.strategia Socio Culturala In Uniunea Europeana

INTRODUCERE

Titlul lucrarii “Dialoguri Socio-culturale in Uniunea Europeana” marcheaza importanta aspectelor culturale, care nu ar fi putut fi tratate altfel decat intr-o stransa relationare cu aspectele sociale, in procesul integrarii europene. Aceasta deoarece scopul creearii Comunitatilor Europene era inca de inceput unul politic, iar mijlocul prin care acesta prindea forma era economicul, prin realizarea pietei comune.

In cadrul acestui proces cultura joaca un rol determinant, caci asa cum spunea Jean Monnet “intentia nu era aceea de a uni state ci oameni”. In relatia dintre state putem vorbi de integrare in sens economic, dar integrarea in relatiile dintre oameni va fi una culturala, de realizare a coeziunii dintre mentalitati, realizari artistice si credinte religioase.

Aceste “dialoguri socio-cultural” vizeaza pe de o parte “schimburile umane” ce au loc prin realizarea libertatii de cirulatie a persoanelor, mergand de la libertatea de circulatie in sens strict economic pana la aceea ce se acorda independent de realizarea vreunei activitati economice, iar pe de alta parte “schimburile culturale” ce au loc intre statele Uniunii prin intermediul programelor culturale comune ce au ca scop cunoasterea radacinilor culturale comune europene, a istoriei Europei, literarii, artei In acest fel integrarea europena prinde un continut vital si mai ales viabil in contextual nou creat al unei largi integrari europene.

CAPITOLUL I

EUROPA SI CONSTRUCTIA COMUNITARA

ISTORICUL SI EVOLUTIA SISTEMULUI INSTITUTIONAL EUROPEAN SI A INSTITUTIILOR ACESTUIA

Ideea „unificarii europene” nu este nici noua nici veche. Ea a aparut pe fondul unei istorii zbuciumate de razboaie, suferinte, distrugeri ce au macinat Europa. Insa privind in analele istoriei putem spune ca perioada renascentista, caracterizata printr-o rapida răspândire si asimilare a ideilor noi pe întregul continent european dar si printr-o diversificare a concepțiilor intelectuale si morale, s-a remarcat ca o etapa importanta in lupta pentru unitatea Europei.

Aceasta epoca aduce in prim plan tipul de om "umanist", ca moștenitor al culturii antice si continuator al acesteia, in noile condiții istorice, politice, sociale si culturale. Totodată caracteristic acestui tip de om este faptul ca el nu aparține doar unei singure tari , ci întregii Europe, încercându-se realizarea Uniunii Europene tocmai prin dezvoltarea acestei idei in rândul populației, indiferent de naționalitatea sa.

Personalități marcante, ca J. J. Rouseau, I. Kant sau Victor Hugo, își vor susține cu convingere ideile lor despre necesitatea Unității Europene si , chiar daca nu au fost traduse in viata la acea data , se poate afirma ca ele constituie o dovada a vechimii si permanentei speranței in uniunea bătrânului continent.

Din păcate, nereușita transpunerii in practica a acestor concepții a fost determinata de o serie întreaga de factori, cum ar fi : dezvoltarea industriala diferita a statelor europene, progresele științifice si tehnice, toate ducând la apariția si dezvoltarea unor tendințe contradictorii, in sensul ca unele state se aflau in declin (Austria, Franța ), in timp ce altele erau in plin proces de cristalizare ( Germania, Italia ) nu pot fi neglijate nici ideile naționaliste care, alături de realitățile amintite anterior, au accentuat, in secolul al XIX-lea, procesul de divizare europeana si au prevestit evenimentele negative de la începutul secolului XX.

Astfel , cu toate ca secolul XIX a prefigurat unitatea europeana si a cunoscut chiar apariția ideii de "State Unite ale Europei", totuși nu a putut împiedica declanșarea si desfășurarea a doua războaie mondiale in prima jumătate a secolului XX.

In contradicție cu viata politica si economica zguduita de aceste disensiuni, viata culturala, artistica, științifica si tehnica s-a dezvoltat sub semnul unei comuniuni de idei, concepții care, prin intermediul mijloacelor de comunicare si informare in masa, au putut fi răspândite si cunoscute mult mai bine de către popoarele Europei.

Ca un exemplu de concretizare a ideii de unitate europeana poate fi data chiar revista Statele Unite ale Europei apăruta la sfârșitul secolului al XIX-lea, la inițiativa lui Victor Hugo si a lui Garibaldi. Nu trebuie uitat nici proiectul intitulat Statele Unite Europene propus spre dezbatere in cadrul Congresului de Științe Politice, care a avut loc la Paris, in anul 1900.

Din păcate, izbucnirea primului război mondial, ce nu a putut fi stopata, cu tot efortul diplomatic depus de oamenii politici ai acelor vremuri, a determinat apariția unei stări de fapt ce a dus la abandonarea ideii de unitate europeana , cu atât mai mult cu cat situația multor state din Europa , inclusiv vest-europene , s-a înrăutățit considerabil.

Totuși, conștiința unui declin economic, politic si chiar cultural al Europei, dar si dorința de combatere a naționalismului excesiv si a totalitarismului, au dat naștere , imediat după finele primului război mondial, in statele din Europa, la un important curent de opinie in favoarea unei Uniuni Europene. Astfel in publicația lui R. Condenhave-Kalergi, intitulata Pan Europe, din 1922, se prevedea chiar constituirea unei federații europene având la baza renunțarea la suveranitate de către state. Mai mult chiar, pentru a pune in practica acest proiect si, mai ales, pentru a acționa asupra opiniei publice , Condenhave-Kalergi a creat mișcarea intitulata Uniunea Pan Europeana, avându-l ca președinte de onoare pe Aristide Briand. Principalele direcții ale acestei mișcări erau : garantarea egalității, suveranității si securității confederate, crearea de alianțe militare, înfăptuirea unei uniuni vamale, stabilirea unei monede comune, respectarea civilizațiilor fiecărui stat, protejarea minoritarilor naționale, iar pe plan internațional a fost prevăzuta colaborarea cu alte state in cadrul Societății Națiunilor. De altfel, pe baza acestor direcții propuse de Uniunea Pan Europeana, au existat inițiative de creare si a altor mișcări ca: Uniunea Economica si Vamala Europeana, Federația pentru Înțelegere Europeana.

Dar cea mai spectaculoasa inițiativa a epocii a fost cea luata de Aristide Briand, la 7 septembrie 1929, in cadrul Adunării Generate a Societății Națiunilor, când a propus crearea, intre statele europene, a unei legaturi federale, fără a se aduce atingere suveranității statelor membre, insa aceasta initiativa s-a stins la acel moment al anilor ’30 datorita crizei economice si alarmantei ascensiuni a social-nationalismului francez. Dar cu toata nereușita sa, acest proiect a rămas important prin faptul ca a promovat idei ce nu au fost reluate ulterior si a avansat unii termeni ce vor deveni comuni limbajului viitor al comunităților europene, cum ar fi : piața comuna, uniunea vamala, circulația mărfurilor, capitalului si persoanelor, etc.

Se poate afirma ca sfârșitul celui de al doilea război mondial s-au modificat radical concepțiile, atitudinile in legătura cu aceasta tema unificarii Europei, in sensul ca dorința de uniune a devenit mai puternica. De altfel proiectele europene, in acest sens, ar putea fi clasificate, pana la aceasta data, in doua mari categorii: unele care puneau pe primul plan grija pentru respectarea si menținerea suveranității statelor si, ca stare, propuneau o cooperare a guvernelor europene in cadrul unor instituții permanente, lipsite de orice putere de constrângere, si altele , care nu ezitau sa supună statelor membre unei autorități supranaționale, deci aveau in vedere uniunea de tip federal.

De altfel aceasta contradicție nu a rămas pur doctrinara, ci s-a regăsit, după 1945, in chiar construcția noii Europe ce a cunoscut, din păcate, doua direcții diferite , aflate intr-o inerenta opoziție. Depasirea acesotr opozitii s-a facut progresiv realizandu-se un compromis intre federalism si intre-guvernamentalism prin aplicarea metodei sectorial-functionale Monnet-Schuman, adica integrarea progresiva prin realizari concrete in diferite sectoare si functiuni, politica „pasilor mici”. Un lucru era cert, ca toate propunerile facute inca din Evul Mediu si pana in 1950 aveau o baza comuna si o ratiune de a fi: cultura – identitatea culturala comuna europeana. Europa nu a fost niciodata o entitate economica sau politica,ci una culturala mainifestata prin bogata diversitate si originalitate a modurilor de viata si de a simti a popoarelor europene.

Pentru a evita apariția oricărui nou conflict in Europa, mai multe personalități, mai ales ale vieții politice dar si economice, din acea perioada au militat pentru relansarea ideii de unitate europeana. Astfel , primul ministru englez, Winston Churchille, in discursul sau de la Universitatea din Zurich, de la 19 septembrie 1946, a prezentat opiniile sale privind viitorul Europei după cel de-al doilea război mondial, ocazie cu care a reafirmat necesitatea construirii Statelor Unite ale Europei, un prim pas de pornire putând fi un parteneriat Franța – Germania. Pe baza acestei idei sau fondat noi mișcări având ca scop Uniunea Europei, așa cum au fost Mișcarea Socialista pentru Statele Unite Europene, Uniunea Parlamentara Europeana, Noile Echipe Internaționale, etc. Dintre toate , Mișcarea Socialista pentru Statele Unite Europene si Noile echipe Internaționale s-au remarcat prin aceea ca au avut un scop comun, adică :

* alegerea unui organ constituit european,

*elaborarea unei Constituții federate europene in vederea creări unei Uniuni Pan – Europene.

Proiectul de constituire a acestei Uniuni trebuie sa fie supus ratificării parlamentelor statelor ce urmau sa participe la Uniune. Chiar daca ideea nu a fost transpusa in practica, procedeul a fost acceptat ulterior, astfel ca astăzi a devenit chiar mijlocul prin care tratatele unionale europene intra in vigoare – adică prin exprimarea consimțământului statelor membre.

2. ISTORICUL CONSTITUIRII COMUNITATILOR EUROPENE

Faptul ca cele doua războaie mondiale nu au făcut altceva decât sa distrugă economia europeana, dar si multe așezări, lăsând milioane de oameni fără un loc de munca si fără un adăpost, i-a determinat pe europeni sa se gândească, intr-un mod cat se poate de serios, la necesitatea realizării unei uniuni pe cale pașnica. Ca urmare, guvernele democratice din Occident, pentru a nu mai repeta greșelile din trecut , au ales pentru rezolvarea problemelor apărute după terminarea celui de-al doilea război mondial, soluția integrării lor in plan economic si politic.

Ca urmare, un prim pas spre Uniunea Europeana s-a realizat având la baza cooperarea europeana, fara a se neglija insa institutionalizarea tuturor ideilor de unitate exprimate pana atunci.

Astfel Uniunea occidentala creata prin Tratatul de la Bruxelles din 17 martie 1948, tratat ce a fost incheiat , pe de o parte, intre Marea Britanie si Franța si pe de alta parte, intre Belgia, Olanda si Luxemburg. De fapt, Marea Britanie si Franța semnasera deja, la 4 martie 1947, Tratatul de la Dunkerque, in vederea constituirii unei alianțe si asigurarii de asistenta reciproca pe plan politic, dar si pe plan economic. Deci Tratatul de la Bruxelles reprezenta, pentru cele doua state amintite, o continuare a sprijinului pe care hotarasera sa si-l acorde prin tratatul anterior.

Totusi,din punct de vedere politic dar mai ales militar, aceasta uniune europeana, cuprinzand cele cinci state amintite anterior, nu putea sa faca fata marilor probleme existente la acesta data ( finele celui de-al doilea razboi mondial ) pe continent, dar si in lume.

Pe de alta parte , Statele Unite ale Americii erau singurele care puteau, prin forta pe care o detineau, sa ofere garantii efective angajamentelor de ajutor pe care unele dintre statele Europei incercau sa si le acorde reciproc. Ca urmare, la 4 aprilie 1949, se incheie la Washington, intre SUA si Franta, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg dar si alte state europene ca Danemarca, Islanda, Italia; Norvegia, Portugalia un tratat prin care se creeaza Organizatia Atlanticului de Nord sce atingere suveranității statelor membre, insa aceasta initiativa s-a stins la acel moment al anilor ’30 datorita crizei economice si alarmantei ascensiuni a social-nationalismului francez. Dar cu toata nereușita sa, acest proiect a rămas important prin faptul ca a promovat idei ce nu au fost reluate ulterior si a avansat unii termeni ce vor deveni comuni limbajului viitor al comunităților europene, cum ar fi : piața comuna, uniunea vamala, circulația mărfurilor, capitalului si persoanelor, etc.

Se poate afirma ca sfârșitul celui de al doilea război mondial s-au modificat radical concepțiile, atitudinile in legătura cu aceasta tema unificarii Europei, in sensul ca dorința de uniune a devenit mai puternica. De altfel proiectele europene, in acest sens, ar putea fi clasificate, pana la aceasta data, in doua mari categorii: unele care puneau pe primul plan grija pentru respectarea si menținerea suveranității statelor si, ca stare, propuneau o cooperare a guvernelor europene in cadrul unor instituții permanente, lipsite de orice putere de constrângere, si altele , care nu ezitau sa supună statelor membre unei autorități supranaționale, deci aveau in vedere uniunea de tip federal.

De altfel aceasta contradicție nu a rămas pur doctrinara, ci s-a regăsit, după 1945, in chiar construcția noii Europe ce a cunoscut, din păcate, doua direcții diferite , aflate intr-o inerenta opoziție. Depasirea acesotr opozitii s-a facut progresiv realizandu-se un compromis intre federalism si intre-guvernamentalism prin aplicarea metodei sectorial-functionale Monnet-Schuman, adica integrarea progresiva prin realizari concrete in diferite sectoare si functiuni, politica „pasilor mici”. Un lucru era cert, ca toate propunerile facute inca din Evul Mediu si pana in 1950 aveau o baza comuna si o ratiune de a fi: cultura – identitatea culturala comuna europeana. Europa nu a fost niciodata o entitate economica sau politica,ci una culturala mainifestata prin bogata diversitate si originalitate a modurilor de viata si de a simti a popoarelor europene.

Pentru a evita apariția oricărui nou conflict in Europa, mai multe personalități, mai ales ale vieții politice dar si economice, din acea perioada au militat pentru relansarea ideii de unitate europeana. Astfel , primul ministru englez, Winston Churchille, in discursul sau de la Universitatea din Zurich, de la 19 septembrie 1946, a prezentat opiniile sale privind viitorul Europei după cel de-al doilea război mondial, ocazie cu care a reafirmat necesitatea construirii Statelor Unite ale Europei, un prim pas de pornire putând fi un parteneriat Franța – Germania. Pe baza acestei idei sau fondat noi mișcări având ca scop Uniunea Europei, așa cum au fost Mișcarea Socialista pentru Statele Unite Europene, Uniunea Parlamentara Europeana, Noile Echipe Internaționale, etc. Dintre toate , Mișcarea Socialista pentru Statele Unite Europene si Noile echipe Internaționale s-au remarcat prin aceea ca au avut un scop comun, adică :

* alegerea unui organ constituit european,

*elaborarea unei Constituții federate europene in vederea creări unei Uniuni Pan – Europene.

Proiectul de constituire a acestei Uniuni trebuie sa fie supus ratificării parlamentelor statelor ce urmau sa participe la Uniune. Chiar daca ideea nu a fost transpusa in practica, procedeul a fost acceptat ulterior, astfel ca astăzi a devenit chiar mijlocul prin care tratatele unionale europene intra in vigoare – adică prin exprimarea consimțământului statelor membre.

2. ISTORICUL CONSTITUIRII COMUNITATILOR EUROPENE

Faptul ca cele doua războaie mondiale nu au făcut altceva decât sa distrugă economia europeana, dar si multe așezări, lăsând milioane de oameni fără un loc de munca si fără un adăpost, i-a determinat pe europeni sa se gândească, intr-un mod cat se poate de serios, la necesitatea realizării unei uniuni pe cale pașnica. Ca urmare, guvernele democratice din Occident, pentru a nu mai repeta greșelile din trecut , au ales pentru rezolvarea problemelor apărute după terminarea celui de-al doilea război mondial, soluția integrării lor in plan economic si politic.

Ca urmare, un prim pas spre Uniunea Europeana s-a realizat având la baza cooperarea europeana, fara a se neglija insa institutionalizarea tuturor ideilor de unitate exprimate pana atunci.

Astfel Uniunea occidentala creata prin Tratatul de la Bruxelles din 17 martie 1948, tratat ce a fost incheiat , pe de o parte, intre Marea Britanie si Franța si pe de alta parte, intre Belgia, Olanda si Luxemburg. De fapt, Marea Britanie si Franța semnasera deja, la 4 martie 1947, Tratatul de la Dunkerque, in vederea constituirii unei alianțe si asigurarii de asistenta reciproca pe plan politic, dar si pe plan economic. Deci Tratatul de la Bruxelles reprezenta, pentru cele doua state amintite, o continuare a sprijinului pe care hotarasera sa si-l acorde prin tratatul anterior.

Totusi,din punct de vedere politic dar mai ales militar, aceasta uniune europeana, cuprinzand cele cinci state amintite anterior, nu putea sa faca fata marilor probleme existente la acesta data ( finele celui de-al doilea razboi mondial ) pe continent, dar si in lume.

Pe de alta parte , Statele Unite ale Americii erau singurele care puteau, prin forta pe care o detineau, sa ofere garantii efective angajamentelor de ajutor pe care unele dintre statele Europei incercau sa si le acorde reciproc. Ca urmare, la 4 aprilie 1949, se incheie la Washington, intre SUA si Franta, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg dar si alte state europene ca Danemarca, Islanda, Italia; Norvegia, Portugalia un tratat prin care se creeaza Organizatia Atlanticului de Nord sau NATO. Printre membrii fondatori ce au semnat la acesta data Tratatul se afla si Canada.

Aproximativ in aceeasi perioada, mai exact in anul 1947, SUA va lansa si un plan de ajutorare, din punct de vedere economic, a statelor europene aflate in evidente dificultati economice si sociale, determinate de razboiul abia incheiat, acest plan contribuind din plin la accentuarea ideii de integrare europeana mai ales ca pentru ”gestionarea in comun” a ajutorului american a invata Europa „lectia unirii” iar aceasta a reusit sa coopereze in loc ”sa se bata”, Europa nu avea cultura cooperarii.

Planul intitulat Marshall , dupa numele generalului ce l-a initiat, a impus totusi tarilor europene unele conditii, printre care cea mai importanta a fost aceea a aplicarii, de catre statele acceptante, a unor programe de restructurare.

Acestei propuneri, lansata de SUA, au raspuns 16 tari europene, tari care au semnat, la 16 aprilie 1948, la Paris, un Tratat prin care s-a instituit Organizatia Europeana de Cooperare Economica ( OECE). La aceasta organizatie, la care au mai aderat, ulterior si Germania ( 1949 ) si Spania ( 1959 ), SUA si Canada au avut calitatea de asociati. De mentionat este faptul Dezvoltare Economica ( OCDE), la care au mai aderat si alte state ale lumii ca Japonia ( 1964 ), Finlanda ( 1969 ), Australia ( 1971) Noua Zeelanda (1973).

Congresul European reunit la Haga intre 7 si 11 mai 1948 la care au participat zeci de organizatii pro-europeiste a dus la crearea a doua organisme distincte conforme celor doua curente : pe de o parte Consiliul Europei (Londra, 5 mai 1949) ce satisfacea curentul inter-guvernamental si care era sprijinit de catre anglo-saxoni iar pe de alta parte curentul federalist a intrevazut posibilitatea federalizarii in propunerea franceza de creare CECA. Astfel se intia procesul formal de integrare europeana.

In 1950, Robert Schuman, ministru de externe al Frantei declara, ca o comuniune a Frantei si Germaniei in domeniul carbunelui si otelului, pentru inceput , ar putea pune bazele unei dezvoltari economice federaliste europene, determinand schimbarea situatiei economice a acestor tari, iar Jean Monnet propunea ca productia de carbune si otel a celor doua tari sa fie administrata de un organism supranational.

Planul pentru constituirea Comunitatii Europene a carbunelui si otelului sau Planul Schuman, cum a mai fost numit, a primit sprijin imediat si fara rezerve din partea Italiei si tarilor Beneluxului; astfel ca la 18 aprilie 1951 s-a semnat, la Paris, intre Franta, Germania, Belgia, Italia, Luxemburg si Olanda, un tratat ce a ramas deschis aderarii si a altor state.

Ca finalizare a acestei idei de uniune, la 10 august 1952, i-a nastere CECA (Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului )si Adunarea sa parlamentara, Jean Monnet devenind primul presedinte al acestei Comunitati. Mai concret, prin Tratatul de la Paris, CECA isi va stabili structura, extrem de originala si anume:

Inalta Autoritate – organism supranational chemat sa vegheze si sa puna in valoare interesele propriei sale organizatii;

Consiliul de Ministrii – organism interguvernamental avand ca scop apararea intereselor tarilor membre;

Adunarea Comuna – ca reprezenatant al intereselor popoarelor statelor membre, pe de o parte, dar si organism de control democratic al Inaltei Autoritati si Consiliului de Ministrii;

Curtea de Justitie – organism juridictional menit sa asigure respectarea normelor juridice ale Comunitatii insasi.

Intrarea in vigoare a Tratatului a avut loc la 25 iulie 1952 si a reprezentat un prim pas spre materializarea ideii de construire a unitatii politice a Europei pornind tocmai de la constituirea unei uniuni economice, ”Europa nu se va realiza dintr-o data si nici nu va fi o constructie completa; se va face prin realizari complete,creand la inceput o solidaritate de fapt”(Preambulul Tratatului CECA).

La Messina in iunie 1955 olandezul Beyen si belgianul Spaak au fost innsarcinati cu realizarea unui „proiect asupra intergrarii europene” avand la baza urmatoarele obiective – dezvoltarea institutionala, fuziunea progresiva a economiilor, crearea unei piete comune, armonizarea politicilor sociale. Raportul Spaak a constituit baza negocierilor desfasurate la caselul Val Duchese (Bruxelles) ce au condus la semnarea la Roma la 25 martie 1957 a „Tratatului Constitutiv al Comunitatii Economice Europene” (CEE) si a „Tratatului Constitutiv al Comunitatii Europene a Enregiei Atomice” (EURATOM) ce au intrat in vogoare la 1 ianuarie 1958.

Marea Britanie, initial interesata de negocierile Tratelor Comunitatilor Europene, s-a retras foarte repede nedorind sa participe la Uniunea Vamala si cu atat mai putin la Piata Comuna. Dorinta ei era crearea unei vaste zone de comert liber dar fara protectia comuna externa poe care o preveda Piata Comuna. Aceasta s-a realizat prin Conventia de la Stockholm din 4 ianuarie 1960 (dinb care faceau parte toate statele OECE, dar fara Franta, care s-a opus).

Cu ocazia Summit-ului de la Haga din 1969 se decide nu numai realizarea unei Uniunii Economice si Monetare dar si extinderea Comunitatilor Europene spre „cei patru” (Marea Britanie, Irlanda, Norvegia si Danemarca fusesera refuzate in1961 si in 1967 datorita pozitie intransigente a Frantei si neincrederii in „angajamentul european al britanicilor si celorlalti”). Tratatul de aderare se semneaza la 22 ianuarie 1972 (referendumul organizat in Norvegia a lansat-o in afacerea C.E., asa cum se va intampla si in 1955). Tratatul a intrat In vigoare la 1 ianuarie 1973, iar Comunitatiloe europene vor avea acum 9 membrii.

3. EVOLUTIA COMUNITATILOR EUROPENE

O prima criza interna a Comunitailor a izbucnit in 1965. Este vorba despre criza „scaunului liber” promovata de Franta si care se referea la preturile agricole, in sensul ca aceasta tara a respins propunerile Comisiei de la Bruxelles in domeniul politicii agricole comune pe considerentul ca este pus in discutie interesul national si astfel Comisia Comunitatilor Europene isi depaseste atributiile.

Cu ocazia „compromisului de la Luxemburg” s-a hotarat ca, desi de la sfarsitul perioadei de tranzitie hotararile in Consiliu ar trebui luate cu majoritate de voturi, totusi statele sunt de acord ca in continuare pentru problemele importante sa se ia decizii tot cu unanimitate de voturi.

Alaturi de crize si esecuri, care bineinteles nu pot fi neglijate, un rol important in perfectionarea institutionala comunitara l-au avut si modalitatile utilizate pentru depasirea acestora, a caror rezultate finale s-au materializat tocmai in unirea eforturilor pentru a determina o evolutie favorabila a procesului de integrare.

In aceasta perioada se cautau solutii la problema unificarii institutionale, Adunarile si Curtile de Justitie se unificasera inca de la crearea CEEA si CEE cu cele ale CECA. Prin Conventia din 8 aprilie din 1965de decidea si unificarea Coinsiliului si a Comisiei. Deci incepand cu 1967 vom avea insitutii unice pentru cele 3 Comunitati Europene.

Un alt fapt petrecut in aceasta perioada este incheirea perioadei de tranzitie la 1 ianuarie 1970. Iar o dat acu terminarea perioadei tranzitorii incep reformele de finantare a CEE ajungandu-se in 1975 la cea mai importanta – dotarea CE cu un sistem propriu de finantare, adica un buget propriu. Astfel Parlamentul capata primele puteri reale prin dreptul de co-decizie asupra bugetului.

Sfarsitul dictaturilor din Grecia, spania si Portugalia cat si democratizarea acestora a facut posibila integrarea acestora in CE.

Astfel Grecia a semnat Tratatul de Aderare la 28 mai 1979 (acesta intrand in vigoare la 1 ianuarie 1980 si prevazand o perioada tranzitorie de 7 ani). Iar Spania si Portugalia au semnat Tratatul de Aderare la 15 iunie 1985 (ce a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1986, cu o perioada tranzitorie de 10 ani). Astfel CE numara 12 membrii.

In perioada decembrie 1984 – martie 1985 au existat doua rapoarte, numite „Comitetul Doodge”, care au pus bazele Actului Unic European. In iunie 1985 Consiliul Eiuropean de la Milano convoaca Conferinta Interguvernamentala, iar dupa 6 luni de negocieri se aproba cu unanimitate textul”Actul Unic European”.

Astfel se realiza una dintre cele mai importante reforme ale CE. Reformele introduse prin AUE au privit institutiile comunitare dupa cum urmeaza: s-a formalizat Consiliul European care facea de acum parte din structura Tratatelor Constitutive, fara insa a avea un statut de institutie propriu-zisa, astfel devenea simultan „reuniune a organelor statelor” si „Conferinta Interguvernamentala” (art.2). Prin reforma institutionala s-au realizat si noi transferuri de competente de la state catre comunitati.

Pentru o mai mare democratizare a procesului legislativ AUE a marit capacitatea de influenta a PE asupra Consiliului prin sistemul de cooperare.

Astfel, Parlamentul European are posibilitatea respingerii prin majoritate absoluta a deciziilor Consiliului, obligandu-l astfel pe acesta sa voteze apeland la procedura unanimitatii, de asemenea are si dreptul de a autoriza incheierea Acordurilor de Asociere si a Tratatelor de Aderare.

In privinta Curtii de Justitie se introducea posibilitatea flexibilizarii statului acesteia, dar si noua institutie a Curtii de Prima Instanta, ale carei competente se refereau atat la persoane fizice cat si juridice.

AUE a intarit si unele politici comunitare si a tribuit noi competente Comunitatilor, precum formare unei adevarate piete interne si unice, prin eliminarea asa-ziselor bariere nevamale, adica a tuturor piedicilor fizice, tehnice sau fiscale, nefiind suficienta eliminarea obstacolelor vamale.

Piata Interna si Unica se redefinea astfel prin art.8A al CEE precum „un spatiu fara frontiere interne in care libera circulatie a bunurilor, persoanelor si serviiclor si capitalurilor era garantata. Era prevazuta si cooperarea statelor membre in scopul realizarii unei Uniunii Economice si Monetare, intarirea competentelor comunitare in materie de politica sociala.

AUE a aintrodus ca si competente comunitare noi obiective si politici, precum cercetarea tehnologica si mediulcare pana atunci nu aveau o baza juridica precisa. AUE a introdus pentru prima oara intr-un tratata regularizarea Cooperarii PoliticeEuropene (CPE) in materie de politica externa printr-un „regim extraordinar de drept international” (art.30 AUE). Se recunostea stfel obligativitatea cooperarii in formularea si aplicarea unei singure politici externe in sectoare de interes comun. Se poate afirma ca acest articol 30 a constituit baza viitorei Politici Externe si de Securitate Comuna (PESC) pe care o va codifica TUE.

In conluzie, AUE marcheaza o noua etapa in procesul de realizare a pietei interne si a relansat actiunea comunitara constituind un moment foarte important al istoriei Uniunii Europene.

4. CREAREA UNIUNII EUROPENE SI EVOLUTIA ACESTEIA

AUE a condus in mod inevitabil la Tratatul unic European pentru ca angajamentul de a realiza o adevarata Piata Interna si Unica a atras si pe acela al unei Monede Unice. De altfel chiar AUE prevedea in articolul 30.12 posibila reforma a acesteia la cicnic ani de la adoptare. Stabilirea institutiilor monetare si a competentelor acestora necesare realizarii „primei faze a UEM” a reclamat revizuirea tratatelor ducand in final La Tratatul Uniunii Europene.Pentru majoritatea statelor CE (in afara Marii Britanii si a Danemarcei) intergrarea monetara reclama pasi concreti spre Uniunea Politica intarind astfel puterile PE si consolidand Consiliul European.

Tratatul UE, adoptat la 7 februarie 1992 la Maastricht reprezinta cea mai importanta reforma a Tratatelor constitutive. Acesta a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993. Prin TUE s-a crea UE bazata pe trei pilieri: unul comunitar (format din uniunea vamala, piata unica, politica comerciala, agricola, cetatenia europeana, educatie si cultura, protectia consumatorului, sanatatea, politici sociale, politicile imigrarii si de azil) si alti doi intercomunitari (PESC – in materi de politica externa: cooperarea, pozitii comune, drepturile omului, democratie, iar in materie de politica sociala: dezarmare, aspecte financiare ale apararii, strategia pe termn lung de securitate in Europa si JAI – cooperare intre autoritatile judiciare in materie civila si penala, combaterea rasismului, lupta impotriva terorismului)

Prin TUE s-a realizat transformarea „Comunitatii Economice Europene” (CEE) in „Comunitate Europeana” (CE), respectiva comunitate asumandu-si de acum inainte nu numai responsabilitai economice, ci si politice in procesul de integrare prin urmatoarele modificari: recunoasterea puterii de co-decizie legislativa a PE, democratizarea si realizarea efectiva a controlului PE asupra Comisiei, atribuirea de competente Uniunii, crearea cetateniei Uniunii, complementara celei nationale.

Democratizarea comunitara s-a vazut consolidata si prin crearea organelor auxiliare ale CE, un rol important urmand al juca Comitetul Regiunilor (devenit Comitetul Regiunolr di Municipiilor) format din reprezentatii regiunilor si colectivitatii locale. De asemenea a fosr creata figura „Aparatorului Poporului” la nivel european, desemnat de PE.

„Putem afirma ca acest proces de „unificare in trepte”, care este cel al integrarii de tip functional-sectorial, se afla prin aparitia obiectivului UEM in faza ultimei trepte de integrare economica si a primei trepte d eintegrare politica”

Din 1993 incepe procesul de extindere a UE spre Suedia, Austir, Finlanda si Norvegia. Tratatele de aderare s-au semnat la 24 iunie 1994 la Corfu (dar in Norvegia prin referendum poporul norvegian a refuzat inca o data aderarea la UE).

In aceste conditii Actul de Aderare a intrat in vigoare doar pentru trei din cele patru state la 1 ianuarie 1995, de acum inainte UE fiind formata din 15 membrii.

Iar in mai 1992 are loc semnarea Tratatlui dintre CEE si EFTA in vederea crearii „Spatiului Economic European”. Acesta urmeaza a se aplica doar pentru Lichtenstein, Elvetia, Islnda si Norvegia, intrucat o parte din tarile nordice au intrat in UE (cu toate ca negocierea a avut loc cu toate statele membre EFTA).

In ianuarie 1994 devine valabil si Acordul pentru crearea unui Spatiu Economic European extinzandu-se astfel multe dintre avantajele pietii unice ale U.E. si in favoarea tarilor membre A.E.L.S. iar in februarie 1994, Acordurile de asociere la U.E. semnate de Polonia si Ungaria, tari care, de altfel, vor inainta in aprilie, acelasi an, cereri de aderare la U.E.

Un an mai tarziu, in 1995, intra in vigoare Acordurile de Asociere la U.E. semnate cu Republica Ceha, Slovacia, Bulgaria si Romania. In ceea ce priveste Romania, mai trebuie amintit ca , la 1 februarie 1993, a fort semnat, la Bruxelles, "Acordul european instituind o asociere intre Romania, pe de o parte si Comunitatile Europene si statele membre ale acestora, pe de alta parte", acord ce a fost ratificat de Parlamentul Romaniei prin Legea 20/1993.

Facand referire strict la relatiile Comunitatilor Europene cu tarile din Europa Centrala si de Est se poate afirma, pe drept cuvant, ca acestea s-au transformat radical incepand cu sfarsitul anilor 1980, lucru concretizat in chiar recunoasterea diplomatica, in stabilirea de relatii comerciale normale, in cooperarea strategica, toate avand ca scop pregatirea aderarii acestor state la U.E. si bineinteles, sprijinirea procesului de tranzitie economica si politica.

Mai concret, pentru extinderea Uniunii Europene spre Centru si Est s-a creat un cadru institutional care sa permita un dialog cat mai favorabil cu statele canditate la aderare, care reprezentat, printre altele, de "Acordurile -Europene", "Cartea Alba a pietei interne", "Agenda 2000". Aceste documente au primit avizul Parlamentului European, au fost aprobate de Consiliul European si pot fi suspendate in caz de neimpliniri serioase a angajamentelor asumate de aceste tari.

Reforma institutionala UE s-a realizat in doau etape, prin Tratatul de la Amsterdam din 1997 si cel de la Nisa din 2000. Reforma institutionala era necesara pentru a a sigura continuarea procesului de aprofundare a integrarii Comunitatilor, dar mai ales daca se dorea extinderea spre estul si sudul Europei.

La 1 mai 1999 a intrat in vogoare Tratatul de Amsterdam. Prin acest nou tratat „rolul cetateanului este subliniat, iar caracterul democratic al institutiilor intarit”.Drepturile cetateanului sunt puse in centrul UE. Sunt suprimate ultimele obstacole in fata liberei circulatii a persoanelor si intarita securitatea.20 Desi constructia comunitara s-a dezvolatat in sens istoric, in jurul obiectivelor economice, accentul este pus de acum inainte, pe responsabilitile politice ale UE, atat in interior cat si in restul lumii.21

In ceea ce priveste atitudinea U.E. fata de primirea de noi membri in randurile sale, trebuie spus ca, prin transmiterea catre candidati a "Parteneriatului pentru aderare" – in care sunt cuprinse obiectivele prioritare ale tarilor aspirante la U.E., precum si volumul ajutorului financiar ce se doreste a fi acordat pentru realizarea acestora – se evidentiaza dorinta "Celor 15" de a-i trata pe picior de egalitate pe toti candidatii.

Totodata, chiar daca in prezent se constata o incetineala a Uniunii Europene in legatura cu pregatirea aderarii tarilor din Estul Europei – ca de exemplu refuzul stabilirii unor date ferme pentru finalizarea negocierilor de aderare cu statele candidate – apare, din ce in ce mai evidenta, ideea ca la tratativele de aderare la U.E. nu vor mai exista doua grupuri de candidati ci numai unul singur.Ca urmare la Summitul de la Helsinki din decembrie 1999 au fost aduse la masa negocierilor, pentru includerea in U.E. si Romania, Slovacia, Bulgaria, Letonia si Lituania, tocmai pentru a nu fi descurajat, mai ales in reformele economice, nici unul din statele dornice sa reintre in marea familie a Batranului Continent.

CAPITOLUL II

EUROPA SOCIALA

2.1. LIBERTATILE FUNDAMENTALE ALE UNIUNII EUROPENE

Integrarea pietelor intr-un spatiu economic, in care sa se poata exercita activitatea in mod liber, in beneficiul comun al tuturor partenerilor, pentru dezvoltarea armonioasa a economiei de ansamblu a statelor membre, Tratatul CEE prevedea un numar de patru libertati fundammentale:libera circulatie a marfurilor, libera circulatie a serviciilor, libera circulatie a capitalurilor si a platilor si libera circulatie a persoanelor.

Libertatile fundamentale au fost realizate in cea mai mare parte a lor in cursul perioadei de tranzitie (perioada ce a expirat la 31 decembrie 1969) potrivit Tratatului, prin dispozitii de procedura si prin actiuni de restrictii ori interdictii. Aceste dispozitii de procedura nu mai sunt de actualitate, dar dupa aceasta perioada Tratatul a garantat libertatile astfel incat aceste dispozitii au efect direct, putand fi invocate in fata tribunalelor nationale ale statelor membre. Pe de alta parte prin articolul 15 al AUE (devenit *A in Tratat) Comunitatea Europeana s-a angajat sa adopte masuri in scopul stabilirii progresive pana la 31 decembrie 1992 a Pietei Interne (un spatiu fara frontiere interne care trebuie sa functioneze ion aceleasi conditii ca o piata nationala). Acest spatiu fara frontiere interioare, in interpretarea Comisiei nu poate sa-si gaseasca realizarea sa concreta si efectiva decat daca el priveste toate marfurile, serviciile si capitalurile in cuprinsul lui.22

2.1.2. LIBERA CIRCULATIE A MARFURILOR

Scopul Comunităților Europene este crearea între statele membre a unei piețe unice libere de orice restricții interne asupra comerțului prezentând o poziție comercială unică în relațiile cu statele terțe.Astfel s-a realizat Uniunea Vamală prin desființarea între statele membre a taxelor vamale asupra importurilor si exporturilor ,a taxelor cu efect echivalent precum și adoptarea de tarife comune cu statele terțe(o politică comercială comună).În al doilea rând s-a procedat la eliminarea între statele membre a restricțiilor cantitative la intrarea și ieșirea mărfurilor ,ca și a tuturor celorlalte măsuri având „efect echivalent”.

2.1.2.1 UNIUNEA VAMALA SI BARIERELE FISCALE

Prin Tratatul CEE tarifele vamale trebuiau eliminate progresiv într-un interval de 12 ani.Uniunea vamală a fost realizată înainte de expirarea perioadei de tranziție în iulie 1968. Articolul 12 din Tratat prevede eliminarea taxelor vamale între statele membre asupra importurilor și exporturilor și a tuturor „taxelor cu efect echivalent”.Termenul de „taxă cu efect echivalent” a fost interpretat de Curtea de Justiție ca incluzând si orice sarcină pecuniară.Sarcina nu trebuie impusă la frontieră câtă vreme este instituită pe motiv de import.În cazul Fouds Noor de Diamantabeides SA cu Branchfeld &Sons a fost ridicată problema legalității obligației impuse importatorilor belgieni de legea națioanală de a vărsa 0,33% din valoarea importurilor de diamante într-un fond social constituit în favoarea lucrătorilor din industrie.Importatorul belgian Branchfeld a introdus o actiune în fața instanței naționale susținând că această decizie contravine dispozițiilor art.12 dinTratatul CEE iar instanța belgiana a înaintat potrivit art.177 din Tratat cererea pentru emiterea unei decizii preliminare de interpretare Curții de Justiție .Statul belgian a invocat inaplicabiliatea art 12* pentru ca respectiva contribuție la fondul social nu avea ca finalitate protejarea industriei naționale de profil deoarece Belgia nu are o asemenea industrie.Dar Curtea a declareat ilegală aplicarea procentului de vărsământ instituit de legea belgiană pentru că destinația banilor obținuți este irelevantă iar dispozitia națională constituie un obstacol în calea liberei circulații a mărfurilor în Comunitate.În consecință Curtea de Justiție a statuat (Tratatul de la Roma nedefinind taxele cu efect echivalent)că „toate taxele ,indiferent de modul lor de aplicare ,care sunt impuse în mod unilateral asupra mărfurilor ce traverseaza frontierele,fără a avea strict regimul taxelor vamale,reprezintă taxe cu efect echivalent”.

Nu toate taxele impuse în relațiile de import-export dintre statele membre sunt considerate taxe cu efect echivalent.Curtea de Justiție a identificat situații în care aplicarea de taxe în cadrul acestor relații este permisă(taxele ce fac parte din sistemul general național de taxe al unui stat membru,în condițiile în care acestea sunt aplicate fără discriminare tuturor mărfurilor;taxele ce constituie contravaloarea unor servicii efectuate atunci când valoarea taxei este proporțională cu serviciul respectiv;taxele stabilite pe baza unei măsuri legislative comunitare pentru anumite servicii efectuate ,dar numai în anumite condiții care trebuie cumulativ îndeplinite…).

Uniunea vamală implică și adoptarea unui tarif vamal comun în relație cu țările terțe. Acesta a fost stabilit prin regulamentul 950/68 al Consiliului iar începând cu 1 ian. 1988 a fost stabilit un nou tarif integral T.A.R.I.C.(a fost introdus un document unic ce înlocuiește multiplele formulare utilizate pentru expedierea mărfurilor în interiorul Comunitații).

2.1.2.2. ELIMINAREA RESTRICTIILOR CANTITATIVE LA INTRAREA SI IESIREA MARFURILOR

Inițial Curtea de Justiție a definit măsurile având efect echivalent cu cel al restrictiilor cantitative astfel:”toate regulile comerciale adoptate de statele membre care pot împiedica direct sau indirect,actual sau potențial ,comerțul intracomunitar”.Cu timpul această poziție a fost nuanțată arătându-se că „obstacolele puse circulației în cadrul Comunității,rezultate din discrepanțele între legile naționale referitoare la comercializarea produselor respective ,trebuie acceptate.”(primul si al doilea principiu Cassis23).În speță lichiorul francez numit Cassis de Dijon avea o concentrație mai micade 15-20%alcool la litru iar legislația germană interzicea importul de băuturi alcoolice care aveau o concentrație mai mică de 32%la litru .Astfel; importatorii germani au invocat în fața instanței naționale dispozițiile art.30*din Tratat invocând că un produs legal fabricat într-un stat comunitar nu poate fi comercializat în alt stat membru.Curtea de Justiție a concluzionat că „în absența regulilor comune referitoare la productia și comercializarea alcoolului este de competența statelor membre să reglementeze toate aspectele desfașurării activității peteritoriul lor”(în spetă norma națională germană nu era discriminatorie ,deoarece se aplica tuturor lichiorurilor comercializate în Germania).

2.1.2.3. REGULA RATIUNII

Excepția prevede instituirea unor restricții asupra importurilor,exporturilor ori asupra mărfurilor în tranzit justificate de rațiuni de moralitate publică, politică sau securitate publică,protecțien a sanătății si vieții oamenilor ,animalelor,plantelor,protecție a comorilor naționale,a proprietății industriale.Pentru ca aceste restricții să nu devină un mijloc de discriminare arbitrară s-a decis ca art.36* să fie interpretat în sens strict,excepțiile cuprinse în el neputând fi extinse la alte cazuri decât cele anume stabilite.Prin introducerea acestei reguli s-a încercat atenuarea efectului stabilit în practică prin măsurile susceptibile să împiedice comerțul inrternațional sunt considerate cu efect echivalent.Aceste excepții de la art.30 se vor aplica până la desăvârșirea pieței interne unice,deziderat realizat la finele anului 1992.Cu toate acestea diferențele care există totuși în legislațiile naționale ale statelor membre justifică invocarea exc. cuprinse în art. 36* din Tratat .

2.1.2.4. CLAUZA DE PROTECTIE

În art.100A* al Tratatului C.E.E. sau introdus ,alături de restrictiile dinart.36* si alte două motive.Dacă după o măsură luată de Consiliu unstat consideră că este necesar să aplice prevederile naționale pe”motive de nevoi majore” prevazute în art. 36* va notifica Comisia.Aceasta poate fi considerată o clază generală sde salvgardare.Apoi Comisia poate sa confirme masurile luate de state după ce a verificat caele să nu constituie un mijloc de discriminare arbitrară sau restricție deghizată a comerțului.

2.1.2.5. MONOPOLURILE DE STAT CU CARACTER COMERCIAL

Restricțiile afectând libera circulație a mărfurilor pot surveni si ca urmare a activităților monopolurilor de stat cu caracter comercial.Aceste monopoluri,având drepturi exclusive asupra importrurilor si exporturilor pot introduce restricții și discriminări la import si export constând în dreptul exclusiv de vânzare-cumpărare și posibilitatea controlului.Dar statele membre,prin măsurile adoptate nu trebuie să obstructioneze libera circulație a mărfurilor și să distorsioneze concurența în cadrul Comunitații(art.37* ce prevede obligația statelor de a adapta monopolurile astfel încât la sfârșitul perioadei de tranziție nici o discriminare privind conditiile de dobândire și desfacere a mărfurilor nu va exista între nationnalii statelor membre.

2.1.3.LIBERA CIRCULATIE A CAPITALURILOR

Pentru asigurarea liberei circulații a capitalurilor ,statele membre trebuie „să abolească între ele însele toate restrictiile asupra circulației capitalului aparținând persoanelor rezidente în statele membre si orice discriminare bazată pe cetățenia sau locul rezidenței părților sau pe locul unde un astfel de capital este investit”. Din chiar însuși articolul 67 * al Tratatului Comunității Europene se desprinde faptul că libertatea de circulație a capitalurilor trebuie să fie motivată de necesitatea "efectuarii investitiei" pe piata comunitara fără restricții, astfel încât să contribuie la infaptuirea obiectivelor Comunității. Nu sunt suficiente însă numai investiții directe,neîngrădite, ci sunt obligatorii acțiuni de favorizare a creditului, eliminarea sistemului de taxe și impozite asupra beneficiilor capitalului,tranzacțiilor cu capital, finantarea privată, reguli de schimb, plasamentului de portofoliu(titluri: actiuni, obligatiuni, bonuri de tezaur). Pentru realizarea acestor obiective trebuie liberalizate „legile interne ce guvernează sistemul de credit", de tranzacții, de finanțare. (articolul 68 *(2) . al Tratatului Comunității' Economice Europene).

Acest capitol al acquis-ului cuprinde si directive care privesc prevenirea spalarii banilor, implentarii si impunerii continutului acestore directive Comunitatile Europene au acordat o foarte mare atentie.

Prin Directiva nr. 88/361 din 24 iunie 1988 a Consiliului se aduce o nouă interpretare a articolului 67 *, înlăturându-se restricțiile privind circulația capitalului care are loc între persoanele rezidente în statele membre transferurile de capital urmând să fie efectuate în aceleași condiții ale ratei de schimb precum cele care se aplică plătilor privind tranzacții curente.

Impreuna cu alte capitole care privesc Piata unica, libera circulatie a capitalurilor a fost o prioritate in negocierile din prima jumatate a anului 2001.

Capitolul a fost declarat inchis cu cele zece state membre noi in 2002, iar cu Romania si Bulgaria in decembrie 2004.

2.1.4. LIBERA CIRCULATIE A SERVICIILOR

2.1.4.1. RAPORTUL DINTRE LIBERA CIRCULATIE A PERSOANELOR SI LIBERA CIRCULATIE A SERVICIILOR

Libera circulație a bunurilor este prelungită de libertatea de circulatie si de stabilire a celor care produc (industriași, comercianți), denumiți nesalariați. Libertatea de stabilire a nesalariaților se aplică persoanelor fizice dar și societăților. Nu se poate separa libertatea prestărilor de sevicii de libertatea de stabilire a nesalariaților. Libertatea de stabilire include, conform articolului 52 *,alineatul 2. dreptul de a începe și continua activități ca persoane nesalariate (independente), ceea ce jnseamnă dreptul de acces la asemenea activităti, de a inființa si administra întreprinderi, companii și firme, principalul stabiliment aflandu-se pe teritoriul comunitar.

Libertatea de circulatie presupune interzicerea discriminării având drept criteriu de referință condiții de stabilitate pentru proprii resortisanți de legea țării unde se efectuează acea stabilire.

Atât dreptul de circulatie cât și libertatea de a presta servicii sunt subiectul derogării pe temeiul ordinii publice (aiticolele 56 * și 66 *). Ambele nu se aplică activităților care, în acel stat, chiar ocazional, sunt în legătură cu exercitiul autorității de stat.

2.1.4.2. MODALITATI DE REALIZARE A LIBEREI CIRCULATII A SERVICIILOR

„Serviciile sunt cruciale pentru Piata Interna Europeana. Se regasesc in toate domeniile , reprezentand pana la 60% – 70% din activitatea economica in UE, acest procentaj subliniaza importanta economica a serviciilor in Uniune.”

Principiile genrale care guverneaza Piata Interna a servicilor sunt stabilte de Tratatul Economic al UE. Acestea garanteaza companiilor din cadrul Uniunii Europene libertatea de a se stabili in alte state mebre ale UE si libertatea de a furniza servicii pe teritoriul unui alt stat membru UE, altul decat acela in care sunt stabilite. Libertatea de stabilire si libera circulatie a serviciilor sunt asa-zisele „libertati fundamentale” care ocupa un loc central in Piata UE si sunt intr-o continua interdependenta, asa ca nu putem trata una dintre ele fara o mentiona si pe cealalta.

„Piata Unica aduce adevarate beneficii, de exemplu, in zece ani de la infiintare din 1993, au fost create cel putin 2,5 milioane de locuri de munca ca rezultat al indepartatrii frontierelor. Competitia a crescut, astfel incat companiile au trebuit sa gaseasca o noua abordare. Preturile s-au indreptat in aceeasi directie(de obicei au scazut) si calitatea produselor disponibile catre consumator au crescut.”

Principiile liberei stabiliri si liberei circulatii a servicilor au fost clarificate si dezvoltate pe parcursul anilor de catre spetele in drept ale Curtii Europene de Justitie. In plus, o dezvoltare signifianta in aria servicilor a fost adusa printr-o legislatie specifica in domenii ca serviciile financiare( sistemul bancar, asigurariloe), telecomunicatii, radiodifuziune si recunoastrea calificarii profesionale.

Totusi, in ciuda progresului inregistrat in unele sectoare specifice serviciilor, intreaga Piata Interna a serviciilor nu functiona asa cum si-ar fi dorit initiatorii ei. Era evident faptul ca era necesar mai mult in domeniul serviciilor pentru imbunatatirea functionarii Pietei. O notabila actiune a fost propunerea, in ianuarie 2004, a Comisiei Europene in privinta unei Directive a Serviciilor. Aceasta propunerea avea ca scop eliminarea obstacolelor in schimbul de servicii, aceasta permitand dezvoltarea operatiunilor peste frontierele statelor. „Avea intentia de a dezvolat competitivitatea nu numai la nivelul intreprinderilor, intre ele, ci la nivelul de o adevarata industrie europeana. Va elimina barierele disriminatoare, va mopderniza si simplifica sistemul legal si administrativ – folosind tehnologia informatiei – si va face statele membre sa coopereze mult mai sistematic. De altfel va pune accent si pe drepturile celor care folosesc aceste servicii.”

Libera circulatie a serviciilor se realizeaza prin intermediul liberei stabiliri, care ofera agentului economic (o persoana sau o companie) posibilitatea de a desfasura o activitate economica in unul sau mai multe state membre ale UE. Acest principiu mai propune posibilitatea unui agent economic care deja furnizeaza servicii intr-unul dintre statele membre UE sa ofere servicii intr-o reprezentanta temporara in alt membru al UE, fara a fi obligatsa se stabileasca in acel stat.

Asta inseamna, in practica, ca statele membre UE trebuie sa modifice legile nationale care restrictioneaza libertatea de stabilire sau libertatea de a furniza servcii si deci ar fi incompatibile cu aceste principii. Asta include nu numai legi nationale discriminatorii, ci si orice fel de reguli nationale care ar face distinctie intre un cetatean al statului respectiv si un strain, in special daca ele rezulta din intarzierea unor plati sau din preturi mai mari.

Insa statele membre au posibilitatea in virtutea articolului 55 *, să ia măsuri legislative, considerate clauză de politie care permit să se impună străinilor formalități de poliție cu excluderea restricțiilor care ar avea un caracter economic. Aceste restrictii ar putea fi impuse pe motive de interes general, ca de exemplu securitate sau sanatate publica

2.2. LIBERA CIRCULATIE A PERSOANELOR

Dispozițiile Tratatului de la Roma precizează că libera circulație a persoanelor este unul dintre obiectivele fundamentale care trebuie atins în vederea realizării pieței comune.

Dintre tratatele originare Tratatul C.E.E. contine principiul liberei circulații a persoanelor, în articol 3, litera c, în prima parte, intitulată„Principii", prin care se stabileste eliminarea între statele membre a obstacolelor ce împiedică libera circulație a persoanelor. La această dipozitie se adaugă modificarile Tratatului Comunității Europene operate prin Actul Unic European, în care se stabilește că „piața internă va reprezenta un spațiu fără granițe interioare in care va fi garantată libera circulatie a persoanelor"24.

Pe lângă obiectivele cu caracter economic (menționate în art.2 în Tratatul C.E.E.)ce au ca scop promovarea unei dezvoltări armonioase a activităților economice în totalitatea lor și cele cu caracter social cu misiunea de a promova o creștere accelerată a nivelului de trai. Comunitatea are și o vocație politică ce constă în „punerea bazelor unei legături din ce în ce mai strânse între popoarele europene”. Perspectiva acestui țel final al procesului de integrare europeană devine un element necesar pentru o mai bună înțelegere a principiului liberei circulații a persoanelor plecând de la viziunea în esență economică a acestuia prin identificarea cu libertățile economice ale lucrătorilor de stabilire și prestare de servicii , fiind totuși posibil să identificăm un conținut specific al liberei circulatii a persoanelor.Pentru a depăși cadrul acestor considerații inițiale încă de la primele incercări de a intensifica dimensiunea politică a procesului de integrare a devenit evidentă legătura dintre acest principiu și ideea de cetățenie ceea ce permite „receptarea sensului liberei circulații ca unul dintre elementele definitorii ale unei asemenea cetatenii.25

2.2.1.SEMNIFICATIA SI INTINDEREA PRINCIPIULUI LIBEREI CIRCULATII A PERSOANELOR IN CADRUL INTEGRARII EUROPENE

2.2.1.1. LIBERA CIRCULATIE A PERSOANELOR SI LIBERTATILE ECONOMICE

Modelul de integrare economică corespunzător stabilirii unei Piețe Comune, prevăzut în Tratatul C.E.E., nu numai că presupune integrarea mărfurilor prin liberalizarea comerțului între statele membre, ci face de asemenea necesară integrarea celorlalți factori de producție prin eliminarea obstacolelor în libera lor circulatie. In acest cadru de referință și chiar pornind de la premisa că nu este posibil ca în Tratatul C.E.E. să se descopere un concept precis al liberei circulații a persoanelor, trebuie admis că sensul inițial al introducerii liberei circulații a persoanelor în Tratat este cel al punerii factorului de producție „muncă" în serviciul integrării economice și a evitării distorsiunii de competență într-o piață deschisă, fără granițe protectoare extracomunitare26.

Astfel, primul capitol din titlul III, care este dedicat libertății de circulație a lucrătorilor , a fost introdus la insistențele delegației italiene și a obținut fără mari probleme sprijinul necesar pentru că, pe lângă faptul că avea să contribuie la unificarea europeană, urma să remedieze lipsa mâinii de lucru, problemă cu care se confruntau în acea perioadă statele nordice.

Tratatul C.E.E. nu face, în forma sa originală, nici o referire la protejarea și recunoașterea unor drepturi fundamentale ale omului pe care Comunitatea ar trebui să le respecte în exercitarea competențelor sale. O asemenea omisiune s-ar putea explica prin faptul că Tratatul îl vede pe om mai mult sub aspectul său de homo economicus decât de acela de ființă umană (în perspectiva dreptului natural sau a doctrinei drepturilor omului), fără să însemne insă că Tratatul este indiferent la această chestiune, ci doar că o ia în considerare numai în plan economic și social, poate pentru că este de părere că realizarea competențelor comunitare nu va ajunge să intre în conflict cu protejarea drepturilor de altă natură 27.

Pornind de la anumite dispoziții speciale din tratatul C.E.E.(art.48,52,59)dar și jurisprudența Curții de Justiție s-a ajuns a li se conferi libertăților economice referitoare la libera circulație a persoanelor statutul de libertate fundamentală a sistemului comunitar28 (astfel trecându-se la examinarea acestui principiu din perspectiva individului,piatra unghiulară a construcției europene acesta devenind o libertate în sine,mecanism de protejarea demnității ființei umane.). Trebuie scos în evidență modul de abordare adoptat de Declarația Drepturilor și Libertăților Fundamentale, formulată de Parlamentul Europei în care această libertate este redusă la caracteristicile ei de bază, anume aceea de a fi un drept la circulație teritorială, independent de exercitarea vreunei libertăți economice descrise în Tratatul C.E.E., așa cum reiese din expresia folosită — „libertate de mișcare"29. In plus, desprinzându-se această libertate de exercitare a libertăților economice, drepturile fundamentale, care până acum erau legate de realizarea lor, sunt protejate prin ele însele.

2.2.1.2. CONTINUTUL SPECIFIC AL LIBEREI CIRCULATII A PERSOANELOR

În cadrul Tratatului Comunității Europene s-a subliniat un concept general și precis al principiului liberei circulații a persoanelor, acesta apărând legat de exercitarea fiecăreia dintre libertățile economice tratate. Totuși, în ciuda diferențelor din conținutul material desemnat de Tratatul C.E.E. fiecăreia dintre aceste libertăți, aceasta nu înseamnă că nu ar fi posibilă aprecierea existentei unui conținut specific libertății de circulație a persoanelor în spațiul comunitar.

Curtea de Justiție a precizat că premisele conținute în articolele 48 *, 56 * și 59*dinTratatul C.E.E., chiar dacă apar în mod sistematic în capitole diferite, au în măsura în care dezvoltă un principiu fundamental din Tratat (analizat înb art.3C*)-un nucleu comun de conținut format pe aceleași principii atât în ceea ce privește intrarea și rezidența pe teritoriul statelor membre a persoanelor supuse dreptului comunitar, cât și interzicerea oncărei discriminări exercitate asupra acestor persoane din cauza naționalității lor.

În lumina acestor considerații, se poate spune că în conținutul libertății de circulație a persoanelor care rezultă din Tratatul C.E.E. sunt incluse două domenii bine determinate. Pe de o parte această libertate se identifică cu un ansamblu de drepturi privind circulația fizică sau teritorială căci, deși libertatea fizică de deplasare și rezidență apar numai menționate în articolul 48* al Tratatului Comunității Economice Europene, oricare dintre cele patru libertăți economice implică „un ansamblu de drepturi de mișcare fizică: o libertate de circulație, în sensul cel mai riguros al termenului care apare ca substrat comun celor patru libertăți comunitare"30.

În al doilea rând conceptul de libertate de circulație a persoanelor conține un mandat de interzicere a discriminării pe motiv de naționalitate, în aplicarea principiului general de tratament egal, conținut de Tratatul C.E.E. În acest fel se scoate în evidență că în construcția libertății de circulație a persoanelor în cadrul Comunității s-au întrunit două principii directoare ale ordinii juridice comunitare- principiul liberei circulații stricto sensu și principiul egalității.

Astfel, dacă în domeniul comunitar principiul liberei circulații a mărfurilor si capitalurilor implică eliminarea obstacolelor de circulație în spațiul Pieței Comune în legătură cu persoanele, acest principiu îmbracă un caracter în esență pozitiv de creare a unui ansamblu de drepturi ai căror titulari sunt indivizii care beneficiază de libertatea de circulație în cadrul Comunității. In consecință, legătura dintre cele două principii rezultă din faptul că egalitatea funcționează ca un criteriu de referință necesar în concretizarea ideii de libertate.Totuși legătura dintre cele două nu se produce cu aceeași intensitate în toate cazurile de exercitare a liberei circulații într-ucât determinarea conținutului principiului tratării egale se face în relație cu scopul urmărit de la caz la caz de libera circulație de către legislațiile naționale ceea ce împiedică recunoasterea dreptului cu conținut uniform în cadrul Comunității, de care beneficiază, în schimb, drepturile la circulație teritorială(pentru care există norme comune norme ce au un conținut asemănător ,indiferent de tipul de liberă circulație a persoanelor).

2.2.3. LARGIREA DOMENIULUI DE APLICARE A LIBEREI CIRCULATII A PERSOANELOR

Pe parcursul procesului de integrare europeană și datorită atât propriei dinamici a integrării europene, cât și dezvoltării dimensiunii politice a acestui proces, principiul liberei circulații a persoanelor a cunoscut o lărgire a Conținutului sau prin intermediul încorporării de noi situații în domeniul subiectiv de aplicare a dreptului comunitar, care,deși trimit la nucleul conținutului comun, propriu libertății circulației persoanelor în mediul comunitar, nu se identifică cu nici una dintre libertățile economice care figurează în Tratatul C.E.E. În acest cadru trebuie luată în considerare includerea naționalilor în domeniul liberei circulații a persoanelor, naționali care se deplasează cu scopul de a-și găsi de lucru.31

Încercările de lărgire a domeniului de aplicare s-au succedat, de la primele proiecte de creare a unei uniuni europene în 1974 și, ulterior, a așa numitei”Europe a Cetățenilor”prin intermediul propunerilor de recunoaștere a unui drept de reședință tuturor naționalilor statelor membre, independent de exercitarea vreunei activități economice și, în acord cu aceasta, suprimarea controalelor care se exercită asupra persoanelor în momentul trecerii frontierelor care separă statele membre.

Probabil, noțiunea de „piață internă" ca „spațiu fără frontiere interioare, în care libera circulație a persoanelor este asigurată", inclusă în articolul 8A din Actul Unic European este cea care a oferit sprijinul, atât conceptual cât și juridic, care a permis atât depășirea viziunii economice care condiționa înțelegerea principiului liberei circulații a persoanelor în Comunitate, cât și deblocarea lărgirii domeniului de aplicare a mai sus numitului principiu care nu se sprijină pe cadrul libertăților economice, prin intermediul recunoașterii numitului drept de rezidența al persoanelor neactive din punct de vedere economic, în cele din urmă încorporat de către directivele 90/364, 90/365 si 93/9632.

De aici, se deschide drum liber dezvoltării unei mai ferme dimensiuni politice prin intermediul recunoașterii generale a unor drepturi la circulație teritorială în cadrul unei așa-zise cetățenii a Uniunii Europene.

Rezultă astfel că includerea de noi situații materiale care se încadrează în dezvoltarea principiului liberei circulații a persoanelor (conținut în articolul 3C*) a avut drept consecință dezvoltarea domeniului personal al dreptului comunitar la categorii de subiecți distincte de cele întâlnite în cadrul libertăților economice ale Tratatului C.E.E., fără ca o asemenea lărgire să ajungă la stabili un drept de rezidență de domeniu cu adevărat general.

Libertatea circulației destinatarilor serviciilor servește, prin caracterul său de situație intermediară, ca punct de plecare în examinarea lărgirii domeniului de aplicare subiectiv al normelor referitoare la libertatea de circulație a persoanelor,dincolo de libertățile cu caracter economic,deoarece, în ciuda faptului că este vorba de o situație încadrabilă într-una din libertățile cu caracter economic la care se referă Tratatul C.E.E. și anume libera prestare de servicii în el se va putea aprecia o anume relativizare a legăturii, a conexiunii dintre libera circulație și activitatea econoniica ce o justifică. (aceasta mai ales în contextul în care această libertate prevede posibilitatea deplasării temporare a prestatorului de servicii dar și aceea a destinatarului respectivului serviciu33)

Directiva nr.73/48 a confirmat libertatca de circulație a destinatarilor serviciilor, stabilind într-un mod general drepturile de intrare și rămânere a naționalilor statelor membre care se deplasează în alt stat în calitate de destinatari ai unei prestări de servicii.

Problema se concentrează pe a preciza care este domeniul acoperit de această noțiune, ținând cont de dificultățile pe care le trezește caracterul rezidual al conceptulului de servicii, anume „prestații realizate în mod normal în mod normal In schimbul unei remunerații în măsura în care nu sunt conduse de dispozițiile referitoare la libera circulație de marfuri ,capitaluri si persoane”

Fără îndoială, jurisprudcnța curții permite constatarea că prin intermediul apelării la noțiunea de destinatar de servicii s-a dus la bun sfârșit o lărgire jurisprudențială a domeniului de aplicare a normelor referitoare la libera circulație a persoanelor. Legat de acesta s-a luat în considearare cazul turiștilor, ca persoane care nu desfășoară o activitate economică, dar a căror deplasare poate fi înțeleasă ca generând prestări de servicii ce pot fi evaluate din punct de vedere economic.

In acest sens, Curtea de Justiție a luat în considerare și includerea turiștilor în domeniul destinatarilor de servicii, astfel s-a semnalat că atât turiștii cât și beneficiarii asigurărilor medicale și acele persoane care fac călătorii de studii sau de afaceri ar trebui considerați destinatari ai serviciilor34. Această includere a fost confirmată într-un mod categoric, mai tranșant, în legătura cu problema Cowan, în care un național britanic, fiind turist în Paris, a fost agresat la ieșirea din metrou și a solicitat, pornind de la principiul nediscriminării, ca destinatar al serviciilor, o indemnizație prevăzută în Codul de procedură penală pentru cazul victimelor unei agresiuni care a avut ca urmare daune corporale și sechele de o anumită gravitate, acordată victimei în condițiile în care aceasta nu ar putea obține o indemnizație de alt tip35.

Curtea nu s-a pronunțat asupra criteriilor care delimitează figura turist, ca destinatar de servicii în vederea includerii în domeniul liberei circulații a persoanelor. Această însărcinare de delimitare a figurii turistului a fost lăsată în grija tribunalelor naționale.

In acest sens, Avocatul General Lenz a semnalat două criterii care pot fi folosite în momentul determinării persoanelor care pot fi considerate „turiști".

Primul criteriu corespunde perspectivei ex ante, conform căreia condiția de turist se obține în momentul în care începe călătoria sau deplasarea acestei persoane, în funcție de serviciile care vor fi cerute pe parcursul călătoriei .Conform celui de-al doilea raționament, ex post, condiția de turist se acordă în finalul călătoriei, în funcție de serviciile care au fost efectiv solicitate. Atât Avocatul General cât și doctrina înclină în favoarea criteriului ex ante. Acest criteriu trimite la un concept amplu de turist, ca un concept care conduce la extinderea câmpului de aplicare a libertăților garantate de Tratat si, mai ales, a libertății de circulație a persoanelor.

Totuși doctrina înclină să aprecieze că nu vor putea fi considerați destinatari de servicii decât turiștii care-si exercită libertatea de circulație pentru a fi destinatari ai serviciilor, actuale sau viitoare, ai unor prestări de servicii efective și reale, independent de valoarea economică a acestora.

Totuși pe această cale nu s-a reușit o extindere generală a libertății circulației pentru că dreptul la rezidența al destinatarilor de servicii este limitat la o perioadă de trei luni, iar când șederea a depășit această perioadă prelungirea ei nu poate fi făcută doar pe baza condiției de turist, ci pe existența unei relații de servicii remunerate, între prestatorul de servicii stabilit în statul gazdă si destinatar, lucru care a condus la o limitare a conceptului de turist care se află în consonanță cu propria natură a condiției turistice care are, prin definiție, un caracter temporar și implică întoarcerea la locul obișnuit de reședință.

Figura turistului este de asemenea delimitată în raport cu aplicarea principiului nediscriminării. În acest context dacă dreptul comunitar îi garantează unei persoane libertatea de a se deplasa în alt stat, protejarea, de exemplu, a integrității fizice a acestei persoane în aceleași condiții ca pentru proprii naționali ai statului gazdă sau ca pentru alte persoane rezidente acolo, constituie corolarul necesar pentru exercitarea acestei libertăți de circulație. Dimpotrivă, refuzarea dreptului solicitat în legătură cu principiul nediscriminării ar avea ca efect restrângerea libertății de mișcare a destinatarului de servicii36.

2.3. LIBERTATEA DE CIRCULATIE A PERSOANELOR SI DREPTURILE FUNDAMENTALE COMUNITARE

În cadrul general al sistemului de atribuire de competențe, prevăzut în Tratatul C.E.E., regimul comunitar al liberei circulații a persoanelor se constituie prin intermediul unei distribuiri a competențelor între statele membre și Comunitate, în virtutea căreia celei din urmă îi revîne sarcina de a determina conținutul drepturilor recunoscute și de a stabili aspectele procedurale si formale ale exercitării lor, precum și limitele pe care le au acestea.În schimb,realizarea efectivă a drepturilor recunoscute depinde esențial de acțiunea statelor membre care, sunt însărcinate cu echilibrarea respectivelor legislații naționale la normele comunitare. Din acest sistem de repartizare a competențelor se desprinde, în primul rând, faptul că dispozițiile comunitare nu acoperă întreg conținutul regimului liberei circulații a persoanelor în Comunitate, ci funcționează ca o superstructură impusă sistemelor naționale. Astfel, dacă dreptul comunitar recunoaște un drept, sistemul național trebuie să-l respecte, în timp ce în acele situații nediscutate de către o dispoziție comunitară, sistemul național își conservă competența de a decide soluția pe care trebuie să o adopte.

2.3.1. DREPTUL LA ANGAJARE

2.3.2.1. DEFINIREA NOTIUNII DE LUCRATOR IN DREPTUL COMUNITAR.

Libera circulație a persoanelor urmărește, în primul rând să creeze piață comună a forței de muncă (din punct de vedere economic) si să realizeze o mare coeziune a popoarelor în Comunitate prin eliberarea barierelor privind migrația și promovarea unei „cetățenii comunitare".Libera circulație a forței de muncă trebuie să permită țărilor care se confruntă cu un nivel ridicat al șomajului să „exporte" din surplusul său către țările care se înregistrează cu o penurie a mâinii de lucru.Prin Tratatul de la Roma, care a instituit Comunitatea Economică Europeană, a fost reglementată libera circulație a lucrătorilor în Comunitate (articolele 48 *-49 *). Lucrătorul se definește prin dreptul de a răspunde la ofertele de muncă ,de a se deplasa pe teritoriul acestor state în scopul desfășurării unei activități, pecum și după încetarea acestei activități. Legislația comunitară vizează „salariații” în sensul dreptului comunitar și nu al dreptului național. Terrnenul de „salariat" cuprinde persoane angajate in țara gazdă, cele care se află în căutarea unui joc de muncă și care anterior au fost angajate, persoanele incapabile de muncă datorită bolii sau accidentării suferite in timpul angajării în țara gazdă37, persoanele care au atins vârsta normală de pensionare în timpul desfășurării activității în țara gazdă. Înțelesul termenului de salariat cuprinde de asemenea, în dreptul comunitar, și persoana care prestează doar o activitate ocazională sau parțială; e suficient ca activitatea să fie efectivă, să nu fie una benevolă.

Pentru asigurarea libertății de circulație a lucrătorilor, se cere statelor membre să abolească orice discriminare bazată pe naționalitate cu privire la angajare, remunerare, condiții de muncă (articolul 48 *).

2.3.2.2. CONDITII OBTINERII CARTII DE SEDERE

Dreptul de a răspunde la oferte de muncă efectiv făcute este consacrat de Regulamentul nr. 1612/68, elaborat de Consiliu. După adoptarea acestui act normativ, în toate țările Comunității Europene regimul angajării are două caracteristici:

1. Recrutarea forței de muncă prin grija serviciului public este facultativă.Orice cetățean al unui stat membru și orice angajator ce exercită vreo activitate pe teritoriul unui stat membru poate să-și schimbe cererile și ofertele de muncă, să încheie contracte de muncă și să le pună în executare conform legilor în vigoare fără discriminare.

2. Pentru obținerea unei „cărți de ședere", salariatul va aduce dovada că este beneficiarul unui contract de muncă printr-o declarație de angajare din partea angajatorului său sau un atestat (certificat) de muncă.

Un stat membru nu poate discrimina în mod deschis sau voalat pe cetățenii altui stat membru, limitând cererile și ofertele de angajare sau stabilind unele proceduri speciale de recrutare sau împiedicarea recrutării lucrătorilor nerezidcnți (articolele 2 și 3).Tratamentul nediscriminatoriu prevăzut la articolul 3 constă în aplicarea, în cazul persoanelor vizate de această dispoziție, acelorași dispoziții legislative care sunt aplicabile și cetățenilor acelui stat și de a le pune în sfera aceleiași practici administrative ".

2.3.2.3. PERMISUL EUROPEAN DE MUNCA.

Conform Directivei nr. 360/68, statele membre ale Comunității suprimă restricțiile privind deplasarea și accesul la activitatea salarială. Astfel se asigură lucrătorului dreptul: de a părăsi statul de reședință pentru a desfășura o activitate ca persoană angajată într-un alt stat membru; de a intra pe teritoriul altui stat membru doar pe baza unei cărți de identitate sau a pașaportului; de a obține o carte (un permis) de ședere pe baza:

-documentului cu care a intrat în teritoriu;
-confirmării angajării de la angajator;

-unui certificat de angajare.

Deci dacă dreptul de a intra într-un stat membru în căutarea unui loc de muncă aparține tuturor cetățenilor Comunității, dreptul la o carte de ședere este condiționat de găsirea unui loc de muncă. Dar dreptul de ședere nu va fi retras lucrătorului care devine incapabil de muncă datorită bolii, accidentării, șomajului; el este retras doar dacă lucrătorul devine în mod voluntar neangajat. Măsura în care șomajul este voluntar sau involuntar va fi decisă de Oficiul de angajare competent.

In cadrul statelor membre ale Comunității, cartea de ședere este un titiu unic cu permisul de muncă. De exemplu, în Franța nu se face distincție între cartea pentru intrare și ședere și permisul de muncă;(documentul este unic dar se acordă după o perioadă de 6 luni si este valabilă pentru 1 an).

2.3.3. DREPTUL DE REZIDENTA

2.3.3.1. CONDITII PENTRU OBTINEREA DOCUMENTULUI DE REZIDENTA

Hotărârile prevăzute în mod expres și delimitate în dispozițiile comunitare sunt orientate, în primul rând, către a permite verificarea identității și a naționalității individului, pe calea prezentării unui document de identitate sau a unui pașaport valabil38. Curtea de Justiție afirmă că, în legătură cu recunoașterea dreptului de rezidență, atât pașaportul cât și documentul de identitate au valoare pentru a putea dovedi idenutatea și naționalitatea titularului, ambele documente putând îndeplini în mod individual această funcție, indiferent care dintre acestea fusese folosit în momentul intrării.

Dovada naționalității și a identității nu este unicul lucru care se cere pentru a se obține documentul de rezidență. Statele membre pot cere ca persoana să demonstreze că dreptul de rezidență se leagă exclusiv de exercitarea unei activități economice sau de îndeplinirea uneia dintre condițiile prevăzute în Directivele 90/364, 90/365 și 93/96 . Acest sistem exclude posibilitatea de a se referi la un drept de rezidență cu cadru general. Se observă astfel că există o serie de cereri destinate să asigure în fiecare caz în parte că individul are mijloace economice suficiente sau posibilitatea de a și le procura, garantând astfel că acesta nu va deveni o povară pentru statul gazdă

\

2.3.3.2. DREPTUL DE REZIDENTA TEMPORARA

Regimul comunitar al liberei circulații a persoanelor recunoaște dreptul de rezidență al naționalilor statelor membre pe teritoriul statului membru respectiv. Acest fapt include o pluralitate de situații care se diferențiază atât prin durată cât și prin titlul sau documentul care le discută.

In acest sens, se pot distinge, în primul rând, situațiile în care rezidența apare ca limitată din punct de vedere temporar, fiind suficiente pentru a o justifica o carte de identitate sau un pașaport care a permis intrarea, cât și anunțarea prezenței în fața autorităților statului gazdă39. Se poate vorbi în acest caz de un drept de rezidență cu c a r a c t e r t e m p o r a r • Alături de aceste situații de rezidență cu o durată de timp mai mare, în care corespondența situației individuale cu una din situațiile prevăzute de către normele comunitare se poate constata prin intermediul unui document special, care în directive primește numele de „Carte de ședere a naționalului unui stat membru al Comunității Europene" și care permite a se vorbi despre un drept de rezidență stricto sensu.

Este posibil să se formuleze — pe calea dublă a menționatului drept de rezidență al destinatarilor de servicii și a dreptului de rezidență al naționalilor statelor membre care se deplasează în căutare de lucru — o prezumție favorabilă recunoașterii unui drept de rezidență limitată temporar tuturor naționalilor statelor membre.40

Dacă dreptul la rezidență al destinatarilor serviciilor apare prevăzut în mod expres în Directiva nr. 73/148 și dacă durata acestuia este limitată la o perioadă de 3 luni, dreptul de rezidență al naționalilor statelor membre care se deplasează cu scopul de a-și găsi de lucru nu a făcut obiectul nici unei prevederi legale exprese. In jurisprudenta Curții de Justiție se arată că dispozițiile dreptului comunitar referitoare la libera circulație a lucrătorilor se opune ca legislația unui stat membru să stabilească dacă un național al unui alt stat membru care a intrat pe teritoriul său pentru căutare de lucru, poate fi obligat să-1 părăsească (cu posibilitatea ca acesta să facă recurs) în cazul în care nu si-a găsit de lucru la sfârșitul celor 3 luni. Curtea de Justiție, urmând linia interpretativă, s-a pronunțat în favoarea unei interpretări largi a libertății de circulație a lucrătorilor, în cadrul căreia articolul 48 *, paragraf 3 enunța în mod nelimitativ anumite drepturi de care să beneficieze cetățenii statelor membre în cadrul liberei circulații a lucrătorilor. In consecință, efectul util al acestei dispoziții conduce la faptul că persoanele care sunt în căutare de lucru vor dispune de un drept de deplasare și de rezidență în statul membru către care se îndreaptă în căutare de lucru .Același efect util al articolului 48 * permite ca dreptul de rezidență al persoanelor care caută de lucru să fie temporar limitat la perioada necesară pentru a cunoaște ofertele de lucru existente în statul respectiv și care sunt corespunzătoare calificării profesionale a celui interesat și pentru a lua măsurile necesare pentru a fi angajat.Din cauza lipsei de dispoziții comunitare la care să poată face referire în acest caz — Curtea optează pentru o valorizare a compatibilității între termenul prevăzut de legislația națională și efectul util al articolului 48 * din Tratatul C.E.E. In acest sens Curtea de Justiție consideră că termenul de 6 luni, prevăzut de legislația engleză, nu pare, în principiu, insuficient pentru ca cel interesat să poată lua toate măsurile necesare pentru a-i permite accesul la o slujbă. Totuși, păstrând linia de interpretare largă, urmată pentru a recunoaște, plecând de la dispozițiile comunitare, un drept de rezidență pentru naționalii statelor membre care se deplasează în căutare de lucru "Curtea deJustiție" elimină caracteruI condițional al termenului deschizând astfel posibilitatea ca dreptul de rezidență recunoscut să nu fie afectat când cel interesat poate dovedi că în continuare caută de lucru și are posibilități reale de a fi angajat.Trebuie ținut cont de limitările stabilite prin chiar jurisprudența Curții de Justiție, în sensul avansat că statele membre nu au obligația, conform dreptului comunitar, de a se face responsabile de naționalii altor state membre care se deplasează în căutare de lucru, deoarece aceste, persoane nefiind lucrători, nu se bucură de dreptul de tratare egală (cu referire mai exactă la avantajele sociale), prevăzut în Regulamentul nr. 1612/68 . În aceste cazuri, odată ce termenul de rezidență a expirat, apelul la asistența socială poate fi refuzat, dacă posibilitățile ca persoana în cauză să-și găsească de lucru nu par a fi reale; astfel, acesta poate fi un factor decisiv pentru a hotărî dacă persoana trebuie sau nu să părăsească statul.

Trebuie ținut seama de situația diferită a naționalilor statelor membre care intră pe teritoriul unui stat pentru a exercita dreptul de rezidență, nelegat de exercitarea unei activități economice prevăzute în Directivele 90/364, 90/365 si 93/96. In acest caz, se pare că, apelând la efectul util al acestor norme, cei interesați ar trebui să dispună de o perioadă de timp suficientă — care în anumite ocazii poate fi prelungită dincolo de cele 3 luni de care ar dispune ca destinatari de servicii — pentru a efectua formalitățile care să le permită să dovedească faptul că îndeplinesc cerințele pretinse de directive pentru a li se oferi documentul de rezidență ca unui național al unui stat membru al Comunității Europene. Totuși, în acest caz, apelul la asistența socială pare exclus, deoarece naționalul nu trebuie să devină o povară pentru statul gazdă.41

În ceea ce se referă la regimul aplicabil documentului de rezidență legat de exercitarea unei activități economice, termenul minim de valabilitate prevăzut este de 5 ani, acest document fiind reînnoit în mod automat42 Această perioadă de valabilitate nu se vede afectată de întreruperile de rezidență care nu depășesc 6 luni consecutive sau de absențele ocazionale provocate de neîndcplinirea serviciului militar.În schimb, dacă se examinează prevederile Directivelor 90/364, 90/365 și 93/96, se poate constata un regim mult mai strict .Astfel,chiar dacă termenul de valabilitate stabilit pentru documentul de rezidență este tot de 5 ani ,statele membre au dreptul de a cere reînnoirea documentului de rezidență după primii doi ani de rezidență,pentru a verifica dacă mai sunt îndeplinite condițiile care la vremea lor au făcut posibilă acordarea dreptului de rezidență.43

2.3.3.3. DREPTUL DE REZIDENTA AL STUDENTILOR

Prima categorie individualizată a persoanelor este aceea a studenților ,care,deja în cadrul referinței propuse de Comisia din 1979,referință la un drept de acoperire generală,fuseseră incluși în categoria persoanelor care ar trebui să beneficieze de un drept de rezidență independent de exercitarea unei activități economice.44

Problemele pe care le-a suscitat inițial circulația studenților n-au fost puse cu referire la libertatea de intrare și ședere ,ci cu referire la accesul naționalilor statelor membre la formare profesională în centrele de învățământ ale altor state membre.

Drepturile de intrare și de rezidență ale studenților nu se puteau recunoaște așa cum avertiza și jurispudența comunitară ,în baza dispozițiilor referitoare la destinatarii de servicii deoarece în situația cursurilor urmate în cadrul unui sistem național de învățământ nu se poate vorbi de existența unei remunerări(sistemul educativ fiind de obicei finanțat de bugetul public).

Problema referitoare la pregătirea profesională și-a găsit soluția aplicând principiul nedisciminării din Tratatul C.E.E. referitor la executarea unei politici de formare profesională din articolul 128 * din Tratat45. În virtutea acestei formulări, se poate considera — cum a afirmat și Curtea de Justiție însăși – că se recunoștea implicit dreptul de intrare și de rezidență al studenților, corolar necesar pentru a face efectiv accesul la centrul de învățământ.

Aceasta în măsura în care dreptul nediscriminării în ceea ce privește condițiile de acces la formarea profesională, nu se refereau doar la exigențele impuse de către centrul de învățământ (gen cheltuieli de înscriere), ci și la toate celelalte măsuri care ar putea împiedica exercitarea acestui drept, între care este inclus și dreptul de rezidență pe durata perioadei de pregătire.

Comisia a statuat că dreptul de intrare și de rezidență al studenților ar putea deja să se subînțeleagă din dreptul de acces, în condiții egale, la pregătirea profesională.46

Totuși, dată fiind importanța crescândă a circulației studenților în Comunitate – promovată inclusiv prin intermediul programelor comunitare -rezultă că este convenabil ca legiuitorul comunitar să se ocupe de acest aspect, așa cum făcuse, la momentul potrivit, cu cazul serviciilor.

Utilitatea articolului 235 * din Tratatul C.E.E. ca bază juridică a dreptului de rezidență al studenților fusese deja gândită de doctrină, înțelegându-se că nu era cea adecvată, deși se estima că articolul 128 * din Tratat conferea instituțiilor comunitare o bază juricică suficientă .

În acest sens Curtea de Justiție, a anulat Directiva nr. 90/366, considerând că, în măsura în care directiva referitoare la dreptul de rezidență al studenților este destinată să consacre și să organizeze dreptul de rezidență, limitat la durata pregătirii studenților, naționali ai unui stat membru, ca și a soțului/soției și a fiilor în grija acestuia, respectiva dispoziție stabilește într-un domeniu, de aplicare a Tratatului, cum ar fi acela al pregătirii profesionale, tratat în articolul 128*, o reglementare care interzice discriminarea pe motiv de naționalitate.

In acest sens, Curtea de Justiție deschide o importantă cale de dezvoltare a principiului general din Tratatul C.E.E. Trebuie totuși ținut seama de faptul că anularea Directivei nr. 90/366 se datorează faptului că baza juridică utilizată în adoptarea ei, anume articolul 235 * din Tratatul C.E.E., a presupus excluderea prerogativelor Parlamentului European fără a se discuta conținutul normativ esențial al directivei. In consecință, anularea nu conține, în principiu, repercusiuni asupra reglementării materiale a dreptului de rezidență.47

Directiva nr. 93/96, privitoare la dreptul de rezidență al studenților, reprezintă o lărgire a domeniului de aplicare a principiului liberei circulații stabilit prin Tratatul C.E.E. la o situație care, se include în domeniul de aplicare a acestuia, constatându-se necesitatea de a aplica prevederile din Tratat, prin care se interzice orice discriminare între naționalii statelor membre în ceea ce privește accesul la formarea profesională în cadrul Comunității48.

În măsura în care recunoașterea dreptului de rezidență prin Directiva nr. 93/96 are, într-o oarecare măsură, un caracter rezidual, se exclud din domeniul de aplicare personală a directivei studenții care se bucură de dreptul de rezidență pentru că exercită sau au exercitat o activitate economică dat fiind că aceste persoane se bucură de asemenea drept în calitatea lor de lucrători în baza articolului 48 * al Tratatului Comunității Economice Europene și a Regulamentului Comunității Economice Europene 1612/68, care stabilește în mod general că lucrătorul are dreptul să se bucure de aceleași avantaje sociale ca și naționalii, avantaje care se extind la posibilitatea de a-și îmbunătăți calitățile profesionale și de promovare.De asemenea se văd excluși din domeniul de aplicare a directivei studenții care se bucură de dreptul de rezidență în virtutea statutului de membri ai familiei unui lucrător emigrant.

Directiva limitează acordarea dreptului de rezidentă de către statele membre la cazul în care studentul poate garanta autorităților însărcinate, printr-o declarație sau la alegerea studentului, prin orice alt mijloc echivalent, că dispune de resurse necesare și de o asigurare de sănătate care să acopere riscurile în statul membru gazdă, cerințe cu care se pretinde evitarea ca titularul dreptului de rezidență să nu devină, în timpul perioadei sale de rezidență, o povară pentru asistența socială din statul membru gazdă. In funcție de acest caracter de drept condiționat unor cerințe cu caracter economic și unei situații subiective de natură temporală, dreptul de rezidență al studenților se limitează la durata perioadei de formare.

Consiliul a optat pentru o redactare extrem de atentă și conformă cu interpretarea dată de Curtea de Justiție Tratatului Comunității Economice Europene în materie de pregătire profesională. In conformitate cu această interpretare, în stadiul actual al dezvoltării dreptului comunitar, principiul nediscrirninării conținut în Tratat se referă doar la interzicerea discriminării, la accesul la pregătirea profesională și nu la ajutoare oferite studenților pentru întreținere și hrană.

În cadrul actual de distribuire a competențelor în care fiecare stat membru continuă să fie responsabil de sistemul propriu de educație națională, soluția adoptată, care face posibilă circuație a studenților dintr-o perspectivă formală, evită ca statele membre care au sisteme educative mai generoase sau mai bune calificativ să fie nevoite să se ocupe de cheltuielile studenților proveniți din statele membre. Totuși, după cum se semnalează, acest drept al statelor membre de a se proteja de „fluxurile artificiale de studenți" se traduce în realitate ca un obstacol în calea liberei circulații a persoanelor.

2.3.3.4. DREPTUL DE REZIDENTA AL PERSOANELOR CARE AU INCETAT SA MAI EXERCITE O ACTIVITATE PROFESIONALA

O altă categorie de persoane considerată a se deosebi din punct de vedere al recunoașterii unui drept de rezidență a fost cea a lucrătorilor pe cont propriu sau prin contract care au încetat să exercite vreo activitate profesionala .Astfel, Tratatul recunoaște dreptul de permanență pe teritoriul unui stat membru după exercitarea unei slujbe, posibilitate pe care dreptul privat o extinde cu același conținut asupra cazului în care libera circulație a persoanelor s-a exercitat în cadrul dispozițiilor referitoare la libertatea de stabilire.49

Prin extinderea dreptului de rezidență al lucrătorilor pe cont propriu sau prin contract care au încetat să exercite vreo activitate profesională, dar care n-au exercitat libera circulație a persoa- nelor prevăzute în Tratatul CEE. în timpul perioadei lucrative, se ajunge la o superpoziționare a reglementării comunitare față de situația persoanelor care s-au retras din viața profesională. În acest sens, dreptul de permanență în statul gazdă în care s-au exercitat fie libera circulație a lucrătorilor, fie stabilirea din timpul vieții profesionale a acestora , i se alătură acum dreptul de rezidență în orice stat membru în condițiile Directiva 90/365.

Dreptul de permanență și cel de rezidență răspund la considerații distincte, deși, după cum se arată, dreptul de rezidență recunoscut de Tratat nu răspunde rațiunilor de natură să justifice prezența acestor persoane în alte state membre, ci mai degrabă, la motive umanitare și sociale, în măsura în care se presupune că persoana care a trăit timp de câțiva ani într-un stat gazdă este suficient de înrădăcinată sau de integrată pentru a avea dreptul, dacă asta dorește, de a rămâne definitiv în acest stat.50

In schimb, dreptul de rezidență al lucrătorilor pe cont propriu sau prin contract care au încetat să exercite vreo activitate profesională și care nu au fost subiecți ai liberei circulații a persoanelor prevăzută în Tratatul C.E.E. în timpul vieții sale profesionale, răspunde la considerații mai direct legate cu „Europa Cetățenilor". Din aceste situații se înțelege că dezvoltarea principiului liberei circulații a persoanelor va trebui să presupună și posibilitatea ca toți naționalii statelor membre să-și aleagă reședința în orice stat membru, independent de condițiile economice, inclusiv dacă aparțin categoriilor de persoane care nu mai au relevanță sub aspect laboral. Această posibilitate ce se vedea favorizată prin faptul că în cadrul coordonării dispozițiilor referitoare la asigurările sociale, beneficiarii pensiilor au dreptul să continue să primească banii pentru prestații, cât si rentele, chiar si atunci când ei se află în rezidență pe teritoriul unui stat membru diferit de acela în care își află sediul instituția care datorează banii.51

In ceea ce se referă la baza juridică la care trebuie recurs pentru recunoașterea dreptului de rezidență al lucrătorilor pe cont propriu sau prin contract care au încetat să exercite vreo activitate profesională articolul 235 * al Tratatului Comunității Economice Europene pare a oferi o bază juridică mai potrivită modificărilor făcute de către Consiliu referitor la regimul mai favorabil propus de către Comisie și Parlament(referitor la problemele care au apărut referitor la dreptul de permanență și la adoptarea Directivei nr. 75/34 a C.E.E.referitoare la dreptul de permanență allucrătorilor pe cont propriu-Comisia a considerat că Tratatul C.E.E. ar conferi puteri suficiente pentru adoptarea sa dar Consiliul neîmpărtășind aceste argumente a adoptat Directiv a luând ca bază art.235*)

Directiva nr. 90/365 recunoaște dreptul de rezidență al lucrătorilor pe cont propriu sau prin contract care au încetat să-și exercite activitatea profesională într-un caz care nu este prevăzut inițial în Tratat,dar care se consideră necesar pentru a realiza principiul liberei circulații a persoanelor în legătură cu articolele 48 * și 52 * din Tratatul C.E.E. Acest drept de rezidență are -entitate proprie- în acele cazuri în care lucrătorul nu a exercitat dreptul de liberă circulație în timpul perioadei de activitate profesională și hotărăște să îl exercite în momentul în care devine beneficiarul unei rente sau al unei pensii.

Dreptul de rezidență al lucrătorilor pe cont propriu sau prin contract care au încetat să-și exercite activitatea profesională apare condiționat de dispunerea de resurse suficiente care să garanteze că beneficiarul nu va deveni o povară excesivă pentru statul gazdă. Posesia resurselor suficiente va fi probată prin dreptul la o pensie de invaliditate, de vârstă sau chiar printr-o indemnizație în urma unui accident de muncă sau a unei boli profesionale(ce vor avea un nivel superior asistenței sociale acordate naționalilor din statul-gazdă). În afară de niște resurse suficiente, cerințele cu caracter economic include necesitatea de a dispune de o asigurare de sănătate care să acopere riscurile în statul membru gazdă52.

2.3.3.5. DREPTUL DE REZIDENTA AL FAMILIEI

În ceea ce privește Directiva nr. 90/364, întrucât acordarea dreptului de rezidență este condiționată de satisfacerea din partea solicitantului a unor cereri cu caracter economic – anume deținerea unei asigurări de sănătate și a unor resurse suficiente care să poată garanta că această persoană și membrii familiei sale nu vor deveni în timpul șederii lor o povară pentru asistența socială a statului gazdă – dreptul de rezidență recunoscut de această dispoziție pierde caracterul de generalitate pretins de directivă.

In acest sens, naționalul unui stat membru care, după ce s-a deplasat în alt stat membru, vrea să-și vadă recunoscut dreptul de rezidență, în acesta în virtutea Directivei nr. 90/364, va trebui să dovedească nivelul superior al resurselor sale față de nivelul resurselor sub care statul membru gazdă poate oferi asistență socială naționalilor săi, ținând seama și de situația personală a solicitantului și a membrilor familiei care l-au însoțit.

Se scoate în evidență faptul că criteriile care se folosesc pentru a determina domeniul de aplicare personală sunt diferite în funcție de situația persoanei în legătură cu dreptul comunitar. In cazul lucrătorilor cu caracter general al persoanelor care duc la bun sfârșit o activitate economică, criteriul utilizat este un criteriu calitativ stabilit numai prin examinarea naturii exercitate, independent de veniturile obținute. Dimpotrivă, în cazul persoanelor care nu exercită nici o activitate economică, criteriul este cantitativ și presupune examinarea resurselor de care se dispune.

Se evidențiază astfel existența a două categorii de persoane care se bucură de dreptul de rezidență. Pe de o parte, categoria pe care am putea-o numi „tradițională" se bucură de un drept de rezidență necondiționat, în timp ce persoanele care își derivă dreptul de rezidență din Directivele 90/364, 365 și 93/96 trebuie să dovedească că dispun de mijloacele economice suficiente pentru a nu deveni o povară pentru asigurările sociale ale statului gazdă .

In orice caz, trebuie ținut seama că problema referitoare la garanțiile pe care trebuie să le ofere naționalii statelor membre se înscrie în cadrul general al problemelor pe care le creează diferențele de conținut și domeniul de acoperire între diferitele sisteme de protecție socială. Este vorba așadar de o materie cu o puternică incidență în problemele legate de coeziunea economică sau socială, dat fiind că, cu cât va fi aceasta mai mare între statele membre și deciziile care privesc teme ca sărăcia sau șomajul se vor lua în mod global de comunitate, având repercusiuni în depășirea diferențelor privitoare la lărgirea domeniului de protecție socială între statele membre și prin urmare a temerilor și a suspiciunilor acestora în fața valurilor migratoare produse de lipsa de armonizare a regimurilor de siguranță și asistență socială.

In cadrul recunoașterii unor drepturi la circulație teritorială, regimul comunitar al liberei circulații a persoanelor se referă și la dreptul naționalilor statelor membre de a fi însoțiți de membrii familiei lor, extinzând și asupra acestor persoane unele drepturi de liberă deplasare și de rezidență paralele cu acelea care îi sunt recunoscute titularului liberei circulații.53

Așa cum se desprinde din junsprudența Curții, drepturile la circulație teritorială a membrilor familiei sunt niște drepturi derivate din dreptul originar de care beneficiază persoana care exercită libertatea de circulație în cadrul cbmumfăr, care nu pot fi menținute într-o formă autonomă, nici nu pot fi recunoscute într-o manieră independentă54, fără ca pe de altă parte acest caracter de drept derivat să presupună că membrul familiei trebuie în mod obligatoriu să conviețuiască cu titularul dreptului la liberă circulație, în măsura în care relația de dependență sau legătură familială mai este în vigoare.55

Dreptul naționalului unui stat membru de a se întoarce în propriul stat cu membrii familiei care ar fi naționali ai unui stat nemembru, dacă acesta a exercitat dreptul la liberă circulație prevăzut în dispozițiile comunitare, pune problema că pe această cale să se facă loc unor posibilități de evaziune a dispozițiilor naționale în materie de străini.(se subliniază dificultatea de a delimita într-o formă precisă situațiile care trebuie prevăzute în acest cadru)

Curtea de Justiție a confirmat drepturile de intrare și de rezidență a soțului (soției) – indiferent de naționalitatea acestuia – naționalului unui stat membru care a exercitat dreptul de liberă circulație a lucrătorilor sau de stabilire și care urma să se întoarcă în țara de origine. Iar asta în măsura în care aceste drepturi nu pot produce „efecte plenare"; dacă naționalul comunitar ar întâlni, la întoarcerea în statul său de origine, obstacole la intrarea și reședința soțului (soției) sale, trebuie ținut cont de faptul că acesta din urmă are cel puțin aceleași drepturi de intrare și de ieșire pe care le-ar avea naționalul comunitar care a exercitat dreptul la liberă circulație a persoanelor, în cazul în care acesta ar hotărî să intre si să rezide în alt stat membru, diferit de acela în care individul în cauză este național. Totuși, în măsura în care există posibilitatea ca aceste drepturi să fie folosite pentru a evita respectarea dispozițiilor naționale legate de străini, cu riscul imediat derivat al fraudei, Cvirtea nuanțează, afirmând că facilitățile create de către Tratat nu interzic statelor membre să ia măsurile necesare pentru a împiedica posibilele abuzuri.

Cu caracter general, conținutul si valabilitatea în timp a drepturilor la ciculație teritorială recunoscute membrilor familiei este identic cu acela al drepturilor persoanei de care aceștia depind. Totuși, acest principiu cunoaște limitări în acele cazuri în care membrul familiei este național al unui stat ncmembru; în aceste condiții se produce o derogare de la regimul aplicabil naționalilor unui stat nemcmbru care, cu caracter general, sunt excluși din domeniul normelor comunitare ale liberei circulații a persoanelor. In legătură cu dreptul de intrare, statele membre pot cere membrilor familiei care nu au naționalitatea nici unui stat membru, vize de intrare sau alte obligații echivalente, deși vor acorda acestor persoane toată seria de facilități pentru a obține vizele de care au nevoie.

În ceea ce se referă la dreptul de rezidență, când membrul unei familii nu posedă naționalitatea unui stat membru, i se va acorda un „document de rezidență" care va avea aceeași valoare ca și cel al persoanei de care acesta depinde.

Directivele 90/364, 365 și 93/96 nu prevăd care sunt documentele pe care le pot cere statele membre pentru acordarea dreptului de rezidență persoanelor membre ale familiei unui național, dar care sunt naționale unui stat nemembru. De aceea trebuie acoperită această lipsă recurgând la cele hotărâte în Directiva nr. 68/360, în sensul că se va putea cere doar documentul în baza căruia respectiva persoană a intrat pe teritoriul statului, document care să dovedească legătura de familie existentă între acesta și naționalul statului membru56.

Dacă acesta pierde legătura de rudenie prin deces sau dezlegarea căsătoriei, va pierde – cu excepția carurilor în care poate fi titular al dreptului de rezidență – legătura cu dreptul comunitar, ajungând să depindă de dispozițiile naționale care privesc străinii.Aceasta se poate traduce ca un obstacol în calea liberei circulații a persoanelor în Comunitate57

Se speră că recunoașterea unui drept la liberă circulație și de rezidență de acoperire generală în cadrul cetățeniei Uniunii, va conduce la o reglementare a drepturilor la deplasare teritorială a membrilor familiei din care nu doar se vor elimina situațiile de discriminare, ci chiar se vor rezolva consecințele negative la care conduce situația de dependență în care se găsesc membrii familiei și mai ales acei membri care sunt naționali ai unui stat membru. În acest mod s-ar putea realiza plenar libera circulație a persoanelor în Comunitate .

2.3.4. MECANISMELE GARANTIEI PRIVIND DREPTUL DE CIRCULATIE A PERSOANELOR

Comunitatea constituie încă de la începuturile ei – așa cum s-a arătat în repetate rânduri – o comunitate de drept cu ordin juridic propriu, în care sunt conținute o serie de mecanisme de exigibilitate și de garanție care fac posibilă realizarea efectivă a acestei libertăți.

Curtea de Justiție a accentuat faptul că dreptul comunitar creează o serie de norme care sunt destinate nu numai statelor membre, ci și naționalilor lor. Datorită acestor mecanisme de exigibilitate și de garanție, drepturile naționalilor se configurează sub formă de drepturi subiective care se integrează în patrimoniul particularilor și care se pot realiza în fața instituțiilor comunitare, a statelor membre și, după caz, în fața inșilor sau a persoanelor private.

Astfel, într-un cadru de supranaționalitatc normativă, s-au dezvoltat, prin efortul Curții de Justiție, principiul efectului direct și cel al supremației, prin intermediul cărora s-a garantat efectivitatca libertății de circulație58. In general, aceste principii intră în funcțiune când individul trebuie să recurgă, pentru a-i fi protejat dreptul în cauză, la autoritățile naționale competente care, dacă au caracter jurisdicțional, se vor adresa Curții de justiție prin intermediul recursului la chestiunea prejudicială din articolul 117* din Tratatul C.E.E. Astfel se scoate în evidență importanța jurisdicțiilor naționale în protejarea drepturilor referitoare la libertatea de circulație a persoanelor în Comunitate, ținând seama de faptul că recurgerea la această procedură este obligatorie pentru organele jurisdicțioanle naționale, ale căror decizii nu se vor repeta la un recurs ulterior de drept intern, și că aplicarea jurisprudenței corespunde respectivei jurisdicții naționale.

În ceea ce privește principiul efectului direct, s-a stabilit capacitatea normelor referitoare la libera circulație a persoanelor de a genera drepturi irevocabile în fața jurisdicțiilor naționale, atât timp cât norma comunitară este, prin natura ei intrinsecă, aptă să producă un asemenea rezultat. Această capacitate s-a stabilit deci în legătură cu unele articole nu doar ale Tratatului, ci și ale dispozițiilor de drept derivat care le tratează59.

In ceea ce privește principiul supremației, și ținând seama de faptul că, alături de drepturile care rezultă în mod direct dintr-o sursă comunitară de drept primar sau secundar, libertatea circulației persoanelor se realizează de asemenea prin intermediul măsurilor naționale care pun în practică o normă comunitară, acest principiu conduce la a se impune, deci, soluția comunitară în fața oricărei norme naționale contrare.

Astfel, și din punct de vedere al modului în care libertatea de circulație a persoanelor este garantată în dreptul comunitar, este posibil să se tragă concluzia că această libertate constituie un progres foarte important în protejarea individului, în măsura în care pe această cale s-a ajuns la o adevărată limitare a puterilor discreționare pe care le au statele membre referitor la străinii naționali ai altor state membre.60

2.3.5. EXCEPTII DE LA LIBERA CIRCULATIE A PERSOANELOR

Libertatea de circulație a persoanelor în Comunitate nu are un caracter absolut, ci poate fi obiect al unor limitări sau excepții, justificate pe motive de ordine publică,sănătate și siguranță publică.61 În cadrul sistemului de distribuire a competențelor între statele membre si Comunitate, excepția de ordine publică, sănătate și siguranță publică presupune o rezervă de suveranitate în favoarea statelor membre care au dreptul de a restrânge sau de a suprima libertatea de circulație a persoanelor recunoscuta prin ordinul supranațional. Totuși exercitarea competențelor naționale în acest domeniu este limitarea de niște criterii comunitare care pleacă din Directiva nr. 64/221 care face parte din regimul administrativ comun referitor la libera circulație a persoanelor.

Așa cum s-a afirmat, devin conceptele de „ordine,sănătate,siguranță publică”devin noțiuni comunitare, a căror interpretare nu poate rămâne la latitudinea statelor membre care, deși încă mai păstrează o anumită marjă de apreciere în determinarea circumstanțelor care constituie o amenințare pentru ordinea publică sau pentru siguranța publică, totuși constată că marja aceasta este supusă exigențelor dreptului comunitar și controalelor instituțiilor comunității .

Așa cum însăși Curtea a arătat, rezerva de ordine publică, sănătate și securitate publică la care se referă Tratatul C.E.E. în ceea ce privește libera circulație a persoanelor, nu trebuie înțeleasă ca o cerință necesară obținerii drepturilor la intrare și la rezidență recunoscute de către dreptul comunitar, ci ca o posibilitate de a recurge – în cazuri particulare și în prezența unei justificări adecvate – la restricționarea exercitării unor drepturi care derivă direct din tratat sau din dispozițiile care îl dezvoltă.

Chiar în delimitarea domeniului marjei de apreciere pe care dreptul comunitar o lasă autorităților naționale în ceea ce privește valoarea comportamentelor care pot fi contrare ordinii publice, criteriile materiale care se desprind din Directivă și din jurisprudcnța Curții, capătă o deosebită importanță pentru delimitarea unei noțiuni de ordine publică comunitară. In cele din urmă trebuie avut în vedere faptul că în cadrul general al funcționării Directivei 64/221, acesta s-a sprijinit pe recunoașterea de către Curte a efectului direct al dispozițiilor Directivei, care ar putea acorda drepturi pe care să le folosească particularii, înaintea jurisdicțiilor naționale.

În ceea ce privește drepturile prevăzute de Directiva nr. 64/221, măsurile de ordine publică trebuie fondate exclusiv pe comportamentul personal al individului la care se aplică, fără ca pura existență a condamnării penale să constituie prin ea însăși un motiv pentru adoptarea măsurilor amintite62 . În cadrul acestei construcții restrictive, excepția de ordine publică nu poate fi folosită cu scopul prevenirii generale.

Se exclude și posibilitatea de a invoca ordinea publică pentru scopuri economice63. In acest sens au existat multe îndoieli cu privire la aplicarea excepție de ordine publică atunci când persoana care exercită libera circulație nu dispune de mijloace economice suficiente. Trebuie să ne amintim de faptul de a fi nevoit sa recurgi la asistența socială a statului gazdă nu este un motiv în sine pentru a limita dreptul de rezidentă al persoanelor care desfășoară o activitate economică și nici pe acela al naționalilor statelor membre care se deplasează în scopul de a găsi un serviciu. Pe de altă parte, deși posibilitatea de a rămâne în grija asistenței sociale este în mod expres exclusă în Directivele 90/364, 365 și 93/96, în această situație retragerea dreptului de rezidență nu se bazează pe excepția de ordine publică, ci pe pierderea a ceea ce constituie o obligație pentru titularul dreptului. În ce privește principiile concretizate ale jurisprudenței, Curtea de Justiție a precizat că în măsura în care prin libertatea de circulație a persoanelor se configurează o libertate fundamentală a individului în cadrul Dreptului Comunitar, noțiunea de ordine publică trebuie interpretată conform principiilor prevăzute de Instrumentele de Protejare a drepturilor Omului.În acest sens, Curtea de Justiție a legat limitările în materie de ordine publică prevăzute în Directiva nr. 64/221 de principiul general consacrat în articolele 8, 9 și 11 ale Convenției de la Roma și în articolul 2 din al IV-lea Protocol al său, care dispun în termeni identici că „exercitarea acestor libertăți nu poate face obiectul altor restricții decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică".

Avansul în procesul de integrare comunitară și exigențele acestuia au presupus o reducere a marjei de apreciere a statelor membre, chiar dincolo de criteriile Convenției de la Roma. În acest sens, Curtea de Justiție limitează recurgerea la excepția de ordine publică la situațiile în care, în afară de perturbarea ordinii publice care constituie infracțiuni conform legii, există o amenințare reală și suficient de gravă care afectează interesul fundamental al societății; este vorba de un criteriu mai restrictiv al competențelor naționale decât criteriul măsurilor necesare într-o „societate democratică".

În plus, trebuie ținut cont de limitarea marjei de apreciere a statelor membre în ceea ce privește excepția de ordine publică ce s-a produs pe calea aplicării principiului ncdiscriminării. Este un principiu relevant pentru a marca avansul în construcția unui concept comunitar de ordine publică.

Așa cum se arată, cu cât mai mare va fi gradul de solidaritate si de uniune între state, cu atât mai puțin se va justifica menținerea unui regim special de ordine publică în ceea ce-i privește pe naționalii statelor membre care uzează de dreptul la liberă circulație a persoanelor.

2.4. ACORDUL DE LA SCHENGENSI LIBERA CIRCULATIE A PERSOANELOR

Schengen, deși nu face parte din blocul comunitar, poate fi considerat acordul care permite punerea în aplicare reală a liberei circulații a persoanelor. Este într-un fel „laboratorul" acestei libertăți, așa cum se va regăsi și în Tratatul de la Maastricht.

Având ca model Convenția Benelux, încheiată în 1958, statele comunitare au încheiat la 14 iunie 1985 Acordul Schengen, privind suprimarea treptată a controlului la frontierele comune. Este vorba despre Belgia, Luxemburg, Olanda (care formau Benelux) si Franța și Germania, între care se semnase un acord similar la Sarrenbruck, cu un an mai devreme.

De-a lungul acestor ani, avcnimentele au exercitat o presiune continuă asupra lucrărilor partenerilor Schengen. Sentimentul de insecuritate legat de valurile succesive de terorism, primele fisuri ale imperiului comunist și reunificarea Germanici au fost factori care au provocat uneori întârzieri și care,în nici un caz, nu au simplificat derularea negocierilor.

Pentru ca măsurile pe termen lung, prevăzute în titlul II al Acordului, să fie aplicabile, a fost esențială decizia celor cinci parteneri reuniți la Schengen de a crea instanțe specializate. Obiectivul inițial urmărit de specialiștii reuniți în grupe de lucru nu a fost elaborarea unui nou instrument juridic, ci numai identificarea dificultăților legate de punerea în practică a măsurilor pe termen lung si găsirea unor soluții concrete.

În raportul din 19 iunie 1989, Grupul central de negociere a constatat că textele definitivate de grupuri de lucru diferite ar putea fi integrate într-un document unic. Grupul central de negociere a hotărât folosirea ca document de lucru a proiectului olandez.( ce fusese anterior prezentat, cu titlu de probă, de către delegația olandeză).

În ciuda dificultăților menționate, putem considera că, la sfârșitul anului 1988, textele viitoarei convenții de aplicare erau, în mare parte, redactate și că obiectivul stabilit inițial – desființarea controlului la frontierele comune, înainte de l ianuarie 1990 — era încă în studiu.

Miniștrii și secretarii de stat au luat ultimele decizii pe 13 noiembrie 1989. Au programat semnarea Convenției de aplicare a acordului Schengen pentru data de 15 decembrie a aceluiași an, adică înainte de l ianuarie 1990, data înscrisă în acord.( Republica Federală a Germaniei a cerul atunci partenerilor săi să amâne semnarea Convenției. Ea a dorit in primul rând ca textul convenției să precizeze, într-o declarație anexă, că Republica Democrata a Germaniei nu este o țară străină în raport cu ea. Scopul era de a obține, în perspectiva unei evoluții favorabile a procesului de unificare, o integrare automată în „spațiul Schengen" a Republicii Democrate a Germaniei.)Reunite din nou la Schengen pe 19 iunie( după ce alegerile din 18 martie 1990 din Republica Democrată Germană au decis în mod favorabil soarta reunificării celor două părți ale Germaniei ), cele cinci state semnatare ale acordului din 14 iunie 1985 au semnat convenția care urma să permită aplicarea măsurilor pe termen lung enunțate cu cinci ani în urmă.

2.4.1. PREZENTARE GENERALA A INITIATIVEI DE LA SCHENGEN

Compus din 32 de articole, acest Acord constituie o declarație de intenție prin care statele semnatare se angajează să faciliteze, pe cât posibil, trecerea frontierelor lor interioare și să pună în aplicare măsurile de cooperare necesare suprimării controlului.

Pentru ca dispozițiile din acord să-și găsească ilustrarea în practică, acesta a fost completat cu o Convenție de aplicare a Acordului Schengen — denumită si Convenția Schengen – semnată de aceleași părți la 19 iunie 1990 și care afirmă, între altele: corespondența cu obiectivele comunitare care vizau crearea și funcționarea Pieței Unice, așa cum prevedea Actul Unic European.

Ulterior au aderat și alte state comunitare: Italia — 27 noiembrie 1990, Spania și Portugalia— 25 iunie 1991, Grecia — 6 noiembrie 1992, Austria — 25 aprilie 1995. Danemarca a solicitat statutul de observator la Grupul Schengen, în vederea aderării. Dintre țările comunitare, doar Marea Britanie este împotriva înlăturării frontierelor interioare, antrenând și Irlanda în acest refuz.

Cu toate acestea, nu toate statele semnatare erau efectiv pregătite pentru „deschiderea" frontierelor, ceea ce a determinat numeroase amânări până la 26 martie 1995, data care marchează intrarea în vigoare a Acordului Schengen.

Spre deosebire de Benelux, modelul istoric pentru Schengen, acesta nu beneficiază de recunoaștere juridică. De aceea pentru anumite aspecte practice, cum ar fi semnarea contractelor de angajare a experților și a membrilor serviciilor tehnice, a trebuit să se recurgă la personalitatea juridică a Benelux.

Munca de elaborare a textelor și de pregătire a deciziilor revine grupurilor de lucru, subordonate Grupului Central (Grup Central compus din înalți funcționari din statele membre ale spațiului Schengen ce stabilește ordinea de zi a COMEX-Comitet Executiv-constituit în vederea aplicării Convenției organ decizional care statuează în unanimitate ). Există patru grupuri de lucru, cărora le sunt subordonate mai multe subgrupuri. Este vorba despre:

Grupul „poliție și securitate", care se ocupă de probleme direct legate de activitatea organelor de politie și justiție și care are ca scop protecția persoanelor și a bununilor;

Grupul „circulație transfrontalieră" care studiază probleme legate de libera circulație;

Grupul „transport" care se ocupă de schimburile comerciale, trafic la frontieră etc.;

Grupul „mediu fi vamă" se ocupă de protecția sănătății oamenilor și animalelor, controlul asa-numitelor produse „sensibile".

2.4.2. PRINCIPIILE GENERALE DIN CONVENTIA DE LA SCHENGEN

Principiile generale avute în vedere în Convenție sunt două: libera circulație a persoanelor si securitate în spațiul Schengen. Libera circulație a persoanelor reprezintă marea inovație Schengen, recunoscută cetățenilor statelor semnatare ale Acordului. Nu sunt excluși nici cetățenii altor state comunitare, dar nici cei care provin din state terțe.

Trebuie subliniat că libera circulație nu semnifică absența oricărei „constrângeri". Posibilitatea de a se deplasa sau de a se stabili liber pe teritoriul statelor Schengen nu implică suprimarea frontierei dintre state, nici absența oricărui tip de control cu ocazia trecerii acesteia. Pentru analizarea acestui obiectiv sunt necesare două tipuri de măsuri: la intrarea în spațiul Schengen și în interiorul lui. In primul caz se va efectua un control al frontierelor exterioare potrivit distincțiilor operate de Convenție și cu respectarea regulilor COMEX, iar în al doilea caz se va pune accent pe aspectul preventiv, dar și pe reprimarea infracțiunilor.

Convenția Schengen nu se aplică în același fel tuturor celor care doresc să intre, să circule sau să rămână pe teritoriul comun al statelor părți. Ea face distincție între două categorii de persoane: cea a cărei libertate de circulație este totală — cetățenii europeni si o alta, care este supusă unor reguli comune tuturor statelor Schengen: cetățenii străini.

În articolul 2 din Convenție se prevede „privilegiul" cetățenilor europeni care pot trece frontierele interioare, fără a fi supuși controlului. Totuși, această regulă comportă derogări. Astfel, „atunci când ordinea publică sau securitatea națională o cer, o parte contractantă poate, după ce s-a consultat cu ceilalți parteneri, să decidă ca, pentru o perioadă de timp limitată, să efectueze un control la frontiera națională." Situația juridică a străinilor în spațiul Schengen este diferită. Distingem, în primul rând, între cetățenii unor state terțe care nu au nevoie de viză pentru a pătrunde pe teritoriul comun și cei care sunt supuși obligativității vizei, statele acestea fiind înscrise pe o listă comună.

În cazul în care viza este obligatorie, ea se va elibera în condițiile articolul 5 din Convenție. Astfel, solicitantul trebuie să dispună de un document valabil care să îi permită trecerea frontierei, să prezinte documente privind obiectul și condițiile sejurului avut în vedere, din care să rezulte că dispune de mijloace suficiente pentru a se întreține, atât pe durata sejurului, cât și pentru întoarcerea în țara de origine sau tranzitul spre un stat terț sau că are posibilitatea de a obține în mod legal aceste mijloace.

Viza se eliberează pentru o perioadă de trei luni și poate fi o viză de călătorie sau de tranzit.

Persoanele aflate clandestin în spațiul Schengen sunt obligate, potrivit articolului 23 să-1 părăsească imediat.

În ceea ce-i privește pe refugiați Convenția își exprimă totodată adeziunea la principiile Convenției de la Geneva (1951) privind refugiații. În consecință, statele părți se angajează să garanteze dreptul la azil, considerat un drept fundamental și să coopereze cu Înaltul Comisariat: O.N.U. pentru refugiați.

Raportul dintre sistemul Schengen si U.E. se analizează sub două aspecte: coexistența cu Tratatul de la Maastricht și integrare în Tratatul de la Amsterdam. Coexistența juridică a celor două documente este prevăzută în chiar cuprinsul lor (articolul 134 din Convenția Schengen și articolul 29 Tratatul U.E.). Obiectivele sunt comune, iar mijloacele de cooperare asemănătoare.

Pilonul J.A.I. (Justiție și Afaceri Interioare) instituie ca și în cazul Schengen o cooperare interguvernamentală, constituind politici de „interes comun": imigrări și azil, vize, trecerea frontierelor, dar își propune, în același timp, o cooperare mai strânsă între organele vamale, de politie și judiciare ale statelor membre. Mijloacele de cooperare în ambele cazuri sunt instituționale și convenționale. În primul caz, organele cu rol central sunt Comitetul de Miniștri pentru J.A.I. și COMEX pentru Schengen, care elaborează dispozițiile necesare aplicării efective a celor două documente.

La 2 octombrie 1997, Tratatul U.E. a fost revizuit la Amsterdam, iar J.A.I. a fost reformat cu această ocazie, în sensul că mai multe din domeniile de „interes comun" au fost „comunitarizate" — politica privind dreptul la azil, trecerea frontierelor, politica privind imigrările, lupta împotriva toxicomaniei și fraudei internaționale(ce a preluat dispozițiile de principiu din Tratatul de la Maastricht și a înglobat Convenția Schengen).

În concluzie spațiul Schengen există între 13 din cele 15 state membre ale Uniunii Europene și urmează să fie înglobat treptat în dreptul comunitar.

2.5. ASPECTE PRIVIND ARMONIZAREA LEGISLATIEI ROMANESTI CU PREVEDERILE COMUNITARE DIN DOMENIUL LIBEREI CIRCULATII A PERSOANELOR.

Libera circulație a persoanelor constituie una dintre libertățile fundamentale ale omului care, în viziunea dreptului comunitar, presupune existența unui spațiu fără frontiere în interiorul căruia exercitarea acestui drept este asigurată în baza dispozițiilor tratatului constitutiv al Uniunii Europene.

Directiva 2004/38/CE a Parlamentului european și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și rezidență a cetățenilor Uniunii Europene și a membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre stabilește faptul că cetățenia Uniunii Europene conferă fiecărui cetățean al acesteia dreptul fundamental și individual de a circula liber și de a-și stabili rezidența pe teritoriul statelor membre.

Directiva 2004/38/CE a fost adoptată cu scopul de a stabili într-un mod unitar condițiile de exercitare a dreptului la liberă circulație de către cetățenii Uniunii Europene, ținând cont de faptul că acesta era reglementat prin următoarele documente comunitare:
– Directiva Consiliului nr.64/221/CEE din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulația și șederea străinilor justificate de rațiuni de ordine publică, securitate publică și sănătate publică,

– Directiva Consiliului nr.72/194/CEE din 18 mai 1972 privind extinderea domeniului de aplicare a Directivei din 25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulația și șederea cetățenilor străini justificate de rațiuni de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, asupra lucrătorilor care-și exercită dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au fost angajați în statul respectiv,

– Directiva Consiliului nr.73/148/CEE din 21 mai 1973 privind eliminarea restricțiilor de circulație și rezidență a resortisanților statelor membre în cadrul Comunității referitor la stabilirea și prestarea de servicii,

– Directiva Consiliului nr.75/34/CEE din 17 decembrie 1974 privind dreptul resortisanților unui stat membru de a rămâne pe teritoriul unui alt stat membru după desfășurarea pe acest teritoriu a unor activități independente,

– Directiva Consiliului nr.75/35/CEE din 17 decembrie 1974 de extindere a obiectului Directivei nr.64/221/CEE privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulația și șederea străinilor justificate de rațiuni de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică, pentru a include resortisanți ai unui stat membru care exercită dreptul de a rămâne pe teritoriul unui alt stat membru după desfășurarea pe acest teritoriu a unei activități independente,
– Directiva Consiliului nr.90/364/CEE din 28 iunie 1990 privind dreptul de ședere,

 – Directiva Consiliului nr.90/365/CEE din 28 iunie 1990 privind dreptul de ședere al persoanelor angajate și al celor care exercită activități independente, care și-au încetat activitatea profesională,

– Directiva Consiliului nr.93/96/CEE din 29 octombrie 1993 privind dreptul de ședere al persoanelor aflate la studii,

 – parțial Directiva Consiliului nr.68/360/CEE din 15 octombrie 1968 privind eliminarea restricțiilor referitoare la circulație și ședere în interiorul Comunității pentru lucrătorii din statele membre și familiile lor,

– Regulamentul nr.1251/70 EEC din 29 iunie 1970 privind dreptul lucrătorilor de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au fost angajați în acel stat,

– parțial Regulamentul Consiliului nr.1612/68/CEE din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în interiorul Comunității.

Dispozițiile acestor documente comunitare au fost transpuse în sistemul de drept român prin Legea nr.309/2004 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale  Uniunii Europene și Spațiului Economic European, însă datorită faptului că adoptarea Directivei 2004/38/CE a avut ca efect modificarea modului de abordare a diverselor aspecte reglementate, dar și apariția unor elemente de noutate în domeniu, se impune adoptarea unui nou act normativ care să reglementeze libera circulație și dreptul de rezidență a acestei categorii de persoane într-o manieră clară și pe o structură care să corespundă cerințelor dreptului comunitar. Acest act normativ este reprezentat de Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, adoptata prin Legea nr.260/2005, dar care va intra in vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană.

Ordonanță de urgență stabilește condițiile de exercitare a dreptului la liberă circulație și rezidență pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre UE sau Spațiului Economic European, precum și a membrilor de familie ai acestora, dar și limitele exercitării acestui drept.
Articolul 2 din cuprinde definițiile expresiilor și termenilor utilizați, iar în alineatul (2) este definită sintagma "membru de familie". La definirea acestei sintagme au fost avute în vedere dispozițiile legislației române în materia reglementării raporturilor de familie, astfel încât prevederile Directivei 2004/38/CE referitoare la "partenerul cu care cetățeanul uniunii a contractat un parteneriat înregistrat" nu au fost preluate.

Ea cuprinde dispoziții referitoare la dreptul de intrare și de ieșire pe/de pe teritoriul României , dreptul de rezidență pentru o perioadă de până la 3 luni, dreptul de rezidență pentru o perioadă de peste 3 luni, formalități administrative pentru cetățenii UE, emiterea și valabilitatea permiselor de rezidență, menținerea dreptului de rezidență de către membrul de familie, în eventualitatea decesului sau părăsirii teritoriului României de către cetățeanul UE sau în eventualitatea divorțului ori anulării căsătoriei, dreptul de rezidență permanentă, precum si dobândirea dreptului de rezidență permanentă de către anumiți membri de familie care nu au cetățenia unui stat membru. Reglementeaza restricțiile asupra dreptului de intrare și a dreptului de rezidență din rațiuni de ordine publică, securitate națională și sănătate publică. Dispoziții finale privesc contravenții și sancțiuni contravenționale aplicabile, extinderea domeniului de aplicare al legii pentru cetățenii statelor membre în Spațiul Economic European.

Prin aceasta Ordonanta de Urgenta a Guvernului se abroga Legea nr.309/2004 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European.

În promovarea acestui act normativ au fost luate în considerare atât necesitatea stabilirii cadrului juridic pentru libera circulație a cetățenilor Uniunii Europene pe teritoriul României bazată pe reducerea formalităților administrative, obiectiv principal în aplicarea Planului de acțiune Schengen, cât și faptul că implementarea fără întârziere a acestui Plan constituie una dintre sarcinile a căror neîndeplinire poate sta la baza activării clauzei de amânare a aderării României la Uniunea Europeană, fapt care justifică situația extraordinară a cărei reglementare nu poate fi amânată.

CAPITOLUL III

EUROPA CULTURALĂ

3.1.CULTURA-CIVILIZATIE-NATIUNE – CONCEPT, EVOLUTIE, PERSPECTIVE.

Conceptul contemporan de cultură este rezultatul unei evoluții a conceptelor de cultură și civilizație.

În perioada de după primul război mondial oameni de știință,de asemenea și oameni politici occidentali au început să critice noțiunea de rasă și cultură în sens romantic.

În 1952 etnologul Claude-Levi-Strauss condamnă fundamentele rasismului și colonizării în eseul „Rase și istorie”. El renunță la principiul evoluționismului ce revendica un progres necesar și continuu deci nu există nici o direcție unică de progres,nici o civilizație exemplară. Evoluționismul era o tentativă de a reprima diversitatea culturală.

Conceptul de civilizație este redefinit de sociologii Emile Durckheim si Marcel Mauss „ca un ansamblu de fenomene sociale ce nu sunt atașate de un organism social determinat;acestea se întind pe o arie care depăsește teritoriul național sau se dezvoltă într-o perioadă de timp care depășește istoria unei singure societăți.Aceste fenomene se dezvoltă dincolo de limitele naționale ale unui stat”. Conceptul de societate supra-națională implică egalitatea între culturi diferite.

Conceptul actual de națiune. După cel de-al doilea război mondial statul național este modelul structurii politice a societăților moderne.Dar în cazul Germaniei divizată începând cu 1945 între R.D.G. și R.F.G.(oricum nici înainte de război nu au fost state naționale în sens propriu).Prin legea fundamentală din 1949 conceptul etnic de națiune este înlocuit de conceptul electiv.Și alte națiuni au urmat acest exemplu,de exemplu Spania în constituția sa din 1978.

Sociologul Marcel Mauss introduce noțiunea de „putere centrală,stabilă,permanentă,cu frontiere determinate și o relativă integritate morală,mentală și culturală a locuitorilor ce aderă conștient la stat si legile sale”.

După cel de-al doilea război mondial are loc la nivel european și internațional o cooperare multiplă în domeniu economic,politic și cultural. Totuși o structura care să inlocuiască conceptul de națiune și să mulțumească toate statele nu a fost încă descoperit până în prezent.

3.2. EUROPA -ISTORIE SI MOSTENIRE COMUNA

Când ne referim la”patrimoniul cultural european” ne gândim la moștenirea civilizațiilor greacă și latină,la creștinism,iudaism și toate formele și conceptele rezultante, de exemplu Umanismul sau Raționalismul.

Moștenirea greacă și latină s-a transmis prin intermediul filozofiei,mitologiei și artei. Reinterpretarea filozofilor greci au dat naștere diverselor curente filozofice europene un loc aparte ocupândul Umanismul și Renașterea.

Apoi creștinismul a pus bazele valorilor morale și umane comune pentru majoritatea etniilor europene iar conceptul de „putere absolută”din Evul Mediu s-a fondat pe ideea că puterea politică este o consecință a puterii spirituale.Așa s-a pus în scenă încoronarea lui Charlemagne(768-814) de către Papă în anul 800.

Un aport cultural deosebit din exterior a venit dinspre cultura arabă.Arabii ajunși pe malurile Mediteranei au lăsat urme deloc de neglijat și efecte durabile.Începând din secolul al VII-lea cuceririle arabe au îmbogățit cultura occidentală mai ales în domeniul medical și științific.Tradițiile arabe s-au implantat în special în Spania în centyrele de la Cordoba,Sevilia,Toledo iar vocabularul arb a influențat limbile spaniolă și italiană destul de mult.

3.3. DIMENSIUNEA CULTURALA INAINTE DE TRATATUL DE LA MAASTRICHT

În 1962,în cursul unei conferințe de presă președintele De Gaulle a utilizat expresia de „Europă a națiunilor” spunând că”sunt atașat de Europa mai mult ca oricând și nu cred că ar putea avea o realitate vie daca nu ne-am gândi la Franța cu francezii,Germania cu germanii,Italia și italienii. Dante,Goethe, Chateaubriand aparțin întregii Europe în măsura în care sunt eminamente italieni,germani,francezi…”

De Gaulle face aici referire la culturile naționale care compun și determină diversitatea culturală în Europa, deci aceste culturi naționale formează patrimoniul cultural al Europei. Cunoscând importanța acestor culturi,de asemenea si impactul lor istoric construcția Europei nu ar putea fi altfel decât politică.

Deci,între anii 1960 și 1992 cooperarea europeană a avut loc în principal în domeniul agricol (prin crearea unei politici comune în 1962), economic (actul Unic din 1986), monetar (crearea unui sistem monetar în 1973) și în materie de politică externă (crearea de legături contractuale cu țările din sudul Mării Mediterane și cu țările asociate din Africa,Caraibe și Pacific).

Totuși această perioadă e caracterizată de interese naționale divergente care încetinesc procesul cooperării(în legătură cu aderarea Marii Britanii guvernul german s-a arătat de acord cu toate că De Gaulle s-a opus până în 1968).

Iar pe 9 noiembrie 1989 are loc căderea zidului Berlinului ce anunță o nouă etapă în construcția Europei-depășirea divizării ce separă Germania de Est de cea de Vest înseamnă de asemenea depășirea divizărilor în întreaga Europă și ca urmare a democratizării țărilor din Est.

În această perioadă pe fondul construcției politice a Europei ideea unui proiect cultural comun a fost adesea contestat de teama unei diversități culturale și pierderii referințelor culturale specifice și naționale. Totuși începând cu anii ’70 dimensiunea culturală a integrării capătă un nou dinamism.

În 1973 e adoptată prima declarație asupra identității europene de către nouă state membre ale C.E.E. la Copenhaga în care se afirmă că”cele nouă state depășind antagonismele din trecut au decis să-și unească eforturile pentru a asigura supraviețuirea unei civilizații comune în dorința de a asigura respectul valorilor ordinii juridice,politice și morale de care sunt atașate,cu grija de a conserva o bogată varietate a culturilor lor naționale. Această varietate de culturi în cadrul unei singure civilizații europene,atașamentul de valori și principii comune …dau identității europene un caracter original și un dinamism propriu”.Într-un spirit democratic,statele membre declară pentru prima oară că există o identitate culturală comună a culturilor naționale.Această recunoaștere a unei identități comune simbolizează trecerea de la o concepție asupra Europei bazată pe interese naționale către una care-și revendică interese europene comune.

În 1975 e prezentat raportul primului ministru belgian Leo Tindemans la 29 decembrie în care propune crearea unei fundații europene ce ar avea ca obiectiv”promovarea …a tot ce ar putea aduce o mai bună întelegere între popoarele noastre, punând accent pe contactul uman:activități de tineret,schimburi universitare,dezbateri și colocvii științifice” Proiectul unei fundații europene nu s-a realizat niciodată pentru că nu a fost acceptat de toate statele.

Ar fi injust să se considere că a fost deliberat ignorată puntea culturală între statele Europei dar după raportul lui Henry Brugmans se poate vedea clar locul pe care-l ocupă politica culturală în efortul de a se ajunge la o uniune.El constată că este o eroare fundamentală comisă de către cei care au elaborat Tratatul de la Roma de a nu da o importanță mai mare politicilor culturale.

Tratatul de la Roma nu dezvoltă deci o veritabilă politică culturală dar oferă mijloacele necesare către viitoare acțiuni concrete în domenii precise,de exemplu regimul fiscal al fundațiilor culturale sau dreptul de autor.Articolul 36 (inserat în capitolul 2 intitulat „Eliminarea restricțiilor cantitative între statele membre”) prevede un drept particular la cultură rezervat pe plan patrimonial, acesta prevede că „dispozițiile din articolele 30 până la 34 nu sunt obstacole în calea restricțiilor la import,export justificate de motive de moralitate publică și ordine publică ,de protecție a bogățiilor naționale având valoare artistică,istorică și arheologică(…)”

În cursul anilor ’80 Comunitatea , cu scopul de a armoniza piața internă a luat o serie de decizii privind prețul cărților, drepturile de audio-vizual.

În 1986 Consiliul adoptă un program de cooperare între universități -COMET-dar aplicarea lui este îngreunată de un cadru juridic prea complex.

Comunitatea a cooperat în principal cu Consiliul Europeiîn ce privește activitățile cu vocație culturală în sens larg și cu UNESCO,cooperare care s-a aflat în primul în domeniul educației. Mijloacele de luptă contra traficului ilicit cu opere de artă au făcut de exemplu obiectul unui studiu comandat de Comisie plecând de la un document al UNESCO.

În această perioadă a construcței europene proiectul cultural în cadrul Comunității se înscrie într-o fază de pregătire,de „construire a regulilor jocului european” ,de definire a obiectivelor și metodelor cu scopul construirii unei uniuni europene la nivel politic,economic și cultural.În această perioadă interesele națioanale au fost în toate domeniile predominante iar realizarea unui proiect cultural european a fost dificilă și datorită interpretărilor divergente ale cuvântului cultură.

TRATATUL DE MAASTRICHT – O NOUA DIMENSIUNE A INTEGRARII EUROPENE PRIN CULTURA

Inovația adusă de tratatul de la Maastricht prin art.128 este că în egală măsură „cultura” este supusă principiului subsidiarității afirmat în art.3b) și principiului de co-decizie din art.189b).Deși nu se presupune o armonizare a politicilor culturale naționale ce ar în semna implicit promovarea unei politici comune totuși Comunitatea va contribui la dezvoltarea culturilor sttelor membre respectând diversitatea lor națională punând în evidență moștenirea culturală comună.

Primul paragraf al art.128 privește angajametul Uniunii Europene către protejarea și valorizarea patrimoniului cultural european cu scopul de a releva diversitatea culturilor naționale și regionale. În acest fel cetățenii europeni vor putea cunoaște diversitatea culturilor locale,regionale și naționale prin intermediul schimburilor culturale și în același timp vor deveni conștioenți de patrimoniul cultural comun.

Al doilea paragraf prevede că Uniunea europeană se angajează să întrețină și să pună în valoare o cooperare strânsă între statele membre prin următoarele acțiuni:

cunoașterea și difuzarea culturii si istoriei europene;

conservarea și salvarea patrimoniului cultural european;

schimburi culturale non-comerciale;

creații artistice,literare și audio-vizuale.

Al treilea paragraf prevede că Uniunea se angajează să favorizeze cooperarea cu statele terțe și cu organizațiile internaționale competente în domeniul culturii și în special cu Consiliul Europei.

Prin al patrulea paragraf Uniunea va verifica asupra consecințelor asupra culturii ca urmare a deciziilor luate în alte sectoare (de exemplu cel economic).

Prin al cincilea paragraf este expus noul sistem de co-decizie după art.189b) din Tratat: Consiliul,care este compus din miniștrii de cultură ai statelor părți are dreptul să adopte acțiuni de încurajare cu scopul „dezvoltării culturilor statelor membre cu respectarea diversității lor naționale și regionale,punând în evidență moștenirea culturală comună”,după ce și-a expus proiectele în Parlament (ce are dreptul la codecizie împreună cu Comitetul Regiunilor). Proiectul va trebui votat în unanimitate pentru ase adopta. De asemenea Comisia are dreptul să propună recomandări care de asemenea trebuie votate în unanimitate de către Parlament și Comitetul Regiunilor.

Într-un articol intitulat „Braucht Europa eine eigene Kulturpolitik?”(Are nevoie Europa de o politică culturală comună?) Collette Flesch afirmă că Uniunea are nevoie de structuri proprii care se pot creea în principal prin intermediul; principiului subsidiarității;afirmă că este nevoie de provocarea unei creșteri a conștiinței statelor membre în domeniul cultural cu scopul de a valoriza dimensiunwea europeană a culturii și de a evita blocajele care pot apărea la nivel de vot.

3.5. MOSTENIREA CULTURALA – UN VEHICUL PENTRU IDENTITATEA CULTURALA

Mostenirea culturala este in mare masura recunoscuta in Europa ca un vehicul al identitatii culturale. Nivelul de cunoastere asupra a ceea ce inseamna mostenire culturala depinde atat de demersul de a o promova cat si de capacitatea europenilor de a se familiariza cu ea si de a aprecia propria cultura si pe cea a celorlalte popoare. UE vrea sa-i determine pe cetateni sa fie constienti de ceea ce ii uneste cu ceilalti europeni si in acelasi timp sa accepte diferentele dintre ei. Ideile de divesitate si de intelegere reciproca stau la baza filozofiei fondatorilor Comunitatii si a celor care au depus eforturi si depun in continuare pentru a o extinde.

3.5.1. CONSERVAREA SI DEZVOLTAREA MOSTENIRII COMUNE

Dar inainte de a face demersuri in ceea ce priveste „publicizarea” culturii, trebuie sa se ia masuri pentru conservarea ei. Si de aceea conservarea si dezvoltarea patrimoniului comun al Europei este unul din obiectivele cheie ale programului cultural de cooperare „Cultura 2000”al carui buget este alocat in proportie de 34% pentru acest scop. Programul sustine proiecte pentru conservarea mostenirii europene de maxima importanta – asa-numitele „laboratoare ale patrimoniului european”, unele dintre acesteau au contribuit la restaurarea frescelor din Basilica Sf.Francisc din Assisi, in Italia.

„Fiecare limba materna trebuie conservata, pentru ca o limba care moare este o pierdere irecuperabila pentru toata Europa. O limba care intra in agonie este o parte din patrimoniul colectiv care se pierde si divesitatea culturala a europenilor devine mai saraca.” declara Viviane Reding, membrul al Comisiei Europene Responsabila cu Educarea si Cultura, in a 8-a Conferinta internationala asupra limbilor minoritatilor, care a avut loc in noiembrie 2001, subliniind astfel importanta conservarii facuta la nivelul intregii culturi.

Proiectul numit „Art Nouveau Network” are ca obiective pregatirea, schimbul de experienta si dezvoltarea produselor culturale multimedia. Proiectul cuprinde o rețea pan-europeană de organizații neguvernamentale și non-profit din domeniul patrimoniului, numita Europa Nostra, care încurajează în fiecare an recunoașterea proiectelor și exemplelor de bună practică din domeniul patrimoniului cultural prin acordarea Premiilor Europa Nostra.

Consiliul Europei in Rezolutia din 26 iunie 2000 a subliniat inca o data importanta conservarii si dezvoltarii mostenirii europene in domeniul cinematografiei. Astfel Programul „Media” (2001-2005) care sprijina industria audiovizualului, finanteaza proiectele care promoveaza dezvoltarea arhivei digitale si distribuirea operelor audiovizuale europene in cinematografe, pe video, pe DVD si in retelele de cablu.

3.5.2. ACCESUL CETATENILOR LA MOSTENIREA COMUNA

UE foloseste programele sale de educatie si pregatire si se alatura campaniilor informationale ale Consiliului Europei pentre a facilita accesul publicului la mostenirea comuna. Aceste programe includ actiuni in domeniul educatiei tineretului, prin care se incurajeaza schimburile cultrale, constientizarea adevaratei valori a culturii si promovarea diversitatii culturale si lingvistice.

Programul „Socrate” sprijina proiecte educationale implicand scoli si muzee in aria mostenirii culturale. De exemplu, proiectul „Leonardo Da Vinci” finanteaza cursuri de pregatire pentru profesiile traditionale, specifice fiecarui stat membru.

UE se implica in trezirea constiintei asupra patrimoniului cultural, prin campanii cum ar fi „ Europa – o mostenire comuna”, care a fost lansata de Consiliul Europei. Comisia Europeana si Consiliul Europei au semnat in cadrul acestei campanii cinci conventii si au lansat impreuna mai multe proiecte care au constituit baza programului „Cultura 2000”, in domeniile mostenire fotografica, universtitaile vechi ale Europei, , industria profesiilor si traditii muzicale ale Europei.

Initiativa „Capitalele Europene ale Culturii, care reprezinta o activitate de mare anvergura, este o cale de a unii oameni din UE si din alte tari europene care sunt implicati in cultura. Obiectivul acestei initiave este sa sublinieze bogatia si diversitatea culturii europene si caracteristicile ei comune. „Orasul European al Culturii” a fost lansat in 1985 la initiativa Melinei Mercouri, in cadrul intrunirii statelor membre in Consiliu. De atunci evenimentului i-a crescut nivelul de popularitate in fiecare an, iar acum este foarte familiar cetatenilor europei. Pana in anul 2004, „Capitatele Europene ale Culturii” au fost create de Consiliu in baza cooperarii intreguvernamentale. Decizia 1419/1999/CE a Parlamentului European a stabilit un plan de actiune al Comunitatilor pentru evenimentul „Capitatele Europene ale Culturii” ce va avea loc intre anii 2005-2019. Prin aceasta Decizie , a fost o introdusa o noua procedura de numire a orasului in care se va desfasura evenimentul in fiecare an, cate un oras din statele membre va fi gazda a evenimentului conform listei din Anexa Deciziei.

O noua Decizie modificatoare a fost adoptata in februarie 2005, pentru a integra inac zece state noi care s-au alaturat UE in 2004. Mai mult decat atat, articolul 4 al Deciziei 1419/1999/CE, modificat prin Decizia 649/2005/CE, face posibila participarea statelor care nu sunt membre ale UE prin capacitatea oferita acestora de putea face propuneri pentru numirea oraselor unde sa se desfasoare evenimentul.

Principalele teme pe care se concentreaza acum proiectul sunt: redescoperirea urbanului, schimbarile culturale in dezvoltarea urbana. Pana in anul 2010, fiecare an are o tema culturala: anul 2006 – anul mostenirii culturale, anul 2007 – anul educatiei si a invatamantului, anul 2008 – anul mediul inconjurator si al sanatatii si anul 2009 – anul culturii religioase.

CULTURA – FACTOR IN DEZVOLTAREA ECONOMICA

Mostenirea culturala a Europei este un bun pretios si in termeni economici. Expresia „patrimoniul cultural” implica deja un aspect economic, deoarece patrimoniul se refera la drepturile si obligatiile, precum si bunurile la care se refera aceste drepturi, care valoare economica.

3.6.1. PREGATIREA MOSTENIRII PROFESIONALE

In Rezolutia din ianuarie 2001, referitoare la aplicarea Conventiei privind protectia culturala a lumii si a mostenirii naturale in statele membre ale UE, Parlamentul European subliniaza importanta asiguraii pregatirii pentru lucrarile de restaurare a mostenirii ca si arte, meseriile si ocupatiile traditionale.

Programul „Cultura 2000” prin proiectele anule si intelegerile de cooperare furnizeaza fonduri pentru pregatirea celor care activeaza in domenii care intra sub aria de acoperire a mostenirii culturale , cum ar fi domeniile arheologice si arhitecturale.

Asemanator, programul „Leonardo Da Vinci sprijina proiecte care asigura pregatirea pentru ocupatii traditionale, cum ar fi arta sticlei, olaritul (in Romania).

3.6.2. MOSTENIREA CULTURALA – DEZVOLTARE REGIONALA SI CREAREA DE LOCURI DE MUNCA

Fondul European Regional de Dezvoltare asigura asistenta financiara pentru proiecte de restaurare a mostenirii culturale, printre aceste proiecte se afla si initiativa urbana care acopera regiuni aflate in crizaFondul European de indrumare si Grantie care sprijina proiecte de dezvoltare rurala, de asemenea asigura asistenta financiara pentru renovarea si dezvoltarea cladirilor, amplasamentelor culturale si obiectelor mobile care intra in notiunea de mostenire culturala.

Programul Sapard indeplineste aceleasi functii pentru regiunile rurale.

Multe activitati de promovare a mostenire culturala sunt sustinute de UE prin politica sa de promovare a turismului si prin programul „Life 3” , care contribuie la politica de mediu a UE prin facilitarea dezvoltarii zonelor care sunt considerate mostenire culturala si a managementului lor ca zone turistice.

Turismul este un factor importanat in coliziunea sociala, creste economia si dezvolta regiunile. Europa este considerata destinatia turistica numarul 1 datorita mostenirii sale culturale bogate si variate.

3.7. PROTEJAREA CULTURII PRIN INSTITUTII IN DIFERITE TARI EUROPENE

După cum a formulat Comisia într-un comunicat6, „cetățenii europeni reprezintă în mod evident cel mai important grup țintă al tuturor acțiunilor Uniunii Europene în domeniul culturii. Totuși, instituțiile europene au nevoie de intermediari pentru a ajunge la acești cetățeni și a oferi acțiuni culturale de înaltă ținută, cu o accentuată dimensiune europeană“. Acești intermediari sunt muzeele, teatrele, asociațiile profesionale, institutele de cercetare, universitățile, institutele culturale, autoritățile, etc.

3.7.1. SPANIA

Structurile de competenta din Spania sunt organizate pe nivele diferite. La nivel de stat, organul responsabil este Ministerul Culturii, care este responsabil pentru orientarea relatiilor internationale pe probleme culturale, astfel urmand actiunile Uniunii Europene in acest domeniu. Alte ministere, joaca, de asemenea, un rol specific pentru coperarea din cadrul culturii internationale, incuzand Ministerul Afacerilor Externe si al Cooperarii. Ministerul Culturii ete constituit din cinci directii, fiecare ocupandu-se cu diverse aspecte ale culturii.

Directia Generala de Cooperare Culturala si Comunicare are misiunea de a facilita cunoasterea externa a diversitatii culturale a celor 17 Comunitati Autonome si de a coopera in proiectul cultural al Spaniei.

Directia Generala pentru Arte Frumoase si Bunuri Culturale are, de asemenea, mai multe dimensiuni internationale. Se propun, de exemplu, masuri de protejare ilicita de exportare a bunurilor culturale spaniole.

Directia generala a Cartilor, Arhivelor si Bibliotecilor sprijina promovarea si distribuirea de carti in strainatate: mai multe arhive si biblioteci nationale, incluzand Biblioteca Nationala.

Institutul National pentru Imbunatatirea Artei si Muzicii sprijina protejarea si promovarea teatrului spaniol, a muzicii, dansului si circului, in parte prin subventii si donatii. Acesta administreaza centre, precum Baletul National, Compania Nationala de Dans, Teatrul Zarzuela, Centrul de Difuzare al Muzicii Contemporane, Auditoriul National de Muzica, Centrul National Dramatic si Compania Nationala de Teatru Clasic. Institutul Cinematografiei si al Artelor Audiovizuale sprijina dezvoltarea industriei filmului in Spania, in termeni de productie, distribuire si expunere.

Legat de statul central si Comunitatile Autonome, autoritatile locale au dezvoltat, de asemenea, politici internationale cu dimensiuni culturale.

3.7.2. GERMANIA

In Republica Federala Germana, guvernul, Lander si autoritatile locale formeaza impreuna un sistem de politica publica culturala. Responsabilitatea politica este exersata de catre organele legislative ale guvernului la nivel Lander si organele autonome administrative si cultura lor politica.

In limitele Constitutiei, Lander este responsabil pentru indeplinirea rolului Statelor in domeniul culturii. Politica culturala germana este organizata federal si decentralizat, se ghideaza dupa principiile pluralitatii.

Diferitele niveluri ale actiunii politice se completeza unul pe celalalt. Guvernul opereaza o apropiere, cu toate ca sectorul public este un important garant si fondator al activitatii culturale.

Au existat discutii referitoare la privatizarea serviciilor publice si a institutiilor au fost caracterizate de o importanta deschidere referitor la ideea de parteneriat public- privat.

Autoritatile locale indura cea mai mare finantare pentru cultura , urmata de Lander.

3.7.3. FRANTA

Îndatoririle generale ale Ministerului Culturii și Comunicării sunt definite de Decretul nr. 2002-898 din 15 mai 2002 și în special primul articol care prevede următoarele:

Îndatorirea Ministerului Culturii și Comunicării este de a face accesibile tuturor, lucrările culturale majore ale umanității și în special ale Franței.În acest scop, trebuie să conducă o politică de siguranță, protejare și dezvoltare a patrimoniului cultural în toate formele sale.

Trebuie să încurajeze crearea lucrărilor de artă și intelect și dezvoltarea practicilor artistice și educației.

Trebuie să încurajeze inițiativele culturale locale, dezvoltă legături între politicile culturale ale statului și cele ale autorităților locale sau regionale astfel participând la definitivarea și implementarea politicii guvernului în legătură cu descentralizarea

Trebuie să supravegheze dezvoltarea industriilor culturale.

Trebuie să implementeze împreună cu alte ministere implicate, politici ale statului pentru asigurarea influenței internaționale a culturii și artei Franței și a țărilor francofone.

Trebuie să contribuie la politicile culturale externe ale Franței și să cerceteze ce afectează organismele culturale ale Franței în lume.

În afara activităților tradiționale, Ministerul este responsabil pentru prepararea și implementarea măsurilor care contribuie la diseminarea, folosirea și îmbogățirea limbii franceze, ca și conservarea și dezvoltarea limbilor Franței, coordonarea lucrărilor de construcție și renovare în legătură cu plănuirea proiectelor majore arhitecturale ale orașului.

3.8. PROGRAME CULTURALE EUROPENE

Scopul programelor culturale este acela de a crea o”zonă cultural europeană” așa cum a subliniat Parlamentul European în Rezoluția din 5 septembrie 2001 asupra cooperării culturale în Europa.

Aceste programe sunt conduse de diverse Directorate-Generale și departamente în cadrul Comisiei Europene.

Cooperarea culturală este susținută prin intermediul programului „Cultura 2000”în primul rând dar și altor acțiuni specifice finanțate de programele comunitare. Scopul programului „Cultura 2000”, combina vechiile programe „Rafael”, „Caleidoscop” si „Arian”, este de a dezvolta o arie culturala comuna prin promovarea dialogului cultural, a cunostintelor de istorie, creatiei si diseminarii culturii, mobilitatea artistilor si operele lor, mostenirea culturala europeana, noi forme de expresie culturala si rolul socio-economic al culturii. “Cultura 2000” promoveaza proiecte de cooperare transnationala care implica cooperarea dintre institutiile culturale, operatori culturali artistii din tarile participante la acest program.

Acest program este un instrument singular de programare si finantare pentru masurile comunitare in domeniul culturii in perioada 1 Ianuarie 2000 si 31 Decembrie 2006. Fondurile pentru implementarea programului este stabilit la 236.5 millione EUR, pentru perioada mai sus amintita. Operatori din 30 de state europene sunt momentan in prezent participante la program. Cele 25 de state membre ale Uniunii si cele 3 tari ale spatiului economic europena, (Islanda, Liechtenstein si Norvegia) si tarile candidate( Romania si Bulgaria).

Pana la 31 Decembrie 2005 Comisia va prezenta Parlamentului European si Consiliului un raport detaliat al rezultatelor obtinute prin program.

Aceasta va permite Parlamentului si Consiliului sa ia in consideratie propunerile pentru un nou cadru de lucru intr-un program anuntat in 2004 si planificat sa inceapa in 2007.

Programul „Cultura 2007” in relație cu primele două generații de acțiuni culturale, programul nou propus reprezintă un instrument coerent, global și complet pentru cooperarea culturală în Europa. El inițiază trei niveluri de intervenție, fiecare adresându-se unor straturi de cooperare culturală diferite și complementare, răspunzând astfel unor nevoi diferite, dar interdependente. Principala inovație a programului este acea viziune globală asupra sectorului cultural care încurajează sinergiile.

Industria audiovizuală este reprezentată de programul”Media”(2001-2005) cu scopul dezvoltării,distribuiriin și promovării operelor audiovizuale europene.4 sectoare în acdrul acestui program sunt avute în vedere:1. ficțiune(cinema și televiziune);

2. documentare;

3. animație;

4. multimedia.

Se organizează cursuri pentru afaceri și de drept(marketing,dreptul proprietății intelectuale),cursuri în tehnologie(grefică pe computer,multimedia) și cursuri legate de cum să scrii scenarii pentru un public străin.

Cercetări tehnologice. Programul pentru cercetare și dezvoltare tehnologică (1998-2002) cuprinde 2 programe care au o importantă dinmensiune culturală:

Programul-„Societatea Informației” legat de dezvoltarea sistemelor de conducere ,diseminării și utilizării informațiilor cu conținut digital pe o temă culturală;

Programul-„Energie,mediu și dezvoltare durabilă” cu scopul de a promova managementul durabil al moștenirii culturale prin intermediul acțiunii numite”Orașul de mâine și moștenirea cultutrală”.

Produse digitale și servicii .

Programul „eContent”(conținut digital) pune accentule pe uzul comercial al programelor cu conținut digital cu scopul susținerii relațiilor dintre companiile în domeniu și în sectorul public ori privat;

Programul „TEN-telecom” promovează marketing-ul bunurilor și serviciilor digitale europene în domeniul cultural.

Educație. 1. Programe educaționale precum – SOCRATES sau Leonardo Da Vinci – promovează programe în special în domeniul educației și artelor,programe educaționale în școli pe teme culturaleși programe pentru a ridica conștiința culturală;

2. Programul”Tineret”(Youth) se ocupă cu schimburile între tineri pe teme culturale, perioade de serviciu voluntar în care tinerii lucrează la restaurarea clădirilor istorice și nu în ultimul rând inițiativele tinerilor în domeniul artelor.

Mediu. Programul”VIAȚA”(LIFE) este destinat conservării mediului și exploatării totale a potențialului pe care-l oferă siturile naturale atât în Uniune cât și în statele ne-membre.Sunt finanțate programe pentru dezvoltarea turismului în aceste situri istorice,naturale.

Dezvoltare sociala și regională. Se urmărește încurajarea dezvoltării zonelor defavorizate și promovarea dezvoltării sociale și umane.Finanțarea pentru aceste proiecte urmărește 3 mari obiective:

1. ajutorarea regiunilor defavorizate;

2. promovarea conversiei economice și sociale în arii de activitate care întâmpină dificultăți structurale;

3. modernizarea sistemelor de traininguri și promovare a angajării.

În acest sens s-au concretizat 4 inițiative comunitare:

1. Leader+ pentru dezvoltarea zonelor rurale;

2. Urban pentru dezvoltarea zonelor urbane;

3. Interreg pentru promovarea cooperării între regiuni cu scopul dezvoltării economice inclusiv în arii culturale de interes;

4. Equal pentru combaterea oricăror forme de inegalitatev la locul de muncă.

3.9. ROMANIA SI INTEGRAREA EUROPEANA PRIN CULTURA

Inainte de 1989, toate instituțiile culturale și de artă din România depindeau exclusiv de bugetul statului fiind astfel afectate de lipsa unor surse corespunzătoare de finanțare.Lipsa fondurilor afectate de guvern sectorului culturii s-a perpetuat și după 1989 datorită faptului că Romania a pornit pe drumul tranziției către o economie de piață. În noul context politic și datorită unei mai mari interacțiuni cu Uniunea Europeană Instituțiile culturale și artistice au simtit nevoia aplicării unor noi tehnici de management și marketing precum și identificarea unor surse alternative de finanțare. Guvernul României a răspuns acestor necesități prin adoptarea unor strategii pe termen lung menită să descentralizeze managementul și să lase finanțarea culturii și artelor ,cel puțin parțial pe seama operatorilor independenți.

România a deschis capitolul de negociere”Cultura și audiovizualul” pe data de 24 octombrie 2000.

România participă la programul -Cultura 2000- finanțat de Uniunea Europeană cu 167 milioane EURO pentru operioada 2000-2004.Se oferă sprijin pentru proiectele de cooperare culturală în toatre sectoarele artistice și culturale(arte interpretative, vizuale, plastice, literatură, istorie culturală).Programul se bazează pe premisa că domeniul cultural joacă un rol important în integrarea socială și în dezvoltarea socio-economică.Este deschis pentru organizațiile culturale cu personalitate juridică a căror principală activitate se desfășoară în sfera culturală, organizații care trebuie să fie înregistrate în cele 15 state membre, cele trei țări EFTA(Islanda, Liechtenstein, Norvegia)precum și în cele treisprezece țări care beneficiază de asistență Phare.

Uniunea Europeană a finanțat în 1997 un program numit”Dimensiunea culturală a democrației” (2 mil.EU) ,program ce a spijinit Ministerul Culturii în dezvoltarea unei strategii culturale, menite să stimuleze procesul de modernizare, receptivitatea față de noile cerințe ale societății românești. Programul cuprinde 2 componente:

Consolidarea instituțională în sectorul cultural (cu atenție specială acordată domeniului legislativ,reformei ministerului și sprijinului autorităților locale);

Crearea unui fond pentru dezvoltarea artelor și societății civile (numit Euroart) (prin care s-au finațat proiecte ce pun accentul pe rolul culturii în relațiile intercomunitare).

Ca rezultate principale ale acestui program :

1. elaborarea unei Strategii Culturale pe Termen Lung(SC)prin-

a ) instruire profesională pentru un nucleu de manageriîn vederea implementării SC prin adoptarea unor metode eficiente de management:Program de Instruire Profesională în domeniul Managementului Cultural din cadrul ministerului,administația centrală,locală,instituții artistice…

b) testarea aplicabilității SC prin 12 proiecte pilot în 5 regiuni pilot (București,Iași,Timiș,Vâlcea,Tulcea);

c) condiții de bază pentru implementarea SC-un proiect de document2legislativ pentru a asigura o bază legală pentru implementarea SC.2. finanțarea a 31 de proiecte inovatoare în cadrul fondului Euroart- în valoare de 600.000 de Euro în urmatoarele domenii:cooperare interculturală,activități culturale orientate către integrarea culturală a României în U.E. cateva din cele mai importante exemple sunt: – înființarea primei instituții private dedicate dansului contemporan românesc;

– crearea unei bibioteci pentru orbi și introducerea unui program educațional special pentru în vățarea limbilor străine si inițiere în domeniul calculatoarelor;

– o scurtă enciclopedie a culturii central-europene;

– plan pentru regenerarea Sulinei;

– pelerinajul la mănăstirile ortodoxe;

– conservarea unui complex de mori de apă.

Un proiect realizat cu ajutorul fondului Euroart, care se adreseaza dezvoltarii schimburilor de experienta si cooperarii între România si Uniunea Europeana în domeniul cultural este proiectul “Anuc”. Acesta promoveaza dimensiunea europeana în cultura româna si efortul de a face cultura sa devina o noua autoritate etica într-o Europa în care s-ar parea ca nu mai traim în tari, ci în economii.

Partener în acest proiect este Consiliul European al Artistilor ECA, o organizatie umbrela înfiintata în 1995 care reprezinta asociatii si consilii ale creatorilor, interpretilor si artistilor vizuali din 24 de tari Europene, inclusiv tari membre ale Uniunii Europene, ca si tari din Europa Centrala si de Est.Dupa Austria, România este prima tara în care o organizatie umbrela membra a ECA (si prima din rândul tarilor din afara Uniunii Europene) se angajeaza sa contribuie ca partener la acest proiect pilot.Proiectul reprezinta contributia ANUC (Alianta Nationala a Uniunilor de Creatori din Romania), membru al Consiliului European al Artistilor (ECA), la desfasurarea programului Dezbateri europene în ziare europene, initiat în 2000. Pentru o mai mare vizibilitate sectoriala si a stimula dezbaterea si schimbul de opinii între artisti si oameni de cultura, activitatile proiectului combina trei medii de manifestare: publicistic, electronic (Internet) si contactul direct în reuniuni. Proiectul acopera o parte din prioritatile României în pregatirea pentru aderare la UE.

Printre obiectivele proiectului se numara: informarea grupurilor largi de cititori si navigatori Internet din România cu privire la teme centrale în domeniul culturii la nivel european (politicile culturale si statutul artistului) în vederea înlesnirii integrarii europene în sectorul cultural si materializarea contributiei partii române în cadrul initiativei Consiliului European al

Artistilor-ECA de a se crea o baza de date destinata schimbului de experienta si cooperarii între

artistii si intelectualii din Europa pe teme centrale în domeniul culturii.

In Romania exista centre culturale ale altor tari, de obicei organizatii non-profit, care au sedii in orasele mari ale Romaniei. Ele promoveaza cultura tarii pe care o prezinta prin diverse activitati culturale, cum ar fi: organizarea de vernisaje, expozitii, concerte, conferinte, spectacole, publicatii periodice, cursuri de limbi straine. Asemenea centre culturale sunt: „British Council Romania”„Cooperation et Action Culturelle de la France en Roumanie”, Institutul Ghoethe, Instituttul Ceh, Centrul Cultural al Republicii Ungare, Institutul Polonez, Institutul Cervantes.

3.10. 2008 – ANUL EUROPEAN PENTRU DIALOGUL INTERCULTURAL

In data de 5 octombrie 2005 Comisia Europeana a adoptat propunerea Parlamentului European si Consiliului pentru declararea anului 2008 – “Anul European al Dialogului Intrecultural”. Initial aceasta idee a fost inaintata de un membru al Comitetului European responsabil de domeniul Cultura, Jan Figel, in timpul discursului sau tinut in fata Parlamentului European in septembrie 2004.

Bugetul de peste 10 milioane EURO, va asigura implementarea proiectelor comunitatii pana in anul 2008 si va sprijini si actiunile aferente acestor proiecte. Cultura, educatia, sportul, si cetatenia europeana vor fi principalele arii Carora se vor adresa aceste proiecte.

In general Anul European are urmatoarele expectative:

– promovarea dialogului intercultural ca instrument principal in asistenta cetatenilor europeni, asigurand abilitatile deschiderii catre noi viziuni europene;

– cultivarea respectului pentru diversitatea culturala si comunicarea bazata pe valorile comune; Comisarul Jan Figel, prezentandu-si propunerea afirma: „In ultimii ani, Europa a suferit schimbari majore rezultate din mariri succesive ale Uniunii, o mai mare flexibilitate in Piata Unica, crescand numarul calatoriilor peste granite si a schimburilor de toate felurile. De aici a reiesit o interactiune intre europeni si culturile lor diferite, limbile vorbite, grupurile etnice si religioase, pe continent si in toata lumea. Dialogul intre culturi pare ca va fi de aici inainte un instrument esential in fortarea unei legaturi mai stranse intre popoarele Europei, intre ele insele si apoi intre respectivele lor culturi.”

CONCLUZII

Sensul Comunitatilor Europene a fost chiar de la inceput unul politic, iar mijlocul folosit pentru a se ajunge la acest deziderat de integrare politica este cel economic.

Statele europene, imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial erau puternic divizate si lipsite de mijloace financiare pentru redresare economica si sociala.. Iar sprijinul a venit din partea SUA, prin Planul Marshall, care a ajutat statelel Europei Occidentale in redresarea sa economica. Astfel statele europene au initiat o politica a cooperarii in locul vechilor antagomisme istorice. Apoi s-au pus bazele Comunitatilor Europene.

Actul Unic European a netezit drumul spre realizarea Pietei Unice, care s-a concretizat incepand cu anul 1993, an in care a intrat in vigoare si Tratatul instituind Uniunea Europeana.

Statele Europei „animate de vointa …. de a transforma totalitatea relatiilor dintre statele acestora intr-o Uniune Europeana” (Preambulul A.U.E.), impreuna cu caderea zidului Berlinului au favorizat si grabit realizarea unei Uniunii Europene.

Libera circulatie a persoanelor nu se poate realiza la modul real si complet decat in cadrul unei Uniuni formate din „cetatenii ai Europei”. Iar prin T.U.E. in art.8A si 8A-F s-au pus bazele realizarii unei „cetatenii europene”. Pana la Maastricht, comunitatii ii lipsea o autentica dimensiune unama care sa permita depasirea aspectelor pur economice. Aceasta se considera a fi una din cauzele dezinteresului cetateanului comunitar pentru soarta constructiei europene. Astfel, cetateanul european va beneficia inca de trei noi drepturi:

libera circulatie;

dreptul de rezidenta;

dreptul de a alege si a fi ales (la nivelul municipiilor si a UE).

Crearea cetateniei Uniuniireprezinta un prim pas esential si real pentru stabilirea unui mare

spatiu fara frontiere care sa asigure deplina miscare a persoanelor.

Dimensiunea politica a statutului de cetatean al Uniunii reisesi din schimbarea denumirii din „Comunitatea Economica Europeana” in Uniunea Europeana, in felul acesta cetatenii Europei nu mai sunt cetateni ai unei mari piete, ci a unei entitati politico-economice.. In al doilea rand noile drepturi politice (art.8B-D) si stabilirea obiectivului UEM (moneda unica) permiteau recunoasterea faptului ca integrarea economica era pe punctul de a se incheia si ca deci, ne aflam in fata integrarii politice.

Nu intamplator Tratatul de la Maastricht introduce articolul 151 legat de angajamentul Uniunii Europene catre protejarea si valorizarea patrimoniului cultural european cu scopul de a releva diversitatea culturilor nationale si regionale.

Daca pana la Maastricht mijlocul pentru realizarea unei apropieri cat mai mari intre popoarele Europei era in primul rand cel economic, de acum incolo acesta se va realiza prin intermediul unei apropieri culturale intre oameni.

Acesta „apropiere umana” intre cetatenii Europei se va produce prin intermediul programelor culturale cu scopul de a ne cunoaste istoria comuna, arta spectacolului, pictura, sculptura, in general tot ce inseamna „frumos”, iar ulterior nasterea unei constiinte europene si mai mult decat atat, uname, fara discriminari bazate pe nationalitate, religie, rasa, convingeri politice ori religoase.

Apoi formarea unei constiinte europene ar putea fi favorizata de realizarea unei cat mai largi libertati de circulatie a persoanelor, chiar si nelegata de realizarea unor activitai economice, ce ar permite cunoasterea „ directa” a culturii traite de cetatenii Europei.

BIBLIOGRAFIE:

I .Carti , Tratate , Monografii:

Camelia Stoica – “Libera circulatie a persoanelor in Uniunea Europeana”

Alain Guagenbuhl – “Droit social europeen des travailleurs et independents: recueil de la legislation et de la jurisprudence”, 1995

Cristopher Harding and Aun Sherlok – “European Community Law”

Dorrick Whyatt – “European Community Law”

Fuerea Augustin, Filipescu Ion P. – “Drept institutional comunitar European”, editia a V-a, editura Actami, Bucuresti, 2000

Fuerea Augustin – “Drept comunitar al afacerilor”, editura Universul Juridic, Bucuresti, 2003

Fuerea Augustin – “Manualul uniunii Europene”, editura Actami, Bucuresti, 2001

Francois de Teyssier – “La construction de l’Europe: culture, espace, puissance”, 2000

Gheoghe Iordan Barbulescu – “Uniunea Europeana- aprofundare si extindere”

Grete Tarler – “Europa natiunilor, Europa ratiunilor”, editura Cartea Romaneasca, 2001

Institutul Roman pentru Drepturile Omului – “Principalele instrumente internationale privind drepturile omului la care Romania este parte, vol.2”- Instrumente regionale, Bucuresti 2002

Jean Marc Favret – “Droit communautaire du marche interieure”

Jenifer B. Boman – “Creating a culture of cooperation”

Nicolae Voiculescu – “Drept Comunitar al muncii”- edit. Perfect, 2002

Ovidiu Tinca – “Drept Social Comunitar”

Octavian Manolache – “Drept Comunitar”, editia a III-a, editura Allbeck, 2001

Pamela Sticht – “Culture europene ou Europe des Culture?”

Roland Biebes – “L’espace constitutionelle europeenne”

Romano Prodi – “Why dialogue is important?”(speech at the Conference on Intercultural Dialogue – Brussels, 20 March 2002)

Susan Strange – “Difuziunea puterii in economia mondiala”, editura Trei, 2002

Munteanu Roxana – “Drept European – evolutie, institutii, ordine juridica”, editura Oscar Print, Bucuresti, 1996

Viorel MARCU – Drept institutional comunitar, editura NORA – Bucuresti, 1994

Mihai Ionita – Drept institutional comunitar, editura" Ovidius University Press ", Constanta, 2006

II. Legislatie:

1.Tratatul de la Paris , instituind C.E.C.O 1952

2.Tratatele de la Roma, instituind C.E.E si EURATOM 1957

3.Actul Unic European – 1986

4.Tratatul de la Maastricht privind Uniunea European – 1992

5.Tratatul de la Amsterdam privind Uniunea Europeana – 1997

6.Agenda 2000

7.Tratat privind Constitutia Europeana – 2004

III Adrese Internet :

1. http://www.hotnews.ro

2. http://www.mie.ro

3. http://www.infocentre.ro

4. http://www.gov.ro

5. http://www.euroactive.ro

6. http://www.europeana.ro

7. http://ec.europa.eu

8. http://europa.eu