Strategia Politico Militara a Lui Vladimir Putin
=== fc44a6d27b88c85a06e548ae48e71e2766dca8a7_679242_1 ===
STRATEGIA POLITICO-MILITARĂ A LUI VLADIMIR PUTIN
CUPRINS
DELIMITĂRI CONCEPTUALE ASUPRA MEDIULUI DE SECURITATE ACTUAL
CAPITOLUL 1. FEDERAȚIA RUSĂ – LIDERUL ZONAL ȘI REGIONAL
CAPITOLUL 2. INFLUENȚA FEDERAȚIEI RUSE ASUPRA ZONEI MĂRII CASPICE
STUDIU DE CAZ
BIBLIOGRAFIE
DELIMITĂRI CONCEPTUALE ASUPRA MEDIULUI DE SECURITATE ACTUAL
Este bine cunoscut faptul că procesul dedicat asigurării unui anumit echilibru în mediul de securitate, respectiv a unei stabilități la nivelul comunității internaționale impune, printre multe altele, și o analiză atentă și constantă a imaginii de ansamblu ce îi este caracteristică fiecărei națiuni/stat, luându-se în considerare complexul capacităților acesteia (incluzând capacitatea militară, capacitatea economică, capacitatea tehnică, cea informațională, etc.), astfel reușindu-se determinarea multiplelor fluctuații majore ce ar putea genera potențiale perturbări la nivelul sistemul de securitate global, dar și național.
În acest moment, scena internațională, dar mai ales continentul european se găsește într-o perioadă deosebit de agitată, presărată cu un cumul de provocări ce sunt determinate nu doar de modificările sesizate la nivelul mediilor de securitate zonale, regionale, naționale, ci mai ales de noile reconfigurări sesizate pe scena politică internațională.
Evaluarea aspectelor anterior menționate presupune analizarea unui complex de indici, respectiv indicatori specifici securității și stabilității zonale/regionale, dintre care merită a fi amintiți :
Gradul stabilității politicii interne derulate de statele direct implicate
Problemele și provocările sesizate pe plan economic
Modul de alocare/distribuire a resurselor, ca și valorificarea acestora
Accesul și controlul la principalele resurse energetice
Stadiul de reformă semnalat la nivelul organismelor militare diverse
Colaborările și acordurile încheiate la nivel zonal, regional, etc.
Actualul mediu de securitate internațional este în mod direct influențat de fenomenul politic de pe scena internațională, fenomen ce a cunoscut în ultima perioadă transformări majore, nu doar pe fondul fenomenului migrației, fenomen care în ultimele luni, a înregistrat dimensiuni greu previzibile la nivelul continentului european, ci și pe fondul ultimelor alegeri din SUA, noul președinte ales, Donald Trump demonstrând că are capacitatea influențării unei eventuale reconfigurări globale.
În contextul acesta, se impune în mod firesc și o nouă re-evaluare a tehnicilor dedicate analizei mediului de securitate internațional, dar și național, un interes deosebit impunându-se a se acorda :
Procesului de evaluare în mod corect și constant a numeroaselor evoluții ce sunt semnalate la nivelul comunității internaționale, prin prisma așa zișilor „mari actori” (respectiv SUA, Marea Britanie, Germania, Federația Rusă, China, etc.), dar și a statelor care sunt poziționate în apropierea sau în zonele cunoscute drept sensibile la declanșarea unor conflicte
Procesului de analiză a alianțelor ce sunt realizate periodic la nivel regional/global, în paralel cu analizarea tuturor eșecurilor, respectiv reușitelor și provocărilor ce sunt specifice, în principal, marilor state ale lumii
Unei anticipări, respectiv a identificării în timp util a surselor diverse ce într-un viitor apropiat pot să determine apariția unor conflicte, neînțelegeri, crize, fie acestea politice, militare, sociale ori chiar și economice
Procesului dedicat identificării și analizării multiplelor cauze ce au capacitatea de a genera anumite comportamente declanșatoare a unor stări conflictuale
Mediul internațional actual se configurează a fi cu mult mai dinamic și mult mai complex, chiar și prin comparație cu ultimii cinci ani, la nivelul politicii de securitate internațională fiind remarcate în ultimele luni numeroase fluctuații semnificative.
Iar instabilitatea deosebită de pe scena internațională, ce s-a remarcat cu precădere în ultimele luni (manifestându-se nu doar pe plan regional/zonal, ci mai ales pe plan global), și care a fost generată în principal de tot mai numeroase reacții, provocări, fenomene, procese destul de dificil de prognosticat, a atras după sine și o dezvoltare de tip exponențial a potențialelor scenarii dedicate cauzelor declanșatoare, respectiv a efectelor ulterioare ale acestora.
În plus, cele mai multe dintre aceste evenimente geopolitice au fost determinate de complexul proces al avansării frontierei euro-atlantice înspre zona dedicată Asiei Centrale, în contextul deselor indecizii ce au fost semnalate la nivelul mai multor instituții ce sunt responsabile cu activitățile de delimitare a granițelor la nivel extins, astfel încât să se aibă în vedere includerea tuturor statelor care și-au propus să devină o parte integrantă din cadrul nou-delimitatului spațiu euro-atlantic.
Se impune a se menționa și faptul că în ultimii ani s-a manifestat tot mai pregnant interesul unor oficiali ai Statelor Unite ale Americii pentru așa-numitul concept dedicat revenirii pe continentul european, oficiali ce au militat în repetate rânduri pentru o Europă „liberă și întreagă”, aceasta presupunând extinderea înspre zona de est a continentului european a întregului cadru instituțional care în acest moment este reliefat de celebra alianță N.A.T.O., respectiv Uniunea Europeană.
Complexul proces dedicat extinderii N.A.T.O., împreună cu procesul dedicat acceptării noilor democrații de tip european în cadrul instituțiilor U.E. au reușit să se poziționeze în fruntea priorităților ce se află pe ordinea de zi a celor mai importanți lideri politici de pe scena internațională, lumea întreagă urmărind cu mare atenție care va fi trendul impus de noul președinte al SUA, Donald Trump, mai ales după poziția pe care acesta a înțeles să o adopte în raport cu controversata Sirie.
Extinderea frontierei euro-atlantice înspre zona de est a continentului a impus și o delimitare a spațiului geopolitic pe două așa-numite axe strategice :
Axa Nord – Sud, care include Federația Rusă, Armenia, dar și Iranul
Axa Est – Vest, ce include Marea Neagră și Caucazul, cu precizarea că această axă delimitează și majoritatea resurselor energetice din zona caspică, destinația principală a acestora fiind marile puteri occidentale
Aceste două axe imaginare sunt tangențiale în zona Azerbaidjan-ului, aceasta fiind recunoscută de către specialiștii ca fiind una vitală pentru mediul de securitate internațional, motiv pentru care ea a captat și continuă să capteze interesul deosebit al statelor considerate influente în comunitatea internațională.
Concluzionând, se remarcă faptul că în ultima perioadă comunitatea internațională este în mod constant preocupată de domeniul securității la nivel global, in paralel cu identificarea unor soluții ideale în domeniul dedicat consolidării și menținerii stabilității politice, economice, dar și geostrategice, mai ales în cadrul zonele despre care specialiștii afirmă periodică că reprezintă adevărate focare de manifestare a unor potențiale conflicte, cu efecte incomensurabile.
Din acest considerent, se impune ca marii lideri politici ai lumii să fie în mod constant interesați de identificarea, ca și de implementarea celor mai bune soluții prin intermediul cărora să se reușească atenuarea considerabilă a unor stări de conflict sesizate la nivel regional, respectiv internațional, de orice natură ar fi acestea. Nu în ultimul rând se impune acordarea unei atenții deosebite metodelor și tehnicilor prin intermediul cărora se pot elimina ori diminua posibilele cauze ce la un moment dat, într-un anumit context, ar putea să declanșeze anumite conflicte, cu implicații deosebite.
De asemenea, se impune a se remarca faptul că marea majoritate a fluctuațiilor ce au fost semnalate în ultima perioadă atât la nivel internațional, cât și la nivel zonal, au reușit să genereze o reechilibrare a forțelor politice pe scena internațională, multiplele efecte ale acestei reechilibrări sesizându-se cu precădere la nivelul geo-securității globale, securitate care, în ultimii ani mai ales, este evidențiată nu doar de o creștere a gradului de complexitate, ci și de o dezvoltare fără precedent a riscului de instabilitate.
Actuala societate se poziționează într-o perioadă extrem de agitată, definită de un complex de provocări, determinate nu numai de modificările ce au fost sesizate la nivelul mediilor de securitate diverse, ci și de recentele reconfigurări ce au fost remarcate la nivelul scenei politice internaționale.
CAPITOLUL 1. FEDERAȚIA RUSĂ – LIDERUL ZONAL ȘI REGIONAL
O atenție deosebită se impune a se acorda tot mai puternicei Federații Ruse, care în ultimul deceniu și jumătate a avut perioade nu tocmai prielnice, mai ales în contextul crizei deosebite pe care aceasta a traversat-o, criză în urma căreia Federația Rusă și-a pierdut statului mult râvnit, acela de a doua super putere la nivel global.
Dacă în perioada 1990-1991 celebra Moscovă a pledat intens în vederea realizării unui așa numit „directorat” în zona Balcanilor, dedicat „Marilor Puteri”, dar și pentru menținerea fostului stat iugoslav, ulterior pretențiile acesteia s-au diminuat considerabil. Un rol esențial a fost jucat de către evoluțiile înregistrate pe teritoriul fostei Republicii Federale Iugoslavia și impactul crizei generate de aceasta la nivelul geopolitic și geostrategic din zona Europei Estice și nu numai.
În societatea contemporană, mulți sunt specialiștii care sunt de părere că Federația Rusă se concentrează în mod deosebit asupra diverselor probleme de restructurare de la nivel național, în paralel cu întărirea C.S.I. Nu sunt ignorate nici parteneriatele pe care Federația Rusă le are încheiate cu Statele Unite ale Americii, dar și cu diversele state ale Uniunii Europene, parteneriate pe care aceasta intenționează nu doar să de diversifice, ci și să le dezvolte, în ciuda evoluțiilor înregistrate în ultimii ani.
De asemenea, Federația Rusă, prin intermediul liderului de necontestat, Vladimir Putin, încearcă din răsputeri să își întărească relațiile cu statele din zona Extremului Orient, cu atât mai mult în contextul generat de recenta criză din Ucraina, criză ce le-a atras atenția în mod deosebit principalilor lideri europeni.
În ceea ce privește parteneriatul pe care Federația Rusă îl are cu Statele Unite ale Americii, acesta este privit cu destul de mult optimist, liderul Federației Ruse întrevăzând o posibilitate de colaborare la nivel global, cu atenuarea relațiilor încordate din ultimii ani, ce s-au datorat în principal mult-disputatului conflict din Ucraina.
Federația Rusă nu intenționează să își deterioreze relațiile și așa fragile pe care le are cu Alianța Nord-Atlantică, ea având tot interesul să le mențină în limitele acceptabile de ambele părți, mai ales în contextul exacerbării terorismului, a criminalității transfrontaliere, ca și a proliferării diverselor arme nucleare.
Chiar dacă în faza inițială Federația Rusă a privit cu destul de multă ostilitate intenția de integrare totală a zonei Balcanilor, ca și a spațiului dintre Marea Baltică și Marea Neagră, în structurile alianței euro-atlantice, ulterior aceasta a revenit, acceptând procesele de transformare și adoptând, gradual, o așa zisă strategie de acomodare.
Așa se face faptul că, în situația în care statele din zona est-europeană se înscriu treptat în procesul integrării în cadrul Alianței Nord-Atlantice, dar și al Uniunii Europene, Federația Rusă încearcă din răsputeri să își mențină influența deținută pe plan cultural, dar și economic în zona Balcanilor.
Mai mult, Federația Rusă a făcut eforturi deosebite pentru a-și consolida relațiile generale pe care le are la nivelul Uniunii Europene, în același timp cu amplificarea relațiilor de tip bilateral cu diversele state din regiunea centrală a continentului, dar fără a lua prea mult în considerare diversele reglementări de natură juridico-economică impuse de U.E.
Federația Rusă face multiple demersuri pentru a-și menține și consolida pozițiile economice strategice pe care le domină în cadrul principalelor piețe europene, cu precădere în:
Distribuirea și prelucrarea petrolului
Piețele transnaționale de transport
Distribuirea și prelucrarea gazelor naturale
De asemenea, Federația Rusă are în permanență în vedere menținerea și consolidarea influenței pe care le are în Republica Moldova, dar și în Ucraina, în paralel cu specularea la maxim a tuturor revendicărilor de natură rusofonă din teritoriile acestor state.
Liderul Federației Ruse, Vladimir Putin, continuă să acționeze după bunul plac atât pe teritoriul Federației Ruse, cât și în zonele de influență, pentru care invocă diferite motive în încercarea de a devia atenția liderilor internaționali de la adevăratele sale intenții.
De altfel, zona Mării Negre a reprezentat un adevărat punct de interes pentru partea sovietică, atât din punct de vedere geostrategic și geopolitic, cât și din punct de vedere geo-economic, poziționarea Mării Negre fiind una ideală diverselor fluxuri comerciale, economice.
Zona Mării Negre a reprezentat dintotdeauna o frontieră tampon, o zonă de tranzit dintre Est și Vest, Sud și Nord, un punct vital de legătură pentru varietatea circuitelor comerciale, dar și pentru teritoriilor bogate în diversele resurse energetice.
Iar investițiile majore realizate de către Statele Unite ale Americii în cazul celor două conducte strategice, conducte al căror traiectorii nu traversează teritoriul Federației Ruse nu fac decât să alimenteze reacțiile liderului rus Vladimir Putin.
Federația Rusă continuă să privească partea sudică a Caucazului drept o proximitate prietenoasă, Putin luând-o în calcul în eventualitatea unei potențiale necesități, situația în care Sudul Caucazului ar putea să fie transformat în zonă de intervenție. Ceea ce ar putea transforma zona într-una deosebit de conflictuală, cu implicații deosebite la nivel internațional.
Consolidarea structurii de securitate actuală reprezintă un deziderat nu doar pentru Alianța Nord-Atlantică, ci și pentru toate statele Uniunii Europene, atenuarea și eliminarea riscurilor de securitate zonală ocupând un loc important pe lista de priorități ale acesteia.
Federația Rusă, ca și unele dintre statele ce provin din fostul imperiu sovietic, nu privește deloc cu ochi buni noile scenarii geopolitice ce au fost elaborate în ultimii ani de către Alianța Nord-Atlantică, organizația fiind în repetate rânduri, de altfel, contestată de către foștii lideri ruși, aceștia percepând extinderea N.A.T.O. drept o amenințare ce era direct îndreptată la adresa securității zonale, regionale și chiar internaționale.
Ulterior, acești lideri și-au reconsiderat pozițiile pe care le aveau în raport cu N.A.T.O., remarcându-se și situații în care sovieticii s-au declarat total nemulțumiți de potențiala „excludere” din cadrul spațiului continentului european, ca urmare a extinderii Alianței Nord Atlantice.
Urmare a procesului complex dedicat redefinirii europene, proces asociat celui al transformării N.A.T.O, respectiv al adaptării permanente a organizației la fluctuațiile sesizate în mediul de securitate, s-a remarcat o creștere exponențială a influenței ce este manifestată de regiunea Mării Caspice, ca și de cea a Mării Negre, la nivelul mediului de securitate internațional, în vreme ce statele din proximitatea sa au căpătat noi valențe pe scena politică, și în special pe scena geostrategică.
Din acest considerent, acestea s-au transformat treptat în adevărate provocări nu doar pentru principalele state europene, ci și pentru alte state puternice ale lumii.
Pe fondul tot mai numeroaselor presiuni ce se remarcă în mod periodic la nivelul Federației Ruse, vizând integrarea fostelor state sovietice în C.S.I., în vederea asigurării unui mediu de securitate stabil în regiunea Mării Negre, ca și a Mării Caspice, se impune o cooperare strânsă între organismele Alianței și corespondentele acestora de la nivelul continentului european, în același timp urmărindu-se nu numai o liberalizare ideală a piețelor din zonele anterior menționate ci mai ales multiplicarea, respectiv fluidizarea numeroaselor relații comerciale de tip transfrontalier.
În cadrul amplului proces de redefinire a continentului european și de transformare/adaptare a Alianței Nord Atlantice, zona Mării Negre capătă noi influențe pe scena geopolitică, dar și pe cea geostrategică și geoeconomică.
Zona Mării Negre reprezintă o adevărată provocare nu doar pentru liderii europeni, ci și pentru Alianța Nord-Atlantică, proiectele viitoare comune având în vedere optimizarea procesului de securizare zonal, în paralel cu ancorarea la diversele valori de tip democratic, în vederea consolidării procesului de stabilitate global.
Iar intenția Uniunii Europene de a se extinde în zona Georgiei, a Armeniei ori a Azerbaidjanului are în vedere în principal, pe lângă consolidarea statală în zona nord-estică a Mării Negre, ci și o stabilitate strategică, economică și comercială. Transformarea statelor din zona nord-estică a Mării Negre în state caracterizate de stabilitate strategică și politică va avea rolul de a întări aria de securitate zonală.
Tot mai puternica Federație Rusă, a cărei poziție continuă să se consolideze în mod constant datorită veritabilului lider, Vladimir Putin, refuză să subscrie Cartei Energiei, în ciuda faptului că procesul de ratificare a demarat încă din anul 1996.
Fostul stat al Uniunii Sovietice a condiționat în nenumărate rânduri semnarea acestui tratat, el impunând ratificarea unui act denumit „Protocol de tranzit”, în conținutul căruia, se menționează printre altele:
Practicarea unor tarife de tranzit obiective, de tip non-discriminatorii, care să fie transparente și rezonabile
Utilizarea unor standarde și tehnici contabile ce sunt unanim acceptate la nivel internațional
Conform prevederilor incluse în cadrul Energy Charter Treaty:
Întreaga cantitate de energie ce urmează să fie transportată se impune a fi controlată în mod riguros, prin intermediul măsurătorilor complexe ce trebuie să fie realizate atât la intrarea, cât și la ieșirea din statul de tranzit
Diversele măsuri ce sunt dedicate coordonării de tranzitare a resurselor energetice în situația unor întreruperi accidentale
Diverse măsuri aplicabile în cazul în care se constată o diminuare considerabilă a volumului tranzitului resurselor energetice
Măsurile ce se impun a fi puse în aplicare deîndată în situația constatării stopării tranzitului de resurse energetice (din diverse motive), avându-se în vedere respectarea conceptului „securității energetice”
Energy Charter Treaty reușește să se impună pe scena internațională și prin intermediul diverselor specificități ce pot fi încadrate în domeniul comercial, respectiv:
Adoptarea legislației de tip armonizat
Diminuarea considerabilă a potențialelor riscuri, ceea ce implică:
O reducere considerabilă a costurilor financiare
Multiple efecte pozitive la nivelul investițional
O creștere a volumului de vânzări
Dezvoltarea pieței dedicate
O creștere a ratei de profit
În ultima perioadă, se remarcă faptul că Energy Charter Treaty tinde să se extindă și înspre zona emisferei sudice, specialiștii în domeniu estimând că în viitor există posibilitatea determinării unor noi fluxuri energetice îndreptate către diverse state din zona sud-est asiatică, ca și către India sau Pakistan, fluxuri ce își vor avea originea cu precădere în zona Federației Ruse, ca și a Mării Caspice.
În ciuda faptului că societatea modernă, aflată sub permanenta și directa influență a fenomenului globalizării, pare a fi caracterizată prin prisma așa numitei „economii know-how”, gazele naturale și petrolul continuă să se poziționeze în topul resurselor energetice ale statelor lumii, acestea fiind percepute drept „forța motrice” a oricărei economii, indiferent de forma acesteia.
De asemenea, aceste resurse se constituie în elemente de referință în cadrul tuturor marilor negocieri internaționale/zonale, acestea având capacitatea de a genera nu doar profituri incomensurabile, ci și o multitudine de riscuri, ce pot avea consecințe și urmări nebănuite, atât pe termen scurt, cât pe termen lung.
Și așa cum putut constata de cele mai multe ori, la baza diverselor conflicte (oricare ar fi fost tipul acestora) și interese s-au poziționat constant aceleași resurse energetică de importanță primordială. Așa cum a fost și cazul conflictelor derulate în cursul anului 1991 ori în anul 2003, când petrolul a devenit principalul focar al declanșării unui război deosebit, ce a influențat major întreaga economie mondială, întărind anumiți poli de putere deja definiți.
Despre evoluția pieței gazelor naturale și petrolului, dar mai ales despre influențele actuale și/sau posibile de dominație ale acestora la nivel regional, respectiv global și-au exprimat opiniile numeroși cercetători și analiști în domeniu, marea majoritate a acestora încercând să analizeze, să previzioneze și să facă diverse scenarii, mai plauzibile sau dimpotrivă.
Și așa cum se cunoaște, după cum ne-au dovedit-o numeroasele lecții ale trecutului, când vine vorba de resurse energetice naturale, nimic nu e sigur, nimic nu poate fi prognosticat cu exactitate.
Dacă în urmă cu aproape trei decenii fostul colosul sovietic U.R.S.S. se poziționa pe primul loc la producția de țiței mondială, în cursul controversatului an 1989 producția acestuia fiind de două ori mai mare în raport cu volumul total al producției de țiței din Arabia Saudită, astăzi lucrurile stau cu totul diferit.
Iar Federația Rusă, statul care încearcă să înlocuiască influența fostei Uniunii Sovietice în marea majoritate a domeniilor de referință, inclusiv pe piața petrolului mondial, face constant numeroase demersuri în încercarea de a recupera poziția pe care o avea pe vremuri fostul „stat-mamă”.
În tot acest timp, o parte dintre analiștii din domeniul geopolitic încearcă să identifice disponibilitatea, respectiv capacitatea actualei societăți de a reacționa în mod adecvat la potențiale viitoare crize, exemplul crizei petrolului din anul 1973 fiind cel mai bun argument în favoarea ipotezei că în situația producerii unor noi crize, marile companii petroliere nu dețin capacitatea/abilitatea gestionării corecte și prompte a acestora, guvernele statelor implicate fiind cele care, în cele din urmă ajung să se implice în mod direct.
Ulterior șocului primei crize petroliere, ce s-a resimțit deosebit de puternic, la nivelul statelor cu un nivel de dezvoltare ridicat s-a remarcat elaborarea și implementarea sistemelor de securitate energetică, sisteme ce au fost dezvoltate în contextul influenței manifestate de către International Energy Agency, ca și al unor depozite ce includeau imense stocuri strategice, cel mai bun exemplu fiind Rezerva Petrolieră Strategică a Statelor Unite ale Americii, care are capacitatea de a se mobiliza rapid și major în situația sesizării unor perturbări majore la nivelul pieței globale.
În ciuda faptului că, în ultimii ani, o parte dintre statele dezvoltate ale lumii au avut capacitatea de a reacționa într-un mod controlat în situația existenței diverselor fluctuații la nivelul acestor piețe, nimeni nu poate garanta că acestea nu vor avea nici un fel de reacție în fața tot mai frecventelor tentative ale unor state privind impunerea unui anumit curs pe piața regională ori globală a resurselor energetice naturale.
Iar controversatul conflict din Irak, respectiv Războiul din Golf (ale cărui pierderi au fost uriașe) vin să ne confirme interesul constant al marilor state ale lumii pentru securitatea energetică, respectiv pentru siguranța securității unei aprovizionări continue, fără nici un fel de perturbare, cu țiței.
Procesul complex dedicat asigurării diverselor surse de aprovizionare cu țiței include, printre multe altele, și elaborarea și dezvoltarea unor proiecte de investiții grandioase în state precum Federația Rusă, care în anumite circumstanțe are capacitatea de a substitui în mod parțial diversele fluxuri comerciale cu țiței dinspre zona Orientului Mijlociu spre zona continentului european, respectiv a continentului asiatic.
CAPITOLUL 2. INFLUENȚA FEDERAȚIEI RUSE ASUPRA ZONEI MĂRII CASPICE
Se cunoaște faptul că la finalul așa numitului „Război Rece” au început să se remarce numeroase transformări majore în interiorul tuturor statelor europene, marea majoritate a acestora reflectându-se la nivelul scenei politice europene, dar și internaționale. Și, în ciuda faptului că, inițial, mulți au fost specialiștii care nu au vrut să țină cont de toate repercursiunile determinate pe scena politică internațională de sfârșitul Războiului Rece, ulterior unii dintre aceștia (cei mai mulți fiind politicieni și analiști politici) să își reconsidere pozițiile inițiale.
În contextul în care la finele deceniului al VIII-lea al secolului trecut se remarca o compromitere totală la nivelului întregului regim comunist, ce se instaurase la finele celei de-a doua deflagrații mondiale, în paralel sesizându-se și o erodare constată a ideologiei socialiste, una după alta fostele țări comuniste, poziționate în zona Europei estice, au fost gazdele unor mișcări de tip anti-sistem. Și chiar gigantul U.R.S.S. a urmat trendul acelor vremuri, el renunțând la statutul de prim lider politic european și important actor pe scena politică internațională, ulterior remarcându-se și destrămarea sa, cu toate ulterioarele consecințe, semnalate nu doar la nivelul scenei politice, ci mai ales la nivelul scenei geostrategice continentale și internaționale.
În ceea ce privește scenariul geopolitic privind extinderea N.A.T.O., acesta a fost permanent contestat de către Federația Rusă, fostul stat al U.R.S.S. considerând că extinderea se constituia nu doar într-o amenințare la adresa sa, ci și într-o modalitate prin care se încerca umilirea sa, ca și excluderea din spațiul european. Ignorând toate aceste aspecte, mai marii alianței N.A.T.O. au refuzat să recunoască așa zisul drept de veto invocat de Federația Rusă în problema extinderii N.A.T.O., extinderea fiind considerată o problemă de natură internă a alianței nord-atlantice.
Astfel, în cursul lunii mai a anului 1997, Federația Rusă, ca și statele incluse în cadrul Alianței Nord-Atlantice au reușit să semneze la Paris așa numitul „Act de bază al relațiilor cooperării și securității dintre Alianța Nord-Atlantică și Federația Rusă”, prin care N.A.T.O. și-a luat angajamentul că nu va construi infrastructuri în apropierea frontierelor Federației Ruse și nici nu va desfășura armament de tip nuclear pe teritoriul fostelor state comuniste. Și tot cu aceeași ocazie a luat ființă și cunoscutul „Consiliu Permanent N.A.T.O. – Rusia”. 4
Demn de menționat este faptul că, de-a lungul timpului, Alianța Nord-Atlantică a reușit să genereze o serie întreagă de contradicții, renumitul Javier Solana declarând chiar că se impune ca aceasta să dețină capacitatea punerii „pe rol a unui parteneriat puternic, stabil și durabil cu Rusia, incluzând un proces de cooperare și consultare asupra unui larg evantai de probleme legate de securitatea europeană, ca și solide mecanisme de consultare și legătură”.
Așa după cum se cunoaște, în perioada anilor 1990/1991, toate fostele republici ale colosului U.R.S.S. și-au proclamat independența, iar zona Mării Caspice s-a transformat treptat într-un adevărat motiv de dispute deosebite pentru noile state, foste republici sovietice, respectiv:
Federația Rusă – stat ce și-a proclamat independența la data de 12 iunie a anului 1991
Kazahstanul – fostă republică sovietică, care și-a proclamat independența la data de 16 decembrie 1991
Azerbaidjanul – și-a proclamat independența la finele lunii august a anului 1991
Turkmenistanul – fostă republică a Uniunii Sovietice, care a devenit stat independent în data de 27 octombrie a anului 1991
Ulterior, Federația Rusă, alături de alte state fost-sovietice precum Armenia, Belarusul, Azerbaidjanul, Kazahstanul, Ucraina, Republica Moldova, Kârgâzstan, Uzbek, Turkmenistan, dar și Tadjikistan, au reușit să pună bazele Comunității Statelor Independente (C.S.I.), ce s-a dorit a fi o organizație de tip regional.
După intervenția trupelor rusești în Georgia (stat ce se alăturase C.S.I. în cursul anului 1993), în cursul lunii august a anului 2008, în vederea susținerii unor regimuri separatiste, parlamentul georgian a votat pentru retragerea din Comunitatea Statelor Independente, gestul acesteia fiind urmat în cursul anului 2014 de Ucraina, urmare a anexării de către Federația Rusă a Crimeei.
În paralel, s-a reușit și constituirea celebrei Uniuni Euroasiatice, la propunerea lui Vladimir Putin (în acea vreme ministru al Federației Ruse), în proiect fiind implicată nu doar Federația Rusă ci și state precum Belarusul, Kârgâstanul, Kazahstanul, Tadjikistanul ori Mongolia, Ungaria, Finlanda, Bulgaria și Republica Cehă.
Ideea liderului de necontestat Vladimir Putin a constat în realizarea unei integrări politice și economice ale acestor state la nivelul unei uniuni supranaționale, pe baza sistemului furnizat ca model de către Uniunea Europeană, propunerea oficială fiind realizată de către Nursultan Nazarbayev, șeful statului Kazahstan, de câteva decenii..
Cu toate acestea, abia la jumătatea lunii noiembrie a anului 2011 s-a reușit semnarea de către șefii statelor Federației Ruse, a Kazahstanului și a Belarusului a unui acord vizând înființarea Uniunii Eurasia, în conținutul acestuia fiind menționate și pașii ce urmează a fi realizați, ca și definirea așa-numitei Comisii Eurasia, respectiv a Spațiului Economic Euroasiatic, ce funcționează de acum cinci ani,, de-a lungul cărora au fost formulate numeroase critici privind adevărata intenție a inițiatorului acestui concept, liderul Vladimir Putin, privind restabilirea fostei influențe pe care o deținea în trecut puternica fostă Uniune Sovietică.
Se impune a se preciza și faptul că după destrămarea U.R.S.S., Federația Rusă a reușit să ajungă extrem de rapid dintr-o forță colosală (așa cum era percepută Rusia anterior momentului 1989), într-un stat aflat într-o stare economică dezorganizată, în interiorul căruia se manifestau frecvent diversele semnale ale haosului politic. După aproape un deceniu de incertitudine, perioadă în care s-a confruntat cu o serie întreagă de probleme, Federația Rusă a început să se redreseze cu adevărat abia de la începutul anilor 2000, când s-a impus liderul incontestabil, Vladimir Putin.
Prin intermediul numeroaselor măsuri dedicate nu doar redobândirii forței economice și politice a Federației Ruse, ci și pentru recâștigarea statului de lider recunoscut la nivel mondial, Putin a reușit să repoziționeze echilibrul deja stabilit în zona continentului european, respectiv euro-asiatic, acesta fiind conștient că nu se mai puteau utiliza deja consacratele metode utilizate de sovietici în perioada Războiului Rece.
În acest context, Federația Rusă și-a reconsiderat pozițiile deținute la nivelul marilor deținători de resurse energetice de pe piețele internaționale, principalul obiectiv al lui Vladimir Putin constând în obținerea unui control cât mai mare asupra resurselor din proximitatea statului său, implicând și zona Mării Caspice.
La nivel energetic, Federația Rusă a avut în vedere consolidarea unei poziții cât mai solide pe piața mondială dedicată resurselor energetice, nu doar prin prisma numeroaselor resurse existente și a resurselor exploatate, dar și prin prisma ulterioarei evoluții semnalate la nivelul pieței internaționale a energiei, cunoscut fiind faptul că resursele petroliere continuă să se poziționeze pe primul loc în topul consumurilor globale de energie, în ultima perioadă sesizându-se tendința diminuării ponderii pe care acestea o dețin în favoarea gazelor naturale, ca și a energiei nucleare.
În acest context, se impune a se menționa și evoluția spectaculoasă pe care a înregistrat-o consumul de gaze naturale, specialiștii estimând că în doar câțiva ani acesta va ajunge să reprezinte nu mai puțin de 30% din totalul consumului global de energie.
În domeniul dedicat influenței manifestate de Federația Rusă în cadrul statelor din vecinătate, se impune a se aminti faptul că extinderea N.A.T.O. a vizat, în prima fază, statele incluse în așa numitul grup „Vișegrad”, respectiv Polonia, Ungaria și Cehia, la baza acestei decizii stând criterii de ordin politic, dar și criterii de natură tehnică, respectiv influența politicului în puterea militară, starea forțelor armate, etc.).
Decizia a fost luată pe baza unor complexe considerații de natură geostrategică și geopolitică ale S.U.A., Franța și Italia având poziții diferite cu cele ale americanilor în ceea ce privea admiterea respectivelor state candidate.
Faza a doua a extinderii N.A.T.O. s-a realizat într-un mediu de securitate modificat, ca de altfel și coordonatele geopolitice. Fenomenul globalizării a generat permanent diverse modificări, ce s-au reflectat în special la nivel politic, nivel militar, nivel economic, nivel social, dar și cultural. Așa cum deja s-a menționat în conținutul prezentei lucrări, fenomenul globalizării implică numeroase procese ce pot fi deseori contradictorii, precum desființarea barierelor, fundamentalismul ori protecționismul limitat. Așa se face și faptul că în acest moment provocările și amenințările la adresa securității au început să capete din ce în ce mai frecvent un caracter global, acestora adăugându-li-se amenințări și provocări noi, respectiv armele de distrugere în masă ori terorismul.
La nivel global, se produc tot mai multe acte de violență ce sunt motivate (sau nu) de diverse neînțelegeri de natură etnică sau religioasă. Pe fondul prăbușirii structurilor economice de tip tradițional, al extinderii economiei globale, al noilor modele ale autorității politice, ca și al disfuncționalităților ce sunt generate de diversele tehnologii informaționale de ultimă generație, aceste acte de violență tind cu destul de multă ușurință să depășească granițele statale, ceea ce duce la o majorare semnificativă a rolului și locului ce îi revine Alianței Nord-Atlantice.
Noua ordine geopolitică ce se prefigurează este cel puțin ciudată, la prima vedere. În Federația Rusă, Vladimir Putin beneficiază de sprijinul maselor, cărora nu pare să le mai pese de încălcarea tot mai frecventă a drepturilor constituționale, în timp ce în marea Chină cunoscuți miliardari capitaliști optează pentru aderarea la regimul comunist. În întreaga lume pare că începe să renască extremismul de stânga, fascismul și neo-fascismul (apărând chiar și curentul islamo-fascist).
Anterior momentului 11 septembrie 2001 la statutul de mare putere a lumii aspirau Statele Unite ale Americii, Japonia, China și Uniunea Europeană. Iar cel mai important actor în cadrul geopoliticii Asiei Centrale, până atunci era Federația Rusă, ale cărei trupe staționau pe teritoriul Tadjikistanului, în timp ce teritoriul său era folosit ca și cale de tranzit pentru principalele resurse energetice provenite din fostelor republici sovietice.
Federația Rusă era singura putere cu adevărat influentă în zonă, geopolitica Asiei Centrale însemnând pentru ea câștiguri absolute, rezultate în special din resursele energetice uriașe. În paralel însă talibanii reprezentau o reală amenințare pentru securitatea Rusiei, care a încercat zadarnic să inițieze cu China un parteneriat de intervenție rapidă, menit să combată terorismul în Afganistan.
Statele Unite ale Americii se puteau lăuda cu o capacitate militară deosebită, o economie puternic dezvoltată, cu resurse umane nelimitate, dar și cu tehnologii avansate și experiențe militare semnificative. La polul opus se găsea Uniunea Europeană, care în acel moment nu avea capacitatea să demareze nici o acțiune militară la nivel internațional.
Cel mai puternic concurent al S.U.A. era cu siguranță Japonia, țară puternic dezvoltată economic, dar cu lipsuri la capitolul capacitate nucleară și militară. În vreme ce China refuza să renunțe la regimul comunist, implicându-se însă activ într-o reformă de tip economic, Rusia făcea eforturi pentru a-și redobândi forța economică, criza financiară din 1998 și războiul din Cecenia zdruncinând-o destul de serios.
După atacurile teroriste fără precedent din luna septembrie a anului 2001, Japonia și Uniunea Europeană au făcut un pas înapoi, anunțând că nu intenționează să se impună pe harta geopolitică a lumii, China încercând să se impună în Asia, în paralel cu dezvoltarea puterii militare. S.U.A. se autoimpune ca lider al unei coaliții de luptă împotriva terorismului, iar fostul său rival, Federația Rusă, i se alătură, spre uimirea tuturor statelor europene.
Războiului împotriva terorismului declanșat de americani a reprezentat începutul unui nou parteneriat încheiat între cele două mari puteri mondiale, președintele rus Vladimir Putin anunțându-și public susținerea necondiționată a SUA în lupta acesteia împotriva teroriștilor mondiali.
Trebuie precizat faptul că Federația Rusă a fost unica mare forță politică ce s-a alăturat Americii în războiul declanșat împotriva terorismului, ea dându-și acceptul chiar și pentru prezențe militare la granițele ei. La doar câteva zile de la cumplitele atentate teroriste a avut loc la Moscova o întâlnire considerată de grad zero, Richard Armitage și Viaceslav Trubnikov punând bazele unei colaborări de durată.
Vladimir Putin și-a dorit cu orice preț refacerea economică a Federației Rusie, implicarea economiei acesteia în fluxurile internaționale fiind condiționată de calitatea de membru al O.M.C., inconvenient care a fost rapid rezolvat cu ajutorul noului partener, S.U.A.
În plus, America era recunoscută pentru consumul masiv de petrol, astfel ca aceasta a putut fi o foarte bună piață de desfacere pentru hidrocarburile rusești. Intenția americanilor de a elimina regimul taliban din Afganistan a fost pe placul Federației Ruse, care întâmpina mari probleme de securitate cu grupările teroriste islamice, ce periodic lansau atacuri sângeroase pe teritoriul său, dar și în Caucaz și Asia Centrală.
În primii doi ani de la comiterea atentatelor teroriste, S.U.A. și Federația Rusă au reușit să colaboreze foarte bine, parteneriatul fiind invidiat în acel moment de multe dintre statele lumii. Moscova și Washingtonul au reușit chiar să ajungă și la un acord în momentul în care americanii au făcut anunțul că intenționează să se retragă din Tratatul A.B.M., încheind un nou tratat la Moscova (2002). Astfel, celebrul tratat Missile Defense, încheiat in luna mai a anului 2002, a avut în vedere o neproliferare nucleară, principalul obiectiv urmărit constând în apărarea intereselor de securitate pe care le aveau S.U.A..
Ulterior retragerii din Tratatul antirachete balistice (A.B.M.), ce interzicea desfășurarea unui sistem global de apărare antirachetă pe teritoriul american, S.U.A. a anunțat în mod oficial că reia programul național de apărare antirachetă, acesta fiind încredințat spre implementare Agenției pentru Apărare Antirachetă, ce funcționează în interiorul Departamentului Apărării.
Iar după doi ani de la atentatele teroriste comise asupra sa, S.U.A. a început să poarte discuții cu câteva state europene, în vederea punerii bazelor unei colaborări vizând interceptarea rachetelor cu rază lungă de acțiune, ca și a extinderii scutului antirachetă.
Toate acestea nu au fost deloc pe placul Federației Ruse, care a decis să nu mai participe la Tratatul pentru Forțele Convenționale în Europa (C.F.E.). Iar ulterior semnării acordului dintre S.U.A. și Polonia privind staționarea unui scut anti-rachetă american pe teritoriul polonez, relațiile cu Federația Rusă au început să se deterioreze, fostul stat sovietic declarând că se constituie în principala țintă a americanilor.
Detensionarea situației s-a realizat abia în cursul anului 2009, când proaspătul președinte al S.U.A., Obama, a ales să renunțe la proiectul scutului antirachetă inițiat de George Bush. În tot acest timp Vladimir Putin a reușit să identifice în S.U.A. cel mai important susținător în intenția sa de a face ca statul său să ajungă membru al Organizației Mondiale a Comerțului(O.M.C.).
În plus, la doar un an de la încheierea parteneriatului ruso-american, în cadrul summit-ul de la Roma la care au participat membrii N.A.T.O., dar și reprezentanții Federației Ruse, s-a luat decizia refacerii cooperării cu Rusia în cadrul NATO 20.
Tot în domeniul dedicat influenței Federației Ruse în zona Mării Caspice, se impune a se aminti și intervenția acesteia în Ucraina, stat ce recent a avut enorm de suferit de pe urma influenței/intervenției acesteia, de-a lungul timpului existând o serie întreagă de relații tensionate, datorate în principal orientării de tip pro-occidental manifestată de liderii ucraineni.
După destrămarea regimurilor comuniste și ulterior prăbușirea colosului sovietic, U.R.S.S., Federația Rusă nu a părut nici pe departe dispusă să renunțe la numeroasele sale pretenții de tip hegemonic din cadrul spațiului dedicat Comunității Statelor Independente. În ciuda numeroaselor asigurări și promisiuni declarate de-a lungul timpului, nici principalii lideri europeni occidentali nu s-au arătat dispuși, cel puțin până în acest moment, să le ofere statelor din această parte a continentului european întregul sprijin politic, economic, social, dar și militar, în vederea accelerării procesului de democratizare, ce se dovedește a fi încă incomplet.
Analiza complexă asupra diverselor evoluții ce au fost înregistrate de-a lungul ultimilor ani în principalele zone ale fostelor state sovietice (în special zona estică și cea vestică), scoate la iveală faptul că, la nivel de stat, s-a reușit identificarea unor anumite diviziuni de tip teritorial, dar și politic, cultural, social și religios.
Iar ca urmare a acestor diviziuni complexe, s-a constatat acutizarea problemelor în zonă, cea mai mare problemă fiind sesizată în Ucraina, unde problemele au început să se manifeste cu precădere după căderea comunismului, destrămarea fostului colos URSS, ca și după actul de declarare a independeței Ucrainei în data de 24 august 1991.
Trebuie precizat și faptul că această diviziune s-a datorat în mare parte și contextelor din trecut, știut fiind faptul că partea estică a Ucrainei s-a aflat sub suveranitatea celebrului imperiu rus începând cu anul 1654, odată cu credința jurată țarului rus Alexei de către hatmanul Hmelnițki, în vreme ce partea de vest a Ucrainei a aparținut Imperiului Habsburgic, dar și Poloniei (din perioada interbelică), aceasta fiind ulterior ocupată de către U.R.S.S. în anul 1939.
Și din punct de vedere religios se poate constata o divizare clară a celor două regiuni aferente Ucrainei, partea vestică a acesteia fiind catolică majoritar, în vreme ce partea estică a țării se caracterizează prin religia de tip ortodox.
În perioada regimului condus de Nikita Hrușciov s-a reușit unirea celor mai multe teritorii ale Ucrainei, acestea transformându-se într-un adevărat stat unitar. Hrușciov, care ulterior a reușit să devină conducătorul U.R.S.S., a reușit ca în perioada inclusă în intervalul anilor 1939-1945 să includă în componența teritoriului Ucrainei regiunile din apus (în anul 1939), nordul Bucovinei (1940), sudul Basarabiei (1944), Transcarpatia (1945), dar și Peninsula Crimeea, în anul 1954.
În acest fel Ucraina a devenit al doilea mare stat (după Rusia) ca întindere, dar și ca populație din continentul european. Datorită poziției geografice pe care o ocupă, Ucraina a fost considerată drept statul „tampon” între partea de răsărit a Europei și statele europene occidentale, în situația unor confruntări diverse: politice, religioase, culturale, dar și lingvistice. Și în ciuda faptului că are o datare istorică deosebită, Ucraina a reușit să își stabilizeze frontierele abia după finalului celui de-al Doilea Război Mondial.
De asemenea, Ucraina a fost deseori considerată de către mulți analiști politici drept ca fiind factorul declanșator al eșecului procesului de reformă declanșat în fosta U.R.S.S., proclamarea independenței acesteia (de Rada Supremă), în ziua de 25 august a anului 1991 (ziua națională a Ucrainei) stând ulterior la baza lansării proiectului C.S.I., respectiv a Comunității Statelor Independente.
Ulterior momentului declarării independenței, marea majoritate a populației s-a arătat încrezătoare în ceea ce ar fi urmat să reprezinte ideea unui stat național. Istoria a demonstrat însă că în ciuda perspectivelor deosebite, pot apărea frecvent situații neprevăzute, situații din cauza cărora în timp s-a ajuns la o scădere dramatică a nivelului de trai în rândul populației ucrainene, care și-a pierdut de altfel și inițiala euforie națională.
Atât din punct de vedere istoric, cât și din punct de vedere geopolitic, Ucraina a fost considerată de către specialiști, datorită granițelor actuale, un stat deosebit de fragil, principala problemă fiind generată de lipsa unor elemente de unitate națională.
Privind strict din punct de vedere geopolitic, starea de instabilitate în teritoriul ucrainean poate atrage după sine și un potențial pericol de dezintegrarea statului, principalele amenințări venind din interiorul acestuia.
În ceea ce privesc relațiile Federației Ruse cu Turcia, stat ce a fost privit o bună perioadă de timp ca fiind un stat potrivnic, ca urmare legăturilor acestuia cu S.U.A., în ultima vreme acestea au devenit unele de tip amiabil, datorate în principal interesul comun manifestat din partea fiecărui stat privind coridoarele energetice.
Se impune a se remarca și conflictul deosebit pe care l-a demarat la finele anului 2005 Federația Rusă cu sateliții energetici din zonă, pe lângă Ucraina, anterior menționată aflându-se și Republica Moldova, dar și Georgia, pentru care rușii au decis să crească brusc prețul aferent la mia de m3 de gaze naturale de la 80 $ la 200 $.
După numai câteva săptămâni, ca urmare a unor explozii ce au avut loc la nivelul tronsonului principal al gazoductului Mozdok – Tbilisi, conducta prin intermediul căreia se alimentau fostele state sovietice Armenia și Georgia, ca și a unei explozii la un branșament secundar, explozii ce s-au declanșat pe teritoriul rus, în imediata apropiere a frontierei georgiene, Georgia a rămas fără curent electric și chiar dacă remedierea defecțiunilor și implicit punerea în funcțiune a conductei afectate s-au realizat în decursul a numai câteva ore, Georgia a primit gaze naturale abia peste o săptămână, întreruperea alimentării cu gaze naturale, ca și cu energie electrică reprezentând adevărate represalii la adresa celor ce promovaseră așa-numita „revoluție portocalie”.
Ulterior semnării de către Federația Rusă a acordului cu China vizând construirea unor conducte de gaze naturale spre acest mare stat, în acest fel rușii transformându-se în cei mai mari furnizori de gaze naturale ai chinezilor, a fost anunțată și intenția construirii unei conducte de petrol, un element definitoriu pentru viitorul energetic al statelor europene, ca și al japonezilor, cunoscut fiind faptul că Federația Rusă nu are capacitatea de a face față, în același timp, la toate aceste proiecte.
De asemenea, se impune a mai se aminti și atitudinea pe care a manifestat-o Federația Rusă în privința proiectelor energetice în care țara noastră este direct implicată (respectiv oleoductul Constanța/Trieste, ca și proiectul Nabucco).
Zona Marii Caspice s-a confruntat în ultimii ani cu numeroase conflicte sesizate la nivelul statelor fost-sovietice, dintre care se remarcă conflictul din Cecenia, ca și cu numeroasele neînțelegeri datorate zăcămintelor uriașe de hidrocarburi, caz în care, devine de la sine înțeles, interesul în continuă creștere a manifestării influenței în zonă din partea diverselor state cu „pretenții”, în încercarea de a obține controlul asupra acestor resurse deosebite.
De-a lungul vremii, în zona caspică s-a constatat existența unor numeroase „jocuri” diplomatice, politice, economice, dar și militare, în centrul cărora s-a aflat obținerea controlului ori a influenței asupra resurselor de petrol și de gaze naturale, ca și a controlului asupra rutelor energetice ce traversează zona, fie aceste terestre ori submarine.
Se remarcă faptul că zona caspică continuă să rămână singura alternativă viabilă în situația accentuării stării conflictuale din zona Orientului Mijlociu, regiunea energetică caspică prezentând avantajul distanțelor mai reduse în raport cu principalii beneficiari din zona europeană, ca și al unor tensiuni mai reduse ca intensitate, în raport cu cele sesizate în ultimele decenii în zona orientală.
STUDIU DE CAZ
În cadrul studiului de caz al prezentei lucrări de diplomă se va realiza o analiză a strategiei politico-militare a liderului incontestabil al Federației Ruse, Vladimir Putin, prin prisma nou-definitului război hibrid, termenul începând să se regăsească nu doar în cadrul literaturii de specialitate, ci și în abordările specialiștilor cu precădere în ultimii ani, mai ales ulterior episodului Ucraina.
Până recent, la nivelul literaturii de specialitate s-au regăsit numeroase întrebări considerate esențiale în delimitarea războiului hibrid, specificul acestuia, diversele influențe pe care acesta le are nu doar asupra militarilor, ci și asupra populației civile, etc. De asemenea, s-a pus și problema măsurilor dedicate unor răspunsuri adecvate amenințărilor de tip hibrid, specialiștii oscilând între diversele contramăsuri de tip hibrid și mijloacele deja consacrate în domeniu.
Problema războiului hibrid a ajuns în centrul atenției tuturor ulterior anexării de către Federația Rusă a Peninsulei Crimeea, urmată de declanșarea războiului de secesiune în zona estică a Ucrainei. Surprinși total nepregătiți pentru o astfel de formă a războiului, atât oficialii de la Kiev, cât și militarii nu reușiseră să-și însușească caracteristicile războiului hibrid în care s-au trezit implicați peste noapte, aceștia neavând capacitatea de a se pregăti în vederea apărării, de a-și planifica forțele militare, ca și acțiunile ulterioare, de a-și instrui în mod corespunzător trupele și nici de a se proteja în fața forțelor combatante.
De asemenea, s-a remarcat ulterior că aceștia nu au dispus nici de echipamente și armament special dedicat unul astfel de război, în absența unor proceduri specifice de luptă nereușindu-se contracararea inamicilor din războiul hibrid.
Demn de sesizat este faptul că mijloacele militare ce sunt implicate într-un război hibrid nu se regăsesc nici la nivelul pieței libere, nici pe piața neagră, ci doar într-un cadru restrâns al pieței dedicate tehnologiilor de ultimă oră, precum rachetele dirijate anti-tanc sau lansatoarele de rachete anti-aeriene individuale. Din acest motiv s-a conturat ideea existenței în cadrul configurării hibride a amenințării ori chiar în cadrul războiului hibrid, a implicării (voalate sau nu) a unui stat, fie în calitate de sponsor, fie sub forma susținătorului respectivului beligerant hibrid.
În acest context, cine oare ar fi crezut că la un sfert de secol din momentul sfârșitului Războiului Rece, ce a atras după sine inclusiv colapsul fostul imperiu al U.R.S.S., una dintre descendentele acesteia, Federația Rusă, în fruntea căreia s-a poziționat puternicul Vladimir Putin, va încerca să își impună cu forța statutul marii puteri în zonă?
La o simplă analiză, se remarcă faptul că încă de la începutul acestui mileniu, Federația Rusă a demarat o politică de tip ofensiv în vederea restabilirii statutului de putere absolută în cadrul spațiului aferent proximității sale, cunoscute fiind multiplele sale interese de natură geostrategică.
Se remarcă faptul că regimurile noi existente la nivelul C.S.I. (Comunitatea Statelor Independente) mai ales cele din Georgia, Republica Moldova și Ucraina s-au constituit în ultimii ani într-o adevărată amenințare la adresa Federației Ruse, nu doar prin prisma securității acesteia, ci și în contextul tendințelor acesteia de expansiune, noile regimuri înfățișându-se într-un adevărat obstacol pentru orgoliosul lider Vladimir Putin.
Acesta este motivul pentru care mulți specialiști apreciază că Vladimir Putin, în calitate de lider al Federației Ruse, se constituie într-o adevărată revanșă geostrategică pe care Moscova încearcă să o dea întregii scene politice internaționale, principalul scop avut în vedere fiind dobândirea unui capital de putere deosebit și includerea Federației Ruse în topul celor mai influente și puternice state ale lumii.
Urmare a crizei fără precedent ce s-a derulat în Ucraina, nu doar în cadrul literaturii de specialitate, ci și în discursurile analiștilor politici, ai experților militari și uneori în limbajul politicienilor a început să se utilizeze din ce în ce mai des conceptul „războiului hibrid”. Ulterior numeroaselor acțiuni pe care Federația Rusă a înțeles să le întreprindă în ultimele două decenii, marea majoritate a diplomațiilor occidentale au început să vorbească din ce în ce mai frecvent despre așa numitul „război al lui Putin”, strategiile utilizate de acesta fiind incluse în categoria elementelor războiului hibrid.
În acest moment, sintagma „război hibrid” este frecvent utilizată în literatura de specialitate în vederea desemnării recentului conflict dintre Federația Rusă și Ucraina. Deseori, la nivel uzual, termenului război hibrid îi ia locul războiul neconvențional, războiul complex sau războiul iregulat.
Conform unor opinii, mijloacele pe care Federația Rusă a înțeles să le folosească contra Ucrainei nici măcar nu reușiseră să fie incluse într-un concept (inclusiv la nivel național), în perioada următorilor ani cercetătorii urmând să dezvolte și definitiveze diversele aspecte dedicate etapelor de derulare a acestui război hibrid, componentelor acestuia, ca și strategiile utilizate de către incontestabilul lider, Vladimir Putin.
În domeniul dedicat genezei „războiului hibrid”, se apreciază că rădăcinile fenomenului își au originea în perioada dedicată determinării poziției pe care Federația Rusă urma să o ocupe nu doar la nivel regional, ci mai ales la nivel global. Așa după cum bine se cunoaște, în perioada mandatului controversatului Boris Elțin Federația Rusă și-a pierdut mare parte din pozițiile geopolitice, dar și geostrategice, în paralel cu diminuarea semnificativă a influenței politice manifestate la nivelul continentului european, mai ales în contextul extinderii deosebite a blocului Alianței Nord-Atlantice, în paralel cu extinderea spațiului european comun.
În contextul diverselor particularități specifice războiului hibrid (între care se remarcă ineficiența diverselor resurse necesare, fie ele economice, militare, umane ori informaționale), se poate aprecia că abordarea asimetrică se constituie în fundamentul revanșei pe care Federația Rusă și-o ia în domeniul geostrategiei.
În acest moment, se remarcă o anumită destructurare a așa numitei ordini mondiale, momentul zero fiind declanșat de discursul lui Mihail Gorbaciov din luna octombrie a anului 1989, cu ocazia conferinței de presă derulată la Reykjavik. După doar doi ani, israelianul M. van Kreveld reușește să determine ca fiind „netrinitar” caracterul diverselor războaie ce s-au derulat în așa numita perioadă „postmodernă’’, specialistul apreciind că aceste conflicte nu se pot include în cadrul schemei consacrate guvern/armată/populație.
De altfel, în cadrul discuțiilor ce s-au purtat la începutul anului 2013 în Moscova, au fost analizate diverse probleme ce privesc:
Formele noi de manifestare ale războiului contemporan
Diversele condiții de derularea conflictelor militare
Modificările sesizate în cadrul etapelor de desfășurare ale conflictelor contemporane
Noile metode dedicate exercitării diverselor presiuni asupra inamicilor, ce pot fi exercitate nu doar pe plan militar, ci și politic și economi
O abordare interesantă este regăsită la F. van Kappen, în opinia acestuia războiul hibrid constituindu-se într-o combinație a războiului clasic contemporan, în interiorul căruia se interpun diversele mijloace și tehnologii de ultimă generație.
Demn de menționat este faptul că statul care înțelege să se implice într-un așa numit război hibrid reușește să încheie o serie întreagă de acorduri cu executanții din categoria non-statalilor, ulterior aceste acorduri fiind negate cu vehemență.
În acest fel, Federația Rusă reușește să delimiteze un amplu război hibrid, nu doar prin includerea în diversele scenarii a resurselor sale energetice, ci și prin intermediul clasicelor scenarii ale menținerii conflictelor așa-zis înghețate, remarcându-se conflictul din Republica Moldova, conflictul transnistrean, conflictul abhaz din zona georgiană, dar și cel osetin.
O abordare interesantă în domeniul dedicat definirii războiului hibrid este regăsită la generalul Alianței Nord-Atlantice, F. Bridlav, în opinia acestuia conflictul hibrid având în componența sa mai multe componente, anterior regăsite la nivelul practicii militare, respectiv:
Prezența conflictului diplomatic, ce urmărește:
O rupere a acordurilor ce au fost încheiate între diversele state
Privarea respectivului stat de o susținere la nivel internațional
O desființare a diverselor alianțe existente
Mobilizarea diverselor mijloace de informare, ca și a instrumentelor de influență la nivelul psihologiei maselor, în acest fel reușindu-se determinarea unei imagini false asupra diverselor evenimente ce sunt în derulare
Nemodificarea componentei militare, eventualele forțe armate ale unui stat fiind folosite în mod anonim, autoritățile contestând orice acuzație de implicare ori de susținere a părților aflate în conflict
Multiplicarea formelor de manifestare ale războiului economic, implicând nu doar presiunile economice de tot felul, dar și șantajul, impunerea embargoului, majorarea bruscă a prețului la principalele resurse energetice, etc.
În ceea ce privește contextul geopolitic, conceptul războiului hibrid se constituie într-o noutate, acesta fiind utilizat cu precădere în sfera de influență a diverselor operațiuni derulate de forțele speciale, ce reușesc să combine practica unei rezistențe dure, dedicate diverselor amenințări la adresa întregii securități globale, cu experiența acumulată din conflictele extremiste, în care au fost implicați numeroși actori statali, dar și non-statali.
Conflictul hibrid este derulat nu doar de diversele forțe ce urmăresc o diminuare a forței guvernului ori chiar o răsturnare a acestuia (acționând nu doar în interiorul unui stat, ci și al diverselor zone de pe glob) ci și de către tot mai numeroasele forțe externe, acțiunile acestora rezidând, cu precădere:
Nu doar în susținerea adepților, ci și în convertirea acestora, în vederea pregătirii unei potențiale susțineri operative
Asupra impactului ce se resimte la nivelul economiei, ca și al sferei sociale
Asupra acțiunii de coordonare a diverselor eforturi diplomatice
În diversele acțiuni de protest, ce sunt atent organizate
În vederea atingerii diverselor scopuri, anterior menționate, se încearcă implicarea maximă a diverselor elemente specifice conflictului de acest gen, respectiv:
Forțe speciale
Grupări criminale
Forțe de cercetare
Specialiști în domeniul informațional și psihologic, etc
La modul general, războiul hibrid reușește să definească relațiile existente între diversele părți beligerante, cu referire la:
Tot mai numeroasele incidențe resimțite la nivelul securității regionale, dar și internaționale
Incidențele sesizate la nivelul securității naționale ale statelor
Prin război hibrid se înțelege războiul ce este dus de o parte beligerantă cu diverse mijloace militare de tip convențional, dar și cu mijloace militare neconvenționale, uneori constatându-se și implicarea simultană a mijloacelor non-militare.
Acțiunea militară agresivă a Federației Ruse din anul 2014 a reușit să deformeze grav întreg sistemul securității regionale, dar și internaționale, în același timp cu afectarea sistemului dreptului internaționale. Mai precis s-a remarcat nefundamentarea tuturor garanțiilor internaționale ce îi fuseseră acordate Ucrainei în domeniul securității, cu mențiunea că garantul principal al acestora, Federația Rusă, s-a transformat în unicul agresor.
Prin prisma structurală, respectiv funcțională, se remarcă unicitatea războiului hibrid, care este asimetric, ca și conținut, dar hibrid ca formă. În ceea ce privește caracterul actualului război hibrid, acesta poate fi remarcat cu facilitate în cadrul procesului de anexare pe care Federația Rusă l-a derulat în primăvara anului 2014, asupra Crimeii, ulterior sesizându-se și o susținere importantă a diverselor elemente separatiste ce acționau în estul zonei ucrainene.
La o simplă analiză a elementelor conținute în războiul hibrid contemporan, se remarcă faptul că o parte dintre acestea s-au evidențiat și în cadrul conflictelor clasice, derulate până acum. Diferențele se remarcă în modul de corelare a elementelor constitutive, în dinamica utilizării acestora, în dezvoltarea rolului determinat de factorul informațional, ca și în abilitatea de a utiliza diversele elemente componente. Se poate remarca faptul că, în unele situații, factorul informațional este de tip independent, el reușind să își atingă scopurile asemenea factorilor militari.
Denumită „primăvara ucraineană”, criza politică din Ucraina a reușit să determine o serie întreagă de efecte și de consecințe la nivelul marilor state ale Europei, dar și asupra S.U.A., implicațiile fiind deosebite pe termen mediu și lung.
Analiza complexă asupra diverselor evoluții ce au fost înregistrate de-a lungul ultimilor ani în principalele zone ale Ucrainei (în special zona estică și cea vestică), scoate la iveală faptul că, la nivel de stat, se identifică existența unei anumite diviziuni de tip teritorial, dar și politic, cultural, social și religios.
Ca urmare a acestor diviziuni complexe, s-a constatat acutizarea problemelor în zonă, acestea începând să se manifeste cu precădere după căderea comunismului, destrămarea fostului colos URSS, ca și după actul de declarare a independenței Ucrainei în data de 24 august 1991.
Trebuie precizat și faptul că această diviziune se datorează în mare parte și contextelor din trecut, știut fiind faptul că partea estică a Ucrainei s-a aflat sub suveranitatea celebrului imperiu rus începând cu anul 1654, odată cu credința jurată țarului rus Alexei de către hatmanul Hmelnițki, în vreme ce partea de vest a Ucrainei a aparținut Imperiului Habsburgic, dar și Poloniei (din perioada interbelică), aceasta fiind ulterior ocupată de către U.R.S.S. în anul 1939.
Și din punct de vedere religios se poate constata o divizare clară a celor două regiuni aferente Ucrainei, partea vestică a acesteia fiind catolică majoritar, în vreme ce partea estică a țării se caracterizează prin religia de tip ortodox. În perioada regimului condus de Nikita Hrușciov s-a reușit unirea celor mai multe teritorii ale Ucrainei, acestea transformându-se într-un adevărat stat unitar. Hrușciov, care ulterior a reușit să devină conducătorul URSS, a reușit ca în perioada inclusă în intervalul anilor 1939-1945 să includă în componența teritoriului Ucrainei regiunile din apus (în anul 1939), nordul Bucovinei (1940), sudul Basarabiei (1944), Transcarpatia (1945), dar și Peninsula Crimeea, în anul 1954.
În acest fel Ucraina a devenit al doilea mare stat (după Federația Rusă) ca întindere, dar și ca populație din continentul european. Datorită poziției geografice pe care o ocupă, Ucraina a fost deseori considerată drept statul „tampon” între partea de răsărit a Europei și statele europene occidentale, în situația unor confruntări diverse: politice, religioase, culturale, dar și lingvistice.
Și în ciuda faptului că are o datare istorică deosebită, Ucraina a reușit să își stabilizeze frontierele abia după finalului celui de-al Doilea Război Mondial.
Cercetările realizate de-a lungul timpului au scos la iveală date statistice deosebite, Ucraina având în cursul anului 1990 o populație de aproape 52 de milioane de locuitori, dintre care 21 % erau ruși. În ciuda faptului că pe teritoriul ucrainean trăiesc numeroși români, aceștia nu sunt considerați ca fiind minorități principale, cetățenii de origine română ocupând abia locul nouă în cadrul ierarhiei întocmite în acest sens.
Ucraina este considerată de către mulți analiști politici drept factorul declanșator al eșecului procesului de reformă declanșat în fosta U.R.S.S., proclamarea independenței acesteia (de Rada Supremă), în ziua de 25 august a anului 1991 (ziua națională a Ucrainei) stând ulterior la baza lansării proiectului CSI, respectiv a Comunității Statelor Independente. Ulterior momentului declarării independenței, marea majoritate a populației s-a arătat încrezătoare în ceea ce ar fi urmat să reprezinte ideea unui stat național. Istoria a demonstrat însă că în ciuda perspectivelor deosebite, pot apărea frecvent situații neprevăzute, situații din cauza cărora în timp s-a ajuns la o scădere dramatică a nivelului de trai în rândul populației ucrainene, care și-a pierdut de altfel și inițiala euforie națională.
Atât din punct de vedere istoric, cât și din punct de vedere geopolitic, Ucraina este considerată de către specialiști, datorită granițelor actuale, un stat deosebit de fragil, principala problemă fiind generată de lipsa unor elemente de unitate națională. Privind strict din punct de vedere geopolitic, starea de instabilitate în teritoriul ucrainean avea capacitatea de a atrage după sine și un potențial pericol de dezintegrarea statului, principalele amenințări venind din interiorul acestuia, amenințări ce puteau fi generate de:
Repercursiunile crizei economice mondiale din anul 2007
Actuala situație politică
Diversele neînțelegeri dintre principalele grupuri de pe scena politică
Numeroasele conflicte ce se produc în mod spontan în diversele regiuni ale teritoriului ucrainean
În ceea ce privesc zonele principale ale Ucrainei, partea vestică a acesteia este reprezentată de naționaliștii ucraineni, care și-au exprimat deja intenția pentru o independență deplină față de capitala Rusiei. Pe lângă aceasta se dorește orientarea spre Europa occidentală, în paralel cu integrarea în cadrul diverselor structuri euroatlantice. La polul opus acestor opțiuni se află rusofonii din zona estică și sudică a Ucrainei (cu precădere cei din bazinul Donețk și din peninsula Crimeea), care și-au exprimat dorința de a demara și dezvolta diverse relații de cooperare cu Federația Rusă. Pe lângă aceasta, se dorește și o integrare a Ucrainei în cadrul diverselor structuri economice, dar și politice și de securitate în cadrul Comunității Statelor Independente (C.S.I.).
Conform analiștilor, aceste dezacorduri între populația formată exclusiv din ucraineni și populația aflată în diversele regiuni ale statului, pot amenința destul de grav atât independența Ucrainei, cât și integritatea acesteia. În plus, numeroasele tensiuni de tip regional s-au transformat în timp în diverse cereri destul de insistente privind autonomia, cele mai acute venind din zona rusofonilor aflați în Crimeea și în zona estică a teritoriului ucrainean.
Datorită fragmentării politice fără precedent, Ucraina a fost divizată artificial în două părți (zona vestică și zona estică), fiecare dintre acestea încercând, prin diverse căi și metode, să identifice cea mai bună soluție pentru a reuși să supraviețuiască din punct de vedere economic.
Merită menționat și aspectul că în ultimii ani Kievul a fost tot mai mult interesat de tentativa Rusiei de a-și întări și menține sfera de influență din cadrul C.S.I., ca și asupra fostelor state din blocul socialist. Iar din acest punct de vedere se poate considera pe bună dreptate faptul că Ucraina deține o poziție strategică deosebită, ea fiind considerată țara „tampon” sau „cap de pod” dintre Europa occidentală și spațiul euro-asiatic.
Războiul hibrid din Ucraina, declanșat în Crimeea la începutul anului 2014, a fost semnalat ulterior plecării președintelui Viktor Ianukivici de la putere, plecare ce a fost determinată în special de numeroasele proteste de tip anti-guvernamental derulate în perioada 2013-2014.
Factorul care a stat la baza declanșării acestui proces a fost reprezentat de abrogarea legii ce viza limbile ce aveau statut regional, printre care se numărau diversele limbi utilizate în statul ucrainean, limbi ce au fost eliminate din cadrul uzului oficial.
În ceea ce privește războiul hibrid din zona ucraineană, pot fi remarcate mai multe așa zise tabere, reprezentate de :
Diversele grupări rusofone – acestea nu erau de acord cu noile schimbări politice impuse de Kiev, solicitând alipirea peninsulei Crimeea de Rusia
Diversele grupuri de ucraineni și de tătari din Crimeea – acordau tot sprijinul așa numitei mișcări Euromaidan
În data de 23 februarie a anului 2014, Rada Supremă a statului ucrainean a decis abrogarea legii ce privea bazele politicii statale în domeniul complex al lingvistice. Această lege conferise limbii ruse statutul de limbă regională în aproape jumătate din regiunile administrative ucrainene (13 din 27) în cadrul cărora membrii diverselor comunități etnice erau în procent de peste 10 % din totalul populației.
Exact în aceeași zi, Federația Rusă a decis să mobilizeze numeroase forțe de intervenție rapidă în zona frontierelor cu Ucraina, dar și în Crimeea, după alte două zile militanții pro-ruși strângându-se în fața clădirii Parlamentului nou înființatei republici autonome din localitatea Simferol pentru a solicita organizarea unui referendum național și implicit a respinge puterea centrală de la Kiev.
În ziua de 24 februarie a anului 2014 mai multe persoane înarmate din grupul pro-rus au ocupat atât sediul Parlamentului, cât și pe cel al Guvernului din peninsula Crimeea, unde au fost arborate drapelele Rusiei. Iar în noaptea de 27/28 februarie 2014 numeroase persoane înarmate din grupul rusofon au ocupat aeroporturile din peninsula Crimeea.
La începutul lunii martie, Serghei Aksionov, noul premier din Crimeea, i-a cerut Federației Ruse, prin intermediul cunoscutului președinte Vladimir Putin, să îi ofere asistența necesară pentru a asigura pacea și stabilitatea în teritoriu, în vederea preluării controlului asupra securității acestuia. De asemenea, premierul a precizat ca toate autoritățile sunt obligate să se supună tuturor ordinelor sale, în caz contrar ele având opțiunea de a demisiona.
Prima care a reacționat a fost S.U.A., președintele Barack Obama avertizând Rusia cu privire la implicațiile, consecințele și riscurile unei eventuale intervenții de tip armat în peninsula Crimeea și în partea estică a Ucrainei.
În aceeași zi în care a primit solicitarea de la premierul Crimeei, liderul rus Vladimir Putin a solicitat la rândul său permisiunea de la Camera Superioară din cadrul Parlamentului rus de utilizarea forței armate în teritoriul ucrainean, permisiune ce i-a fost acordată fără nici o rezervă.
Vladimir Putin și-a motivat solicitarea invocând așa zisa situație extraordinară ce se afla în derulare pe teritoriul ucrainean, situație ce ar fi pus în pericol viața persoanelor din cadrul Federației Ruse.
Pe lângă aceasta, Putin a adus în discuție și siguranța trupelor pe care deja le desfășurase la granițele Ucrainei și Crimeei, cerând permisiunea de a acționa în forță pentru a ajuta la normalizarea stării politice și sociale din Crimeea.
În paralel cu demersurile liderului rus Vladimir Putin și membrii Consiliului Suprem al nou-înființatei Republica Autonoma Crimeea au dispus, prin vot (la data de 6 martie 2014) organizarea la nivel național a unui referendum în vederea stabilirii statutului regiunii, dar și pentru ieșirea într-un cadru oficial de sub componența ucraineană și afilierea la Federația Rusă.
Mai mult, după cinci zile, parlamentarii din Crimeea au adoptat o declarație pricind independența în fața Ucrainei. Iar Camera inferioară a Parlamentului Federației Ruse, Duma, a adoptat la rândul ei o așa zisă declarație de susținerea poporului din peninsulă, cu promisiunea că va ava în vedere asigurarea securității tuturor locuitorilor din Crimeea, fără a ține cont de originea etnică, de religie sau de limbă.
Liderul rus Vladimir Putin nu s-a putut abține să nu compare intervenția țării sale în peninsula Crimeea cu acțiunea derulată în provincia Kosovo de statele occidentale, precizând încă că în situația Crimeei nu s-a folosit intervenția armată.
Având în vedere contextul național de securitate, dar și pe cel regional, problema peninsulei Crimeea putea determina diverse valențe, respectiv valențe politice, militare, economice, dar și etnice.
La nivel strict politic, conflictul din Crimeea s-a limitat la o confruntare fățișă între numeroasele grupări pro-ruse și categoria pro-ucraineană a populației ucrainene. Sprijinite de forțele armate rusești, grupările pro-ruse au reușit să își instituie cartierul general la Sevastopol, principalul obiectiv al grupărilor pro-ucrainene a constat în menținerea integrității teritoriale, inviolabilitatea absolută a granițelor statale, ca și menținerea statutului Republicii Crimeea, drept parte integrantă din teritoriul ucrainean.
În ceea ce privește alianța ucraineano-tătară, aceasta a fost una destul de fragilă, mai ales din cauza reminiscențelor de natură istorică, când deportarea tătarilor nu a reprezentat un interes deosebit pentru naționaliștii ucraineni, aceștia nefiind de altfel deloc interesați de autodeterminarea tătarilor.
În contextul actual, situația peninsulei Crimeea se dovedește a fi una destul de complicată, mai ales privind prin prisma numeroaselor probleme de natură economică cu care se confruntă statul ucrainean, dar și a lipsei totale de reforme economice viabile, cu șanse de reușită.
Ulterior războiului hibrid, s-a constatat o deteriorare continuă a nivelului de trai din peninsula Crimeea, ceea ce a atras după sine și numeroase nemulțumiri din partea marii majorități a populației, nemulțumiri îndreptate în principal spre guvern, dar și spre administrația centrală. În plus, mișcarea secesionistă de tip pro-rus a început să atragă din ce în ce mai mulți adepți în rândul ei, în special din cauza dominației economice manifestată de Moscova.
La toate acestea s-au mai adăugat nu doar natura etnică a populației din Crimeea, ci și exploatarea situației demografice a acesteia de diverse grupuri politice ce au un interes direct și imediat în atingerea scopurilor personale. Conform recensământului din anul 2001, în Crimeea marea majoritate a populației este compusă din ruși (aproape 60 %), în vreme ce 77 % din totalul populației din peninsulă și-a declarat drept limbă maternă, limba rusă.
Cu siguranță cea mai mare problemă a acestui război hibrid a fost reprezentată de factorul militar, Federația Rusă încercând să își exercite în mod constant diversele pretenții dedicate influenței absolută în ceea ce privește fosta flotă sovietică a Mării Negre.
Federația Rusă, sub conducerea lui Vladimir Putin, continuă să considere că are un drept strategic în ceea ce privește regiunea Crimeea, în special în a-și menține prezența în cadrul acesteia, motiv pentru care trupele armate de care aceasta dispune pot constitui un adevărat pericol.
Pe lângă toate acestea, Ucraina se confruntă cu un declin economic fără precedent, în absența unor reforme de tranziție spre o economie de piață reală, constatându-se diminuarea volumului producției industriale, dar și o creștere deosebită a inflației. În aceste condiții, Ucraina a ajuns să fie inclusă pe lista statelor care nu au reușit să implementeze cu succes diversele programe de relansare economică, după prăbușirea blocului est-sovietic, eșecul datorându-se nu unei lipse de democrație, ci mai cu seamă faptului că în cadrul acesteia continuă să guverneze sechele ale regulilor sovietice, ce au un impact deosebit asupra relansării economice.
Principalele cauze care au stat la baza eșecului diverselor reforme au fost reprezentate în principal de prezența în cadrul forurilor legislative ucrainene a numeroșilor ideologi din perioada regimului comunist, aceștia respingând constant atât programele de reformă economică, cât și importurile de țiței și de gaze naturale rusești (a căror valoare se ridica la suma aproximativă de un miliard de dolari pe an), cu păstrarea mentalităților de tip comunist în cadrul administrației (centrale, locale și regionale), ce s-au reflectat printre altele și la nivelul corupției și al crimei organizate.
În anul 1992 Parlamentul ucrainean a aprobat o strategie economică de vizând ruperea de sub influența rusească, ieșirea din zona aferentă rublei rusești, ca și derularea diverselor schimburi comerciale cu Federația Rusă la prețuri comparabile cu cele de pe piața mondială. Această strategie, adoptată sub regimul condus de Leonid Kravciuk, s-a dovedit a fi total nepotrivită Ucrainei, economia acesteia intrând în cădere liberă, în paralel cu declanșarea procesului de hiper-inflație (peste 50 % pe lună), ceea ce a generat efecte sociale catastrofale. Acesta a fost motivul pentru care spre finalului anului 1993 s-a luat decizia renunțării la această strategie, Ucraina alegând integrarea sub CSI, deziderat accelerat de venirea la putere a noului președinte Leonid Kucima.
Noile sisteme politice ucrainene au avut o evoluție de asemenea destul de complexă și de controversată, numeroasele tensiuni de pe scena socială, ca și diversitatea platformelor și a strategiilor politice modificând în mod radical imaginea pe care Ucraina o avea atât la nivel internațional, cât și la nivel intern. Trebuie menționat și faptul că sistemul relațiilor sociale, ca și așa numita ideologie comunistă continuă să persiste, în mare parte din cauza diminuării permanente a nivelului de trai a populației, care în acest fel a început să aibă abordări nostalgice cu privire la comunism.
În ciuda faptului că oficial, partidele politice din Ucraina au început să se formeze începând cu anul 1990, nici până în acest moment nu s-a reușit realizarea sistemului multipartit real, formațiunile politice diverse, ca și mișcările politice înregistrate în Ucraina neputând să determine o stabilizare a sistemului democrat politic.
Pe lângă acestea, se impune a se menționa și aspectul că marea majoritate a partidelor din Ucraina, ca și numeroasele organizații, nu au obiective politice precise, acestea modificându-se radical în funcție de diversele interese de tip unilateral, de situațiile de conjunctură. În lipsa unor programe și a unor doctrine reale, forțele politice ucrainene nu au reușit din păcate să își consolideze poziția privind politica externă, dar nici politica de securitate.
Diversele organizații politice ucrainene se pot delimita prin prisma numeroaselor poziții ce au fost adoptate în fața problemelor acute ale statului, respectiv:
Statutul de independență al țării
Includerea Ucrainei în fostul imperiu rus (cu precădere Federația Rusă)
Atitudinea statului în fața Federației Ruse, dar și a C.S.I. – Comunitatea Statelor Independente
Formele de regim politic adoptate
Formele, scopurile și metodele reformelor economice, etc.
Având în vedere toate acestea, la nivelul teritoriului ucrainean pot fi remarcate partide de centru, partide de stânga, Blocul Național Democratic, Blocul Național Liberal, etc. Ucraina are toate șansele să devină o viitoare zonă „tampon” între diversele spații de securitate occidentale și spațiul rusesc.
De asemenea, ea trebuie să aibă în vedere în permanență să își consolideze mult mai bine independența politică, principala direcție vizată constând într-o contrabalansare a dependenței economice pe care o are față de Rusia cu o relație de colaborare politică și militară cu Alianța Nord-Atlantică, dar și cu statele Uniunii Europene, în acest fel putând miza pe o garantarea a independenței politice, ca și a integrității teritoriului din partea SUA.
Având în vedere poziția geografică deținută de Ucraina, ca și dimensiunile sale teritoriale și resursele naturale de care deține, această țară și-a propus și are șanse de a deveni în viitorul nu tocmai apropiat un stat important în contextul european. Prin integrarea Ucrainei în cadrul Uniunii Europene se poate asigura, pe lângă multe altele, și creșterea nivelului de trai a populației, la un nivel comparabil cu cel din statele occidentale.
Din păcate însă, politica externă și cea internă dusă de Ucraina în ultimii ani se reflectă cu precădere în fenomenul divizării teritoriale, a divizării politice și sociale, această țară neavând în acest moment capacitatea de a restructura economia și nici de a scăpa de dependența în fața C.S.I. și a Federației Ruse, în special pe problemele de natură economică și nucleară.
Criza geopolitică deosebită din Ucraina continuă să se afle în centrul atenției numeroaselor organizații și instituții internaționale, cum ar fi NATO, O.N.U, U.E., S.U.A., O.S.C.E, dar și a Federației Ruse. În ceea ce privește politica statelor occidentale față de Ucraina, se are în vedere rezolvarea pe cale pașnică (politică) a diferendelor ce au fost semnalate, cu menținerea unor raporturi de vecinătate ruso-ucrainene, în paralel cu controlul permanent al organismelor internaționale asupra armamentului nuclear ce se află pe teritoriul Ucrainei.
Toate procedurile Organizației Națiunilor Unite privind prevenirea și gestionarea crizei politice ucrainene, ce sunt prevăzute în cadrul art. 34 din Carta O.N.U., au fost derulate la scurt timp de la declanșarea războiului hibrid, cu realizarea în timpi optimi a legăturilor de tip operațional încheiate între diversele organisme abilitate pe probleme politice și organismele de alertă rapidă aferente O.N.U.
În acest fel s-a reușit monitorizarea ideală a crizei, în paralel cu conceperea și folosirea tuturor instrumentelor special dedicate unor crize de genul celei semnalate în Ucraina. Având în vedere instrumentele juridice de care dispune, O.N.U. are capacitatea de a lua în timp optim toate măsurile ce se impun în cazul exacerbării crizei geopolitice ucrainene, acestea fiind de altfel prevăzute în cadrul Cartei Națiunilor Unite.
De altfel, conform articolului 40 din cadrul Cartei Națiunilor Unite, se precizează expres faptul că pentru a se reuși prevenirea agravării unei situații conflictuale, Consiliul de Securitate le poate solicita tuturor părților implicate respectarea unor măsuri de tip temporar, măsuri ce sunt considerate drept necesare sau dorite.
În acest sens, Adunarea Generală a O.N.U. a reușit să aprobe la scurt timp de la declanșarea crizei o rezoluție vizând recunoașterea inviolabilității privind integritatea teritorială ucraineană, rezoluție care a fost votată cu 100 de voturi „pentru” și 11 voturi „împotrivă”, voturile negative fiind acordate de state precum Rusia, Belarus, Armenia, Coreea de Nord, Cuba, Bolivia, Siria, Sudan, Venezuela. Trebuie menționat și faptul că un număr de 58 de state, printre care s-a aflat și China, s-au abținut de la vot.
Astfel, se poate afirma cu certitudine că Organizația Națiunilor Unite a avut un rol deosebit în gestionarea în limite rezonabile a crizei geopolitice ce caracterizează Ucraina, acest fapt realizându-se nu doar prin folosirea procedurilor privind adoptarea deciziilor și a mandatului, ci și prin intermediul diverselor dispozitive de prevenirea crizelor și metodele aferente gestionării acestora, dispozitive și proceduri elaborate la nivel complex, în cadrul sistemului de securitate internațional.
La rândul ei, și O.S.C.E. s-a arătat interesată direct să asigure o stabilitate politică, dar și militară în Ucraina, ceea ce se traduce prin eliminarea diverselor motivații pentru potențialele conflicte armate, ca și în reținerea diverselor structuri militare în a folosi forța pentru a se reuși rezolvarea acestei crizei geopolitice. De altfel, numeroșii observatori trimiși de această organizație pe teritoriul ucrainean au întâmpinat serioase dificultăți din partea organelor de securitate, aceștia fiind deseori împiedicați să își facă treaba sau chiar reținuți și arestați.
În tot acest timp, O.S.C.E. a militat activ pentru o promovare a deschiderii și a unei transparențe totale în cadrul discuțiilor oficiale ce poartă între autoritățile ruse și cele ucrainene, principalul scop urmărit în cadrul acestei crize geopolitice fiind negocierea cu toți factorii de decizie importanți în vederea identificării unei rezolvări pașnice a conflictului.
Cum este un instrument important de securitate prin intermediul cooperării, O.S.C.E. a avut în vedere în permanență furnizarea diverselor mecanisme de înțelegere și de negociere care să îi permită Ucrainei traversarea acestei situații fără precedent atât punct de vedere geopolitic, cât și din punct de vedere geostrategic, în acest fel încercându-se evitarea degenerării crizei într-un conflict de tip regional.
Situația Ucrainei a fost privită cu deosebit interes și de către liderii Uniunii Europene, aceasta având, printre altele, și mandatul de a preveni conflictele și de a gestiona crizele. La scurt timp de la declanșarea crizei din Ucraina, numeroși lideri importanți din cadrul Uniunii Europene s-au deplasat la Kiev, pentru a se menține un control asupra politicii de securitate, ca și a politicii de apărare la nivelul UE.
În ceea ce privește această situație din Ucraina, Uniunea Europeană a avut în vedere:
Dezvoltarea și întărirea principiilor și a instituțiilor democratice din acest stat
Respectarea tuturor drepturilor omului, dar și pe cele ale minorităților
Promovarea unei stabilități la nivelul politicii regionale
Promovarea unei bune guvernări și sprijinirea acesteia
Realizarea unei mai bune coordonări la nivel internațional, în acest fel reușindu-se o intervenție mai rapidă și mai eficientă în cazul situațiilor de urgență
Este bine cunoscut faptul că Uniunea Europeană nu dispune în acest moment de o armată unică, dar aceasta promovează P.S.A.C., respectiv Politica de Securitate și Apărare Comună, ce este de altfel o componentă directă a P.E.S.C. – Politica Externă de Securitate Comună.
În cadrul Politicii de Securitate și Apărare Comună, toate statele membre dețin un rol decisiv în domeniul operațiunilor militare și civile ale Uniunii Europene, suveranitatea națională fiind de altfel principiul prioritar, în timp ce apărarea europeană este de tip declarativ, la nivelul regulilor și a principiilor incluse în cadrul Tratatului de la Lisabona.
Astfel, în situația unui atac asupra unui stat membru al Uniunii Europene, intră în vigoare clauza de solidaritate reciprocă, în problemele privind constituirea forțelor de apărare europeană mizându-se pe o cooperare ce este structurată în permanență pe statele deosebit de dezvoltate din punct de vedere militar, ce se constituie într-un nucleu pentru toate intervențiile europene militare. Pe lângă acestea, merită menționat și avantajul deosebit pe care îl deține apărarea Uniunii Europene, în contextul tehnologiei militare de ultimă generație, derulată prin intermediul diverselor programe ale Agenției Europene de Apărare.
În contextul actual, mulți sunt specialiștii care sunt de părere că Federația Rusă se concentrează în mod deosebit asupra diverselor probleme de restructurare de la nivel național, în paralel cu întărirea C.S.I. Nu sunt ignorate nici parteneriatele pe care Federația Rusă le are încheiate cu Statele Unite ale Americii, dar și cu diversele state ale Uniunii Europene, parteneriate pe care aceasta intenționează nu doar să de diversifice, ci și să le dezvolte, în ciuda evoluțiilor înregistrate în ultimii ani.
De asemenea, Federația Rusă încearcă din răsputeri să își întărească relațiile cu statele din zona Extremului Orient, cu atât mai mult în contextul generat de criza din Ucraina, criză ce a atras atenția în mod deosebit a principalilor lideri europeni.
În ceea ce privește parteneriatul pe care Federația Rusă îl are cu Statele Unite ale Americii, acesta este privit cu destul de mult optimist, liderul Federației Ruse întrevăzând o posibilitate de colaborare la nivel global, cu atenuarea relațiilor încordate din ultima perioadă, ce s-au datorat în principal mult-disputatului conflict din Ucraina.
Federația Rusă nu intenționează să își deterioreze relațiile și așa fragile pe care le are cu Alianța Nord-Atlantică, ea având tot interesul să le mențină în limitele acceptabile de ambele părți, mai ales în contextul exacerbării terorismului, a criminalității transfrontaliere, ca și a proliferării diverselor arme nucleare.
Chiar dacă în faza inițială Federația Rusă a privit cu destul de multă ostilitate intenția de integrare totală a zonei Balcanilor, ca și a spațiului dintre Marea Baltică și Marea Neagră, în structurile Alianței Euro-Atlantice, ulterior aceasta a revenit, acceptând procesele de transformare și adoptând, gradual, o așa zisă strategie de acomodare.
Așa se face faptul că, în situația în care statele din zona est-europeană se înscriu treptat în procesul integrării în cadrul Alianței Nord-Atlantice, dar și al Uniunii Europene, Federația Rusă încearcă din răsputeri să își mențină influența deținută pe plan cultural, dar și economic în zona Balcanilor.
Mai mult, Federația Rusă a făcut eforturi deosebite pentru a-și consolida relațiile generale pe care le are la nivelul Uniunii Europene, în același timp cu amplificarea relațiilor de tip bilateral cu diversele state din regiunea centrală a continentului, dar fără a lua prea mult în considerare diversele reglementări de natură juridico-economică impuse de UE.
Federația Rusă face multiple demersuri pentru a-și menține și consolida pozițiile economice strategice pe care le domină în cadrul principalelor piețe europene, cu precădere în:
Distribuirea și prelucrarea petrolului
Piețele transnaționale de transport
Distribuirea și prelucrarea gazelor naturale
De asemenea, Federația Rusă are în permanență în vedere menținerea și consolidarea influenței pe care le are în Republica Moldova, dar și Ucraina, în paralel cu specularea la maxim a tuturor revendicărilor de natură rusofonă din teritoriile acestor state.
Liderul Federației Ruse, Vladimir Putin, continuă să acționeze după bunul plac atât pe teritoriul Federației Ruse, cât și în zonele de influență, pentru care invocă diferite motive în încercarea de a devia atenția liderilor internaționali de la adevăratele sale intenții.
Zona Mării Negre a reprezentat dintotdeauna o frontieră tampon, o zonă de tranzit dintre Est și Vest, Sud și Nord, un punct vital de legătură pentru varietatea circuitelor comerciale, dar și pentru teritoriilor bogate în diversele resurse energetice. Iar investițiile majore realizate de către Statele Unite ale Americii în cazul celor două conducte strategice, conducte al căror traiectorii nu traversează teritoriul Federației Ruse nu fac decât să alimenteze reacțiile liderului rus Vladimir Putin.
Federația Rusă continuă să privească partea sudică a Caucazului drept o proximitate prietenoasă, Putin luând-o în calcul în eventualitatea unei potențiale necesități, situația în care Sudul Caucazului ar putea să fie transformat în zonă de intervenție. Ceea ce ar putea transforma zona într-una deosebit de conflictuală, cu implicații deosebite la nivel internațional.
BIBLIOGRAFIE
Autori:
Ronald O'Rourke, A Shift in the International Security Environment: Potential Implications for Defense—Issues for Congress, 2017
Grigor Boyakhchyan, States and Security Perceptions: Keeping Azerbaijan at Bay
Laura Kirvelytė, The Dilemma of Azerbaijan’s Security Strategy: Energy Policy or Territorial Integrity?, The General Jonas Žemaitis Military Academy of Lithuania
A F M Maniruzzaman, POSSIBILITY OF ENERGY CHARTER TREATY AND ENERGY PROTOCOL IN SOUTH AND SOUTH-EAST ASIA, 2014 Plekhanov,S., NATO Enlargement as Issue in Russian Politics, vol. Charles-Phillippe David and Jaques Levesque, The Future of NATO
Enlargement, Russia, and European Security, McGill-Queen’s University Press, Montreal, London, Ithaca, 1999
East European Security Reconsidered, Edited by John R. Lampe and Daniel N. Nelson in colaboration with Roland Schönfeld, published by the Woodrow Wilson Center Press and Südesteuropa-Gesellschaft, 1993
Easthern Europe: Challenges – Problems – Strategies, Bertelsmann Foundation Publichers Gütersloh, 1993
Stafford, R. W., NATO and the NE Europe, in Germany and the United States Facing the Post-Communist World, edited by Neyerhofer, N. J, Library of Congress Catalog Card Number 93-91, 600
Kissinger, H., Are nevoie America de o politică externă?Către diplomația secolului XXI, Editura Incitatus, București, 2002
G. Iordache – Olaru, B.G., NATO and Stability’s Projection. New Missions, New Procedures, Romanian Military Thinking, no. 1, 2005
„La stratégie russe dans l’espace post-soviétique: entre soft et hard power. Le cas de l’Ukraine”
Eduardo Febbro, Rusia și Occidentul – un război hibrid, 2014
Vladimir Gorbulin, „Războiul hibrid", ca instrument-cheie al geostrategiei rusești de răzbunare, 2015
H. Bucur-Marcu, Războiul hibrid – prolegomene, 2015
Site-uri consultate:
https://www.worldenergy.org/wp-content/uploads/2016/10/World-Energy-Resources-Full-report-2016.10.03.pdf
https://fas.org/sgp/crs/natsec/R43838.pdf
http://www.nbcnews.com/storyline/president-trumps-first-100-days/top-trump-controversies-first-100-days-n746736
http://www.un.org/esa/socdev/rwss/docs/2001/15%20Armed%20Conflict.pdf
https://fas.org/sgp/crs/natsec/R43838.pdf
http://www.humanrights.is/en/human-rights-education-project/comparative-analysis-of-selected-case-law-achpr-iachr-echr-hrc/the-right-to-equality-and-non-discrimination/concept-and-importance-of-the-principle-of-non-discrimination
http://www.nato.int/nato_static_fl2014/assets/pdf/pdf_2016_06/20160610_1606-factsheet_enlargement-en.pdf
http://www.bbc.com/news/world-middle-east-26116868
https://carleton.ca/mnato/wp-content/uploads/FINAL-EAPC-Briefing-Memo.pdf
http://globalinterests.org/2016/05/23/u-s-russia-relations-and-the-new-euro-atlantic-security-time-for-a-smart-investment/
https://www.files.ethz.ch/isn/154917/Azerbaijan2007.pdf
https://www.degruyter.com/downloadpdf/j/lasr.2012.10.issue-1/v10243-012-0017-0/v10243-012-0017-0.pdf
http://www3.weforum.org/docs/GRR17_Report_web.pdf
https://www.azernews.az/analysis/92354.html
https://www.elektormagazine.com/news/russia-and-the-energy-charter-process-which-way-forward
http://www.energycharter.org/fileadmin/DocumentsMedia/Legal/IEC_EN.pdf
http://www.academia.edu/6198525/POSSIBILITY_OF_ENERGY_CHARTER_TREATY_AND_ENERGY_PROTOCOL_IN_SOUTH_AND_SOUTH-EAST_ASIA
http://www.volterrafietta.com/afghanistan-joins-the-energy-charter-treaty
http://www.geohelp.net/world.html
http://web.stanford.edu/class/e297a/Caspian%20Oil%20Reserves.pdf
https://www.thebalance.com/opec-oil-embargo-causes-and-effects-of-the-crisis-3305806
https://www.iea.org/
https://energy.gov/fe/services/petroleum-reserves/strategic-petroleum-reserve
https://www.theguardian.com/environment/earth-insight/2014/mar/20/iraq-war-oil-resources-energy-peak-scarcity-economy
http://www.history.com/topics/persian-gulf-war
http://www.reuters.com/article/us-iraq-war-anniversary-idUSBRE92D0PG20130314
http://www.reuters.com/article/us-asia-oil-idUSKBN14V0K7?il=0
http://www.bbc.co.uk/schools/gcsebitesize/history/mwh/ir2/endofthecoldwarrev1.shtml
http://www.mapsofworld.com/russia/independence-day.html
http://aglobalworld.com/holidays-around-the-world/independence-day-kazakhstan/
http://www.officeholidays.com/countries/azerbaijan/independence_day.php
https://anydayguide.com/calendar/1622
https://www.realitatea.net/ucraina-se-retrage-din-comunitatea-statelor-independente_1402783.html
http://web.archive.org/web/20111006174652/news.yahoo.com/russias-putin-says-wants-build-eurasian-union-222139037.html
http://iz.ru/news/502761
http://www.bbc.com/news/world-europe-15172519
http://www.euractiv.com/europes-east/moscow-fleshes-eurasian-union-plans-new
http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/asia/kazakhstan/8808500/Kazakhstan-welcomes-Putins-Eurasian-Union-concept.html
http://www.bbc.com/news/world-europe-15790452
http://news.tut.by/politics/259307.html
http://www.bbc.com/news/world-europe-15790452
http://www.npr.org/templates/story/story.php?storyId=7762959
http://www.bursa.ro/romania-russia-the-consolidation-of-russian-energy-companies-abroad-165185&s=english_section&articol=165185.html
http://www.coe.int/en/web/compass/war-and-terrorism
http://usgovinfo.about.com/library/weekly/aa061702a.htm
http://www.osce.org/library/14087?download=true
https://www.quora.com/What-causes-conflict-between-Russia-and-Ukraine
http://www.bbc.com/news/world-europe-28969784
http://fortune.com/2016/06/25/russia-energy-deals-china-security/
https://www.sipri.org/sites/default/files/files/books/SIPRI01Chufrin/SIPRI01Chufrin01.pdf
http://www.justicepaix.be/?article591
https://topwar.ru/56079-gibridnaya-voyna.html
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Strategia Politico Militara a Lui Vladimir Putin (ID: 120032)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.