Violența, în sens generic, semnifică utilizarea forței și a constrângerii de către individ, grup sau clasă socială, în scopul impunerii voinței asupra altora. Din punct de vedere juridic, violența înseamnă folosirea forței fizice sau a altor mijloace persuasive pentru a aduce prejudicii unor bunuri sau o vătămare integrității unei persoane. În acest sens, un act de violență are, de cele mai multe ori, un caracter premeditat, fiind elaborat cu intenție sau semnificând intenția de a produce o suferință sau un prejudiciu fizic altei persoane. În context psihologic, violența desemnează comportamentul agresiv manifestat, cel mai adesea, ca urmare a unor frustrări, care nu pot fi defulate pe căi dezirabile social.

Dincolo de multitudinea sensurilor care i se asociază, violența este un abuz de putere, fiind legată, aproape întotdeauna, de o poziție de putere și de impunerea acestei puteri asupra celorlalți. Această caracterizare definește, cel mai bine, situația bărbatului în raport cu cea a femeii, copilului sau vârstnicului.Totuși, în mod aparent paradoxal, adeseori, chiar lipsa de putere determină violența. Conștiința lipsei de putere, a impotenței, creează, în multe cazuri, o nevoie de afirmare atât de puternică, încât devine agresivitate destructivă, care, în ultimă instanță, conduce la violență. Aceasta poate explica, în mare măsură, “frustrările care caracterizează numeroși bărbați agresori, dar și actele de violență comise de femeile agresoare”. (Sorin M. Rădulescu, 2001, p. 21)

Violența umană are nenumărate forme de manifestare. Securitatea personală este amenințată cotidian în diferite locuri și diferite circumstanțe: acasă sau în alte locuințe, la școală, la locul de muncă, în cursul desfășurării unor evenimente sportive, pe stradă. O clasificare generală ar urma distincția între spațiul privat și cel public – locuințe și spații publice – pe de o parte și combinația acestora: spațiul public-privat ca spații comune în clădiri rezidențiale. Violența și frica de a fi victimizat afectează neîndoielnic calitatea vieții oricărui individ, dar diferite grupuri – femeile, copiii și persoanele vârstnice – sunt deobicei considerate drept ținte predilecte ale actelor de violență.

La noi, violența domestică s-a impus datorită preocupării privind statutul femeii, criticilor aduse discriminării sexuale, manifestat în societatea în diferite domenii ale vieții politice, sociale și culturale. Secundar, ea a inclus și problemele legate de statutul copilului, de problematica socială a copilului – abandon, copii străzii, absenteism școlar, abuzul și exploatarea copilului, situația copilului instituționalizat, drogurile etc., conturînd un conținut în care femeile și copiii se reunesc în mod predilect în categoria victimelor. Cu toate eforturile de a asigura un climat de egalitate între sexe în sfera publică, o privire mai atentă asupra familiei, relațiilor intrafamiliale și a relațiilor în cuplu, a evidențiat contraste și realități disfuncționale. Presiunile către modernizarea și democratizarea relațiilor intrafamiliale au dus, în mod paradoxal, la supraîncărcarea femeii și la criminalizarea ei în raport cu statutul parental. În urma “analizei structurilor actuale de protecție a copilului, modurilor lor de funcționare și intervenție”, (Sorin M. Rădulescu, 2001, p. 22), s-a constatat că “femeia este adesea considerată primul și adesea unicul părinte, răspunzător de situația precară în care se află copilul…de regulă mama…este blamată pentru disfuncțiile familiei, inclusive pentru violența domestică și acuzată că nu își îndeplinește bine rolul de mamă și soție.” (Sorin M. Rădulescu, 2001, p. 22).

Violența domestică – abordare teoretică

Violența domestică este o problemă de ordin atât național, cât și mondial. Conform cercetărilor și datelor statistice, în cele mai multe cazuri femeile sunt victime, adesea copiii fiind și ei supuși traumelor. Emanciparea femeii a dus la redimensionarea și renegocierea rolurilor pe care bărbatul îl are. În lipsa altor mijloace, apelează la violența ca argument al păstrării și consolidării raporturilor de dominare valorizate de modelul tradițional. Unul din patru bărbați va folosi violența împotriva partenerei într-un anumit punct al relației.

Fenomenul social de violență domestică este determinat de factori cauzali în lanț. Prin urmare, o istorie personală cu abuz, neîncederea în sine, nemulțumiri la locul de muncă, imaturitatea emoțională duc la atitudini negative față de femei, gelozie, consum de alcool și de droguri, la un temperament violent. Toate aceste aspecte au ca rezultat schimbări radicale de comportament și deficiențe de comunicare în relația de cuplu.

Există forme diferite de manifestare, printre care se numără agresiunea fizică, emoțională, agresiunea prin intermediul copiilor, prin control, intimidare. Cu toate că infracțiunile în general fac mai puțin din femei victime, ele sunt de la cinci la opt ori mai predispuse decât bărbații să fie victimizați de către un partener intim. Femeile sunt de la șapte la paisprezece ori mai vulnerabile să sufere atacuri fizice brutale din partea persoanei de cuplu.

În România, legislația în vigoare cu privire la violența domestică este cuprinsă în legea 217 din anul 2003. Nu doar statisticile, ci și reglementările legale demostrează gravitatea situației. Spre exemplu, până în anul 2000 nu a existat în cadrul legislativ nicio referire la violența domestică, deși, în România, numărul femeilor agresate a crescut de 5 ori în perioada 1996-1998.

Mai mult decât atât, atenția trebuie îndreptată și asupra faptului că foarte puține femei își reclamă la poliție partenerii violenți. Aici intervine factorul de mentalitate – doamnele ar trebui educate să își ceară drepturi, să își mențină securitatea psihică și fizică, să aibe independență chiar și în cazul căsniciilor. De obicei, acestea sunt ignorate la nivel familial, din cauza dezvoltării unui sentiment de ,,proprietate.”

Delimitări conceptuale violența domestică

Din multitudinea definitiilor date conceptului de violentă, definiția cea mai cuprinzătoare este cea dată de Organizația Mondială a Sănătății, care înțelege prin termenul de “violență”: “amenințarea sau utilizarea deliberată a forței fizice sau a puterii împotriva propriei persoane, sau a altei persoane, împotriva unui grup, sau a comunității, și care antrenează un risc crescut de a produce un traumatism, un deces, o daună psihologică, o dezvoltare anormală sau o privațiune”.

O.M.S. înglobează în această definiție, violența în raport cu sănătatea și starea de bine din punct de vedere fizic, psihic și social, Includerea în definiție a termenului de “putere” în plus de expresia “utilizarea forței fizice” lărgește astfel natura actelor de violență și a definiției convenționale la acte rezultate prin exercitarea unei relații de putere, cuprinzând de asemenea actele de amenințare și intimidare. Utilizarea termenului de putere permite, în plus, includerea neglijenței și a actelor de omitere pe lângă actele evidente de violență foarte important în studierea fenomenului violenței împotriva persoanelor în vârstă.

Astfel, O.M.S. include în definiția violenței: neglijența, toate tipurile de violență fizică, psihică și sexuală precum și violența auto-aplicată, sinuciderea.

Ca formă de constrâgere, de control social, violența a fost, în general, acceptată de societate, dar au fost sancționate formele de violență în dauna interesului național, a vieții unei persoane sau a proprietății. Violența domestică a fost considerată o problemă personală, care, conform dreptului la intimitate, putea fi tăinuită, cei din afara cuplului evitând să intervină, deoarece reacțiile soției maltratate, față de salvator, au fost, deseori, imprevizibile; probabil din același considerente, organele de ordine publică ezitau, adesea, să se implice. (Carmen Gabriela Mândrilă, 2003, p. 111)

În Dicționarul de Psihologie (București, 1997) este propusă următoarea noțiune : violența conduită și atitudine, care constau în constîngerea fizică sau psihică exercitată de unele persoane asupra altora pentru a le impune voința, agresîndul-le (Dictionarul de Psihologie 1997, apud Neculau A., 2003, p. 139). De aici și rezultă că violența reprezintă abuzul fizic, emoțional, verbal, psihic etc .

Violența, din punct de vedere juridic, înseamnă folosirea forței fizice sau a altor mijloace persuasive pentru a aduce prejudicii unor bunuri, sau o vătămare integrității unei persoane. “Un act de violență, are un caracter premeditat de cele mai multe ori, fiind elaborat cu intenție sau semnificând intenția de a produce o suferință sau un prejudiciu fizic altei persoane.” (Sorin M. Rădulescu, 2001, p. 21)

“Psihologii încearcă să înțeleagă abuzarea femeii analizând pe de o parte, caracteristicile individuale ale femeilor si bărbaților, axându-se pe cercetarea trasaturilor de personalitate, mecanismelor defensive interne si, pe de alta parte, pe prezenta unei afecțiunii mentale sau psihopatologice.

Din perspectiva psihologica, la un moment dat, agresorii erau caracterizați ca infantili, lipsiți de controlul impulsurilor, in timp ce femeile erau caracterizate ca masochiste, paranoice sau depresive. Psihologii Snell si Gayford susțineau ca femeile erau considerate indirect răspunzătoare de brutalitatea bărbatului.Ca mame au fost considerate responsabile de tulburările psihice ale fiului, iar ca soții responsabile pentru provocarea situațiilor in care bărbatul uzează de violenta.”( Pop, Luana Miruna, Bucuresti, 2000, p. 12)

Prin urmare, “cuvîntul violență a ajuns să desemneze aproape orice – orice ciocnire, orice tensiune, orice raport de forțe, orice inegalitate, orice ierarhie. Astfel, din punct de vedere teoretic, se impune diferențierea între două tipuri de violență.”( Pleșca Ana Maria, 2003, p.139)

Dincolo de multitudinea sensurilor care i se asociază, violența este un abuz de putere, fiind legată, aproape întotdeauna, de o poziție de putere și de impunerea acestei puteri asupra celorlalți. Această caracterizare definește, cel mai bine, situația bărbatului în raport cu cea a femeii, copilului sau vârstnicului.Totuși, în mod aparent paradoxal, adeseori, chiar lipsa de putere determină violența. Conștiința lipsei de putere, a impotenței, creează, în multe cazuri, o nevoie de afirmare atât de puternică, încât devine agresivitate destructivă, care, în ultimă instanță, conduce la violență. Aceasta poate explica, în mare măsură, frustrările care caracterizează numeroși bărbați agresori, dar și actele de violență comise de femeile agresoare. (Sorin M. Rădulescu, 2001, p. 21.) .

Consiliul Europei apreciaza că, prin violenta domestica sunt incalcate trei drepturi fundamentale ale omului: dreptul la viata, dreptul la integritate fizica si psihica si dreptul la securitatea persoanei.

Violenta domestica, în sens larg, inseamna indreptarea agresivitatii catre un membru de familie, de obicei sotia, dar uneori si copiii sau persoanele varstnice, uneori barbati, respectiv orice persoane aflate dintr-un anumit motiv in inferioritate, in stare de dependent.( Maria, Roth-Szamoskozi, 2005, p. 86).

Din punct de vedere clinic o definitie larg acceptata a violentei domestice este cea formulata de Stark si Flitcraft: “ violenta domestica este o amenintare sau provocare, petrecuta in prezent sau in trecut, a unei raniri fizice in cadrul relatiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi insotit de intimidari sau abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care apartin victimei; izolarea de prieteni, families au alte potentiale surse de sprijin; amenintari facute la adresa altor persoane, semnificative pentru victime, inclusiv a copiilor; furtul; controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasarilor, telefonului si a altor surse de ingrijire si protective” (Stark, E., Flitcarft, Iasi, 2003, p. 149),

Conform Legii nr.217/2003, „violența în familie reprezintă orice acțiune fizică sau verbală săvârșită cu intenție de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă o suferință fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material” (Legea nr.217/2003),

Totodata, din punct de vedere cultural, violenta impotriva femeii a fost limitata, formele grave de violenta fiind sanctionate de comunitate. Intrucat femeia avea un rol important in organizarea si conducerea gospodariei rolul ei in familie a fost intarit, limitand astfel nivelul si gravitatea violentei indreptate asupra sa. Potrivit aceleiasi autoare, pozitia relativ puternica a femeii in cadrul familiei s-a datorat mai multor factori, cum ar fi:

a) istoria zbuciumata, incarcata de razboaie si caracterizata de migratia destul de frecventa a barbatilor in cautarea unui loc de munca, facea ca femeia sa preia rolul de conducere a familiei. O caracteristica a societatii traditionale este reprezentata de femeia activa, capabila sa rezolve problemele familiei.

b) traditional, situatia standard era cea a familiei nucleare, in sensul ca familia proaspat formata isi intemeia, de regula, propria gospodarie, astfel ca autoritatea parintilor asupra lor era mult diminuata si limitata.

c) conform valorilor traditionale cei doi soti aveau responsabilitati reciproce, loialitatea reciproca fiind inclusa. (Elena, Zamfir, Catalin, Zamfir, 2000, p. 145),

Asadar, forme ale violentei domestica, sunt întâlnite la toate nivelurile de organizare: în familie, în comunitate și chiar la nivel statal, iar multe dintre cazurile produse rămân necunoscute autorităților abilitate în vederea luării de măsuri necesare de prevenție.

În concluzie putem afirma că violența este un comportament învățat în scopul de a obține putere și control. Învățarea ei are loc atât în familie cât și în societate, prin observație și reîntărire.“Violenta este in mare măsura o problema de mentalitate, in rezolvarea căreia trebuie sa fie implicate nu numai instituțiile statului, ci si societatea civila

Tipuri de violență

Principalele tipuri de violență domestică sunt:

Violența psihologică

Violența fizică

Violența socială

Violența economică

Violența sexual

Violența morală

a) Violența psihologică sau emotionala -intimidări, agresiune verbală, umilirea constantă, folosirea poreclelor, distrugerea demonstrativă a unor obiecte lovirea animalelor domestice, confiscarea obiectelor personale. La aceasta se mai adaugă și privațiunea de libertate ori ținerea sub supraveghere a femeii împotriva dorinței ei, controlul permanent al vieții și al relațiilor cu cei din jur, izolarea, interzicerea comunicării, urmărirea permanentă, înfricoșarea, șantajul. Abuzul psihologic, de asemenea, presupune amenințarea femeii cu sinuciderea în cazul în care ea anunță că își va părăsi partenerul. Exercită abuz psihologic și persoana obsedată de gelozie, de sentimentul posesiei, lipsind femeia de lucrurile de primă necesitate.

Abuzul emoțional include următoarele lucruri: aducerea de acuzații false, luarea în derîdere a fidelității femeii, ignorarea necesităților ei, obligarea să fie martora maltratării propriilor copii, ascunderea afecțiunii sau a laudei, insultarea familiei și a prietenilor femeii, neîndeplinirea promisiunilor, subminarea demnității ei. Prin acțiunile sale agresorul insuflă o teamă pentru securitatea personală, pentru sănătatea copiilor și apropiaților, amenință în ceea ce privește dreptul de tutelă asupra copiilor. Violența psihologică include și batjocura asupra trăsăturilor fizice și însușirilor intelectuale ale femeii, limitarea neîntemeiată la averea comună și a posibilităților de a dispune de aceasta, lipsirea de posibilitățile de a se alimenta și odihni corespunzător, obligarea la avorturi și graviditate forțată.( Ghid de informații și bune practici în domeniul egalității de șanse între femei și bărbați, pag.51, Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2004)

b) Violența fizică. Violenta fizica însumează toate actele fizice care se produc cu intenția de a răni sau de a face rău unei persoane.

„Forma fizică a violenței domestice constă în ghiontiri, îmbrânceli, palme, pumni, lovituri cu picioarele, ștrangulare, lovituri cu diverse obiecte, fracturi, alungarea din cămin, abandon și crimă” .

Conform Cercetării Naționale privind Violența Domestică dintre victimele violenței fizice aproape toate (93%) au fost pălmuite, lovite cu piciorul și o jumătate au fost trântite de perete sau podea; în 16% din totalul cazurilor de violența fizică victima a fost rănită cu un cuțit sau cu un alt obiect.

În ceea ce privește incidența violenței fizice, 6,8% din populația adultă a țării raportează violența fizică în familie, ea fiind răspândită fără deosebire în mediul urban și în cel rural, precum și în toate regiunile țării. Violența fizică este aproape de patru ori mai frecventă la femei (10,5%) decât la bărbați (2,5%), indiferent de vârstă sau etnie.

În ceea ce privește relația dintre victimă și agresor, fără diferențe în funcție de vârstă, nivel de educație sau mediu de rezidență, 60% dintre femeile victime locuiesc împreună cu agresorul, 25% pentru că vor (pondere care crește la 33% pentru femeile căsătorite) și 35% pentru că nu au unde să plece .

Sunt trei motive principale pentru care femeile agresate fizic în familie nu pot pleca din locuința pe care o împart cu agresorul: lipsa banilor, lipsa unui adăpost alternativ și copiii. Motivele ”nu am banii necesari” și „nu am unde merge” nu sunt specifice nici unei anumite categorii de vârsta, nici unui anumit nivel de educație sau mediului de rezidență. În schimb ”nu vreau sa aibă copiii de suferit”, „mi-e teamă de ce ar zice lumea” și „mi-e teamă să nu fiu atacată” sunt argumente folosite cu precădere de femeile căsătorite. Celelalte motive: pierderea slujbei, schimbarea școlii pentru copii, despărțirea de prieteni, teama de a fi răpiți copiii sunt menționate într-un număr nesemnificativ de cazuri.

Toleranța populației față de violența fizică în familie este măsurata cu ajutorul unui indice care pornește de la aprecierile populației asupra diferitelor comportamente agresive. Prin comparație cu țările europene în România, populația are o atitudine semnificativ îngăduitoare față de violența fizică, informație extrasa din aceeași cercetare.

c) Violența socială. Violența socială este considerată, în literatura de specialitate, violența psihologică pasivă. Distincția științifică între violența psihologică și violența socială nu este, desigur, cunoscută de către oamenii obișnuiți care au răspuns întrebărilor puse de cercetarea națională privind violența domestică și la locul de muncă. Cu toate acestea, o analiză factorială, arată că populația face aceasta distincție.Acuzele nefondate de infidelitate, se subscriu teoretic, ambelor tipuri de violență. Pe de o parte acuzele nefondate și frecvente duc la disconfort psihologic care poate duce la comportament de abuz psihic, pe de altă parte aceste acuze pot duce la izolare, și „de teama bărbatului mă feresc”, la restrângerea relațiilor sociale, mai ales a celor cu persoane de gen opus.

Dintre persoanele care au suportat violența socială în familie,45% au trebuit să facă față la o singură formă dintre cele de mai sus, în timp ce restul,55%,au fost abuzate social sub multiple forme.

Violența social este răspândită fără diferențe semnificative între mediile de rezidență. În București este mai frecvent(11%) raportată decât în celelalte regiuni ale țării, 7,1% din populația adultă a țării raportează violența socială in familie. Violența socială este de aproape de 2 ori mai frecventă la femei(9,3%) decât la bărbați(4,6%), indiferent de vârsta, nivel de educație, etnie sau religie

Grupul persoanelor care raportează violența socială în familie se împarte în 3 subgrupuri. Primul subgrup este format din tinerele și tinerii care pe perioada copilăriei și adolescenței s-au simțit controlați în mod excesiv de către părinți. Al doilea subgrup, mai numeros decât primul, include persoanele, majoritatea de peste 30ani și căsătorite, care în primii 5 ani de căsnicie au simțit comportamentul partenerului atât de încărcat de gelozie încât le-a restrâns libertatea. Al treilea subgrup este unul foarte mic și include persoane de toate vârstele, care resimt comportamentul partenerului drept abuziv, rezultând o insuficiența a relațiilor sociale.

Caracterul predominant temporar și localizat la nivelul anumitor cicluri de viata al violenței sociale în familie din România este susținut și de faptul că o pondere mai mare a victimei, decât în cazul violenței psihologice sau celei fizice, consideră că aceasta a luat sfârșit și nu se mai așteaptă la abuzuri în acest sens.

d) Violența economică include controlul financiar și limitările financiare, lipsirea de mijloace de subzistență, refuzul de a contribui la susținerea familiei, interzicerea în încadrarea într un anumit gen de muncă, interzicerea de a lucra în general, interzicerea de a învăța ori de a ridica calificarea, luarea cu forța de catre partener a banilor câștigați de femeie, lipsirea femeii de orice control asupra bugetului comun, interzicerea femeii să-și controleze afacerile financiare, forțarea să depindă de bărbat, chiar și în asigurarea cu lucruri de primă necesitate, forțarea să raporteze toate cheltuielile făcute. În acest tip de violență poate fi inclus și abuzul asupra proprietății, care cuprinde distrugerea ori amenințarea cu distrugerea a proprietății femeii,deposedarea de averea care îi aparține, lipsirea de posibilitățile de a se folosi de propria avere. Atitudinea populației din România față de violența economică este destul de tolerantă. Tematica violenței economice în familie exercitată de soț împotriva femeii este considerată puțin importantă. Prin comparație cu țările europene populația României este mult mai îngăduitoare la violența economică asupra femeii. Faptul este explicabil însă, dacă ținem cont că majoritatea populației percepe societatea românească ca fiind alcătuită din puțini membrii încadrați în muncă.

Considerată spațiul celor mai profunde relații afective, familia este și cel mai activ centru de agresivitate, poate și pentru faptul că, în familie fiecare își poate dezveli adevărata față a personalității sale. Cu alte cuvinte familia poate fi un focar de violență, la fel de bine ca și o sursă de confort și securitate. Violența domestică include ansamblul actelor abuzive de natură fizică, sexuală sau psihologică intervenite în mediul familia. Atitudinea populației din România față de violența economică este destul de tolerantă. Tematica violenței economice în familie exercitată de soț împotriva femeii este considerată puțin importantă. Prin comparație cu țările europene populația României este mult mai îngăduitoare la violența economică asupra femeii. Faptul este explicabil însă, dacă ținem cont că majoritatea populației percepe societatea românească ca fiind alcătuită din puțini membrii încadrați în muncă

e) Violența sexuală presupune: a forța femeia să intre într-o relație sexuală (viol marital), ori a forța să facă același lucru fără metode contraceptive sau de protecție contra bolilor cu transmitere sexuală, a provoca dureri în timpul unui act sexual, uneori făcând uz de diferite obiecte, hărțuirea sexuală (uneori în prezența copiilor sau altor oameni), obligarea partenerei să se prostituieze. În cadrul violenței sexuale poate fi tratată și violența sexuală verbală (hărțuirea sexuală). Violul marital se referă la orice act sexual obținut prin forță, în cadrul relației de cuplu între soț și soție. Prin act sexual înțelegem: contact sexual genital, contact sexual anal, contact sexual oral și orice stimulare sexuală a partenerului sau constrîngere a acestuia de a participa la activități de această natură la care el nu dorește să participe.

Este adevărat, însă, că bărbații găsesc că este dreptul lor de soț, amant sau prieten, să aibă contact sexual cu partenera atunci când doresc, drept refuzat femeilor din două motive:

– Motiv subiectiv generat în special de socializare (fetele sunt educate să-și stăpînească și să nu-și arate dorința sexuală, pentru a nu fi considerate ușuratice);

– Motiv obiectiv biologic (se referă la imposibilitatea erecției bărbatului neavînd în vedere cazurile de afecțiuni fizice, ci pur și simplu indispoziție de a participa la actul sexual din diferite motive: stress, oboseală). Un alt tip de agresiune sexuală, care se poate solda cu urmări grave, este obligare femeii la contactul sexual neprotejat. Agresorul poate fi soțul, amantul, prietenul sau un alt bărbat cunoscut de puțin timp și cu care femeia consimte să aibă contact sexual. Metodele prin car se desfășoară agresiunea exclud folosirea forței, pentru că în acest caz s-ar transforma în viol. Atitudinea populației fața de violența sexuală în familie se estimează pornind de la aprecierile populației asupra gravității fenomenului.

În România violența sexuală, alături de violența fizică, reprezintă formele de violență domestică față de care populația are cea mai puternică atitudine de respingere. Totuși comparativ cu țările UE toleranța populației romane este mai mare (Rădulescu, Sorin,2001,p. 30).

f) Violența morală. Acest tip de violență presupune comportamente care subminează sau distrug credințele culturale sau religioase ale indivizilor. Menționăm că forma de violență morală: aderarea la un sistem de valori morale diferite și impunerea unui alt sistem religios.

Modele teoretice care încercă să explice violența domestica

1. Modelul psihiatric – prezumă ca factori principali ai inițierii violenței: tulburări psihice și emoționale, personalitatea dizarmonică, consumul de alcool și droguri. Este vorba de un potențial psihoemoțional favorabil agresivității, generat de combinația dintre datele biogenetice, socializarea emoțională defectuoasă și experiențele traumatizante de viață.

2. Modelul ecologic – plasează violența domestică in interacțiunile și evoluțiile din mediul familial. Acesta, la randul lui, este puternic marcat de mediul comunitar. Conform acestui model copilul care nu se potrivește cu așteptările părinților și familia supusă unor presiuni economice și sociale, care nu are susținerea comunității măresc riscul violenței dintre soți și abuzul față de copii.

3. Modelul patriarhal/ autoritar – evidențiază că prin tradiție bărbatul era considerat stăpanul casei, iar comportamentul discreționar, inclusiv agresarea fizică a celorlalți membri ai familiei, era de la sine ințeles. Dar, autoritatea patriarhală operează, transparent sau mascat, și in zilele noastre.

4. Modelul situației sociale – incriminează drept cauze hotăratoare ale violenței domestic două seturi de variabile care impreună duc la violență:

– presiunile structurale (venituri mici, șomaj, boală, etc.);

– normele culturale transcrise in zicale cum ar fi „bătaia este ruptă din rai”.

Adulții și precumpănitori copiii invață să fie agresivi din societate, in general, din mediul familial incărcat de violență, in particular.

5. Modelul resurselor – prezumă că indivizii recurg la violență atunci cand, dorind autoritatea și dominația, nu au resurse oficiale(situație materială, prestigiu social) pentru a le obține sau păstra.

6. Modelul costurilor și controlului social – enunță in esență că ființele umane sunt inclinate să-i domine pe alții dar țin seama de costurile și riscurile pe care și le asumă. Cand controlul social este precar, oamenii nu percep costuri personale in ai pune la punct pe ceilalți prin forță fizică.

In teritoriul domestic sunt condiții care contribuie la nefuncționarea corespunzătoare a acestui control și la facilitarea actelor de violență din partea bărbaților. Este vorba de :inegalitatea de putere fizică și economică dintre soți și dintre părinți și copii; caracterul privat al familiei care determină reținerea victimelor din a cere ajutor din afară și stanjeneala celor din afară de a interveni. Probabilitatea violenței in familie scade cand crește numărul prietenilor și a rudelor apropiate ce au legături intense cu familia. (P.Iluț, 2005, pp. 157-158).

Factorii care contribuie la violența domenstică

Primul lucru pe care ținem si-l remarcăm este faptul că, în opinia victimelor (atât a celor care autrecut prin violență, cât și a celor care sunt victime numai a violenței domestice), noțiunea deviolență în familie se reduce doar la violență fizică. Deși, dacă sunt întrebate de violență psihologică,cuvinte obscene, violență economică, majoritatea răspund că aceste lucruri sunt ceva firesc, cu care seconfruntă/se confruntau în fiecare zi și nici nu încearcă să le schimbe.

Orice persoană supusă abuzului și violenței– fie ea copil sau adult– necesită suport și ajutor, acesta implicând sprijin medical, social și legal. Multe victime nu primesc suportul de care, de fapt, au nevoie și acesta de multe ori se datorează faptului că ele nu sunt predispuse să vorbească deschisdespre violența care are loc în căminul familial. Un alt motiv ar fi că deseori victimele nu dețin informații cu privire la instituțiile care le-ar putea oferi consiliereatît juridică cît și psihologică, iar instituțiile medicale la care acestea apelează sunt foarte des duse în eroare de declarațiile false ale victimei privind cauzele traumei.Violenței domestice, nu a menționat doar o singură cauză – majoritatea auspecificat un întreg set de motive complexe. În cele mai dese cazuri este vorba de mai multe motivecumulate, cum ar fi starea de ebrietate a abuzatorului și emoțiile negative ale acestuia, acumulate la serviciu sau pe parcursul zilei.

Starea socială.

„Situația economică a familiei și statutul social precar, care aduce frustrări și nemulțumiri permanente este cea mai des invocată cauză a violenței domestice. Schimbarea în plan economic atragedupă sine, schimbări profunde de ordin social, „sacrificiile materiale‖ și securitatea socială a oricăruiindivid, pot anticipa pentru următorii ani, menținerea sau agravarea unor serii de tulburări de adaptarecaracterizate în comportamente agresive.

Sociologii, consideră că modernitatea și condiția urbană au generat noi forme de violență și au provocat schimbări la nivelul valorilor și aspirațiilor indivizilor. Conflictele datorate sărăciei, dar și alipsei de educație și de informație generează contexte de viață privată, în care violența este un comportament tolerat, chiar acceptat, el fiind învățat de copii și reprodus ca modalitate esențială șifrecventă de comportament interpersonal.Problemele cotidiene și stresul conduc la creșterea agresivității precum și situațiile frustrante,invocă adeseori drept acuză violența domestică. Viitorul cuplurilor este afectat negativ și în cazul celor care locuiesc cu părinții, prin lipsa de intimitate și prin dependența socială a acestora. În condițiile în caretineri căsătoriți trebuie să lupte cu greutățile vieții, atunci când suntșomeri, au dispute cu părinții,respectiv socrii, nu este de mirare că multe familii ajung la violență și divorț. De multe ori, familiile secreează la insistențele părinților, atunci când apare o sarcină nedorită. În multe din aceste cazuri, cei carese căsătoresc sunt prea tineri și nu au forța morală și materială pentru a forma și a întreține o familie.Sărăcia afectează în principal, familiile cu mulți copii, pensionarii, care au venituri „mizerabile‖ și populațiile de romi. Astfel crește riscul de marginalizare a acestor persoane și scad șansele de viață petermen lung. În condițiile în care femeia, copilul simt că familia este un mediu mai periculos decât strada,apelează la o modalitate extremă cea de „copilul străzi‖ respectiv „boschetar‖.

Pe fondul valorilor tradiționale, agresivitatea socială a crescut. La această creștere se adaugă sșfaptul că nu există o protecție socială eficientă. În acest sens o altă cauză importantă care poate fi pusă îndiscuție este lipsa unor modele pozitive. Agresivitatea care a invadat și a „contaminat toate canaleleinformaționale, furnizează pseudomodelele, ce sunt rapid preluate și adaptate la nivelul familial.Mentalitatea tradițională a contribuit și ea la accentuarea dependentei familiei de bărbat și a obligat-o să asculte de legile societății patriarhale, în care predomină valorile masculine.

Factorii culturali șieconomici contribuie și ea la „perpetuarea‖ agresiunilor asupra femei și copilului. Femeile, ca grup, au o putere mai mică în societate, motiv pentru deseori ajung să fie victimizate. Obiceiurile, tradițiile și legilecare restricționează rolul femei, vor limita oportunitățile economice și vor contribui la dependența femeifață de bărbat. Unii tineri, sunt educați în mod greșit că o femeie, are singura responsabilitate de a se îngriji de familie fără să aibă posibilitatea de a încheia prin divorț o relație care nu funcționează. Femeia,va privi divorțul ca pe un eșec al vieții, considerându-se singura vinovată, iar bărbatul care are o astfel deeducație va refuza, să respecte femeia necăsătorită sau divorțată.Violența domestică afectează profund comportamentele. Cele mai întâlnite manifestări psihopatologice sunt : izolarea socială, neputința de a comunica, neîncredere accentuată, atac de panică,depresie, tentativă de suicid, abuz de alcool, droguri și alte substanțe.Copii, crescuți într-un mediu familial violent vor fi nesiguri în stabilirea relațiilor interumane și vor imita la maturitate comportamentul agresiv din familia de bază. Prin urmare violența domestică semanifestă în toate mediile socio-culturale.(Ferreol G. și Neculau A, 2003,Violența-Tratate psihosociale, Iași ,2000)

Alcoolul și drogurile.

Unul dintre factorii care declanșează comiterea faptelor cu violență îl constituie alcoolul. Pe lângă efectul excitant pe care îl are asupra sistemului nervos, alcoolul, produce o stare de inhibare a anumitor zone ale scoarței cerebrale, manifestată prin pierderea controlului, a voinței și în general a puterii dediscernământ cu privire la acțiunile individului. Din punct de vedere medical alcoolul, afectează creierul intervenind în activitatea centrilor care coordonează echilibrul, percepția, vorbirea și gândirea. Producedificultăți în vorbire și erori în procesul de gândire. Mai sunt afectați centrii coordonării, apărând astfelsimptomele clasice: mersul împleticit, căzăturile, ajungându-se până la imposibilitatea de a mai ține unchibrit aprins în mână.Persoanele care consumă alcool în cantități mari au șanse săsufere de depresie, anxietate și paranoia.Pe lângă faptul că drogurile degradează corpul pot duce și la modificări psihice. În momentul încare doza de drog, (heroină, cocaină, canabis, etc.) nu este administrată, persoana deja dependentămanifestă o stare de violență greu de stăpânit și astfel copii, femeile și bătrânii, pot fi ținte ușoare aleagresiuni. Odată ce un membru al familiei consumă droguri, siguranța și stabilitatea familiei este periclitată. Atmosfera sănătoasă din familie, dragostea, afecțiunea, comunicarea între părinți și copii,constituie astfel principalul aliat în lupta împotriva, drogurilor. Copii care sunt neglijați pot ajunge ladependență de droguri asemeni părinților lor.

În concluzie, factorii care cei mai des duc la apariția violenței domestice sunt: statut educational scăzut; statut ocupațional scăzut (lipsa unui loc de muncă); dificultăți materiale, boli psihice,financiare,veniturireduse; existența unor abuzuri în copilăria agresorului; martor la violența în familia de origine; stima desine scăzută; unele norme religioase; consumul cronic de alcool sau substanțe nocive (droguri); prezențacopiilor în familie; dependența materialăa soției de soț; gelozie, probleme de temperament, personalitate, gelozi,toleranța femeii față de violență; tradiția care favorizează poziția bărbatului; insuficiența informare a femeii-victimă cu privire la existent alternativelor și a posibilităților de sprijin.

Efectele violenței domestice

Violența are asupra victimelor ei efectele unui eveniment traumatic. În această ultimă categorie intră toate actele de violență comise de unii împotriva altora. Garbarino et al. Delimitează două categorii de victime ale unor evenimente traumatice:

cele primare, care suferă direct de pe urma evenimentului

cele secundare, care asistă la întâmplări de natură traumatică, exercitate asupra unor persoane îndrăgite, prieteni sau chiar necunoscuți.

Victima primarăeste persoana abuzată fizic sau sexual, persoana bolnavă care nu este dusă al medic, adolescenta ironizată continuu de un părinte și izolată de colegii ei etc.

Victimele secundare sunt persoanele care sunt martori ai violențelor în familie sau din afara ei (de exemplu, un copil asistă la bătaia cruntă la care sunt supuși frații lui sau mama sa); în toate aceste cazuri reacțiile persoanelor sunt traumatice, comparabile cu cele ale celor din situația de victimă primară, izvorâte din neputința de a interveni și de a o ajuta pe aceasta, care este, de multe ori, o persoană iubită.

În funcție de persistența stresorilor, se deosebesc traumele de tipul I (rezultate în urma expunerii la un singur act violent, de o mare intensitate) și traumele de tipul al II-lea (rezultate în urma unei serii de astfel de acte). Traumele de tipul I sunt caracterizate de amintiri recurente, intrusive, cu reprezentări clare, detaliate. Ele sunt însoțite de întrebări reluate la nesfârșit, care să explice “de ce?”, “de ce tocmai eu am fost atunci, în acel loc, am trăit așa ceva?”, și de explicații sau percepții greșite. Răspunsurile caracteristice pentru traumele de tipul al II-lea includ diminuarea reactivității la lumea exterioară și insensibilitatea psihică, auto-hipnoza și disocierea, dar și furia.(Maria Roth-Sarmosközi, 2005, p. 24)

În anul 1980, prin includerea în manualul DSM-III (revizuit în 1987), s-a recunoscut sindromul de stres post-traumatic (PTSD), ca fiind o categorie aparte de diagnostic “oficial”, aplicabilă în cazurile persoanelor care au suferit experiențe traumatice. În cadrul sindromului sunt incluse anxietatea accentuată, generalizată, depresia, pierderea respectului de sine, retragerea în sine, comportamentele de evitare, de negare, de furie și cele agresive, amintiri recurente, flashback-uri, disociere, scăderea randamentului și a capacității de adaptare pe termen lung. PTSD se diferențiază de formele acute ale reacției la stres (Acute Stres Disorder – AST). Dacă fenomenele descrise apar în primele patru săptămâni de la acțiunea evenimentului traumatic și se rezolvă în această perioadă, atunci capacitatea de adaptare a organismului victimei a biruit stresul, nu va suferi de PTSD. Dacă însă simptomele persistă mai mult de o lună, consecințele psihice se vor prelungi pentru perioade de timp greu de determinat, adesea, în lipsa unui ajutor de specialitate, pentru toată viața.

Orice persoană supusă abuzului și violenței în familie – fie ea copil sau adult – necesită suport și ajutor, acesta implicând sprijin medical, social și legal. Multe victime nu primesc suportul de care, de fapt, au nevoie și acesta de multe ori se datorează faptului că ele nu sunt predispuse să vorbească deschi despre violența care are loc în căminul familial. Un alt motiv ar fi că deseori victimele nu dețin informații cu privire la instituțiile care le-ar putea oferi consiliereatît juridică cît și psihologică, iar instituțiile medicale la care acestea apeleaze sunt foarte desduse în eroare de declarațiile false ale victimei privind cauzele traumei.

Categoriile de persoane expuse violenței domestice

Fenomenul violentei domestice este prezent in realitatea noastra de zi cu zi, mai aproape sau mai departe de caminul nostru, de valorile noastre, de obiceiurile privind rezolvarea conflictelor si de cele privind autocontrolul asupra impulsurilor. Evantaiul formelor de violenta este larg, cuprinzand toate aspectele personalitatii: fizic, psihic (emotional), moral si sexual.

Comisia europeana asupra infractionalitatii a Consiliului Europei defineste grupul familial ca fiind „ un cuplu casatorit sau necasatorit, descendentii acestuia, familiile de origine, descendentii sau rudele oricarui dintre fiii cuplului, cu conditia ca acestia sa continue sa locuiasca impreuna sau sa continue relatiile determinate de o coabitare anterioara”(Doina, Gadei, 2003, p. 14). In consecinta, prin familie trebuie sa se inteleaga mai mult decat am fi tentati sa credem, sub conditiile date. Acelasi organism defineste si violenta in familie astfel: „ reprezinta violenta in familie orice act sau omisiune a unui act in contextul relatiilor de familie de catre unul dintre membrii familiei, prin care este subminata viata, integritatea corporala sau psihica sau libertatea unui alt membru al familiei, sau care afecteaza in mod grav dezvoltarea personalitatii acestuia”(Doina, Gadei, 2003, p. 14). Consiliul Europei apreciaza ca, prin violenta domestica sunt incalcate trei drepturi fundamentale ale omului: dreptul la viata, dreptul la integritate fizica si psihica si dreptul la securitatea persoanei.

In sens larg, violenta domestica inseamna indreptarea agresivitatii catre un membru de familie, de obicei sotia, dar uneori si copiii sau persoanele varstnice, uneori bărbați, respectiv orice persoane aflate dintr-un anumit motiv in inferioritate, in stare de dependenta. (Maria, Roth-Szamoskozi, 2005)

Nicolae Mitrofan, in Manual de Psihologie Sociala, afirma ca “ agresivitatea poate fi considerata o caracteristica a acelor forme de comportament orientate distructiv, in vederea producerii unor daune, fie ele materiale, moral psihologice, sau mixte”(Nicolae, Mitrofan, 1996, p. 433.). De remarcat ca, in mod frecvent agresivitatea este asociata sau chiar confundata cu violenta. Insa putem vorbi si despre cazuri de conduita agresiva (este clara intentia de a vatama, de a face rau) in forme non-violente. Septimiu Chelcea considera ca agresivitatea este “comportamentul verbal sau actional ofensiv, care are ca scop umilirea, vatamarea sau chiar suprimarea altor personae, care sunt motivate sa evite acest tratament”.(Septimiu, Chelcea, 2006, p. 89.)

Copii

În fiecare zi auzim despre copii bătuți, abuzați sau chiar uciși. Există însă multe alte cazuri despre care nu se știe nimic.

Datorită specificului vârstei, lipsei de experiențe sociale și mai ales datorită dependenței totale de adult, copiii reprezintă cea mai vulnerabilă categorie socială.

Violența asupra copiilor este mai des întâlnită decât se crede. Multe acte de violență au loc în spatele ușilor închise și rămân necunoscute. Unele nici nu sunt considerate acte de violență și sunt tolerate. Fenomenul violenței, deși foarte răspândit, este de multe ori invizibil.

Violența asupra copiilor a făcut obiectul unui studiu al Unicef care a luat în calcul și țara noastră. Romania este pe primul loc în Europa și printre primele în lume la rata copiilor care agresează alți copii în școli.

Toți copiii au dreptul la o viață fără violență.Violența le pune în pericol dezvoltarea fizică și mentală.Deoarece afectează dezvoltarea copiilor, violența pune frâne societății.

Violența asupra copilului poate fi prevenită. Oamenii pot alege să ia ia atitudine împotriva ei și să o denunțe.

UNICEF România lansează campania de conștientizare și strangere de fonduri, Să punem capăt violenței!, prin care dorește să atragă atenția asupra amplorii fenomenului și să îndemne la acțiune pentru a opri violența împotriva copiilor. Toți copiii au dreptul la protecție împotriva violenței, exploatării și abuzului.Și totuși, zeci de mii de copii sunt supuși zilnic violenței, exploatării și abuzului. Alte zeci de mii riscă să ajungă în aceeași situație.

Există numeroase date potrivit cărora violența, exploatarea și abuzul pot afecta sănătatea fizică și mentală a copilului pe termen scurt și lung, limitându-i capacitatea de învățare și socializare și afectându-i tranziția la maturitate, cu consecințe negative ulterior în viață.

Unii copii, atât fete, cât și băieți, sunt vulnerabili din cauza apartenenței etnice sau statutului socio-economic.Un nivel mai ridicat de vulnerabilitate se regăsește adesea în rândul copiilor cu dizabilități, din institutii, cu parinti plecati să lucreze în strainatate, precum și în rândul mamelor minore și al adolescentilor.

Vulnerabilitatea este influențată și de vârstă; copiii mici prezintă un risc mai mare de expunere la anumite tipuri de violență, riscurile fiind diferite la vârste diferite.

Actele de violență, exploatare și abuz sunt deseori comise de persoane cunoscute copilului, inclusiv de părinți, alți membri ai familiei, îngrijitori, profesori, patroni, organele de impunere a legii, și alți copii. Doar o mică parte din actele de violență, exploatare și abuz sunt raportate și investigate și prin urmare mulți dintre cei ce le comit rămân nepedepsiți. Este esential ca aceste cazuri sa fie raportate. Prevenirea și răspunsul în situații de violență, exploatare și abuz vizează copilul pe parcursul întregii vieți.

“Foarte multe studii arata ca abuzurile verbale suferite in copilarie cresc sansa de a deveni delicvent. De asemeni, alte studii arata ca un copil abuzat verbal va avea o dezvoltare fizica, emotionala, sociala si educationala mult mai scazuta decat a celor care nu sunt supusi acestui tratament.” ( )

Trebuie sa se inlocuiasca violenta, atat de prezenta peste tot, cu un limbaj civilizat, cu modele comportamentele demne de urmat, deoarece este dovedit faptul ca violenta genereaza violenta. Gabriela Alexandrescu, presedintele executiv la Salvati Copiii Romania, a declarat in cadrul unei conferinte de presa, faptul ca “Ii ajutam pe copiii nostri sa devina oameni mari, daca ii crestem fara etichetele educationale traditionale: bataie, umilinta, jigniri, stigma pe criterii sociale sau etnice”( )

Există trei tipuri de abuz asupra copilului:

a) Abuzul fizic: reprezintă acțiunea sau lipsa de acțiune din partea unui părinte sau a unei persoane aflată în poziție de răspundere, putere sau incredere care are drept consecință vătămarea fizică actuală sau potențială. El presupune pedepse ca: legarea copilului, lovirea, rănirea, otrăvirea, zgârâierea, etc.

b) Abuzul sexual:este obligarea sau îndemnarea acestuia, de către o persoană adultă, să participe la activități sexuale care servesc plăcerii adultului. Abuzul sexual cuprinde: atragerea, convingerea, coruperea, forțarea și obligarea minorului să participe la activități de natură sexuală sau asistarea unei alte persoane în timpul unor activități care servesc obținerea de către adulți a plăcerii.

c) Abuzul emoțional (psihic):este un comportament comis intenționat de catre un adult lipsit de căldură afectivă, care jignește, batjocorește, devalorizează, nedreptățește sau umilește verbal copilul, afectându-i în acest fel dezvoltarea și echilibrul emoțional. Toate formele de abuzz asupra copilului au consecințe psihologice.Tipurile de abuz se întrepătrund, astfel încât fiecare formă de abuz prezintă componente din celelalte forme.

Consecințele abuzului asupra copilului.Se pot distinge: consecințe directe ale abuzului, consecințe asupra dezvoltării copilului și consecințe pe termen lung.

Consecințe directe: arsuri, contuzii, plăgi, fracturi multiple, tulburări psihosomatice, alimentare, ale somnului, de comportament, depresie, tulburări nevrotice (fobii), etc.

Consecințe asupra dezvoltării copilului: tulburări de comportament, scăderea randamentului școlar, scăderea abilității cognitive, apariția unor comportamente antisociale (tendințe infracționale).

Consecințe pe termen lung: atașament dezorientat tip D, blocaje în relațiile cu ceilalți, comportamente afective negative, izolare afectivă și socială, comunicare dificilă, personalitate adultă deficitară, recurg la violența conjugală.

Adolescenti

Vârstnicii

Portretulvârstniculuivictimă a violențeiînfamilie:

-persoanăpeste 65 de ani;

-celmaiadeseafemeiasingură;

-persoanăfărăroluriînsocietate, marginalizareșiexcluderesocială, discriminareape criteriulvârstei;

-prezențaafecțiunilorfizice, mentaleșisenzoriale, cornice sau acute;

-capacitatea de apărarediminuată;

-mobilitatediminuată, pierdereaautonomiei, incapacitatea de autoîngrijire, necesități deîngrijire care depășesccapacitățileîngrijitorului;

-sociodependența.

Încazulviolențeiasupravârstnicilor, există o serie de aspecte specifice care trebuieluateînconsiderare:

– Dificultățileeconomice: adeseori, cuplurilecare au înîngrijire personae vârstnicetrebuiesă seocupeîn paralel și de propriicopii, iarnevoilecrescute (de ex. Îngrijirilemedicale) șisolicitărilepersoaneivârstnice, uneoriîn mod revendicativșistresant, contribuie la precipitareaactelor deviolențăîmpotrivaei. Asemeneaacteapar, de celemaimulteori, înfamiliileundepărințiisuntcompletdependenți de propriilorcopii, unde nu existănicio posibilitate de aangaja persoane caresă se ocupe de îngrijirealor.

– Mentalitatea: persoanelevârstnicesunt private însocietatea actual cafiind personae fărăajutor,alecăror problem impugn măsurimedicaleșisocialedistincte.

– Pierderea statutului de persoanăactivă: prinpensionareașineimplicareaînalte tipuri de activități.

– Transmiterea transgenerațională a abuzului: studiile arată că o parte însemnată dintre cei care își abuzează părinții au fost ei înși victime ale violenței exercitate de aceștia.

– Determinareapersoaneivârstnice de a cedabunuri, locuința, altevaloriînschimbulpromisiunii dea i se acordaîngrijire: uniidintresusținători recurg la tot felul de acte de presiuneșiviolențăpentrua obținebunurilechiarînainte de decesulproprietarului

– Conflictuldintregenerațiișitendințavârstnicilor de a-șitratacopiiiadulțicași cum ar fi încă

copii, contestându-le dreptul de a luadecizii, manifestândirascibilitateîndiferitesituații, motiv

pentru care se instalează un climat de tensiune. Acestclimatesteșimaiconflictual, cu câtîntre

copiișipărințiexistăincompatibilitățiînceeacepriveștevalorile, atitudinilereligioase, politice,

moraleși nu existăpreocupareapentruachitareareciprocă a unorobligațiifinanciare.

– Tipul de personalitate a vârstnicului: poateinfluența, înceamai mare măsură, reacțiileanturajuluifamilial, determinând, încazultipuluipasiv-dependent și al celuiindiferent, tendințefrecvente deviolență, agresivitatesauabuz.

– Internareafărăacordulvârstniculuiîntr-un spital, azil, ospiciureprezintă o altăformă de violență.

Strategii de prevenire și combatere a violenței domestice

Internațional

Reglementări comunitare și internaționale

În ultimii 60 de ani, comunitatea internațională a marcat o evoluție în recunoașterea violenței în general, și a violenței în familie ca un fenomen grav care afectează drepturile fundamentale ale omului la viață, siguranță, libertate, demnitate, integritate fizică și psihică. În acest context, o serie de documente internaționale recomandă statelor să ia toate măsurile de ordin politic, administrativ și financiar ce se impun pentru a preveni și combate fenomenul violenței în familie. În acest sens, enumerăm documentele cele mai semnificative:

– Charta Națiunilor Unite — 24 octombrie 1945 stabilește drepturile fundamentale ale omului;

– Convenția ONU privind eliminarea oricăror forme de discriminare împotriva femeii adoptată în 18.12.1979 și Protocolul opțional din 6.10.1999 reprezintă documentul fundamental de referință pentru protecția drepturilor femeii (CEDAW). Comitetul CEDAW adoptă în anul 1982 Recomandarea nr.19 prin care se armonizează prevederile Convenției la fenomenul violenței împotriva femeii.Potrivit acestei convenții, violența în familie reprezintă una din formele cele mai insidioase de violență împotriva femeii. Facem mențiunea că România a ratificat această convenție în anul 1982, obligându-se astfel să transpună în practică următoarele măsuri:

• elaborarea cadrului legal specific prevenirii și combaterii violenței împotriva femeii;

• monitorizarea fenomenului prin elaborarea de statistici specifice, studii și cercetări care să scoată în evidență cauzele și efectele fenomenului violenței;

• promovarea campaniilor de informare și educare în spiritul respectării drepturilor femeii;

• elaborarea rapoartelor naționale în care să se identifice atitudinile, obiceiurile și practicile care perpetuează violența împotriva femeii;

• dezvoltarea mecanismelor naționale și a serviciilor care să asigure securitatea victimelor violenței în familie.

Conferințele mondiale asupra drepturilor femeii din Mexic, Copenhaga, Nairobi și apoi Beijing au adoptat documente internaționale care subliniază necesitatea ca toate guvernele lumii să condamne violența împotriva femeii:

Platforma de acțiune — a 4-a Conferință mondială ONU asupra femeii (Beijing, 1995)

prevede un capitol distinct destinat măsurilor specifice pe care toate statele semnatare trebuie să le adopte în domeniul prevenirii și combaterii violenței împotriva femeii.

Consiliul Europei, printr-o serie de recomandări, se adresează de asemenea acestui fenomen. Cea mai importantă este Recomandarea nr. 85/2000 cu privire la violența în familie, potrivit căreia li se recomandă guvernelor statelor membre "să informeze opinia publică asupra caracteristicilor specifice, gravității și dimensiunilor acestui fenomen și să sprijine măsurile care au ca scop combaterea acestui fenomen".Totodată, se recomandă să încurajeze organizarea agențiilor, asociațiilor și fundațiilor care au ca scop ajutorarea și asistarea victimelor violenței în familie".

Național

Cadrul legal în România

Prevenirea și combaterea violenței în familie face parte din politica integrată de ocrotire și sprijinire a familiei, dezvoltarea și consolidarea solidarității familiale și reprezintă o importantă problemă de sănătate publică și constituie totodată un obiectiv de interes național(art. 1 din Legea nr. 217/2003).

Cadrul legislativ în domeniul prevenirii și combaterii violenței în familie cuprinde:

• Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie;

• Ordonanța nr. 95/2003 privind modificarea și completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie;

• Hotărârea Guvernului nr. 1624/2003 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Protecția Familiei;

• Hotărârea Guvernului nr. 686/2005 pentru aprobarea Strategiei naționale în domeniul prevenirii și combaterii fenomenului violenței în familie;

• Ordinul nr. 383/2004 privind aprobarea standardelor de calitate pentru serviciile sociale din domeniul protecției victimelor violenței în familie;

• Ordinul comun nr. 384/2004 pentru aprobarea Procedurii de conlucrare în prevenirea și monitorizarea cazurilor de violență în familie;

• Ordinul nr. 385/2004 pentru aprobarea instrucțiunilor de organizare și funcționare a unităților pentru prevenirea și combaterea violenței în familie;

• Codul Penal al României;

• Codul de Procedură Penală;

• Codul de Procedură Civilă;

• Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor;

• Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului;

• Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator;

• Constituția României;

• Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat;

• Codul Familiei.

(A) Constituția României garantează egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice fără privilegii sau discriminări (articolul 16), precum și drepturile și libertățile tuturor persoanelor. Articolul 23 declară drept inviolabile libertatea individuală și siguranța persoanei, iar dreptul la apărare al persoanei este de asemenea garantat în conformitate cu articolul 24. Consacrarea prin Constituție a acestor drepturi înseamnă implicit și respectarea libertăților și drepturilor femeii și interzicerea supunerii acesteia la orice act de violență sau tratament degradant de natură să atenteze la siguranța sa fizică sau psihică. În cazul încălcării unuia sau altuia dintre aceste drepturi sau libertăți, femeia poate și trebuie să beneficieze de protecția legii.

(B) Prevederi ale Codului Penal și ale Codului de Procedură Penală cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie

Codul Penal nu definește violența în familie, dar prin dispozițiile Legii nr.217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie se face trimitere directă la infracțiunile care relevă existența acesteia.Astfel, art.1 alin. 2) din Legea nr. 217/2003 enumeră exemplificativ infracțiunile prevăzute de Codul Penal care ar putea fi incidente pentru fapte vizând violența în familie, clasificate după relațiile vizate a fi ocrotite:

a) infracțiuni contra vieții, care vizează ocrotirea relațiilor sociale referitoare la dreptul persoanei la viață;

b) infracțiuni contra integrității corporale sau a sănătății, care vizează ocrotirea relațiilor sociale

referitoare la dreptul fiecărei persoane la integritate corporală și sănătate;

c) infracțiuni contra libertății persoanei care vizează, în principal, ocrotirea relațiilor sociale referitoare la aspecte ale dreptului la libertate (libertatea fizică, libertatea de acțiune, libertatea morală, inviolabilitatea domiciliului, a secretului corespondenței, a secretului profesional etc.);

d) infracțiuni privitoare la viața sexuală, care vizează, în principal, ocrotirea relațiilor sociale privitoare la viața sexuală privită sub mai multe aspecte și, în subsidiar, alte relații sociale (libertatea morală, intergitatea corporală sau sănătatea etc.);

e) infracțiuni contra demnității, care vizează ocrotirea relațiilor sociale privitoare la demnitatea persoanei, atât din punct de vedere subiectiv cât și din punct de vedere obiectiv;

f) infracțiuni contra patrimoniului, care vizează, în special, ocrotirea relațiilor sociale privitoare la patrimoniu;

g) infracțiuni contra familiei, care vizează ocrotirea relațiilor privitoare la conviețuirea în cadrul familiei;

h) infracțiuni contra sănătății publice, care vizează ocrotirea relațiilor de conviețuire socială care privesc sănătatea publică;

i) infracțiuni privitoare la asistanța celor în primejdie, care vizează ocrotirea relațiilor deconviețuire socială care privesc asistența celor aflați în primejdie;

j) infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială, care vizează ocrotirea relațiilor de conviețuire socială privind libertatea conștiinței, liniștita folosință a locuinței, bunele moravuri și liniștea pulică, precum și alte relații ce nu au o reglementare specială în alt capitol.

Pe lângă enumerarea de mai sus, art.1 alin. 2) din Legea nr.217/2003 precizează că ar putea fi incidente pentru fapte vizând violența în familie și alte asemenea infracțiuni prevăzute în Codul penal, fără a determina în vreun mod ce înseamnă "alte asemenea infracțiuni". Astfel, cu condiția să existe o relație de rudenie între victimă și făptuitor sunt identificate infracțiuni, precum:

• infracțiunea de violare de domiciliu prevăzută de articolul 192;

• infracțiunea de violare a secretului corespondenței prevăzută de articolul 195;

• infracțiunea de perversiune sexuală prevăzută de articolul 201;

• infracțiunea de furt pedepsit la plângerea prealabilă prevăzută de articolul 210;

• abuzul de încredere prevăzut de articolul 213;

• distrugerea prevăzută de articolul 217;

• tulburarea de posesie prevăzută de articolul 220.

În funcție de situația de fapt care face obiectul cercetărilor, pot fi incidente în sfera violenței în familie și alte infracțiuni prevăzute de Codul penal precum și de alte acte normative. În ceea ce privește aceste tipuri de infracțiuni, legea nu prevede proceduri sau sancțiuni specifice, iar cauzele având ca obiect aceste infracțiuni sunt soluționate în conformitate cu prevederile Codului Penal și cele ale Codului de Procedură Penală.

Prin adoptarea Legii nr.197/2000, de modificare și completare a Codului penal au fost prevăzute măsuri și pedepse aplicate persoanelor care săvârșesc acte de violență împotriva membrilor familiei cauzatoare de suferință fizică sau psihică.De asemenea, prin lege se definește noțiunea de „membru de familie" ca fiind soțul sau ruda apropiată, dacă acesta din urmă locuiește sau gospodărește împreună cu făptuitorul. Definirea este într-adevăr largă și urmărește să cuprindă toate persoanele care locuiesc împreună cu agresorul, însă, în baza aceleiași definiții sunt excluși concubinii care, deși gospodăresc împreună, nu sunt rude. Alte modificări introduse:

– pornirea acțiunii penale din oficiu pentru infracțiunile de violență (art. 180-181). Rațiunea legiuitorului prin introducerea acestei garanții este similară cu cea în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, și anume, poziția de inferioritate psihică față de făptuitor și cea față de consecințele faptei căreia i-a căzut victimă.

– introducerea măsurii de siguranță și anume „interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată". Instanța poate lua această măsură împotriva unui condamnat la cel puțin un an de închisoare pentru lovire sau orice alt act de violență. Ea poate fi luată pe o perioadă de până la 2 ani. Această măsură este o noutate absolută și este o încercare a legiuitorului, timidă ce-i drept, în concordanță cu scopul măsurilor asiguratorii din Codul Penal de înlăturare a unei stări de pericol.

Legiuitorul a încercat prin această măsură să echivaleze ordinul de restricție din legislația internațională, dar lipsa unor modificări complementare în Codul de Procedură a dus la o totală inaplicabilitate a sa.

– recunoașterea infracțiunii de viol în timpul căsătoriei prin introducerea ca agravantă a săvârșirii acesteia împotriva unui membru de familie.

La definirea infracțiunilor, Codul Penal nu ține seama de relațiile dintre victimă și făptuitor, cu excepția articolelor 180 și 181 care incriminează lovirea și vătămarea, precum și violența împotriva membrilor de familie și prevăd sancțiuni mai aspre. Definiția noțiunii de „membru de familie" din Codul penal este una strictă. În afară de aceasta, chiar și atunci când Codul penal permite dispunerea unor sancțiuni mai aspre datorită relațiilor de familie dintre victimă și făptuitor (de exemplu, circumstanțele agravante legale conform articolului 75, alin. 1) litera b) din Codul penal), interpretarea este tot una strictă, datorită definiției relațiilor de rudenie din Codul penal.

Prin urmare, în practică, violența împotriva membrilor de familie continuă să fie sancționată în conformitate cu Codul Penal, iar definiția extinsă din Legea nr. 217/2003 nu este aplicată. Categoriile de persoane care pot fi considerate victime ale violenței în familie potrivit Codului penal sunt mai restrânse decât cele prevăzute de Legea nr. 217/2003. Astfel, potrivit Codului penal, următoarele infracțiuni nu pot fi considerate acte de violență în familie:

• infracțiuni împotriva unei rude apropiate care nu conviețuiește și nu gospodărește împreună cu făptuitorul;

• infracțiuni împotriva persoanelor care au stabilit relații similare celor dintre soți sau dintre părinți și copii, dovedite prin anchetă socială.

Codul de procedură penală („C.p.p.") nu conține prevederi speciale referitoare la efectuarea urmăririi penale sau a cercetării judecătorești în cazurile de violență în familie. Cu

toate acestea, potrivit reglementărilor de procedură penală, infracțiunile de violență în familie prevăzute de Legea nr. 217/2003, pot fi împărțite în două categorii, în funcție de modul în care sunt sesizate instituțiile abilitate să efectueze ancheta penală:

(1) infracțiuni pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, respectiv infracțiunile prevăzute de articolele 180, 181, 193, 197 alineat 1, 205, 206, 305 și 307 din Codul penal;

(2) infracțiuni pentru care nu este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, respectiv infracțiunile prevăzute de articolele 175, 176, 179, 182, 183, 189, 190, 191, 194, 197 alineatele 2 și 3, 198, 202, 211, 306, 309, 314, 315, 316 și 318 din Codul penal.

(1) Procedura penală în cazul în care este necesară plângerea prealabilă:

Potrivit articolului 279 alin.2 al C.p.p, modificat prin Legea nr.356/2006, partea vătămată poate sesiza cu plângere prealabilă penală organul de cercetare penală sau procurorul.

Dreptul de a depune o astfel de plângere are caracter personal și aparține părții vătămate. Plângerea penală prealabilă poate fi depusă și de un mandatar, caz în care procura trebuie întocmită special pentru acest scop și trebuie să rămână anexată la plângere pe parcursul procedurilor. Articolul 283 al Codului de procedură penală definește conținutul unei plângeri penale prealabile, care trebuie să cuprindă următoarele:

(a) descrierea faptei;

(b) indicarea autorului;

(c) arătarea mijloacelor de probă;

(d) indicarea adresei părților și a martorilor;

(e) precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă;

(f) indicarea persoanei responsabile civilmente, atunci când este cazul.

Conform dispozițiilor articolului 284 C.p.p., plângerea prealabilă trebuie introdusă în termen de 2 luni din ziua în care persoana vătămată a știut cine este făptuitorul, iar când persoana vătămată este un minor sau o persoană lipsită de capacitate de exercițiu, termenul de 2 luni curge de la data când persoana îndreptățită a reclama a știut cine este făptuitorul. În cazul în care partea vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu.

Acțiunea penală în cazul infracțiunilor sancționabile la plângerea prealabilă a persoanei vătămate rămâne însă guvernată de principiul disponibilității: partea poate decide retragerea plângerii sau împăcarea cu făptuitorul, situație care stinge acțiunea penală începută în prealabil, chiar dacă aceasta a fost pornită din oficiu.

(2) Procedura penală când nu este necesară o plângere prealabilă

Pentru celelalte categorii de infracțiuni (pentru care legea nu solicită introducerea unei plângeri penale prealabile), organele de anchetă penală pot fi sesizate prin plângere sau denunț sau pot acționa din oficiu când dețin informații cu privire la săvârșirea unei infracțiuni (articolul 221 C.p.p.). În cazul în care organul de urmărire penală se sesizează din oficiu, încheie un proces-verbal în acest sens. În toate aceste cazuri, instanța este sesizată prin rechizitoriul întocmit de procuror.

Potrivit articolului 222 C.p.p., plângerea este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică ce este victima unei infracțiuni. Aceasta trebuie să conțină următoarele:

(a) numele, prenumele;

(b) calitatea și domiciliul petiționarului;

(c) descrierea faptei care formează obiectul plângerii;

(d) indicarea făptuitorului dacă este cunoscut;

(e) indicarea mijloacelor de probă.

Plângerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie să fie special, iar procura rămâne atașată plângerii. Plângerea făcută oral se consemnează într-un proces-verbal de organul care o primește. Plângerea se poate face și de către unul dintre soți pentru celălalt soț sau de către copilul major pentru părinți. Persoana vătămată poate să declare că nu-și însușește plângerea. Pentru persoana lipsită de capacitate de exercițiu, plângerea se face de către reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face plângere cu încuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă.

Articolul 223 C.p.p. reglementează denunțul ca mod de sesizare. Conform dispozițiilor legale, denunțul este încunoștințarea făcută de către o persoană fizică sau de către o persoană juridică despre săvârșirea unei infracțiuni. Denunțul trebuie să conțină aceleași date ca și plângerea.

Denunțul scris trebuie să fie semnat de denunțător, iar în cazul denunțului oral, acesta se consemnează într-un proces-verbal de către organul în fața căruia a fost făcut.

(3) Prevederi procedurale comune tuturor modurilor de sesizare

Indiferent de modul de sesizare cu privire la vreuna dintre infracțiunile de violență în familie, articolul 4 din Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor, prevede anumite obligații în sarcina judecătorilor, procurorilor, ofițerilor și agenților de poliție. Conform dispozițiilor legii, procurorii, ofițerii și agenții de poliție au obligația de a încunoștința victimele infracțiunilor cu privire la:

(a) serviciile și organizațiile care asigură consiliere psihologică sau orice alte forme de asistență a victimei, în funcție de necesitățile acesteia;

(b) organul de urmărire penală la care pot face plângere;

(c) dreptul la asistență juridică și instituția unde se pot adresa pentru exercitarea acestui drept;

(d) condițiile și procedura pentru acordarea asistenței juridice gratuite;

(e) drepturile procesuale ale părții vătămate și ale părții civile;

(f) condițiile și procedura pentru a beneficia de dispozițiile articolelor 861, 862, 864 și 865 C.p.p., precum și de dispozițiile Legii nr. 682/2002 privind protecția martorilor;

(g) condițiile și procedura pentru acordarea compensațiilor financiare de către stat.

Informațiile de mai sus sunt aduse la cunoștință victimei de către procurorul, ofițerul sau agentul de poliție la care victima se prezintă, în scris sau verbal, într-un limbaj pe care aceasta îl înțelege. Îndeplinirea acestor obligații legale se consemnează într-un proces-verbal care se înregistrează la instituția din care face parte procurorul, ofițerul sau agentul de poliție la care se prezintă victima.

Mijloacele de probă prin care se constată, în cadrul urmăririi penale sau al cercetării judecătorești, elemente de fapt ce pot servi ca probă în cazul unei infracțiuni de violență în familie sunt cele prevăzute în dispozițiile articolului 64 C.p.p. și anume:

(a) declarațiile învinuitului sau ale inculpatului;

(b) declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente;

(c) declarațiile martorilor;

(d) înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile;

(e) mijloacele materiale de probă;

(f) constatările tehnico-științifice;

(g) constatările medico-legale;

(h) expertizele.

(C) Măsurile de siguranță care se pot lua în cazul violenței în familie

IMPORTANT: Legea penală română face distincție între două noțiuni: măsuri de siguranță și măsuri preventive.

Măsurile de siguranță au ca scop eliminarea stării de pericol public și prevenirea infracționalității în general.Sunt incidente în acest domeniu prevederile Codului penal și ale Codului de procedură penală precum și cele ale Legii nr.217/2003.Potrivit Codului penal, agresorul poate fi supus unui tratament medical obligatoriu (articolul 113) sau internării medicale (articolul 114). De asemenea, judecătorul îi poate interzice acestuia să revină la domiciliul familial pentru o perioadă determinată (articolul 1181). De asemenea, Legea nr.217/2003 menționează aceste trei măsuri de siguranță.

Codul de procedură penală reglementează procedurile specifice pentru aplicarea măsurilor de siguranță prevăzute de articolele 113 și 114 din Codul penal în diferitele etape ale procedurii penale (pe parcursul cercetării penale, pe parcursul cercetării judecătorești sau după pronunțarea sentinței).

Potrivit Codului de procedură penală, în cursul urmăririi penale, procurorul poate sesiza instanța pentru a lua măsurile de siguranță corespunzătoare dacă acesta constată că învinuitul sau inculpatul se află în una dintre situațiile prevăzute de articolele 113 și 114 ale Codului penal.

În cursul judecății, măsura de siguranță corespunzătoare este dispusă, de asemenea, în mod provizoriu de instanța de judecată. Instanța dispune luarea măsurilor de siguranță prevăzute în alineatul 1 numai după ascultarea învinuitului ori inculpatului și în prezența apărătorului și a procurorului. Instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a internării medicale provizorii și, totodată, sesizează comisia medicală competentă să avizeze internarea bolnavilor mintali și a toxicomanilor periculoși. Măsura internării provizorii durează până la confirmarea acesteia de către instanța de judecată. Confirmarea se face pe baza avizului comisiei medicale. Hotărârea instanței de judecată prin care s-a confirmat măsura internării poate fi atacată separat cu recurs. Recursul nu suspendă executarea.

Măsurile preventive urmăresc să asigure condițiile corespunzătoare pentru judecată sau să-l împiedice pe inculpat să se sustragă judecății sau ispășirii pedepsei. Pentru buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, în cazul infracțiunilor pedepsite cu detențiune pe viață sau cu închisoare, se poate lua una dintre următoarele măsuri preventive:

a) reținerea poate fi luată de organul de cercetare penală sau procuror;

b) obligarea de a nu părăsi localitatea poate fi luată de procuror sau judecător, în cursul urmăririi penale, și de instanța de judecată, în cursul judecății;

c) obligarea de a nu părăsi țara poate fi luată de procuror sau judecător, în cursul urmăririi penale, și de instanța de judecată, în cursul judecății;

d) arestarea preventivă poate fi luată de judecător.

Scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

(D) Ordonanța președințială

Ordonanța președințială este o procedură specială în temeiul căreia, instanța de judecată poate dispune măsuri vremelnice, în cazuri urgente, pentru:

• păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere;

• prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara;

• înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.

Condițiile de admisibilitate a cererii de ordonanțăpreședințială sunt următoarele:

• urgenta măsurii solicitate (aceasta va fi apreciată de către instanță în raport cu situația existentă în momentul judecării cererii de ordonanța președințială);

• nesoluționarea (neprejudecarea) fondului cauzei;

• vremelnicia măsurii.

În ce situații se poate folosi ordonanța președințială?

În practica judiciară, în mod frecvent se recurge la procedura specială a ordonanței președințiale:

• în materia raporturilor de familie;

• în materia raporturilor de vecinătate și de proprietate;

• în materia raporturilor locative;

• în materia executării silite.

Spre exemplu, în timpul procesului de divorținstanța poate dispune măsuri vremelnice cu privire la încredințarea copiilor minori, la obligația de întreținere, la alocația pentru copii și la folosirea locuinței. Numai prin hotărârea irevocabilă de divorț instanța stabilește, însă în mod definitiv asupra unor asemenea cereri, măsurile dispuse în cadrul cererilor formulate pe calea ordonanței președințiale putând fi diferite. O dată cu rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii de divorț, hotărârile pronunțate în procedura specială a ordonanței președințiale își încetează efectele.

Ordonanța, adică hotărârea pronunțată, este executorie, putând fi pusă în executare, iar dacă instanța hotărăște, executarea se poate face fără somație și fără trecerea unui termen. Cu alte cuvinte, se vor evita anumite formalități (somația) și anumite termene, care trebuie respectate în executarea obișnuită a tuturor hotărârilor judecătorești.

(E) Asistența juridică gratuită în cadrul procesului penal

a. Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie

Legea prevede acordarea de asistență juridică victimelor violenței în familie acordate în unitățile de prevenire și combatere a violenței în familie.

b. Codul de procedură penală

Potrivit Codului de procedură penală, în momentul în care instanța apreciază că partea vătămată nu-și poate pregăti o apărare corespunzătoare, poate dispune desemnarea unui apărător, la cerere sau din oficiu.

c. Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru protecția victimelor infracțiunilor

Articolul 18 al legii stabilește condițiile pentru acordarea de asistență juridică gratuită victimelor unor infracțiuni, asistență acordată pe parcursul procesului penal având ca obiect infracțiunea a cărei victimă a fost solicitantul, atât în ceea ce privește latura penală cât și în ceea ce privește latura civilă.

d. Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat

Prevederile acestei legi ar putea fi aplicabile în cazul în care asistența juridică ar fi solicitată direct baroului de către o parte vătămată, în următoarele împrejurări: (a) dacă drepturile persoanei lipsite de mijloace materiale ar fi prejudiciate prin întârziere; (b) în cazurile în care baroul local apreciază că persoanele se găsesc în imposibilitate vădită de a plăti onorariul.

(F) Asistența juridică gratuită în cadrul procesului civil

Codul de procedură civilă prevede că cel care nu este capabil să facă față cheltuielilor unei judecăți, fără a primejdui propria sa întreținere sau a familiei sale, poate cere instanței să-i încuviințeze asistența judiciară, care cuprinde:

(a) acordarea de scutiri, reduceri, eșalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru, a timbrului judiciar și a cauțiunilor;

(b) apărarea și asistența gratuită printr-un avocat delegat de baroul avocaților și remunerat de la bugetul de stat. Cererea pentru desemnarea avocatului se poate face în temeiul articolul 74 din Codul de procedură civilă, atât la instanță cât și la barou.

Local

Agenția Națională pentru Protecția Familiei și rolul ei în rețeaua instituțională

Constituită în baza Legii 217/2003, modificată prin OG 95/2003, Agenția Naționala pentru Protecția Familiei este organizată și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse.

Conform legii, obiectul principal de activitate al Agenției îl reprezintă prevenirea și combaterea violenței în familie. ANPF coordonează implementarea politicilor publice stabilite prin HG nr.686/2005 pentru aprobarea Strategiei naționale în domeniul prevenirii și combaterii fenomenului violenței în familie.

Conform prevederilor art. 8 din lege, Agenția Națională pentru Protecția Familiei are ca obiective:

– promovarea valorilor familiale, a înțelegerii si întrajutorării în familie, prevenirea și combaterea violenței în relațiile dintre membri;

– sprijinirea membrilor de familie aflați în dificultate ca urmare a actelor de violență în familie;

– sprijinirea victimelor prin programe de recuperare a sănătății și de reinserție socială;

– asistarea agresorilor prin tratamente de dezalcoolizare, dezintoxicare, psihologice și psihiatrice;

– protejarea victimelor și, în special, a copiilor, prin măsuri de păstrare a confidențialități identității lor, precum si prin măsuri de protecție psihologică a acestora, în timpul instrumentării cazului;

– inițierea si coordonarea parteneriatelor sociale, în scopul prevenirii și combaterii violenței în familie.

Colaborarea inter-instituțională la nivel central, județean și local

Pe lângă președintele Agenției funcționează un Consiliu Consultativ format din 7 membri, care are în componența sa câte un reprezentant al MMFEȘ, MSP, MECT, MIRA, MJ, ANPDC și ANPH. La lucrările Consiliului Consultativ pot fi invitați să participe reprezentanții altor instituții ale administrației publice centrale și locale, precum și reprezentanți ai societății civile implicați în prevenirea și combaterea violenței în familie.

Agenția are în coordonare metodologică, la nivelul fiecărui județ și al municipiului București, un compartiment cu atribuții privind combaterea violenței în familie înființat în cadrul DMSSF județene.

Nevoia de abordare interdisciplinară a problematicii violenței în familie este recunoscută și susținută de ministerele cu responsabilități în domeniu: Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Ministerul Sănătății. Cele trei ministere au emis Ordinul comun nr. 384/306/993 din 12 iulie 2004, prin care au aprobat procedura de conlucrare în prevenirea și monitorizarea cazurilor de violență în familie. În baza ordinului comun menționat, s-a stabilit procedura concretă de conlucrare, încheiată la nivel județean, respectiv al municipiului București între: inspectoratele de poliție, comandamentele de jandarmi, direcțiile de sănătate publică, compartimentele combaterea violenței în familie din cadrul DMMSSF, serviciile de probațiune, DGASPC-urile, inspectoratele școlare, serviciile medico-legale, unitățile pentru prevenirea și combaterea violenței în familie și altele.

În anul 2006, la nivelul fiecărui județ precum și la nivelul municipiului București s-au constituit Grupuri de Lucru Consultative în domeniul prevenirii și combaterii violenței în familie, care funcționează în baza unui Regulament de Organizare și Funcționare (ROF) propriu și care au elaborat și adoptat Planuri Județene de Acțiune (PJA).

NOTĂ: Agenția a inițiat la sfârșitul anului 2007 un proiect de act normativ, care prevede transferarea atribuțiilor compartimentului privind violența în familie de la Direcția de Muncă și Prortecție Socială la Direcția Generală de Asistență și Protecție a Copilului de la nivelul fiecărui județ, respectiv de la nivelul municipiului București, conform dispozițiilor Legii-cadru nr. 195/2006 a descentralizării. În virtutea acestei modificări, receptorii prezentului Ghid vor considera ca element central al activităților de prevenire și combatere, compartimentul cu atribuții în prevenirea și combaterea violenței în familie, care se va regăsi în structura organizatorică a D.G.A.S.P.C.

Circuitul inter – institutional al victimei

Victima violenței în familie se poate adresa următoarelor instituții:

– Poliției — pentru a depune o plângere;

– Unității de Primiri Urgențe din cadrul Spitalului / Medicului de familie — pentru a obține îngrijiri medicale;

– Institutului/Serviciului/Laboratorului de Medicină Legală — pentru a obține un certificat medico-legal;

– Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului — pentru a beneficia de servicii sociale complexe, mai ales în cazul în care sunt implicați și copiii victimei;

– Centrului de Violență în Familie (adăpost sau centru de recuperare pentru victimele violenței în familie) — pentru a beneficia de găzduire temporară, asistență socială, consiliere psihologică și juridică, reinserție socială și profesională, informare, îndrumare către alte instituții;

– Unui ONG care oferă servicii sociale specializate pentru victimele violenței în familie;

– Direcției de Muncă și Protecție Socială — Compartimentului combaterea violenței în familie — pentru a obține informare, consiliere și îndrumare către instituțiile competente.

Comunitatealocala interveni in procesul de combatere a violentei domestice prin

impunerea de norme și reguli: sa se pronunțe in cazuri de violena domestică și sa i se opună

sa elaboreze linii de acțiune in aceasta direcție,

sa încurajeze participarea tuturor membrilor comunitatii.

Trebuie încurajata informarea comunitatii prin:organizarea atii de prevenire: conferințe, benzi video, ateliereimplicarea întregii comunitati, in special bătrânii,

persoanele care se bucura de respectși autoritate; producerea de afișe, broșuri, buletine informative, anunțuri in presa, la radio și TV;

punerea la dispoziția victimelor a serviciilor specializate: centre de adăpost, centre deconsiliere.

În conformitate cu prevederile Legii nr. 217/2003 privind prevenirea și combaterea violenței în familie, republicată, implementarea strategiei pentru prevenirea și combaterea violenței în familie seva realiza sub autoritatea și în coordonarea Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale prinstructurile de specialitate.

Legendă

C.M.L. – Certificat medico-legal

C.V.F. – Centru de violență în familie

D.M.P.S. – Directia de Muncă și Protecție Socială

D.G.A.S.P.C. – Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului

O.N.G. – uri. – Organizații Neguvernamentale active în domeniul Violenței Domestice