Strategii Bancare In Domeniul Lichiditatii

Cuprins:

Lichiditatea- o necesitate permanentă______________pag3

Stabilirea obiectivelor pe termen scurt, mediu si lung in piața financiar-bancară internă _______________________pag11

Utilizarea pârghiilor financiare în vederea atingerii obiectivelor__________________________________pag14

Dualitatea profit-lichiditate______________________pag20

Principii de gestionare a crizelor de lichiditate și planuri de acțiune_____________________________________pag22

Managementul relației bancă-clienți în contextul asigurării unei lichidități optime și al dezvoltării tehnologice____pag26

7. Concluzii____________________________________pag30

8. Bibliografie___________________________________pag31

=== Strategii Bancare in Domeniul Lichiditatii ===

Cuprins:

Lichiditatea- o necesitate permanentă______________pag3

Stabilirea obiectivelor pe termen scurt, mediu si lung in piața financiar-bancară internă _______________________pag11

Utilizarea pârghiilor financiare în vederea atingerii obiectivelor__________________________________pag14

Dualitatea profit-lichiditate______________________pag20

Principii de gestionare a crizelor de lichiditate și planuri de acțiune_____________________________________pag22

Managementul relației bancă-clienți în contextul asigurării unei lichidități optime și al dezvoltării tehnologice____pag26

7. Concluzii____________________________________pag30

8. Bibliografie___________________________________pag31

1. Lichiditatea- o necesitate permanentă

Lichiditatea este posibilitatea de a asigura în orice moment efectuarea plăților cerute de creditorii săi. Aceasta înseamnă pentru bănci, plăți directe către clienți, în numerar, sau plăți dispuse de clienți în favoarea altor bănci către alte firme care au conturi deschise la alte bănci.

In mod obișnuit, prin operațiile curente, banca primește fluxuri de monedă centrală în mod automat, efect al serviciilor bancare desfășurate de clienți :

prin operațiunile de depuneri de numerar făcute de clienți pentru conturile lor, când acestea sunt preponderente față de solicitările clienților de numerar din conturi. In acest caz, are loc pentru clienți o conversiune a monedei fiduciare în moneda scripturală bancară. Pentru bancă efectul este de creștere a deținerilor de monedă efectivă.

prin cedarea către alte bănci sau către organele de reglementare valutară a deținerilor în valută aflate în conturile sale (sau ale clienților, când operațiunea se efectuează de regulă la solicitarea acestora). In acest caz are loc o alimentare a contului clientului, în timp ce banca înregistrează o creștere a depozitelor în monedă centrală.

prin soldul favorabil la compensarea plăților interbancare (sold care este determinat de volumul mai mare al încasărilor de la alte bănci pentru conturile clienților, față de plățile ordonate de clienții băncii către alte bănci). In toate aceste cazuri banca are asigurate premize favorabile pentru lichiditate.

In situațiile în care aceste condiții nu sunt îndeplinite, banca trebuie să apeleze la recreditare, respectiv să recurgă la formele obișnuite de recreditare în relațiile cu banca de emisiune sau să se angreneze ca solicitantă pe piața interbancară.

Aceste credite conjuncturale vor însemna pentru bancă costuri pe care aceasta trebuie să le acopere în condiții în care banca militează pentru profituri înalte și deci pentru minimizare a cheltuielilor.

Asigurarea lichidității este o problemă de conjunctură, iar riscul lipsei de lichiditate odată apărut, poate, de regulă, să fie rezolvat operativ solicitând însă băncii un efort de costuri uneori ridicate.

Deci problema lipsei de lichidități nu se pune în sensul că nu ar fi posibilă obținerea lichidității, ci a prețului ei, a costului de obținere a acestor lichidități. Rezultă că băncile trebuie să studieze permanent gradul lor de lichiditate folosind diferite procedee și să fie astfel în măsură să evite creșterile nejustificate de costuri, în condițiile în care lichiditatea nu este asigurată sau sub o altă expresie, să țină seama de costurile determinate de asigurarea lichidității atunci când alte interese (de regulă profiturile mari preconizate) împing banca să încalce cerințele lichidității.

Lipsa de lichiditate, deși este aparent un element de conjunctură, decurge dintr-o serie de corelații structurale ale resurselor și plasamentelor băncii.

În cadrul economiilor naționale ce nu au atins un nivel înalt de dezvoltare, managementul riscului de lichiditate rezida în principal în încrederea conferită de sistemul bancar. Importanța asigurării lichidității depășește limitele unei instituții individuale, deoarece înregistrarea unor deficite de lichiditate la nivelul unei singure bănci poate avea repercusiuni negative atât asupra întregului system bancar cât si asupra întregii economii naționale.

Prin natura lor, băncile în calitate de intermediari ai fondurilor temporar disponibile, acumulează aceste resurse pe termene de maturitate diferite și le contopesc în plasamente cu o structură proprie strategiei fiecrei instituții financiar-bancare. În același timp, băncile trebuie sa fie capabile să satisfacă integral și la termenile convenite angajamentele asumate față de clienții proprii. Intrările și ieșirile de fonduri ce afectează sistemul fiecărei bănci, nu vor respecta neapărat prognozele și previziunile fiecărei instituții, putând conduce la diferite variații cu o amplitudine incertă în prezent. Prin urmare fiecare bancă se va putea confrunta cu perioade în care înregistrează deficit de lichiditate curentă, ceea ce poate fi controlat prin intermediul propriilor politici de asigurare a fondurilor necesare și de management al riscului de lichiditate ce reprezintă elemente principale în cadrul strategiei globale de afaceri a fiecărei instituții.

Înțelegerea contextului managementului riscului de lichiditate implică examinarea atitudinii fiecărei bănci în ce privește modalitățile de finanțare planificare a lichidității și analizare a scenariilor alternative în acest domeniu.

Creșterea complexității activității și produselor bancare, în general a condus la adoptarea unui management cu puternice conotații prudențiale de către instituțiile cu rol de supraveghere bancară. Acestea tind să acorde o importanță din ce in ce mai mare atât corelării structurii maturității resurselor și plasamentelor bancare cât și cerințelor de asigurare a unui nivel corespunzator al activelor cu un înalt grad de lichiditate.

Astfel focalizarea analizei lichidității este ațintită către fluxurile previzionate de fonduri și durata reziduală a elementelor de active și pasiv, în detrimentul maturității contractuale.

Managementul riscului de lichiditate este asigurat de către specialiști bancari capabili să analizeze multiplele interdependențe între gestiunea lichidității, managementul ratelor de dobândă și riscul de credit, într-un mediu economic aflat în continuă schimbare.

Lichiditatea este necesară băncilor pentru compensarea fluctuațiilor previzionale și neașteptate, înregistrate în cadrul cashflow-ului. Aceasta reprezintă abilitatea instituției în asigurarea unei desfășurări normale a activității atât în condițiile reducerii depozitelor sau ieșirilor de resurse din system, cât și în cazul majorării portofoliului de credite prin alocarea suplimentară de fonduri. Potențialul asigurării lichidității poate fi cuantificat prin abilitatea unei bănci de asigurare de fonduri, fie prin majorarea resurselor atrase, fie prin convertirea în lichiditate a activelor, în timp foarte scurt și la costuri rezonabile.

Prețul asigurării lichidității pe care o instituție financiar- bancară îl consumă este dependent de condițiile de piață și de nivelul de risc al ratei dobânzii și de credit înglobate de activitatea băncii respective. Menținerea unor niveluri externe prea mari sau prea mici, ale lichidității, vor conduce fie la costuri superioare și înregistrarea unei profitabilități reduse, putând conduce chiar la pierderi financiare, fie poate determina întreruperea abruptă a activității instituției.

Prin urmare, în cadrul managementului riscului de lichiditate va trebui acordată o atenție deosebită următoarelor elemente:

cunoașterea structurii maturității fondurilor atrase- asigură un nivel superior al calității prognozelor privind fluxurile nete de fonduri

managementul riscului de lichiditate este un process complex- datorită interconexiunilor cu alte riscuri aferente activității bancare

volatilitatea fondurilor atrase este dependentă si de structura clienților instituției, cunoașterea particularităților comportamentale a acestora putând constitui un atuu al managementului lichidității.

Diversificarea surselor de fonduri și a maturității acestora poate conduce atât la evitarea dependenței de anumiți clienți, cât și la diminuarea riscului de pierderi de resurse importante în termen foarte scurt.

Conceptul de lichiditate reflectă capacitatea agentului economic de a face față în orice moment obligațiilor financiare pe termen scurt. Starea de lichiditate presupune posibilitatea de a acoperi necesitățile de plată cu elemente de activ, în mod oportun și economic, adică fără pierderi din operațiunile de transformare a activelor patrimoniale în disponibilități de plată.

Lichiditatea unei bănci se referă, de fapt, la lichiditatea activului acesteia raportată la scadentele datoriilor pe termen scurt. Din acest punct de vedere este necesară corelarea și actualizarea permanentă a gradului de imobilizare a elementelor de activ în raport cu exigibilitatea datoriilor ce se constituie ca resurse pentru bancă.

Un grad prea mare de imobilizare a activului (acordarea, de exemplu, de credite pe termen lung) în raport cu un grad mic de exigibilitate a datoriilor (datorii pe termen scurt) poate cauza dificultăți băncii, mai ales dacă luăm în considerare și aspectele extraeconomice care pot influența depunătorii. O bancă aflată în circumstanța prezentată anterior se confruntă cu riscul de lichiditate, iar la o decizie globală a depunătorilor de a-și retrage banii, situația băncii se poate complica foarte mult. La fel ar sta lucrurile și dacă, de exemplu, o bancă ar face investiții pentru activitatea proprie (construcții și amenajări de sedii etc.) având ca resursă disponibilitățile atrase pe termen scurt.

Apare, în consecință, necesitatea menținerii de către bancă a unui nivel minim de lichiditate, realizând o corelație permanentă între trezoreria activă și datoriile pe termen scurt. Din punct de vedere al posturilor de bilanț se impune corelația între depunerile la vedere ale clienților (ca elemente de pasiv) și depozitele la vedere ale băncii comerciale la Banca Națională a României, spre exemplu. Ca sume, banca comercială trebuie să mențină în stare lichidă doar cuantumul ce depășește soldul minim permanent al depozitelor la vedere, sold evaluat și confirmat statistic în timp („35% din resursele la vedere poate fi socotită resursă pe termen mediu și lung").

Se poate, de altfel, dimensiona un sold minim permanent aferent tuturor resurselor pe termen scurt (care pentru bancă se constituie și ca datorii), respectiv depunerile la vedere și la termen ce nu depășesc un an calendaristic, în contextul actual al economiei românești, în afară de capitalul propriu și împrumuturile pe termen lung, la băncile românești nu sunt constituite depozite ale persoanelor fizice sau juridice pe termene mai mari de un an. Pe de altă parte, datorită instabilității economiei, nici băncile nu încurajează depunerile de acest tip, ele bonificând dobânzi mai mari la depozitele pe termene mai scurte. Din această cauză problema lichidității în domeniul bancar prezintă o importanță aparte. Datorită faptului că resursele atrase (exceptând capitalul propriu), și deci datoriile băncii sunt exprimate pe termen scurt (sub un an), se ajunge la o apropiere lichiditate-solvabilitate. Ca o caracteristică a activului bilanțier, lichiditatea este diferită în funcție de gradul de imobilizare a elementelor de activ. Astfel, imobilizările (clădiri) au o lichiditate foarte mică. De asemenea, creditele acordate au o lichiditate restrânsă în raport cu disponibilitățile din casieria băncii (numerarul) care prezintă o lichiditate perfectă. Pe de altă parte, se pune și problema randamentului plasamentelor randament care este invers proporțional cu lichiditatea. Astfel, numerarul din casierie are randament zero (el neaducând nici un venit) în timp ce plasamanetele în credite, spre exemplu, prezintă un randament dimensionat la nivelul dobânzii active a băncii.

Se manifestă, astfel, relația de inversă proporționalitate între rentabilitate, respectiv profitabilitate, și lichiditate, pe de altă parte. Din acest punct de vedere, deși teza economică general valabilă este că întreprinzătorul urmărește în activitatea sa maximizarea profitului, uneori acesta este sacrificat în vederea asigurării lichidității și solvabilității agentului economic.

Este o condiție sine qua non a perpetuării activității economice, lipsa profitului (profit zero sau mai mic decât fusese prevăzut anterior) fiind un impediment minor încomparație cu un grad foarte scăzut al lichidității sau solvabilității, care ar putea pune agentul economic în stare de incapacitate de plată. În domeniul bancar, în țara noastră, astfel de acțiuni au avut loc pe fondul unor dobânzi foarte mari la creditele de refinanțare acordate de Banca Națională a României băncilor comerciale, în aceste condiții, băncile au preferat să se refinanțeze de la Banca Națională a României fie și cu o dobândă de 120% pentru a-și asigura lichiditatea și, deci, continuitatea activității. Conceptul de lichiditate își are originea în riscul de imobilizare. Acest risc apare pentru bancă atunci când ea este obligată să facă față retragerii depozitelor pe care le-a utilizat pentru a acorda credite. Din acest punct de vedere, banca trebuie – prin acțiunile sale – să-și creeze și mențină capacitatea de a face față retragerilor de depozite fără amânare, răspunzând necesităților întreprinzătorilor și particularilor.

Din cele expuse până acum, apare clar faptul că problematica lichidității este -uneori – mai importantă decât cea a profitabilității. Arta și profesionalismul bancherului se observă din felul în care acesta reușește să optimizeze mixajul lichiditate-performanță (randament) prin diversificarea portofoliului de plasamente ale băncii.

Banca Comercială Română și-a menținut în permanență un nivel foarte bun de lichiditate, monitorizând și cuantificând atent acest indicator. În urma intrării în vigoare a Normelor BNR nr. 1/2001 privind lichiditatea băncilor, B.C.R. și-a aliniat obiectivele sale strategice în ceea ce privește lichiditatea la reglementările impuse de banca centrală.

Pe fondul creșterii progresive a încrederii clientelei în sistemul bancar românesc, B.C.R. a adoptat și în anul 2003 o serie de măsuri menite să mărească independența financiară a băncii, prin reducerea ponderii resurselor atrase de la băncile comerciale partenere în total resurse, în paralel cu creșterea maturității resurselor atrase. Banca elaborează prognoze privind evoluția pe termen mediu a resurselor și plasamentelor și utilizează pârghiile monetare și de credit pentru a asigura un management al lichidității eficient, care să permită depășirea fără eforturi majore a unor situații conjuncturale nefavorabile.

2. Stabilirea obiectivelor pe termen scurt, mediu și lung în piața financiar-bancară internă

În urma efectuării analizelor de lichiditate s-a identificat și cuantificat riscul de lichiditate al instituției financiar-bancare pe baza datelor cunoscute în prezent. În concordanță cu obiectivele propuse a fi realizate în cadrul planului de afaceri și a rezultatelor simulărilor effectuate cu privire la potențialele efecte ce se pot rasfrânge asupra evoluției elementelor bilanțiere este posibilă estimarea evoluției lichidității instituției financiar- bancare atât globale, cât și punctuale.

Pe baza acestor elemente, conducerea instituției este în măsură să elaboreze noi strategii sau să le modifice pe cele existente, în scopul atingerii obiectivelor propuse în cadrul planului de afaceri.

Nivelul nominal al elementelor de active și pasiv stabilite în planul de afaceri diferă de cei existenți în prezent, fiind necesară identificarea strategiilor opportune care să necesite un minim de cost și un maxim de rezultat pentru asigurarea îndeplinirii obiectivelor propuse.

Stabilirea obiectivelor și a termenelor de realizare în cadrul strategiei de afaceri trebuie să țină cont de perioada în care pot fi aplicate și mai ales de intervalul de timp în care vor apărea și rezultatele scontate ca urmare a implementării acestora.

Se vor stabili doua tipuri de obiective:

Pe termen scurt

Pe termen mediu și lung

Obiectivele cu privire la nivelul lichidității pe termen scurt se referă la modificarea structurii maturității plasamentelor băncii, făcându-se referire la:

Modificarea în etape a structurii plasamentelor băncii necesar a se diminua/majora prin majorarea/diminuarea plasamentelor în titluri de stat cu maturitate de până la 1 an și peste 1 an

Modificarea/menținerea unui anumit nivel a poziției valutare

Volumul creditelor acordate în baza rambursărilor anticipate

Previziunea evoluției ratelor de dobândă și alegerea instrumentelor de plasament în funcție de caracteristicile acestora

Obiectivele pe termen mediu și lung au în vedere remodelarea preferințelor clienților de depozitare a resurselor pentru un anumit ”model” de scadențe, considerat optim de către instituție și reanalizarea strategiei de plasament a activelor cu scadență reziduală de peste 1 an.

Aceste obiective se referă în principal la:

Modificarea ratelor de dobândă în funcție de necesitatea de atragere de noi resurse la anumite termene sau de “culisare” a unei părți din resursele existente către alte intervale de maturitate

Lansarea de noi produse

Aplicarea diferențiată de comisioane, în scopul stimulării canalizării resurselor către benzile cu indicatori de lichiditate de calitate inferioară

Evaluarea elementelor bilanțiere și extrabilanțiere cu scadențe de peste 1 an și analizarea posibilității prelungirii acestora la scadență

Previziunea evoluției ratelor de dobândă și alegerea instrumentelor adecvate pentru efectuarea de plasamente la termen mai mare de 1 an

Structura elementelor de active și pasiv, repartizată pe monede la care se dorește a se ajunge într-un anumit interval de timp

Măsurile necesar a fi aplicate pentru atingerea obiectivelor pe termen mediu și lung se pot implementa în termen relative redus, dar rezultatele se vor lăsa așteptate o bună perioadă de timp, datorită atât inerției de care dau dovadă oreferințele investiționale ale clienților, cât și caracteristicilor mediului economic.

3. Utilizarea pârghiilor financiare în vederea atingerii obiectivelor

Din punctual de vedere al monitorizării lichidității, cât și al estimării influențelor asupra venitului net din dobânzi prin modificările survenite în piață, se pot distinge patru metode de recorelare a scadențelor reziduale ale activelor cu pasivele. Acestea sunt legate de încadrarea în limitele stabilite, pentru indicii Gap, de către conducerea instituției financiar-bancare pe fiecare interval de maturitate(Comitetul pentru managementul activelor și pasivelor/ALCO).

În vederea modificării indicilor Gap, în funcție de cerintele fiecărei instituții, vor fi necesare utilizarea anumitor pârghii financiare pentru remodelarea maturitătilor reziduale ale elementelor de active și pasiv.

În următorul exemplu este prezentat tabelul pentru calculul indicilor Gap pentru o instituție financiar-bancară, la o anumită dată de bilanț, dată la care limitele stabilite de ALCO pentru intervalele de maturitate reziduală erau depășite, instituția fiind nevoită să adopte anumite măsuri, cu effect pe termen scurt, mediu și lung, pentru corectarea lichidității.

Presupunem că pentru intervalele de maturitate sub 3 luni limita minimă stabilită de ALCO pentru indicile gap este de -15%.

Pentru încadrarea în limitele stabilite de ALCO, se pot aplica următoarele strategii:

Restructurarea activului, respectiv:

transformarea unor active în sumă de 100 mil. Echiv. USD din active cu scadență rămasă cuprinsă între 1 și 3 luni, rezultând următorul tabel pentru claculul indicilor Gap:

Prin această transformare, indicile Gap pentru intervalul de maturitate cuprins între 1 și 3 luni s-a diminuat de la -25% la -15%. În plus s-a îmbunătățit și indicile Gap, pentru maturitatea cuprinsă între

3 și 6 luni, de la -15% la -5%, ca urmare a diminuării Gap-ului cumulat prin “aducerea” unui plasament dintr-un termen mai îndepărtat de momentul zero(6-12 luni) în banda de scadență 1-3 luni.

Posibilități de realizare a acestei “transformări”:

vanzare active pe o piață secundară, iar contravaloarea rezultată fiind utilizată printr-un plasament pe termen redus

desființare înainte de termen a unui deposit interbancar

Ambele posibilități sunt costisitoare pentru instituție, putându-se prefera aplicarea unei alte strategii.

Restructurarea pasivului, respectiv:

transformarea unor resurse în sumă de 100 mil.echiv.USD, cu scadență rămasă sub 1 lună în resurse cu scadență rămasă cuprinsă între 3 și 6 luni, rezultând următorul table pentru calculul indicilor Gap:

S-a reușit astfel îmbunătățirea indicelui Gap de la -25% la -15% pentru banda de scadență cuprinsă între 1 și 3 luni, ca urmare a reducerii cu 10 mil. Echiv. USD a resurselor cu scadență imediată și transformarea acestora în resurse cu o maturitate cuprinsă între 3 și 6 luni.

Această strategie se bazează pe utilizarea unor pârghii precum rata dobânzii, lansarea de noi produse sau facilități cu privire la comisioane. Succesul acestei strategii este direct proporțional cu costurile suplimentare asumate de instituție în atragerea resurselor la un termen superior.

Creșterea activelor și pasivelor instituției, respective:

Suplimentarea cu 100 mil. Echiv. USD a activelor cu scadență rămasă de până la 1 lună

Atragerea suplimentară a 100 mil. Echiv.USD, reprezentând resurse cu scadență rămasă cuprinsă între 3 și 6 luni, rezultând următorul table pentru calculul indicilor Gap:

Se remarcă îmbunătățirea indicelui Gap pentru maturitatea cuprinsă între 1 și 3 luni de la -25% la -15%, ca urmare a atragerii unor resurse cu scadență cuprinsă între 3 și 6 luni și plasarea acestei resurse suplimentare pe termen de până la 1 la lună. Rezultatele aplicării acestei strategii nu sunt immediate, instituția asumându-și o serie de costuri, în scopul îmbunătățirii lichidității prin atragerea unor resurse cu o scadență mai îndelungată în comparație cu plasamentele effectuate pe seama acestora. În plus, atragerea pe o perioadă mai lungă de timp a unor resurse necesită bonificarea unei dobânzi superioare sau alte facilități.

Diminuarea activelor și pasivelor, respective:

reducerea cu 100 mil. Echiv.USD a activelor cu scadență reziduală cuprinsă între 3 și 6 luni

– reducerea cu 100 mil.echiv. USD a resurselor cu scadență reziduală sub 1 lună, rezultând următorul table pentru calculul indicilor Gap:

Printr-o astfel de strategie, bilanțul instituției a fost redus prin vânzarea pe piața secundară a unor active cu maturitate ramasă cuprinsă între 3 și 6 luni, iar cu fondurile rezultate au fost rambursate la scadență resurse care din anumite motive nu au mai fost prelungite. Orice metodă de reducere a bilanțului nu poate fi de bun augur pentru orice instituție fiind în general, aleasă în cazuri deosebite, deoarece vânzarea unor active cu scadență rămasă de peste 3 luni conduce inevitabil la reducerea randamentelor respectivelor plasamente, fapt care se va evidenția și în profitabilitatea globală.

Toate strategiile de atingere a nivelului de lichiditate considerat optim implică o serie de costuri pe care fiecare instituție trebuie să și le assume, deoarece nici o bancă din lumen u atrage resurse într-o structură identică cu cea a plasamentelor, ceea ce conduce, încă o data la concluzia că riscul de lichiditate poate fi diminuat, dar niciodată anulat.

Cu cât se va încerca asigurarea unei lichidități mai mari, cu atât costurile vor crește și implicit profitabilitatea se va reduce. În mod similar, creșterea profitabilității neținându-se cont de asigurarea lichidității corespunzătoare nu poate conduce la obținerea unui success perpetuu.

4. Dualitatea profit-lichiditate

Din punct de vedere al profitabilității unei instituții, situatia ideală (maximizarea profitului) ar constitui-o atragerea de resurse la termen de 1 săptămână (depozite interbancare) și plasarea în credite la termen de 5 ani spre exemplu. Nivelul ratelor de dobândă pentru plasamente s-ar situa cu mult peste cel al resurselor la termen foarte scurt, ceea c ear genera o marjă substanțială între dobânda activă și pasivă, și implicit cu un profit maxim.

Acest mod de abordare nu ține cont de riscurile inerente activităților bancare și în special de riscul de lichiditate. Chiar dacă performanța clienților beneficiary de credite ar fi excelentă și nu s-ar înregistra credite restante, nu se poate asigura permanent lichiditatea necesară până la scadența finală a plasamentelor, ca urmare a diferitilor factori endogeni sau exogeni sistemului instituției financiar-bancare respective. Fluctuațiile ratelor de dobândă pe o perioadă atât de îndelungată pot conduce chiar la înregistrarea de pierderi, deși inițial prognozele privind profitul obținut erau extreme de optimiste.

Din punct de vedere al lichidității, mazimizarea acesteia ar conduce la atragerea de resurse cu orice preț si o scadență cât mai îndelungată, și plasarea tuturor acestor fonduri în active lichide cu scadență redusă. În acest mod indicii Gap vor înregistra valori positive impresionante pe toate benzile de scadență, evidențiind existența permanentă a activelor scadente care acoperă integral necesarul de fonduri pentru resursele ce vor ajunge la scadență și ar putea ieși din sistemul instituției financiar-bancare respective.

Analizând din punct de vedere al profitabilității acestei abordări, se vor dlacune majore, care pot conduce la sincope ale activității instituției, profitul reprezentând însăși esența oricărei activități bancare.

Ambele extreme ale abordării izolatede maximizare a lichidității sau a profitului nu pot conduce la o dezvoltare sănătoasă a unei bănci, similar principiului mathematic conform căruia atingerea unor maxime locale nu garantează obținerea unui maxim global la nivelul sitemului.

Atingerea optimului profit- lichiditate este extreme de grey de realizat. Cu atât mai mult menținerea permanentă a instituției în aria de atingere a optimului acestei dualități.

5.Principii de gestionare a crizelor de lichiditate și planuri de acțiune

Indiferent de nivelul de performanță al managementului lichidității, fiecare instituție financiar-bancară trebuie sa dețină un plan de acțiune pentru cazuri în care aceasta sau sistemul în care iși desfășoară activitatea se confruntă cu o criză de lichiditate.

Principiile de gestionare a unei crize de lichiditate se referă, în principal, la:

identificarea cauzelor ce au generat-o

constituirea unor comisii de criză cu atribuții precise și putere de decizie sporită

încercarea de înlăturare rapidă a focarelor de criză în cazul în care este realizabil acest lucru

asigurarea unei lichidități consistente; asigurarea lichidităților are in vedere atât vânzarea activelor lochide, cât și obținerea unei cantități importante de numerar, element extreme de important în economiile în care cash-ul deține o importantă pondere în agregatul M1

asigurarea deservirii tuturor solicitărilor clienților

menținerea imaginii de instituție solidă financiar

pregătirea de aplicare a planurilor de acțiune post-criză

obținerea de concluzii pe baza analizei situației petrecute, care trebuie să conducă la îmbunătățirea și perfecționarea sistemelor informaționale/informatice, de control, de

gestiune a riscurilor și la reanalizarea politicii de efectuare de plasamente și de atragere de resurse.

Aceste principii conduc la realizarea planului de acțiune ce va fi utilizat în cadrul crizelor de lichiditate și care va cuprinde, printre altele:

analiza fluxurilor financiare și a stării mediului în care își desfășoară actvitatea instituția financiar-bancară și previzionarea începutului crizei

constituirea echipelor de gestionare a crizei ce vor acoperi întreaga zonă geografică în care își desfășoară activitatea respectiva instituție

atribuirea sarcinilor prestabilite și acordarea, dacă este cazul, a unor puteri decizionale sporite în cadrul unui interval de timp delimitat

previzionarea necesarului de numerar pe o anumită perioadă și aplicarea planurilor de asigurare și obținere a acestuia

asigurarea unui flux informațional sporit atât la nivel”vertical”, cât și “orizontal” în cadrul structurii organizatorice a instituției

canalizarea tuturor resurselor umane, materiale, financiare disponibile în vederea asigurării condițiilor de deservire a tuturor solicitărilor clienților

asigurarea unor resurse suplimentare pentru înlăturarea eventualelor suprasolicitări informaționale ale rețelei informatice

susținerea mediatică a imaginii reale a instituției

intensificarea contactelor cu clienții importanți

utilizarea următoarelor surse de asigurare a lichidității necesare:

sumele din conturile curente deschise la alte instituții, inclusive cel de rezervă minimă obligatory

numerarul disponibil în casierii

vânzarea sau efectuarea de operațiuni Repo pe piața secundară cu titlurile de stat existente în portofoliu

efectuarea operațiunilor de SWAP valutar, vânzare/cumpărare valută pentru obținerea sumelor în monedă necesară efectuării plăților solicitate de clienți

vânzarea pe piața secundară a efectelor de comerț deținute

efectuarea de trageri din împrumuturi puse la dispoziție de diverse instituții financiar- bancare locale sau internaționale

retragerea depozitelor interbancare neajunse la scadență

reanalizarea planului de acordare de noi credite

utilizarea pârghiilor bancare, în scopul determinării clienților să opteze pentru menținerea în cadrul sistemului a disponibilităților la vedere și termen

monitorizarea permanentă a lichidității immediate a instituției

după depășirea crizei, se va efectua evaluarea finală a fluxurilor financiare effectuate în perioada crizei

se vor utilize o serie de măsuri post-criză, printer care amintim

stabilirea priorităților de acțiune pe termen foarte scurt

reanalizarea planurilor de atragere și plasare a resurselor atât pe termen scurt, cât și mediu

perfecționarea părților din sistemele informaționale, IT și de gestiune a riscului care, în cursul perioadei de criză, au funcționat sub caracteristicile proiectate

stabilirea planului de acțiune pentru revenirea la normalitate( renunțarea treptată la utilizarea pârghiilor bancare- dobânzi, comisioane- utilizate pe parcursul crizei și care în mod normal nu ar fi fost aplicate, acordarea de facilitățî clienților ce doresc revenirea la instituția pe care au părăsit-o în acele momente, stimularea dezvoltării afacerilor clienților devotați instituției).

Deși se preferă a nu exista necesitatea aplicării planului de acțiune în cazuri de criză, nici o instituție financiar-bancară respectabilă nu poate să ignore importanța acestuia. Dacă aceste planuri de acțiune sunt concepute a permite continuarea activității în cazul apariției unor crize cu un înalt grad de penetrare a mediului economic, atunci instituția are șanse să supraviețuiască unor asemenea încercări. Alidarea acestor planuri de acțiune poate fi certificată doar de practică.

6.Managementul relației bancă-clienți în contextul asigurării unei lichidități optime și al dezvoltării tehnologice

În domeniul managementului riscului de lichiditate, în ultima perioadă se remarcă o tendință pronunțată în abordarea managementului relației/parteneriatului de afaceri între bancă și clienți.

Cu cât această relație este mai profundă și de o mai mare intensitate, cu atât banca va avea de câștigat prin dezvoltarea armonioasă a afacerilor, a profitabilității și a capitalului de imagine ce se poate astfel acumula. Acest avantaj poate fi hotărâtor, în special în momentele incipiente ale unei crize, devansând cu mult orice realizare a băncii în orice alte sfere de activitate.

Cunoașterea în detaliu a comportamentului clienților și a modului de reacție în diferite situații reprezintă un deziderat al feicărei instituții ce este direct dependentă de clienții săi. Această cunoaștere ar permite o bună estimare realizată în cadrul analizelor de lichiditate și a simulărilor efectuate.

Managementul relației bancă- client presupune efectuarea de studii și cercetări de piață în rândul clienților actuali, cât și în rândul celor potențiali, investiție a căror rezultate nu pot fi cuantificabile imediat, dar care oferă un grad informațional în ce privește comportamentul clienților și implicit o imagine asupra activității de ansamblu a băncii.

În piețele financiar-bancare internaționale se utilizează des asemenea cercetări, concluziile rezultate putând fi extrapolate, într-o anumită măsură, și pentru clienții băncilor ce activează în piața internă, avându-se în vedere tendințele înregistrate în sectorul bancar european în ultima perioadă.

Majoritatea instituțiilor financiar-bancare europene abordează dezvoltarea managementului relatiei cu clienții ca o modalitate de sporire a veniturilor viitoare, a bazei de clienți și a vânzărilor încrucișate de produse bancare și de asigurări. S-a observat că în cazul instituțiilor ce nu dețin o infrastructură adecvată dezvoltării managementului relației cu clienții, nu se acordă suficientă atenție acestui tip special de management.

Există o provocare considerabilă cu care se confruntă băncile, relevată de studio, din moment ce majoritatea instituțiilor consideră că clienții lor au devenit mai puțin loiali, iar acei clienți ce au ales să utilizeze canalele electronice de furnizare a serviciilor și produselor bancare vor fi și mai puțin loiali, datorită creșterii concurenței în domeniu și a diversificării opțiunilor de fructificare a fondurilor, la randamente diferite ce se pot compara în funcție de ofertele diverselor bănci.

Un management eficient al relației cu clienții ar trebui să realizeze următoarele:

Îmbunătățirea cunoștintelor bancare ale clienților

Cunoștințele accumulate să conducă la îmbunătățirea activității acestora și la utilizarea cu o mai mare frecvență a serviciilor și produselor băncii

O mai bună interpretare a deciziei de investire, ceea c ear permite facilitarea oportunităților de vânzare încrucișată a diverselor tipuri de produse

Imbinarea canalelor de distribuție bancarăastfel încât clientul să beneficieze de servicii și produse de calitate

Asigurarea flexibilității în opțiunile clientului

Maximizarea loialității față de bancă astfel încât să utilizeze o perioadă cât mai îndelungată produselor și serviciilor acesteia

Există și păreri ale unor instituții financiar- bancar europene conform cărora implementarea unui management eficient al relației cu clienții implică din ce în ce mai mari cheltuieli, iar obiectivele propuse a fi atinse se modifică permanent. Fiecare instituție consideră drept extreme de importante atât menținerea bazei de clienți, cât și vânzările încrucișate ce ar permite sporirea veniturilor instituției.

Aplicarea unui model de asigurare a acestui tip management ar necesita:

Segmentarea pieței

Utilizarea acestei segmentări în vederea oferirii unui mix de produse și servicii care să asigure satisfacția clienților și dezvoltarea relației cu aceștia

Realizarea unor oferte corespunzătoare și printr-un canal de comunicare acceptat de client

Fructificarea oportunităților în momentul în care apar

Pentru asigurarea unei diferențieri a serviciilor adecvate fiecărui client în parte este necesar ca instituțiile să poată cuantifica profitabilitatea fiecărui client. În acest mod banca va putea identifica soluții cu privire la modul în care să abordeze un client în funcție de valoarea actuală și potențială a acestuia. Inabilitatea de a monitoriza fiecare client În funcție de canalele de distribuție a serviciilor utilizate sau de a analiza tranzacțiile ar putea consitui o problemă stringentă, ce nu ar permite previzionarea comportamentului clientului, atât de necesară stimulărilor evoluției lichiditătii băncii, în special în situații de criză.

Se remarcă în prezent două elemente asupra cărora băncile europene își concentrează atenția în vederea consolidării bazei de clienți: brand-ul instituției și cunoasterea clienților. Noile apariții în arena financiar- bancară și fuziunile/achizițiile au determinat băncile să pună în prim-planul relației cu clienții imaginea brand-ului de care dispun și care poate conduce la creșterea încrederii și a loialității clienților. Al doilea element important il constituie identificarea necesităților clienților printr-o mai bună cunoaștere a caracteristicilor acestora. Dacă imaginea poate determina clienții să ia contact cu o bancă, numai cunoașterea necesităților acestora și asigurarea unor servicii cât se poate de personalizate acestora îi va determina să desfășoare în continuare operațiunile prin acea bancă.

Concluzii

Managementul relației bancă- client este mijlocul prin care se pot dezvolta servicii și produse financiar-bancare de succes. În condițiile actuale se înregistrează o tendință a clienților de a deveni mai puțin loiali, semnalată chiar și pentru acei clienți ce au desfășurat în mod tradițional afaceri cu o anumită instituție. Implicit prognoza evoluției lichidităților băncilor se va realiza pe o bază lărgită de subiectivism. Acest trend este exacerbat prin apariția mai multor canale de distribuție a produselor și serviciilor bancare, ca urmare a creșterii competiției și a permanentelor dezvoltări tehnologice, la care trebuie să se adapteze rapid băncile și în general întreg mediul financiar-bancar.

Bibliografie:

Berea A.O "Strategie bancara" editura Expert, Bucuresti 2001

Dănilă,Nicolae, Anghel L.C.,Dănilă M.I.- Managementul lichidității bancare,Ed.Economică, București, 2002

www.bnr.ro

www.bcr.ro