Strategii ale Retoricii Clasice In Predicile Lui Antim Ivireanul

CUPRINS

ADNOTARE

la teza de masterat cu tema

STRATEGII ALE RETORICII CLASICE ÎN PREDICILE LUI ANTIM IVIREANUL

Structura tezei: Lucrarea conține o introducere, trei capitole, concluzii generale, bibliografie ce cuprinde 54 de surse, 83 de pagini de text de bază.

Cuvintele-cheie: Antim Ivireanul, predică, orator, didahii, Biserică, creștin, elocvență, omilie, tipar, ortodox

Scopul cercetării rezidă în abordarea, la modul general, a discursului religios ca model și normă de exprimare în epoca veche, a genurilor propovăduirii, a stilului textelor religioase din epoca veche, punându-se accent pe elemente de retorică creștină în predicile mitropolitului Antim Ivireanul.

Obiectivele pe care și le propune cercetarea sînt: să stabilească locul și rolul lui Antim Ivireanul în contextul culturii medievale românești și a celei creștine; să argumenteze motivul scrierii didahiilor lui Antim Ivireanul; să identifice stilul textelor religioase și locul acestora în cadrul scrisului românesc; să definească importanța predicilor Ivirene în vederea promovării scrisului românesc; să analizeze citate și pasaje din didahii și să stabilească structura retorică și strategia argumentativă în acestea.

Semnificația teoretică a tezei constă în faptul că oferă un studiu de sinteză asupra scrierii Didahiile de Antim Ivireanul, document extrem de important pentru cultura noastră, care a continuat izbânda din Moldova a mitropolitului Varlaam și chiar a depășit-o. Se încearcă, în baza unei analize textuale a predicii, urmărirea elementelor de retorică clasică în literatura română, îmbinându-se cercetările filologice cu cele teologice.

Valoarea aplicativă a cercetării presupune că cercetările în cauză pot fi utilizate în lucrările ulterioare sau pot fi încadrate în procesul de studii al instituțiilor medii și superioare de învățămînt la disciplinele Literatura română, Istoria limbii române literare, Patristica, Omiletica.

ANNOTATION

to the Master’s Thesis on the topic

CLASSICAL RHETORIC STRATEGIES IN THE SERMONS OF ANTIM OF IVER

Structure of Thesis: The paper comprises an introduction, three chapters, general conclusions, a bibliography consisting of 54 sources and 83 pages of basic text.

Key-words: Antim of Iver, sermon, orator, preaching, Church, Christian, eloquence, homily, print, orthodox.

Goal of Research: The approach of the religious speech as a model and norm of expression in the Old Age, the preaching genres and the style of the religious texts in the Old Age, focusing on the elements of Christian rhetoric in the sermons of the metropolitan bishop Antim of Iver.

Objectives: Finding out the place and role of Antim of Iver in the context of Romanian medieval culture and the Christian culture; motivating Antim of Iver’s reason for writing the sermons; identifying the style of the religious texts and their place within the Romanian writing; defining the importance of Iver’s sermons with a view to the Romanian writing promotion; analysing quotes and excerpts from the sermons and identifying their rhetoric structure and argumentative strategies.

Theoretical Significance: The paper offers a study of synthesis in the Sermons of Antim of Iver, being an extremely important document for our culture, which continued the victory of the metropolitan bishop Varlaam of Moldova and even surpassed it. On the basis of a textual analysis of the sermons, the author is attempting to follow the elements of classical rhetoric in the Romanian literature, combining both the philological and theological researches.

Applicative Value of Research: It is assumed that the actual researches may be used in the subsequent papers or may be framed in the studying process of the middle and higher education institutions within such classes as the Romanian Literature, the History of the Literary Romanian Language, Patristic and Homiletics.

INTRODUCERE

Actualitatea investigației

Iisus Mîntuitorul este primul care a predicat, deoarece omenirea trebuia scoasă din întunecimea în care se afla și redirecționată. Cuvîntul lui Dumnezeu materializat prin predici a avut putere chiar de la apariția lui, pînă la Hristos. Celebrii oratori din Grecia antică ne conving de puterea cuvîntului, bunăoară Marcus Tullius Cicero, considerat prințul oratorilor, spunea că : „Nimic nu mi se pare mai frumos decît să captivezi prin puterea cuvîntului atenția unei adunări, să încînți mintea ascultătorilor și să le determini voințele într-un sens sau altul”.

Oratorii clasici greco-romani insistau pe întrebuințarea elocventă a limbajului deși, din perspectiva creștinismului am zice că discursurile lor aveau țeluri limitate. Altfel înțelegem predica creștină, scopul ei nu este doar descoperirea și prezentarea relațiilor sociale, culturale, politice etc., ea tinde mai sus, pînă la comuniunea cu Dumnezeu. De bună seamă, cuvîntul are forță chiar și atunci cînd este pronunțat de la om laom, or, atunci cînd este rostit de Dumnezeu prin om puterea lui nu mai rămîne a fi din lumea aceasta. Astfel înțelegem, dacă ne referim la spațiul românesc, cum un popor cu credință proprie, datini și sărbători proprii, respectându-le pe acestea ca pe cele mai portivite, a putut să accepte destul de ușor credința și sărbătorile care îi erau la acel moment improprii și să le păstreze fără a da înapoi. De fapt, cel care a venit să-i îndrumeze a fost Sfîntul Andrei cel Întîi Chemat, care nu avea școală oratorică, dar prin predicile sale ne-a încreștinat strămoșii. Și tocmai aici stă minunea, că nu prin învățătura omenească i-a convins ci se împlinește aici cuvîntul biblic că nu ar fi avut nici o putere dacă nu i-ar fi fost dat de sus (Ioan 19, 11).

Lucrarea de propovăduire a Sfîntului Andrei a fost extinsă mai tîrziu, după cucerirea Daciei de către romani, prin misionarii care, în urma unui proces de migrație, evanghelizau și în afara hotarelor Imperiului Roman. Este de la sine înțeles faptul că nici în țara noastră nu a rămas în afara acestui proces. Astfel, au apărut mai mulți scriitori și misionari, dintre care vom aminti pe Ioan Cassian, Niceta de Remesiana, Dionisie Exiguul, Ioan Maxențiu ș.a., care au predicat și au scris în latină sau greacă.

O etapă de cotitură se produce în secolul al IV-lea când are loc împrumutarea și răspândirea lucrărilor și omiliilor Sfinților Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz ș.a., ei, armonizând arta elocinței cu adevărurile de credință, vor ridica retorica bisericească la înălțimea meritată, iar din secolul al IX-lea în spațiul nostru lucrările Sfinților Părinți și alte cărți necesare cultului Divin sunt răspândite prin intermedierea limbii slavone.

Totuși în secolul al XVI-lea are loc o nouă etapă în evoluția literaturii sacre, atunci diaconul Coresi pentru prima dată tipărește în română două cazanii:Tîlcul Evangheliilor (1567) și Evanghelia cu învățătură (1581), după care se tipărește de ieromonahul Silvestru Evanghelia învățătoare de la Govora (1642), Cartea românească de învățătură (1643) a mitropolitului Varlaam și în1644 Evanghelia învățătoare de la Mănăstirea Dealu. Impulsionate de ereziile care amenințau credința, astfel de scrieri au servit pentru creștini drept un sprijin moral și spiritual.

Această lucrare didactică de spiritualizare și de modelare a neamului nostru o continuie, încă neapreciat pe atunci la justa valoare, Sfîntul Mitropolit Antim Ivireanul. Născut în Iviria (Gruzia) în 1650, de tînăr cade rob la turci, unde învață mai multe meșteșuguri, probabil și al tiparului, ajunge în Țara Românească în 1690, adus fiind de domnitorul Constantin Brîncoveanu. Aici, după ce învață limbile română și slavonă, își începe neobosita-i activitate pînă cînd nu este asasinat la porunca domnitorului Nicolae Mavrocordat.

Antim știa turca, greaca (veche și modernă), araba, învățate la Constantinopol, unde a fost rob. A fost cerut de Constantin Brâncoveanu ca tipograf. A stat la București (1688–1690), unde a scos prima tipăritură: Învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon (1691), apoi Evanghelierul greco-român (1693), Psaltirea (1694), Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă (1699), Ceaslovul greco-arab (1702). A înființat o tipografie la Snagov (1694), unde a scos 14 cărți: 7 în grecește, 4 în românește (prima fiind o Psaltire), una în slavonă, 2 bilingve (greacă și română; greacă și arabă). Apoi a deschis încă o tipografie la Râmnicu Vâlcea (1705). A fost mitropolit al Țării Românești (1708). Caterisit din cauza domnului fanariot Nicolae Mavrocordat, pentru apărarea standardelor românești ale ortodoxiei, a fost condamnat la surghiun și ucis pe drumul spre Constantinopol. După 1990 a fost declarat de Biserica Ortodoxă Română Sfânt Ierarh Martir (data de 27 septembrie). A făcut xilogravură, miniaturi: Evanghelii (edițiile 1693 și 1697), pictură murală la mănăstirea Antim din București (al cărei ctitor a fost), caligrafie. A tradus scrieri de cult și didactico-morale. A lăsat în manuscris două lucrări notabile: Chipurile Vechiului și Noului Testament (1709), cu 22 foi text, la care se adaugă 503 portrete în medalion, 3 schițe și 8 desene, tot în medalion, cu personaje din Vechiul Testament. Analiza lor demonstrează că avea nu numai o frumoasă cultură teologică, ci și una profană: citate din Biblie, literatura patristică, filosofii antici. În multe din ele făcea o critică vehementă a moravurilor vremii.

Și un amănunt tulburător. Pe la mijlocul lunii august 1716, ca urmare a unui zvon cum că ar fi intrat în țară un detașament austriac, Nicolae Mavrocordat fugea spre Giurgiu luând cu el și pe Antim. La Călugăreni ori poate mai în jos, spre Dunăre, cum se spune în cronica lui Radu Popescu — interveni o ceartă între domn și mitropolit, acesta din urmă găsind prilejul să se întoarcă îndată la București. Aici Antim trecu de partea boierilor filo austrieci și unse ca domn pe un Pătrașcu Brezoianu, care nici măcar nu putu participa la ceremonie. Insă știrea despre venirea imperialilor se dovedi falsă, Mavrocordat se grăbi înapoi spre Capitală, tăie pe Pătrașcu Brezoianu și, chemându-1 în grabă la curte, lăsă pe mitropolit în seama soldaților turci care-1 însoțeau. Turcii îl batjocoriră, smulgându-i barba, punându-i tichie roșie pe cap și, răspopindu-1 cu sila, redându-i numele mirean de Andrei, îl porniră pe calea exilului ce fusese dej a ordonat de prea servila Patriarhie de la Istanbul, undeva la o mănăstire de la Muntele Sinai. Nu ajunse însă acolo deoarece garda primi ordin să-l ucidă pe drum, ceea ce se și întâmplă într-una din primele zece zile ale lunii septembrie. Trupul i-1 aruncară într-un pârâu ce se vărsa în Marița, pe undeva prin apropiere de Adrianopol.

Meritul mare al Sfîntului Antim este că a scris în limba poporului ca să fie auzit de toți și prin scrierile sale i-a întrecut pe toți contemporanii săi, și nu putem afirma cu exactitate că s-ar putea echivala vreunul din prelați, chiar pînă-n zilele noastre, cu figura lui Antim Ivireanul. Un adevărat om de cultură cu calități alese, cărturarul a tipărit sau a supravegheat imprimarea a peste 60 de lucrări, în mai multe limbi, dintre care 38 sunt contribuții personale, 24 dintre ele fiind traduse în limba română. Tot Antim este autorul a patru lucrări originale și fondatorul limbii liturgice în Țara Românească, în tradiția diaconului Coresi și a mitropolitului Dosoftei al Moldovei.

Una dintre cele mai de valoare lucrări a ierarhului, pe care urmează să le tratăm în acest studiu, sînt Didahiile. Citind astăzi aceste scrieri îți vine greu să accepți că au fost scrise de cel pentru care limba română nu era limba nativă. Plasticitatea cu care scrie, limba folosită în cel mai înalt grad de evoluție cunoscută pînă atunci, utilizarea imaginilor artistice, care dau claritate textului, fac din Didahiile sale un model desăvîrșit al predicii. Scopul urmărit de Antim în predicile sale este de a trezi conștiința ascultătorilor săi spre a cunoaște și respecta legile dumnezeești în ved într-un pârâu ce se vărsa în Marița, pe undeva prin apropiere de Adrianopol.

Meritul mare al Sfîntului Antim este că a scris în limba poporului ca să fie auzit de toți și prin scrierile sale i-a întrecut pe toți contemporanii săi, și nu putem afirma cu exactitate că s-ar putea echivala vreunul din prelați, chiar pînă-n zilele noastre, cu figura lui Antim Ivireanul. Un adevărat om de cultură cu calități alese, cărturarul a tipărit sau a supravegheat imprimarea a peste 60 de lucrări, în mai multe limbi, dintre care 38 sunt contribuții personale, 24 dintre ele fiind traduse în limba română. Tot Antim este autorul a patru lucrări originale și fondatorul limbii liturgice în Țara Românească, în tradiția diaconului Coresi și a mitropolitului Dosoftei al Moldovei.

Una dintre cele mai de valoare lucrări a ierarhului, pe care urmează să le tratăm în acest studiu, sînt Didahiile. Citind astăzi aceste scrieri îți vine greu să accepți că au fost scrise de cel pentru care limba română nu era limba nativă. Plasticitatea cu care scrie, limba folosită în cel mai înalt grad de evoluție cunoscută pînă atunci, utilizarea imaginilor artistice, care dau claritate textului, fac din Didahiile sale un model desăvîrșit al predicii. Scopul urmărit de Antim în predicile sale este de a trezi conștiința ascultătorilor săi spre a cunoaște și respecta legile dumnezeești în vederea mîntuirii și a dobîndirii vieții veșnice „învățîndu-vă și îndreptîndu-vă cu frica lui Dumnezeu pre calea cea dreaptă” [1, p.5]. A avut curajul să se prezinte în fața auditoriului, în perioada cînd încă mai circula Cazania lui Varlaam, cu o predică originală, vie, în care îmbina, cu deosebită îndemînare, învățăturile Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți cu ideile filozofice sau evenimentele istorice. Sfîntul Antim își atribuie funcția de “pescar sufletesc” mînuind cu artă “mreaja învățăturii” și “undița cuvîntului”, cu dorința de a scoate din adîncul sufletului “păcatul mult vînat”.

Pentru a pătrunde în sufletele celor care îl ascultă, se folosește de exemple care le sînt comune nu le îngreuează auzul cu cuvinte greoaie. Îi cheamă pe toți de la mic la mare, fără părtinire, ca un adevărat părinte duhovnicesc ce le era: “Veniți după Mine și voiu face pre voi vînători de oameni”[1, p.1]. Întreaga operă predicatorială a Sfîntului Mitropolit are, în primul rînd, o finalitate moral-teologică și nu estetică. El a reabilitat, pentru Biserica românească, valoarea predicii, propunînd în locul traducerilor citite o construcție originală. Este foarte important să subliniem aici triumful elocinței sacre în limba română asupra predicii grecești. Didahiile Sfîntului Mitropolit au fost copiate și rostite pînă în secolul următor. Avînd în vedere mulțimea colecțiilor de predici care au circulat între Nistru și Tisa, putem constata că oratoria este îndreptățită să-și ceară dreptul de a fi confirmată între celelalte genuri ale literaturii române. În istoria literaturii române, opera retorică a lui Antim semnifică momentul important de conștientizare a forței persuasive a cuvîntului.

Considerăm că atît timp cît pe aceste pămînturi se va predica cuvîntul lui Dumnezeu, orice studiu pe tema predicii sau a personalității Sfîntului Mitropolit Antim Ivireanul, va fi actual.

Scopul și obiectivele propuse în teză

Scopul cercetării este abordarea, la modul general, a discursului religios ca model și normă de exprimare în epoca veche, genurile propovăduirii, etapele privind pregătirea și prezentarea predicii, stilul textelor religioase din epoca veche, se vor aborda elemente de retorică creștină și limbajul omiletic al Mitropolitului Antim Ivireanul.

Obiectivele pe care și le propune cercetarea sînt: să stabilească locul și rolul lui Antim Ivireanul în contextul culturii medievale românești și a celei creștine; să argumenteze motivul scrierii didahiilor lui Antim Ivireanul; să identifice stilul textelor religioase și locul acestora în cadrul scrisului românesc; să definească importanța predicilor Ivirene în vederea promovării scrisului românesc; să analizeze citate și pasaje din didahii și să stabilească structura retorică și strategia argumentativă în acestea.

Metodele de cercetare utilizate în studiul nostru:

Analiza și sistematizarea informației legate de Didahiie lui Antim Ivireanul pe de o parte și de canoanele respectate de autor la scrierea lor pe de altă parte; teza se va axa mai mult pe analiza calitativă, nu pe cea cantitativă;

Asocierea aspectului teologic și a celui lingvistic, care formează aceeași temă completîndu-se unul pe altul;

Compararea critică, prin care se va face examinare paralelă, ce va genera și o atitudine, referitor la realitățile lingvistice, retorice și teologice a epocii vechi;

Compararea calitativă va înlesni înțelegerea motivului utilizării normelor retorice în predică. Studiu de caz este o metodă pe care o vom utiliza în situațiile confuze sau complexe, analizând în profunzime realitățile date, evidențiind probleme și oferind soluții;

Studiul sistemic ne va permite să reglementăm clasificarea materialului de cercetare ca, în cele din urmă, să avem o logică și coerență în expunerea investigațiilor noastre.

Noutatea temei investigate

Predica reprezintă unul dintre acele tipuri de text care probează că tradiția scrierii oratorice s-a păstrat și s-a perpetuat în cultura europeană. Este de la sine înțeles că susținerea unei predici solicita mitropolitului Antim, un efort de creație, chiar dacă avea în față niște modele ale retoricii clasice – ne referim la Ioan Gură de Aur și Ilie Miniat.

Deși, stilul biblic se referea în retorica antică la un "sermo humilis"(în ortodoxie-smerenie) și chiar dacă la acea vreme, finele veacului al XVII-lea și începutul celui de-al XVIII-lea, limba română literară se afla la începuturile evoluției sale, predicile ivirene vădesc o certă creativitate, pe care unii cercetători au raportat-o la conceptul "literaritate condițională", propus de savantul francez G. Genette.

Înțelegînd, de la bun început, care are o misiune specială, Antim Ivireanul declară cu subtilitate: "… să vă fiu de mîngîiare la scîrbele robiei cei vavilonești a lumii aceștia… și dimpreună cu dumneavoastră să pătimesc la toate cîte va aduce ceasul și vremia". Dacă în orația de investire în calitate de mitropolit, citată supra, preotul trebuia să dea dovadă de oarecare diplomație, alteori, elanul său mitropolitan se dezlănțuia nestingherit, pentru a impregna desfășurarea elocinței în mod inconfundabil. Precizia, claritatea de care trebuise să dea dovadă în exprimarea pe românește pentru a scoate la iveală un întreg univers, pentru un auditoriu ce nu era versat în nuanțe teologice și metafizice induceau necesitatea unei plasticizări a limbajului, cu toate explicabilele și presupusele stîngăcii. 

Deși structural ține de problematica retorică, relația locutorului cu auditoriul său, reține firesc atenția cercetătorului de astăzi din considerente pragmatice. Frecvente în orațiunea lui sunt mai multe toposuri care au atras cercetătorilor atenția până acum: "captatio benevolentiae", toposul mimării modestiei, pe care o raportează la neputința sa de a exprima bogățiile spirituale regăsite în textul biblic evocat în predică.

Fiind un creator de text complex structural, Antim Ivireanul este conștient de imposibilitatea punerii universului de semnificații în activitatea de limbaj.

Prin scoaterea în relief a resurselor expresive ascunse ale cuvintelor, definiția lirică se plasează într-o arie în care se intersectează conceptul cu imaginea și realizează o sinteză cognitiv-comunicațională care servește drept intermediat în accesul, lipsit de o prejudecată estetizantă la textul medieval. Constatăm că în Didahii există definiții ale unor diverse realități spirituale: "Lumea aceasta iaste ca o mare ce să turbură, întru care niciodată n-au oamenii odihnă, nici liniște". În așa mod se restabilește, printr-o înțelegere, latura umanistă a cunoașterii, voalată în ultimele secole de o specializare îngustă pe domenii, tot mai riguroase și tot mai impersonale.

Semnificația teoretică a tezei constă în faptul că oferă un studiu de sinteză asupra scrierii Didahiile de Antim Ivireanul, document extrem de important pentru cultura noastră, care a continuat izbînda din Moldova a mitropolitului Varlaam și chiar a depășit-o, din punct de vedere evolutiv. Se încearcă, în baza unei analize a predicii, confirmarea retoricii clasice între celelalte genuri ale literaturii române.

Valoarea aplicativă a cercetării presupune că cercetările în cauză pot fi utilizate în lucrările ulterioare sau pot fi încadrate în procesul de studii al instituțiilor medii și superioare de învățămînt la disciplinele Literatura română, Istoria limbii române literare, Patristica, Omiletica ș.a.

Structura lucrării

În primul capitol al tezei ne propunem să facem o prezentare a personalității Sfîntului Mitropolit Antim Ivireanul ca inițiator al elocinței sacre în țara noastră. Vom face o analiză generală a predicii reliefînd toate canoanele sau normele: de pregătire a predicii, de ținută a oratorului și de prezentare a discursului.

În compartimentul al doilea al lucrării vom urmări evoluția predicii în spațiul românesc în secolele 17-18. Vom aminti și alți predicatori celebri ai epocii vechi. Vom face o analiză asupra libertății de expresie a discursului în comparație cu celelalte scrieri bisericești vizînd aici stilul textelor religioase și locul acestora în cadrul scrisului românesc.

În cel de al treilea capitol al tezei ne vom referi la elocința Sfîntului Antim, privită însă prin prisma Didahiilor. Vom face o analiză a predicii Ivirene din perspectiva istorică a îmbinării acesteia cu creativitatea literară și cu normele retoricii clasice. Ne vom opri, cu analize asupra lexicului și limbajului omiletic al textului Didahiilor.

CAPITOLUL I

DISCURSUL RELIGIOS, MODEL ȘI NORMĂ DE EXPRIMARE

ÎNGRIJITĂ ÎN EPOCA VECHE

Antim Ivireanul – inițiator al elocinței sacre

Între ierarhii care au înscris pagini strălucite în istoria Bisericii noastre se numără și mitropolitul Țării Românești, Antim Ivireanul. S-a născut în Iviria sau Georgia de azi, în jurul anului 1650, cu numele de Andrei. Încă din tinerețe a fost luat în robie de către turci. După eliberare, la Istanbul, învață limbile greacă, arabă și turcă, probabil tot acolo s-a călugărit.

În jurul anului 1690 evlaviosul domn Constantin Brîncoveanu l-a adus în Țara Românească [8, p.23]. Aici învață meșteșugul tiparului și în decursul unui sfert de veac (1691-1716) a tipărit  63 de cărți, dintre care 39 au fost lucrate de el însuși. După limba în care au apărut, 30 erau în grecește, 22 în românește, una în slavonește, 6 slavo-române, 2 greco-arabe, una greco-română și una greco-slavo-română. Tipăriturile prezintă o mare diversitate: cărți de slujbă, cărți biblice, cărți de doctrină teologică ortodoxă, cuvântări bisericești, cărți de învățătură pentru preoți, lucrări de filosofie, formându-se astfel o adevărată mișcare intelectuală. Prin activitatea sa tipografică a sprijinit și alte popoare ortodoxe, imprimând cărți pentru slavi, greci și arabii din Patriarhia Antiohiei. Pentru românii din Ardeal a tipărit primul Abecedar românesc, intitulat „Bucoavnă“. Este și autorul unei premiere mondiale în tipărit, Liturghierul greco-arab din 1701, prima carte tipărită cu litere mobile din lume, având caractere arabe. În țara sa de origine, Georgia, a pus bazele primei tiparnițe cu caractere georgiene, unde au fost tipărite mai multe cărți în această limbă. Prin cele 63 tipărituri în limbi diferite și de o mare diversitate și prin numeroșii ucenici pe care i-a format, Antim Ivireanul este considerat cel mai mare tipograf din cultura medievală românească.[42]

Printre lucrările sale, de o covîrșitoare importanță, este scrierea Didahiile, lectura cărora îl indică pe Mitropolitul Antim inițiator al elocinței sacre, remarcă G. Călinescu . Compozițional, elocința este meditată, chibzuită și, cu toată naturalețea și vigoarea ei, relevă un caracter scriptic. Ea constituie și o revoluție în sens beletristic, avansînd ideea de public.

Deși Sfîntul Antim a fost important ca tipograf și traducător, harul său s-a manifestat în predica de amvon, a cărei compoziție și efect interesează istoria literaturii[8, p.51]. Imagistica poetică este un instrument liric al discursului teologic, asigurîndu-i eficacitatea. Chiar dacă primează învățătura și nu delectarea, există, oricum, intenția de a miza pe sensul figurat al cuvîntului și al construcțiilor alegorice. Estetizarea mijloacelor folosite de retorica sacră nu este, într-atît de excesivă încît să trădeze simplitatea discursului, postulată de Sfinții Părinți.

Sfîntul Antim este cunoscător de dispute retorice. Numai din această perspectivă pot fi înțelese numeroasele fraze, de o anumită vehemență, prin care Antim se dezice de retorică și se recunoaște doar predicator, păstor apostolic. Dacă are unele opinii, ele țin doar de sfera moralei creștine și sînt măsurat distribuite în cele 35 de didahii (predici-învățături) lăsate în manuscris.

Potrivit cf. univ. Carmen-Maria Bolocan, în alcătuirea cuvîntărilor, Antim Ivireanul a ținut seama și de principiile omiletice care contribuie la atingerea scopului întreit al predicii: de a lumina mintea, de a mișca inima și de a îndupleca voia. Oricît de frumoase ar fi vorbele rostite de un predicator, ele nu vor avea în sufletul ascultătorilor rezonanța dorită și scopul predicii nu va fi atins deplin dacă predicatorul nu adîncește în faptă forța cuvîntului. Antim a folosit în predici o abundență de elemente din cultul creștin. Astfel, textele și cîntările cultice întrebuințate ca material intuitiv erau într-o bună măsură familiare ascultătorilor săi, deci asigurau percepția adevărurilor de credință expuse în Didahii. Este important de consemnat faptul că literatura populară a constituit un factor important de înrîurire asupra activității de predicator a lui Antim. Aceste principii sînt: hristocentric, pentru că învățătura bisericească și îndemnul spre a face bine vin de la Hristos și se împlinesc în și pentru Hristos, eclesiocentric, pentru că se afirmă necesitatea ascultării necondiționate și continue de Biserica ce este păstrătoarea adevărurilor de credință revelate, psihologic, prin analiza unor stări sufletești ale persoanelor din istoria sfîntă și prin observarea unor astfel de stări la ascultători, al intuiției, prin capacitatea de relaționare dintre cunoștințele abstracte cu cele care caracterizau societatea contemporană cu autorul, al stimulării activității proprii a ascultătorilor, al actualizării, prin raportarea învățăturii evanghelice la situații din viața societății în mijlocul căreia își desfășura viața preoțească, al propovăduirii cu cuvîntul și cu fapta, prin modelul vieții sale duhovnicești. Acest ultim principiu este deosebit de important pentru reușita predicii.

“Cuvînt de învățătură în 26 ale lui Octombrie, asupra cutremurului și a marelui mucenic Dimitrie, izvorîtorul de mir” nu este un simplu act de pedanterie sau de atitudine polemică. Contextul este cel al explicației asupra fenomenului natural al cutremurului. Fraza are nuanță adversativă: “Ci noi, acum, de astă dată, vom lăsa într-o parte cele ce au zis Anaxagora, Aristotel, Democrit și Anaxament și vom crede mai vîrtos pre Dumnezeescul filosof, pre David, carele zice (Ps. 103) (Antim Ivireanul): «cela ce caută pre pămînt și-l face de se cutremură»”. În aceste fraze se subliniază opțiunea predicatorului nu pentru explicație rațională, ci pentru cea figurată a înțeleptului biblic. Indiferent că este folosită în ajutorul moralei teologice, intenția literară există și ea înlesnește înțelegerea, prin transfer figurat, de la seismele terestre, la tulburările sufletești provocate de necredință. În compozițiile predicatoriale ale Sfîntului Mitropolit tot ceea ce curge natural și patetic ține de elocință (talent), iar ce e adăugat convențional vine din ceea ce a învățat (retorică).

Predica, între creație literară și cuvîntul lui Dumnezeu

Sfîntul Ignatie Briancianinov scria că "unii, după ce au citit în Sfînta Scriptură că dragostea este cea mea înaltă dintre virtuți (I Cor. 13, 13), că ea este Dumnezeu (1 In. 4, 8), încep și se silesc îndată să dezvolte în inima lor simțămîntul dragostei, îl amestecă în rugăciunile lor, în cugetarea lor la Dumnezeu, în toate faptele lor”. Deși, continuă Sfîntul, aceștia trec cu vederea că "începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu”, iar dragostea este încununarea celor desăvîrșiți. Același lucru se întîmplă și în cazul predicii. Unora le pare că a predica este foarte ușor, mai ușor decît a priveghea și a posti.

Și, citind că "cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui își va mîntui sufletul din moarte și mulțime de păcate” (Iac. 5, 20), încep să se îngrijească de mîntuirea altora cu o rîvnă care, de cele mai multe ori, nu le mai lasă timp să-și vadă și de mîntuirea lor personală. Predicatorii sunt într-adevăr la mare cinste înaintea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel spune că "preoții care își țin bine dregătoria sa se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvîntul și cu învățătura” (I Tim. 5, 17). Propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu este chiar mai mare decît milostenia și îngrijirea de orfani și de văduve. De aceea au și zis Apostolii: ”Nu este drept ca noi, lăsînd de-o parte cuvîntul lui Dumnezeu, să slujim la mese? (F. A. 6, 2). Sfîntul Paladie, tîlcuind aceste cuvinte, zice în dialogul istoric cu Teodor, diaconul Romei: "Teodore, să nu socotești că săvîrșește un lucru deosebit cel care îndestulează cu alimente pe cel flămînd, ci acela care eliberează sufletul din ignoranță. Se găsește ușor cel ce îndestulează pîntecele înfometat; el oferă [alimente] fie gratuit, fie cu bani, pîine sau legume; însă se găsește cu greu cel ce hrănește [duhovnicește] cu cuvîntul, iar aflîndu-se, fie că nu este crezut, fie că abia este crezut, pentru că duhurile viclene se împotrivesc întotdeauna mîntuirii sufletelor”.

Sfîntul Grigorie Dialogul, vrînd să laude slujirea cuvîntului, a zis: "Mai mare minune decît rugăciunea este propovăduirea cuvîntului, adică a ajuta cu cuvîntul învățăturii, ca, a întoarce pe păcătoși la pocăință mai mult este decît a învia un mort. Că întru înviere se scoală trupul și iarăși moare, iar întru pocăință se scoală sufletul, care viețuiește în veci. Dar, încă și din Evanghelie poți cunoaște cu adevărat grăirea aceasta. Că, iată, a înviat Dumnezeu pe Lazăr trupește, dar Scriptura nu ne spune ce a făcut trupul înviat al lui Lazăr. Însă a înviat Dumnezeu sufletul lui Pavel; și cîte n-a făcut sufletul lui Pavel! A făcut puteri multe cu învățăturile sale”. Propovăduirea, sub toate aspectele ei, este o formă de manifestare a dragostei. Există, desigur, păreri contrarii despre predică. Astfel, sunt vestite cuvintele Sf. Isac Sirul, cum că a te liniști departe de lume este mai mare decît a converti popoare întregi la creștinism. Există însă și altele, care spun contrariul. Așa, Sf. Simeon cel nebun pentru Hristos (21 iulie), după patruzeci de ani de viețuire în pustie, i-a zis ucenicului său Ioan: "Eu mă duc în lume să mîntuiesc pe alții și să mă fac de ocară oamenilor, că aici în pustie noi nu vom mîntui pe nimeni în afară de noi”.

De aceeași părere este și marele Macarie Egipteanul. Acesta zice că cei care au ajuns la vederea luminii necreate nu sunt lăsați de Dumnezeu într-o permanentă stare de contemplare, "pentru a purta grija fraților mai slabi prin cuvînt și prin exemplul lor de viață”. "Cine ar rămîne permanent pe ultima treaptă a desăvîrșirii, cu ochii sufletului privind neîncetat la viziunile cerești, nici n-ar mai ști de nevoile lui trupești, ar sta nemișcat și ascuns, îmbătat de fericire; dar prin aceasta n-ar mai fi folositor celorlalți frați ai săi. Or, Dumnezeu cheamă la mîntuire pe toți oamenii, nu numai pe cîțiva!”.

Și, cu toate acestea, Apostolul Iacob îi atenționează pe cei ce se simt atrași de această slujire: ”Nu vă faceți mulți învățători, frații mei, știind că [noi, învățătorii] mai mare osîndă vom lua? (Iac. 3, 1). Așa cum nu toți au darul vindecării și al facerii de minuni, tot așa nu toți au darul cuvîntului. Iar dacă ar fi să urmărim logica Sf. Grigore Dialogul, că a învia un mort este mai puțin decît a întoarce un suflet la pocăință, atunci vom înțelege cîți sunt cei care au cu adevărat darul cuvîntului. În Paterice și în Viețile Sfinților există o mulțime de călugari care înviau morți, dar ei au folosit pe foarte puțini oameni. Pe cînd un Macarie Egipteanul, Efrem Sirul sau Ioan Gură de Aur au înfățurat secolele ca într-o plasă cu cuvintele lor, pescuind milioane și milioane de suflete pentru Hristos.

Puterea cuvîntului este un dar al Duhului Sfînt și darul acesta se împarte cu iconomie doar celor care trăiesc măcar puțin Evanghelia. Nu e destul să deprinzi tehnica de expunere a lui Ioan Gură de Aur, trebuie să deprinzi și din felul lui de viață. "Cei bogați în Duhul Sfînt – zice același Macarie – nu se golesc niciodată vorbind altora și înviorîndu-i, ci din contra: luminîndu-i pe alții, ei se luminează pe sine însuși și mai mult. Din ei țîșnește Duhul afară ca dintr-un izvor ce nu mai seacă. Însă cei săraci în Duhul Sfînt, chiar dacă știu să vorbească duhovnicește, din memorie, din ceea ce au citit prin cărți și au învățat de la alții, aceștia nu posedă o comoară proprie a Duhului și rămîn goi, iar pe alții îi înviorează doar momentan, neavînd putere să lucreze în inimile lor… Cine nu simte focul aprins în inimă pentru Hristos să nu îndrăznească să predice, căci va induce în eroare și pe alții și va da socoteală pentru aceasta”. De fapt, pînă și ascultătorul neinițiat își dă seama de falsitatea oratorului, chiar, mai ales, acesta. E destul să deschizi o revistă teologică și găsești acolo cele mai bune exemple despre cum nu trebuie să vorbim despre credință. Ne întrebăm, de ce scriem? Numai ca să arate revista vecinilor sau chiar și comisiei la doctorat? Prima dovadă a lipsei de har este încărcarea cuvîntului cu citate greoaie, cu neologisme și termeni de specialitate. Simplitatea este cea mai bună dovadă a nepătimirii, a prezenței Duhului Sfînt. Talasie Libianul spunea că "nepătimirea cea mai înaltă face gîndurile simple”. Parcă referindu-se la doctoranzii de astăzi, Sf. Ioan Gură de Aur scria: "Cel care-și alcătuiește cuvîntul sau cu cuvinte grele la auz este împovărător pentru ascultători și silește de cele mai multe ori sufletele lor să nu-i primească cu dragă inimă spusele, neputînd suporta greutatea lor.

Este important deci să vorbim numai despre lucrurile pe care le-am cunoscut prin proprie experiență, consideră ieromonahul Savatie Baștovoi. De multe ori chiar oameni cu o viețuire foarte înaltă nu s-au putut face înțeleși de păcătoși, tocmai din cauza că aceia uitaseră psihologia păcătoșilor. Nu ne cere nimeni să vedem lumina taborică, pentru că și cei cărora ne adresăm nu au văzut-o. Un astfel de exemplu îl dă și Sf. Ignatie Briancianinov în experiențele sale ascetice, cînd un stareț, de altfel sfînt, i-a dat să citească unei cucoane o carte cu totul nepotrivită. Destul ne este nouă să ne adresăm celor deopotrivă cu noi. Lumea este etajată și Dumnezeu a lăsat diferite caractere și sensibilități, care au un mod special, propriu de a înțelege lucrurile. Și pentru aceștia Dumnezeu vrea să aibă un purtător de cuvînt. Dacă credem că avem un astfel de cerc de ascultători, trebuie să le vorbim, dacă nu, să nu-l căutăm. Puțini au fost cei care s-au putut face înțeleși de toți, chiar și dintre Sfinți. Unii se adresează desfrînaților, alții se adresează călugărilor, unii necărturarilor, alții intelectualilor, artiștilor. Aceștia din urmă sunt cei mai dificili. Unii credincioși, auzind sau citind ceva adresat acestora, se tulbura, se smintesc. Dumnezeu însă știe ce este în inima fiecăruia. De aceea nu întotdeauna le este de folos "celor slabi” să cunoască învățături adresate altei tagme decît cea din care face parte. Nu poate un student să scrie un articol despre efectele rugăciunii lui Iisus. Pentru aceasta există Sfinții isihaști. Sf. Ignatie Briancianinov nu recomandă nici măcar ca monahii din viața de obote să citească sfaturile pentru pustnici, ce să mai vorbim despre diferența dintre sfaturile date unui căsătorit și unui călugăr. Așadar, nimeni nu va greși dacă va spune doar ceea ce el însuși a trăit. Dar a scrie despre o anumită etapă a pocăinței, pe care tu însuți ai parcurs-o, este lucru binecuvîntat. Este ceea ce i-a poruncit Iisus demonizatului pe care l-a vindecat și care Îl ruga să-L ia cu El: "Mergi în casa ta, la ai tăi, și spune-le cîte ți-a făcut ție Domnul și cum te-a miluit”(Mc. 5, 19).

În felul acesta nu ne vom atrage mustrările Duhului Sfînt, care grăiește prin Părinți: "Cei ce vorbesc duhovnicește, dar n-au gustat încă prin proprie experiență din această viață duhovnicească, tot ce spun este doar o închipuire învățată din cărți. Cei ce vorbesc de faptele dreptății și habar n-au de ele prin proprie viețuire sunt niște înșelători… Unii care nu știu să vorbească, nu au această artă, trăiesc totuși și inima lor saltă la atingerea harului divin, fiind plini de frică și cutremur. Căci nu în cuvînt, ci în faptă stă puterea lui Dumnezeu”. "Bărbații mari și sfinți de la început – scrie Ioan Gura de Aur -, nu erau iscusiți nici în una nici în alta: nu cunoșteau nici arta cuvîntului, dar nu știau nici carte. Și acolo unde pare de absolută trebuință talentul oratoric și instrucția în școală, acolo acei bărbați mari erau lipsiți și de una, și de alta; cu toate acestea, au depășit atît de mult pe cei care le stăpîneau, încît aceștia, în comparație cu ei, păreau mai neiscusiți decît niște simpli copii. Într-adevăr, dacă puterea de convingere ar sta în cuvinte, iar filozofii, stăpîni și pe știința de carte, și pe talentul oratoric, n-au fost în stare să convingă pe nici un stăpînitor de popoare, pe nici un tiran, în timp ce Apostolii, cei neînvățați, cei simpli, sunt cei care au dobîndit comorile înțelepciunii, și nu filozofii, cei care au studiat cu grijă și cartea, și arta oratorică. Prin urmare, înțelepciunea adevărată și adevărata știință de carte nu este alta decît frica de Dumnezeu”[17]. Cu alte cuvinte, Sfîntul Ioan Gură de Aur spune că poți să ai talentul oratoric și alte talente, dar dacă nu ai frica de Dumnezeu (frica de a nu-i greși), orice n-ai face, bați pasul pe loc și nu e durabil. Așa e și cu predica dacă este doar o creație literară, fără a fi însuflețită de trăirea duhovnicească a oratorului, atunci nu prinde, nu aduce roade, rămîne doar la starea de emoție.

Cum reușesc unii preoți să vorbească frumos, atractiv, convingător? Ce spun ei atât de interesant, încât vin să-i asculte credincioși de la distanțe kilometrice apreciabile? Cicero spune că a ști ce să spui și a ști în ce ordine este un lucru de mare importanță. Trebuie să percepem realitatea, spune prof D. Belu, că începutul secolului al XXI-lea se caracterizează printr-un spirit critic din ce în ce mai acut din partea ascultătorilor predicii. Mijloacele de informare în masă au contribuit simțitor la ridicarea nivelului informațional al creștinilor. Se poate lesne observa, mai ales la orașe, că anumite biserici sunt preferate, pentru că slujesc în ele preoți care predică frumos. Dar a ști cum, este de cea mai mare importanță. Deci, pentru obținerea efectului dorit, predicatorul trebuie să folosească toate mijloacele nobile posibile.

1.2.1. Genurile propovăduirii

Se știe faptul că o predică nu se încadrează strict și restrictiv 100%, în limitele unui anumit gen. Autorii manualelor și cursurilor de omiletică nu fac o prezentare identică a genurilor, între ei existînd diferențe de păreri asupra unora dintre ele. Totuși, comparînd anumite surse bibliografice [47;3;37;39;44;35;36] cu realitatea liturgică din Biserica noastră, recunoaștem următoarele genuri distincte aflate în uz: omilia, predica propriu-zisă (numită și sintetică), panegiricul, pareneza și conferința religioasă[20, p.26]. Omilia are la rîndul ei două moduri de aplicare, omilia exegetică, numită și „omilie mică” și omilia tematică, numită și „omilie mare”, sau „sintetică”. Omilia mică, sau exegetică, are drept obiectiv explicarea pericopelor biblice verset cu verset, făcînd propriu-zis exegeza textelor, al fiecărui verset, iar la nevoie chiar al fiecărui cuvînt în parte. Din acest motiv, acest gen de omilie se mai numește și omilie analitică (a dezlega, a desface, a analiza) [ibidem].

În tradiția ortodoxă, această formă de predică a fost cea mai uzitată, începînd cu omiliile din perioada patristică și continuînd cu explicațiile evangheliilor din Cazaniile de mai tîrziu. Avantajul omiliei exegetice rezidă în faptul că explică textele biblice pe înțelesul poporului, ferindu-l în același timp și pe predicator de a se pierde în considerații personale riscante. Acest gen de predică este, așadar, nu numai deosebit de eficient, ci extrem de actual [29, p.34-40].

Părintele profesor Grigore Cristescu [42, p.136] constată în studiul său bine cunoscut că termenul de omilie mică este impropriu, el trebuind a fi înlocuit cu termenul omilie exegetică, întrucît primul ar sugera o presupusă importanță minoră a actului omiletic, pe cînd al doilea exprimă lucrarea reală care se face: exegeza textului[41, p.46-58]. Omilia mare (tematică sau sintetică), tratează o singură temă, aleasă din pericopa zilei, de obicei a Sfintei Evanghelii, dar uneori și din Apostolul rînduit în aceeași zi[43]. Fiind vorba deci de omilie, nu se va face o predică tematică propriu-zisă, ci tot o analiză, exegeză, a unui fragment anumit, coroborat însă cu ideile considerate secundare față de versetul sau cuvîntul principal. Și în legătură cu acest termen, se recomandă folosirea expresiei omilie tematică, în loc de omilie mare[41] . În afară de omilia exegetică și cea tematică, amintim un alt gen de omilie, numită catehetică, care, după cum sugerează denumirea, își propune tratarea unui adevăr dogmatic, precis formulat în Simbolul de credință și cuprins în pericopa apostolică sau evanghelică explicată[44, p.112]. Întrucît există riscul iminent de a se face confuzie între acest ultim gen de omilie și cateheză, recomandăm – pentru simplificare și eficiență – să se apeleze în mod clar și distinct, fie la omilia clasică, exegetică sau tematică, fie la cateheza propriu-zisă, pentru a nu se crea dileme în rîndurile ascultătorilor. Evident, la Amvon, se vor desfășura și celelalte genuri omiletice, după caz, predica propriu-zisă (sintetică), panegiricul etc., despre care vom vorbi în cele ce urmează, iar cînd situația o impune chiar pareneza (aici cea simplă), care poate înlocui uneori cu succes celelalte genuri omiletice, precum vom vedea [ibidem].

Predica propriu-zisă (sintetică), este genul predicii pentru care este caracteristică unitatea materiei, tratînd doar o singură învățătură și sistematizarea în prezentarea acestor învățături singular[47]. Clasificarea predicilor sintetice se face după conținut: biblice, dogmatice, morale, liturgice, apologetice (misionare), și istorice.

Predicile biblice, precum le arată denumirea, au în obiectiv învățături din Sfînta Scriptură, care pot fi prezentate ciclic, într-un interval de timp bine determinat (spre exemplu, în Postul Mare), pentru a facilita ascultătorilor familiarizarea cu textele scripturistice și a le dezvolta gustul pentru lectură biblică particulară [ibidem].

Predicile dogmatice, își propun ca temă tratarea unui adevăr dogmatic, care va fi înfățișat conform învățăturii Bisericii drept-măritoare, potrivit Scripturii și Sfinților Părinți. Scopul principal al acestor predici este de a-i ajuta pe credincioși să cunoască doctrina ortodoxă [ibidem].

Predicile morale, au în vedere influențarea voinței ascultătorilor pentru practicarea virtuților creștine. Prin îndemnurile practice pe care le conțin, aceste predici se aseamănă cel mai mult cu parenezele. După cum se va vedea la momentul respectiv, parenezele, în marea lor majoritate conțin sfaturi morale, ceea ce a dus uneori la confuzii între aceste două genuri omiletice. De pildă Meyers Lexikon[36, p.885], la termenul Paränese dă următoarea explicație: scriere cu conținut moral (Schriften mit moralischen Inhalt). Trebuie să precizăm că este o explicație extrem de sumară, „de dicționar”, care nu acoperă decît parțial noțiunea, așa cum vom demonstra în lucrarea noastră. Confuzia apare pentru cei neavizați, datorită elementului moralizator comun ambelor genuri.

Dicționarul de neologisme tipărit sub egida Editurii Academiei din București (1986) spune de exemplu că „ pareneza (s. f., rar), este un discurs care preamărește virtutea”, limitînduse la unul din obiectivele ei și ignorîndu-le pe celelalte.

Predicile liturgice, vizează explicarea serviciului divin public al Bisericii Ortodoxe, în special cu privire la locurile, timpurile și lucrările liturgice. Acest gen de predică are implicații în toate celelalte genuri, pentru că în Biserica Ortodoxă fiecare predică, indiferent de felul ei, se rostește în cadrul unei slujbe, așadar într-o ambianță liturgică [47].

Predica însăși, prin structura și implicațiile cultice, este un act liturgic: „Predica ortodoxă este o piesă liturgică fără de care cultul nu-și poate atinge deplin scopul. Din acest motiv, predicii ortodoxe i se poate atribui, în general, denumirea de predică liturgică. A predica „liturgic” înseamnă, deci, a propovădui cuvîntul lui Dumnezeu în ambianța liturgică a cultului ortodox”[15, p.81]. Ca și în cazul anterior, există, însă, pericolul unor confuzii. Cu toate că orice predică are, la modul general, un caracter liturgic, nu toate sunt liturgice, în sensul omiletic strict, special, al termenului. Sunt liturgice propriuzise, cele care se ocupă în mod expres de o temă liturgică, care-și propun explicarea actelor liturgice, explicații de care s-a simțit nevoia încă din timpul dezvoltării și definitivării procesului de formare a cultului divin[15, p.102].

Predicile apologetice (misionare), au în vedere două scopuri: 1. Să combată atacurile la adresa credinței, de orice fel; 2. Să desfășoare o acțiune preventivă, pentru ca aceste atacuri să fie contracarate din fașă. Le spune apologetice (apărare, justificare; ajpologevomai = a se apăra, a pleda pentru sine [4, p.233]), pentru caracterul lor defensiv, și misionare, pentru că țin de relațiile cu religiile și fenomenele eterodoxe. Predica apologetică va avea un caracter afirmativ, defensiv, dar și misionar, în sens kerigmatic (“propagandistic”, cum spune părintele N. Balcă

[3, p.310]).

Bineînțeles, că este evidentă necesitatea pe care o prezintă asemenea tipuri de predici, în special în momentele în care Biserica Ortodoxă este nevoită se țină piept la un șir de așa-ziși „misionari” veniți din toate părțile lumii, și văzând în spațiul nostru un tărîm al misionarilor, o zonă „neevanghelizată”, plină de „rătăciți”, care, ca și cum, s-ar cuveni „aduși la Domnul”. De aceea, în programul omiletic trebuie incluse predicile apologetice, cu măsură, bine alcătuite și, mai ales, cu informația necesară la zi.

Predicile istorice, se referă,în mod exact, la anumite aspecte esențiale din viața Bisericii, cuprinse atît în istoria universală, cît și în cea națională. Pot fi ținute de către predicator atît ca un ciclu inclus într-o anumită perioadă a anului bisericesc, pentru a se putea face o relație de continuare între evenimentele prezentate, cât și la unele sărbători cu istorice (Duminica Ortodoxiei, Duminica VII după Paști – pomenirea Sf. Părinți de la Sinodul I ecumenic etc.). Se cere să mai facem aici o observație: astfel de predici nu vor avea doar un conținut istoric, deoarece ele nu astfel se vor transforma în lecții formale de istorie, ci vor avea două părți: prima, teoretică, va conține mai ales datele istorice în cauză, iar a doua, morală, va obține un spirit parenetic, aplicabil la viața credincioșilor.

Panegiricul (adunarea poporului, reuniune pentru o sărbătoare; a celebra o sărbătoare; a pronunța un elogiu public la o sărbătoare[4, p.1451]) face parte din categoria predicilor tematice istorice, cu character aghiografic. La rîndul lor, predicile aghiografice sunt predici pure și de laudă (encomiastice, elogiu, discurs de laudă). În această ultimă grupare se înscrie panegiricul[35, p.107]. Părintele buzoian Constantin Duțu a consacrat acestui gen de predică o teză de doctorat de un nivel științific excepțional, făcînd o muncă de pionierat în acest capitol al Omileticii. Cu toate că dumnealui încadrează panegiricul în categoria predicilor propriu-zise „istorice”, noi socotim mai potrivit a fi nominalizat în mod distinct, dată fiind importanța lui covîrșitoare, după cum de altfel a și dovedit în lucrare. De la sensul restrîns de cuvînt de laudă pentru eroi, pentru martiri și ca necrolog al unor creștini merituoși, panegiricul – așa cum este azi întrebuințat – este o cuvîntare bisericească în care se face preaslăvirea unui adevăr fundamental de credință, cum este Sfînta Treime, al unui eveniment special din istoria mîntuirii, ca de exemplu Nașterea Domnului, Învierea etc., a Maicii Domnului și a Sfinților. În practică, cele mai frecvente panegirice întrebuințate sunt cele dedicate Maicii Domnului și Sfinților. Ele urmăresc scopul principal de a trezi în sufletele ascultătorilor niște sentimente de cinstire și, totodată, de imitare a vieții lor exemplare. Deși au un pronunțat caracter de laudă, encomiastic, panegiricul nu trebuie să fie sufocat de prea multe epitete, care pot avea efectul contrar. El va fi structurat, desigur, pe reliefarea virtuților celui evocat, dar va păstra tonul sobru, necesar de altfel oricărui gen de predică[3, p.322].

Pareneza[38]. În accepțiunea noastră de astăzi, pareneza este o cuvîntare bisericească simplă care se rostește la momente liturgice speciale, fie de bucurie (botez, cununie, sfințirea Bisericii, instalarea preotului în parohie ș. a.), fie de întristare (înmormîntare, parastase, calamități naturale ș.a). Etimologic, pareneza vine din greacă = a sfătui, a avertiza, a încuraja, respectiv substantivul = încurajare, exortație, aviz, sfat, recomandare[4, p.1463]. Atît verbul cît și substantivul sunt compuse din prepoziția par¦ = de la, lîngă, din partea, de…) și verbul = a lăuda, a aproba, a se resemna, a recomanda, respectiv substantivul = laudă[4, p.45]. Greaca modernă utilizează verbul = a sfătui, a povățui, a îndemna, a îmboldi[27, p.318]. I. M. Funduli, spre exemplu, întrebuințează termenul pareneză, în tratatul său de omiletică, la cap. „Peristatiko khrugma“ (predici ocazionale). Dicționarele limbii latine includ și ele termenul paraenesis, = avertisment, prescripție. Limbile moderne de largă circulație, engleza, franceza și germana, au pareneza în lexic, dicționarele precizînd originea clasică a cuvîntului. Astfel, The Oxford English Dictionary, prezintă substantivul paraenesis = exortație, avertisment, consolație; compoziție hortativă și adverbul parenetic = legat de natura parenezei; hortative[26, p.962].

În limba franceză doar dicționarele mari includ termenul clasic pareneză, celelalte mai mici menționînd doar sinonimele de care am amintit mai sus, alocuțiune și exortație. Pentru omiletica germană, Paränese înseamnă „Ermahnung” = sfat, îndemn; de asemenea, este inclusă în dicționar expresia Paränetische Schriften = Schriften mit moralischen Inhalt (scriere cu conținut moral) [36, p.885]. Limba rusă folosește adjectival parenetic, ă = nrabucitel (nrabuci = morală) [10, p.618], ceea ce ne amintește de înțelesul strict moral pe care îl dau unii parenezei. Dar ca substantiv, apare doar echivalentul sinonimului alocuțiune = cratcoe slovo = cuvîntare scurtă (crat = scurt)[10, p.33]. Înainte de a da explicațiile cuvenite pentru termenii sinonimi moderni, trebuie să precizăm că limbile clasice mai au două cuvinte din aceeași familie cu pareneza: paregoreza și predica protreptică. „Paregoreza“ este preferat ca termen, de exemplu, de părintele prof. Nicolae Balcă, în cursul de omiletică al P. C. Sale: „Predica paregoretică are drept scop să determine pe ascultători să ia o anumită hotărîre morală, vorbitorul utilizînd o expunere clară a anumitor idei și motive, pentru trezirea unor sentimente spontane”[3, p.312].

Conferințele religioase, sunt cuvîntări bisericești mai dezvoltate decît toate celelalte, citite sau rostite în împrejurări speciale, în fața unui public cu o cultură mai mare decît aceea a mulțimii credincioșilor obișnuiți. Ele mai poartă numele de apologii moderne, fiind numite așa pentru promovarea credinței ortodoxe, sub diferite teme, prin discursuri academice. Ele nu pot ține niciodată, însă, locul predicii, de aceea nu se pot rosti în biserică, ci în săli corespunzătoare scopului propus, și anume acela de a dezbate o anumită temă, fie de ordin bisericesc intern, fie de ordin extern, ecumenic.

Potrivit cercetătorilor, între timp publicul a devenit tot mai avizat, prin sporirea posibilităților de informare, încît există șansa îmbunătățirii situației în sensul unei decantări firești, făcîndu-se distincție între valoare și non-valoare. Conferințele religioase sunt extrem de binevenite, datorită oportunității de comunicare a unor probleme într-un cadru larg și la un nivel academic, dar numai cu respectarea unor criterii academice de selectare a temelor, în funcție de problematica actuală, și, totodată, de selectare riguroasă a vorbitorilor de către forurile îndreptățite s-o facă, pomenite deja.

1.2.2. Pregătirea și prezentarea predicii

De regulă, cele mai multe dintre tratatele omiletice subliniază importanța și obligativitatea unei pregătiri de două feluri: îndepărtată (sau generală) și apropiată (sau specială). Potrivit mai multor autori a asemenea tratate, prima ar începe, propriu-zis, cu pregătirea generală pentru misiunea preoțească, a doua se desfășoară în zilele care preced rostirea predicii respective. Ambele etape se sprijină și se condiționează reciproc. Anii de pregătire și efortul depus în ajun sînt un avantaj deosebit în ziua rostirii predicii. Vom cita, în acest sens, ideile ale unui profesor american de teologie, anume Henry Ward Beecher. Un fost student de al său i-a ascultat într-o dimineață predica și, impresionat de reușita ei, i-a spus: „Intenționez și eu să intru curînd în pastorație. Una din întrebările care mă neliniștește este cît timp îmi ia pregătirea unei predicii. Mi-a plăcut în această dimineață atît de mult predica d-voastră, încît m-am gîndit să vă întreb cît timp v-a trebuit s-o pregătiți, ca să am pentru mine un indiciu în ceea ce intenționez". Profesorul ia răspuns: „Tinere, predica pe care am rostit-o azi-dimineață am pregătit-o chiar din ziua în care m-am născut…"[25, p.111]. Cu alte cuvinte, pentru predicatorul conștiincios pregătire înseamnă întreaga viață și experiență. Nu este nimic în viața unui om care să nu-I influențeze dezvoltarea, căci fiecare carte citită, fiecare convorbire cu cineva, fiecare vizită făcută cuiva etc., contribuie într-un anume fel la experiența personală, care se va reflecta apoi în felul de a vorbi.

În materialul de față vom încerca să marcăm principalele etape ale redactării și rostirii predicii, cu semnalarea câtorva dintre cele mai eficiente surse bibliografice în domeniu, prezentând, totodată, schițe de planuri și predici propriu-zise pentru principalele genuri omiletice actuale. În acest sens, îl cităm pe pr. Prof. Sebastian Chilea, care ne propune acest plan de care ne conducem și în activitatea noastră și pe care îl vom relua in extenso dată fiind importnața și ilustrativitatea lui:

1. Pregătirea îndepărtată, presupune cîteva aspecte, dintre care enumerăm:

Dezvoltarea gîndirii, a discernămîntului, cu atenție aparte pentru puterea de a gîndi logic. Între mijloacele cele mai eficiente socotim ascultarea cu maximă receptivitate a vorbitorilor buni și lectura atentă a cărților de valoare, selectate riguros. Ambele surse de inspirație implică, însă, un anumit risc, atunci cînd se abuzează de ele: acela de a depinde 100% de un vorbitor care ne fascinează, născînduse în noi tendința de a-l imita întru totul, sau a refuza să mai gîndim original, împropriindu-ne ideile care ne acaparează involuntar dintr-o carte sau alta.

Cultivarea memoriei, prin învățarea pe de rost a cît mai multe rugăciuni, versete din Sfînta Scriptură, poezii, fragmente liturgice, citate semnificative din gînditori români și străini etc. Repetarea periodică a lor înseamnă, de fapt, întreținerea memoriei. Trebuie avută în vedere, apoi, grija de a nu reține date de prisos, care pot încărca mintea cu lucruri banale și să avem un control permanent asupra noutăților care ne invadează audio-vizual și să ne propunem a reține doar ceea ce este moral, plăcut și folositor;

Cercetarea izvoarelor predicii, „cu timp și fără timp", din care să rezulte fișe, notițe, rezumate etc. Puse în rînduială, ele ne vor servi la nevoie, scutindu-ne de eventuale căutări disperate din ajunul rostirii predicii;

Cultivarea cu grijă a limbajului și stilului omiletic, prin însușirea corectă a limbii și îmbogățirea treptată cu expresii frumoase și convingătoare. Potrivit pr. prof. Sebastian Chilea, greșelile de exprimare scad drastic valoarea unei predici, mai ales atunci cînd se fac dezacorduri, cacofonii, pleonasme, sau alte astfel de imprudențe. Bine s-a spus că limbajul este cea mai bună oglindă a spiritului omenesc [45], dar socotim că este în același timp și cea mai elocventă carte de vizită a predicatorului. Profesorul Fred B. Cradock propune cîteva sugestii interesante pentru preîntîmpinarea pericolelor degradării limbajului, dintre care spicuim:

− conștientizarea importanței și puterii cuvintelor;

− strădania de a găsi expresii imaginative și stimulative;

− a consacra măcar un sfert de oră în fiecare zi pentru a citi texte din mari autori de eseuri, poeme, romane, chiar piese de teatru și povestiri (acestea nu în locul Scripturii și al Părinților Bisericii, ci în adaos.);

− compunerea scrisorilor pentru prieteni, părinți, rude ș. a. Dintre toate mijloacele de scriere, scrisorile personale sunt cele care se apropie cel mai mult de stilul vorbit;

− a se revedea predicile anterioare, pentru a se evita repetarea excesivă a unor expresii;

− ascultarea cu atenție a diferiților vorbitori, în împrejurări diferite, nu numai în ocazii culturale elevate, ci și în altele;

− “curățirea” predicii, după redactare, de idei vagi și complicate… Este absolut necesar acest fapt, altfel există riscul ca ascultătorii să nu înțeleagă, sau să-i lase reci acele expresii confuze. După cum computerele, înainte de tipărirea unui text, fac acea operație de curățire ce se numește „cleaning”, tot astfel se impune și înlăturarea din textul predicii a tot ce este de prisos [13, p.169-170].

Exerciții de redactare a predicilor, nu numai în ajunul predicării propriu-zise, dar și ca o preocupare curentă. Revistele bisericești ne stau la dispoziție în acest sens, ca să nu mai vorbim și de posibilitatea editării în timp a cel puțin un volum personal de predici. Părintele Belu dă un sfat foarte înțelept în acest sens: „Este necesar ca viitorul preot să se deprindă a sluji bine de condei, dacă vrea să ajungă a se sluji bine de cuvînt!"[3, p.141]

Deprinderea de a vorbi în public. În acest scop, recomandă Nathalie Pacout, trebuie utilizată orice ocazie care se oferă, procedeul fiind necesar mai ales celor emotivi, care au nevoie să-și domine timiditatea și să-și biruie tracul. Astfel, se vor folosi oportunități ca: serbări, întruniri literare, conferințe, discuții în cercuri mai mari etc. În același timp, un bun exercițiu pentru gestica și mimica omiletică, elemente foarte importante in ceea ce se cheamă „acțiunea" în predică.[30]

2. Pregătirea apropiată însumează eforturile care se fac de către predicator înaintea rostirii predicii, într-un spațiu de timp care variază de la caz la caz. Părintele Dumitru Belu a făcut în acest sens o precizare testamentară: „O predică, se știe, are valoarea ostenelii ce depui la întocmirea ei!"[3, p.159]

Pentru începători este indicat că pentru o predică duminicală sau pentru o anumită sărbătoare să înceapă pregătirea cît mai devreme posibil, chiar cu o săptămînă înainte. Cînd este vorba de o slujbă ocazională, o cununie sau o înmormîntare, de exemplu, vom face această pregătire apropiată cel mai tîrziu cu cîteva ore înaintea slujbei, evitînd a vorbi pe nepregătite și improvizat. Pentru a fi eficientă, pregătirea apropiată avem aici cîteva recomandări a dr. N. Balcă, pe care le reluăm infra:

− felul slujbei la care se va rosti (Sf. Liturghie, una dintre laudele bisericești, slujba unei Taine, a unei ierurgii etc.);

− perioada liturgică în care se rostește;

− împrejurările de loc: în biserică, într-o casă, în țarină etc.;

− împrejurările de persoane, respectiv a se intui ce fel de auditoriu vom avea la predica respectivă;

− capacitatea proprie de a redacta și rosti liber cuvîntarea, propriu-zis conștiința că este necesară o adaptare a predicii și la persoana noastră proprie. Itinerarul alcătuirii predicii creștine are, în genere, o anumită compatibilitate cu cel profesat de Retorica antică, în special cel propus de Quintilian în lucrarea sa celebră Institutio oratoria, tradusă și în românește[49]. Iată care sunt etapele propuse de el:

− inventio = găsirea și adunarea materialului;

− distributio = aranjarea materialului, potrivit unui plan prestabilit;

− elocutio = grija pentru limbaj și stil;

− memoria = memorarea cuvîntării în vederea rostirii libere;

− actio = grija pentru gestică, mimică, timbrul vocii etc.[44, p.170-171]

În cele ce urmează, le vom relua pe rînd și vom schița ceea ce ni se pare mai util în legătură cu fiecare:

Inventio. Înainte de a începe căutarea propriu-zisă a materialelor, sunt hotărîtoare trei elemente: o rugăciune pentru începutul lucrului, fie chiar și mai scurtă, meditarea asupra temei și modalității de lucru și încercarea de a schița un plan scris fără a consulta nici o sursă de inspirație. Astfel, rugăciunea va face ca redactarea predicii să se desfășoare într-o atmosferă harică, iar meditarea sau cugetarea profundă asupra temei ne va antrena întreaga ființă în perspectiva redactării. Predica nu este doar lucrarea noastră, ci este, întîi de toate, lucrarea lui Dumnezeu. Ca orice act liturgic și predica este sinergică, divino-umană: împreună-lucrarea omului cu Dumnezeu.

Distributio (sau „sistematizarea"). Aranjarea și repartizarea materialului se face potrivit planului prestabilit. Aceste operații presupun o triere curajoasă a ideilor, versetelor, citatelor etc., întrucît de obicei adunăm mai mult material decît este nevoie. Am spus „curajoasă" pentru că, trebuie să recunoaștem, renunțăm uneori foarte greu la anumite idei și citate, pe care le-am căutat cu răbdare și perseverență, deci cu o anumită osteneală.

Vom reda acum momentele unui plan orientativ, propus de pr. Prof. D. Belu și lect. dr. Ioan Toader, avantajele căruia sînt:

elimină riscul împrăștierii, obligîndu-l pe predicator să-și valorifice mijloacele în direcția propusă;

ne va ajuta să facem o triere corespunzătoare cu scopul predicii respective a materialului adunat prin munca de documentare;

facilitează desfășurarea materialului într-o ordine logică, potrivit nu numai cu scopul predicii, ci și cu puterea de receptare a credincioșilor;

oferă cel mai prețios sprijin în scopul de a rosti predica liber. Rostirea liberă presupune memorizarea. Or, pentru o memorizare eficientă, planul ne ajută să avem o privire de ansamblu pe tot parcursul predicii și să dezvoltăm fiecare idee în ordinea indicată de însăși legătura lor internă, logică. [40, p.563-569; 20, p.138-140]

Desigur, nu putem utiliza cu strictețe același plan pentru toate genurile omiletice. Dar, cele mai multe dintre acestea beneficiază de următoarele momente: textul (sau „motto-ul”), formula de adresare, introducerea, tratarea și încheierea. Dintre însușirile de bază ale planului, reținem: unitatea (adică are în vedere o singură temă), claritatea (prezentînd o imagine bine conturată a temei) și simplitatea (care presupune o expunere accesibilă). Evident, în timpul predicii nu vom anunța expressis verbis momentele planului, ci ele vor fi doar sugerate, prin pauze de cîteva secunde, însoțite cel mai adesea de repetarea formulei de adresare.

Textul este reprezentat de un verset din Sfînta Scriptură, de un fragment liturgic din slujba respectivă, de o frază a unui sfînt părinte etc. Trebuie să precizăm, însă, că textul nu este neapărat obligatoriu, dar atunci cînd este ales în mod inteligent, el este binevenit în fruntea oricărei predici. El trebuie să stea în strînsă legătură cu tema pe care dorim s-o tratăm, avînd rolul de a sugera și a o oglindi.

Formula de adresare este absolut necesară pentru toate genurile predicii. Ea diferă, desigur, de la gen la gen. Cele mai uzitate formule pentru predicile obișnuite (omilii, predici tematice, panegirice) sunt: iubiți credincioși, frați creștini, drept-măritori creștini; pentru pareneze, de la caz la caz: la cununii: iubiți miri, cinstiți nuni, cinstiți nuntași; pentru înmormîntări: întristată familie, întristați credincioși etc. Formula de adresare se mai repetă și de-a lungul cuvîntării, fără a se abuza însă de ea. Această repetare are efectul de a redeștepta atenția ascultătorilor și de a marca anumite etape. Ultima oară cînd se va rosti formula de adresare va fi înaintea concluziei.

Introducerea. Se mai numește și „exordiu" și reprezintă prima parte a oricărei cuvîntări, strîns legată cu tratarea temei, prin care predicatorul face pregătirea credincioșilor, pentru a asculta tratarea cu interes, cu bunăvoință, cu atenție sporită și cu convingerea că cele ce vor urma sunt adevăruri necesare mîntuirii sufletului ne spune pr. N. Petrescu[44, p.179]. Introducerea are, așadar, un rol pregătitor, dar ea nu trebuie să fie nici prea lungă (căci i-ar obosi pe ascultători), nici prea scurtă (căci n-ar apuca să jaloneze traseul ce urmează a fi parcurs). Totodată, trebuie avut grijă a ne feri de introducerile banale, care se potrivesc la orice temă, sau de introducerile care nu au nici o legătură cu subiectul tratat.

Tratarea, sau corpul propriu-zis al cuvîntării, reprezintă aproximativ 2/3 din predica respectivă. De regulă, tratarea cuprinde următoarele momente logico-psihologice: explicația (operația de lămurire a unei idei dogmatice sau morale); istorisirea sau narațiunea (operația de expunere a faptelor biblice, istorice etc.); argumentarea (operație prin care se susține și se întărește tema tratată). După ce preotul a explicat, istorisit, argumentat etc., va trebui să raporteze cele prezentate la viața ascultătorilor. În acest scop sunt binevenite și digresiunile sau ilustrațiile care au darul să învioreze predica și, totodată, să exemplifice elemente din cele expuse anterior.

Concluziile bine alcătuite au darul de a determina nu numai o bună impresie asupra ascultătorilor, ci și a le influența voințele spre aplicarea celor auzite. Se înțelege că orice concluzie trebuie să fie în strînsă legătură cu subiectul tratat. Este contraindicat să se introducă în concluzii idei noi, care nu au apărut în corpul cuvîntării. Finis coronat opus ("sfîrșitul încununează lucrarea") – era deviza oratorilor latini clasici. Această maximă poate constitui și pentru predicatorul creștin nu numai o atenționare ci și un deziderat.

Elocutio. După ce am repartizat materialele la locul potrivit în cadrul planului, redactarea efectivă a predicii o vom face într-un limbaj corect gramatical și într-un stil cît mai frumos, plăcut și convingător. Vom folosi mai puțin (sau deloc) ideile, frazele și cuvintele altora, pentru a predica noi înșine, nu alții prin noi, căci predica este un act de creație personală, nu de compilație remarcă D. Belu. Etapa „elocutio" implică, de fapt, întregul efort stilistic al predicatorului. În traducere, elocutio înseamnă exprimare, fel de exprimare sau stil. Stilul reprezintă, așadar, totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le folosește un scriitor pentru a-și exprima gîndirea și simțirea sa. Sau, potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, talentul, arta de a exprima ideile și sentimentele într-o formă aleasă, personală [11, p.1021]. Stilul predicii are, esențial, un fond comun, dar aplicat el se prezintă cu anumite particularități, de la vorbitor la vorbitor, potrivit temperamentului, capacității, stărilor sufletești și mai ales talentului oratoric. De aceea, pe bună dreptate scriitorul francez Buffon (1707–1788) a spus că „Le style est l'homme męme…" Din punct de vedere omiletic stilul poate fi analizat sub trei aspecte: gramatical, literar și bisericesc. În cele ce urmează vom puncta, pentru o minimă orientare, doar elementele de bază ale stilului, fără să intrăm în detaliile care trebuie studiate de fapt în cadrul gramaticii limbii române[15].

Gramatical (sau literal, ad litteram), înseamnă respectarea regulilor de bază ale limbii din punct de vedere fonetic, morfologic, sintactic, lingvistic și semantic. Principalele calități ale stilului gramatical sunt: corectitudinea, puritatea, precizia, claritatea, finețea și armonia stilistică;

Literar, adică vorbirea figurată, care implică următoare clasificare: figuri stilistice de cuvinte și figuri stilistice retorice. Între figurile stilistice de cuvinte (numite și „tropi" de la grecescul tre/pw = a întoarce, a schimba) se înscriu: epitetul, comparația, metafora, alegoria, personificarea, hiperbola etc., iar figurile stilistice retorice mai utilizate sunt: inversiunea, repetiția, interogația retorică, invocația retorică, antiteza, gradația, eufemismul, reticența, concesia, antilogia (sau paradoxul), exclamația etc.;

Bisericesc, adică stilul limbii „vechilor cazanii", armonizat desigur lexicului actual. Este, de fapt, stilul liturgic al sfintelor slujbe, atît de apreciat de către credincioșii noștri. Cum predica însăși este considerată tot un act liturgic, stilul trebuie să fie același. La 3 octombrie 1876, la Iași, Mihail Eminescu participa la parastasul Voievodului Grigore Ghica, săvîrșit cu prilejul dezvelirii bustului acestuia. Impresionat de frumusețea limbii liturgice din rugăciunile și cîntările slujbei, Eminescu avea să noteze plin de admirație: „Aceasta este dulcea limbă a trecutului!”. Remarca poetului ne sugerează a nu pierde dulceața și frumusețea limbii noastre de dragul modernismului și al neologismelor, care ne pot duce, de altfel, în ispita prețiozităților și al unei suficiențe retorice, detestabile în urechile ascultătorilor. Dacă în antichitate oratoria (sau retorica) era considerată o artă, cu toate că ea se axa cel mai adesea pe discursurile avocaților în tribunale, cu atît mai mult predica creștină: ea este, trebuie să fie mereu operă de artă, o mostră a vorbirii îngrijite, inteligente, pătrunzătoare. Dar să reținem, totodată, că în predică nu facem artă pentru artă, ci artă pentru a-i convinge pe ascultători la săvîrșirea faptelor bune în vederea mîntuirii constată I. Toader. Pe scurt, artă pentru mîntuire. De aceea, nu vom utiliza figurile stilistice de dragul stilului, ci pentru a transmite la modul optim adevărurile de credință.

Stilul omiletic autentic este cel bisericesc, care valorifică dulcea limbă a trecutului, fără a respinge tot ce este plăcut, frumos și convingător din stilurile exprimării obișnuite, gramatical, literar etc.

Memoria – Fără excepție, toți predicatorii de seamă recomandă rostirea liberă a predicii, nu citirea ei. Mîntuitorul a vorbit liber, Sfinții Apostoli de asemenea. Ar fi inutil să insistăm asupra dezavantajelor pe care le implică citirea predicii. Practica de toate zilele ne arată că o predică rostită liber este mult mai bine primită decît una citită, chiar și atunci cînd nu excelează în conținut. Predica rostită liber permite o comunicare directă cu ascultătorii, pe cînd citirea ei interpune un anumit obstacol în calea comunicării, un „intermediar" care-i deranjează pe ascultători și nu-l onorează pe vorbitor.

Actio, cuprinde mijloacele vorbitorului prin care își transmite predica: vocea (pronunțarea), gestica, mimica, ținuta vestimentară etc. Astfel, vocea, deodată cu pronunțarea, trebuie să fie naturală, caldă, dulce, curată, cu timbru plăcut, nu forțată, dură sau stridentă. La predică nu utilizăm invariabil aceeași intensitate a vocii, pentru că trebuie s-o adaptăm în permanență textului, auditoriului, spațiului în care vorbim. În unele momente vorbim mai tare, în altele mai încet, uneori pronunțînd și cîte un cuvînt șoptit, fiind atenți în tot timpul să fim auziți de toată lumea. Să luăm aminte că vorbitul mai tare nu înseamnă să țipăm!

Pronunțarea sau rostirea propriu-zisă a cuvîntării, ca efect direct al vocii, trebuie să aibă cîteva însușiri de bază:

naturală, potrivit cu firea și temperamentul fiecăruia, nu forțată, nici căutînd să imite pe cineva, nici afectată;

corectă, conformă cu regulile ortoepice ale gramaticii;

variată, adaptîndu-se permanent la conținut și la simțămintele pe care vrem să le exprimăm;

armonioasă, adică o rostire echilibrată, nici prea rară (care duce la plictisirea și pierderea receptivității ascultătorilor), nici prea grăbită (care-i lasă în urmă pe ascultători).

Gesturile omiletice sunt mișcările mîinilor și ale corpului, în general, care însoțesc rostirea predicii. Frumusețea unei cuvîntări rezultă nu numai din conținut ci și din gesture și mișcarea corpului. De aceea trebuie să avem un control atent mai ales asupra mîinilor și a capului recomandă F. Cradock. Se înțelege, desigur, că la predică nu vom avea o poziție rigidă, fixă, de „statuie", sau de copil timid care-și rostește sufocat de emoție poezia pe scenă. Dar nici nu vom face gesturi excentrice, fluturînd mîinile în toate părțile, sau mișcînd tovărășește mîna dreaptă, precum dictatorii comuniști. De asemenea, nu ne vom balansa corpul cu mișcări de balet, nici nu vom ridica mereu călcîiele ca gimnastele. Ci vom face numai acele mișcări discrete, absolut necesare pentru a sublinia anumite momente ale predicii. Vom fi atenți, totodată, la mișcarea capului, care trebuie să fie ținut drept și natural, mișcîndu-l la fel de discret ca și celelalte părți ale corpului. Trebuie să luăm seama la cîteva capcane: capul ținut prea mult plecat dezvăluie o timiditate excesivă, dat pe spate aroganță, înclinat în laturi lîncezeală, țeapăn și nemișcat o oarecare duritate de caracter.

1.2.3. Menirea didactică a predicării

După "Cazaniile" lui Varlaam, "Didahiile" lui Antim Ivireanul sunt primele predici originale, vii, luate din actualitatea vremii, primele luări de poziție clare și curajoase față de toate problemele de ordin social, moral, cultural și teologic, pe care le întâmpinau societatea și biserica românească a acelor vremuri. N-a rămas nici o categorie socială din timpul lui Constantin Brâncoveanu căreia ierarhul Țării Românești să nu i se fi adresat, cum zice el însuși în cuvântul de învățătură la Duminica Vameșului:

"Nimeni să nu socotească din voi, și să zică în inima lui: ce treabă are vlădica cu noi, nu-și caută vlădiciia lui, ci să amestecă întru ale noastre? De n-ați știut până acum și de n-au fost nimeni să vă învețe, iată că acum veți ști că am treabă cu toți oamenii câți sunt în Țara Rumânească, de la mic până la mare și până la un copil de țâță afară din păgâni și din ceia ce nu sânt de o lege cu noi." [2, p.28]. Ideea care-l călăuzește este de a smulge comunitatea păstoriților săi din amorțeala deprinderilor rele, pentru a-i imprima un impuls spre o viață curată, fără patimi: "Viermele ce zace la rădăcina hreanului, spune Sf. Antim, de-i va zice cineva să iasă de acolo să meargă la alte rădăcini mai bune și mai dulci, el zice că mai dulce decât hreanul nu iaste, căci acolo s-au născut și întru aceia s-au pomenit. Așa și voi pomenindu-vă întru aceste fapte și lucrări și nefiind cineva să vă învețe, cu adevărat vă par amare acum vorbele mele, nefiind obicinuiți cu dânsele…" (Cuvânt de învățătură la Duminica Lăsatului sec de brânză).

Nu a părtinit pe nimeni, atunci când a considerat că păcatele trebuie date în vileag pentru a fi vindecate. În vederea susținerii moralității a spus uneori cuvinte care au fost considerate că îl vizează direct pe domnul țării și de care dușmanii săi s-au folosit mai târziu, pentru a complota împotriva sa: „să nu socotească împărații și stăpânitorii pământului cum că i-au pus Dumnezeu să șază pre scaun frumos numai spre vedere înaintea ochilor omenești, împodobiți cu veșminte scumpe, cu cununa în cap și cu schiptrul de aur în mână, că numai singură dreptatea iaste de-i face cinstiț la norod” [2, p.86].

Acuzațiile aduse de Antim sunt lăcomia, duplicitatea morală și fățărnicia boierilor care-i exploatează până la sânge pe cei neavuți, iar pe de altă parte vor să pară că sunt împlinitori ai rânduielilor creștine. Și aici răsună cuvîntul ierarhului care vrea să oprească păcatul :"Să lăsăm răutatea, jafurile, strâmbătățile, urâciunea, vrajba, zavistia… Toți să ne rugăm, toți să cerem ajutoriu… Nu unul să să roage și altul nici să gândească; unul să plângă și altul să râză, unul să să întristeze și altul să să bucure. Pentru că atunce adevărat, Dumnezeu nu ne ascultă" (Antim Ivireanul Cuvânt de învățătură la 26 octombrie).

În primele secole creștine predica îmbrăca adesea forma unui dialog, a unei convorbiri ziditoare de suflet, cu timpul, însă a preluat, sub influența discursului retoric, structura unui monolog. Cu toate acestea, menirea ei didactică, mistagogică și moralizatoare nu a fost afectată, rămînînd, pînă astăzi, la fel de importantă pentru viața Bisericii. Cuvîntul rostit de la amvon a constituit întotdeauna principalul mijloc de pastorație creștină. Parafrazîndu-l pe Sfîntul Ioan Gură de Aur, cel care a ilustrat slujirea predicatorială a Bisericii într-o manieră unică pentru vremea lui, dacă preotul nu poate să vindece sufletele păstoriților săi cu ajutorul predicii, atunci celelalte mijloace sunt zadarnice. Sfîntul Părinte investește, așadar, prin cuvinte memorabile, lucrarea omiletică a preotului cu un incontestabil caracter terapeutic în plan spiritual: "Acesta e instrumentul, aceasta e hrana, aceasta ține loc de medicament, aceasta ține loc de cauterizare, ține loc de bisturiu. (…) Prin predică lucrăm toate cîte ne ajută la însănătoșirea sufletului" [51,cartea a IV-a]. Noi știm însă că vindecarea nu ține doar de cel care administrează tratamentul, ci, chiar în egală măsură, și de cel care primește medicația respectivă. De gradul implicării sale active în actul terapeutic depinde propria-i însănătoșire. Aplicînd acest principiu și în cazul învățămîntului bisericesc omiletic, vom observa că eficiența lui crește cu cît ascultătorii nu îl consideră exclusiv o îndatorire a preotului slujitor sau o simplă componentă a cultului. Atunci cînd conținutul ei este asumat cu responsabilitate și aplicat consecvent în viața cotidiană, întîi de către preot, apoi de către receptorii ei, predica sau cuvîntul de învățătură își confirmă spiritul dialogic, de sinergie constructivă.

În ziua de azi, cînd se rostește cuvîntul „predică” ne închipuim un preot înveșmîntat, ridicat deasupra mulțimii de broboade și capete plecate, grăind cu glas tare lucruri comune și neinteresante, știute și răs-știute de către toți ascultătorii, zise cu multă tărăgănare, așa încît nimeni nu poate ști cînd se vor termina, pentru că predica în sine nu are nici o țintă clară, nici logică, iar revenirile în cerc și schimbările bruște de subiect îi fac pe toți să renunțe la a mai asculta, din partea lor fiind preaîndestulătoare așteptarea evlavioasă a eliberatorului „Amin!”

La acest subiect Sf. Ioan Gură de Aur spune că „Cea mai mare parte dintre credincioși nu vor să socotească pe predicatori ca învățători ai lor, ci părăsesc rolul de ucenici și-l iau pe acela de spectatori de la întrecerile atletice. Și după cum acolo mulțimea spectatatorilor se împarte, unii țin cu un atlet, alții cu altul, tot așa și în biserică, credincioșii se împart și ei: unii laudă pe un predicator, alții pe altul; și ascultă predicile lor cu dragoste sau cu ură” [51, p.149].

Nu e destul ca un predicator să fie bine informat și să relateze cursiv ceea ce are de spus. Dacă discursul lui este lipsit de personalitate și originalitate, el riscă să nu placă ascultătorilor. Și aici același Hrisostom mai adaugă „Dar nu-i numai asta greutatea, ci și alta, nu mai mică decît asta. Dacă se întîmplă ca un predicator să țeasă în predicile lui ideile și cuvintele altor predicatori, atunci este ocărît mai rău decît borfașii. Adeseori, pe simplă bănuială, fără să fi luat ceva de la cineva, este osîndit ca și cum ar fi fost prins asupra faptului. Dar pentru ce vorbesc de ideile și cuvintele luate de la alți predicatori? Nu-i este îngăduit să se slujească des nici de propriile cuvinte, pentru că mulțimea obișnuiește să asculte predicile nu pentru a se folosi, ci pentru a-și desfăta auzul. Stă la predică așa cum stau criticii la spectacolele de teatru sau la concerte” [51, p.149-150].

Acum înțelegem de ce Sfinții trei ierarhi, și alți contemporani ai lor, adoptă stiluri atît de diferite de pastorație. Nici măcar tîlcuirile lor la Scriptură nu se intersectează. Dacă sfîntul Vasile tîlcuiește psalmii mai mult prin latura lor morală, practică, fratele său, Grigore de Nisa, discută, în tîlcuirea sa la titlurile psalmilor, mai mult latura contemplativă, filozofică. De altfel, sfîntul Grigore își anunță cititorul de la bun început că tîlcuirea sa nu o urmează și nici nu o contrazice pe cea a fratelui său Vasile, care se bucura de o mare autoritate în epocă, ci o completează, tratînd aspectele pe care nu le-a atins Vasile. În altă parte a lumii, în Africa, în aceeași perioadă istorică, Fericitul Augustin scria manualul său adresat catehizatorilor și preoților, Prima Catheheză, care nu era nicidecum o adunare de cuvîntări șablon pentru orice ocazie, ci mai degrabă un instructaj strategic prin care predicatorul era atenționat asupra riscurilor și eșecurilor posibile în cazul în care acționează nepotrivit. Și Antim nu pare să aibă preferință pentru o anumită specie de predici, el elaborează cu aceeași îndrăzneală predica sintetică și cea analitică, pareneza, panegiricul; originalitatea lui nu depinde de materialul omiletic folosit ci de știința și măiestria cu care sunt realizate. Predicile lui Antim sunt de două feluri:

1)Predici la duminici, sărbători sau teme speciale nelegate de vreun praznic, în număr de 28 (cinci la Florii, trei la Schimbarea la Față, două la Duminica lăsatului sec de brânză, Sfinții Împărați, Adormirea Maicii Domnului, Nașterea Domnului, Sf. Nicolae și Sf. Dumitru, și câte una la Duminica Vameșului, Întâmpinarea Domnului, Sf. Apostoli, Bobotează, Tăierea împrejur, Sf. Arhangheli, la Întrarea în Biserică și despre spovedanie),

2)Predici ocazionale, sau pareneze, în număr de 5, din care 2 funebre și una la instalarea ca

mitropolit

Concluzia generală a instructajului augustinian este că trebuie să știi ce vorbești, cum, cînd, cît și cui vorbești. Ireproșabile ca structură și conținut, de vreme ce respectă șirul liturgic al anului, împodobind fiecare zi cu învățături din operele cele mai de seamă ale Ortodoxiei, culegeri precum Proloagele sau Cazania (de la slavonescul scazania-ziceri, învățături), devin, din nefericire, singurele surse de informare în materie de cateheză și predică. Mai grav, ele ajung să fie percepute ca o normă obligatorie și suficientă, orice abatere fiind considerată un sacrilegiu. Preotului nu îi rămîne decît să învețe pe derost învățătura zilei și să o intoneze ca pe o poezie, cît mai frumos posibil. Incantația, ca o vrajă, trebuie să lucreze de la sine, căci, nu-i așa, învățăturile sînt ale Sfinților Părinți. Puțini însă își dau seama că nu oricui îi stă bine să cuvînteze ca un sfînt și că de prea multe ori amvonul se preface într-o scenă de teatru de parodie. Problema este că aceasta se petrece de cîteva sute de ani. Fără îndoială, sîntem martorii celei mai lungi perioade istorice în care Biserica nu și-a formulat o replică convingătoare împotriva celor care, de mai bine de trei secole, îi învinuiesc reprezentanții de sterilitate și incultură. Pînă cînd ne vom consola cu faptul, cu totul fals și neconvingător de altfel, că aceste reproșuri nu ne privesc, de vreme ce vin de la „profani” și „laici”?

Dacă răsfoim polemicile păstrate de atunci, care se întind din vremea apostolilor și pînă spre secolul X, vom vedea că reproșurile aduse credinței creștine puteau fi diverse, însă învinuirea că reprezentanții ei sînt inculți și neiscusiți în exprimare nu o vom găsi nicăieri. Sfinții de aceea aveau cuvînt, pentru că erau instruiți la cele mai de seamă școli ale vremii și pentru că nu făceau niciodată o delimitare între societatea laică și cea bisericească, evitînd să se pună într-o opoziție care se arată păguboasă din start. Nu vedem la marii învățători și apologeți ai Bisericii această vrăjmășie, aproape demonică, declarată rațiunii și descoperirilor științei. De unde războiul, confundat cu mărturisirea de credință, declarat noutății? Nimic din acestea nu se regăsesc în zece secole de creștinism pre-catolic. Dimpotrivă, replicile predicatorilor de odinioară aveau o țintă concretă, răspunzînd sofiștilor prin raționamente logice, iar iudeilor prin citate din Tora. De aceea preluarea oarbă a unor pasaje din Sfinții Părinți poate crea confuzii, căci toate intervențiile Sfinților se făceau cu referire la un caz și o situație concretă. Așa se face că același subiect este prezentat uneori de pe poziții diferite, în dependență de cui era adresat. Predicatorul trebuie să se ferească de extreme, ca nu cumva, combătînd părerea greșită a unora, să iște alte neînțelegeri. Iată cum ilustrează acest lucru, printr-un exemplu practic, Ioan Gură de Aur: De pildă, ereticii care au îmbrățișat învățătura nebunească a lui Valentin și Marcion, ca și toți cei care au aceeași boală ca și ei, scot din catalogul dumnezeieștilor Scripturi legea dată de Dumnezeu lui Moise; iudeii, dimpotrivă, o cinstesc atît de mult, încît, împotriva hotărîrii lui Dumnezeu, se încăpățînează să mai păzească toate prescripțiile legii, deși chiar timpul îi împiedică [51, p.134-135].

Biserica lui Dumnezeu însă evită și o exagerare și alta, mergînd pe calea de mijloc. Nu obligă pe nimeni să se supună jugului legii, dar nici nu îngăduie să fie hulită și aruncată; puterea ei a încetat, dar Biserica o laudă, pentru că a fost de folos într-o vreme. De aceea, cel care are de luptat cu ereticii amintiți mai sus și cu iudeii, trebuie să cunoască această poziție a Bisericii față de legea lui Moise. Că dacă, voind să învețe pe iudei că nu mai e nevoie de păzirea prescripțiilor legii vechi, ar începe să o critice fără cruțare, atunci ar da nu mică pricină ereticilor, care vor să o defaime; și, dimpotrivă, dacă în strădania sa de a închide gura ereticilor, care defaimă legea lui Moise, ar începe să o laude fără măsură, să o admire, spunînd că e de neapărată trebuință și acum, atunci ar deschide gura iudeilor. Așadar, riscul inevitabil al predicilor șablon, oricît de mare ar fi autoritatea lor, este acela de a nu fi adaptate unei situații concrete. Un citat sau o pildă, din Sfinți sau din Scripturi, poate răni orgolii, trezi prejudecăți sau poate nimeri pe o educație care va da naștere unor raționamente contrare celor dorite de predicator. Nu ne putem începe predica, de pildă, prin faptul de a mustra femeile fără broboadă, chiar dacă ne apărăm cu autoritatea Apostolului Pavel. Căci tot Apostolul Pavel este cel care spune să nu dai carne celui care are nevoie de lapte. Deci, se cuvine ca predicatorul să aibă o prioritate a lucrurilor pe care vrea să le educe în ascultători. Tot așa, pentru a putea folosi fără pericol un citat dintr-un Sfînt Părinte pe care l-am găsit în Proloage, trebuie să ne ostenim să citim măcar cîteva din operele aceluia, să vedem contextul istoric și politic în care a activat, să avem o închipuire de ansamblu despre personalitatea lui, ca așa să ne asigurăm că am înțeles corect acel citat. Căci, slavă Domnului, nu ne mai aflăm în secolul XVIII, cînd scrierile Sfinților nu erau traduse în românește. Întotdeauna trebuie să pornim de la faptul că printre credincioși se află cu siguranță și unii care, cel puțin în unele privințe, sînt chiar mai bine informați decît predicatorul care le vorbește. În epoca lui Google nu mai putem avea aerul cărturarului de odinioară care singur are acces la cărțile sfinte [19].

CAPITOLUL II

PREDICA ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC ÎN SEC. 17-18

În spațiul românesc medieval se știe, referitor la genul predicii, că ar fi circulat și s-ar fi răspândit mai multe texte patristice, toate copiate la mănăstirile românești, paralel cu texte ale autorilor slavi și cu scrierile românilor. Deși acestea nu sunt scrise în limba româna, deoarece la acel moment limba română nu era încă formată așa cum putem judeca după textul pe care îl avem din epoca Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Datorită faptului că în veacul al XVI-lea se introduce tiparul, în consecință, se ajunge și la răspîndirea mai eficientă a cărților de cult. Cunoaștem cîțiva cărturari care au tipărit cărți de cult – Macarie, Filip Modoveanul, ieromonahul Lavrentie, care s-au îngrijit în beneficiul Bisericii Ortodoxe de iluminarea credincioșilor. Predica a fost instrumentul prin care creștinismul s-a impus ca religie dominantă. Omiliile sintetice, analitice sau exegetice, rostite duminica și la sărbătorile bisericești, la conferințe și alte evenimente religioase etc., aparțin oratoriei sacre sau ecleziastice. Avînd in vedere scopul fundamental al predicii: însușirea adevărurilor credinței, oratoria de învățătură, dezvoltată mai ales în Bizanț, domină întregul sistem oratoric religios. Tîlcuirea Evangheliei în toate duminicile anului și la marile sărbători reprezintă forma cea mai cunoscută a discursului religios în Biserica Ortodoxă. În spațiul romanesc, unde creștinismul s-a întemeiat prin apostolul Andrei, predica, mai întîi în greacă și/sau în latină, apoi în slavonă și, poate chiar de la apariția poporului nostru, în română, a fost rostită cu sîrguință.

Potrivit cercetătoarei Ramona Larisa Balahura, secolul al XVII-lea este marcat de apariția, în istoria predicii, a cîtorva colecții de omilii care au rămas în conștiința neamului ca niște valori ale genului. Acestea ar fi în opinia justă și bine documentată a autoarei citate Evanghelia învățătoare de la Govora (1642) a ieromonahului Silivestru, de Cartea românească de învățătură (1643) a mitropolitului Varlaam și de Evanghelia învățătoare de la Mănăstirea Dealu din 1644. Se consideră aceste culegeri de predici au servit credincioșilor în lupta cu ereziile drept un adevărat sprijin moral și spiritual. Dintre toate colecțiile de omilii apărute în secolul cazaniilor, cea care s-a constituit ca o lucrare de căpătîi pentru poporul român de pretutindeni a fost Cartea românească de învățătură a mitropolitului Varlaam. [56]

Grație acestei culegeri, constată I. Toader, genul oratoric va cunoaște o evoluție vizibilă, predicile cu un conținut ortodox nealterat fiind rostite din amvon de cărturarul Varlaam, iar apoi de nenumărați alți slujitori ai Bisericii, în beneficiul credincioșilor [20, p.21]. Mitropolitul Varlaam al Moldovei este cel care, în tradiția diaconului Coresi, va elabora cartea de predici cu cea mai mare răspîndire în literatura română veche. Valoarea Cărții românești de învățătură (1643) a făcut ca ea să se bucure de o mare apreciere în anul apariției și mult timp după aceea.

Potrivit autoarei Ramona Larisa Balahura, lucrarea s-a constituit ca ghid în activitatea predicatorială pentru aproximativ trei sute de ani, contribuind la conștientizarea identității spirituale a românilor, fiind cartea care a îndeplinit cu succes misiunea de apărare a ortodoxiei de atacurile protestanților care cuprinseseră în mrejele ei chiar pe unii prelați ai Bisericii. Deoarece, pînă în secolul al XVII-lea, serviciul divin era oficiat doar slavonește în spațiul nostru, rostirea în amvon de către Varlaam, iar apoi lecturarea, timp de trei secole, de către preoți a predicilor din Cartea românească de învățătură a fost de o însemnătate aparte în cugetarea românilor asupra ideii de unitate spirituală. Această idee o considerăm și noi esențială. Deoarece, așa cum bine se spune în studiul citat, respectînd modelul ucrainean al predicii, cu introducere, anunțarea temei, tratare și încheiere, predicatorul Varlaam a uimit audiența adunată probabil la Sfinții Trei Ierarhi prin cuvintele simple, dar în același timp pline de tîlc extrase din învățăturile Sfintei Scripturi. Dialogul din Cazania lui Varlaam cultiva un receptor implicat în toate evenimentele biblice relatate de cărturar în textul său, un creștin îmbogățit cu fiecare predică pe care o audiase. Text care dispune de un mesaj pur ortodox și accesibilă și adresată tuturor, Cazania i-a inițiat pe creștinii ortodocși în dogmele credinței noastre ortodoxe, descoperind totodată pieirea la care vor ajunge ereticii. Ea le-a pus la dispoziția credincioșilor niște învățături care îi instruiau pe credincioși să ducă o viață morală curată.

Fiind cea mai însemnată lucrare a mitropolitului Varlaam și una din cele mai de seamă din istoria vechii culturi românești, numită și Cartea românească de învățătură la dumenecele preste an și la praznice împărătești și la savănți mari (Iași, 1643). Cuprinde 74 de predici pentru toate duminicile dintr-un an și pentru sărbătorile mai însemnate ale bisericii. Cele mai multe pleacă de la explicarea pasajului de Evanghelie citit în ziua respectivă și cuprind sfaturi de înfrânarea viciilor și a patimilor, de înfrățire și ajutorarea aproapelui. Sunt însă și câteva legende hagiografice care povestesc viața marilor mucenici ai ortodoxiei.

Are 506 file, ilustrate cu numeroase gravuri, reprezentând scene biblice, chipuri de sfinți la care se adaugă inițiale înflorate, frontispicii, viniete, podoabe finale. Cartea începe cu un „Cuvânt“ adresat de Vasile Lupu „la toată semenția românească de pretutindeni ce se află pravoslavnici într-această limbă“, ca un „dar limbii românești, carte pre limba românească, întăiu de laudă lui Dumnezeu, după aceia, de învățătură și de folos sufletelor pravoslavnici“. În „Cuvânt către cetitoriu“ se evocă ideea unității de neam și de limbă a românilor din Moldova, Muntenia și Transilvania. Autorul are meritul că a strâns într-o lucrare unitară vechile cazanii, care circulau în țările românești în manuscris, traduse din grecește sau din slavonește, le-a revizuit și le-a dat ca „dar“ întregului popor român. Cazania a adus un aport prețios la formarea limbii literare, fiind scrisă în limba populară, într-un stil viu și plin de culoare, cu fraze bogate în comparații pitorești și expresii plastice. Cartea românească de învățătură a lui Varlaam a cunoscut o răspândire largă atât în lumea episcopilor și a preoților, cât și chiar a credincioșilor de la sate. Considerată de Nicolae Iorga drept opera cea mai populară a epocii noastre vechi, ea conține primele versuri în limba română, intitulate Stihuri în stema domniei Moldovei, prin care este recunoscut meritul domnitorului Vasile Lupu în tipărirea cărții.

2.1. Predici și predicatori celebri

Am ales să scriu acest paragraf deoarece n-aș vrea să rămînă în umbră și alte personalități marcante care au contribuit în evoluția culturii românești.

Cea mai luminoasă figură în istoria predicii române în secolul al XVIII-lea, după cum voi arăta și-n capitolul III al tezei de master, rămîne a fi Mitropolitul Antim Ivireanul. Începînd cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-a dezvoltat o frumoasă literatură omiletică progresînd educația clerului. Apar numeroase cărți de predici, cărți de teorie omiletică și reviste bisericești cu caracter omiletic și predici. Vom cita cîteva nume de autori de opere omiletice și cîteva reviste, folosindu-ne de câteva surse, dintre care de referință rămâne pentru noi Istoria Bisericii Ortodoxe răsăritene universale de la întemeiere până în zilele noastre [24], precum și Ziarul Lumina [57], ediție electronică:

– Mitropolitul Veniamin Costachi

Datorită condițiilor istorice, mitropolitul Veniamin a fost de două ori caimacam (locțiitor de domn). Intrarea rușilor în Moldova, l-au silit să demisioneze și să stea retras pînă la 1812 cînd a fost iarăși chemat de Adunare ca să ia conducerea. Curînd însă au venit împrejurări nenorocite atît pentru țară cît și pentru dînsul. Mișcarea revoluționară greacă de la 1821 produce o teribilă anarhie și răspîndește peste tot jaful și focul. Guvernul legal al țării se desființează și conducerea statului rămîne în mîna mitropolitului, care apără drepturile Moldovei, se împotrivește exceselor eteriștilor și ascunde în clădirea Mitropoliei pe cei mai prigoniți.[24]

În cele din urmă este și el nevoit să plece la Chișinău. Întorcîndu-se după restabilirea liniștii, și-a reluat cu mai multă ardoare nobilele sale acțiuni, dar amestecul guvernului în afacerile bisericești, l-au silit să se retragă în 1842, în timpul domniei lui Mihail Sturdza, la Mănăstirea Slatina, unde a și murit după 4 ani. Altă latură a activității sale este cea a ctitoririi de locașuri sfinte. În anul 1833 a inițiat construcția monumentalei Catedralei mitropolitane de la Iași, care, mai tîrziu, avea să fie refăcută de unul dintre urmașii săi, Iosif Naniescu [ibidem].

– Mitropolitul Andrei Șaguna

Ca ierarh, Andrei Șaguna a militat pentru restaurarea vechii Mitropolii a Transilvaniei prin numeroase memorii înaintate Curții din Viena, patriarhului ortodox sîrb și Congresului național-bisericesc sîrb din Carloviț, prin sinoadele eparhiale formate din clerici și mireni – convocate la Sibiu în 1850, 1860 și 1864. După reînființarea Mitropoliei Transilvaniei (1864), cu două eparhii sufragane la Arad și Caransebeș, el a convocat un Congres național bisericesc al românilor ortodocși din întreaga Mitropolie, la Sibiu (septembrie – octombrie 1868), care a aprobat Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania (statut aprobat de autoritatea de stat la 28 mai 1869), după care s-a condus Biserica transilvăneană pînă în 1925. Principiile fundamentale ale acestui statut – autonomia față de stat, sinodalitatea și participarea laicilor (2/3) alături de cler (1/3) la conducerea treburilor bisericești – au stat la baza Statutului de organizare a întregii Biserici Ortodoxe Române din 1925, precum și a celui din 1948 [24].

– Episcopul Romanului, Melchisedec Ștefănescu

A fost un ierarh cu o largă orientare, înțelegere și deschidere spre viața contemporană lui, manifetase o dorință sinceră de a-și oferi în slujba Bisericii și a semenilor întregul potențial cu care Dumnezeu l-a înzestrat. Avea un statut de arhiereu, cărturar și patriot, dar episcopul Melchisedec era preocupat de a întrupa în viața sa cuvîntul mîntuitor al Sfintei Scripturi. "Iubea copiii. Ajuta pe școlarii silitori. Era un om cinstit, sincer, modest mai presus de toate, de caracter, un om de convingeri. Ducea o viață sobră, cumpătat la hrană, simplu la îmbrăcăminte, neobosit la muncă" [57]. Părintele Ioanichie Bălan, incluzînd în bine cunoscuta lucrare Pateric românesc pe Melchisedec Ștefănescu, sublinia despre marele ierarh: "O deosebită grijă purta… pentru văduve, pentru orfani și pentru țăranii săraci, pe care îi miluia după putere și îi mîngîia cu cuvinte părintești… Pe elevii săraci și silitori la carte episcopul îi întreținea personal la seminar, iar pe alții îi primea ca bursieri. [57]

Mulți din ucenicii săi care au făcut seminarul la Roman au ajuns renumiți preoți, misionari, profesori și episcopi"[48, p.477]. Într-adevăr, episcopul Melchisedec a iubit copiii și s-a aplecat cu dragoste de părinte față de orfani și văduve. Iconomul Constantin Nazarie, făcînd în anul 1924 cronica celei de-a 32-a comemorări a morții acestui providențial ierarh, scria un lucru surprinzător: "Răposatul a dorit ca pe mormîntul lui să se joace copilașii, a căror nevinovăție ne amintește nevinovăția și curăția îngerească" [BOR, anul 42, nr. 6, iunie 1924, p. 372 apud sursa citată supra].

Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos păstrează multe mărturii ale dragostei evanghelice a episcopului Melchisedec față de văduve și orfani, din perioada cît a păstorit la Ismail și Galați.

– Revista teologică „Biserica Ortodoxă Romană”, organul Sfîntului Sinod al B.O.R., care apare și azi.

– Sfinți români din secolul XVII-XVIII

Cuviosul Vartolomeu Măzăreanul – Arhimandritul Vartolomeu Măzăreanul a fost și un neîntrecut scriitor și traducător de cărți patristice și bisericești. Dintre traduceri se amintesc: Scara Sfîntului Ioan Scărarul, tradusă în anul 1766 la cererea ieromonahului Varlaam de la Mănăstirea Bisericani; Învățătura dulce sau Livada înflorită, la Mănăstirea Solea, în anul 1770; Învățăturile Cuvioșilor Dorotei și Efrem Sirul; numeroase vieți de sfinți, după Sfîntul Dimitrie al Rostovului; Apoftegmata, adică scurte cuvinte retorice și morale (1755) și altele. Iar dintre cărțile compuse de el, amintim: Letopisețul de la zidirea lumii (un fel de Hronograf), Letopisețul Moldovei (1769), Condica sfintei Mănăstiri Voronețul (1775), Condica sfintei Mănăstiri Humor (1776), Condica Mănăstirii Sfîntul Ilie de lîngă Suceava, Condica Mănăstirii Precista din Roman, Uricul lui Ștefan cel Mare din 16 martie, 1490 etc. [48]

Mitropolitul Iacob Putneanul –  Mitropolitul Iacob a tipărit cărți de rugăciuni și de învățătură creștină, care se împărțeau gratuit de către preoți și egumeni. Iar pentru copiii iubitori de carte, marele păstor a tipărit cel dintîi „Bucvar” (abecedar) ce cuprindea rugăciunile, poruncile și tainele Bisericii, întemeind școli în chiliile bisericilor de la sate și orașe. De asemenea, a rînduit dascăli și preoți care învățau pe copii scrisul, cititul, cunoștințele religioase și îndemnau pe credincioși să-și dea copiii la școală[54, p.18].

Sfîntul Sofronie Mărturisitorul – În anul 1756, întorcîndu-se în satul natal, a întemeiat o mică sihăstrie în pădurile din împrejurimi, cunoscută cu numele de „Schitul Cioara”, adunînd acolo și cîțiva ucenici. Apoi, văzînd asuprirea și nedreptatea la care erau supuși românii ardeleni ortodocși și arzînd de rîvnă pentru Hristos, a umblat ani de zile prin satele din Ardeal, îndemnînd pe credincioși să păzească cu sfințenie credință ortodoxă. Pentru aceasta, la porunca craiului Ardealului, a fost aruncat în temniță și bătut cumplit pentru rîvna și îndrăzneala lui. Fiind scos din închisoare, a început iarăși a mărturisi dreapta credință în satele din Munții Apuseni. Apoi a fost din nou întemnițat și chinuit pentru Hristos. Dar, cu rugăciunile credincioșilor fiind eliberat, la 14 februarie, 1761, a adunat un „mare sobor” în orașul Alba Iulia, cerînd egalitate în drepturi poporului român [54, p.19]. 

Cuviosul Rafail Caligraful – Monahul Rafail Caligraful este numărat printre cei mai vestiți scriitori de opere patristice din Țara Românească, al secolului XVIII. Timp de peste 30 de ani, Cuviosul monah Rafail a copiat zeci de cărți patristice și de slujbă pentru mănăstiri și biserici. Dintre acestea se mai păstrează astăzi 15 manuscrise [54, p.24].

Cuviosul Vasile Ieroschimonahul – Cuviosul ieroschimonah Vasile a fost părintele duhovnicesc al starețului Paisie de la Neamț. Timp de 20 de ani, cît a fost stareț la Dălhăuți, Cuviosul Vasile adună în jurul său o obște de peste 40 de călugări sihaștri, pe care îi deprinde cu ascultarea, smerenia, tăcerea și lucrarea cea de taină a rugăciunii lui Iisus. Astfel, starețul Vasile face din obștea sa o adevărată școală duhovnicească de trăire isihastă, după învățătura Sfinților Părinți, renumită în Țara Românească [54, p.31].

Episcopul Ioanichie al Romanului – În anul 1746, ieromonahul Ioanichie a fost rînduit stareț al Mănăstirii Neamț, iar în toamna anului următor este ales episcop al Eparhiei Romanului, pe care o păstorește timp 22 de ani [54, p.37]. 

Cuviosul Sebastian Sihastrul – Pustnicul Sebastian era cu metania din Mănăstirea Bogdana-Tîrgu Ocna, unde s-a nevoit în primii ani ai secolului XVIII. Apoi, dorind să se retragă, s-a făcut sihastru în pădurile seculare ale Tecuciului, peste Valea Siretului [54, p.42].

Cuviosul Isachie Sihastrul – Ieroschimonahul Isachie s-a nevoit mai întîi în obștea Mănăstirii Sucevița, sub egumenii Iorest (1725) și Teofan (1732). Apoi, dorind să urmeze fericiților pustnici, s-a retras pe culmea unui deal înalt din apropierea mănăstirii, numit „Dealul Furcoiului”, și acolo a sihăstrit mai mult de 30 de ani [54, p.44]. 

Cuviosul Agafton Sihastrul – Iscusit duhovnic al sihaștrilor și mirenilor și izgonitor de duhuri necurate, jertfindu-se pentru mîntuirea tuturor [54, p.49].

Sfîntul Antonie Sihastrul – Unul dintre marii sihaștri ai Carpaților a fost și Cuviosul Antonie de la Schitul Iezerul (Cheia)-Vîlcea, numit de credincioșii din partea locului „Sfîntul Antonie Sihastrul”. [54, p.53]

2.2. Stilul textelor religioase din epoca veche

Fiind alcătuite cu scopul de a explica pe înțelesul tuturor învățătura lui Iisus, cazaniile, omiliile, didahiile, predicile manifestau libertate de exprimare în ce privește stilul, deosebindu-se de alte scrieri bisericești, în care limbajul era sever și riguros cenzurat deoarece altceva nu permite dogma creștină. Deoarece ele erau menite mai puțin lecturii, mai mult rostirii în diferite împrejurări.

Aceste evenimente erau slujbele duminicale și la marile sărbători de peste an, la evenimente majore din viața credincioșilor, cum sunt botezul, cununia, prohodul, la evenimente ecleziastice deosebite: tîrnosiri de biserici și mănăstiri, la înălțarea în funcții arhierești sau la instalarea preotului în parohie, precum și în alte împrejurări istorice (predica pentru pace, predica patriotică) etc., și puteau să-și schimbe mai mult ori mai puțin semnificativ alcătuirea lingvistică, în funcție de cultura și talentul oratoric al celui care o rostea, dar și în funcție de cei cărora li se adresa.

Astfel, cuvîntările religioase, deși se bazează pe modele și surse clasice, pe predicile apostolilor la celebrele omilii a Sfîntului Augustin și Ioan Hrisostom în Antichitate, Ilie Miniatis. Cazaniile ar fi avut soarta creațiilor folclorice, orice predicator putea adăuga sau exclude cîte fragmente din ele. Pentru a nu se ajunge în erezie, se conduceau de un text de bază, respectabil sub aspect canonic, pe care preoții îl respectau mai mult sau mai puțin.

Dacă luăm în calcul afirmațiile apostolilor despre obligativitatea propovăduirii învățăturii creștine în limba accesibilă pentru noii creștini, precum și de hotărîrea Conciliului de la Tours, din anul 813, prin care se permitea rostirea omiliilor în limba româna rustica sau germanica, ca să poată fi mai ușor înțelese de enoriașii care nu erau purtători ai latinei creștine, putem admite că predicile au fost rostite, în vremuri îndepărtate, nu numai în limbile sacre.

Se știe că orice traducere reușită era preluată de urmași cu îmbunătățiri grafice, fonetice, lexicale, fiind însoțită uneori de explicații ale termenilor. Pentru a demonstra că scrierile religioase mai vechi constituiau o autoritate în materie, fiind preluate, cu îmbunătățirile de la o provincie la alta, de la o perioadă la alta, facem trimitere la o comparație pe care am găsit-o în literatura de specialitate între Noul Testament, 1648 și Biblia, 1688 demonstrând că la capitolul Noul Testament din Biblia, 1688 nu suntem în fața unei noi traduceri, ci a unei adaptări a traducerii de la Alba-Iulia din 1648 la varianta munteană. Pe aceeași linie se situează și stabilirea raporturilor dintre traducerea lui Dosoftei Vieața și petreacerea svinților realizată după cele 12 Mineie din limba greacă și Mineiele ulterioare. Astfel, o parte din textele lui Dosoftei au fost preluate de Mineiele de la Buzău, 1698, și Mineiele de la Râmnic, 1776-1778. Trebuie să precizăm că este vorba, în cazul Mineielor de la Buzău, de o preluare și adaptare a traducerii lui Dosoftei în Muntenia, după 40 de ani, iar în cazul Mineielor de la Râmnic de o preluare după 118 ani. Studiul comparativ al acestor texte demonstrează: a) continuitatea, circulația cărților bisericești dintr-o provincie românească într-alta; b) în Mineiele de la Buzău, o parte din texte, cântările, continuau să apară în limba slavonă; c) în Mineiele de la Râmnic, cântările apar în limba română, eliminând abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea limba slavonă; d) o traducere parțială a cântărilor din Mineie a apărut mai devreme, în 1737, în Anthologhionul tipărit la Râmnic, de episcopul Damaschin.

Revenind la stilul atestat în literatura religioasă, în general, mai sunt necesare câteva precizări.

Ar fi greșit să credem că literatura religioasă se rezumă la un singur stil, „stilul cărților bisericești”. în cadrul tipăriturilor bisericești își fac apariția stilul polemic (Răspuns împotriva catihismului calvinesc — 1645; Predoslovia la cărțile lui Pavel — Noul Testament, stilul retoric (la Antim Ivireanu), stilul didactic.

Dacă în cadrul literaturii religioase predomină traducerile, predosloviile prezintă suficiente pagini originale, care se deosebesc de traduceri atât prin conținut (uneori predosloviile conțin informații de cultură generală, date istorice, date geografice, ex. în cadrul Predosloviei către coloseani, traducătorii găsesc ocazia să ridice în slăvi monumentele lumii antice, să vorbească de Colosul din Rodos; să dea date despre așezarea Corintului și distrugerea lui de către romani, în Predoslovie către corinteni), cât și prin formă.

De asemenea, în Predoslovia Mineiului pe noiembrie, 1778, se face o incursiune în istoria românilor. Deci literatura religioasă nu se rezumă doar la traduceri, iar conținutul ei, deși este predominant religios, nu este în exclusivitate religios.

In cadrul literaturii religioase apar primele versuri tipărite în limba română . Primele versuri tipărite în limba română âu un caracter fie politic (versuri la stema țării), fie religios. Ele sunt închinate stemei țării, domnitorilor, mitropoliților, ori sunt versuri de mulțumire și laudă pentru săvârșirea lucrului. Seria cărților care conțin asemenea versuri o deschide Carte românească de învățătură, Iași, 1643, în care este glorificat Vasile Lupu și acțiunea sa de culturalizare. Urmează Evanghelia învățătoare, Mănăstirea Dealului, 1644, Șapte taine — Iași, 1645, îndreptarea legii — Târgoviște, 1652 (versuri închinate mitropolitului Ștefan al Târgoviștei), Târnosanie, Târgoviște, 1652, idem; Dosoftei în Molitvenic de înțăles etc.

Evident, nu se poate vorbi decât la Dosoftei de o valoare literară în cadrul acestor versificări.

Cazaniile sau tîlcul evangheliei explică omului incapabil de a pricepe singur din cauza neștiinței sale ce trebuie să înțeleagă din textul sacru și cum să se comporte în viață, potrivit cu sensul profund al acestui text. Predica îmbină prin urmare interpretarea cu un didacticism religios și cîteodată cu aluzii polemice de condamnare a încălcărilor moralei creștine. Modelul ei de organizare este dat dinainte în cazul traducerilor. El este cel din retorica întrebuințată de marii predicatori bizantini. Preotul poate să citească o cazanie ca atare, s-o ia ca exemplu și s-o adapteze la poporenii săi, neîndepărtîndu-se însă prea mult de ideile textului. Din nenorocire, pînă la începutul secolului al XYIII-lea, cînd Antim Ivireanu compune predici originale, nu avem nici măcar fragmente originale din care să rezulte cum și cît vor fi intervenit unii în textul cazaniei în timpul lecturii ei în fața enoriașilor adunați la slujba religioasă. Sîntem deci nevoiți să presupunem că in marea majoritate a cazurilor textul cazaniei era citit întocmai. în aceste condiții, înfățișarea aici a părților constitutive ale unei predici-tip nu are importanță decît pentru’că dă o idee asupra sensibilizării publicului față de retorica tradițională bisericească și ne poate explica de ce la începutul secolului al XVIII-lea devenise posibilă o exprimare influențată de o retorică savantă.

2.3.Locul textelor bisericești în cadrul scrisului românesc

Scrisul religios, menționează lingvistul Gheorghe Chivu, realitate diversă și complexă ce acoperă și ilustrează domenii multiple, de la creația literară pînă la exegeza științifică de aleasă ținută, de la textul de tip tehnic și administrativ pînă la publicistică, este în mod indiscutabil o componentă structurală, definitorie a culturii românești. Nu doar, cum s-a crezut multă vreme și cum consideră încă unii exegeți, a vechii noastre culturi, în care cartea bisericească, tipărită și manuscrisă, a fost dominantă, prin numărul textelor ilustrative, prin poziția, prin importanța, prin circulația acestora și îndeosebi prin spiritul, respectiv prin atitudinea pe care ele le ilustrau, ci și, în epoca modernă, cînd, literatura oficială, în sensul larg al termenului, devenind predominant laică, scrisul religios s-a constituit într-o variantă paralelă a scrisului literar [a se vedea 53].

Secolul al XVI-lea, primul din istoria scrisului religios românesc și din istoria scrisului în limba română, este epoca în care se produce unitatea grafiei chirilice și înlocuirea particularităților distinctive ale sursei cu cele ale copistului. Acestea dovedesc nu doar o incipientă conștiință a normei, ci și existența unei fie și timide tradiții literare. Pe de altă parte, contaminarea scrierilor canonice cu cele apocrife sugerează foarte probabil o acțiune deliberată de atragere spre credință a persoanelor înclinate să promoveze sau să accepte atitudini și tradiții nu totdeauna conforme cu dogmele Bisericii. [53, p.56-57]

Același autor amintește că utilizarea constantă, în circumstanțe diferite, a limbilor oficiale ale Bisericii a facilitat, desigur, această evoluție rapidă a formei, a expresiei scrisului în limba română. Intervalul marcat, în limitele sale cronologice, de încetarea activității tipografiei coresiene, respectiv de tipărirea la București a primei Biblii românești a fost secolul impunerii limbii române ca limbă de cult și, implicit, ca limbă de cultură.

Un secol de lucru îndelung asupra formei elevate a limbii române, dar și de luptă cu inerțiile și provocările epocii, manifestate în plan teologic și social. Secol în care marii cărturari și ierarhi moldoveni, Varlaam la început și Dosoftei după aceea, au trudit îndelung și cu folos pentru acceptarea și apoi pentru impunerea românei ca limbă de cult. Concomitent, după cum se știe, cu întroducerea limbii țării în administrație și în instanțele civile, urmare a inițiativei și acțiunii unui domn luminat, Vasile Lupu, urmat îndeaproape, în încercarea de modernizare a organizării administrative, juridice și sociale a provinciilor românești extracarpatice de Matei Basarab. Este secolul în care, la Bălgrad, Simion Ștefan făcea eforturi similare ierarhilor moldoveni, încercînd să introducă în cartea bisericească românească modelul (nu numai editorial) occidental. [53, p.57-58]

Din punct de vedere economic, social și politic, perioada aceasta se poate împărți în două : de la 1640 —1650 pînă aproximativ la 1710, și apoi pînă la 1820 —1830, dar pentru dezvoltarea limbii române o mare însemnătate are anul 1780, cînd apare prima gramatică tipărită, Elementa linguae daco-romanae sive valahicae, redactată de Samuil Micu și Gh. Șincai. Deși scrisă în latinește, ea va îndeplini multă vreme un rol de seamă în acțiunea de cultivare a limbii naționale, fiind o carte deschizătoare de drum, cu toate că gramatici se scriseseră și înainte. în 1757, la Brașov, Dimitrie Eusta- tievici elaborase o Gramatică romanească, rămasă însă în manuscris. Tot în manuscris se afla în 1772 și Gramatica moldovenească a ieromonahului ieșean Macarie. Trei gramatici elaborate în mai puțin de trei decenii (1757—1780) sînt o dovadă concludentă că se simțea nevoia de a se studia și cultiva științific limba națională.

Etapa dintre 1640 —1650 și 1710 nu seamănă cu cea dintre 1711 și 1780. între 1640—1650 și 1710 înfloresc artele, literatura și știința. Apar noutăți culturale ca Psaltirea în versuri (1673) a mitropolitului moldovean Dosoftei, Divanul sau gîlceava înțeleptului cu lumea (1698), eseu teologic și filozofic original al lui Dimitrie Cantemir, Viețile și petrecerea sfinților (în trei volume între 1682—1686) de Dosoftei. La București se editează prima traducere integrală a Bibliei (1688), datorată fraților Kadu și Șerban Greceanu. Cantemir redactează Istoria ieroglifică, roman alegoric și satiric al relațiilor dintre boierii moldoveni și cei munteni.

Traducerea și tipărirea Bibliei în întregime a fost considerată un eveniment de mare importanță culturală și, într-adevăr, așa este dacă ținem seama că se încununa astfel efortul de mai bine de o sută de ani de a avea în biserică documentul cel mai de seamă al credinței transpus în limba română, într-o redactare curgătoare, limpede și cu girul autenticității. Din această perspectivă, Biblia din 1688 reprezintă nu numai mîndria clerului, ci și dovada că exprimarea teologică nu mai constituie o dificultate.

Dar influența Bibliei asupra exprimării și a scrisului în general nu trebuie exagerată. în biserica ortodoxă, lectura unor fragmente din Biblie se face într-un singur moment al slujbei religioase, iar ortodocșii nu citesc biblia acasă ca protestanții. Acasă ei citesc mai degrabă Cazania, Viețile sfinților sau Psaltirea, iar către sfîrșitul secolului al XVII-lea se manifestă un interes vădit față de istorie și de filozofie.

Se compun deci în continuare cronici (Miron Costin și Ion Xeculce în Moldova, Stoica Ludescu, Radu Popescu, Radu Greceanu și alții în Muntenia). Stolnicul Constantin Cantacuzino începe o documentată și pentru acea vreme savantă Istorie a Țării Rumânești. La curtea lui Brîncoveanu se întocmește primul calendar românesc, Foletu(l) novei, iar mitropolitul Antim Ivireanu inaugurează genul literar al predicii de înaltă ținută retorică. în afara Letopisețului și a lucrării polemice privind originea românilor, De neamul moldovenilor, în afara poemului despre Moldova și Țara Românească, scris în versuri poloneze, Miron Costin alcătuise prima introducere în prozodie ca prefață la poemul său filozofic Viața lumii. îs. Costin își scrie cronica și traduce cartea — cu implicații de filozofie medievală — a lui Guevara, Ceasornicul domnilor. Se traduc și vechi legende orientale, cu caracter moralizator : Varlaam și Ioasaf, Archirie și Anadan, Fisiologul.

Dezvoltarea literaturii, începuturile filozofiei și străduințele evidente ale unora dintre cărturarii timpului de a argumenta științific istoria țărilor românești, cu trimiteri la izvoare și eu analiza lor critică, îndreptățesc aprecierea că sfîrșitul secolului al XVII-lea a fost o eră de înflorire a culturii în limba națională. Ea era însă concurată de preferințele unei părți din boierime și din cler pentru elenism și ortodoxism grecesc. Se înființează în acest scop întîi la Iași, în 1639, apoi, puțină vreme după aceea la București, școli superioare în care se predă în grecește.

Se recurge la greacă și pentru că ea permite accesul direct la textele originale ale ortodoxismului. Adoptarea ei ca limbă de cultură are însă consecințe care vor depăși intențiile dogmatice, căci greaca înseamnă și întîlnirea cu marile monumente ale literaturii lumii, cu filozofia, cu retorica și poetica antichității și a epocii bizantine, și este posibil ca măcar unii dintre cei care au înlocuit slavona cu greaca să fi avut în minte și acest aspect. Oricum, spre deosebire de slavonă, greaca prezenta acest dublu avantaj.

Posibilitățile și perspectivele limbii române ca limbă de cultură nu erau încă întrevăzute de cărturarii vremii, între altele și din cauză că nu știau cîte și ce fel de lucrări românești elaboraseră unii sau alții dintre ei, tipărirea acestor lucrări fiind exclusă în atmosfera generală a epocii și atîta vreme cit tipografiile erau proprietatea bisericii, sub autoritatea și girul ei spiritual.

Potrivit constatărilor lui G. Chivu, dezvoltarea în perspectivă modernă a acestei prime forme unitare a limbii române literare, difuzată inițial exclusiv prin cartea tipărită pentru slujbă, va fi datorată acțiunii învățaților care au promovat, în veacul al XIX-lea, modelul latinoromanic și etimologismul, proiecte lingvistice cu efect integrator și unificator, deopotrivă în plan cultural și politic, pentru întregul spațiu românesc. În cele trei secole ale culturii noastre vechi, scrisul religios a tins și a reușit deci să devină unitar în forma cărții de slujbă, la fel cum fusese tot timpul în conținutul textelor de bază ale credinței. Iar difuzarea cărților biblice și a celor destinate practicii religioase, din Moldova și Țara Românească spre Banat și Transilvania (în ciuda unor interdicții impuse și apoi chiar legiferate de Curtea de la Viena), a susținut suplimentar ideea de unitate spirituală și culturală a întregului spațiu românesc. Au fost secole marcate de dorința constantă de stabilizare a structurilor și de echilibrare a raportului dintre forma și conținutul textului bisericesc, în încercarea niciodată abandonată de găsire a celei mai bune expresii a ideii, adică a spiritului, după o lungă perioadă în care litera, adică forma sursei, fusese, invariabil, respectată. Au fost secole în care s-a încercat, în folosul promovării credinței și al apropierii tuturor credincioșilor, păstrarea echilibrului între exprimarea elevată (chiar dacă aceasta devenise adesea artificială prin calchierea literei sursei) și comunicarea uzuală, fără abatere de la misiunea asumată de cultivare a stilului înalt, fără cedare în fața culturii firesc scăzute a majorității ascultătorilor, ci dimpotrivă, prin modelarea vorbirii și gîndirii acestora.[53, p.60]

CAPTIOLUL III

ANTIM IVIREANUL CTITOR AL PREDICII ROMÂNEȘTI

3.1 Elemente de retorică creștină la Antim Ivireanul

Elemente de retorică românească pot fi identificate încă în primele scrieri în limba slavonă în care se întrevede o conștiință propriu-zis artistică.

De cele mai multe ori însă deprinderea principalelor noțiuni de artă oratorică a avut loc în alte medii de cultură: Școala Patriarhiei din Constantinopol, colegiile și universitățile din Bar, Lwow, Padova ș.a. Încercări de întemeiere a învățământului retoricii întâlnim încă din secolul al XVI-lea. La „Schola latină” de la Cotnari, un tip de collegium sau gymnasium și care a funcționat numai câteva luni (din toamna anului 1562 până în primăvara lui 1563), retorica era una dintre disciplinele obligatorii. După un secol, la Târgoviște, într-o școală de același grad, ca cea din Cotnari, Paisie Ligaridis predă, între 1646 – 1650 retorica în grecește și latinește.[7, p.206] Astfel, în unele letopisețe retorica era caracterizată fie ca „înaltă înțelepciune” (sens antic), fie ca „ornament stilistic” (sens medieval), fie ca „argumentație”, varianta ultimă întâlnită în diferite scrisori diplomatice sau discursuri rostite de ambasadori în numele domnitorilor români. Iar cei care se ocupau cu treburile cetății și încercau, în același timp, să-și cultive și spiritul, își fundamentau meșteșugul vorbirii și pe studiul retoricii [9, p.4]. În anumite ocazii, boierii cărturari sau dascălii improvizau discursuri solemne, dedicate de obicei domnitorului. De pildă, din timpul lui Vasile Lupu s-a păstrat o interesantă mărturie (consemnată de misionarul catolic Bandinus) despre sărbătoarea Anului nou 1647, când se fac auzite discursuri pronunțate în grecește și latinește de copii de 7 și 12 ani. Într-o altă împrejurare similară, petrecută în anul 1676, cei trei fii ai lui Miron Costin adresează domnului de atunci trei cuvântări compuse de tatăl lor. Iar cuvântările cu caracter laic sau religios deveniseră tradiționale în cadrul ceremonialului urcării pe tron a domnitorilor sau la moartea acestora.

Un moment important în istoria oratoriei îl constituie, după cum vom vedea în acest capitol al tezei de master, activitatea lui Antim Ivireanul, care ilustrează cu strălucire genul demonstrativ (predicile) și cel judiciar (răspunsurile la acuzațiile adversarilor lui și la pretențiile patriarhului Ierusalimului de subordonare totală a mănăstirilor închinate). Dar cuvântările mitropolitului, rămase multă vreme în manuscris, n-au putut fi cunoscute ca acelea ale contemporanilor săi din vestul Europei, deși nu sunt cu nimic inferioare acestora.

3.1.1. Părțile discursului religios la Antim Ivireanu

„Ci să lăsăm moravurile cele rele și obiceele cele necuvioase, că doară s-ar milostivi Dumnezeu asupra noastră să ne iarte și să ne

chivernisească cu mila lui cea bogată, căruia mă și rog

să tipărească și să pecetluiască în inimile voastre

acesteia cîte v-am vorbit, ca să nu le uitaț, ci, după putință de pururi să le faceț și precum înțelepțește pre cei orbi

și pre cei sfărîmaț îi îndreptează așa să ne înțeleptescă

și pre noi și să ne îndrepteze pre calea cea dreaptă a mîntuinței

ca de pururi să mărim și să proslăvim numele lui

cel sfînt și preasfînt. Amin.”(Ivireanul).

Referitor la părțile unui discursului religios al lui Antim, trebuie să menționăm că cercetătorii deosebesc în general mai multe părți.

Astfel se vorbește în literatura de specialitate [58] despre:

Textul – verset biblic sau patristic, așezat la începutul predicii, care exprimă esențialul sau are doar legătură cu tema discursului. Scopul este de a introduce auditoriul într-o atmosferă intelectuală specifică și de a conferi autoritate ideilor prezentate.

Formula de adresare: stabilește acea relație de apropiere locutor-interlocutor și acea egalitate în fața divinității, dar și calitatea de învătător care revine preotului: „Iubiți credincioși”, „Frați creștini”, „Iubiți fii duhovnicești”. Introducerea în predică: ea introduce tema și trebuie adaptată în funcție de natura subiectului tratat, de starea de spirit a credincioșilor, de scopul cuvîntării.

Anunțarea temei: introduce în problematica discursului acel adevăr scripturistic sau temă care să trezească interesul auditoriului. Această enunțare îndreaptă atenția ascultătorilor spre subiectul care urmează a fi dezbătut, avînd menirea de al ajuta pe predicator în atingerea scopurilor.

Împărțirea temei și invocația: ținîndu-se cont de nivelul de pregătire al auditoriului și de situația în care se actualizează discursul respectiv.

Tratarea temei: expunerea ideilor, credințelor, convingerilor religioase după un anumit plan. Informația trebuie actualizată, trebuie să pătrundă în miezul problemelor discutate, se vor aduce argumente în sprijinul tezelor enunțate și se vor respinge tezele adversarului.

Încheierea: oratorul trebuie să readucă în atenția auditoriului argumentele de bază, să rezume ideile de baza ale cuvîntării, să dea „lovitura’ de grație în vederea obținerii convingerii ascultătorilor. Oratorul îndeamnă la punerea în practică a noțiunilor discutate apelînd și la o invocație către Dumnezeu, de la Care cere ca logosul transmis să rodească în sufletele credincioșilor.

Pronunțarea discursurilor ivirene în românește avea un ecou mai mare decât al predicilor în grecește ale lui Maiota sau Abramios. Ivireanul nu a suferit de complexul „streinătății“, dar prin originea umilă se putea considera mai apropiat de români decât grecii, fiind perfect conștient totodată de valoarea lui: „Dumnezeu n-au căutat la micșorarea și netrebniciia mea, nu s-au uitat la sărăciia mea și streinătatea mea, n-au socotit prostiia și neștiința mea, ci au căutat la bogățiia și noianul bunătății sale și au acoperit de către oameni toate spurcăciunile și fărădelegile mele, carele sunt mai multe decât perii capului mieu și decât năsipul mării și m-au înălțat, nevrednic fiind, la această stepenă…“ (cităm după ediția: Predici, Ed. Academiei, 1961). Sunt chiar cuvintele lui din discursul ținut cu ocazia înscăunării ca mitropolit al țării.

Ajuns mitropolit, cărturarul și oratorul înțelege să se identifice cu soarta poporului pe care era chemat să-l păstorească. Chiar din acel prim discurs, rostit în ziua înscăunării, se vede atitudinea politică antiotomană a ierarhului, care îndeamnă la păzirea credinții într-un moment când eram „încungiurați și îngrădiți între hotarele celor striini de fel și împresurați de atâtea nevoi și scârbe ce vin totdeauna neîncetat de la cei ce stăpânesc pământul nostru…“. Aluziile la feudalizarea tot mai adâncă a țării față de turci sunt numeroase, foarte puțin ascunse în rândurile discursurilor. În predica de la Dumineca Vameșului vorbește de „jugul“ la care se declară „părtaș“ și el: „Numai la greul acela sunt și eu părtaș și într-acel jug ce trageț voi, trag și eu; dară n-am putere să zic nici să gândesc așa, căci că precum împăratul cere dăjdi de la noi, așa…“. în „Cuvântul de învățătură“, rostit în ziua sărbătorii sfântului Dimitrie, îl aflăm îndemnându-și credincioșii la smerenie și unire, gândind la mântuirea țării de același jug turcesc: „Și cum dară să va mântui norodul, cum să scuture această ticăloasă de țară sarcina cea grea a relelor ce o supără?“.

Că înțelege să participe la viața obștească, în politică, să critice cu asprime moravurile, eventual să apeleze la pravile și la aplicarea cuvenitelor pedepse celor ce nu se conformă legilor, fie ele civile sau bisericești, o spune deschis în aceeași cuvântare de la Dumineca Vameșului:

„Și nimeni să nu socotească, din voi, și să zică în inima lui: dară ce treabă are vlădica cu noi, nu-ș caută vlădiciia lui, ci să amestecăîntre ale noastre? De n-aț știut până acum și de n-au fost nimeni să vă învețe, iată că acum veț ști că am treabă cu toț oamenii câț sunt în Țara Românească de la mic până la mare și până la copil de țâță, afară de păgâni și din ceia ce nu sunt de o lege cu noi…“.

Interesul documentar și valoarea literară a cuvântărilor lui Antim constă în moralizarea societății de atunci lacome, cu mijloacele eclesiastice ce-i stăteau la îndemână atunci. Cărturar de la începutul sec. al XVIII-lea, el crede cu tărie în rolul învățăturii. Cuvintele le-ar vrea „ca o masă desfătată“ (întinsă spre auditori: „Aș pohti însă aceste cuvinte să le întinz ca o masă desfătată înaintea dragostei voastre și să vă fac un ospăț sufletesc, după putință…“ (194). Este fraza de captatio, la începutul predicii în ziua de Crăciun.

Excelent cunoscător de oameni și bun pedagog, cum dovedește dintr-o frază plină de vervă, mitropolitul arată cu perfectă dreptate că învățătura trebuie potrivită după împrejurări. A veni mereu cu aceleași vorbe în fața oamenilor n-are rost, deoarece:

„Cu un feliu de învățătură nu să pot odihni, nici să pot îndrepta toate firile omenești, ci unii cu un feliu, alții cu alt feliu; că altă învățătură trebuie bărbatului și alta muierii; altă îndreptare trebuie bătrânului și alta tânărului; altă povățuire trebuie bogatului și alta săracului; altă mângâiere trebuie celui vesel și alta celui trist; altă vindecare celui sănătos și alta celui bolnav; altă înfruntare trebuie stăpânului și alta slugii; altă îndemnare trebuie celui îndrăzneț și alta celui fricos; altă înbunare trebuie celui blând și alta celui mânios; altă vorbă trebuie celui învățat și alta celui neînvățat.“

Se înțelege, om al timpului său, mare autodidact sau fără vreo școală oarecare, Antim și-a însușit arta vorbirii și își construiește discursurile cu metodă (, cu exordium, propoziție, diviziune, narație, confirmare, respingere, perorație etc. Insă lucrul capital ni se pare a fi la el „laicizarea“ predicii prin intrarea în problematica socială a vremii, prin observarea și zugrăvirea caracterelor și moravurilor.

Mitropolitul de origine georgiană observă că românii au obiceiul de înjură și atunci supărarea lui se referă la acest nărav cu o insistență. Pitoreștile înjurături n-au avut a suferi de predicile mitropolitului, a rămas însă neobosita lui vervă din pagina consemnată prin scris a didahiei respective. De la amvon, moralistul scrie cu indignare, vocea lui fiind când ridicată, când șoptită:

„Și iată, dară, că precum zic că neavând dragoste între noi și nepohtindu-ne binele unul altuia, după porunca Iui Dumnezeu, n-avem nici credință, nici nădejde, nici dragoste și sîntem mai răi, să mă ertaț, decât păgânii… Și puteț cunoaște aceasta, că iaste așa cum zic, că ce neam înjură ca noi, de lege, de cruce, de cuminecătură, de morți, de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie și de toate tainele sfintei biserici și ne ocărâm și ne batjocorim înșine legia!'

Preîntâmpinând pe ascultătorul neserios, gata să râdă la înșirarea unor reproșuri, oratorul devine la un moment dat foarte grav, mustrând pe cel care, slobod la gură, poate fi oricând capabil de fapte necuviincioase:

„Incăș, pe lângă acestea toate, mai adaogem cu răutatea că pre părinții noștri îi ocărâm și-i batem; pre bătrâni îi necinstim, pre domni și pre boieri îi blestemăm, pre preoți îi ocărâm, bisericile le ținem ca niște grajduri și când mergem la dânsele, în loc de a asculta slujbele și a ne ruga lui Dumnezeu, să ne ierte păcatele, iar noi vorbim și râdem și facem cu ochiul unul altuia, mai rău decât pe la cârciume…“).

Adesea Antim e gata să poruncească, de la locul pe care îl ocupă în ierarhia bisericească, „oilor cuvântătoare“ pe care le paște, să interzică, la sărbători mari, practicarea meseriilor, a comerțului, mersul la horă chiar, frecventarea cârciumilor și celelalte. „Cuvântul de învățătură la dumineca lăsatului sec de brânză“ îl face să se înverșuneze împotriva celor robiți pântecelui. De neuitat rămâne aici pasajul în care se face psihologia și fiziologia mâncăcioșilor, tipici de altfel pentru clasa boierească prea îmbuibată de pe atunci. înșii a căror principală preocupare este mâncarea au impresia că zilele de post sunt mai lungi (de aici zicala „Mare cât o zi de post!“, se „posomorăsc“, dorm în silă, cască la nesfârșit, „se îngreuiază asupra soarelui“ că nu merge mai repede, înjură legumele, „răpștesc asupra verzelor“. Infățișîndu-i, oratorul își cere parcă scuze de a fi nevoit să abordeze un asemenea subiect.

3.1.2. Limbajul omiletic

Conform preotului Vasile Gordon, limbajul omiletic este, de fapt, limbajul liturgic, cultivat și păstrat în slujbele și în atmosfera Bisericii. Orice îndepărtare de la acesta este dăunătoare slujirii învățătorești. Credincioșii, familiarizați cu armonia și mireasma liturgică a rugăciunilor și cântărilor cultului divin, doresc să auda predici rostite în acelasi grai [34, p.228].

Nicolae Iorga în Istoria Bisericii Românești a lăsat în privința limbajului lui Antim din Didahii câteva idei: „Aceste cuvântari de mustrare și de sfătuire sunt pline de o elocvență energică și sigură. Dar mai ales – și aceasta interesează din punctul nostru de vedere – ele arată hotărârea mitropolitului de a curăți o Biserică decăzută în moravuri. Pornind de la încredințarea lui că „are treabă cu toți oamenii câți sunt în Țara Româneasă, de la mic până la mare, și până la un copil de țâță, afară din pagâni și care nu sânt de o leage cu noi", ca „de gâtul sau spânzura sufletele credincioșilor", el ține de rău pe boierii deprinși a batjocori felurile pe care sânt siliți a le mânca în posturi, „verzele, legumile", care nu sufăr apa, ci se mângâie de înfrânarea de la frupt prin „braga, beare, serbet, mied"; pe femeile cu „fleacuri dracesti" pe obraz si cu inele gramada pe degetele care nu mai stiu munci, pe crestinii care suduie, râzând ca de o vitejie, „de leage, de cruce, de cuminicatura, de morti, de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de coliva, de prescuri, de ispovidanie, de botez, de cununie și de toate Tainele Sfintei Biserici", pe credinciosii cari intra prin biserici, „de-si face cu ochiul unul altuia mai rău ca la cârciume", pe toți cei care nu închid pravaliile și nu se opresc a cumpără, fie de la negustorii turci, în zilele de praznuire și în Dumineci…" [citat apud 34].

Putem să ne convingem de cele spuse de Iorga analizând predica pe care a rostit-o la inaugurarea sa ca mitropolit, la 22 februarie 1708, la Catedrala Mitrolopoliei dinBucurești, fiind de față de domnul Constantin Brâncoveanu.

Cităm textul pentru a-l analiza:

Aceasta o am zis când m-am facut mitropolit: „ Veniți după mine și voiu face pre voi păscari1 de oameni. Doftorii cei desăvârșit și înțelepți atunci mai mult măresc lauda meșteșugului lor, nu când cu hier și cu foc luptă patima să o supue, după cum iaste liagia războiului, ce numai când acéia ce pătiméște cu apipăeri mângăioase și cu doftorii dulci vor afla leacul bolnavului și céle înfricoșate porunci ale meșteșugului doftoresc să le oprească și oarecare zile cu mâncări doftorești și hrănitoare potolind durerile, să arate pre acela ce pătiméște mântuit de boală.

Așa și preaînțeleptul doftor al sufletelor și al trupurilor noastre, împăratul împăraților Hristos, Dumnezeul nostru, văzând lumea că bolnăviia cu patimile necredinții și să umfla ca o rană cu înșălăciunile céle lumești spre închinăciunea idolilor, au socotit cu multe feliuri de mijloace și au purtat de grijă pentru mântuirea oamenilor și a neamului omenesc, de vréme ce acesta iaste lucrul cel dintâi al bunătății lui, a mântui pre omul din mâinile vrăjmașului și a-l aduce la frumuséția cea dintâi și la vredniciia de la caré au căzut pentru păcatul neascultării al strămoșului Adam și nu trimite ploae de foc spre îngrozirea lumii, nici pornește marea ca o oaste împotriva pământului, nici înarmează puterile stihiilor împotriva necredinții, ci numai o supune cu blândéște și cu minuni și o trage spre dânsul cu faceri de bine și cu cuvinte cerești o preface să se mute de pre dânsa patimile céle sufletești, ce să umfla ca o rană otrăvită.

Și vrând Dumnezeu cuvântul ca să se arate în lume mai nainte, până a nu să întrupa și a să face om, au trimis în lume proroci să propoveduiască la oameni venirea lui cea înfățășată. Și pentru aceasta n-au ales împărați și crai, să facă proroci; n-au luat filosofi și ritori, să trimiță propoveduitorii venirii lui; n-au pogorât din ceriu întunérece și mulțime de îngeri, ce are pe lângă dânsul, mii de mii nesocotiți și nenumăraț, ci au trimis oameni proști și mai vârtos păstori de oi, ca pre Moisi, ca pre David, ca pre Samuil și toată mulțimea prorocilor, prin mijlocul a cărora au sămânat buna-credință, nu în toată lumea, ci numai la un neam, la jidovi, carii lăcuia într-o parte a pământului, în Iudei etc.”

În acest fragment se recurge la o tehnică de tip clasic, adică la retorica clasică, de unde se iau atât procedeele stilistice, cât și modelul conținutului.

Potrivit cercetătorilor, conținutul acestui fragment este structurat în felul următor: pleacă de la un text biblic (Matei, 4, 19), face o scurtă analiză a propovăduirii mergând pe firul descoperirii biblice, vorbește despre evenimentul ce se petrece, al instalării, mulțumind lui Dumnezeu și celor de față, iar în final cere smerit ascultare de la toți fiii duhovnicești, căci numai astfel își va putea împlini misiunea, sprijinindu-se pe textele scripturistice de la Luca 10, 16 si Evrei 13, 17.

Potrivit lui Nicolae Cartojan, predica citată este „un model de umilință creștinească”, și autorul citat reproduce o apreciere a unui discipol al lui Antim, Mihail Stefanovici, care spune despre el că este „…un mărgaritar scump, legatu cu aur întru vindere, oarecând fiind pretuit, și din țara ta scos, și în partea locurilor noastre adus și nemerit, strălucit-ai ca o rază luminoasă…” [ibidem].

Intenția oratorică o vădesc frazele bine echilibrate printr-o comparație, fie și simplă, ca în cazul de mai sus. Pe aceeași schemă, dar cu o aranjare mult mai subtilă își construiește după mai bine de un secol Antim Ivireanu una din predicile sale care începe cu ideea că așa cum soarele nu se îndepărtează de pămînt din dragoste pentru el, tot astfel se comportă și Dumnezeu față de oameni. Comparația nu pornește însă printr-o formulă explicită de tipul după cum . .’. așa, ci printr-un pasaj din care ascultătorii nu-și dau seama de la început ce va urma, fiind surprinși și impresionați. Iată fragmentele cele mai semnificative din predica în discuție :

,,Cine au văzut vreodinioară între zidiri atîta dragoste cită iaste aceia ce arată soarele spre pămînt, că de și iaste luminătoriu mare al ceriului și împărat al tuturor stelelor, iar lăsînd celelalte stihii, îndrăgește și iubește mai mult pre smeritul acesta de pămînt și spre dînsul are închinată toată pohta lui, pre dînsul luminează cu razele sale, pre dînsul împodobește cu de tdate feliurile de copaci, pre dînsul încununează cu florile, pre dînsul îmbogățește cu rodurile, pre dînsul hrănește cu lucrurile sale. Și, pentru ca să nu să depărteze de la el niciodată, face pururea o învîrtejire împrejurul (lui), cu un umblet necontenit”.

Pe ascultători îi vor fi mirat nu numai imaginea soarelui îndrăgostit de pămînt, ci și gradația dezvoltată prin reveniri cu variate modulări stilistice, pînă la îndrăzneața presupunere că soarele ar dori să nu se depărteze de pămînt niciodată. După așteptarea astfel produsă, a doua parte a comparației este primită ca un răspuns :

„Asemene aceștii pohte, sau, mai virtos să zic, mai cu mult făr-de-asămănare arată marele Dumnezeu (. . .) spre sufletul cel smerit și păcătos al omului (. . .)”.

După asemenea introduceri vine exegeza, tîlcul, de obicei o decodare alegorică a textului evanghelic, avînd scopul de a face pe credincioși să vadă dincolo de anecdoticul din foarte multe parabole evanghelice simbolurile sugerate de alegorie, ceea ce reprezintă, fără îndoială, o tratare teologico-filozofică a temei.

În partea finală a cazaniei se acumulează sfaturile care decurg din aplicarea învățăturii la atitudinile spirituale și actele din viața de toate zilele a poporenilor, insistîndu-se asupra comportării etice sugerate de tema predicii.

Cu Antim Ivireanu genul „predică” face un mare pas înainte la începutul secolului al XYIII-lea, nu numai pentru că nu mai este vorba acum de traduceri, ci și fiindcă mitropolitul muntean din vremea lui Constantin Brîncoveanu este un desăvîrșit cunoscător al retoricii, un poet și un polemist incontestabil. El îngăduie imaginației să concretizeze și chiar să dramatizeze unele elemente din textul evanghelic, de exemplu o furtună pe mare care înspăimîntă pe apostoli:

„« Și iată cutremur mare se făcu în mare ».

Mi se pare ca cînd ași vedea înaintea ochilor miei chipul ei, de toate părțile să sufle vînturi mari, să se stringă împrejurul vuitului nori negri și deși, toată marea să spumege de mînie și pretutindenea să se înalțe valurile, ca niște munți. Mi se parc că văz corabiia apostolilor că o luptă cu multă sălbăticie turburarea mării : de o parte o bat valurile, de altă parte o turbură vuiturile; de o parte o rădică spre ceriu, de altă parte, o pogoară la iad. Mi se pare că văz pre fețele apostolilor zugrăvită, de frică, moartea ; unul să se cutremure, altul să se spăimînteze ; unul să se turbure, altul să strige și toți cu suspinuri și cu lacrămi să ceară, cu rugăminte, ajutoriu.

Lucrată cu îndemînare și cu foarte bună stăpînire a tehnicii de intensificare a efectelor, cu precauția necesară subliniată de „mi se pare”, imaginea ține de fantezia unui poet. Este utilizat atît de bine hiperbatul în enunțuri ca : „Mi se pare că .văz pe fețele apostolilor zugrăvită, de frică, moartea” (în loc de moartea zugrăvită), „și toți. . . srâ ceara, cu rugăminte, ajutoriu (față de săi ceară ajutoriu ), încît el intră în mod natm’al în ritmul imprimat povestirii, dat și de eliminarea voită din partea autorului a conjuncțiilor.

Un pasaj ca acesta reprezintă în realitate introducerea în corpul predicii a unei valori din registrul limbajului poetic propriu-zis, după cum, în alte texte, apare registrul polemic, pentru că predica permite prin însăși natura ei o asemenea variație stilistică. Dacă nu o găsim la fel de bine realizată în secolul anterior, explicația stă în faptul că atunci se căuta de-abia o corectă redare în limba română a unui text care probabil nu avea prea multe asemenea virtuți.

Pentru că atunci cînd existau, străbăteau și în traducere, cum s-a întîmplat cu predica la Duminica Paștilor, atribuită lui Ioan Zlataust, din Cazania a Il-a din 1581 a lui Coresi.

Vom aminti că Didahiile erau închinate lui Brîncoveanu, având deci un caracter oficial, cum se poate deduce și din versurile la stemă, compuse cu destulă ușurință, sprintene prin comparație cu altele de același fel:

Si de la aceștia de la toti luă asemănare >

Și iubitoriul de Hristos, întru credință tare,

Prealuminatul Constantin, din viță Basarabă,

Stăpânul Țării Românești (mulți ani viață să aibă!),

Care la sine adună florile bunătății

Și cu credința defaiimă căile strâmbătății.

Mai măestrit, desigur, se exprimă oratorul în encomionul său adresat „Prealuminatului și preamălțatului domn Constantin Brîncoveanu Basarab Voevod. Comparația, barocă, lucrată cu mult meșteșug, arată un stil de epocă al scrisului, un manierism nu lipsit de eleganță:

„Pentru că măriia-ta între prealuminatul neam al Băsărăbeștilor dintru carii s-au arătat domni vrednici și creștini, însuți ai odrăslit ca o odraslă cu străluciri de aur și ai înflorit ca o floare cu bun, miros, păzit cu mila lui Dumnezeu, nevestejită până acum și să va păzi și de acum înainte kata diadohin pentru multele și nenumăratele faceri de bine, carele au câștigat cei de departe și cei de aproape de la creștineasca și asămănătoarea lui Hristos voință amăriei-tale, pentru care lucru de vom zice și te vom numi coroana tuturor domnilor nu vom greși adevărului, de vreme ce ca un măslin roditoriu ce ești sădit în casa Domnului întinzi spre toți ramurile cele nevestejite ale milosteniei și făclia creștinescului tău suflet spre faptele cele bune și dumnezeești pururea aprinsă cu focul credinții si adragostei cei fierbinte și pusă în sfeșnic pentru ca să lumineze tuturor celor ce sînt întru întunerecul scîrbelor“.

Celebrele Didahii în număr de 28, ținute de mitropolit la marile sărbători, pe timpul domniilor lui Constantin Brincoveanu, Ștefan Cantacuzino, poate și în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat nu s-au păstrat într-un manuscris original și au fost tipărite pentru prima dată abia în 1886. Ele însă vor fi fost bine cunoscute în epocă și, am zice, mai cu seamă după sfârșitul atât de dramatic al celui ce le pronunțase de la amvon. Retorica era, cu mult înainte de Antim, apanajul prin excelență al cărturarilor și este cunoscut de oricine că paginile în care cronicarii, începând cu Ureche, cu Costin și Neculce, de este să ne referim numai la ceea ce s-a scris în românește, pun artă conștientă, meșteșug anume, sunt aproape îh exclusivitate de domeniul retoricii, în înțelesul cel vechi al cuvântului. Un retor de limbă română dintre cei mai mari între contemporanii lui Antim este Dimitrie Cantemir, cum se vede atât de clar din multe pagini, ale Istoriei ieroglife și, mai înainte de aceasta, Divanul…

Un alt meșter în retorică, cunoscut îndeaproape lui Antim, era, cum se vede bine din ceea ce a lăsat scris, Radu Greceanu, panegiristul lui Constantin Brincoveanu. Pot fi amintiți aici oratorii greci de mare prestigiu în epocă, precum Hrisant Nottara, corespondent și prieten, o vreme, al lui Antim, Gheorghe Maiota și Ioan Abramios, predicatori la curtea Iui Brincoveanu, mai cu seamă vestitul Ilie Mimat, predicatorul de la biserica ortodoxă din Veneția. Influența lor asupra lui Antim nu trebuie însă exagerată. Mitropolitul este complet liber de modelele sale, fără prejudecăți cărturărești anume, cu totul legat de realitățile sociale și politice în care trăiește, îh care este amestecat cu toată ființa sa. Am putea zice că manifestă un spirit de independență și chiar inconformism mai pronunțat mult decât în cazul lui Varlaam.

Concluzionăm astfel, că epoca era a unor prefaceri rapide, limbajul lui Antim din Didahii era la fel de elaborat și cizelat, ca și cel al altor cărturari mari ai vremii, autori de literatură laică, artistică sau istorică.

3.1.3. Lexicul operei omiletice a mitropolitului Antim Ivireanul

Analiza lexicului operei omiletice a mitropolitului Antim Ivireanul scoate la iveală peste treizeci de cuvinte cu etimologie directă în greaca bizantină sau în neogreacă, în latină și în limbi romanice. Din păcate, sub aspect lingvistic, predicile lui Antim Ivireanul au avut un slab ecou în epocă. Pentru a rămâne în istoria literară și ca fapt care dă naștere înnoirii lingvistice, predica, ca act de vorbire, necesită un demers paralel de scriere a textului, care, uneori, se reduce la schițe concepute în prealabil de vorbitor sau, mai rar, notițe luate de discipoli în ale oratoriei. În cazul didahiilor lui Antim valorificarea acestora s-a făcut mult mai târziu, la sfârșitul secolului al XIX-lea, si nu după manuscrise ivirene originale. La baza primei ediții, cea din 1886, stă o copie manuscrisă din 1781 a arhimandritului Grigore Deleanu, descoperită de episcopul Melhisedec al Romanului [52, p.345]. Chiar dacă mitropolitul intenționa să tipărească o culegere de omilii personale, după modelul marilor predicatori din Orient si Occident, timpul si evenimentele nu i-au îngăduit să o realizeze. Astfel, ele nu prezintă interes decât pentru demonstrarea post factum a erudiției și talentului lingvistic al oratorului, în contextul unei perioade precise de evoluție a limbii române literare, precum si pentru analiza expresivității textuale, îmbogățite, involuntar, de transformările lingvistice si semantice ale românei, pe parcursul ultimelor secole. Împrumuturile de origine greacă sau latino-romanică folosite de Antim Ivireanul în practica discursivă de tip oratoric au avut nevoie de suportul scrierilor culte ale vremii pentru a se impune în limbă. În afara prezenței lor în textele tipărite, originale sau traduceri, ale mitropolitului însusi sau ale altor cărturari, neologismele nu au supraviețuit.

Este și cazul cuvintelor care la Antim au imagine grafică și acustică preluată după model grecesc, preferată de Antim în detrimentul altor forme ale aceluiași semn lingvistic, care purtau aceeași imagine conceptuală și care intraseră în limba română în secolele anterioare, prin intermediul slavonei. Întîietatea dată neologismul direct grecesc, nu numai de Antim Ivireanul, ci și de alți cărturari ai vremii, este un lucru firesc, cînd vine vorba, despre căderea autorității limbii slavone în viața culturală si politică românească și conștientizarea necesității deschiderii culturii române spre valorile occidentale mijlocite în această parte a Europei de prestigioasa limbă greacă. Această reorientare a culturii române spre Occident este un fenomen complex, cu implicații obiective si afective majore [53, p.50-54,89-90]. Slavona fusese în ultimele secole un intermediar între cultura greacă si cea din Principate, pe care, la sfârșitul secolului al XVII-lea, traducătorii, scriitorii, diortositorii de texte și oratorii români, nu-l mai acceptau. Câteva din elenismele de specialitate au avut o existență de scurtă durată, ele fiind înlocuite cu cuvinte de altă proveniență, neologisme sau derivate pe teren românesc: catherisi, diadoh, idiomata, nomothetis, paretisis, periergós. Alți termeni, precum astronom, flegmă, magnit (magnet), materie, ochian, tiran, rămân în limba română literară, în vocabularul stiințific al epocii vechi si în lexical limbii actuale. Chivernisi, chivernisire și dechiși (dichiși) au astăzi conotații speciale, exploatate de vorbitori și scriitori în situații care impun o alegere a semnului la nivel stilistic. În sfârșit, alte cuvinte s-au impus, dar cu forme refăcute, după modelul corespondentelor lor din limbile occidentale, adaptate la sistemul fonetic românesc și la morfologia limbii române: apocalipsis, poetic, silavă, titulus, sinagog etc.

3.1.4. Predica creștină și retorica greco-romană

Opera oratorică a lui Antim Ivireanul este alcătuită din 41 de microdiscursuri și anume 28 de predici rostite la marile sărbători, 7 predici ocazionale, 3 cuvîntări funebre, 2 predici la spovedanie și 1 predică la parastas. Didahiile lui Antim Ivireanul cultivă formula tripartită a predicilor creștine, alcătuită dintr-o introducere, un cuprins și o încheiere, adică, în termini latini, din 1. exordium, 2. narratio însoțită de confirmatio și reprehensio și 3. din conclusio, toate cu subdiviziunile variate întîlnite în literatura oratorică europeană.

Partea inițială, în discursul greco-latin, urmărește o captatio benevolentiae (captarea bunăvoinței) și se referă la patru repere posibile locutor, adversar, judecător, și, îndeosebi, la causa pe care o dezvoltă. Aceste repere se întîlnesc și în discursul creștin, adecvate însă la mesaj, la timp și loc. În predicile lui Antim Ivireanul, locutorul este mitropolitul, judecătorul este Dumnezeu, adversarul este diavolul, iar causa este tema predicii.

Exordiul în didahii este variat, provocator, cuceritor, atestînd iscusința oratorului. Antim Ivireanul pornește de la un fapt sau o cugetare biblică sau de la un element legat de tema sărbătorii, stîrnind curiozitatea, pregătind persuasiunea. Exordiul are dimensiuni ex abrupto, dar, îndeosebi, ex commodo, potrivit unui receptor heterogen, puțin instruit în dogma și cultul creștin. Partea mediană a discursului cuprinde, în retorica greco-latină, narratio însoțită de confirmation și reprehensio. Discursul creștin a preluat creator aceste diviziuni și le-a structurat polar. În Didahiile lui Antim Ivireanul, întîlnim o narratio redusă, conformă cu modelul biblic, dar argumentele pro și contra, vizînd dogma și rătăcirea, sînt ample, diverse, moralizatoare, subordonate unității discursului și convingerii enoriașilor. Partea finală a discursului greco-latin, bazată pe recapitulatio și peroratio, este valorificată, de asemenea, creator în discursul creștin. În didahiile lui Antim Ivireanul întîlnim fraze scurte, îngăduitoare, lirice, hortative în care logosul, pathosul și ethosul sînt subordonate funcțional mobilizării enoriașilor pe căile credinței ortodoxe. Argumentarea în predica creștină este concentrată, ca și în discursul precreștin, în jurul factorilor actului de comunicare, anume emitent, mesaj, destinatar.

a) argumentele legate de emitent sînt argumente ad personam și se referă la persoana oratorului. Ele se divid în 1. ad baculum sive ad auctoritatem 2. Ad humilitatem sive ad ignorantiam 3. ad misericordiam sive ad consolationem. Toate aceste argumente reflectă personalitatea mitropolitului și rolul misionar al acestei înalte instituții.

b) argumentele referitoare la mesaj sînt argumente ad pietatem și se împart, antitetic, în argumenta ad Dominum și argumenta in Diavolum. Izvoarele acestor argumente sunt multiple: 1. ad Sanctam Scripturam 2. ad Patres Ecclesiae 3. Ad Sanctam Traditionem 4 ad sapientiam philosopharum și, fapt nou în raport cu tradiția, 5. argumenta ad vitam cottidianam. Aceste argumente cultivă dogma ortodoxă și promovează orizontul moral al credinței creștine, bazate pe o exegeză literală sau alegorică, întîlnită la marii părinți ai bisericii.

c) argumentele privind destinatarul sînt argumente ad populum și se referă la enoriași, de la domn și dregători pînă la păturile umile ale poporului valah. Aceste argumente se structurează, de asemenea, antitetic în argumente pro și contra, adică în argumenta ad fidem și în argumenta ad sacrilegium. Toate aceste argument reflectă, într-o frescă expresivă, starea materială și spirituală a enoriașilor și reprezintă importante surse documentare pentru viața socială, morală și religioasă a poporului român din vremea lui Brîncoveanu. Sistemul argumentației prezentat mai sus are, considerăm noi, o funcție tripartită: instructivă, emoțională și persuasivă. Îndeplinește, în termini ciceronieni, valorile implicate în triada docere, delectare și flectere. Focalizarea acestor argumente duce, în ultimă instanță, la întărirea credinței și a morale creștine în rîndul credincioșilor păstoriți de mitropolit.

3.2 Aspecte ale persuasiunii prin cuvânt în predica lui Antim Ivireanul

Conform dr. cf. Dorina Sălăvăstru, persuasiunea este în mod evident legată de întărirea prestigiului. Antim Ivireanul le amintește în predicile sale atît despre autoritatea sa ca învățător (este cel care știe: „vă învăț cu frica lui Dumnezeu”), cît și despre împlinirea lucrării pentru care a fost chemat (este cel care deține o funcție: „ca un părinte sufletesc și păstoriu ce vă sînt”). Abaterea de la etic, prin anularea valorilor, este cea care organizează persuasiunea în predica lui Antim Ivireanul. Ca și la Dimitrie Cantemir, Miron Costin sau Neculce, spațiul este covirșit de nerecunoștință, zavistie, pizmă, viclenie, răutate, minciună, pîră, lăcomie, iubire de arginți, decădere, corupție, lene, darul beției și al îndestulării, frică, lașitate, lăudăroșenie, mândrie, mânie, jurăminte strâmbe, răutate, jafuri, strîmbătăți, semeție, urâciune, vrajbă ș.a.; în mod particular la Antim Ivireanul, apar blamate lipsa de respect față de preot și sfintele taine, spovedania mincinoasă, cea făcută în grabă, cea necucernică etc., neținerea postului ș.a. Enumerațiile amănunțite de vicii și păcate arată că Antim Ivireanul a ales argumentele în strînsă legătură cu cerințele genului epidictic (scopurile urmărite în cadrul oratoriei epidictice sînt de a lăuda sau de a blama-condamna) practicat. Astfel, pentru a fi convingător în acțiunea condamnării era recomandată, în primul rând, utilizarea argumentelor bazate pe anularea valorilor și a calităților.

Argumentele bazate pe fapte le culege din trecutul bogat în vrednice pilde morale și le compară cu cele ale prezentului năpăstuit de abaterea de la cele sfinte. Antim Ivireanul, prin preluarea din texte retorice consacrate, cum va fi fost cel al lui Franscis Scufos, asigură exigențele utilizării acestui tip de argument Antim Ivireanul revine în predica sa asupra unor cauze ce vor fi știrbit onoarea bisericii prin necinstirea preoților care o slujesc. Fără îndoială, aceasta este una dintre temele favorite ale mitropolitului. Se observă că atunci când blamul are scopuri importante, Antim Ivireanul se folosește de proverbe pentru a-și reafirma autoritatea. Proverbele apar mai mereu ca argument prin comparație și ca argumente bazate pe dileme. În predică, acesta apare înserat cu precădere în tratare, la nivelul agresiunii cuprind cel mai adesea poziția median (le întâlnim rar în poziție finală și aproape deloc poziție în inițială). Introdus printr-un verb dicendi la un mod personal [manieră consemnată în cronicile moldave începând de la Miron Costin], proverbul este conservat cu statornicie în contextul său genetic: Biblia.

3.2.1. Citatul

O analiză a predicilor rostite de Antim la începutul secolului al XVIII-lea pune în evidență capacitatea sa de utilizare a textului sacru și interpretarea acestuia pentru comunicarea eficientă cu credincioșii prezenți în biserică, indiferent de rang, dar diferențiat, desigur, după cultură și după capacitatea fiecăruia de a pătrunde semnificațiile textului bisericesc. În comunicările sale citatul religios era aproape didactic explicat pentru a mări capacitatea de înțelegere de către ascultători a spiritului cărții sfinte și pentru a compensa instrucția, adesea insuficientă, a acestora. Iată cîteva exemple.Cazanie la Preobrejania Domnului: „Și după petrecaniia vieții aceștiia să ne învrednicească pre noi pre toț Dumnezeul cel milostiv la împărăția ceriului, ca să auzim fieștecarele din noi glasul acela: „Slugă bună și credincioasă, peste puțin ai fost credincios pre mai multe te voiu pune. Intră întru bucuria Domnului” (Ivireanul, 1983). La duminica vameșului, cuvînt de învățătură: „Rea iaste aceia cînd nădăjduiaște cineva la om sa-i facă vreun bine, sau vreo îndemînă la lucrurile ceste trecătoare ale lumii, care nădejde iaste mincinoasă și deșartă, cum zice iarăși David: „Nu vă nădăjduiți pre boieri, pre fii oamenilor la carii nu iaste mîntuire” (Ivireanul, 1983).

La duminica vameșului, cuvînt de învățătură: „Credința iaste ființa celor nădăjduite și lucrurilor celor ce nu să văd dovediri, după cum zice apostolul Pavel: „Și fără de credință nu iaste cu putință nimeni să se mîntuiască precum vedem aceasta la toți sfinții și la toț drepții cei mai înainte de lege și cei de după lege” (Ivireanul, 1983).

Dacă alte tipuri de discurs se folosesc de strategii și tehnici argumentative care au ca scop adeziunea sau convertirea cu ajutorul raționamentului, majoritatea ideilor prezentate într-un discurs religios trebuie să facă apel la primirea cuvîntului prin credință, la acceptarea liberă și necondiționată a celor propuse, ceea ce de fapt și urmărim în predicile sale. Antim Ivireanul folosește citate, în afară de Sfânta Scriptură, pasaje din Sfinții Părinți, din unele apocrife, din filozofia greacă, din cărțile de slujbă, din cărțile populare. În Cuvânt de învățătură asupra omului mort, citatul biblic, redus la esență (spre deosebire de pericopa evanghelică din cazaniile tradiționale), devine, din pre-text, argument pentru ideea celebră, din punct de pornire se transformă în laitmotiv și treaptă obligatorie în demonstrarea ideii că moartea nu este sfârșit și pedeapsă, ci „începutul vieții cei fericite”sau, cum spusese, cu o jumătate de veac mai devreme Toader din Calafendești, în prima predică românească originală, „poartă către viața cea netrecută”.[6, p.207-210 ; 14, p.44-45]

Înnoirea adusă de Antim coboară până la nivelul lexical al predicii bisericești. Sinonimia, general acceptată în limba curentă, între moarte și adormire se transformă în antonimie. Însuși citatul evanghelic „Nu plângeți, că n-au murit, ci doarme” își evidențiază, în plan sintactic, structura antitetică, explicarea făcută pe parcursul textului adăugând, într-o enumerare sinonimică gradată, elemente noi celor două „capete de serie” opuse: n-au murit, ci doarme; nu moarte, ci adormire; nu adormirea cea firească, ci adormirea cea de pe urmă; nu scârbă (adică întristare, supărare pământească), ci fericire, nestricăciune, nemurire. Înnoirile aduse de Antim în planuri diverse predicii românești, mult mai numeroase decât cele câteva comentate prea succint în paginile anterioare, sunt nu numai o dovadă indiscutabilă de admirabil talent retoric și de intuiție lingvistică, ci și rezultatul cursului urmat de vechea noastră limbă literară după acceptarea românei ca limbă de cult. Așadar, predicile sale depășesc tot ceea ce s-a scris și s-a tipărit în românește până la acea dată. Marele orator a trăit într-o epocă de plină activitate omiletică. Cu o cultură artistică bogată , bun cunoscător al Sfintei Scripturi și al scrierilor Sfinților Părinți, Antim dobândește și „o finețe deosebită în mânuirea frazei”[18, p.369]

Antim Ivireanul folosește în predicile sale citate din textele Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți ai Bisericii. Citatele sunt scurte și convingătoare, scoțând în evidență comportamentul omului în viață și, sau care precizează o idee, după care textul este raportat la viața obișnuită a credincioșilor. Oratorul întelege să se identifice cu soarta poporului pe care era chemat să-l păstorească . Antim și-a însușit arta vorbirii și își construiește discursurile „cu metodă,cu exodium,propoziție , diviziune , narație, confirmare , respingere , perorație” [23, p.227].

La marele cărturar întâlnim „laicizarea predicii prin ancorarea în problematica socială a vremii, prin observarea și zugrăvirea caracterelor și moravurilor”[23, p.227]

3.2.2. Elementul descriptiv în predicile mitropolitului

Între marile merite de natură bisericească, culturale și patriotice ale mitropolitului Antim Ivireanul este și acela de propovăduitor al credinței creștine. Cuvântările mitropolitului Antim Ivireanul au la bază „limba vie a poporului”, făcând să se întărească elementele populare ale limbii noastre; astfel, s-a prelungit „viața unor arhaisme a căror dispariție ar fi sărăcit limba”, s-au introdus neologisme (slavonești și grecești), îmbogățind și înfrumusețând limba literară, și, mai ales s-a întărit caracterul muntenesc al limbii literare. Modul în care Antim Ivireanul folosește descrierea arată măiestria și talentul său, personalitatea lui de mare artist al cuvântului și propovăduitor al credinței creștine.

Cuvântul prinde viață, are putere, depășind modul simplu de expunere narativă, deși este proză. Majoritatea predicilor sale au un pronunțat caracter catehetic, folosindu-se întrebări și răspunsuri precum și alte multe elemente specifice și necesare unei cât mai bune și ușoare asimilări a învățăturii creștine, dar niciodată nu lipsesc figurile de stil, care creează imagini. Mitropolitul Antim Ivireanul folosește în mod frecvent figuri de stil ca : epitetul, comparația, metafora, personificarea etc. Încă de la prima predică rămasă, rostită cu prilejul înscăunării ca mitropolit, remarcăm cum prin descriere, folosindu-se cu preponderență asemănarea, comparația și epitetul, conținutul se face cunoscut ascultătorilor cu un reușit efect (pornind de la chemarea apostolilor și proorocilor vorbește în același timp de propria sa alegere). Aceleași elemente ale descrierii le întâlnim și în alte predici:

La Schimbarea la Față prin și cu ajutorul comparației și asemănării exprimă frumusețea divinității Domnului, adevărurile dumnezeiești devenind accesibile și ușor de înțeles (lumina soarelui și Cuvântul Tatălui, Domnul Iisus Hristos);

În predicile închinate Maicii Domnului, la Adormire sau Intrarea în Biserică se declară de la început neputincios în găsirea celor mai corespunzătoare cuvinte pentru a reda profunzimea praznicului; însă va reuși să facă nu o simplă comunicare de înalte adevăruri ci o adevărată poezie a celor mai alese gânduri și simțăminte, un imn de preamărire și slavă – folosind comparația și epitetul și mai ales metafora zugrăvește chipul Preacuratei Fecioare în paralel cu

descrierea imensității și frumuseții universului (G. Călinescu spune – „Antim are suavitate, exaltare lirică și face Fecioarei un elogiu franciscan desfășurat într-o cadență fastuoasă”)

Când predica îmbracă forma unui imn de laudă, elementul descriptiv are un rol și un efect mult mai mare decât în acele părți didactice sau în încheiere, unele prin firea lucrurilor, se fac îndemnuri care decurg din conținut. În predicile de la praznicele împărătești (Nașterea Domnului, Bobotează sau Tăierea împrejur) se observă o scădere a figurilor de stil, crește însă mulțimea citatelor scripturistice, spre a înlesi însușirea adevărurilor de credință, arătând erudiția în cunoașterea Sfintei Scripturi, a Sfinților Părinți și erudiția teologică a autorului. Cuvântările sunt alcătuite simplu, caracteristică marilor praznice, din care nu lipsesc însă figurile de stil, asemănarea și comparația: La Botezul Domnului, în partea finală, datorită unei asemănări(ariciul și vița de vie), se face un îndemn convingător credincioșilor de a reține și de a aplica în viață ce au auzit la biserică. În predicile închinate sfinților, frumusețea și reușita în descriere sunt neîntrecute și cu un puternic efect: În predica de la Sfântul Nicolae, cele patru virtuți atribuite sfântului, credința, nădejdea, dragostea și smerenia, grație imaginației , sunt numite turnuri duhovnicești, care întăresc Sfânta Biserică.

Prin remarcabila descriere a nopții, plină de formă și poezie, în care mulțimea figurilor de stil se încadrează atât de perfect în acțiunea personificării, Antim Ivireanul face din predică o artă, o adevărată frescă a graiului românesc (Ion Bianu numea aceste predici „cele mai prețioase momente în literatura noastră bisericească”). În predica la Sfinții Apostoli Petru și Pavel, prin asemănarea pe care o face între cei doi apostoli și soarele și, respectiv, luna, justificând în mod strălucit această asemănare, arată că aceste potriviri nu sunt numai figuri artistice ci niște realități pe care spontaneitatea teologului erudit o dovedește; s-a remarcat că Antim Ivireanul a numit în această predică, înainte de Eminescu, luna „stăpâna mării”. Comparația sau asemănarea nu numai că dau un colorit viu graiului, dar au și un rol intuitiv pentru a-i face pe ascultători să înțeleagă și să rețină cât mai bine unele adevăruri de credință creștină. Și cum majoritatea ascultătorilor erau oameni de la țară, Antim Ivireanul își ia exemplele și imaginile tipice din viața acestora, transfigurându-le prin cuvînt pentru cele sufletești.

În predica la Sfinții Împărați Constantin și Elena face cunoscut un fenomen din viața plantelor, care stârnește curiozitate, dar, care de fapt ajută la înțelegerea sfinților prăznuiți; „stilul mitropolitului Antim este natural, cum a gândit așa a și scris, știind să-și nuanțeze stilul cu imagini plastice în așa fel, încât să fie ascultat cu plăcere și interes”. În predica la Sfântul Mucenic Dimitrie, predicatorul axat și inspirat din pericopa evangheliei zilei, prezintă un impresionant și mișcător tablou al dezlănțuirii furtunii pe mare, dându-ne cea dintâi imagine plastică a acestui fenomen din literatura noastră; modul în care redă trăirile sufletești ale apostolilor și cum reușește să facă apropierea între imaginea mării și imaginea țării din timpul său arată predicatorul îmbrăcat de sus în haina elocinței conturînd frumusețea limbii. În predicile de la Lăsatului sec de brânză și Duminica Floriilor, de o adevărată valoare omiletică și artistic – literară, combate superficialitatea, fariseismul și lipsa de evlavie în care se săvârșea Taina Spovedaniei, fiind o oglindă vie a societății de atunci; Ovidiu Densușianu spune despre predicile lui Antim Ivireanul că sunt scrise „într-un stil vioi și plin de imagini, dar în care se vede ca și la cronicari o tendință de revoltă ca în toată literatura noastră veche”. Modul divers în care este definit sufletul este o mărturie grăitoare a rolului mare pe care l-a avut Antim Ivireanul în evoluția și făurirea limbii noastre literare. În concluzie, putem spune că elementul descriptiv în predica Mitropolitului Antim este în același timp și un procedeu omiletic și artistic – literar. Spre a nu fi monotone sau greu de reținut, învățăturile sunt înfățișate prin asemănări și comparații; predica sa este o predică vie pentru contemporanii săi, care dezvăluie, cu multă căldură, colțuri interesante din patriarhala viață românească de altădată, care cu toată simplitatea ei, avea și trăsături etice, pline de duioșie.

3.3. Structura retorică și strategia argumentativă în Didahii

Conform lui Traian Diaconescu, structura retorică și strategia argumentativă în Didahii, urmărește, din perspectivă istorică și comparată, structura discursului sacru și strategia argumentării. Chiar dacă își intitulează unele din predici „Cazanii”, predicile lui Antim sunt diferite de acestea din mai multe motive: cazaniile sunt de obicei scrise, au un caracter general, abstract, fără întrebuințare precisă și, de cele mai multe ori, traduceri. Predicile lui Antim sunt rostite liber, adresate credincioșilor de sub oblăduirea sa, sunt întocmite pe realitățile din țara și Biserica lui și, mai ales, sunt alcătuite direct în limba română. Prin mitropolitul Antim Ivireanul se trece de la cazania fixată definitiv în cărți, la predica vie, însuflețită de patosul vorbitorului, circumscrisă și raportată la sufletele și nevoile credincioșilor din țara, vremea și Biserica sa. Predica lui Antim este o predică alcătuită cu efort și grijă, este o predică meditată, frământată, trăită, este o predică compusă și așezată pe hârtie, nu este improvizată. Ea este alcătuită cu chibzuință și artă, după toate regulile omileticii, și în acest sens, Antim este un începător și un precursor al predicii românești moderne. El nu predică pentru că trebuie să predice, ci predică pe realități și pentru realități. Predicând în limba română, deci în graiul întregului popor, el împinge această limbă un pas mai departe către dobândirea și stăpânirea drepturilor ei legitime și firești, în fața celei slavone, care nu fusese decât o haină de împrumut, necesară până la o vreme. El dovedește că graiul românesc este capabil să exteriorizeze gândurile cele mai fine, simțurile cele mai delicate; de aceea, istoria literaturii române cinstește, în chip ales, predicile lui Antim Ivireanul, pe care le consideră drept monumente lingvistice de mare însemnătate națională. Toate tratatele, mai vechi sau mai noi, mai scurte sau mai întinse, fără nici măcar o singură excepție, îi consacră pagini întregi de analiză a gândului sau exteriorizat în forme artistice și zăbovire asupra limbii, stilului, figurilor de cuvânt și calităților sale literare și oratorice.

3.3.1. Strategii ale dialogului cu cititorul

După cum deja am menționat în primul capitol al tezei de master, Mitropolitul Antim Ivireanul se încumetă în patru genuri de predici: predica sintetică (propriu-zisă), omilia (predica analitică), pareneza și panegiricul. Materia predicilor lui Antim Ivireanul o formează adevărurile dogmatice și morale, fiind și un tratat de teologie exegetică și practică, îmbinat masiv mai ales cu elemente de teologie morală; ea își trage seva din mai multe direcții; este legată de calendarul bisericesc, de pericopa biblică a duminicii respective, sau de izvoarele aghiografice, alteori este ocazională, ca cele funebre, de multe ori își alege materia din mediul înconjurător.

După o concisă formulare prin care cititorul este întâmpinat cu o binecuvântare, în Postfața lui Antim Ivireanul la Evanghelia greco-română din 1693 există un enunț a cărui înțelegere deplină este dependent de lămurirea secvenței de început: „Ca și corhorul între alteverdéțe (s.n.), precum zice pilda, mă arătu și eu, o iubiți cetitori, cătră cei meșteri și iscusiți și înțelepți și ne voitori tipografi, cu aciastă de bogoslovie cu patru strune și cu toată alcătuirea de dulcele glas alăută, a ceii în trei staturi dumnezăiri, capul ceii fără prihană ai noastre credință, sfânta, zic și dumnezăiasca Evanghelie.”, fragment ce conține un hapax legomenon nedeslușit până acum: corhor  s.a.m.d.

Antim Ivireanul folosește procedeul retoric al interogației și al repetiției, cadențându-și frazele ca Sfântul Ioan Gura de Aur: ”Că ce folos este trupul să fie deșert de bucate, iar sufletul a-l umplea de păcate .Ce folos este a fi galben și ofilit de post , iar de pismă și de urâciune a fi aprins? Ce folos este a nu bea vin și a fi beat de vinul mâniei? Ce folos a nu mânca carne și cu fulele a rupe carnea fraților noștri? Ce folos este a ne conteni de cele ce sunt uneori slobode și a face acelea ce nu sunt niciodată cu vreun mijloc slobod? ” Desfrânarea, scăderea totala a moralității, pricinuiește predicatorului izbucniri de revoltă: ”Căci, fiind orbiți de deșertăciunile cele lumești, nu ne bucurăm la altceva , fără numai la lucrurile întunericului veacului acestuia, și suntem porniți cu toții spre răutați, ca o roată când dă la vale și nu se poate opri; și suntem cu toții, cu totul niște dobitoace necurate , tăvălindu-ne în răsfăciunile cele spurcate și de nimica .Și acestea toate nu se trag din alta , fără numai din necredința noastră , ca s-au împietrit inimile întru răutăți, ca a lui Faraon, și umblam ca niște cai sirepi, fără zăbală și fără rușin , până când vom cădea în vreo prăpastie și vom pieri.” Antim Ivireanul îndeamnă la păzirea credinței într-un moment în care „ eram încungiurați și îngrădiți între cele străne, de fel și împresmuiți de atâtea nevoi și scârbe ce vin totdeauna neîncetat de la cei ce stăpânesc pământul acesta…” Didahiile lui Antim Ivireanu sunt pătrunse de ”un sentiment de demnitate omenească și de morala creștină . El însă , se deosebește de predecesorii săi prin faptul că predicile lui nu sunt alcătuiri abstracte , iar morala lor este o morală practică , o morala a vieții .”

3.3.1.2. Captatio benevolentiae

Programul predicatorului nu se poate împlini fără auditoriu. Cunoscuta “captatio benevolentiae”, plasată mereu în alt loc al predicii (de obicei la început și după mustrările mai severe ale comportamentului imoral, pentru împăcare), nu este singura adresare directă (“iubiții mei ascultători și cinstiți și de bun neam boeri”). Predicatorul pleacă de la un pact, subliniind ideea că și el suportă aceleași suferințe: “și dinpreună cu Dumneavoastră să pătimesc la toate cîte v-a aduce, ceasul și vremea (Antim Ivireanul, 1888)”.

Destinul comun apropie psihologic, dar în același timp obligă la un comportament egal: “am datorie să priveghez cu osîrdie și făr de lene ziua și noaptea” (idem). “[…] învățîndu-vă și îndreptîndu-vă cu frica lui Dumnezeu pre calea cea dreaptă”(ibidem) , însă “Și Dumneavoastră încă aveți datorie […] pentru folosul cel sufletesc […] să vă supuneți ascultării, că acea ascultare ce o faceți mie” […] “făr de fățărie și făr de vicleșug”, devine scutul ierarhului, “inspirat dintr-o frază biblică “faceți ascultare lui Hristos”, spre folosul vostru, “cum zice și fericitul Pavel”. Apelul la textul scripturistic este o modalitate preluată din tradiția predicii grecești și face parte din “argumentatio”. Textele scripturistice, ca și cele parascripturistice, extrase din legende, sînt argumente de necontrazis și devin convingătoare în plan etic.

3.3.1.3. Exordium

Antim Ivireanul a folosit în predici foarte multe elemente din cultul creștin. Astfel, textele și cîntările cultice întrebuințate ca material intuitiv erau într-o bună măsură familiare ascultătorilor săi, deci asigurau percepția adevărurilor de credință expuse în Didahii. Este important de consemnat faptul că literatura populară a constituit un factor important de înrîurire asupra activității de predicator a lui Antim. El știe să se miște cu impresionantă îndemînare printre textele scripturistice și patristice, dar, în același timp, folosește și cărțile populare care circulau în vremea sa. “Cuvînt de învățătură în 26 ale lui Octombrie, asupra cutremurului și a marelui mucenic Dimitrie, izvorîtorul de mir” nu este o simplă paradă de erudiție sau de atitudine polemică. Contextul este cel al explicației asupra fenomenului natural al cutremurului. Fraza are nuanță adversativă: “Ci noi, acum, de astă dată, vom lăsa într-o parte cele ce au zis Anaxagora, Aristotel, Democrit și Anaxament și vom crede mai vîrtos pre Dumnezeescul filosof, pre David, carele zice (Ps. 103) (Antim Ivireanul): «cela ce caută pre pămînt și-l face de se cutremură»”. În aceste fraze se subliniază opțiunea predicatorului nu pentru explicație rațională, ci pentru cea figurată a înțeleptului biblic. Indiferent că este folosită în ajutorul moralei teologice, intenția literară există și ea înlesnește înțelegerea, prin transfer figurat, de la seismele terestre, la tulburările sufletești provocate de necredință. În compozițiile predicatoriale ale Sfîntului Mitropolit tot ceea ce curge natural și emoționant ține de elocință (talent), iar ce e adăugat convențional vine din ceea ce a învățat (retorică). Funcția hermeneutică a discursului se realizează prin talentul vorbitorului. Predica inaugurală, “Aceasta o am zis cînd m-am făcut mitropolit”, anunță programul educativ care avea să se împlinească prin limbajul simbolic al evangheliștilor. Exordiul (Introducerea) acestui text are funcția metaforei expansive, conotația ei autorizînd finalitatea întregii acțiuni a predicatorului: “Veniți după Mine și voiu face pre voi vînători de oameni”(Antim Ivireanul). Datoria predicatorului este aceea de a aduce sănătate sufletească păstoriților săi.

De aceea, predica în serie duminicală e înțeleasă ca școală de psihoterapie, de analiză amănunțită a sufletelor și conștiințelor, de corecție a moravurilor și de credință smerită. Iar funcția retorului, asemănat cu misiunea Mîntuitorului Hristos, “preaînțeleptul doftor al sufletelor”, și cu cea a “doftorului patimilor trupești” care vindecă boala trupului, este de a vindeca “patimile cele sufletești” prin “cuvinte cerești”. Căci “limbile doftoria lumii” sînt. “Ucidem cu limba” sau “înviem cu limba”. Cuvîntul credinței ne ajută “să ne suim sus nu cu trupul, ci cu mintea, la mari și la înalte gînduri”. Astfel, fiecare predică înseamnă o treaptă a inițierii în actul de a gîndi credința. Fraza exordială “Veniți…” se repetă, ca laitmotiv, în această didahie, dar și în altele. Ritmînd expunerea, repetiția face mai clară, treptat, dicția ideii centrale, sporește dramatismul argumentării orale însoțită de gestica retorului, pe care ne-o închipuim a fi fost largă și expresivă, complementară cuvîntului răsunător.

3.3.1.4.Întrebarea retorică

În cazul întrebării retorice, „valoarea argumentativă intrinsecă a întrebării este exploatată pentru realizarea unui act de argumentare”[33, p.91]. Andra Șerbanescu face deosebire între întrebări slab orientate și întrebări puternic orientate, diferența fiind data de gradul în care îi este lăsată receptorului posibilitatea de selecție a unui răspuns (posibilități limitate – posibilitate zero).

a. În întrebările slab orientate, emițătorul așteaptă din partea receptorului o atitudine de confirmare sau de infirmare față de propoziția exprimată de el. Se dorește, astfel, stabilirea relației dialogale, o confruntare a punctului de vedere exprimat de emițător în propoziția-bază cu punctul de vedere al emițătorului, verificarea poziției receptorului, verificarea poziției receptorului față de mesaj sau obținerea adeziunii explicite din partea receptorului.

b. Întrebările puternic orientate (retorice) cer un răspuns din partea receptorului, emițătorul continuînd să se subordoneze receptorului prin invitația pe care i-o face de a evalua, de a reflecta asupra celor propuse. Altfel spus, emițătorul afirmă un adevăr pe care îl prezintă ca admis de toți participanții la actul comunicării. Enunțătorul consideră că răspunsul este de la sine înțeles, atît pentru sine, cît și pentru interlocutor. Întrebarea apare doar pentru a aminti răspunsul, rolul său fiind de a primi indirect acest răspuns. Constantin Grecu (1982) consideră întrebarea retorică ca fiind o „întrebare aparentă”. Deși după forma ei apare ca o întrebare, ea nu deține funcția de întrebare propriu-zisă, deoarece nu se adresează unui interlocutor, al cărui răspuns îl așteaptă. Uneori răspunde chiar vorbitorul, alteori întrebarea ramîne deschisă sau răspuns subînteles. Rolul ei este să impresioneze auditoriul, să creeze momente de emoție. Ea constituie piesa de argumentare”.

În predicile sale, Antim Ivireanul folosește fraze lungi, pline de paralelisme, cu numeroase abateri de la subiect, care conțin numeroase întrebari retorice. În Luna lui Avgust, 6. Cazanie la Preobrejania Domnului, după ce face apologia frumuseții și măririi Mîntuitorului conchide prin intermediul unor întrebări retorice: „Deci cine va fi acela carele va socoti acesteia și nu să va aprinde cu totul de dragostia mîntuitorului acestuia? Și cine nu să va minuna de puterea lui cea nespusă care totdeauna ar fi putut ca să strălucească cu această mărire? Și cine nu va iubi o bunătate ca aceasta, pentru care (o, minune) au gonit de la sine o mărire ca aceasta, ca să poată săvîrși și mîntuirea noastră?” (Ivireanul, 1983). Locutorul aspiră obținerea adeziunii interlocutorului la cele afirmate mai sus, care fiind destinatarul unei intervenții discursive, nu poate decît să aprobe mișcarea sa argumentativă. Ceea ce se cere este recunoașterea de către receptor a punctului de vedere formulat de emițătorul întrebării retorice. În Cazanie la Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu: „Cine iaste aceasta ce să sue din pustiiu, adecă de pre pamînt, la ceriu? Cine iaste aceasta care se ivește ca zorile, frumoasă ca luna și aleasă, ca soarile? Cine iaste aceasta, ce să sue de pre pamînt în ceriu, albită, înflorită, întru care hulă nu iaste?” (Ivireanul, 1983). Întrebarea apare doar pentru a aminti răspunsul, și al primi indirect. La duminica vameșului, cuvînt de învățătura: „Și puteți cunoaște aceasta, că iaste așa, cum zic eu, că ce neam înjură ca noi, de morți, de lege, de cruce, de cuminecătură, de morți, de comîndare, de luminare, de suflet, de mormînt, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie și de toate tainele sfintei biserici și ne ocarîm și ne batjocorîm noi înșine legia? Cine din păgîni face aceasta, sau cine-ș măscărește legia ca noi? Oare nu injurăm ca acesteia toate pre Dumnezeu? Oare nu ocarîm cu acesteia poruncile lui?” (Ivireanul, 1983). Locutorul enunță întrebarea, prin care obligă interlocutorul la realizarea enunțării în cauză și să accepte ca adevărat conținutul propozițional.

3.3.2. Repetiția anaforică

Repetiția: repetarea unui sunet, a unui cuvînt sau a unei structuri morfosintactice ajută vorbitorul să insiste asupra unei idei, care altfel ar trece neobservată de către ascultători. Cazanie la Adormirea Preasfintei Născătoare deDumnezeu: „Aleasă iaste, cu adevărat, ca soarele, pentru că iaste încununată cu toate razele darurilor dumnezeiești și strălucește mai vîrtos între celelalte lumini ale ceriului. Aleasă iaste și frumoasă ca luna, pentru că cu lumina sfințeniei stinge celelalte și pentru că marea și minunata strălucire de toate șireagurile stelelor celor de taină să cinstește, ca o împărăteasă. Aleasă iaste ca revărsatul zorilor, pentru că ia au gonit noaptea și toată întunecimea păcatului și au adus în lume zioa cea purtatoare de viață” (Ivireanul, 1983). Cazanie la Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu: „Pre aceasta au văzut-o Moisi în Muntele Sinaiei, ca un rug aprins și nu ardea.

Pre aceasta au văzut-o Aaron, ca un toiag înflorit și plin de roadă. Pre aceasta au văzut-o Iacov, ca o scară întărită din pămînt, pînă în ceriu și îngerii lui Dumnezeu să suia și să pogoria pre dînsa” (Ivireanul, 1983).

3.3.3. Comparația

Comparația, cu statut de figură compozițională, structurată pe principiul unei parelele opoziționale, permite evaluarea de tip superlativ, euforic. Acest model, aplicat restrictiv și justificat tematic, în două predici („Cazanie la adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu” și „Cuvint de învățătură în 25 a lunii Dechemvrie, la nașterea domnului nostru Iisus Hristos”) presupune o schemă particulară de constituire a secvenței panegirice: o enumerare dezvoltată care aduce în prim plan multiple fapte, evenimente excepționale (din categoria minunilor), formează primul termen al paralelei adversative, pus în umbră de cel de al doilea termen al secvenței, avînd drept centru imaginea Fecioarei Maria sau a lui Iisus: „Astăzi au strălucit noul Adam, carele nu iaste lăcuitoriu, ci domn și stăpîn raiului, pre carele frumoseția pomului celui oprit nu-l va înșăla, șarpele nu-l va vicleni, muiarea nu-l va amăgi. Astăzi au răsărit lumina întru întunerec. Astăzi, pre acela de carele să turbura ceriul și ceriul ceriurilor, avindu-l lumea, neștiind l-au câștigat. Văzut-au sfinții, strămoșii noștri, minuni mari și fără de număr; că Marea Roșie, desfăcindu-se in doao le-au făcut cale; focul, ca un stilp luminindu-le noaptea, le-au slujit; norul, de arșița și zăduful zilii i-au umbrit; ceriul, hrană ingerească le-au dat; piatra cea virtoasă, păhar dulce li-au deschis; Iordanul, curgerile sale cele repede spre fugă li-au intors; zidurile cele tari ale vrăjmașilor, de glasul trimbițlor cu căzut; soarele, pre ceriu zăbovind cu călătoriia, au mărit zioa pentru izbinda. Iar minune ca aceasta nu s-au văzut niciodată, nici s-au auzit, ca cela ce iaste unul născut celui preaonalt, pre carele puterile arhanghelilor cu frică oi slujesc, a să arăta pre sine, cu trup, oamenilor și trupul carele l-au luat de la oameni să-l ondumnezeiască” (Antim Ivireanul).

3.3.4. Substituirea anaforică

Un proces des întâlnit în Didahiile lui Antim Ivireanul este preluarea ideii anterioare, numită și anadiploza, figura de repetiție lexicală progresivă, prin care se reiau anumiți termeni ai discursului, creând impresia de amplificare persuasivă a argumentării. De multe ori, termenii repetitivi apar la aspecte verbale opoziționale. Astfel, efectul de contrast este mărit. Din aceste efecte stilistice rezultă, în viziunea mitropolitului, condiția duală a omului, ființa oscilantă între bine și rău. Structura discursului lui Antim Ivireanul are rol de a căpăta atenția auditorului. Majoritatea Didahiilor sunt alcătuite din trei părți. Formula de adresare, deși nu figurează în începutul vreunei predici, reiese încă din primele fraze, când urmărește să se facă ascultat de cei numiți:”Iubiții mei ascultători”,”Blagosloviților creștini”.

Introducerile în subiect sunt scurte, cuprinzând adevărul vieții, comentarii ale unor maxime,dar mai ales referiri la sărbătoarea respectivă, fără a face comentarii ample asupra ei. Alteori, el pornește în critica sa de la datoria de mitropolit de a îndrepta păcatele enoriașilor. În cuprins el intră în profunzimea problemelor dezbătute, argumentând cu texte biblice și folosindu-se de scrierile marilor teologi. În opoziție cu acest conținut, încheierile sunt calme, îngăduitoare, chiar și în predicile în care i-a criticat sever pe cei prezenți. În ansamblul, Didahiile constituie un document social cu valoare inestimabilă, informînd și despre moravurile vremii. În duhul biblic,”Didahiile lui Anthim sunt cele mai violente critici ale ordinei feudale și ale asupririi otomane” [8].

3.3.5. Proverbul biblic

Convingerea că proverbul biblic nu poate funcționa în afara textului sacru, îl determină pe Antim Ivireanul să îi conserve semnificația originară. Practica introducerii sentențiilor se afirmase în spațiul moldav prin Dimitrie Cantemir, Miron Costin, devenind o tradiție revendicată pe filiera antologică și a culegerilor de proverbe ș.a. De altfel, identitatea procedeului și finalitatea moralizatoare se regăsesc uneori prin folosirea acelorași sentenții într-un context diagnostic similar la Cantemir dar și Antim Ivireanul. [Cantemir: „căci bucățeaua aluatului la toată covata destul iaste și din scînteia mică mare pojar a să ațîța poate” (Cantemir, 1974: 210), vs. Antim: „Că după cuvîntul apostolului ce zice că «puțin aluat toată frămîntătura dospește», așa și răutatea și păcatul unuia pricinuiaște la mulți mare pacoste” ( Ivireanul 1983, p.100)].

.

3.4. Retorica elogiului și a blamului

Formă fundamentală de manifestare a ethosului, elogiul pune în evidență o anume imagine a oratorului, legată de situația concretă de discurs, respective de totalitatea factorilor care determină, influențează și justifică activitatea verbală. Totodată, elogiul interesează și domeniul pathosului, în măsura în care exteriorizează reacțiile emoțional-afective ale oratorului, transferabile – ipotetic cel puțin – asupra auditoriului. În această perspectivă, analiza tehnicilor de elogiere din „Didahii” poate furniza indicii relevante pentru specificul oratoriei sacre practicate de Antim Ivireanul. În corpusul examinat, secvențele de elogiere, de obicei apreciabile ca întindere, sînt centrate, în mod inerent, asupra referenților canonici, tradiționali: rezultă o tipologie tematică previzibilă, remarcabilă însă sub aspectul diversității, al complexității și al consecințelor retorice. De pildă, este evident faptul că statutul referentului influențează decisiv atît conținutul și organizarea de ansamblu a predicii, cît și, mai ales, structura planului restrîns, reprezentat de unitatea compozițională encomiastică. Clasa – eterogenă și dominantă – a referenților intradiscursivi, care aparțin universului de discurs creat de și într-o anumită circumstanță, cuprinde: personaje biblice și mari sfinți ai creștinismului (ortodox): Iisus, Fecioara Maria, Sfinții Constantin, Dumitru, Nicolae, Petru și Pavel; mari sărbători creștine: Nașterea Domnului, Adormirea Maicii Domnului, Floriile; ritualuri de cult creștin: botezul, postul, spovedania, rugăciunea, parastasul; precepte creștine: credința, milostenia ș.a.

În paralel, dar în forme preponderent lapidare, elogiul se extinde și asupra referenților extradiscursivi, ocazionali (Constantin Brâncoveanu, domnitorul Țării Românești) sau permanenți (auditoriul); decurge de aici una dintre trăsăturile distinctive ale oratoriei a lui Antim: caracterul interpersonal, frecvent de tip dialogic, al predicilor sale, orientate consecvent către publiculțintă, real și prezent. Într-o analiză a mecanismelor și a formelor de omagiere, nu este de

ignorat nici distincția dintre reprezentarea indirectă (implicită sau aluzivă) a elogiului și cea directă (explicită și explicată). Inegale ca pondere și efecte, aceste două formule discursive se află în relație de strictă dependență cu tipul de referent elogiat.

3.4.1. Elogiul indirect

Elogiul indirect se înregistrează în două variante de bază, semnificative pentru „diplomația verbală” ecleziastică: (a) Prin autoumilință („afectare a modestiei”), oratorul se autodiscreditează temporar, dar sistematic, creîndu-și o imagine hiperbolică prin minimalizarea propriilor calități; este un protocol discursiv oficializat care pune în valoare, prin contrast, un personaj biblic sau o mare sărbătoare creștină, anticipînd prezentarea encomiastică propriu-zisă, directă, în manieră descriptivă, narativă sau argumentativă: „Drept aceia, ce voiu putea cuprinde cu mintea mea, sau ce lucru vrednic voiu putea grăi asupra zilei aceștiia [Întîmpinarea Domnului –n.n.]? Nu poci să mă întinz unde nu ajung, nu pot să vorbesc cele ce nu știu. Îm mărturisesc, nevredniciia și neputința; nu îndrăznesc a mai zice nimica. Că biruiaște și covîrșaște mai presus decît toată priceperea minții omenești graiul pomenirii și fecioriia sfintei Fecioare aceștiia”[2]. (b) Paradoxal, elogierea indirectă se poate sprijini și pe anumite forme de blamare; avem în vedere secvențele, nu puține la număr, care rezultă din colajul a două planuri, opozabile sub raportul conținutului și a efectelor (pe) care le declanșează. Astfel, pe principiul „reacției în lanț”, elogiul unui sfânt / ritual/ precept creștin devine punct de plecare pentru reproșuri, acuze, apostrofe orientate către publicul-auditor care încalcă, real sau ipotetic, o normă canonică sau ignoră un model.

Atitudinile umane sancționabile amplifică, prin antiteză și ricoșeu, valoarea „obiectului” venerat; în plus, enclavele de blam constituie una dintre formele majore și specifice de coerență și coeziune a discursului omiletic, în sensul că asigură legătura dintre universul discursiv și universal extradiscursiv, al publicului receptor. Derivat din elogiu și consecutiv acestuia, blamul pregătește introducerea altei secvențe tipic omiletice – secvența hortativă, prin cumul de sfaturi, marcat de un conjunctiv cu valoare de imperativ: să facem bine, să ascultăm, să cinstim, să ne cucerim.

3.4.2. Elogiul direct

Elogiul direct, extrem de bine reprezentat, impune observații diferențiate, în funcție de natura și statutul referentului. Referentul extradiscursiv – auditoriul – este asociat cu cea mai simplă și mai convențională procedură de susținere a elogiului direct, reductibilă la formulele stereotipe de adresare: feții miei, iubiții miei, iubiții miei ascultători, iubiții miei întru Hristos fraț și blagosloviți creștini, cinstiți și de neam bun boiari ș.a. Minimale ca dimensiune sau dezvoltate și diseminate strategic în diverse părți ale predicii, adresările către public sînt, fără excepție, formule standardizate cu funcții multiple: de flatare și captatio benevolentiae, de stabilire și de refacere periodică a interdependenței afective dintre orator și auditori sau de semnalare a unei noi ramificații tematice; de asemenea, digresiunile adresative relevă stratificarea ierarhică „locutor – receptor”, fiind în consecință, indici neechivoci ai ethosului ierarhic. Mult mai elaborate, și în acord cu un ceremonial verbal oratoric specific epocii și situației de discurs, sînt secvențele în care lauda și flatarea publicului se împletesc cu autoumilința mimată a predicatorului: „/…/ văzînd atîtea cinstite obraze, împodobite cu florile bunătăților și cu înțelepciune, mă spăimîntez și nu cutez a grăi”. Elogiul direct și explicit al referenților intradiscursivi, fundamental pentru organizarea predicii, prezintă multiple (sub)variante de realizare, supradeterminate tematic. Indiferent de obiectul de referință, acest secvențe sînt expresia unor reacții și stări emotiv-afective din seria de maximă intensitate și durabilitate a pasiunilor: prețuire, respect, admirație, recunoștință, iubire și, mai ales,

venerație, forma cea mai înaltă a pasiunilor euforice.

a) Elogiul „persoanei” (Iisus, Fecioara Maria, Sfîntul Nicolae, Constantin, Dimitrie sau Petru și Pavel) stă sub semnul opulenței și al fastului retoric, dar și al tendinței de prezentare explicativ-argumentativă. Ca atare, secvențele encomiastice și, prin extensie, predica în ansamblu, întrețin persuasiunea de tip emoțional. De regulă, avem a face cu un elogiu anunțat, secvența encomiastică fiind semnalată de o procedură lexico-gramaticală de avertizare: două perechi lexicale, cu apariție repetată, în forme identice sau modificate gramatical, se fixează ca semnale lingvistice ale elogiului: mă minunez / minune și laud / laudă (subst.) Sub tutela acestor termeni cu apariții multiple în același fragment de text, se dezvoltă o subtilă retorică a insistenței și a emfazei, punînd în evidență dominanta emoțională a oratorului, care în principiu, se transferă și asupra publicului.

La Antim Ivireanul, acest tip de encomion presupune împletirea coerentă a două serii de elemente figurative / compoziționale, cu grad diferit de originalitate. Catacrezele specializate, de categorizare elogioasă, preponderant metaforică, asigură nu numai eleganța de expresie, ci și stabilitatea limbajului religios (lumina dumnezeirii, mîntuitorul lumii, împărăteasa ceriului și a pămîntului, muntele credinții și al nădejdii, muntele dragostei și al smereniei etc.)

În schimb, prelucrările sau construcțiile inedite, respectînd însă spiritul și tiparele canonice, fixează „amprenta” stilistică de bază, respectiv marca de identitate a oratorului; cu simplu titlu de exemplu, reținem selectiv cîteva elemente și practici discursive, care susțin constant strategiile de omagiere: Secvențele imnice, în stil „înalt” și „sublim”, bogat ornamentat, formează ample descrieri ornamentale, estetizante și idealizante.

3.4.3. Retorica blamului

În urma analizei, observăm că nu figurile utilizate se impun ca distinctive în retorica blamului la Antim Ivireanul, cu atât mai mult cu cât orice identificare la nivelul metaplasmelor și, parțial, la cel al metataxelor ridică problema autenticității, căci predicile rostite s-au păstrat in opt copii manuscrise asupra cărora planează probleme de critică filologică, ediție de text s.cl. În cadrul metataxelor, dintre puținele figuri pe care le putem menționa fără restricțiile de mai sus, sunt figurile intonaționale. Antim recurge la interogația retorică, atât pentru a elogia cit și pentru a blama. De altfel, aceasta apare consecvent notată în deschiderea agresiunii: „Auzit-aț fapta sfântului ? Priceputa-ț fierbințeala inimii lui spre a face bine ? Înțeles-aț puteria dragostei cătră aproapele? (…) Auzit-ai ce zice? Dară tu, căci urăști pre fratele tău atita cât nici în ochi nu vei să-l vezi, ci-i porți pizmă și-l zavistuiești pre la unii și pre la alții, ca să-i faci pagubă și să-l supui, să-l sărăcești tu, adevărat nu ești creștin, nici om pe pămint, ce ești singur Satana, carele au pirit pre Dumnezeu la Adam. Și care preot iaste acela de te ispoveduiaște și te lasă pre tine, acela ce pirăști de te cumineci ? Acela, adevărat, nu iaste preot, ci iaste singur Iuda și vinzător lui Hristos și nu i să va erta nici popei, nici acelui, măcar de ar face alte cite bunătăț (…)”. (Antim Ivireanul).

Metalogismele nu sunt specializate pe dimensiunea blamului, ci acoperă mai toate registrele stilistice. Simetriile complicate, derulate adesea prin structure repetitive (v. poliptoton, anaforă, anadiploză, climax ascendent/ descendent etc.) pot fi revendicate pe filieră barocă: „Că ce folos iaste trupul să fie deșărt de bucate, iar sufletul a-l umplea de păcate; ce folos iaste a fi galbeni și ofilit de post, iar de pizmă și de uriciune a fi aprins; ce folos iaste a nu bea vin și a fi beat de veninul miniei; ce folos iaste a nu minca carne și cu hulele a rupe carnea fraților noștri; ce folos iaste a nu conteni de cele ce sânt, uneori slobode și a face acelia ce nu sânt niciodată, cu vreun mijloc, slobode”. (Antim Ivireanul 1983: 35); „Hristos zice: ≪Scirbe veț avea ân lume≫. Noi nu pohtim să avem nici o scirbă, iar de și avem vreo scirbă, o avem pentru căci nu ni să implinește pohta, iar nu pentru dragostea lui. Hristos zice: ≪Pacea mea o dau voao≫, iar noi nu dea Dumnezeu să avem pace intre noi, ce ne turburăm pururea, pentru fieștece, ca valurile mării când le suflă vântul.” (Antim Ivireanul 1983).

Antim revine în blamul său asupra unor temeiuri ce vor fi adus prejudicii bisericii prin necinstirea preoților care o slujesc. Indubitabil, aceasta este una dintre temele favorite ale mitropolitului. Se observă că atunci când blamul are mize importante, Antim apelează la proverbe pentru a-și reafirma autoritatea. Proverbele apar mai mereu ca argument prin analogie și ca argumente bazate pe dileme. În predică, acesta apare inserat cu precădere în tratare, la nivelul agresiunii ocupând cel mai adesea poziția median (le întâlnim rar în poziție finală și aproape deloc poziție în inițială). Introdus printr-un verb dicendi la un mod personal [manieră consemnată în cronicile moldave începînd de la Miron Costin], proverbul este conservat cu statornicie în contextul său genetic: Biblia. Efortul retoric materializat pe palierul blamului în Didahii iese de sub incidența speciilor ce practicau in epocă, cu destulă asiduitate, discreditarea partizană. Antim Ivireanul și-a insușit cu acribie exigențele genului epidictic formulate de tradiția retorică a antichității respectind totodată protocolul liturgic. Predicile indică nivelul remarcabil al lui inventio – prin selecția argumentelor bazate pe vicii, dispositio – prin organizarea tematică și afectivă argumentelor și elocutio – prin utilizarea cu precădere a figurilor semnificatului (metasememele) și ale referentului (metalogismele), lăsând a se deduce și performanțele lui actio de vreme ce erau rostite din amvonul Mitropoliei.

CONCLUZII GENERALE

În final, concluzionăm faptul că predicile lui Antim Ivireanul atestă nu numai un mare orator, ci și un mare teolog, un mare pedagog și un bun psiholog. Antim Ivireanul este confin cu părinții capadocieni prin logos, ethos și pathos. Metoda sa didascalică îmbină mijloace verbale și paraverbale, raționale sau afective, concrete sau abstracte, reale sau simbolice, focalizîndu-le pentru cucerirea enoriașilor. Cuvîntul său zidește credința în sufletul enoriașilor prin valoarea sa duhovnicească și oratorică. Opera omiletică a lui Antim Ivireanul, prin mesajul său înalt și prin expresia literară inspirată, face parte din patrimoniul culturii române, sincronizîndu-ne, în genul omiletic, cu marile culturi europene. Antim Ivireanul este contemporan cu noi prin cuget și simțire și ne îndeamnă la autocunoașterea și la înnobilarea ființei noastre călătoare. Prin verbul său înaripat care ne urcă spre cer și prin jertfa sa întru credință, Antim Ivireanul este un mesager divin prin care cuvîntă Duhul Sfânt. Predicile lui Antim Ivireanul sînt vii, dinamice, militante. Se disting prin inventio, dispositio și elocutio, adică prin selecția subiectelor, prin arhitectura discursului și prin expresia literară, cu pecete barocă sau cu deschidere colocvială, adecvată unui destinatar instruit. Cazaniile tradiționale aveau texte generale care se repetau în orice timp și loc. Antim Ivireanul face saltul de la clișeu la creație proprie, ilustrează conceptele morale cu referiri concrete la cărțile sfinte și la viața cotidiană într-un limbaj artistic fără egal în ortodoxia noastră creștină. Prin arta argumentației și prin expresia artistică, Antim Ivireanul rivalizează cu marii oratori din vremea sa, bizantini sau apuseni, dintre care menționăm pe Ilie Miniat sau Nottara, pe Bossuet sau pe Massillon, autorul cuvîntării funebre la moartea lui Ludovic al XIV-lea. Didahiile lui Antim Ivireanul au promovat și au consacrat folosirea limbii române în cultul creștin, dovedindu-i drepturile sale legitime față de limba slavă sau greacă și au înălțat biserica la rang de instituție de cultură și educație morală legată de popor și de neam. Limbajul religios are o individualitate clar marcată între varietățile diastratice și diafazice ale unei limbi; cercetările lingvistice și antropologice i-au recunoscut specificul, determinat de folosirea în anumite situații de comunicare diferite de cele curente. Discursul religios presupune anumite acte de limbaj specifice (de exemplu, binecuvîntarea) și are practici discursive proprii. E (cel puțin în religiile care se bazează pe un text sacru) un limbaj marcat de o puternică intertextualitate; în creștinism, trimiterile la textul biblic, la sfinții părinți al Bisericii sunt permanente, implicînd modalități specifice de citare și parafrazare. Unitar și stabil (cel puțin în interiorul aceleiași religii și confesiuni), limbajul religios se diferențiază în funcție de tipul de text (legat de o anume practică

religioasă). Sunt, desigur, diferențe mari între limbajul predicii și cel liturgic, între limbajul rugăciunii și cel teologic etc. Discursul predicii, care permite mai multe libertăți de exprimare, apropiindu-se de comunicarea curentă, este dominat de intenția persuasivă.

La nivelul cel mai general, limbajul religios este caracterizat de o inevitabilă oscilație între solemn și accesibil: e un limbaj care, prin natura sa, trebuie să se diferențieze de cel cotidian, păstrînd totuși posibilitatea de a fi înțeles. Solemnitatea manifestată, de exemplu, prin recursul la o limbă străină sacralizată sau la o variantă conservatoare, arhaizantă a limbii comune – e mai puternică în textul liturgic și mult mai slabă în cel al predicii. În concluzie, s-a scris mult și competent despre valoarea canonică și literară a predicilor lui Antim Ivireanul. A fost subliniat talentul oratoric de excepție al mitropolitului, s-a insistat asupra originalității Didahiilor,ca răspuns la ipoteza traducerii acestora din opera marilor predicatori bizantini ai timpului, au fost subliniate elementele care diferențiază textele sale de cazaniile celebrilor predecesori din spațiul românesc, diaconul Coresi și mitropolitul Varlaam. O analiză a predicilor rostite de Antim la începutul secolului al XVIII-lea, aplicată deopotrivă formelor lingvistice, registrelor stilistice și structurilor textuale, pune însă în evidență și o greu de egalat capacitate de utilizare a textului sacru și de interpretare a literei acestuia pentru comunicarea eficientă cu credincioșii. Cu orice credincios prezent în biserică, indiferent de rang, dar diferențiat, desigur, după cultura și după capacitatea fiecăruia de a pătrunde semnificațiile textului bisericesc. O comunicare în care citatul religios era aproape didactic explicitat pentru a mări capacitatea de înțelegere de către ascultători a spiritului cărții sfinte și pentru a compensa instrucția, adesea insuficientă, a acestora. O comunicare în care limbajul religios s-a întâlnit în mod fericit cu elemente provenind indiscutabil din cultura laică, într-o simbioză fără precedent în scrisul vechi românesc.

BIBLIOGRAFIE

Antim Ivireanu, Predici, ediție critică, studiu introductiv și glosar de G. Ștrempel, Editura Academiei RPR, București, 1962

Antim Ivireanu, Opere, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, București, Editura Minerva, 1972

Arhid. dr. N. BALCĂ, Curs de omiletică, dactil., în Biblioteca Facultății de Teologie din București

BAILLY, Dictionnaire grec-francais, Ed. Hachette, Edition 48, Imprimé en Italie, 1996

Constantin Frâncu, Gramatica limbii române vechi (1521-1780), Casa Editorială „Demiurg”, Iași, 2009

Crestomația limbii române vechi, vol. I (1521-1639), București, 1994

Cristu Negoescu, Retorica, în „Retorică românească. Antologie”, Editura Minerva, București, 1980

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Editura Minerva

Cvasnîi Cătănescu Maria, Retorică românească medievală – Varlaam: Răspunsul împotriva Catihismusului calvinesc, în Elemente de retorică românească. Poezie, proză, text dramatic, București, ALL, 2001

Dicționar rus-român, Moscova, 1954

Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), Editura "Univers enciclopedic", București, 1998

Dragoș Moldovanu, Dimitrie Cantemir între umanism și baroc. Tipologia stilului cantemirian din perspectiva figurii dominante, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2002

F. CRADOCK, Precher, trad. de J. F. Rebeaud, Geneva, 1991

Gh. Chivu, Limba română de la primele texte până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Variantele stilistice, București, 2000

Gh. V. BURCĂ, Predica liturgică, în MMS, an. XLIX, 1973, nr. 1-2

Grecu, Constantin, Logica interogativă și aplicațiile ei, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1982

http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/sfintii-parinti-despre-predica-predicatori-121485.html

I.D.Laudat, Antim Ivireanul, Activitatea culturală, oratorul, patriotul, în ,, Mitropolia Moldovei și Sucevei” , LII , nr.5-6 , 1976

Ieromonah Savatie Baștovoi, Când pietrele vorbesc (Despre predică, în general), Editura Cathisma 2010

Ioan Toader, Metode noi în practica omiletică, Editura Arhidiecezană, Cluj- Napoca, 1997

Ion Gheție (coord.), Istoria limbii române literare. Epoca veche. 1532–1780, București, Editura Academiei Române, 1997

Ion Gheție, Introducere în studiul limbii române literare, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982

Ion Rotaru, Literatura româna veche , Editura Didactică și Pedagogică, București , 1981

Istoria Bisericii Ortodoxe răsăritene universale de la întemeiere până în zilele noastre, 2 vol., Sibiu, 1860, X + 422 p. (I) + IV + 316 p. (II) (vol.II a apărut și în traducere germana, la Sibiu, în 1862

J. Daniel BAUMANN, An Introduction to Contemporary Preaching, Baker Book House, Grand Rapids, Michigan, 1988

L. QUICHERAT et A. DAVELUY, Dictionnaire latin-français, Hachètte, Paris, 1910

Lambros PEȚINIS Dicționar grec-român, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1976

MANOLESCU, Arta Avocatului, Editura Humanitas, București, 1998

N. DURA, Omilia biblică și actualitatea ei, în ST, an. XXXV, 1983

Nathalie PACOUT, Arta de a vorbi în public, Editura Alma Tip, București, 1998

Negrici Eugen, Antim Ivireanul. Logos și personalitate, ediția a II-a, Editura Du Style, București 1997

Paul GUERIN și Terence SUTCLIFFE, coautori ai volumului Guide du prédicateur ŕ l'usage des laďcs et des prętres, Centurion, Paris, 1994

Pavel Ruxăndoiu, Proverb și context, Editura Universității din București, București 2003

Perot lector dr. Vasile Gordon, Introducere în Omiletică, Editura Universității din București 2001

Pr. dr. C. DUȚU, Panegiricul ca formă a predicii în trecut și astăzi. Actualitatea lui pastorală. Teză de doctorat, în O, an. XLIV, 1992

Pr. dr. Nicolae BRÂNZEU, Semănătorul. Omiletica modernă, Tom. II, Lugoj, 1944

Pr. prof. dr. C. GALERIU, Curs de omiletică, dactil., an. univ. 1980

Pr. prof. Dr. Constantin GALERIU, Pareneza în slujirea misionar-pastorală a Bisericii, Teză de doctorat, Ortodoxia, nr. 3- 4/1999

Pr. prof. dr. D. BELU, Curs de omiletică, dactil., ms. 485, Biblioteca Mitropoliei Sibiului

Pr. prof. dr. D. BELU, De ce este necesar să predici după plan?, "Mitropolia Ardealului", V, 1960, nr. 7-8

Pr. prof. dr. Grigore CRISTESCU, Omilie “ mare” și omilie “mică”, sau omilie “tematică” și omilie “ exegetică”?, în MMS, an. XXXIV, 1958

Pr. prof. dr. Mircea PĂCURARIU, Dicționarul teologilor români, București, 1996

Pr. prof. N. PETRESCU, Explicarea apostolelor duminicale. Manual pentru Seminariile Teologice. Ed. IBMBOR, București, 1975

Pr. prof. N. PETRESCU, Omiletica, Manual pentru Seminariile teologice, București, 1978

pr. prof. Sebastian CHILEA, Predicatorul, în “Mitropolia Olteniei”, an. X, 1958, nr. 3-4

Pr. V. GORDON, Despre bunul simț în predică, sau, respectul față de cuvânt, în " Vestitorul Ortodoxiei", nov. 1993

Prot. dr. V. MITROFANOVICI, Omiletica bisericii dreptcredincioase răsăritene, Cernăuți, 1875

protos. Ioanichie Bălan, Pateric românesc, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, Galați, 1990

QUINTILIAN, M. Fabius, Arta oratorică, Traducere de Maria Hetco, "Biblioteca pentru toți", vol. I, II și III, București, 1974

R. P. RAMBAUD, Traité moderne de prédication, Lyon-Paris, 1941

Sf. Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoție

Gheorghe Chivu, Emanuela Buză, Alexandra Roman Moraru, Dicționarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche (1421 – 1760), Bucuresti, Editura Stiințifică, 1992

Gheorghe Chivu, Limba română – de la primele texte până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Variantele stilistice, București, Editura Univers Enciclopedic, 2000, 157 p.

V. Magdalena Georgescu, Cultura lingvistică în secolul al XVIII-lea, în Gh. Chivu, Magdalena Georgescu, I. Gheție, Alexandra Moraru, Emil Suciu, Floarea Vârban, Florentina Zgraon, Contribuții la istoria limbii române literare.Secolul al XVIII-lea (1688-1780), Cluj, Clusium, 2000

Vieți de Sfinți și acatiste, Ediția a III-a, Editura Doxologia, 2012

Srse web:

http://ru.scribd.com/doc/195798943/Rezumat-Teza-in-Romana

http://ziarullumina.ro

http://www.cntdr.ro/sites/default/files/c2009/

BIBLIOGRAFIE

Antim Ivireanu, Predici, ediție critică, studiu introductiv și glosar de G. Ștrempel, Editura Academiei RPR, București, 1962

Antim Ivireanu, Opere, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, București, Editura Minerva, 1972

Arhid. dr. N. BALCĂ, Curs de omiletică, dactil., în Biblioteca Facultății de Teologie din București

BAILLY, Dictionnaire grec-francais, Ed. Hachette, Edition 48, Imprimé en Italie, 1996

Constantin Frâncu, Gramatica limbii române vechi (1521-1780), Casa Editorială „Demiurg”, Iași, 2009

Crestomația limbii române vechi, vol. I (1521-1639), București, 1994

Cristu Negoescu, Retorica, în „Retorică românească. Antologie”, Editura Minerva, București, 1980

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Editura Minerva

Cvasnîi Cătănescu Maria, Retorică românească medievală – Varlaam: Răspunsul împotriva Catihismusului calvinesc, în Elemente de retorică românească. Poezie, proză, text dramatic, București, ALL, 2001

Dicționar rus-român, Moscova, 1954

Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), Editura "Univers enciclopedic", București, 1998

Dragoș Moldovanu, Dimitrie Cantemir între umanism și baroc. Tipologia stilului cantemirian din perspectiva figurii dominante, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2002

F. CRADOCK, Precher, trad. de J. F. Rebeaud, Geneva, 1991

Gh. Chivu, Limba română de la primele texte până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Variantele stilistice, București, 2000

Gh. V. BURCĂ, Predica liturgică, în MMS, an. XLIX, 1973, nr. 1-2

Grecu, Constantin, Logica interogativă și aplicațiile ei, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1982

http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/sfintii-parinti-despre-predica-predicatori-121485.html

I.D.Laudat, Antim Ivireanul, Activitatea culturală, oratorul, patriotul, în ,, Mitropolia Moldovei și Sucevei” , LII , nr.5-6 , 1976

Ieromonah Savatie Baștovoi, Când pietrele vorbesc (Despre predică, în general), Editura Cathisma 2010

Ioan Toader, Metode noi în practica omiletică, Editura Arhidiecezană, Cluj- Napoca, 1997

Ion Gheție (coord.), Istoria limbii române literare. Epoca veche. 1532–1780, București, Editura Academiei Române, 1997

Ion Gheție, Introducere în studiul limbii române literare, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982

Ion Rotaru, Literatura româna veche , Editura Didactică și Pedagogică, București , 1981

Istoria Bisericii Ortodoxe răsăritene universale de la întemeiere până în zilele noastre, 2 vol., Sibiu, 1860, X + 422 p. (I) + IV + 316 p. (II) (vol.II a apărut și în traducere germana, la Sibiu, în 1862

J. Daniel BAUMANN, An Introduction to Contemporary Preaching, Baker Book House, Grand Rapids, Michigan, 1988

L. QUICHERAT et A. DAVELUY, Dictionnaire latin-français, Hachètte, Paris, 1910

Lambros PEȚINIS Dicționar grec-român, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1976

MANOLESCU, Arta Avocatului, Editura Humanitas, București, 1998

N. DURA, Omilia biblică și actualitatea ei, în ST, an. XXXV, 1983

Nathalie PACOUT, Arta de a vorbi în public, Editura Alma Tip, București, 1998

Negrici Eugen, Antim Ivireanul. Logos și personalitate, ediția a II-a, Editura Du Style, București 1997

Paul GUERIN și Terence SUTCLIFFE, coautori ai volumului Guide du prédicateur ŕ l'usage des laďcs et des prętres, Centurion, Paris, 1994

Pavel Ruxăndoiu, Proverb și context, Editura Universității din București, București 2003

Perot lector dr. Vasile Gordon, Introducere în Omiletică, Editura Universității din București 2001

Pr. dr. C. DUȚU, Panegiricul ca formă a predicii în trecut și astăzi. Actualitatea lui pastorală. Teză de doctorat, în O, an. XLIV, 1992

Pr. dr. Nicolae BRÂNZEU, Semănătorul. Omiletica modernă, Tom. II, Lugoj, 1944

Pr. prof. dr. C. GALERIU, Curs de omiletică, dactil., an. univ. 1980

Pr. prof. Dr. Constantin GALERIU, Pareneza în slujirea misionar-pastorală a Bisericii, Teză de doctorat, Ortodoxia, nr. 3- 4/1999

Pr. prof. dr. D. BELU, Curs de omiletică, dactil., ms. 485, Biblioteca Mitropoliei Sibiului

Pr. prof. dr. D. BELU, De ce este necesar să predici după plan?, "Mitropolia Ardealului", V, 1960, nr. 7-8

Pr. prof. dr. Grigore CRISTESCU, Omilie “ mare” și omilie “mică”, sau omilie “tematică” și omilie “ exegetică”?, în MMS, an. XXXIV, 1958

Pr. prof. dr. Mircea PĂCURARIU, Dicționarul teologilor români, București, 1996

Pr. prof. N. PETRESCU, Explicarea apostolelor duminicale. Manual pentru Seminariile Teologice. Ed. IBMBOR, București, 1975

Pr. prof. N. PETRESCU, Omiletica, Manual pentru Seminariile teologice, București, 1978

pr. prof. Sebastian CHILEA, Predicatorul, în “Mitropolia Olteniei”, an. X, 1958, nr. 3-4

Pr. V. GORDON, Despre bunul simț în predică, sau, respectul față de cuvânt, în " Vestitorul Ortodoxiei", nov. 1993

Prot. dr. V. MITROFANOVICI, Omiletica bisericii dreptcredincioase răsăritene, Cernăuți, 1875

protos. Ioanichie Bălan, Pateric românesc, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, Galați, 1990

QUINTILIAN, M. Fabius, Arta oratorică, Traducere de Maria Hetco, "Biblioteca pentru toți", vol. I, II și III, București, 1974

R. P. RAMBAUD, Traité moderne de prédication, Lyon-Paris, 1941

Sf. Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoție

Gheorghe Chivu, Emanuela Buză, Alexandra Roman Moraru, Dicționarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche (1421 – 1760), Bucuresti, Editura Stiințifică, 1992

Gheorghe Chivu, Limba română – de la primele texte până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Variantele stilistice, București, Editura Univers Enciclopedic, 2000, 157 p.

V. Magdalena Georgescu, Cultura lingvistică în secolul al XVIII-lea, în Gh. Chivu, Magdalena Georgescu, I. Gheție, Alexandra Moraru, Emil Suciu, Floarea Vârban, Florentina Zgraon, Contribuții la istoria limbii române literare.Secolul al XVIII-lea (1688-1780), Cluj, Clusium, 2000

Vieți de Sfinți și acatiste, Ediția a III-a, Editura Doxologia, 2012

Srse web:

http://ru.scribd.com/doc/195798943/Rezumat-Teza-in-Romana

http://ziarullumina.ro

http://www.cntdr.ro/sites/default/files/c2009/