Strategii de Abordare a Discursului Injonctiv In Procesul Traducerii Specializate
Strategii de abordare a discursului injonctiv în procesul traducerii specializate
Cuprins
Abrevieri
Adnotare
Cuvinte-cheie
Introducere
Capitolul 1. Teoria și tipologia textului
1.1. Conceptul de text și actele de vorbire
1.2. Clasificările textelor în lingvistica integrală
1.3. Raportul text/discurs
1.4. Tipologia textelor în traducere
1.5. Aspecte pragmatice ale traducerii
1.6. Probleme lexicale și gramaticale în traducere
Concluzii
Capitolul 2. Teoria textului injonctiv în viziunile moderne
2.1. Caracteristicile textului injonctiv
2.2. Structura textului injonctiv
2.3. Valorile modale ale textului injonctiv
2.4. Textul injonctiv ca act de limbaj
Concluzii
Concluzii generale și recomandări
Referințe bibliografice
Anexe
1.TEORIA ȘI TIPOLOGIA TEXTULUI
1.1.Conceptul de text și actele de vorbire
La sirșitul anilor ’60 apare o disciplină care își propune să studieze coerența textuală conform ideii că un text nu e numai o simplă succesiune de fraze, ci se constituie ca o unitate lingvistică specifică.Gramatica textuală include studiile teoretice ce încearcă să răspundă la întrebarea: ce anume face ca un text să nu fie o simplă înșiruire de fraze, ce anume diferențiază un text de un non-text,care sunt elementele care fac unitatea textului și realizează coeziunea lui?
Conceptul de text este definit sub mai multe accepțiuni,în dependență de autori,dar și de perspectiva teoretică abordată.Definițiile variază de la distincția scris-oral, în care textul reprezintă un fapt de scriere și pînă la text ca obiect general al cunoașterii sau ca obiect specific unei discipline, precum și în încercarea căutării limitelor lui.Există, pe de o parte, o extindere a noțiunii textului spre genuri extra-lingvistice neabordate anterior, cum este discursul politic, actele de congres, articolele de presă, articolul de dicționar și pînă la discursul publicitar, foarte analizat în zilele noastre.Pe de altă parte, există o reducere drastică a limitelor textului, pînă la a considera text o simplă frază sau un simplu cuvînt, luînd în considerare aspectul comunicativ al acestor manifestări lingvistice.
O primă abordare a textului este oferită de Katz și Fodor care considerau că acesta poate fi tratat în afara oricărui context, ca o frază, dacă frontierele propozițiilor sunt considerate ca niște conectori.În concepția lor textul este o superfrază în care segmentele sunt legate între ele prin conjuncții. Mai tîrziu, în primă fază a gramaticii textuale,lingviștii considerau textul ca o unitate superioară frazei, aplicîndu-i însă aceleași modele de analiză de tip generativist.În urma acestor teorii se observă că textul este o construcție mentală, teoretică, căreia i se aplică aceleași procedee de analiză ca și pentru frază.Această viziune este rezistentă în condiția de a nu identifica transfrasticul cu textualul, adică de a nu reduce caracterul textual al unei mărimi verbale doar la manifestarea relațiilor transfrastice de sens, prin mijloace verbale explicite.
J.M. Adam definește textul ca un obiect abstract, construit, opus discursului ce apare ca un obiect concret, considerîndu-l, în același timp, o structură ierarhică complexă compusă din secvențe de același tip sau de tipuri diferite care are, la rândul ei, ca unitate de bază propoziția– enunț:
„Un text este o structură ierarhică complexă compusă din secvențe eliptice sau complete de același tip sau de tipuri diferite.De asemenea, el se prezintă ca un enunț complet,dar niciodată izolat,rezultînd în urma unui act de enunțare și reprezintă prin excelență unitatea interacțiunii umane.’’[7, p.62]
Prin prisma teoriei informației și a schemei atât de cunoscute a lui Roman Jackobson, textul este o parte a acesteia corespunzătoare mesajului.Jakobson este cel care adaptează schema schimbului de informație între ordinator și elementele periferice la lingvistică. Conform acestei scheme, actul de comunicare are nevoie de următoarele elemente constitutive: emițător, receptor, mesaj, cod, canal de comunicare, un referent sau context. În această schemă textul este reprezentat de mesaj. Iată cum se prezintă această schemă [25, p.213,214]:
context
Emițător mesaj receptor
cod
canal
Definiția care surprinde complexitatea textului ca structură manifestată, explicită, alături de partea nemanifestată, implicită și de contextul său de producere este prezentată de Carmen Vlad,care introduce conceptul de text aisberg:
„Am recurs de aceea la sintagma text aisberg tocmai pentru a sugera înțelesul permisiv, substanțial modificat, pe care i-l atribui.În plan teoretic, această expresie semnifică o categorie lingvistico-semiotică, de o complexitate funcțională și structurală fără egal în sfera verbalului, și al carei conținut specific, sensul, este consecința sincretismului relațional și funcțional al semenelor angrenate în țesătura textuală… Într-o formulare nepretențioasă se poate spune că, astfel concepută, sintagma acoperă sfera textului împreună cu contextul său ori, în termeni mai specifici, partea explicit a textului împreună cu partea lui implicită”. [44, p.14-15]
O altă latură ce trebuie luată în considerare în evoluția noțiunii de text este trecerea de la abordarea sa la nivel de ’’limbă’’– în accepțiunea saussuriană – la abordarea la nivel de ’’vorbire’’ și de la o perspectivă paradigmatică la una sintagmatică. Drept continuare a acestei abordări obiectul de analiză trece din textul ca model teoretic la nivel de limbă spre realizarea unor reprezentări teoretice ale mecanismelor comunicării verbale, ale teoriilor conversaționale și ale interacțiunilor verbale.
Sintaxa,semantica și pragmatica sunt elemente care definesc textualitatea,fiecare dimensiune abordînd o altă noțiune de text. Astfel, sintaxa îl prezintă ca obiect formal‑structural, pragmatica prezintă textul ca obiect comunicativ, iar semantica îl face un obiect purtător de sens. Iar pentru a obține imaginea textualității aceste dimensiuni trebuie privite în ansamblu. În viziunea lui Lita Lundquist, semantica, sintaxa și pragmatica constituie trei fețe ale coerenței și oferă un studiu în ansamblu, într‑o viziune care să unească nivelul frastic cu cel textual, considerând textul un macro‑act de limbaj în care apar trei aspecte: actul de predicție, actul de referire și actul locuționar care nu pot fi tratate separat de limbaj. Un alt lingvist ca E.Vasiliu este de părere că doar pragmatica asigur coerență textului,afirmînd în urma analizei sale că: ’’din punct de vedere sintactic nu avem niște reguli aplicabile elementelor de vocabular independent de sensul acestora, deci textul nu poate fi definit din punct de vedere sintactic. Cît privește semantica, coerența se bazează pe modul în care vorbitorii se raportează la sensul propozițiilor și nu pe relația semn – domeniu de referință. Nu există reguli de trecere de la structura profundă a textului la textul proriu‑zis, deci nu există nici un obiect semantic care să poată fi considerat ca sens al textului.’’[42, p.38] Astfel rezultă că textul poate fi constituit dintr‑o sintagmă, un cuvânt sau chiar un sunet, ceea ce face ca acesta să funcționeze ca text este comunicabilitatea lui și modul în care el este considerat de către participanții la actul de limbaj.
Pragmatica percepe comunicarea verbală ca pe un cod dat, ca o afacere de cod și inferență.Obiectul pragmaticii constă în a explica ceea ce locutorul spune și ceea ce el vrea să spună,sensul perceput de receptor în procesul comunicării se pune pe competențele locutor+receptor.
Fraza – Sistem lingvistic – Semnificație
↓
context
↓
enunțul
sensul –– inferența ←
↓ ↓
mesajul deducția
Vorbind, subiectul dă glas intențiilor sale communicative prin intermediul actelor de limbaj, iar competența comunicativa a fiecărui locutor satisface condițiile decodării corecte.
Actul de limbaj este o acțiune care vizează transformarea realității,un act intențional a cărui interpretare adecvată este condiționată de recunoașterea de către interlocutor a intenției de comunicare, un act convențional a cărui reușită este condiționată de îndeplinirea anumitor ’’condiții de succes’’ legate de persoanele și de circumstanțele utilizării actului,de intenția persoanelor implicate și de efectul asociat enunțării.De asemenea, actul de limbaj este determinat contextual.
Există patru condiții de reușită a unui act de limbaj:
-condiția de conținut propozițional,indicator al naturii conținutului actului respectiv;
-condițiile preliminare, face referire la ceea ce locutorul cunoaște sau crede despre interlocutorul său,în privința intențiilor sale, dar și arelațiilor stabilite între ei;
-condiția de sinceritate,care indică starea psihologică a locutorului referitor la actul performat;
-condiția esențială,care trimite la tipul de obligație pe care locutorul sau interlocutorul o aruncă în joc în momentul enunțării actului ilocutoriu.
Cu alte cuvinte, succesul unui act de limbaj constă în acceptarea sa de către receptor, acesta producînd o reacție care preluată, acceptată sau corectată de co-enunțător transmite derularea schimbului.În activitatea discursivă locutorul îndeplinește o acțiune prin care se stabilește o anumită legătură cu interlocutorul,adică se realizează trei tipuri de activități: locuționar, ilocuționar și perlocuționar.
Austin remarcă că actul ilocuționar, înțeles ca orice act prin care îndeplinim ceea ce spunem
(cerere,întrebare,asertare,promisiune,ordin) este cel care dă enunțului valoarea sa comunicațională.Sensul fiecărui enunț este reprezentat de conținutul său propozițional și forța ilocuționară.Enunțul este prezent în actul ilocuționar, pe cînd în cazul forței ilocuționare se remarcă, în special, rolul jucat de interlocutor, el se angajează în identificarea actului, conștient fiind că acesta trebuie să acționeze asupra convingerilor, gîndurilor și acțiunilor sale.
Actele de limbaj acționează pe baza unor reguli constitutive ce fixeaza forța ilocuționară,
el formulează atât condițiile cât si regulile de utilizare a indicatorului de forța ilocuționară pornind de la exemplul actului de promisiune.[40, p.67]
Actele ilocuționare se împart în:
reprezentative/asertive(actele care afirmă, trag o concluzie, evaluează, reprezintă, raportează ca actuală o stare de lucruri; sunt actele de tipul aserțiune, informare,constatare, cele care încearcă o adaptare a cuvintelor la lume; conținutul lor propozițional este o propoziție, iar starea psihologică exprimată este cea de credință;
directive – actele care îl ajuta pe locutor să determine interlocutorul să efectueze o acțiune; sunt reprezentate de cerere, ordin, întrebare, sfat, recomandare;se încearcă o adaptare a lumii la cuvânt; conținutul propozițional este o acțiune viitoare a locutorului, iar starea psihologică exprimată este cea care corespunde dorinței locutorului;
promisive – actele care constrâng locutorul să ducă la îndeplinire/sa se angajeze într-o acțiune viitoare;sunt reprezentate de ofertă, juramânt, promisiune, demonstrând astfel o direcție de adaptare a lumii la cuvânt; conținutul propoziționalcearcă o adaptare a cuvintelor la lume; conținutul lor propozițional este o propoziție, iar starea psihologică exprimată este cea de credință;
directive – actele care îl ajuta pe locutor să determine interlocutorul să efectueze o acțiune; sunt reprezentate de cerere, ordin, întrebare, sfat, recomandare;se încearcă o adaptare a lumii la cuvânt; conținutul propozițional este o acțiune viitoare a locutorului, iar starea psihologică exprimată este cea care corespunde dorinței locutorului;
promisive – actele care constrâng locutorul să ducă la îndeplinire/sa se angajeze într-o acțiune viitoare;sunt reprezentate de ofertă, juramânt, promisiune, demonstrând astfel o direcție de adaptare a lumii la cuvânt; conținutul propozițional este reprezentat de o acțiune viitoare a locutorului, iar starea psihologica este cea care exprimă intenția locutorului;
expresive – contribuie la exprimarea stărilor mentale ale locutorului; sunt reprezentate de scuză,mulțumire, felicitare, acceptare, confesiune, mărturisire;conținutul propozițional este o acțiune a locutorului sau interlocutorului, iar starea psihologică este variabila în funcție de actul respectiv;
declarative – urmăresc transpunerea în realitate a conținutului propozițional; sunt reprezentate de numire,declarare, condamnare; demonstrează o direcție de adaptare în dublu sens: a cuvintelor la lume, dar si a lumii la cuvinte; conținutul propozițional este o propoziție.
Actele diferă în funcție de scop (diferența dintre o afirmație și o întrebare), raportul între locutor și interlocutor (diferența dintre un ordin și o cerere), gradul de angajare a persoanei (diferența dintre simpla exprimare a unei intenții și o promisiune), diferența de conținut propozițional (distincția dintre a prezice și a raporta), stilul îndeplinirii actului (diferența dintre a enunța ceva și a se destăinui cuiva), relația enunțului cu interesele locutorilor și interlocutorilor, diversele stări psihologice care sunt exprimate.[40,p.69]
Există o diferență între enunțurile constative, cele care prezintă realitatea și cele performative, prin acre locutorul acționează asupra realității înconjurătoare. Enunțurile performative au drept marcatori de bază persoana I singular, diateza activă, modul indicativ și timpul prezent și este considerat reușit doar atunci cînd este înțeles de interlocutor în situația creată. În cadrul performativelor se disting cinci clase de acte ilocuționare,în funcție de forța lor ilocuționară:
a) verdictive – constau în pronunțarea unui verdict ce are la bază o evidență sau un motiv bine întemeiat ce privește o valoare sau un fapt; au la bază verbe performative de tipul: a estima, a considera, a condamna;
b) exercitive – sunt expresia unei decizii pro sau contra, privind consecința unei acțiuni; au la baza verbe performative de tipul: a pleda, a revoca, a numi, a ierta, a desemna;
c) promisive – au drept consecință asumarea unei obligații contractate de locutor în privința adoptării unui anume comportament; au la bază verbe performative de tipul: a promite, a jura, a angaja;
d) expozitive – au drept scop expunerea unei anumite concepții, a motivărilor si argumentelor; au la bază verbe performative de tipul: a afirma, a nega, a accepta, a înțelege;
e) comportative – exprima reacțiile locutorului fata de comportamentul anterior sau iminent al cuiva; au la baza verbe performative de tipul: a mulțumi, a dori, a ura, a protesta, a se scuza.
[8, p.84-90]
Cel mai important,în știința despre text nu este ceea ce expune autorul, însă cum este construit enunțul, care sînt elementele lui constituente și ce vrea să obțină autorul întrebuințînd aceste elemente.Textul rămîne o entitate comunicativă, constituită din acte de vorbire consecutive,iar fraza se prezintă ca un aspect al acestuia, deoarece textul include una sau două fraze cu particularități fonologice, structurale și comunicativ-pragmatice distincte. Elementele communicative ale textului sunt unite de intenția comunicativă într-o structură coerentă, închisă, ierarhică cu o oarecare suprafață verbală și organizare compozițională.
1.2.Clasificarea textelor în lingvistica integrală
Una dintre problemele cele mai importante ale gramaticii textuale care ne interesează în mod direct este cea a tipologiilor textuale. Încă de la începuturile acestei discipline clasificarea textelor a apărut ca o necesitate, dar, în ciuda numeroaselor propuneri făcute între timp, rămâne o problemă deschisă și nerezolvată, cu atât mai mult cu cât continuă să apară noi genuri și tipuri de texte. În lingvistica integrală, întreaga problematică a tipologiei textuale trebuie situată în orizontul înțelegerii limbajului ca activitate creatoare de semnificații întemeiata pe o competență specifică și rezultînd în produse specifice.Pentru a implementa un text într‑un anumit tip, trebuie luat în considerare nu un singur criteriu, ci o varietate de criterii, chiar dacă în funcție de tipul de text, unele pot fi privilegiate. Tipologizarea textelor constituie o muncă destul de dificilă, deoarece ea întâmpină două mari dificultăți:
numărul mare de definiții ale textului,aici incluzînd și confuzia permanentă între text și discurs;
lipsa de unitate în alegerea unui (unor) criteriu (criterii), clasificările fiind făcute pe criterii ale căror grade de generalitate și moduri de combinare sunt foarte diferite.
Investigația tipologică se definește prin tendința asimptomică de a-și asuma drept obiect ’’toate textele’’ și prin obiectivul de a stabili un număr limitat de tipuri fundamentale, pe baza unor criterii taxonomice[46, p.49].
Tipul textual se definește ca palier funcțional al principiilor care explică orientarea și desfășurarea construcției sensului, al categoriilor de funcții și procedee textuale, palier unde se identifică omogenitatea și coerența funcțională subiacente diversității funcțiilor și procedeelor textuale ca atare. Deși clasificarea textelor este o activitate neuniformă,vom încerca totuși să prezentăm succint câteva dintre clasificările cele mai importante care au fost făcute și care au rămas, majoritatea, de referință. Analizând elementele textuale specifice, se constată că dincolo de elementele diferite de la un text la altul, există elemente comune diferitelor texte, precum: un lexic specific, o anumită structură a frazei, acte de vorbire comune, modele de organizare dominantă etc, ceea ce ar permite o grupare a textelor după anumite criterii. Cercetările de tipologie identifică unanim existența a două mari categorii de criterii tipologice:pe de o parte,criterii externe textului,reflectînd situația de comunicare (criterii pragmatice), iar pe de altă paret criterii interne textului,reflectînd structura și funcția sa (criterii sintactico-semantice).
Clasificarea după criterii externe constă în tipuri textuale etichetabile ca ’’ghid’’,’’scrisoare de afaceri’’, ’’rețetă culinară’’, ’’discurs electoral’’, ’’poem’’ sau grupări mai generale precum ’’scrierile științifice’’, ’’ficțiune mister și detectiv’’, ’’umor’’, numite ’’genuri’’ cu termenul preluat din teoria literaturii. Asemenea ’’specii textuale’’ sînt definite de ansamblul practicilor culturale ale unei societăți și sîn,în consecință,în cel mai înalt grad heterogene.[46, p.49]
Prin aplicarea criteriilor textual-interne sint delimitate tipuri ca descriptiv, narativ, argumentativ, evaluativ, expozitiv, instrucțional, procedural. Problema tipologiei tinde să fie reformulată ca fiind problema construirii unei strategii prin care să se recunoască scopul textului pe baza unor trăsături sintactico-semantice ale tetului care acționează ca indici tipologici.
Prin identificarea tipului textual la intersecția parametrilor externi cu cei interni se are în vedere, pe de o parte funcția textului, echivalată cu scopul lui, iar pe de altă parte mărcile lingvistice prin care se realizează respectivul scop. La Combettes observăm o propunere de clasificare a textelor în funcție de intențiile de comunicare ale locutorilor, acest criteriu funcționînd atunci cînd se face distincția între textul argumentativ și cel informativ, dar ideea sa este mai puțin evidentă în cazul altor tipuri ca cel narativ sau descriptiv. Maingueneau oferă și el o clasificare, împărțind textele în două mari categorii – funcționale și formale:’’Pentru a controla cîtuși de puțin universul discursiv,se utilizează în mod constant tipologiile funcționale(discurs juridic,religios,politic…) și formale (discurs narativ,didactic…) care se dovedesc a fi la fel de inevitabile ca și neînsemnate. ’’ [5, p.190]
Una dintre cele mai cunoscute clasificări textuale,în urma căreia au apărut cele mai multe descrieri și caracterizări ample este cea a lui Werlich. El împarte textele în funcție de structurile cognitive și obține:
textul descriptiv, legat de percepția spațiului;
textul narativ legat de percepția timpului;
expozitivul bazat pe analiza și sinteza reprezentărilor conceptuale;
argumentativul, organizat în jurul unor judecăți și luări de poziție;
injonctiv‑instrucțional care incită la acțiune.
O clasificare care a trezit interes și care a încercat să găsească un numitor comun diverselor tipuri de scriere,oferind o grupare a lor pe competențe de lectură este cea a lui Vigner [43, p.82‑83] și anume :
texte cu dominantă narativă (reportajul, romanul, amintirile, dările de seamă, rapoartele de anchetă, etc.);
texte cu dominantă descriptivă (extrase de roman, amintiri, reportaje, dări de seamă, manuale, cursuri etc.)
texte cu dominantă expresivă (poezii, romane, piese de teatru, benzi desenate, scrisori personale etc.);
texte cu dominantă logico‑argumentativă (comunicate științifice, cursuri, editoriale, eseuri, rapoarte, scrisori funcționale, profesionale etc.);
texte cu dominantă prescriptivă (modurile de folosință, notițele, documentele administrative, circularele, scrisorile funcționale etc.).
Rastier împarte tipurile de texte în două categorii: cele ce țin de modul de reprezentare – narativul și descriptivul, și cele ce țin de modul de acțiune: proceduralul și argumentativul și propune luarea în considerare a mai multor componente ale textului: tematică, dialectică, dialogică și tactică.[36, p.9-33.]
Charaudeau clasifică textele în funcție de modul de discurs dominant. El constată că uneori tipurile coincid cu un mod de discurs, alteori un singur text combină mai multe moduri ale organizării discursului. El distinge următoarele tipuri, cu genurile aferente [10, p.70-72]:
publicitar (afiș stradal, revistă);
de presă (fapte diverse, editoriale, reportaje, comentarii);
tratatele politice;
manualele școlare;
textele informative (rețeta, nota tehnică, regulile de joc);
povestirea (roman, nuvelă).
Cea mai importantă clasificare textual tipologică rămîne cea făcută de J.M.Adam care, în pofida criticilor este una de referință pentru toți lingviștii.La început, el vorbește de opt tipuri textual de bază legate de mari tipuri de acte de discurs. Așadar, actul Asertiv stă la baza următoarelor tipuri:
narativ care cuprinde enunțurile legate de ’’a face’’;
descriptiv cuprinzând enunțuri legate de ’’stare’’;
explicativ care urmărește a face pe cineva să înțeleagă ceva.
Actul de vorbire a convinge dă naștere textului argumentativ, actul directiv a ordona redefinește tipul de text injonctiv regăsit în rețeta de bucătărie, notițele de montaj etc., iar actul de vorbire a prezice stă la baza tipului de text predictiv. Pe lîngă acestea mai introduce încă două: tipul de text conversațional, căruia îi corespund mai multe acte de vorbire (satisfactiv, comisiv, vocativ, etc.) și tipul textual retoric, care nu corespunde unui act de limbaj, ci funcției poetice a limbajului după schema lui Jakobson.[1, p.7-9]
În aceasta clasificare se observă, totuși, lipsa evidentă a unui criteriu unitar. Unui act de limbaj îi corespund mai multe tipuri de text, iar unui tip de text mai multe acte de limbaj, adăugându‑se un tip de text stabilit după alte criterii decât actul de limbaj corespondent.Puțin mai tîrziu, autorul recunoaște că ceea ce împiedică o clasificare corectă a tipurilor de texte este lipsa lor de omogenitate și înaintează o tipologie a secvențelor specifice în prototipuri, analizînd îndeosebi povestirea, descrierea, argumentația, explicația și dialogul.
Reeșind din această teorie, textul este definit ca ’’ un număr variabil de secvențe prototipice complete sau eliptice definite ca entități relativ autonome și care au o organizare proprie. Secvența, la rândul ei, este constituită din pachete de propoziții (macro‑propozițiile) formate din ’’n’’ propoziții. Unitatea de bază a acestor secvențe este propoziția‑enunț care este analizată prin trei aspecte: referința (aspectul semantic), enunțul (aspectul pragmatic) și conexitatea (elementele de conexiune textuală).’’[3, p.93]
Problema tipologiei textuale rămîne problema construirii unei strategii prin care să se recunoască scopul textului pe baza unor trăsături sintactico-semantice ale textului care acționează ca indici tipologici.Tipurile de text sunt diverse, ideile și teoriile variază de la autor la autor.Criteriile de clasificare rămin și ele variate: situația de comunicare, structurile cognitive, categoriile lexico-semantice, funcția comunicativă, actul de vorbire, reacțiile asupra destinatarului, funcția textului, organizarea discursului, arhetipurile psihologice.Observăm că un text poate fi analizat prin mijloacele textuale ale altuia, precum argumentativul care poate fi efectuat prin narațiune, descriere, instrucțiune sau rețeta de bucătărie ca gen al textului injonctiv prin mijloacele specifice textului narativ, publicitar, poetic.
Este dificil de realizat o tipologizare corectă atîta timp cît nu există o teorie explicită a textului.
Totuși, vom considera importantă clasificarea textului în tipuri omogene (care pornesc de la o bază tipologică unică și omogenă), eterogene (care pun accentul pe intenția comunicativă, conținutul tematic, mărcile lingvistice de suprafață) și intermediare (cele enunțiative, funcționale și situaționale axate pe actul de vorbire).
1.3.Raportul text/discurs
Pentru definirea termenului discurs, vom începe cu numele lui Saussure, cel care a făcut pentru prima dată distincția între limbă și vorbire, bazată pe ipoteza unei comunicări ideale. Discursul, ca proces este opus limbii ca sistem de semne, care luate la întâmplare nu pot exprima decât vagi concepte, rudimente de idei sau de gânduri. Pentru a exprima gândirea, semnele izolate trebuie să se lege între ele pe axa sintagmei, a propoziției, devenind astfel discurs: „Discursul constă, chiar și într-o manieră rudimentară și pe căi pe care le ignorăm, în a afirma o legătură dintre două concepte care se prezintă îmbrăcate în forma lingvistică, în timp ce limba nu face în prealabil decât să realizeze concepte izolate, care așteaptă sa fie puse în raport între ele pentru a face să existe semnificare de gândire” [6, p. 9-10].
Definițiile acestui termen sunt variate,însă ceea ce este comun pentru toți,rămîne faptul că discursul este utilizarea reală a limbajului, un locutor real utilizează limba în situații reale, această definiție depășind cadrul frazei sau al vorbirii lui Saussure.
Diferența dintre cele două noțiuni, cea de text și cea de discurs, a făcut să curgă suficientă cerneală în încercarea de definire și de diferențiere, de aceea ne-am gândit să-i acordăm un spațiu aparte în acest capitol.Se face adesea o confuzie între text și discurs, iar definițiile variază în
funcție de școala lingvistică sau de la autor la autor.
Cert este că, cel puțin în Franța, există o confuzie terminologică aproape permanentă. La foarte mulți lingviști cei doi termeni coexistă în același studiu și cu același sens. Unii lingviști încearcă să delimiteze cele două noțiuni, majoritatea considerând că discursul are un sens mai larg, înglobator, care pe lângă noțiunea de text cuprinde și contextul sau elementele exterioare celor pur lingvistice.
Maingueneau constată în lucrarea sa ,, L’Analyse du discours. Introduction aux lectures de l’archive’’ existența unei multitudini de accepțiuni ale termenului de discurs în literatura lingvistică. Iată cîteva dintre acestea [30, p.15] :
– discours 1: équivalent de la „parole” saussurienne, toute occurence d’énoncé;
– discours 2 : unité de dimension supérieure à la phrase, énoncé appréhendé globalement; c’est l’objet que se donne la „grammaire de texte”, qui étudie la cohérence des énoncés;
–discours 3 : dans le cadre des théories de l’énonciation ou de la pragmatique on appelle „discours” l’énoncé considéré dans sa dimension interactive, son pouvoir d’action sur autrui, son inscription dans une situation d’énonciation (un sujet énonciateur, un allocutaire, un moment, un lieu déterminés);
– discours 4: par une spécialisation du sens 3, „discours” désigne la conversation, considérée comme le type fondamental d’énonciation;
– discours 5: on oppose parfois langue et discours, comme un système virtuel de valeurs peu spécifiées, à une diversification superficielle liées à la variété des usages qui sont faits des unités linguistiques. On distingue ainsi l’étude d’un élément „en langue” et son étude „en discours”
– discours 6: on utilise souvent „discours” pour désigner un système de contraintes qui régissent la production d’un ensemble illimité d’énoncés à partir d’une certaine position sociale ou idéologique. Ainsi, lorsqu’on parle du discours „féministe” ou du „discours de l’administration” on ne référe pas à un corpus particulier, mais à un certain type d’énonciation, celui que est
censé tenir de manière générale les féministes ou l’administration.
Pentru J.M. Adam, textul este un obiect abstract, opus discursului a cărui definiție o preia de la C. Fuchs: „objet concret, produit dans une situation déterminée sous l’effet d’un réseau complexe de déterminations extralinguistiques (sociales,idéologiques)”. În același timp, pentru autor, textul este „un objet d’étude si difficile à délimiter qu’il est méthodologiquement indispensable d’effectuer certains choix.” [3, p.15]
O distincție foarte cunoscută între text și discurs este ilustrată în formula lui J.M.Adam:
DISCURS = Text + condiții de producere
TEXT = Discurs – condiții de producere
Lingvistul face o distincție pornind de la condiția de producere.Astfel, discursul este un text care ține cont de condiția de producere, sau în alți termeni, un enunț caracterizat prin proprietăți textuale, dar mai ales printr-un act de discurs realizat într-o situație.Textul însă, este un obiect abstract ce rezultă din sustragerea contextului efectuat asupra obiectului concret(discurs).
Textul este produsul discursului iar discursul cuprinde mecanismul, procesul produceruii textului. De aici rezultă că textul est un produs finit, încheiat și închis, în timp ce discursul este infinit. Enunțurile discursului și textului nu se prezintă ca fraze sau înșiruire de fraze,dar ca text. Diferența dintre ele este definită de Gravitz în felul următor:’’Textul este un mod de organizare specifică care trebuie studiat ca atare,raportîndu-l la condițiile în care este produs.A considera structura unui text,raportînd-o la condițiile sale de producere,înseamnă a o proclama ca discurs.’’[4, p.7]
Maingueneau face o distincție dependentă de situația enunțării:’’Vorbind despre discurs se articulează enunțul pe o situație de enunțare singulară,vorbind despre text se pune accentul pe ceea ce î-i oferă unitate,ce alcătuiește o totalitate și nu o simplă înșiruire de fraze.’’[5, p.40]
În zilele noastre deosebirea între text și discurs se bazează pe axa abstractă și concretă..Este posibil de acceptat discursul ca un text în situație care produs într-o situație determinată (participanți, instituții, loc, timp). Textul poate fi acceptat ca un obiect concret, material și empiric, pe de o parte, și include partea vorbită sau scrisă care formează o unitate comunicațională.[31, p.82] Și ca un obiect abstract, pe de altă parte, luînd în considerație structura sau tipul său de care se ocupă lingvistica textuală, ce introduce noțiuni ca enunțarea, polifonia, dialogismul, tipul, spațiul intercatif etc.
Printre cele mai importante caracteristici ale discursului le vom menționa pe cele făcute de P. Charaudeau și D. Maingueneau în ’’Dictionnaire d’analyse du discours’’ [11, p.187 ] :
discursul presupune o organizare transfrastică
Ca unități transfrastice, discursurile sunt supuse regulilor de organizare într‑o comunitate determinată.
discursul este orientat
nu numai pentru că este conceput în funcție de un anumit locutor,ci și pentru că se construiește în timp. Derularea sa nu este întotdeauna liniară, și în plus se înscrie într‑o orientare argumentativă.
discursul este o formă de acțiune
Este o idee în strânsă legătură cu actele de limbaj dezvoltate din diverse perspective, dar și într‑un cadru psihosociologic. Discursul este interactiv. Manifestarea cea mai evidentă a acestei interactivități este conversația, considerată totuși mai degrabă ca interacțiune orală. Dincolo de acest aspect, ea este doar o formă de manifestare a interactivității fundamentale a discursului.
discursul este contextualizat
Discursul nu este în afara contextului deoarece contextul este cel care îi conferă sensul. În același timp discursul contribuie la definirea propriului context pe care îl poate modifica în cursul enunțării.
discursul este supus unor norme
Ca orice comportament social discursul este supus unor norme sociale foarte generale, dar și unor legi specifice discursului și fiecărui act de vorbire.
discursul este cuprins într‑un interdiscurs
Discursul își construiește sensul doar în interiorul unui univers al tuturor discursurilor. Pentru a interpreta cel mai mic enunț, acesta trebuie să fie pus în relație cu alte enunțuri pe care le comentează, le parodiază etc.
În urma acestor particularități, observăm toate elementele care diferențiază textul de discurs, servind ca și criterii în analiza diverselor tipurilor de discurs.
În final putem percepe prin discurs, o formație lingvistică mai largă, legată de un domeniu social, cu anumite genuri specifice iar prin text, o structură lingvistică organizată în jurul unui act de limbaj având o macrostructură comună tuturor genurilor sale, precum și anumite caracteristici semantice specifice. Textul este de asemenea un model teoretic, abstract, ce ține mai mult de limbă decât de vorbire. Chiar dacă în manifestările sale concrete, care sunt genurile, există și elemente pragmatice, totuși unele tipuri de texte, printre care și cel injonctiv se îndepărtează destul de mult de situația de comunicare și de o interacțiune directă între autor și receptor. În comparație cu textul, discursul este mult mai apropiat de situația de comunicare, de elemente specifice enunțului, de conversație. Astfel, analiza textuală se referă mai mult la organizarea semantică globală și la elementele de coeziune textuală, în timp ce discursul integrează textul într-un cadru mai vast, în raport cu condițiile de producere și formațiunile sociale.
1.4.Tipologia textelor în traducere
Diferitele genuri de texte necesită abordări diferite, iar metodele de traducere variază în funcție de tipul de text. Distingem trei genuri de texte de tradus: 1) textele literare, 2) textele jurnalistice și 3) textele de specialitate, de care aparțin și textele științifice. Bazându-se pe această clasificare, Fedorov distinge trei tipuri de texte, situând în prima categorie textele din domeniul informativ-publicitar, textele științifice și de specialitate; în cea de-a doua ‒ operele social-politice și retorice, textele jurnalistice și, în cea de-a treia categorie ‒ textele literare. Criteriul principal al clasificării respective este strict stilistic – „se consideră rolul îndeplinit de o categorie de mijloace lingvistice în raport cu caracterul general al conținutului căruia îi corespunde genul respectiv” [17, p.198].
Pentru textele științifice și de specialitate, la nivelul lexicului este caracteristică utilizarea termenilor și a anumitor „unități frazeologice” specifice (de pildă, expresiile: „trebuie să menționăm”, „din câte am văzut” ș.a.), iar la nivel gramatical se accentuează folosirea construcțiilor subordonate complexe, fără să fie omise anumite părți ale propoziției. În general, aspectul stilistic al acestui grup de texte are caracter concis, impersonal și exclude orice fel de nuanțe emoționale, textele fiind concepute cu scopul de a prezenta cititorilor date reale, îndeplinindu-se o funcție informativă.
Cel de-al doilea gen de texte se deosebește de precedentul după uzul mai moderat al termenilor, fiind destinat unui cerc mai vast de cititori. La nivel lexical, acest gen de texte se caracterizează prin folosirea cuvintelor obișnuite și a cuvintelor cu diferite nuanțe stilistice (elemente idiomatice, populare, regionalisme, arhaisme folosite în sens ironic etc.), iar în planul sintaxei, operele de acest gen se diferențiază prin folosirea construcțiilor și a expresiilor tipice limbii vorbite (apelul către cititori, funcție fatică), accentuarea emoțională a conținutului (întrebări retorice, exclamații etc.) și exprimarea atitudinii personale.
Și, în sfârșit, cel de-al treilea grup de texte este format din opere literare. Fiind o adevărată artă, acest grup dispune de cel mai vast instrumentar expresiv atât la nivel lexical și sintactic ‒ cuvinte cu variate nuanțe stilistice și emoționale (regionalisme, arhaisme, expresii de vorbire populară etc.), cât și la nivel ritmic și stilistic (metaforic și figurativ). Genul acesta de texte se evidențiază și prin rolul important al stilului individual (idiolect) al autorului, care presupune folosirea variatelor mijloace expresive ale limbii.
Prezența mijloacelor lexicale sau sintactice asemănătoare în genuri diferite de texte nu trebuie să presupună alegerea mijloacelor identice de restituire în traducere, întrucât scopul folosirii anumitor unități lingvistice variază în funcție de tipul textului. De altfel, observă autorul, în textele informative, științifice și de specialitate se pot întâlni repetiții sau construcții paralele în structura propozițiilor sau paragrafelor, care ar putea semăna cu elementele nuanțării emoționale sau stilistice, folosite în textele literare. Acestea, însă, întâlnite în textele aparținând primului grup, nu îndeplinesc aceeași funcțiune, ci se folosesc pentru împărțirea mai clară și logică a propoziției [17, p.202].
Lingvistul Reiss propune o tipologie, bazată pe trei funcții principale ale limbii: „Expresie, apel și reprezentare”. Conform acestora, el diferențiază trei tipuri de texte, direct legate de obiectivele traducerii. Astfel, textele informative pun accent pe conținut, textele expresive – pe formă, iar textele operaționale – pe impact extralingvistic. Pe lângă acestea, Reiss distinge textele audiovizuale, fiindcă acestea sunt completate cu imagini și sunet. Criteriul principal al diferențierii care stă la baza tipologiei lui Reiss este intenționalitatea și funcția TS, prestabilită de autor [22, p.281]. Diferențierea a fost concepută ca o serie de indicații pentru traducătorii practicanți – ea ușurează stabilirea unei legături între tipul TS și metoda traducerii. Prin urmare, restituind textele informative, traducătorul trebuie să pună accent pe redarea clară și completă a conținutului informațional, textele expresive necesită recrearea efectului estetic, în timp ce traducerea textelor operaționale are ca scop transmiterea impactului lor extralingvistic și, prin urmare, are de a face cu aspectele pragmatice ale traducerii.
Unor lingviști, însă, nu li se par convingătoare nici critica, nici clasificarea cea nouă, care contrapune texte și traduceri orientate pe conținut celor orientate pe formă și scutește adresarea (sau apelul) de legătură cu conținutul și forma. În toate aceste cazuri, de fapt, conținutul și forma constituie un întreg, nu pot fi rupte unul de celălalt, ci doar se raportează în mod diferit unul la celălalt, iar caracterul raportului lor determină specificul de gen și stil al textului. Ei nu acceptă nici presupoziția că există texte neorientate pe conținut: partea aceasta este importantă și în textele tehnico-științifice, și în cele literare și publicistice, și în literatura socio-politică.
În practică, aceste trei aspecte ale textului sunt greu de distins și de ierarhizat. Într-adevăr, intenționalitatea TS se exprimă atât prin căile lingvistice (conținut, formă), cât și prin cele extralingvistice (alegerea situației) și accentuarea unuia dintre aceste aspecte poate intra în conflict cu ansamblul elementelor funcționale ale TS [38, p.27].
Clasificarea lui Reiss prezintă una dintre cele două abordări acceptate la nivel comun în spațiul științific occidental: 1) diferențierea dintre textele expresive, vocative și informative, care corespunde celor trei funcțiuni de semn lingvistic și 2) clasificarea pe baza finalității, conform căreia se deosebesc textele narative, informative, argumentative, injonctive, predictive etc.[29, p.116]. Printre alte criterii care stau la baza diferitelor tipologii, putem menționa gradul de traductibilitate și subiectul. În 1989, Beaugrande și Dressler declară domeniul ca fiind un criteriu util în stabilirea tipologiei textelor și propun ca tipuri textele literare, poetice, didactice etc. Dar granița dintre subiect și domeniu este încălcată, iar mai multe clasificări axate pe acest criteriu „…au arătat un amestec ciudat de categorii care fluctuează între noțiunea de „domeniu” cu sensul de subiect și noțiunea de „discurs” în sens oficial” [22, p.263].
Hatim și Mason definesc tipurile de text ca fiind „…un cadru conceptual care ne permite să clasificăm textele în privința intențiilor comunicative, servind unui scop general retoric” și folosesc 5 tipuri de texte: descriere, narațiune, expunere, argumentare și instrucție. [21, p.140] Această clasificare se bazează pe proprietățile cognitive ale textului, care se întâlnesc arareori în forma pură. În această privință, Trosborg propune o tipologie cuprinzând două niveluri: tipul textului la nivelul macro (funcția dominantă a textului) și tipul textului la nivelul micro care ține de metoda particulară aplicată în locul respectiv pentru a obține impactul dorit al întregii opere [41, p.16].
Criteriul principal al clasificării tipurilor de texte nu permite, însă, stabilirea conexiunilor clare dintre tipul de text și strategiile, metodele și procedeele de traducere. Deși anumite tipuri de mijloace expresive pot fi considerate tipice pentru un anumit gen literar, clasificarea lor pe baza genurilor ar duce inevitabil la formalizarea abordării față de potențialul expresiv al limbii. Legătura dintre strategii, procedee concrete de traducere și tipul TS este posibilă doar prin prisma tipologiilor bazate pe intenționalitatea TS, funcția lui comunicativă. Și în această privință, o importanță deosebită o capătă concepția asupra conceptelor pragmatice ale traducerii.
1.5.Aspecte pragmatice ale traducerii
Analiza pragmatică a traducerii vizează funcțiile comunicative ale enunțului sau ale textului, relația dintre sensurile exprimate prin căi lingvistice și oamenii care le folosesc.
J. L. Austin în lucrarea sa ,, How to do things with words’’ [Cum să facem lucruri cu cuvinte], afirmă că oamenii nu doar pronunță cuvinte, ci și acționează în contexte care cuprind atât elemente lingvistice, cât și extralingvistice. În urma acestei monografii, pragmatica s-a concentrat pe condițiile care permit vorbitorilor și autorilor să obțină ceea ce vor să obțină, asigurând anumite modificări în comportamentul, cunoștințele, atitudinile și credințele altora.
Pentru început vom face o mică paranteză asupra noțiunilor de coerență-calitate a textului centrată pe conținutul său și care privește informația pe care un text o vehiculează și coeziune-mijloacele gramaticale care oferă aspectul de text organizat,centrate pe forma textului.
Coeziunea se definește ca o relație de dependență a elemenelor unele de altele și este de două tipuri: gramaticală și lexicală. Din primul tip fac parte, ca elemente ce asigură coeziunea textului, referința (pronominală,demonstrativă, comparativă, adverbele și articolul), substituția (nominală,verbală și clauzală), elipsa și conjuncțiile. Cea de-a doua se referă la reluarea elementelor lexicale, la temă și la structura informativă.
Coerența este adecvarea semantico-pragmatică la situații de comunicare (raportul de forțe între interlocutori,fondul lor comun de cunoștințe) și este rezultatul a 4 tipuri de reguli :
1.metaregula repetiției – Pentru ca un text să fie coerent el trebuie să cuprindă elemente care reiau informația enunțată anterior. Aici intră toate elementele care constituie de fapt coeziunea textului: pronominalizarea, referenții deictici contextuali, substitutele lexicale, dar și conținutul semantic nemanifestat prin presupoziții și inferențe. Această regulă asigură, prin elementele de mai sus, continuitatea tematică.
2.metaregula progresiei – Pentru ca un text să fie coerent macrostructural și microstructural trebuie să existe un aport semantic mereu înnoit. Este vorba de introducerea informației noi în text. Această nu se introduce însă la întâmplare, ci după anumite reguli și modalități de imbinare ale informației cunoscute (tema) cu informația nouă (rema).Între continuitatea tematică și progresia semantică trebuie să existe un echilibru riguros.
3.metaregula non-contradicției – Pentru ca un text să fie coerent trebuie ca elementele semantice introduse să nu contrazică un conținut exprimat sau presupus printr-o ocurență anterioară.
4.metaregula de relație – Pentru ca un text să fie coerent trebuie ca faptele pe care le prezintă să fie legate între ele. Este vorba de data aceasta de o regulă de natură pragmatică care se referă la coerența faptelor într-o anumită lume, recunoscută de vorbitori și comună acestora.
Termenul de conector este utilizat pentru prima dată de R.Jakobson, dar încă din sec.XVII Beauzee atrăgea atenția asupra importanței cuvintelor discursive care fac legătura între propoziții.
Conectorii pot acționa la nivel de enunț pentru a răspunde necesităților de exprimare a raporturilor dintre diferite enunțuri (acestea fiind conjuncțiile, locuțiuni conjunctive de coordonare,de subordonare etc.) și la nivel discursiv, asigurînd organizarea între grupe de enunțuri și pot condiționa o unitate bine construită-discursul (adverbe, prepoziții, locuțiuni conjunctive etc.) Conectorii se împart în două mari categorii: conectori textuali și conectori pragmatici.
Conectorii textuali ordonează realitatea referențială și organizează textul. Aceștia sunt:
conectori temporali;
conectori spațiali;
conectori enumerativi;
mărci ale topicalizării;
mărci de exemplificare și ilustrare.
Conectorii pragmatici se divid în:
mărci care exprimă asumarea aspectului enunțiativ ;
conectori argumentativi.
Prin urmare, conectori, în franceză, pot fi considerate conjuncțiile, locuțiunile conjuncționale, adverbele și locuțiunile adverbiale. Există, însă, un număr mai mare de elemente cu rolul unor conectori ai unităților discursului care exprimă diferite raporturi și sînt întrebuințați în mod diferit și anume [47, p.93- 120] :
dilemă (soit…soit,soit que…soit que,ou…ou) ;
informație suplimentară (et aussi,mais aussi/également,ou,ou bien,encore,de plus,et en plus,et puis, ou même, particulièrement,en particulier,notamment,mais surtout,outre,) ;
informație nouă (d’autre part,comme,en ce qui concerne,par ailleurs,à propos, en matière de, là-dessus, là encore) ;
succesiune (d’abord…,ensuite…,enfin…,premièrement…,deuxièmement) ;
comparația (comme,tel/telle,ainsi,de cette manière,de cette façon, de même/de même que + indicativul,de cette sorte,de ce genre,semblable,identique) ;
paralelismul (un/une,des…,l’un….l’autre,comme pour…/dans d’autres cas) ;
deducția și continuitatea (donc,alors,sur quoi, selon que + indicativul, par conséquent/ en conséquence) ;
cauza,mijlocul și originea (participiul prezent,car parce que,puisque, ce n’est pas que + conjunctivul, grâce à…,du fait que…,d’autant plus) ;
scopul (pour que+conjunctivul,de manière que+conjunctivul,de sorte que+conjunctivul,à condition que).
Redarea aspectului pragmatic reprezintă una dintre condițiile cel mai larg recunoscute ale traducerii echivalente. În traductologia modernă, un accent special se pune pe echivalența impactului asupra receptorului traducerii, a efectului comunicativ și a metodelor prin care poate fi obținut acest tip de echivalență,deoarece ceea ce se transpune în TȚ în timpul traducerii sunt valoarea semantică complexă și funcția pragmatică a TS.
Modificările formale și semantice ale TȚ, realizate cu scopul asigurării impactului pragmatic necesar, sunt cuprinse în noțiunea „adaptării pragmatice a textului” – modificările introduse în textul traducerii cu scopul de a obține reacția necesară a receptorului concret al traducerii. Cea mai exhaustivă tipologie a procedeelor care duc la modificarea pragmatică a TȚ aparține lui A. Chesterman și cuprinde [12, p.62-63] :
• Filtrarea culturală. Se referă la adaptare, naturalizare a elementelor culturale din textul-sursă;
• Modificarea explicitului. Transformare de la explicit la implicit și invers;
• Modificarea informativă. Adăugare a informației necesare pentru percepția cititorului-țintă sau omisiunea strategică;
• Modificarea interpersonală. Se referă la relația text/autor și cititor și cuprinde gradul de formalitate, emotivitatea, frecvența folosirii termenilor etc.;
• Modificarea tipului enunțului. Se referă la modificări în actul vorbirii: schimbare de la afirmație la întrebare, indicativ la imperativ etc.;
• Modificarea coerenței. Schimbarea logicii relatării;
• Modificarea parțială – include traduceri parțiale (de exemplu, rezumate), transcriere sau traducere a sunetelor;
• Modificarea vizibilității. Acest aspect implică vizibilitatea traducătorului – adică adăugare a semnelor (comentarii, note de subsol) care evidențiază munca executată de către traducător;
• Transeditare – se referă la recuperarea textelor prost scrise în limba-sursă.
Mai multe dintre procedeele cuprinse în tipologia propusă implică schimbări la nivel formal – fapt care este strâns legat de specificitatea culturală a mijloacelor formale ale fiecărei limbi și a raporturilor profunde dintre formele lingvistice și conținutul lor semantic și pragmatic. Normele diferitelor registre variază de la o cultură la alta– fapt prin care se explică imposibilitatea de a reda complexul semantic și pragmatic prin mijloace asemănătoare din punct de vedere formal [34, p.11].
Traducerea echivalentă presupune 1) corespondența funcțională față de original și 2) mijloacele justificate de traducere. Lipsa de diferențiere dintre funcțiile semantice și cele pragmatice poate fi explicată prin faptul că ele sunt legate între ele, reprezentând adeseori un complex ideatic al operei: „ Am face o greșeală serioasă dacă am crede că elementele semantice pot fi deosebite clar de elementele pragmatice. Există doar un singur flux continuu cu grade diferite de factori semantici și pragmatici.’’ [34, p.11].
A traduce înseamnă a exprima complet și corect prin mijloacele unei limbi ceea ce a fost exprimat prin mijloacele altei limbi (în redarea completă și corectă acest lucru constă în diferența dintre traducerea propriu-zisă și o relatare sau rezumat – orice fel de așa-zise „adaptări”). Înțelegerea corectă și profundă a TS, menținerea raportului dintre formă și conținut care-i este propriu și considerarea rolurilor elementelor izolate în acest raport sunt esențiale pentru restituirea lui echivalentă. Noțiunea de „funcție” a elementelor lingvistice în traducere ne permite să încadrăm în ea și aspectele lor pragmatice, care fac parte din ansamblul general al TS și care trebuie luate în considerare alături de cerințele semantice sau stilistice.
1.6.Probleme lexicale și gramaticale în traducere
Cercetarea posibilităților și a condițiilor de traducere a unității lexicale începe cu introducerea noțiunii de „context”. Fiecare cuvânt, chiar și fiecare propoziție, atât în original, cât și în traducere, se raportează la o mulțime de alte elemente ale textului și, de aceea, chiar și în traducerea unui singur cuvânt, întotdeauna trebuie să ținem cont de anturaj, de context, care, în anumite cazuri, ar putea să ne oblige să căutăm o variantă nouă.
În acest sens, distingem două tipuri de context: contextul restrâns (nivelul enunțului) și contextul verbal lărgit (paragraf, o parte din text sau opera întreagă). Cuvintele sunt esențiale în traducere. Oricare ar fi intenționalitatea TS sau finalitatea TȚ, ea se realizează prin cuvinte, ordonate conform ideii autorului. Aprecierea rolului unităților lexicale, ca unități mai mici ale textului, este esențială pentru a face o conexiune între ele și ansamblul întreg, ceea ce poate justifica anumite sacrificii sau compensări. Halliday sugerează: „ Semnificația se realizează prin cuvinte, și fără o teorie a folosirii cuvintelor nu putem exprima clar interpretarea unui text ” [20, p.17]. Identificăm patru posibilități principale în privința posibilelor raporturi dintre unitățile lexicale ale LS și LȚ:
1) în limba-țintă nu există nicio echivalență literală pentru un anumit cuvânt din original (în general sau pentru o anumită semnificație a lui;
2) echivalența nu este completă, adică acoperă doar parțial semnificația cuvântului străin;
3) diferitelor semnificații ale unui cuvânt polisemantic din limba-sursă le corespund cuvinte diferite în limba-țintă, care le redau într-o măsură mai mult sau mai puțin exactă.
Acestea semnalează posibilele raporturi între volumul informativ al UT-sursă și cel al UT-țintă. Sensul fiecărui cuvânt poate fi împărțit în câteva categorii de informație pe care o poartă, printre care putem menționa două ca fiind principale: informația lingvistică (auxiliară: gen, număr, timp etc.) și datele extralingvistice, care „ reflectă noțiuni și imagini despre diferite fenomene, fapte, despre toate obiectele realității, particularități, calități ș.a.m.d. proprii diferitelor forme materiale și spirituale din natură sau societate”.
În cele mai multe cazuri în traducere, câmpurile semantice a două cuvinte din limbi diferite „se intersectează” într-un anumit context și în acest caz cuvintele respective sunt caracterizate ca echivalențe. Totodată, o problemă specifică de traducere o reprezintă, la nivel lexical, potențialul combinatoriu al cuvintelor în limbi diferite și aici este introdus termenul de capacitate combinatorie sintagmatică. Identificăm două tipuri de astfel de restricții: restricțiile de selecție (adică acele sensuri care pot fi combinate logic cu sensul material al cuvântului: verbul a fugi de obicei se folosește cu substantive animate, lângă adjectivul geometric așteptăm un substantiv neanimat etc), care nu sunt respectate intenționat în cazul expresiilor figurate; și restricțiile sintagmatice care prezintă tendințe de combinare ale fiecărui cuvânt, independent de sensul lui obiectual.
O noțiune asemănătoare este prezentată într-un articol de-ale lui R. Sârbu . Autorul înclude în conceptul studiat atât aspectele de sens, cât și pe cele de sintaxă: valorile combinatorii ale cuvântului sau potențialul sintagmatic al cuvântului, înțelegând prin acestea capacitatea funcțională a cuvântului în care se încorporează simultan și confluent atât însușirile virtuale lexico-semantice, cât și însușirile virtuale lexical-sintactice ale cuvântului respectiv [39, p.62].
Și aici întâlnim o paralelă cu restricțiile definitorii pentru potențialul sintagmatic al cuvintelor, autorul făcând o diferențiere între restricțiile de natură referențială (denotatul), semnificativ-sistematică (apartenența lor la un anumit sistem lexical) și funcțională (îmbinare selectivă). Deși regulile formării legăturilor semantice și sintagmatice sunt profund specifice fiecărei limbi, combinarea unităților se realizează conform uneia dintre cele trei condiții de coordonare semantică, formulate de Gak : 1) părțile-componente ale sintagmei au un sem în comun; 2) lipsa în părțile componente a semelor care intră în conflict cu semele celorlalte elemente; 3) nivelarea semelor care intră în conflict cu semele celorlalte elemente sau transferul semului absent [18, p.287].
Un alt studiu care are în vedere raportul dintre semele unităților lexicale aparține lui E. Coseriu, autorul identificând trei tipuri de „solidarități lexicale”: afinități, selecțiuni și implicații [15, p.34-38]. În primul caz, capacitatea combinatorie a unui cuvânt dat este limitată de o clasă a obiectelor (un clasem): de exemplu, a zâmbi – doar despre obiecte animate; selecțiunea se caracterizează prin prezența unui sem (arhilexem) comun în semnificația cuvintelor din clase diferite: de exemplu cuvintele mașină, tren, și a merge sunt unite prin arhilexemul mijloc de transport. O relație de implicație se constată atunci când capacitatea combinatorie a unui cuvânt dat este redusă la o singură unitate lexicală, în a cărei semnificație este prezent semul necesar.
Așadar, putem constata că factorii principali conform cărora unitățile lexicale pot fi combinate într-o sintagmă sunt 1) conținutul conceptual-logic și coloritul expresiv-stilistic al cuvintelor – componentele care formează sensul întregii unități; 2) concordanța logică dintre semele-componente; 3) conformitatea cu regulile combinatorii gramaticale și sintactice și 4)particularitățile individuale, statornice prin normă și uz, ale cuvintelor în discuție, concretizate în alianțele lor lexical sintactice, la nivelul textului.
Conform lui Jakobson, „…structura gramaticală a limbii (spre deosebire de componența ei lexicală) determină care aspecte ale experienței date trebuie să fie exprimate în limba dată” [26, p.115-116]. Bineînțeles că redarea elementelor gramaticale nu constituie scopul traducerii, deoarece acesta constă în redarea sensului, exprimat într-o anumită formă gramaticală.Doar atunci când formele particulare gramaticale ale originalului au un rol stilistic special – de exemplu, asigură un caracter concis, implică paralelisme între sintagme sau propoziții, sau uzul repetat al unei părți de vorbire – scopul traducerii cuprinde reproducerea funcțiunii lor prin intermediul mijloacelor expresive analogice ale LȚ, și nu al elementelor gramaticale respective în sens strict formal.
Sensurile gramaticale nu reprezintă o valoare semantică de sine stătătoare, ci au un rol auxiliar caracterizând sensurile introduse prin alte unități lingvistice (cuvinte, sintagme etc.). O altă particularitate a elementelor gramaticale constă în faptul că, în cea mai mare parte, alegerea structurilor gramaticale este obligatorie, în timp ce selecționarea lexicului este opțională.
Fiindcă sensul exprimat de categoriile gramaticale este diferit, structurile gramaticale variază și la nivel formal. Sunt două cazuri principale de diferențe la nivel gramatical [17, p.197-198] :
– Lipsa unei echivalențe formale pentru un element gramatical întâlnit în LS;
– Necesitatea de a folosi în LȚ elemente care nu au vreo echivalență formal-gramaticală în LS;
– Elementele LȚ, echivalente pe planul formal al unităților LS, îndeplinesc alte funcțiuni.
Lipsa unei echivalențe formale și la nivel gramatical nu duce la imposibilitatea de a reda elementul respectiv în limba-țintă. Dimpotrivă, sensul exprimat cu ajutorul unor categorii absente în LȚ se poate reda întotdeauna prin intermediul altor categorii gramaticale, care în limba respectivă îndeplinesc aceleași funcțiuni. O traducere echivalentă presupune renunțarea la categoriile corespunzătoare din punct de vedere formal și folosirea categoriilor după criteriul funcției lor. În această privință, aspectele gramaticale specifice limbii-țintă în traducere devin un instrument puternic suplimentar de exprimare a sensului și a stilului originalului. Baker prezintă cîteva aspecte gramaticale care de obicei provoacă dificultăți în traducere, cum ar fi: număr, sex, persoană, timp și aspect, diateză.
În privința metodelor concrete de redare a sensurilor gramaticale, putem aduce în discuție clasificarea lui V. N. Komissarov, care cuprinde [48, p.151] :
„Traducere de gradul zero”, ceea ce înseamnă omiterea strategică a elementului gramatical fără echivalență, fiind socotit excesiv. Astfel, în limba rusă se evită redarea articolului. În cazul traducerii implicite, sensul unității se redă prin intermediul altor categorii (de obicei, lexicale) și se deduce din context.
Traducerea aproximativă, care constă în folosirea unui element parțial echivalent celui din original în condițiile contextului dat.
Transpozițiile.
Posibilitățile redării sensurilor exprimate într-o limbă dată la nivel gramatical nu se limitează în niciun fel la transformările la nivel gramatical și, în general, la resursele gramaticale ale unei limbi date. În cele mai dese cazuri, modificările la nivel gramatical sunt produse de cerințele lexicale și nu de cele gramaticale, iar utilizarea transpoziției ca procedeu de traducere trebuie utilizată doar ținând cont de toți factorii semantici și stilistici, precum „funcția sintactică, conținutul lexical și structura semantică a propoziției, contextul și funcția ei expresiv-stilistică”.
Tipologia cea mai complexă a procedeelor de traducere care implică schimbări la nivel gramatical a fost propusă de către A. Chesterman și cuprinde [12, p.60-61]:
Traducerea literală – sensul expus în modul cel mai apropiat de forma textului-sursă, dar totuși corect din punct de vedere gramatical;
Împrumut, calc – acestea se referă la un împrumut atât al unui cuvânt, cât și al unei sintagme;
Transpoziție – preluat din Vinay și Darbelnet desemnează orice schimbare a categoriei gramaticale);
Schimbarea unității. Conceptul preluat de la Catford. Prin unități înțelegem morfem, cuvânt, grup sintactic, propoziție subordonată, paragraf. Modularea de unitate se întâlnește atunci când o unitate se redă prin intermediul alteia;
Modificarea structurii frazei. Această strategie include o serie de modificări la nivelul sintagmei (grupului sintagmatic) – modificarea numărului și a persoanei substantivului într-un grup sintagmatic sau a timpului, a modului și a persoanei verbului;
Modificarea structurii propoziției subordonate. Această noțiune cuprinde schimbări la nivelul propoziției subordonate referitor la sintagme-componente (diateza activă/pasivă etc.);
Modificarea structurii propoziției. Schimbări la nivelul propoziției în ceea ce privește raportul între propoziția principală și propoziția subordonată, numărul și tipul propozițiilor subordonate etc.;
Modificarea coeziunii. Schimbarea raporturilor între propozițiile textului;
Schimbarea nivelului. Substituirea unităților lexicale cu unități gramaticale etc.;
Modificarea categoriilor gramaticale nu duce la vreo denaturare a TS, deoarece acestea nu sunt acceptate nici de către vorbitorii limbii originalului fără conținutul lor lexical. O problemă mai complexă de traducere o constituie, însă, acele cazuri în care o categorie gramaticală neutră primește un rol important în narațiune, de pildă implică o caracteristică subtilă a personajului literar.
Sistemul gramatical al oricărei limbi prezintă o structură rigidă, fixă, care guvernează exprimarea sensurilor prin intermediul elementelor gramaticale. Aspectele gramaticale ale textului sunt predefinite și procedeele prin care acestea pot fi depășite sunt variate și nu se limitează în niciun caz la resursele gramaticale ale unei limbi date. De fapt, compensarea sensurilor exprimate prin structurile gramaticale fără echivalent ale LS este adeseori posibilă prin alte categorii lingvistice – lexicul și topica. Totodată, trebuie să menționăm că folosirea procedeelor de traducere care modifică structurile gramaticale poate fi condiționată și de problemele de traducere care apar la alte niveluri lingvistice, în timp ce justificarea transformărilor gramaticale trebuie făcută ținând seama de mai mulți factori.Traducerea echivalentă implică întotdeauna redarea funcției elementelor gramaticale ale LS prin intermediul tuturor categoriilor mijloacelor lingvistice disponibile în LȚ.
Concluzii
Textul este o entitate comunicativă, constituită din acte de vorbire consecutive, iar fraza se prezintă ca un aspect al acestuia, deoarece textul include una sau două fraze cu particularități fonologice,structurale și comunicativ-pragmatice distincte. Elementele communicative ale textului sunt unite de intenția comunicativă într-o structură coerentă, închisă, ierarhică cu o oarecare suprafață verbală și organizare compozițională. Chiar dacă pentru unii autori, precum De Beaugrande, coerența și coeziunea nu constituie condiții suficiente pentru a caracteriza textualitatea unui text, pentru foarte mulți alții aceste două noțiuni sunt concepte înglobatoare ce cuprind toate elementele necesare realizării textualității. Dar așa cum conceptul de text are sensuri diferite de la autor la autor și în funcție de nivelul teoretic la care s-a ajuns la un moment dat în studiul lingvisticii textuale, tot așa și cei doi termeni au accepțiuni diferite.Textul nu mai este considerat un obiect purtător de sens prin sine însuși, ci dependent de parametrii situaționali și cognitivi, este o interacțiune permanentă între text, context, lector și producător care formează parametrii principali ai analizei textuale. Textul iese astfel din limitele stricte ale limbii justificând necesitatea adoptării unor concepte și metode de lucru specifice altor discipline.
Problema tipologiei textuale rămîne problema construirii unei strategii prin care să se recunoască scopul textului pe baza unor trăsături sintactico-semantice ale textului care acționează ca indici tipologici.Tipurile de text sunt diverse, ideile și teoriile variază de la autor la autor. Criteriile de clasificare rămin și ele variate:situația de comunicare, structurile cognitive, categoriile lexico-semantice, funcția comunicativă, actul de vorbire, reacțiile asupra destinatarului, funcția textului, organizarea discursului, arhetipurile psihologice.
Sistemul gramatical al oricărei limbi prezintă o structură rigidă, fixă, care guvernează exprimarea sensurilor prin intermediul elementelor gramaticale. Procedeele prin care problemele gramaticale pot fi depășite sunt variate și nu se limitează în niciun caz la resursele gramaticale ale unei limbi date. De fapt, compensarea sensurilor exprimate prin structurile gramaticale fără echivalent ale LS este adeseori posibilă prin alte categorii lingvistice – lexicul și topica. Folosirea procedeelor de traducere care modifică structurile gramaticale poate fi condiționată și de problemele de traducere care apar la alte niveluri lingvistice, în timp ce justificarea transformărilor gramaticale trebuie făcută ținând seama de mai mulți factori. O problemă importantă de traducere o constituie acele cazuri în care formele gramaticale primesc un rol important, independent în narațiune, de exemplu unul de caracterizare a vorbitorului. În cele mai dese cazuri, în asemenea situații funcția UT-sursă nu poate fi restituită prin redarea formală și trebuie căutată o soluție care ar îndeplini același rol în TȚ, chiar și dacă această soluție presupune modificări la nivel formal și semantic. Cu alte cuvinte, traducerea echivalentă implică întotdeauna redarea funcției elementelor gramaticale ale LS prin intermediul tuturor categoriilor mijloacelor lingvistice disponibile în LȚ.
2.TEXTUL INJONCTIV ÎN VIZIUNILE MODERNE
2.1.Caracteristicile textului injonctiv
Textul injonctiv are un statut paradoxal în cadrul tipologiilor textuale, fiind fie acceptat ca tip de sine stătător, fie negat, fie ignorat. Într-o anumită măsură acest statut echivoc nu este surprinzător, deoarece, așa cum am văzut, clasificarea textelor rămâne în continuare o problemă deschisă în cadrul lingvisticii textuale.
Textul injonctiv apare sub denumiri diferite, atât în tipologiile textuale, cât și în cele discursive: injonctiv-instrucțional la Werlich, prescriptiv și instructiv la J.M. Adam, procedural la Longacre, Rastier, discurs programator la Greimas, discurs-cerință la Mourlhon, text recomandare la Luger, text-rețetă la Qama. Numeroasele denumiri care i-au fost acordate, arată o pendulare între diversele sale funcții și faptul că nici una dintre ele nu pare să corespundă în mod satisfăcător tuturor caracteristicilor sale. Totuși, prin aceste denumiri, lingviștii îl recunosc ca text de sine stătător, pe când alții îl consideră doar un tip de descriere [3], de povestire [12] sau un text informativ [10].
Vigner dă o foarte bună definiție a textului injonctiv care rezumă caracteristicile sale principale:
„… la représentation d’une transformation d’état que le lecteur aura à réaliser sur injonction de scripteur, transformation qui s’accomplira par le moyen d’un algorithme revêtant la forme d’activités gestuelles programmées selon une logique technique (et culturelle) donnée” [3, p.95].
Sunt surprinse în această definiție caracterul de algoritm al textului, de structură organizată în module, de program ce înglobează o serie de acțiuni ce trebuie executate. Această progresie a acțiunii este văzută ca o schimbare de stare. Definiția se referă și la relația dintre autor și destinatar, în rolul lor de „scriptor „și „lector”, destinatarul fiind cel ce trebuie să realizeze acțiunile după „ordinele” date de autor.
O caracterizare a acestui tip de text este făcută de către J.M. Adam în descrierea secvenței injonctiv– instrucționale. Autorul ia în considerare următoarele genuri ca variante ale secevenței injoctiv-instrucționale: rețeta de bucătărie, notițele de montaj, reglementările, regula de joc, ghidurile, horoscopul, profeția și într-o oarecare măsură buletinul meteorologic.
Ca structură a acestei secvențe remarcă succesiunea de acțiuni ordonate cronologic, încadrată de două momente: un moment inițial (état de départ, état initial) și unul final (état d’arrivée, état final). Rețeta de bucătărie constituie pentru autor un exemplu ideal al acestei structuri compusă din:
– lista de ingrediente ca o primă macropropoziție;
– fotografia reprezentând actualizarea iconică a celei de a treia macropropoziții;
– rețeta propriu-zisă.
Alte observații se referă la modurile și timpurile verbale specifice textului și anume infinitivul, imperativul și viitorul. Spre deosebire de alte tipuri de text, ficționalitatea este absentă, fiind vorba de un tip de text practic, ancorat puternic contextual. Structura este liniară, non ierarhică și ordonată temporal. Este remarcată importanța socio-culturală a acestei categorii de texte, datorită prezenței genurilor din antichitate și legăturii cu anumite practici sociale, de la sfaturile evanghelice, la organizarea administrativă (consilieri, consulate, confesori).
Textele sunt analizate sub următoarele aspecte:
• Caracteristici enunțiative, unde se remarcă dispariția mărcilor enunțiative, a urmelor explicite ale autorului, precum și locul deschis al destinatarului, ocupat potențial de orice lector-utilizator;
• Lexicul specializat adecvat domeniului de referință în care abundă predicatele ce exprimă acțiuni temporale succesive;
• Conectorii specifici, dintre care sunt analizați în special pentru (pour), cum (comment), și (et), în cazul în care ( en cas de), ca fiind cei mai frecvenți,mai ales în cazul textelor publicitare. Alți conectori specifici sunt analizați în câteva texte concrete;
• Modelizarea textului, cu referire la valorile injonctive și nuanțele sale: sfaturi, recomandări, indicații – diferite de la un gen la altul;
• Forța ilocutorie și actul de discurs;
• Segmentarea textului și rolul elementelor vizuale – organizarea în pagină, desenele, schemele etc., – care fac trecerea la secvența de realizare, la actul programator și care înlocuiesc enumerările verbale ale acțiunilor. Este remarcată gruparea acțiunilor în subansambluri și paragrafe, precum și transferul acțiunilor din text în „infografie” specifice mai ales itinerariilor
turistice;
• Planurile textului. În acest capitol autorul se referă la structura diferitelor genuri și gruparea textului în structuri compoziționale numite planuri.
Genurile textuale constituie și ele obiectul unor numeroase clasificări, în legătură directă cu tipurile de text sau independent de acestea. În ceea ce privește genurile textului injonctiv, acestea sunt diferite de la autor la autor.
Werlich luând drept criteriu un proces cognitiv, și anume capacitatea de a face planuri, pune împreună rețeta, ghidurile, notițele de montaj, articolul de lege, contractul, rugăciunea. Greimas vorbește despre rețeta de bucătărie, partiturile muzicale, planurile arhitecturale. Charaudeau include în cadrul textului informativ rețeta de bucătărie, nota tehnică și regulile de joc.
J.M. Adam oferă gama cea mai largă de genuri punând împreună: rețeta de bucătărie, notițele de montaj, cerințele, reglementările, regulile de joc, ghidurile, horoscopul, profeția, diferitele manuale (de dresaj,grădinărit etc), manualele de utilizare, de întreținere, de comportament în societate („de savoir vivre et étiquette”), notițele medicale și farmaceutice, reglementările, promisiunile electorale, rubricile de sfaturi ale magazinelor și chiar buletinul meteorologic.
El remarcă importanța socio-culturală a acestora și prezența lor, în diverse forme textuale (sfaturile evanghelice) sau chiar funcții administrative (consilieri, consuli, auditori etc.), din antichitate și până în zilele noastre.
Dintre toate genurile textului injonctiv propuse de diverși lingviști, vom lua în considerare următoarele: rețeta de bucătărie, ca gen prototipic al acestui tip de text, instrucțiunile de folosire, ghidurile turistice și regulile de joc,deoarece ele corespund tuturor criteriilor prin prisma cărora vom caracteriza acest tip de text. La acestea am putea adăuga textele scurte, dar cu mare valoare injonctivă, precum avizele, sau atenționările, pe care le-am grupat sub denumirea de microtexte injonctive.
Caracterizarea cea mai amplă a acestui tip de text este cea oferită de lingvistică cognitivă. Cercetătorii se ocupă în special de modurile de întrebuințare datorită structurii lor foarte organizate și denumesc acest tip text procedural [24, p.32]. Caracteristicile principale surprinse de această orientare lingvistică sunt: structura sa foarte organizată, modulară, inserția unor elemente semiotice de altă natură decât cea lingvistică (imagini, simboluri etc.) și legătura saparticulară cu acțiunea. Toate aceste caracteristici permit o abordare specială, de natură cognitivistă, a acestui tip de text.
Formatul text + imagine facilitează prelucrarea informației și trecerea la acțiune. S-a constatat că un text compact, neorganizat, este mai greu de prelucrat decât un text organizat. În ceea ce privește rolul celor 2 componente – imagine și text – acestea se completează astfel: textele constituie formatul ideal pentru explicarea operațiilor, iar imaginea pentru prezentarea și întelegerea obiectelor și a părților lor componente.
Din perspectiva emițătorului, textul corespunde produsului final sau informației de ieșire a procesului de concepție/redactare. Din punctul de vedere al utilizatorului, textul joacă rolul unui ansamblu organizat de informație și instrucțiuni de tratare și constituie una dintre informațiile
de intrare ale procesului lectură/utilizare. Astfel cei doi „actori” implicați în procesul de comunicare desfășoară operații inverse: emițătorul transformă o reprezentare conceptuală, mentală, internă, într-o reprezentare lineară externă – textului, în timp ce utilizatorul transformă reprezentarea lineară externă într-o reprezentare mentală pe care o utilizează în vederea
realizării unei sarcini date.
2.2.Structura textului injonctiv
Textul este un obiect structurat și unitar datorită unor relații interne,explicite sau implicite, între diverșii constituenți, a unor legături ce formează o rețea specifică pe care se construiesc celelalte elemente ale textului. Această structură, sesizabilă la un nivel mai mult sau mai puțin intuitiv, constituie una dintre caracteristicile ce fac specificul unui text, distingând între ele diversele tipuri textuale.
Noțiunea de structură apare și cunoaște o dezvoltare deosebită în cadrul teoriilor cognitive. Conform acestor teorii, tratarea textului, adică acele activități cognitive pe care locutorul le face pentru înțelegerea textului,presupune intervenția unor scheme cognitive, fie generale, fie specifice. Aceste scheme asigură coerența textului permițând realizarea inferențelor necesare pentru reconstituirea informației implicite.
Textul injonctiv prezintă mai multe niveluri și anume [35, p.75] :
a. Nivelul de adâncime
b. Nivelul contextual
c. Nivelul suprafeței textuale
Aceste trei niveluri sunt ca niște module care compun, din diferite unghiuri de vedere, textul. Atât nivelul de adâncime cât și nivelul contextual se reflectă la nivel textual, construind rețele specifice și asigurându-i coerența și coeziunea. În continuare vom explica ce înțelegem prin fiecare din aceste niveluri generale care configurează caracteristicile unui tip de text.
Nivelul de adâncime constituie nivelul ce structurează și rezumă orice text. În caracterizarea acestui nivel am luat în considerare conceptele de macro-structură textuală și superstructură textuală preluate din lingvistica cognitivă. Acestea au un rol atât semantic, de profilare a structurilor de sens ce asigură coerența textului, cât și organizator al suprafeței textuale asigurându-i coeziunea.
Nivelul contextual este definit în general ca aspect pragmatic al textului, conținând acele elemente exterioare acestuia indispensabile procesului de înțelegere, de decodare corectă a informației. Elementele pragmatice luate în considerare sunt: condițiile de producere, atât ca ancorare într-un cadru social, cât și ca spațiu referențial, de raportare la un anumit domeniu; prezența celor doi actanți – producătorul și destinatarul, cu specificul lor ca apartenență
socială, nivel de cunoștințe, grad de interacțiune – directă, în special în conversație, sau indirectă, în cazul textelor scrise. Tot aici vom vorbi despre actul de limbaj specific, ca acțiune textuală, ca modalitate de interacțiune între cei doi locutori, specifică fiecărui tip de text și folosită, de
altfel, ca și criteriu în majoritatea clasificărilor tipurilor textuale.
Nivelul suprafeței textuale se organizează într-un mod specific și el reflectă de altfel toți parametrii contextuali avuți în vedere. Este manifestarea, la nivel de realizare concretă textuală, a tuturor nivelurilor anterioare, atât a macrostructurii textuale, care devine acum microstructură, cât și a tuturor parametrilor ce formează cadrul contextual, pragmatic al textului. Am numit
această punere în text a acestor elemente și organizarea lor arhitectură textuală. Ea cuprinde două aspecte: unul legat de forma textului, de structura sa compozițională și cel care se referă la modul de reflectare a conținutului referențial în text, la ceea ce îi asigură coerența informațională, dar și a modului în care textul reflectă relațiile dintre locutori sau relațiile
autorului cu textul.
Macrostructura reprezintă alegerea strategiei textuale, în sensul de tip de text și la care are loc procesul de textualizare, de realizare a lui la nivel sintactic și lexical. Considerăm că nivelul macrostructural se găsește, din punct de vedere cognitiv, într-un fel de memorie colectivă,
formată în urma contactului îndelungat cu un anumit tip de text. Acest contact poate fi unul pasiv, de simplă citire a unor texte de un anumit tip, sau activ,de producere a lor [35, p.78]. În ceea ce privește textul injonctiv, acesta se găsește în memoria colectivă a societății mai ales în forma de rețetă, dar nu atât ca text editat, cât mai ales ca practică socială, ca tip de comunicare curentă. E acel atât de comun „cum să faci” să realizezi o activitate practică oarecare printr-o înșiruire de acțiuni ce trebuie executate într-o anumită ordine pentru a obține un produs concret.
În relație cu conceptul de macrostructură vom lua în considerare și conceptul de suprastructură , concept ce definește cunoștințele asupra formei și organizării textuale. Este vorba de un model de text care organizează suprafața textuală și care planifică discursul. El determină sisteme de reguli tipologice ce controlează formarea macrostructurii textuale.
Acest concept se adresează planurilor următoare [13, p.73]:
• În relație cu obiectivele comunicării și a macro-actelor de discurs, care exersează în cazul textelor aceeași funcție ca cea a actelor de limbaj și care organizează și delimitează discursul în funcție de scopul vizat;
• În ceea ce privește producerea textelor, existența unui model suprastructural permite organizarea adecvată a conținutului în legătură cu planificarea textului;
• În ceea ce privește întelegerea textului superstructura contribuie la alegerile implicate în construirea macrostructurii.
Schema propusă ține cont astfel de o structură de adâncime care organizează și structura de suprafață și care are un sens atât semantic cât și cognitiv. Din punct de vedere semantic ea redă sensul profund, global, al textului, dar în același timp structurează și ierahizează informația la nivelul suprafeței textuale; din punct de vedere cognitiv, joacă un rol important în planificarea textului (producerea lui) și în înțelegerea lui.
Lumea reprezentată constituie referința textului, lumea obiectivă, exterioară, reflectată în text. Pentru caracterizarea acestei lumi am împrumutat de la Bronckart noțiunile de lumi ordinare ale activităților umane și lumi discursive, virtuale, ale limbajului. În acest tip de text lumea reprezentată este cea reală, ordinară, a activităților umane profesionale. Acest tip de text este direct legat de acțiunea obiectivă a unui univers, altul decât cel al limbajului. J. M. Adam observa foarte bine faptul că acest tip de text se situează la joncțiunea dintre acțiunea verbală și acțiunea în lumea reală, ceea ce constituie un alt factor determinant al stilului și regularităților micro-lingvistice: „cette „famille” de textes présente la particularité d’être située très précisément à la jonction entre action verbale et action dans le monde( de la cuisine, du voyage, du jeu, de l’atelier ou du laboratoire etc.). Cette dimension du passage à l’acte détermine en profondeur le style, c’est à dire les régularités micro-linguistiques observables de ces genres apparentés” [6, p.21].
Autorul unui text are întotdeauna o anumită apartenență socială, un anumit statut de autoritate care îi conferă „dreptul” de autor al textului respectiv. În cazul textului injonctiv autorul este un specialist, destinatarul este considerat în general cu cunoștințe medii, de bază, în domeniu. O anumită experiență scripturală și textuală obținută prin numărul de texte editate în domeniu, stă la baza introducerii acestor mărci textuale, precum și la dispariția unora dintre ele, considerate inutile la un moment dat, golite din punct de vedere informativ prin folosirea lor îndelungată. Astfel, într-o rețetă de bucătărie, nu mai e nevoie de fraze de legătură între lista ingredientelor și corpul rețetei, uneori chiar și cantitatea ingredientelor este deja subînțeleasă datorită experienței.
Actul de limbaj reprezintă un parametru de același nivel cu macrostructura textuală, în sensul că el organizează structuri concrete ale suprafeței textuale, că dă un anumit sens de decodare textului și că este și el perceput intuitiv de către utilizatori și folosit ca element în înțelegerea unui tip de text [35, p.506]. Astfel, un tip de text care spune despre „cum trebuie să faci ceva” este recunoscut automat de către utilizator, în special, prin genul de text prin care se manifestă și care constituie și el o marcă în decodarea sensului.
Înțelegem prin arhitectură textuală strategia de punere în text a tuturor acestor parametri extratextuali. Este reflecția la nivel de suprafață a acestora,dar și a macrostructurii textuale care organizeză această arhitectură [35, p.506]. Acest plan sau modul se referă la aspectele ce țin de decuparea textului în segmente, paragrafe, punerea textului în pagină, fiecare dintre acestea cu
funcționalități specifice. Este vorba de un anumit mod de compunere a textului,de aceea am numit acest modul și structură compozițională. Tot element de compoziție am considerat legăturile sintactico-morfologice dintre diferitele părți ale textului sau între fraze, conectorii și elementele extra-lingvistice de genul imaginilor, desenelor, simbolurilor, specifice acestui tip de texte, combinarea lor cu textul și rolul pe care fiecare din aceste două elemente semiotice – imagine și text – îl joacă în înțelegerea textului. Este vorba de o paletă largă de elemente
care asigură coeziunea textuală. Acest plan reflectă macrosrtuctura textuală care, așa cum am mai spus, organizează textul reflectând părțile sale. Organizarea textului în diverse părți are și un rol în transmiterea informației.
Planul conținutului textual cuprinde atât aspectul referențial,tematic cât și modelizarea acestuia și relațiile dintre locutori.
Rețeaua referențială și semantic-lexicală, se referă la manifestarea la nivel textual a lumii reprezentate, a unui domeniu de referință, care se reflectă printr-un anumit vocabular, dar și la informația vehiculată în text la toate nivelurile, ca progresie tematică și raport între informația cunoscută și cea nouă (temă și remă în accepțiunea devenită clasică a lui Combettes).
Relațiile dintre locutori formează rețeaua modală a textului, exprimată prin verbe, dar și prin alte elemente semantice sau de altă natură, deoarece la nivel de text, spre deosebire de nivelul frazei, elementele modalizatoare sunt mult mai variate, specifice acestui nivel de organizare textuală. Și aici va fi pusă în evidență interacțiunea între diferitele aspecte ale suprafeței textuale ca mărci ale parametrilor contextuali.În cadrul acestui modul vom lua în considerare mai multe aspecte, și anume [35, p.510] :
– Relațiile dintre cei doi locutori autor/producător și destinatar/utilizator, relație specifică rezultată dint caracterul textului de vehicul al unei experiențe practice;
– Valorile modale ale textului injonctiv, cu referire specială la valorile diferitelor moduri și timpuri verbale;
– Modalizatorii textului injonctiv. Plecăm aici de la ideea că modul, ca atitudine a locutorului față de textul produs, se exprimă nu numai prin modurile și timpurile verbale, ci și prin alte categorii lingvistice care, la nivel de text, sunt mult mai complexe decât la nivelul frazei.
Rețeaua ilocuționară și actanțială se referă la actul de limbaj ca macro-act de limbaj ce structurează textul ca tip, dar și variantele sale concrete în funcție de genul textual. Există o interacțiune firească între actul de limbaj și relațiile dintre locutori, actul de limbaj și modalitate, ele fiind separate din aceleași rațiuni metodologice și de organizare textuală deja amintite.
Nu avem pretenția de originalitate în găsirea unor parametri de analiză textuală noi, căci ei se regăsesc în toate modelele de analize menționate anterior în diverse capitole. Nici de exhaustivitate, căci textul injonctiv, prin specificul său, nu se lasă circumscris în toți parametrii posibili. Considerăm original modul în care am ales criteriile de analiză, selectând dintre toate
elementele posibile cele care se potrivesc și pun în evidență caracteristicile proprii acestui tip de text. Unele dintre ele se găsesc la baza clasificării textelor în tipuri, ca de exemplu macroactul de limbaj specific, sau structura de profunzime. Alții, precum coerența sau coeziunea sunt concepte specifice oricărui tip de text.
2.3.Valorile modale ale textului injonctiv
Actul de limbaj, dar și relațiile dintre autor și destinatar, determină anumite valori modale ale
textului. De la injonctivul-ordin, care determină obligativitatea acțiunii, la sfat sau rugăminte, sunt nuanțe modale diferite. Acestea se exprimă atât prin verbe, cât și prin alte elemente semantice sau de altă natură.
Modalitatea este în general definită ca atitudine a vorbitorului față de mesajul transmis, atitudine prin care acesta atenționează receptorul asupra introducerii mesajului într-o anumită zonă de interpretare. Ea a constituit și constituie obiectul de studiu al mai multor discipline, printre care logica,lingvistica, pragmatica etc. Cercetările lingvistice în acest domeniu se axează pe elementele specifice gramaticale, semantice sau pragmatice care exprimă diferitele modalități sau atitudini ale subiectului vorbitor față de conținutul exprimat. Meunier împarte modalitățile în două mari tipuri:
• modalități ale enunțării, care, în gramatica generativă, exprimă constituenții imediați ai frazei ce îi conferă acesteia un statut specific asertiv,interogativ, exclamativ, imperativ etc.
• modalități ale enunțului, ca atitudine a locutorului sau ca un mod de a considera predicatul frazei ca având o anumită valoare logico-semantică(ele realizând funcția expresivă a limbii, după schema bine cunoscută a lui Jackobson).
În ceea ce privește prima categorie, recunoaștem aici prezența imperativului ca tip de frază cu o valoare modală specifică de ordin adresat interlocutorului. Ponderea cea mai mare în studiul modalităților o ocupă,însă,a doua categorie.O abordare generală, în sine sau doar ca punct de plecare pentru o analiză semantică a diverșilor modalizatori, pornește de la clasele de modalități
logico-semantice. Acestea sunt reprezentate în general în formă spațială ca pătrat care unește valori contrarii. Principalele clase de modalități sunt următoarele:
1. Modalitățile aletice care se referă la considerarea de către vorbitor a enunțului său din punctul de vedere al adevărului și se organizează în jurul termenului ’’necesar’’ ;
2. Modalitățile epistemice referitoare la cunoașterea pe care vorbitorul o are despre lume, organizate în jurul termenului ’’sigur’’;
3. Modalitățile deontice sau ale relațiilor interpersonale organizate în jurul valorii modale ’’obligatoriu’’;
4. Modalitățile axiologice care se referă la experiența subiectivă a vorbitorului, în planul voinței sau în planul afectiv, construindu-se în termini de ’’+favorabil’’ sau ’’-favorabil’’. În funcție de autor acestea apar împreună sau ca modalități separate.La acestea, Nicole le Querler adaugă și modalitățile apreciative și implicative. Din punct de vedere al nuanțelor semantice, acestea sunt, firește,mai numeroase decât cele existente în clasificarea logică, de aceea ele sunt completate de diverși autori. Riegel vorbește de modalități cu valoare afectivă precum: util, fericit, agreabil, dezirabil etc. C. Kerbrat – Orecchioni vorbind despre subiectivitate, distinge două aspecte: unul afectiv și unul evaluativ. Aceste clase de modalități se exprimă prin mijloace lingvistice diferite, cele mai frecvente fiind verbele – prin modul verbal sau prin semantismul lor, adjectivele, adverbele sau diverse expresii lexicale.
În cele ce urmează vom trece în revistă diverșii modalizatori și valorile modale pe care aceștia le actualizează în cadrul textului injonctiv, dar și rolul pe care îl au alte elemente, mai puțin luate în considerare când e vorba de aspectele modale, și anume tipul de text și genul căruia îi aparține textul.
a) Imperativul
Textul injonctiv, așa cum s-a văzut, prin însăși definiția lui, pare a se organiza în jurul valorilor modale ale imperativului. Acest mod exprimă o atitudine foarte marcată din punct de vedere modal și constituie expresia gramaticală predilectă pentru exprimarea modalităților deontice.[49: p.60]Deoarece este rezervat în special comunicării orale, el apare mai ales în textele scurte ale acestui tip de text, în general în forma sa negativă, cu valoare de ’’interzis’’ ( Nu treceți! Nu călcați iarba!), dar și în forma afirmativă, valoarea de interdicție fiind dată de semantismul verbelor (Stai! Oprește! /Arrêtez!). Valoarea modală este amplificată și de un element grafic, semnul exclamării.
De aici rezultă că valoarea este obținută în urma mai multor modalități [49, p.61] :
forma modală a verbului + forma negativă + intonație (sau semnul exclamării ca echivalent scris al acesteia) sau
forma modală a verbului + semantismul verbului + intonație (sau semnul exclamării ca echivalent scris al acesteia)
Tot așa apare și ca formă de exprimare a interdicției un alt gen al textului injonctiv-instrucțiunile de utilizare.La negativ,aceste instrucțiuni interzic efectuarea unor acțiuni ce ar duce la o defecțiune sau producere de accidente,grupate,de obicei,în: precauții,avertismente,atenționări etc. [35, p.229] :
a) Nu spălați vehiculul la soare sau pe timp de ger ! – interzis
b) Nu folosiți aparatele electrice în mediu încărcat de vapori ! – interzis
La forma afirmativă valoarea ’’interzis’’ devine ’’obligatoriu’’:
a) Tineți orice flacără departe de elemenții bateriei: risc de explozie !
b) Efectuați imediat retușurile necesare în cazul deteriorării vopselei !
d) Effectuez des copies de secours des données importantes!
e) Utilisez toujours un foret bien affuté!
Valorile de obligatoriu și interzis provin din riscurile pe care le presupune neefectuarea acțiunii. Accentuarea valorii este realizată de către context sau de către alte elemente ale frazei,precum adverbul imediat din exemplul c) sau toujours din exemplul e). În privința valorii interzis, menționăm că în limba franceză ea nu se exprimă decît întîmplător prin acest mod, cel mai adesea în conversație în prezența celor doi locutori (ca de exemplu în conversația părinte-copil: Ne mets pas les mains dans l’assiette!). În cadrul textului injonctiv, această valoare a imperativului este preluată de infinitiv :
Ex. Ne pas enfoncer le bouton jusqu’au fond !
În urma celor observate, imperativul ca mod verbal apare mai ales în textele scurte, în atenționări, interdicții, avize etc. În genurile majore, el ia forma infinitivului și conjunctivului (pentru franceză), a indicativului viitor (pentru ambele limbi) sau a indicativului la diateza reflexivă impersonală pentru română, iar valoarea sa modală se estompează până la trecerea ei din planul explicit în cel implicit.
b) Infinitivul
Infinitivul este, alături de imperativ, un alt mod important folosit de limba franceză în tipul de text injonctiv. El este utilizat în acele genuri în care valoarea modală principală este cea ’’prescriptivă’’, permițând, prin forma sa impersonală, o retragere a autorului din actul discursiv [49, p.87]. Cu această valoare apare, în principal, în rețeta de bucătărie, dar și în secvențe de instrucțiuni de utilizare care exprimă doar ordinea de efectuare a unor anumite operații fără a implica vreun risc [35, p.227] :
Ex: Mélanger la farine avec le sel, incorporer le beurre et ajouter le sucre. (rețeta de
bucătărie)
Emmancher la poignée latérale dans le nez de la perceuse et serrer la vis à aillette.
(instrucțiuni de utilizare).
În textele scurte, infinitivul are valoarea modală de obligatoriu sau interzis, în funcție de forma afirmativă sau negativă a verbului.
Ex: Ne pas fumer ! -interzis
Serrer votre ceinture! -obligatoriu
Deși puțin folosit în limba română, infinitivul apare în genurile scurte ale textului injonctiv cu aceeași valoare modală ca în limba franceză, dar este mai puțin frecvent, fiind preferată de obicei forma imperativă a verbului, mult mai marcată, prin însăși forma sa, ca modalitate deontică [50,p.41]
Ex : A nu se fuma ! – interzis (atenționare)
A nu se lăsa la îndemâna copiilor ! – interzis (prescripție medicală)
c). Indicativul
Modul indicativ apare frecvent în acest tip de text, dar prin timpuri sau la diateze specifice, cu frecvențe foarte diferite din acest punct de vedere.
Timpul prezent al indicativului, la diateza activă, apare mai rar,de obicei în cazul unor secvențe descriptive ale diferitelor genuri textuale, în special în instrucțiunile de folosire sau ghidurile turistice.Are valoare modală de ’’certitudine’’ și depinde foarte mult de timpul verbal, de semantismul verbului și de context.
Un alt timp care ne interesează, în cadrul tipului de text injonctiv, este viitorul. El constituie unul dintre timpurile folosite în rețetele de bucătărie, atât în română cât și în franceză. Acest timp verbal este considerat de către Robert Martin ca având două ocurențe: una temporală și una modală. Valoarea temporală este legată de certitudine, cea modală de ipoteză, eventualitate,
posibilitate, virtualitate, cu mai multe nuanțe modale posibile [51, p.109].
Valoarea cea mai frecventă, prezentă în cazul rețetei de bucătărie, este mai degrabă temporală și ea exprimă o detașare a locutorului față de acțiunea ce urmează a fi efectuată de către destinatar. Spre deosebire de imperativ, care dă iluzia prezenței simultane a celor doi locutori, viitorul realizează o ruptură temporală care reflectă ordinea firească în care se petrec lucrurile și distanța între producerea textului, decodarea lui și transformarea lui în acțiune.
Ex : Quand la partie que vous voudrez mettre en pâte sera bien lavée vous la larderez de
chair d’anguille… vous la piquerez de girofle, vous l’étendrez sur une pâte bien
épaisse… (LSR, L’art de bien traiter, 1674)
Rețeta începe cu o subordonată temporală în care viitorul are o valoare pur temporal,în următoarele propoziții avind sensul de cert și este folosit doar în virtutea unei armonizări formale la nivelul codului.
Ex : Carnea se va bate și se va presăra cu boia, sare și piper,apoi se va pune la prăjit.
Indicativul, la diateza reflexivă impersonală, timpul prezent este modul cel mai utilizat și specific al acestui tip de text, fiind echivalentul românesc al infinitivului din limba franceză, atât ca valoare, cât și ca frecvență. El este caracteristic, în general, discursului științific și, din această perspectivă, frecvența lui în genurile textului injonctiv este destul de mare. Cel mai adesea îl întâlnim în rețeta de bucătărie sau în instrucțiunile de folosire. Ca și infinitivul din franceză el aduce o valoare impersonală de obiectivitate, de retragere a autorului din discurs. Valoarea sa modală este ’’prescriptivă’’.
Iată câteva exemple de texte, echivalente din punct de vedere al valorii, în care se folosește infinitivul (pentru franceză) sau indicativul/diateza reflexivă impersonală (pentru română).
rom: Se aleg dovlecei tineri, se rad, se spală, se taie în două pe lungime, se pun într-o tavă.
Se decuplează bobinatorul, se scoate mosorelul și se blochează volanul.
fr: Casser les os, éplucher et couper les légumes…
Amener le foret en contact avec la pièce, appuyer sur la gachette pour monter en vitesse.
Observăm,deci,marcarea unei valori impersonale de obiectivitate,de retragere a autorului din discurs,o valoare modală prescriptivă. În rețeta de bucătărie, această formă este în concurență cu imperativul, tot așa cum este în franceză infinitivul, toate aceste moduri având în cazul acestui gen aceeași valoare.
d) Conjunctivul
Conjunctivul este, atât în română cât și în franceză, un mod verbal particular ca valoare. Se recunoaște, în general, că el nu este un mod al actualizării, ci al interpretării, exprimând prin formele sale acțiunea prezentată ca obiect al unei judecăți, al unui sentiment sau al voinței
vorbitorului [50, p.37]. El nu este apt să situeze acțiunea pe scala temporală în ciuda celor patru forme în franceză și două în română, care sunt, mai degrabă, expresia unor relații temporale de concordanță cu alte elemente verbale ale frazei. În plus, doar arareori îl găsim independent în frază, el fiind, cel mai adesea, cerut de alte verbe, locuțiuni, expresii verbale etc.
Atunci când apare singur, conjunctivul are o valoare injonctivă foarte marcată [35, p.112]:
Ex : Qu’il entre tout de suite!
Să intre imediat!
Datorită acestei valori e greu să ni-l imaginăm ca mod principal în construirea unui text, căci nu putem concepe un text coerent format doar dintr-o suită de fraze cu verbul la modul conjunctiv.
Totuși, în diacronie, constatăm folosirea lui în rețeta de bucătărie, atât în franceză cât și în română, tocmai datorită acestei valori injonctive, care este însă mult mai atenuată în raport cu cea din frazele independente. Aceasta se explică, pe de o parte, prin valoarea pe care o are acest mod și frecvența folosirii lui într-o anumită epocă, dar și, credem noi, prin încercarea de găsire a unei modalități gramaticale adecvate pentru exprimarea modalității ’’prescriptive’’ într-o epocă în care acest gen textual nu era încă pe deplin format. Așa s-ar și explica, de altfel, pendularea între diferitele moduri verbale la același autor sau chiar în aceeași rețetă. Iată câteva exemple în acest sens :
„Pour celui qui veut faire la vinaigrette, qu’il prenne du foie de porc, le lave… Qu’il prenne
ensuite beaucoup d’oignons, qu’il les épluche, les lave et les coupe.; puis qu’il les fasse
revenir…..Pour la partie liquide de cette vinaigrette, qu’il prenne de très bon vin claire…”
(Maître Chiquart)
Acest text este construit numai pe conjunctiv, mod favorizat și de subordonata finală care introduce rețeta. Textul următor prezintă o combinație a mai multor moduri și timpuri verbale. Se întâlnesc aici atât conjunctivul, cât și imperativul sau indicativul, prezent sau viitor. Există astfel un amestec nediferențiat al diverselor moduri care exprimă valoarea prescriptivă în acest gen de text și care, cu timpul, se vor diferenția unele de altele, apărând separat, în funcție de epocă, autor sau obișnuință textuală.
,, Ayez une pinte de bonne crème que vous mettez dans une poele avec un quarteron de sucre,
faites -la bouillir jusqu’à ce qu’elle soit réduite à moitié, vous prenez deux bonnes poignées
de fraisez épluchées…délayez-les dans la crème; lorsqu’elle est à moitié froide,vous y délayez
un pois de pressure, passez toute suite votre crème dans une serviette…mettez ce compotier à
l’étuve…; lorsqu’elle sera prise vous la mettez rafraîchir sur de la glace” (Menon, 1750)
Aceeași situație se reîntâlnește și în cazul rețetelor de bucătărie românești. Exemplele următoare, preluate din cele mai vechi rețete păstrate la noi, reflectă existența unor modele comune.
Primul text este construit numai pe conjunctiv:
„Să iai peștile grijit, să-l tai bucățele… să-l presari cu sare și cu praf de sămânță de molotru
și să-l lași să stea puțintel…” (Manuscrisul brâncovenesc)
În același manuscris găsim și verbe la viitor și la imperativ, uneori în aceeași rețetă. Majoritatea rețetelor încep cu conjunctivul și continuă cu alte moduri verbale, ca în exemplul de mai jos, ceea ce denotă aceeași căutare a unei forme stabile pentru acest tip de text.
„Să iai peștile după ce-l vei griji, să-l tai bucăți și să-l îndulcești cu sare și lasă-l să stea.
Deci pune într-o tingire vin zahăr, oțet …. Si când va fierbe mai tare vinul, pune bucățile
de știucă în tingire… și după ce va fierbe, pune untdelemn, ceapă prăjită, cimbir, scorțișoară,
nucșoară, piper, cuișoare și să fie toate bine pisate, și apoi îl fiarbe… ca să se amestece
mirodeniile…”
Așa cum s-a putut observa, în ceea ce privește valorile modale ale modurilor verbale se constată că un singur mod poate vehicula valori diferite în funcție de mai mulți factori și o valoare modală se poate exprima prin mai multe mijloace lingvistice identice sau diferite de la o limbă la alta. Identitatea de valoare modală între cele două limbi este dată în general de elementele lingvistice luate în sine (elementele semantice, elementele non-verbale și unele moduri verbale). Diferențele apar cel mai adesea la nivelul modurilor verbale care au funcții diferite de la o limbă la alta, în general la nivelul conjunctivului și infinitivului, foarte frecvente în franceză, în raport cu diateza reflexivă impersonală din limba română. Diferențele apar și datorită unor elemente textuale, de selectare a lor în funcție de tipul de text și de anumite „obișnuințe” de folosire a unui mod verbal sau a altuia, diferite de la o limbă la alta. Totuși, o circulație intensă la nivel informațional pe plan internațional face ca aceste elemente să se omogenizeze, adaptându-se tot mai mult elementele comune, așa cum se poate vedea în rețeta de bucătărie prin traducerile masive din ultimii ani ale unor rețete din bucătăria altor popoare sau, și mai evident, prin instrucțiunile de folosire care apar mai nou în paralel în mai multe limbi, adoptând însă structuri identice, mai ales la nivel macrostructural.
2.4.Textul injonctiv ca act de limbaj
Teoria actelor de limbaj constituie unul dintre aspectele cele mai importante ale pragmaticii.Prin intermediul ei are loc trecerea de la o lingvistică a frazei spre o lingvistică a textului prin două fapte principale :
participanții la actul de vorbire ;
relațiile dintre aceștia și situația de comunicare
Astfel,limbajul este considerat nu numai un mijloc de comunicare,dar și un act social,iar lingvistica trece de la analiza limbii la analiza discursului.
Ne reamintim că clasificarea actelor de vorbire după Searle este următoarea [40, p.78]: asertive,directive,comisive,expresive,declarative,reprezentative. Ca act ilocuționar, injonctivul apare în taxinomia lui Searle în categoria actelor directive pe care le definește ca exprimând tentative locutorului de a determina auditorul să facă ceva. Actele directive sunt descrise prin următoarele criterii [40, p.81]:
scopul actului directiv se referă la aceea că locutorul încearcă să determine pe interlocutor să facă ceva; acest lucru poate fi doar sugerat,precum în verbul a invita sau poate fi exprimat cu mai multă forță, precum în verbul a insista;
direcția de ajustare merge dinspre lume spre cuvinte, adică cuvintele încearcă să redea realitatea și nu să o transforme;
în ceea ce privește sinceritatea actului, atitudinea corespunzătoare acestui tip este a vrea sau a dori ;
conținutul propozițional se exprimă prin faptul că interlocutorul trebuie să facă ceva.
Printre verbele ce pot caracteriza acest act de limbaj, autorul enumeră: a cere, a ordona, a comanda, a invita, a permite, a sfătui,a pleda,a ruga,a solicita [40, p.82]. Remarcăm că actul injonctiv poate fi asociat frazei imperative,însă totuși,el depășește valorile acesteia,avînd sensuri mai largi,precum rugămintea,sfatul,sugestia ș.a.
Mai multe clasificări ale textelor folosesc drept criteriu actul de limbaj corespunzător. Dintre acestea cea mai importantă este cea a lui Werlich, deoarece ea a constituit punctul de plecare pentru majoritatea clasificărilor ulterioare. Conform acestei clasificări, textului injonctiv îi corespunde actul a ordona care „incită la acțiune, descrie modul de parcurgere a unor activități,
procedeul de urmat, dă ordine, indicații pentru a face ceva” [45, p.50]. Așa cum se poate vedea din această detaliere, actul de limbaj a ordona presupune o nuanțare.
În sensul său original, și anume acela „de a ordona cuiva să facă ceva” acest act se regăsește mai ales la nivelul unor fraze pur injonctive. Pe măsură ce frazele își extind dimensiunile ajungând la texte și în funcție de destinatar,care la nivel de text trece de la persoana particulară la un public mai larg, mai puțin precizat, acest act de limbaj devine mai nuanțat. În cazul textelor scurte,de genul avertismentelor, anunțurilor, sfaturilor foarte concise, care, după părerea noastră fac trecerea între fraza injonctivă și textul injonctiv, actul de limbaj „a ordona” se destramă într-o gamă de modalități de atenuare care exprimă în diverse grade distanța sau politețea față de destinatar. La nivel mai extins, când intrăm de fapt în genurile propriu-zise ale textului injonctiv,
aproape că nu mai putem vorbi de actul „a ordona”, ci de mai multe nuanțe care ar putea fi sintetizate prin sintagma „ a spune cuiva sau a-i indica ce cale trebuie să urmeze sau ce trebuie să facă pentru a realiza ceva”, ceea ce echivalează cu o modalitate prescriptivă. Am putea reprezenta aceasta și prin următoarea formulă [35, p.123]:
,, A îi spune lui B cum să facă ca să obțină X plecând de la Y ’’
Aici observăm o combinație între macro-actul de limbaj și macro-structura textului exprimând în acest fel foarte bine specificul acetui tip de text. Sunt reprezentați aici actanții (A autor/producător și B destinatar/utilizator), verbul care exprimă acțiunea locutorului A ’’a spune’’, procedura de urmat sau acțiunile executate de către B – cum să faci ca să obții, starea
inițială Y și punctul final sau rezultatul X. Cuvintele cheie sunt aici verbele hiperonime „a spune”, care focalizează actul asupra emițătorului, și „ a face” care îl focalizează asupra destinatarului,acesta din urmă fiind cel mai important deoarece nu constituie numai un verb performativ oarecare al unui act de limbaj, ci o caracteristică majoră a textelor de acest tip, și anume destinația lor de a urmări realizarea unor acțiuni concrete cu obiectele.
Verbul hiperonim „a face” ca verb central al actului de limbaj ce stă la baza acestui tip de text se precizeză concret în cazul fiecărui gen, și anume [35, p.125]:
– în rețeta de bucătărie: a spune cuiva cum să gătească un anumit fel de mâncare;
– în instrucțiunile de folosire: a spune cuiva cum să utilizeze un anumit aparat;
– în notițele de montaj: a spune cuiva cum să asambleze diferitele părți componente ale unui
aparat;
– în ghidurile turistice: a spune cuiva ce traseu să urmeze pentru a ajunge undeva;
– în indicațiile de joc: a spune cuiva cum să deplaseze piesele, sau ce reguli să urmeze.
Pare dificil în acest caz să mai vorbim de un text injonctiv, date fiind relațiile variate dintre cei doi participanți la actul de limbaj. Mult mai adecvate par celelalte denumiri care i-au fost atribuite de către diverși lingviști: instructiv, procedural, prescriptiv sau „de consigne” („de cerință”). Păstrăm totuși această denumire din motivele enunțate anterior, acest tip fiind mult
mai răspândit și mai cunoscut sub denumirea în cauză, chiar dacă ea este mai largă și nu reflectă întocmai raportul corect între emițător și destinatar.
În ceea ce privește verbul hiperonim „a spune”, acesta are următoarele nuanțe [35, 125] :
– a ordona;
– a recomanda;
– a sfătui;
– a indica;
– a explica;
– a informa.
În ciuda unor verbe comune cu verbele ce caracterizează textul informativ sau explicativ, precum a explica, sau a informa, textul injonctiv nu se confundă cu acestea, deoarece el nu se oprește aici, aceste verbe apărând implicit alături de celelalte, ca verbe „auxiliare” actului de limbaj injonctiv, și nu ca ca verbe centrale. Combettes face foarte clar distincția între textul informativ și cel explicativ, care tind adesea să se confunde:’’Textul explicativ are ca scop elucidarea unor probleme, având ca punct de plecare o întrebare la care încearcă să răspundă. În schimb, textul informativ nu încearcă să stabilească o concluzie, și nici să influențeze auditorul, ci doar să transmită niște informații într-o anumită ordine ierarhică. Spre deosebire de acestea,textul injonctiv este fundamental orientat spre destinatar și spre acțiunile pe care acesta trebuie să le execute într-o anumită ordine.’’ [14, p.6]
Trebuie să remarcăm legătura dintre actul de limbaj și modalitate, amândouă ca manifestări ale locutorilor în text, a atitudinilor față de conținutul textual sau față de locutor, capitolele fiind separate din rațiuni metodologice de organizarea a textului și dintr-o anumită tradiție de analiză textuală.
Concluzii
Textul injonctiv este un text bine definit,cu trăsături proprii,specifice,manifestînd probleme interesante și deosebite față de alte tipuri. Ceea ce atrage atenția în primul rând la acest tip de text este structura sa foarte stabilă, clară, canonică, ce oferă perspective interesante pentru o eventuală modelare funcțională. Acest tip de text se caracterizează printr-o finalitate practică a textului,existența unei serii de acțiuni care urmează a fi efectuate de către destinatar,aspectul de program ce urmează a fi respectat,existența unui autor ordonă, recomandă, indică ordinea și tipul acțiunilor și a unui destinatar care, pentru realizarea obiectivului, trebuie să urmeze întocmai aceste instucțiuni. Una dintre caracteristicile cele mai importante, prin care se deosebește de orice alt tip, este legătura sa cu lumea reală, cu acțiunea.
Structura sa este organizată pe trei niveluri: cel de adâncime, care susține organizarea structurală și semantică a întregului text, conturându-i deja specificul, nivelul extralingvistic, alcătuit în mod tradițional de factorii contextuali –locutorii, cadrul referențial, actul de limbaj – și cel textual, cu modul său specific de organizare. Acest din urmă nivel este cel care reflectă în plan textual toate
relațiile textului, atât cel de suprafață cu cel de adâncime, cât și cel textual cu cel contextual.
Textul injonctiv își construiește propria identitate în mare parte din recunoașterea sa de către vorbitori.
Genul influențează atât nivelul de textualizare cât și cel de receptare. Cu un trecut istoric impresionant, rețeta de bucătărie este genul cel mai vechi și mai cunoscut, a cărui structurare se identifică diacronic cu istoricul formării acestui tip de text. Având un caracter istoric, genurile apar, evoluează, dispar sau se modifică în funcție de factori sociali și istorici.
Notițele de montaj și instrucțiunile de utilizare sunt genuri relativ noi, apărute odată cu progresul tehnic al societății, dar ele urmează în structura lor,același model atât de cunoscut al rețetei.
Elementele obligatorii ale acestui tip de text, ordinea strictă a operațiilor,într-un cuvânt, toate elementele stereotipe care îl caracterizează, îl fac ușor de recunoscut, dar și limitează, cel puțin aparent, libertatea de interpretare a autorului în redactarea textului. Această constrângere diferă însă de la gen la gen. Unele dintre genuri, cum ar fi cele „științifice” (instrucțiunile de utilizare
și notițele de montaj), devin din ce în ce mai rigide, altele, precum rețeta de bucătărie sau ghidurile turistice, au uneori tendința de a se îndepărta de modelul abstract, teoretic, admițând o tratare mai „laxă” a elementelor obligatorii, în măsura în care acestea nu afectează rezultatul final.
Textul injonctiv rămîne un text bine format, echilibrat, fără elemente de prim plan sau fundal, fără dislocări și perspective temporale, fără elemente de interacțiune verbală. Un text compus cu o maximă economie de mijloace lingvistice, dar cu un maxim de eficiență comunicațională, tinzând spre un bun randament ca raport între cantitatea de informație și succesul acțiunii.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Strategii de Abordare a Discursului Injonctiv In Procesul Traducerii Specializate (ID: 147099)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.