Strategie Si Tactica In Combaterea Terorismului

Capitolul 2

STRATEGIE ȘI TACTICĂ ÎN COMBATEREA TERORISMULUI

2.1. Antiterorismul

„Antiterorismul = esența prevenirii operative a terorismului”. „Antiterorismul cuprinde toate măsurile luate pentru a preveni apariția terorismului sau a unui anumit act terorist. Aceste măsuri cuprind evaluarea pericolului, întărirea obiectivelor de apărat, protecția personală și siguranța acțiunilor”.

Apărarea împotriva terorismului este pentru un stat de drept una dintre cele mai importante misiuni. O condiție principală și eficientă pentru o luptă de succes este neutralizarea și eliminarea acestui fenomen înainte ca acesta să atingă proporții alarmante. Această luptă trebuie să fie agresivă, continuă, cu dinamica unei adevărate vânători, incluzând obligatoriu acțiuni pentru distrugerea „oazelor” în care teroriștii își găsesc adăpost, acele arii sigure, risipite în întreaga lume, în care teroriștilor li se oferă protecție, posibilitate de refacere și timp pentru pregătirea strategică a unor noi atentate.

Anihilarea terorismului numai prin reacție sau acțiune armată nu este posibilă în condițiile zilelor noastre, întrucât, forțele implicate în dispută nu dispun totdeauna de sisteme asemănătoare de acțiune. Așadar, în războiul antiterorist, sunt și trebuie constituite, forțe și structuri care să acționeze permanent împotriva grupărilor și centrelor vitale ale terorismului.

În noile strategii de securitate națională, combaterea terorismului vizează acțiuni continue, directe sau indirecte, împotriva organizațiilor teroriste în scopul dezorganizării și slăbirii acestora. Aceste acțiuni includ și o planificare corectă a măsurilor de prevenire alături de analiza atentă a vulnerabilității unor potențiale ținte. Munca informativă trebuie să reprezinte un efort de echipă, instituțiile statului din domeniul ordinii și siguranței publice, putând participa activ la strângerea, evaluarea și schimbul de informații. Succesul acțiunilor de prevenire, depinde în mare măsură și de modul în care structurile speciale primesc în timp util, informații referitoare la posibile amenințări, informații care pot avea ca sursă poliția, jandarmeria, armata sau chiar societatea civilă.

Exploatând toate tipurile de vulnerabilități ale fenomenului terorism, specialiștii apreciază că în viitor, acestea pot contribui substanțial la subminarea grupărilor teroriste și implicit, la simplificarea campaniilor destinate lichidării acestora. Prin depistarea cât mai multor vulnerabilități, indiferent de natura lor, organizațională, informațională, doctrinară, materială, financiară sau tehnologică se poate contribui în mod semnificativ la restrângerea ariei și posibilităților de acțiune. Aceste obiective nu pot fi îndeplinite decât printr-o acțiune concentrată a întregii comunități internaționale, prin care se dorește limitarea sau chiar lichidarea fenomenului.

2.2. Contraterorismul

„Spre deosebire de antiterorism, care poate fi înțeles și ca sumă a măsurilor pasive aplicate în sensul minimizării vulnerabilităților în fața fenomenului terorism, contraterorismul cuprinde totalitatea măsurilor cu caracter ofensiv, desfășurate în scopul prevenirii, descurajării și răspunsului la acțiunile teroriste”.

Subscriind punctului de vedere exprimat de autorii citați mai sus, specialiști consacrați în domeniul prevenirii și combaterii terorismului, putem afirma că această formă de reacție implică trei tipuri de acțiuni:

acțiuni de prevenire;

acțiuni de contracarare și ripostă la atentatele teroriste aflate în desfășurare;

acțiuni de salvare.

Asemănător antiterorismului, în stabilirea strategiei și tacticii antiteroriste este foarte important accesul nemijlocit la toate informațiile specifice existente, acordându-se atenția cuvenită informațiilor provenite din surse umane dar și celor înregistrate prin telecomunicații diversificate și sofisticate. O sursă sigură de informații pentru contraterorism poate fi racolată și din domeniul finanțelor, știut fiind faptul că urmărirea banilor poate conduce la depistarea legăturilor dintre organizațiile teroriste sau chiar dintre celulele individuale.

Serviciile de informații de înaltă calitate reprezintă nucleul central al strategiei contrateroriste și pot fi utilizate cu succes împotriva grupărilor teroriste. Aflând din timp despre planificarea unor acțiuni teroriste, despre țintele posibile, persoanele implicate, mijloacele și tacticile folosite, sistemele de comunicare și așa mai departe, prevenirea atentatelor devine un lucru realizabil, la fel ca și neutralizarea ulterioară a organizațiilor teroriste.

Punerea în practică a unor planuri criminale nu ar fi posibilă decât în anumite circumstanțe, materializate de vulnerabilitățile societății moderne la astfel de fapte. Forțele implicate în rezolvarea unor astfel de crize sunt alcătuite din echipe reprezentative de intervenție, antrenate în rezolvarea misiunilor speciale complexe de genul, eliberării unor persoane sechestrate sau eliminării teroriștilor baricadați într-un anumit obiectiv. Eficiența într-o astfel de misiune nu se limitează numai la calitatea luptătorilor și echipamentului, nerespectarea anumitor etape obligatorii, care țin de strategie, planificare, comunicare, comandă și control putând duce la rezultate mediocre, slabe, cu consecințe extrem de grave.

Luând în considerare amploarea fenomenului la scară interplanetară, specialiștii susțin că succesul în cadrul luptei antiteroriste, este impus de luarea tuturor măsurilor care au ca obiective principale intervenția rapidă pentru stoparea acțiunilor teroriste, lovirea preventivă a bazelor de antrenament, a depozitelor elementelor de infrastructură și a locurilor de întâlnire a teroriștilor, atacarea permanentă prin mass-media, internet și alte mijloace a războiului psihologic declanșat de aceștia și nu în ultimul rând realizarea unui sistem de pregătire antiteroristă a populației, instituțiilor de stat și a economiei, care să boicoteze în toate formele activitatea teroristă, costurile acțiunilor preventive fiind mult mai mici, comparativ cu cele ale ripostei la un atentat reușit, împlinit.

2.3. Riposta antiteroristă

„Riposta sau acțiunea antiteroristă are ca scop rezolvarea unui act terorist care nu a putut fi rezolvat prin măsuri de prevenire sau descurajare”.

Forța inițială de ripostă este constituită din totalitatea forțelor speciale care execută servicii de protecție și pază, de intervenție, din patrulele poliției sau jandarmeriei aflate în misiune în momentul declanșării crizei. Aceste forțe intervin rapid după un plan prestabilit care potrivit experienței acumulate, trebuie să conțină următoarele:

măsuri de acționare pentru astfel de situații;

măsuri pentru preluarea controlului căilor de acces la obiectivul vizat;

asigurarea permanentă a capacității de acțiune a unor echipe specializate.

2.3.1. Fazele ripostei antiteroriste

Riposta antiteroristă este o acțiune care cuprinde, de regulă, trei faze:

Stabilirea naturii atentatului terorist. Această primă fază cuprinde în special elaborarea tacticii antiteroriste, riposta inițială, păstrarea controlului asupra situației critice, aflarea scopului și obiectivelor acțiunii teroriste, motivația teroriștilor.

Faza a doua constă în stabilirea jurisdicției asupra atentatului terorist (unitatea de intervenție căreia îi revine sarcina de rezolvare a crizei).

În faza a treia se trece la rezolvarea situației folosindu-se mijloace specifice.

Forțele implicate în rezolvare unei crize teroriste, reprezintă ultima soluție la care se poate apela în direcția rezolvării. Aceste forțe sunt alcătuite din echipe speciale de intervenție antiteroristă reprezentate de cei mai înarmați și bine instruiți luptători, capabili de a rezolva misiuni de genul: eliminarea teroriștilor baricadați într-un obiectiv, eliberare de ostatici, acțiuni eficiente în locuri aglomerate etc. Experiența a demonstrat că aceste echipe trebuie să acționeze coerent și eficient în condiții de risc deosebite, într-o deplină coordonare și coeziune, surpriza, rapiditatea și precizia reprezentând elementele cheie ale unei astfel de operațiuni.

Eficiența operativă a unei structuri antiteroriste este condiționată de următorii factori:

Comanda și controlul. Pentru a avea succes în misiuni, o unitate de intervenție antiteroristă trebuie să dispună de o structură de comandă și control elastică, eliberată de îngrădiri birocratice. Calitatea comenzii și controlului depinde în mare măsură și de factorul decizional politic, de curajul acestuia în asemenea momente, când ultima soluție este intervenția în forță. În acest context, orice formațiune antiteroristă are nevoie de sprijinul activ al reprezentanților guvernamentali. Luptătorii antiteroriști trebuie să știe că sunt apărați, la rândul lor, de către lege și protejați de către responsabilii militari și politici ai țării, care trebuie să-și asume răspunderea față de rezultatele acțiunii ordonate, oricât de dureroasă ar fi această postură.

Procesul instructiv. O formațiune de intervenție antiteroristă nu poate fi considerată eficientă dacă nu dispune de un program de pregătire strict etapizat, variat și continuu. Structurile antiteroriste cu misiuni de rutină și atribuții stufoase sunt obligate să facă rabat de la pregătire devenind vulnerabile și ineficiente în momentele de criză majoră.

Selecția personalului. Selecționarea atentă, după criterii multiple și riguroase a personalului reprezintă un factor important al efortului de creștere calitativă a oricărei unități de acest fel. Valoarea unei formațiuni antiteroriste este dată de rezultanta valorii individuale a fiecărui luptător și al valorii colectivului, capabil să acționeze coerent și precis la fel ca un mecanism de orologerie bine reglat.

Dotarea materială. Unitățile de intervenție antiteroristă sunt evaluate și în funcție de armamentul și echipamentul din dotare, de suportul tehnologic și științific de care dispun. Valoarea unei astfel de unități scade în cazul unei dotării insuficiente chiar dacă celelalte criterii de eficiență și operativitate sunt realizate. De asemenea, lipsa echipamentului de atac, de desantare aeronautică, navală sau terestră, echipamentului pirotehnic sau de comunicații, a sistemelor de ochire și vedere pe timp de noapte, a mijloacelor de transport, pot scădea dramatic capacitatea de ripostă operativă eficientă.

Stăpânirea informațiilor și capacitatea de procesare rapidă a acestora. În stabilirea strategiei și tacticii teroriste este foarte important ca unitatea implicată să aibă acces nemijlocit la toate informațiile specifice existente. Pentru aceasta, fiecare unitate dispune de un personal specializat însărcinat cu culegerea, procesarea și prelucrarea informațiilor. Orice informație este analizată de acest personal, capabil să evalueze situația și pe baza pregătirii și experienței participă la elaborarea planurilor și scenariilor impuse de intervenția antiteroristă.

Inițiativa și creativitatea. În timpul unei misiuni de ripostă antiteroristă există situații în care luptătorul antiterorist este pus în situația de a lua decizii rapide și hotărâtoare, deoarece realitatea din teren nu se seamănă niciodată cu planul inițial. Din acest motiv, personalul luptător trebuie să fie capabil să se adapteze oricărei situații, să găsească soluții optime și rapide la probleme care apar pe neașteptate. Distragerea atenției teroriștilor, mascarea adevăratelor intenții ale echipei de intervenție, realizarea surprinderii tactice, toate acestea se pot realiza numai cu un personal care dispune de resurse psihice superioare, de sânge rece, inițiativă și creativitate. Aceste calități trebuie descoperite și dezvoltate în fiecare luptător pentru ca acesta să poată intra în pielea teroriștilor, să gândească ca aceștia, să le anticipeze mișcările în așa fel încât să-i poată surprindă nepregătiți.

Combaterea și contracararea terorismului sunt acțiunile întreprinse de către guverne pentru a contracara pericolul, incluzând măsurile speciale inițiate de structurile militare, de organele de ordine și de profesioniștii pe linie de pază, protecție și intervenție pentru reducerea probabilității unui atac împotriva unui anumit obiectiv.

Asemenea măsuri mai cuprind și acțiunile întreprinse ca ripostă la un anumit eveniment, mergând până la folosirea unei echipe tactice într-o situație de luare de ostatici sau chiar la invazia militară (aeriană, navală sau terestră) a teritoriului unei țări care patronează o anumită facțiune sau un anumit grup terorist.

2.3.2. Structuri externe și interne de ripostă antiteroristă

Fenomenul terorist, problemă deopotrivă acută și complexă, a devenit o realitate cotidiană a acestui sfârșit de secol. Zilnic, omenirea se confruntă cu o multitudine de acțiuni extremist-teroriste ce răspândesc insecuritate, spaimă și groază, tulburând profund viața normală a societății, sfidând ordinea de drept internă și internațională.

Impactul acestui subiect asupra opiniei publice a luat proporții în special după 7 Octombrie 2001, zi în care a fost marcat începutul campaniei militare a Statelor Unite împotriva terorismului.

În fața creșterii pericolului terorist din ultimii ani și a altor forme de violență, motivate politic, tot mai multe state au adoptat măsuri legislative de protejare a conducătorilor politici, a diplomaților, a populației în general, a obiectivelor vizate cu precădere de teroriști, precum și de constituire a unor unități specializate de ripostă antiteroristă.

Sarcinile unor asemenea unități specializate nu sunt deloc ușoare dacă avem în vedere că grupurile teroriste pregătesc temeinic acțiunile lor, aleg și studiază îndelungat obiectivele (persoanele asupra cărora își îndreaptă atenția), folosesc mijloace și metode diversificate, inclusiv armament modern și eficace, îndoctrinează executanții cu ideologii fanatice, astfel încât să-i situeze pe poziții de „tribuni ai cauzei”.

De aceea, luptătorii unităților speciale de ripostă antiteroristă sunt atent și riguros selecționați, continuu și drastic antrenați, bine instruiți tehnico-tactic, dotați cu tehnică și echipamente speciale, motivați și bine formați psihomoral pentru a putea face față crizelor teroriste.

2.3.2.1. S.U.A.

Forțele speciale ale S.U.A. reprezintă probabil, cea mai diversificată și structurată categorie de forțe de acest tip pe care le-a dezvoltat vreun stat de-a lungul istoriei.

Cu peste 25 de structuri de forțe speciale, divizate la rândul lor în alte zeci de substructuri, trupele speciale americane sunt un adevărat etalon pentru orice tip de forță din orice țară. Deviza lor – „îndrăzneții înving” – preluată de la SAS, vorbește de la sine despre condiția acestor luptători.

Ranger force

Rangerii constituie forța de intervenție rapidă a SUA, capabilă să acționeze, în maxim 18 ore, oriunde în lume, să desfășoare asalturi de infanterie și orice fel de misiuni în condiții variate de teren și climă. Specialitatea lor însă este asaltul rapid asupra aeroporturilor (lucru dovedit în Grenada și Panama). Unii dintre ei sunt specializați în operații acvatice sau în acțiuni ce presupun deschiderea parașutei la joasă altitudine.

Rangerii au apărut în America încă înainte de proclamarea Independenței SUA. Primul ranger american este considerat a fi Benjamin Church care și-a desfășurat activitatea în deceniul șapte al secolului al XVII-lea, dar el nu este neapărat cel mai faimos. În 1756 pădurarul Robert Rogers primind comanda a patru companii a creat faimoșii „rangers ai lui Rogers”. Ei au executat misiuni de supraviețuire și atac, misiuni pe care, chiar și în zilele noastre, puține unități sunt capabile să le execute.

Primele misiuni au fost cele desfășurate contra francezilor și a aliaților lor în războiul împotriva Indiei (1754-1763). Datorită misiunilor desfășurate pe parcursul războiului, militarii conduși de Rogers au fost considerați „ochii și urechile” trupelor britanice.

Respectul și faima pe care le-au câștigat au avut ca efect înființarea unor școli speciale în Anglia, ce aveau la bază antrenamentele desfășurate de Rogers. Atât americanii, cât și britanicii au utilizat forțe de tip rangers în timpul Războiului de Independență. Rogers a luptat alături de Coroană, dar nu a mai avut același succes ca cel împotriva francezilor. După război, unitățile de tip ranger au fost dizolvate pentru ca, în 1812, să fie reînființate pentru a apăra granițele de vest ale SUA de atacurile amerindienilor. În 1830 a fost înființat un detașament de rangeri texani, ei devenind urmașii oficiali ai celor din timpul Războiului de Independență.

Unitățile de tip ranger cunosc o nouă dezvoltare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial constituindu-se șapte batalioane, care, în august 1943 au primit denumirea oficială de „Ranger Infantry Battalions”.

Aceștia au fost folosiți și în războiul din Coreea, în sprijinul forțelor din Sud, implicându-se în toate luptele însemnate. În „Operațiunea Tomahauwk” rolul lor a fost de a bloca inamicul în încercarea de retragere din Seul. Au făcut acest lucru cu mare succes.

După războiul din Coreea, trupele ranger au fost prezente oriunde în lume, din Vietnam până în Grenada și Panama.

SEAL

Forțele Seal reprezintă primele forțe speciale navale ale SUA. Seal este un acronim pentru „Sea” (mare), „Air” (aer) și „Land” (pământ), adică definește mediul în care își desfășoară activitatea. Luptătorii Seal pot înota sau se pot parașuta în zona de operații și pot fi folosiți nu doar pentru a distruge obiective în operațiuni marine, ci și ca mici unități tactice.

La începutul anilor 60, liderii SUA au ajuns la concluzia că forțele armate au nevoie de echipe cu o mare flexibilitate, care să ducă la bun sfârșit misiuni speciale în teatrele de operații de pe tot mapamondul.

La l ianuarie 1962 președintele J.F.Kennedy a semnat ordinul ce consfințea crearea forțelor SEAL. În baza acestui ordin s-au format două unități distincte, una pe Coasta de Vest și una pe Coasta de Est. Beneficiind de un antrenament dur și de armament individual de ultimă generație, forțele Seal au fost capabile să-și îndeplinească prima misiune chiar în anul 1962, în timpul crizei rachetelor cubaneze. Aproape imediat după formare, unitățile Seal au fost dislocate în Vietnam, la început pentru pregătirea și supervizarea militarilor sud-vietnamezi, mai apoi ca trupe de asalt în Delta Fluviului Mekong. Mici echipe, de șase sau până la opt membri, s-au constituit în patrule ce organizau ambuscade în apropierea satelor.

După război, forțele Seal, la fel ca celelalte forțe speciale, au trecut în „coada” listei de priorități, acest lucru ducând la îmbătrânirea și deteriorarea echipamentului, ceea ce a afectat, bineînțeles, antrenamentele și pregătirea generală. După eșecul mai multor operațiunii, politica SUA a pus în prim plan revitalizarea forțelor speciale. Acest suport a venit exact la timp, dovedindu-și eficacitatea în rezolvarea crizei din 1983, între tânărul stat Grenada și SUA.

Criza Panameză a fost o altă misiune în care implicarea forțelor SEAL s-a încheiat cu succes.

În zona Golfului Persic forțele Seal au fost prezente încă înainte de 1990, când Irakul a atacat Kuveitul. Ele au avut rolul de a proteja transporturile de petrol de minele marine amplasate de Iran. Operațiunea s-a desfășurat între 1987 și 1989 și a avut numele de cod „Earnest Will”. Războiul din Golf i-a implicat în misiuni ce au cuprins atât acțiuni de observare și strângere de date, cât și de salvare a piloților aliați căzuți în spatele liniilor inamice.

În ianuarie 2002 prezența lor în Afganistan a dus la descoperirea și capturarea unei mari cantități de armament și muniție într-o rețea de tuneluri și peșteri aflate în estul țării, în apropiere de Zhawar Kili, lângă granița cu Pakistanul.

Misiuni:

acțiuni directe în zone de conflict;

recunoașteri speciale;

războaie neconvenționale, apărarea intereselor SUA în diferite zone ale globului;

acțiuni contrateroriste.

Delta Force

Destinat pentru operațiuni speciale dincolo de granițele SUA, „Grupul de operațiuni speciale – Delta Force” reprezintă principala unitate de luptă împotriva terorismului. Existența ei și operațiunile la care a luat parte, mult timp, au fost negate, aceasta tocmai pentru a proteja modul de antrenament și acțiune și a crea avantajul psihologic necesar îndeplinirii cu succes a misiunilor.

Creată în 1977, sub comanda colonelului Charles Beckwith, Delta Force este răspunsul guvernului american la actele teroriste. Încă de la început, o mare influență asupra noii structuri a avut-o britanicul SAS și experiența acumulată de colonelul Beckwith în anii 1962-1963, când a luat parte la operațiuni SAS.

În acest moment, Delta Force este organizată în trei grupuri, denumite A, B și C, care sunt, la rândul lor, subdivizate în grupuri mici. Împărțirea este impusă de fiecare misiune în parte, în îndeplinirea acestora beneficiind de sprijinul logistic, financiar și medical acordat de numeroase alte unități.

Cartierul general al unității se află la Fort Bragg, în Carolina de Nord, unde dispune de o bază de antrenament și piste de călire psihică și fizică. Antrenamentul se desfășoară ținându-se cont de faptul că unitatea nu va ști unde și când va fi nevoie de ea.

Trupele Delta au în dotare cele mai avansate echipamente și tehnică aflate la ora actuală în SUA. O mare parte din acest material este făcut special pentru ei, astfel încât el nu se poate regăsi în dotarea nici unei alte categorii de forțe.

Misiuni:

rezolvarea situațiilor de criză;

salvarea de ostatici;

anihilarea și eliminarea elementelor teroriste.

2.3.2.2. MAREA BRITANIE

SAS (Special Air Service).

Printre primele forțe speciale din lume sunt și forțele britanice SAS (Special Air Service).

Forțele britanice SAS sunt primele forțe speciale din lume. Istoria formării lor este direct legată de misiunile pe care armata britanică le-a avut de îndeplinit în cel de-al Doilea Război Mondial.

Specializate în acțiuni terestre, aeriene și pe apă, ele sunt organizate în forțe terestre (Mobilltiy Troop}, aeriene (Air Troop) și navale (Boat Troop). Ca specializare, în forțele terestre, există și trupele de munte (Mountain Troop), pregătite pentru acțiuni alpine și în mediul arctic. Acestea primesc același tip de pregătire, doar că, în plus, participă la cursuri de alpinism și de supraviețuire în mediul arctic.

Forțele terestre SAS au ca principală misiune infiltrarea în dispozitivul inamicului și producerea de diversiuni, panică și dezorganizare a trupelor acestuia, precum și distrugerea unor obiective strategice. Orice militar din aceste forțe trebuie să fie un excelent mecanic, să știe să repare, în condiții grele (de vreme, stres, lipsuri de piese), orice tip de mașină folosită de SAS. Cea mai folosită mașină este Land Rover 110, „Pink Panther” ori „Pinky”, denumită așa datorită culorii sale aproape roz.. Ele pot fi dotate cu aceleași categorii de armament folosite și de forțele Pathfinder dar și cu sistemul de rachete anti-tank Milan. Deși mai folosesc și alte mijloace de transport (Land Rover 90, LSV – Light Strike Vehicle), Land Rover 110 este versiunea standard acceptată datorită posibilităților sporite de dotare cu armament diversificat. Pentru misiuni de cercetare și recunoaștere sunt folosite motocicletele, în special Honda de 250 cm3 și 350 cm3.

Forțele aeriene SAS au ca misiune principală să desanteze de la înălțimi mari în spatele liniilor inamice și să execute acțiuni specifice. Pentru aceasta, parașutiștii SAS poartă căști și ochelari de protecție și mască de oxigen. Toate materialele de care are nevoie pentru executarea misiunii, în momentul parașutării, se află prinse cu o coardă între picioarele parașutistului, care se desface cu câteva clipe înaintea parașutării. Arma este purtată pe după unul din brațele luptătorului, astfel încât să poată fi folosită în orice moment. Echipamentul este completat de un altimetru și de o parașută de rezervă.

Forțele navale SAS au misiunea de a se infiltra în spatele dispozitivului inamic pe sau prin apă. De aceea, toți combatanții stăpânesc tehnicile de scufundare, atât cele care folosesc echipament subacvatic, cât și improvizat. Pregătirea lor mai cuprinde tehnici de apropiere subacvatică de nave și de minare a lor. Infiltrarea se mai realizează și folosind caiacul Klepper, proiectat special, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pentru uzul combatanților din SAS și de trupele de comando ale Marinei Regale (SBS – Special Boat Service) și, de asemenea, șalupe cu fund plat din fibră de sticlă, foarte ușor manevrabile. Șalupele de mare capacitate „Rigid Raider” pot transporta un număr mare de oameni sau materiale. Militarii forțelor navale SAS sunt pregătiți în ducerea de acțiuni genistice subacvatice, în luarea cu asalt a litoralurilor sau a unor obiective strategice din apropierea lor. Ei trebuie să fie în măsură să execute misiuni de genul opririi unei nave sau demolării unui pod. Din pregătirea lor mai fac parte și asimilarea tehnicilor de navigare subacvatică, de desantare din elicoptere pe apă, sau de parașutare deasupra apei, de la înălțimi specifice.

Ca o curiozitate, în armata britanică există două regimente SAS (Regimentul 21 și 23) formate din voluntari ai Armatei Teritoriale care, în caz de război au aceleași misiuni ca și regimentele Armatei Regulate. Chiar dacă fac parte dintr-o forță de rezervă, ei beneficiază de aceeași pregătire ca și trupele SAS active.

Tabloul forțelor speciale poate fi completat cu Plutonul de cercetare (Pathfinder) al Brigăzii 5 Aeropurtate din Marea Britanie.

Prima subunitate de cercetare Pathfinder a fost constituită în cel de-al Doilea Război Mondial. Misiunea sa principală era aceea de infiltrare în spatele inamicului, unde trebuia să ocupe o zonă de parașutare (Drop Zone) pentru trupele aliate și să o asigure. După război, aceste trupe au fost desființate, iar combatanții repartizați la alte unități.

În 1981, în cadrul Batalionului 2 Parașutiști, a fost reînființat Plutonul Pathfinder. Deși, oficial, forma Compania C, încadrarea era specifică unui pluton. Au fost selecționați primii 16 cercetași care au trecut printr-un proces de pregătire specială, astfel încât, acest pluton era în măsură să execute aceleași misiuni pe care le executase și subunitatea din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1982. Plutonul Pathfinder a fost organizat în două plutoane, căpătând astfel structura unei companii: Plutonul de Patrulare și Plutonul de Cercetare. În 1985, Brigada 5 Aeropurtată și-a reorganizat Plutonul Pathfinder, organizare care se menține și astăzi. Deși are o structură de companie, el este denumit în continuare „pluton”.

2.3.2.3. ISRAEL

Armata și forțele speciale ale Israelului sunt foarte diferite de cele occidentale. Datorită severității situației de securitate din Israel de-a lungul anilor, toți bărbații și femeile peste 18 ani îndeplinesc stagiul militar obligatoriu. Bărbații trebuie să-și servească țara trei ani, iar femeile între 18 și 21 de luni.

Majoritatea recruților vor servi în armată, alții în poliția israeliană (în special femei), MAGV (poliția de frontieră), chiar și în poziții clericale din SHABACH (Serviciile Generale de Securitate) precum și în MOSSAD (Serviciul de Informații Internaționale).

Două dintre unitățile de elită israeliene sunt Shayetet 13 și Yanmam.

Shayetet reprezintă unitatea de comando a marinei israeliene. Ca unitate maritimă, principalul atu al S13 este capacitatea soldaților săi de a ajunge silențios la țintă, pe mare, de a deveni luptători de suprafață, de elită, iar după asalt, de a se retrage pe mare fără vreun ajutor extern.

Locație: Baza Navală Atlit.

Misiunea principală: comando naval de elită pentru diverse operațiuni speciale.

Misiune secundară: unitate maritimă antiteroristă și de salvare de ostatici.

Armament: arme de asalt AK47 și CARI 5, pistoale Sig Sauer P226 de 9mm, pistoale semiautomate Uzi, sisteme de arme cu lunetă M24 și Mouser 86 SR de producție israeliană.

Unitatea Yanmam aparține forțelor aeriene fiind una dintre ultimele unități de trupe speciale făcute publice. Are o structură mică, iar membrii săi sunt recrutați din personalul unităților de infanterie care au trecut anumite teste de selecție.

Arma 7928 nu a fost creată pentru a ataca mari formațiuni inamice. Rolul său este de a-și desfășura rapid forțele în teritoriu și a permite o apărare puternică pentru o perioadă scurtă de timp, până la sosirea forțelor specializate mari.

Unitatea Yanmam folosește, printre altele, rachete obișnuite Stinger precum și un sistem de rachete de acest tip montat pe un jeep special Haminer, numit Avenger. Acesta este controlat de o echipă formată din doi oameni și are în dotare 10 rachete, cu rază maximă de acțiune opt kilometri, și o mitralieră performantă. Avenger a fost cumpărat din SUA și îmbunătățit cu echipament electronic sofisticat secret, produs în țară, pentru a fi compatibil cu nevoile operaționale israeliene. În prezent, 7928 este singura unitate din Israel care folosește acest sistem.

2.3.2.4. RUSIA

În anii 70, când Războiul Rece era în plină desfășurare, nu se știa mare lucru despre trupele speciale sovietice, care erau grupate în așa-numitele „brigăzi divizionare”. Astăzi, deși misiunile lor s-au schimbat, unitățile Spetsnaz (trupe cu destinație specială) fac încă parte din forțele rusești.

Spetsnaz numărau, în anii 80, aproximativ 30.000 de persoane. Erau împărțite astfel: câte o companie pentru fiecare armată; un regiment în fiecare din cele trei „teatre de operații”; o brigadă în fiecare din cele patru flote și câte o brigadă în majoritatea districtelor URSS.

O companie Spetsnaz era formată din 135 de persoane, în mod normal operând în 15 echipe independente, care puteau să se unească oricând pentru îndeplinirea unor misiuni specifice. O brigadă de trupe speciale era formată din 1000-1300 de oameni și avea un cartier general, trei sau patru batalioane de parașutiști, o companie de transmisiuni și trupe de rezervă. De asemenea, includea o companie anti — VIP, alcătuită din 70-80 de militari a căror misiune era de căutare, identificare și ucidere a dușmanilor liderilor militari și politici.

O brigadă Spetsnaz navală avea, în organizarea ei, un comandament, două-trei batalioane de luptători înotători, un batalion de parașutiști, unități de rezervă și o companie anti – VIP. Totodată, mai cuprindea un grup de submarine mici, gândite pentru a transporta luptători către ținte îndepărtate. Trupele speciale rusești au funcționat în secret în timpul Pactului de la Varșovia, iar trupele individuale nu aveau voie să primească noi membri.

Deși unitățile Spetsnaz pot fi folosite, în timp de pace, în alte scopuri, rolul lor de bază este de a îndeplini misiuni strategice în perioada ce precede un război, precum și în timpul acestuia. Misiunile includ: recunoașterea unor ținte strategice, distrugerea centrelor de comandă și control inamice, a sistemelor de apărare antiaeriană, a podurilor și rutelor de transport importante, asasinarea unor importanți lideri militari și politici. Multe dintre misiuni trebuie îndeplinite înainte ca inamicul să poată reacționa, iar unele chiar înainte de începerea războiului, în timpul operațiunilor, majoritatea soldaților din Spetsnaz sunt dotați cu arme AKS de 5,45 mm, pistoale automate PRI și cuțite speciale.

Alfa și Beretele negre

În anii 70-80, trupele speciale au devenit foarte populare, încât au apărut corpuri similare, cu aceleași misiuni, în părți diferite ale acelorași ministere, în special în cadrul KGB (Comitetul pentru Securitatea Statului) și MVD (Ministerul Afacerilor Externe). Acestea au funcționat ca forțe preliminare sub denumirea „Spetsgruppe”. Multe unități au acționat în războiul din Afganistan. Un moment important pare să fi fost în timpul puciului din 1991, când au fost obligate să ia atitudine sau cel puțin să refuze amestecul. După ce puciul a fost înfăptuit, președintele Elțin a luat toate aceste forțe sub controlul său. Multe au fost implicate în conflictele recente din Federația Rusă, inclusiv în Cecenia.

Spetsgruppa Alfa (grupa specială A) a fost înființată de al 17-lea Directorat KGB și pare a fi inspirată din trupele britanice SAS și cele americane Delta Force, acționând ca un grup antiterorist și de recuperare de ostatici. Alfa a atacat palatul prezidențial din Kabul, Afganistan, pe 28 decembrie 1980, asasinându-1 pe președintele Hafizullah Amin și familia sa. Gruparea este controlată acum de FSB (Serviciile Federale de Securitate), similarul FBI-ului american.

Componenta actuală este estimată la 300 de membri, având un nucleu central la Moscova și trei grupări în diverse părți ale Federației. KGB a înființat și Spetsgruppa Vympel, a cărei misiune a fost să asasineze sau să răpească diferite personalități în timp de război. După colapsul Uniunii Sovietice, a fost transferată la MVD, iar acum aparține FSB, având ca misiune salvarea ostaticilor.

Ministerul Afacerilor Interne a avut cel puțin două grupări de forțe speciale, cunoscute drept Omon (beretele negre), care inițial trebuiau să asigure un plus de securitate și, la nevoie, să salveze eventualii ostatici la Jocurile Olimpice de la Moscova, din 1980. De atunci au fost folosite pentru operațiuni antiteroriste, eliminarea criminalilor înarmați, iar în prezent acționează în campania împotriva drogurilor. În prezent, simbolizând natura dezorganizată a Rusiei, Compania de Securitate GROM este o organizație cvasiprivată, lucrând sub contract exclusiv cu Guvernul Federal. GROM (cuvântul rusesc pentru „fulger” și fără nici o legătură cu grupul polonez cu același nume) e formată din membrii ai fostelor trupe speciale KGB și asigură securitatea pentru personal și clădiri guvernamentale, precum și pentru trenuri și avioane.

Spetsnaz UIN e un grup a cărui misiune aderă la UIN (managementul performanței în pedepsire) din cadrul Ministerului Justiției. Are de îndeplinit misiuni ca: suprimarea revoltelor în masă, a revoltelor din închisori, colonii, salvarea de ostatici aflați în închisori și colonii. UIN poartă berete de culoare neagră, cocarda armatei și steagul rusesc pe partea stângă a beretei.

2.3.2.5. România

Analiza fenomenului terorist și a actelor teroriste comise la nivel internațional a ilustrat, an de an, apariția unor noi tendințe ale tacticilor teroriste, precum și schimbări ale tiparelor de determinare a efectelor probabile ale loviturilor, oferind informații utile privind eficiența diferitelor contramăsuri. Pe termen lung, ele au arătat că măsurile de securitate fizică au funcționat iar frecvența atacurilor teroriste a scăzut acolo unde țintele au fost întărite. Așadar, teroriștii și-au îndreptat privirile spre alte ținte mai ușoare, renunțând treptat, dar nu în totalitate, la tacticile care s-au dovedit tot mai neproductive și periculoase, așa cum este, spre exemplu, ocuparea ambasadelor.

Aliații SUA în campaniile militare internaționale organizate și desfășurate împotriva Afganistanului și Irakului au devenit potențiale ținte ale terorismului. Cu toate că România nu s-a aflat, explicit, printre țările nominalizate în mesajele de amenințare lansate de către organizațiile teroriste, acest lucru nu a determinat o relaxare a măsurilor de securitate și nici o slăbire a vigilenței, potențialul de risc pentru țara noastră derivând, printre altele, și din prezența pe teritoriul național a unei importante comunități de cetățeni străini, în rândul cărora desfășoară activități membri ori simpatizanți ai unor grupări cu preocupări ori antecedente teroriste și la nivelul cărora se pot transfera conflictele din statele sau zonele de origine.

Combaterea oricărei forme de terorism, indiferent de motivațiile care stau la baza acesteia, cu precădere a terorismului fundamentalist-islamic, a celui de esență religioasă, separatistă sau de sorginte mafiotă, se află și în prim planul preocupărilor instituțiilor românești din domeniul siguranței naționale.

Prin acțiunile potrivit competențelor, Serviciul Român de Informații și structura specializată în antiterorism, respectiv Brigada Antiteroristă B-AT, se remarcă în procesul de consolidare a sistemul instituțional de realizare a securității naționale, răspunzând eficient prin participarea activă la acțiunile de cooperare internațională, expunându-se întregului spectru de riscuri și amenințări.

Brigada Antiteroristă (BAT), a fost înființată la data de 1 iulie 1990, beneficiind de experiența specifică Unității Speciale de Luptă Antiteroristă. Constituită la data de 15 decembrie 1977 Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă, ca unitate centrală de specialitate, avea sarcina de a organiza și executa activități de prevenire, descoperire, neutralizare sau lichidare a actelor teroriste pe teritoriul României.

Activitatea întreprinsă de U.S.L.A. a înregistrat performanțe notabile, numele său fiind înscris în diverse lucrări de specialitate, alături de cele ale unor servicii externe de ripostă antiteroristă precum GIG-9 (Germania) sau GEO (Spania).

Urmare a transformărilor intervenite în existența unor instituții ale statului, la 26 decembrie 1989, Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă a fost încorporată în structura Ministerului Apărării Naționale. În baza Decretului CPUN nr. 181 din 26 martie 1990, privind înființarea Serviciului Român de Informații, Brigada Antiteroristă (B-AT), devine continuatoarea de drept a respectivei unității de elită.

Evidențele B-AT relevă faptul că unele organizații teroriste au avut nuclee active în țara noastră chiar și înainte de 1989, înregistrând și câteva atentate teroriste, pe care le-am amintit în subcapitolul nr. 1.9.

Activitatea specifică Brigăzii Antiteroriste se derulează în conformitate cu Regulamentul de Funcționare al Serviciului Român de Informații, Regulamentul de Organizare și Funcționare al Brigăzii Antiteroriste, precum și cu obligațiile asumate de România prin convențiile și tratatele internaționale încheiate.

După atentatele comise asupra SUA la 11 septembrie 2001, Madrid și Londra, Bucureștiul a fost foarte activ în eforturile internaționale de combatere a terorismului, schimbul de experiență în domeniul pregătirii unităților antiteroriste și a serviciilor de salvare fiind prioritar, un rol aparte, revenindu-i în acest efort și structurii de specialitate în antiterrorism din cadrul Serviciului de Protecție și Pază.

Serviciului de Protecție și Pază

Înființat mai întâi ca Unitate Specială de Pază și Protocol (USPP), prin Decretul nr.204 din 07.05.1990, în baza Legii nr.1/1990 privind organizarea instituției prezidențiale, Serviciul de Protecție și Pază a trecut în structura de funcționare a Președinției României, în subordinea directă a președintelui (Decretul nr.8 din 16.07.1990).

După promulgarea Legii nr.51/1991, privind siguranța națională a României, Unitatea Specială de Pază și Protocol a devenit un organism independent sub denumirea de Serviciul de Protecție și Pază, Regulamentul de organizare și funcționare al acestuia fiind adoptat de către CSAT în ședința din 15 noiembrie 1991.

Potrivit art.1 din Legea nr.191/1998, potrivit hotărârilor Consiliului Suprem de Apărare, Serviciului de Protecție și Pază îi revin ca misiuni de maximă importanță: măsurile de asigurare a protecției demnitarilor români; a demnitarilor străini pe timpul șederii în România, a familiilor acestora; asigurarea pazei sediilor de lucru și reședințelor acestora.

Fără să cunoaștem în amănunt potențialul structurii destinată protecției și intervenției antiteroriste (SPIAT) din cadrul serviciului mai sus amintit, putem afirma că în primii ani de activitate au fost desfășurate peste 4800 de misiuni în țară și străinătate, 957 fiind îndeplinite numai în anul 1997.

Este aproape imposibil ca un public civil să perceapă și să priceapă ce simt cei din teren, să îi înțeleagă mai bine pe românii care au executat misiuni în Irak, Sudan sau Afganistan, în total câteva sute, oameni care formează un anumit tip de familie și nu sunt actori de cinema.

Într-un teatru de operațiuni, o astfel de structură reprezintă elita din punct de vedere al pregătirii, luptătorii antiteroriști fiind instruiți să facă față unei dispute cu un inamic necunoscut, alunecos, insurgență și civili prinși la mijloc, trăind cu amenințarea permanentă a „mașinilor capcană” sau „bombelor umane”, provizii insuficiente, ordine contradictorii, lipsa unei strategii clare, situații depășite prin îndemânare, hotărâre, umor subersiv, stoicism și, uneori, credință oarbă.

Luptătorii antiteroriști sunt conștienți de pericolele la care se expun și, deși uneori se mai tem și ei, își continuă misiunea până la capăt în ciuda preocupărilor personale.

Specialiștii afirmă că, nimic nu se compară cu înfruntarea rafalelor unei mitraliere sau a unor grenade explodând stânga-dreapta, șansele de supraviețuire ale luptătorului antiterorist aflat sub foc fiind direct proporționale cu nivelul atenției distributive și, mai ales, al capacității de evitare a panicii. Prin urmare, ironia rezolvării cu succes a unei dispute teroriste constă în faptul că, toată trupa trebuie să rămână calmă și să comunice cât mai clar și economic cu putință, probând eficiența antrenamentelor la care sigur, cu toții au luat parte.

În permanentă acțiune, această categorie profesională se caracterizează prin rezistență și stabilitate psihică, prezență de spirit și combativitate, prin acceptarea deschisă a riscului, activitățile specifice incluzând pătrunderi în imobile, vehicule terestre, marine și aeriene, precum și utilizarea unei largi categorii de arme și dispozitive.

Grupul Special de Pază și Intervenție „Acvila”, unitate specială a Ministerului Administrației și Internelor, a fost înființată în ianuarie 2003 ca urmare a globalizării fenomenului terorist și a atentatelor din octombrie 2002 de la Teatrul Dubrovka din Moscova, în urma unei ample documentări, cu sprijinul unor ofițeri antiteroriști străini și a unităților similare din țările membre ale Uniunii Europene și desființată în anul 2009 din motive care au ridicat multe semne de întrebare la momentul respectiv.

Era subordonată Ministrului Internelor și Reformei Administrative și coordonată de Șeful Departamentului Ordine și Siguranță Publică. Din punct de vedere structural, ierarhic, organizatoric, material și uman, nu se diferenția mult de G.S.G. 9 (Germania), totodată, făcea parte din Asociația Internațională „Atlas”, o organizație a forțelor speciale din Uniunea Europeană, alături de Forțele Speciale ale MAPN.

Reprezenta una dintre cele mai dotate, eficiente și fiabile structuri speciale românești, reușind în timp să confirme investițiile și să devină un instrument cu ajutorul căruia MAI putea să răspundă la toate tipurile de misiuni, mobilitatea și pregătirea personalului oferind posibilitatea de a acționa diversificat, în orice moment și în oricare zonă a țării.

Activitatea de recrutare și selecție era unică în România, candidații fiind nevoiți să îndeplinească o serie de condiții foarte stricte, privitoare la vârstă, experiență, cunoștințe generale și profesionale, aptitudini fizice și psihice. Desfășurându-se pe o perioadă lungă de timp, selecția testa la maxim posibilitățile umane astfel încât, procentul de absolvire nu depășește 20%.

Indiferent de mediul și domeniul de proveniență, durata de formare a unui luptător era cuprinsă între 3 și 5 ani, procesul instructiv-formativ punând accentul pe pregătire psiho-fizică și pe însușirea unor cunoștințe și deprinderi specifice protecției și intervenției contrateroriste. Chiar și după, sub forma ședințelor de antrenament și aplicațiilor obligatorii, aproximativ 70% din timp era dedicat menținerii la un nivel cât mai ridicat a calităților motrice, precum și consolidării și perfecționării deprinderilor și priceperilor specifice însușite.     

Personalul, cuprindea aproximativ 95 de cadre, dintre care 65 erau luptători (majoritatea absolvenți ai Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”), antrenați după metodele grupurilor de intervenție din Germania, Austria, Italia și Olanda, ceilalți asigurând logistica, securitatea, dispeceratul sau comunicațiile unității. Probând un înalt profesionalism, aceștia s-au făcut remarcați în acțiuni de ordine și siguranță națională cum ar fi, Întrunirea Președinților Țărilor din Zona Mării Negre, Francofonia sau Summitul NATO, precum și în misiuni cu grad foarte ridicat de risc, cum ar fi, de exemplu, neutralizarea Clanului Clămparu unde, alături de alte forțe și sub conducerea DIICOT, GSPI a fost „vârful de lance” în ceea ce a însemnat capturarea liderilor mafioți.

Arma de bază a unității era pistolul mitralieră Heckler&Koch MP5 în versiunea navalizată, ea fiind completată cu dispozitive optice de ochire tip Aimpoint, amortizoare de zgomot și lanterne tactice.

Luptătorii mai erau dotați arme calibru 5,56 mm NATO, modelul SG 552 Commando de la SigSauer cu aceeași echipare de dispozitive optice, pistoale automate Scorpion. Pentru pistoale, luptătorii puteau alege între Heckler&Koch, USP și SigSauer P226 dar și rezistentele pistoale Glock 17. Armele calibrul 12 sunt nelipsite în misiuni. Echipele de lunetiști foloseau arme precum PSG.1 de la Heckler&Koch și SSG 3000 de la SigSauer, echipate cu lunete puternice și intensificatoare de lumină reziduală pentru timp de noapte.

Cu excepția misiunilor și aplicațiilor, majoritatea activităților care vizau procesul de instruire se axau în special pe: pregătire fizică și psihologică, alpinism, desant aerian, desant maritim, parașutism, alpinism, scafandrerie, pirotehnie, conducere agresivă, protecție persoane, măsuri de prim-ajutor.

2.3.3. Observații cu privire la succesul unor misiuni antiteroriste

Responsabilitatea primară în atingerea parametrilor de performanță, din cadrul ripostei antiteroriste, revine instituțiilor și guvernelor amenințate de terorism, care pot reacționa credibil și eficient în astfel de situații, manifestând siguranță și hotărâre în gestionarea unor astfel de crize.

Profesionalismul dovedit de structurile antiteroriste din întreaga lume poate constitui un avertisment serios pentru eventualii adepți ai terorismului privind perspectiva reușitei atacurilor teroriste.

Studiind documentele și literatura de specialitate, considerăm oportună prezentarea în lucrare, a unor succese răsunătoare, înregistrate de-a lungul timpului de formațiunile de ripostă contrateroristă dar și câteva dintre eșecurile notabile, acestea reflectând perfect capacitatea de reacție împotriva unor situații majore de natură teroristă.

O primă acțiune desfășurată de o formațiune antiteroristă în străinătatea a fost eliberarea ostaticilor din Djibouti (Somalia).

În dimineața zilei de 3 februarie 1976, în apropierea graniței cu Somalia, 30 de copii ai personalului Forțelor Aeriene Franceze, erau ținuți ostatici într- un autobuz școlar, capturat de 6 teroriști somalezi, care cereau printre altele, eliberarea „prizonierilor politici”, în caz de neîndeplinire amenințând cu uciderea copiilor.

Unitățile Legiunii Franceze au intrat imediat în alertă, iar un grup de 9 luptători antiteroriști, conduși de un ofițer, au fost trimiși să rezolve situația. Posibilitatea apropierii discrete față de obiectiv, prezenta multe probleme, deoarece zona nu oferea posibilități de mascare a lunetiștilor. Cu toate acestea, bine camuflați, luptătorii antiteroriști au reușit să se apropie la aproximativ 200m de autobuz unde, ușor acoperiți de o porțiune stâncoasă, au început o pândă prelungită. Grupul avea un set de proceduri tactice pentru astfel de situații, pe care trebuiau să le adapteze la condițiile din teren. Fiecare lunetist a primit în aria sa de competență un număr de cod, o porțiune de autobuz și un terorist aflat în zona respectivă. Folosind laringofoane, fiecare lunetist avea obligația să anunțe permanent numărul de cod al țintei care îi era repartizată, atunci când aceasta intra în zona de eliminare sigură, informațiile fiind transmise către ofițer, singurul care putea ordona focul, în situația în care toți teroriștii erau descoperiți de lunetiști în același timp. Menținerea sub observație continuă a țintelor era extrem de dificilă deoarece acestea se schimbau permanent, odihnindu-se la postul de grăniceri somalezi din apropierea autobuzului. Sprijinul evident acordat de militarii somalezi teroriștilor, a determinat acoperirea zonei și de către alți luptători antiteroriști ai Legiunii Franceze, pentru a intervenii dacă situația impunea.

Mișcarea continuă a teroriștilor și copiilor în autobuz făcea practic imposibilă o lovitură de precizie, concomitent pe 6 ținte, astfel că, în jurul prânzului au fost trimise către autobuz alimente dopate cu tranchilizante pentru micii ostatici, în speranța că aceștia vor adormi, oferind astfel posibilități sporite de observare.

După aproximativ 10 ore de veghe și comunicare neîntreruptă, la un moment dat, ofițerul a ordonat deschiderea simultană a focului, patru teroriști aflați în autobuz fiind împușcați în cap iar ceilalți doi, aflați în drum spre mijlocul de transport, au fost și ei rapid eliminați. Ofițerul împreună cu luptătorii săi au încercat să se apropie de obiectiv dar, alți 6 teroriști veniți în sprijinul comandoului eliminat, au încercat să preia controlul autobuzului, sub acoperirea grănicerilor somalezi, care au deschis focul asupra lunetiștilor francezi. A rezultat un schimb de focuri, în care cei 6 teroriști veniți în întărire au fost lichidați alături de alți 10 militari somalezi, în timp ce colegii luptătorilor antiteroriști au atacat postul somalez. Din nefericire, în această confruntare, a fost rănită mortal și o fetiță, dar chiar și așa, datorită profesionalismului acestui grup de elită, 29 de copii au fost salvați.

Eliminarea teroriștilor veniți prin surprindere și a celor 10 militari somalezi, a demonstrat faptul că lunetiștii francezi aveau reflexe prompte și erau instruiți și în alte tehnici de asalt rapid, relevând capacitatea lor de a-și păstra calmul în condiții de maximă presiune nervoasă, când ei însăși se aflau sub un foc puternic, această acțiune reprezentând un argument în plus în favoarea pregătirii interdisciplinare a luptătorilor antiteroriști.

O altă operațiune antiteroristă, care se detașează prin amploare, a fost realizată de trupele speciale israeliene, pe aeroportul din Entebbe (Uganda), în scopul eliberării a 103 ostatici.

În data de 27 iunie 1976, un avion, aparținând Companiei Air France, având 254 pasageri la bord, a fost forțat să aterizeze pe aeroportul din Entebbe, cu aprobarea tacită a lui Jdi Amin (Președintele Ugandei), obiectivul principal al teroriștilor, membrii ai OEP, fiind eliberarea unor palestinieni închiși în Israel și în alte țări ale lumii.

Cu toate că numărul de ostatici era foarte mare, la aceasta adăugându-se și condițiile potrivnice ale teatrului de acțiune, Israelul a optat pentru o rezolvare în forță a crizei, cunoscut fiind faptul că această țară se opune, de regulă, negocierilor cu teroriștii. Serviciile speciale israeliene au declanșat imediat culegerea de informații, despre teroriștii implicați și militarii ugandezi, infiltrând concomitent o serie de agenți în zona aeroportului pentru culegerea de date suplimentare, distrugerea liniilor de comunicații și minarea căilor de acces, în momentul declanșării acțiunii. Accesibilitatea informațiilor privind zona de dispută, aeroportul fiind construit de o firmă israeliană și mai ales că SUA a pus la dispoziție un set de fotografii făcute prin satelit, a determinat organizarea și pregătirea misiunii în deșert, în timp ce oficialitățile au demarat negocierile pentru a câștiga timp. Planificarea misiunii a fost ușurată și de eliberarea în data de 30 iunie a ostaticilor care nu erau evrei, cu excepția echipajului care a refuzat să părăsească avionul, această nouă situație, deschizând perspective noi de reușită a misiunii antiteroriste, prin micșorarea numărului de ostatici, totodată, specialiștii putând să culeagă informații prețioase furnizate de pasagerii eliberați.

Forța de șoc a acestei operațiuni, numită „Thunderbolt”, formată din luptători antrenați în desantare rapidă din avioane de transport, au pregătit asaltarea obiectivului și evacuarea rapidă a ostaticilor, toate în cel mult 65 de minute, pentru a reduce reacția inevitabilă a armatei ugandeze. Folosind o machetă aproape identică a aeroportului, 3 avioane C-130 încărcate cu luptători antiteroriști au exersat lovitura după un algoritm bine pus la punct. Efortul logistic al amplei operațiuni a cuprins și trimiterea unui avion spital la Nairobi, infiltrarea de luptători antiteroriști în apropierea aeroportului din Kenya fiind necesară în condițiile în care, această țară nu ar fi permis alimentarea avioanelor israeliene și aeroportul ar fi trebuit cucerit.

Acțiunea antiteroristă a început în data de 3 iulie, orele 15.00, prin decolarea avioanelor care au zburat sub acoperire, acestea reușind aterizarea pe pistele aeroportului din Entebbe, în jurul primelor ore ale zilei de 4 iulie. Apropiindu-se de clădirea terminalului, din avioane a debarcat o limuzină prezidențială cu însemnele lui Jdi Amin, special pregătită pentru intoxicarea operativă a apărării ugandeze, aceasta fiind însoțită de alte mașini identice cu cele ale suitei președintelui ugandez.

Atacând prin surprindere, israelienii au ucis gărzile ugandeze reușind să inunde terminalul, doborând toți teroriștii aflați în zona respectivă. În paralel, alte grupe de asalt au cucerit turnul de control pentru a nu permite alarmarea autorităților, ocupând în același timp poziții strategice pe căile de acces a acestora. Ostaticii au fost îmbarcați într-unul din avioane în timp ce forțele de acoperire infiltrate, au distrus 11 aparate de vânătoare staționate în aeroport, anulând posibilitatea lansării acestora în urmărirea avioanelor de transport.

În timpul destinat misiunii și riguros respectat (53 minute de la aterizare), schimburile de focuri au făcut 20 de victime în rândul teroriștilor și ugandezilor, alți aproximativ 100 de militari fiind răniți, în cealaltă tabără un ofițer israelian și trei civili decedând în drumul spre casă, datorită rănilor grave.

Riposta în forță a Israelului a surprins pe toată lumea, după Entebbe, teroriștii și cei care sprijină terorismul fiind obligați să ia în considerație posibilitatea rezolvării militare a unei astfel de crize. Succesul acestei operațiuni a fost posibil și datorită excelentelor informații privind zona de acțiune și de sprijinul rețelei infiltrate la fața locului, care a asigurat diversiunea atât de necesară și izolarea aeroportului, anulând orice posibilitate de întărire a efectivelor ugandeze dislocate pe aeroport. De un real suport în această amplă acțiune, a fost și Kenya, care nu simpatiza regimul dictatorial al țării vecine, neavertizând turnul de control din Entebbe, a cărui aparatură și personal nu era în măsură să detecteze pericolul aerian.

La toate acestea a contribuit și nivelul slab de instruire al armatei ugandeze, teama congenitală de Jdi Amin, ignoranța serviciilor speciale privind deplasările dictatorului, care a permis străpungerea dispozitivelor de apărare la Entebbe.

2.3.4. Observații cu privire la eșecul unor misiuni antiteroriste

Profesionalismul unei structuri de intervenție antiteroristă nu poate avea o limită superioară, întotdeauna mai putându-se îmbunătății câte ceva. Important pentru conducătorul unei asemenea echipe este cunoașterea capacității reale a colectivului pe care îl conduce. Copierea șablonată a unor acțiuni anterioare poate duce la dezastre. Un plan excelent de ripostă tradus în practică se poate dovedi un fiasco din cauza indeciziei factorilor de comandă și control, lipsei de resurse, pregătirii slabe a luptătorilor, echipamentului și armamentului necompetitiv, lipsei de informații vitale.

Operațiunea Eagle Claw

Un exemplu în care plafoanele de eficiență nu sunt atinse decât parțial iar riposta antiteroristă se poate transforma într-un dezastru, este dat anul 1977 când președintele american Jimmy Carter a ordonat crearea unei structuri de ripostă sub comanda colonelului Charles Beckwith specialist în operațiuni clandestine, acesta având experiența războiului din Vietnam unde acționase în cadrul „Beretelor Verzi”.

Respectiva unitate, numită inițial „Blue Night” și-a început instrucția într-o bază specială, după ce personalul format din 200 de oameni a fost riguros selecționat.

O astfel de unitate nu poate apărea peste noapte nici chiar în condițiile unei logistici impresionante. După un an de pregătire intensă, unitatea Delta nu mai număra decât 60 de luptători instruiți după modelul SAS și GSG-9 dispunând, în schimb, de armament performant și specializat.

Deși se estimase că Delta Force poate devenii operațională după 5 ani, în Aprilie 1980, colonelul Beckwith a primit ordinul de deplasare într-o acțiune riscantă și insuficient pregătită, cunoscută mai târziu ca numele de cod „Operation Eagle Claw”.

Cei 90 de luptători în grabă selecționați să întărească rândurile „profesioniștilor” din Delta Force aveau misiunea să elibereze 53 de americani ținuți ostatici în ambasada SUA din Teheran. Forța de ripostă tactică urma să fie transportată cu elicopterele de pe un portavion aflat în Oceanul Indian. Misiunea urma să fie sprijinită de aviația americană care avea misiunea de a opera în spațiul aerian ostil.

Planul operațiunii era stufos și complicat. Opt elicoptere RH 53 D „Sea Atallion” urmau să decoleze de pe portavionul Nimitz cu destinația „Desert 1” lângă Tabas unde trebuiau să se întâlnească cu 6 avioane C-130 Hercules decolate din Egipt. După întâlnire luptătorii Delta trebuiau să desanteze în aproprierea ambasadei, să elibereze ostaticii în timp ce o altă echipă urma să-i salveze pe americanii ținuți prizonieri în interiorul Ministerului Iranian de Externe. După cele două asalturi simultane elicopterele trebuiau să-i transporte înapoi la baza de plecare „Desert-1” de unde ar fi fost preluați de avioanele C-130.

Acțiunea a început prost și s-a terminat dezastros. Elicopterele md. 58, folosite încă din timpul războiului din Vietnam au avut numeroase defecțiuni tehnice provocate de furtunile de nisip specifice deșertului. Echipele de comando care asigurau protecția bazei „Desert-1” au fost descoperite de iranieni iar tragedia finală a constat în ciocnirea unui elicopter „Sea Stallion” cu un avion „Hercules” în timpul alimentării, accident soldat cu moartea a 80 de luptători americani.

Deși trupele folosite reprezentau elita forțelor combinate americane (Delta Force, Rangers, Marines), planificarea, comanda și controlul operațiunii s-au dovedit mediocre. Lipsa unei structuri de comandă elastice, a relevat că eficiența unei intervenții antiteroriste nu se limitează numai la calitatea luptătorilor și echipamentului, iar „sărirea” peste unele etape obligatorii sau scurtarea nejustificată a perioadelor de pregătire poate duce la rezultate slabe.

Larnaca 1978

Un alt exemplu, edificator despre ceea ce înseamnă intervenția politicului asupra misiunilor speciale, îl constituie eșecul operațiunii egiptene de pe aeroportul Larnaca din Cipru. Luptătorii antiteroriști reprezentau elita armatei egiptene care reușise cu câțiva ani în urmă, să forțeze Canalul de Suez, în pofida opoziției armatei israeliene, considerată, încă de pe atunci, ca una dintre cele mai bune din lume. Cu toate acestea, prestația lor de pe aeroportul Larnaca a fost una dezastroasă.

În februarie 1978, doi palestinieni au asasinat pe Yusuf Sebai, un prieten apropiat al președintelui Anwar el Sadat, aflat la Nicosia în Hotelul Hilton. După ce au capturat mai mulți ostatici, teroriștii au cerut un avion autoritățiilor cipriote pentru a se putea refugia în Orientul Apropiat. Deoarece nici un aeroport nu a permis aterizarea aparatului, avionul s-a întors la Larnaca după 21 de ore de zbor.

Egiptenii au lansat operațiunea în grabă fără acordul părții cipriote. Desantând din avionul C-130 Hercules, luptătorii egipteni au luat cu asalt avionul garat pe aeroportul din Larnaca dar au fost atacați de Garda Națională Cipriotă, superioară numeric. Rezultatul a fost previzibil, egiptenii nu au reușit să pătrundă în avion pierzând 15 luptători iar în mod paradoxal, teroriștii dezorientați s-au predat autorităților cipriote.

Bătălia confuză de pe aeroportul cipriot demonstrează cât de rău se poate sfârși o acțiune antiteroristă ne-sprijinită profesionist de către puterea politică care a ordonat-o, constituindu-se într-un avertisment serios pentru orice guvern.

Beslan 2004

Indiferent de politica intransigentă a Moscovei sau de dorința separatiștilor ceceni de a șoca în scopul obținerii independenței micii republici caucaziene, axa conflictuală Rusia – Cecenia a oferit prin atentatul din Oseția de Nord, unul dintre cele mai sângeroase acte teroriste cu care s-a confruntat umanitatea.

În dimineața zilei de 1 septembrie 2004, dată care coincidea cu deschiderea anului școlar, un grup de teroriști, bărbați și femei, au ocupat școala numărul 1 din Beslan, luând peste 1500 de ostatici, în marea lor majoritate copii, profesori și părinți, cerând încetarea imediată a războiului ruso-cecen.

Foarte hotărâți, atacatorii au izolat ostaticii în sala de sport, minată cu dispozitive improvizate, obligându-i pe aceștia să vorbească doar în limba rusă și confiscându-le telefoanele mobile, în același timp executând 17 bărbați, considerați o amenințare datorită staturii acestora, dând un exemplu sugestiv, în ceea ce privește intențiile violente. De asemenea, au anunțat că nu vor permite aprovizionarea cu apă și alimente a prizonierilor până când președintele Oseției de Nord, Alexander Dzasokov nu va negocia cu ei, iar în cazul unei eventuale riposte a autorităților, vor ucide 50 de ostatici pentru un terorist ucis și 20 pentru unul rănit.

Autoritățile alertate, atât cele locale cât și cele de la Moscova, au fost luate prin surprindere de amplitudinea evenimentului cu încărcătură politică mult prea mare, motiv pentru care reacția lor a fost una întârziată și eronată, situația devenind și mai haotică în momentul în care zona securizată a fost invadată de mulți civili înarmați, majoritatea părinți ai copiilor ținuți ostatici, forțele de ordine fiind încurcate și nevoite să negocieze cu aceștia.

Potrivit variantelor oficiale înregistrate în raportul Savalyev centrul de criză a fost stabilit în unul din blocurile evacuate din apropierea școlii iar clădirea a fost încercuită de poliția locală, forțe ale armatei ruse, grupul de intervenție rapidă al FSB, OSNAZ cu unitățile Alfa și Vympel, ministerul de interne deplasând în zonă și trupele OMON.

După două zile de negocieri fără nici un rezultat, s-a decis pătrunderea în forță, anihilarea teroriștilor și eliberarea ostaticilor, rezultatul acestor acțiuni fiind unul dezastruos.

Ordinul de începere a operațiunilor a fost dat de șeful serviciilor secrete din Oseția de Nord, Valery Andreyev iar decizia de utilizare a armelor grele, specifice războiului, a fost luată de șeful centrului de operațiuni al FSB, Aleksandr Tikkonov, forțele de asalt fiind susținute de tancuri ale Armatei 58 ruse și elicoptere de asalt MI 24.

Cea mai mare înfruntare s-a dat pentru pătrunderea în școală odată cu detonarea accidentală a unui dispozitiv exploziv, teroriștii deschizând focul asupra ostaticilor care încercau să scape, poliția și civilii ripostând necontrolat.

Această situație haotică și greu de controlat, a continuat până în seara zilei de 3 septembrie, mulți dintre teroriști reușind să scape prin străpungerea dispozitivelor organizate de forțele de ordine. În urma acestei confruntări catastrofale, bilanțul victimelor în rândul civililor a numărat aproximativ 354 de morți, dintre care peste 200 erau copii.

Analiza nerealistă și întârziată a cazului, combinată cu incapacitatea autorităților de a desemna un lider al celulei de criză, care să coordoneze acțiunile forțelor de intervenție la fața locului, au constituit două din erorile principale privind gestionarea acestei situații. Informațiile potrivit cărora în spatele atentatului se afla Shamil Basayev, unul dintre cei mai periculoși și mai sângeroși extremiști ceceni, ar fi impus o mai mare determinare și putere de asumare a responsabilității din partea tuturor celor implicați în rezolvarea cazului.

Alături de atentatele comise la World Trade Center sau cele din gara Madrid, cazul Beslan a demonstrat că terorismul poate produce atrocități la care nimeni nu se poate gândi, că țintele sunt variate și de cele mai multe ori nevinovate, că orice este posibil, oricine, oriunde, oricând putând deveni o victimă.

De atingerea parametrilor de performanță, generatori de succes în astfel de situații, depinde dacă riposta antiteroristă rămâne un instrument eficient și credibil de reacție al guvernelor amenințate de terorism sau se poate transforma într-o dovadă a incapacității societății de a face față unei crize de asemenea natură.

Eșecul acestei ultime linii de apărare împotriva atentatelor teroriste se poate solda cu urmări destul de grave și semnificații multiple, care pot semnala momentele critice dintre populație și guvernele incapabile să asigure siguranța acesteia.