Strategia Europa 2020, Cresterea Inteligentă Si Agenda Digitală a Ue

capitolul 1. SOCIETATEA INFORMAȚIONALĂ – ÎNCADRĂRI TEORETICE

1.1. Societatea informațională – delimitări conceptuale

1.1.1. Conceptul Tehnologia Informației și Comunicațiilor

Acum mai bine de 3 decenii, într-o lucrare publicată în literatura de specialitate din România se afirma: „Erele îndepărtate au fost marcate de inventarea roții și stăpânirea focului. Noi avem gloria de a asista la explozia informațională marcată de electronică și sistemele de calcul.”

În literatura de specialitate, nu există o definiția unanim acceptată care să fie atribuită tehnologiilor informaționale. Totuși, cea mai relevantă dintre toate constă în a înțelege prin acestea colecții de domenii tehnologice ce se dezvoltă în mod simultan și interdependent. Între domeniile cele mai importante cuprinse în conceptul de Tehnologia Informației și Comunicațiilor (TIC) sunt incluse Informatica, Electronica și Comunicațiile.

Alți specialiști consideră ca două domeniile tehnologice de bază stau la baza Tehnologiilor informaționale și de comunicații: Informatica și Comunicațiile.

Analizând noțiunea generală de tehnologie putem afirma faptul că aceasta s-a conturat în decursul evoluției omenirii. Fiecare etapă a evoluției societății a fost marcată de progresul tehnologic, care s-a manifestat în diverse domenii de activitate umană.

Literatura de specialitate a încercat să surprindă semnificațiile conceptului de tehnologie. Potrivit unei lucrări apărute la începutul anilor 90, tehnologia reprezintă abilitatea, sub formă de structură fizică sau cunoaștere, încorporată într-un artefact (software, hardware, metodologie), care facilitează îndeplinirea unui obiectiv. Într-o altă viziune tehnologia rezidă în cunoștințele, uneltele și tehnicile accesibile unei organizații pentru a transforma inputuri în outputuri. Tehnologia presupune un proces de transformare care se poate referi la ceva foarte abstract, cum ar fi o formulă, o rețetă sau o metodă, sau la ceva concret, cum ar fi mașini și echipamente.

În strânsă corelație cu cele două definiții, literatura de profil a dat diverse accepțiuni noțiunii de tehnologie informațională, Aceasta a fost definită noua tehnologie informațională și a fost cunoscută inițial drept un concept mai larg – tehnologia informațiilor și comunicațiilor.

Laudon considera că la baza sistemelor informaționale moderne calculatoarele și echipamentele periferice. Van Cuilenburg susține că tehnologia informațională este definită de cele două componente: tehnologia calculatoarelor și a telecomunicațiilor.

La începutul anilor 2000, James O'Brien identifica prin tehnologia informațională acel sisteme informaționale bazate pe calculatoare.

B.H. Boar consideră că tehnologiile informaționale permit pregătirea, colectarea, transportul, regăsirea, memorarea, accesul, prezentarea și transformarea informației sub orice format (grafică, text, voce, video și imagine). Aceste acțiuni și mișcări pot avea loc între oameni, între oameni și echipamente și/sau între echipamente.

O altă definiție este formulată și de Departamentul de Comerț și Industrie al Marii Britanii care susține ideea conform căreia tehnologiile informaționale permit colectarea, stocarea și transmiterea informațiilor sub formă de voce, imagine, text și coduri pe baza microelectronicii, prin intermediul tehnologiilor oferite de Informatică, Electronică și Telecomunicații.

Prin apariția și extinderea diverselor tehnologii, sisteme de operare, limbaje de programare, programe specializate s-a conturat formularea – Tehnologiile informației și comunicațiilor. Aceasta înglobează o mare diversitate de procesare a informațiilor și o mare utilizare a acestor prelucrări în toate domeniile de activitate. Totuși, la nivelul fiecărui stadiu de dezvoltare al societății omenești a existat dintotdeauna o fundamentare pe informație.

Tehnologiile informaționale se bazează în principal pe două mari componente:

a) tehnologii informaționale – hardware și software;

b) tehnologii de comunicații – rețele, transmisii optice, transmisii prin satelit, ISDN, standarde de comunicații etc.

Într-o accepțiune extinsă, Tehnologia Informației și a Comunicațiilor include:

– necesarul hardware și software;

– instrumente de comunicare (căsuța vocală, fax-ul, video-conferința, e-mail, etc) – groupware

– echipamente și software-uri necesare dezvoltării și întreținerii unei rețele – netware

– necesarul uman pentru dezvoltarea, programarea și întreținerea tehnologică – humanware

TIC constituie motorul funcțional al unei implementări corecte a societății informaționale și al

trecerii spre noua era tehnologică caracterizata de globalizare, flexibilitate și mobilitate, spre noua economie în general.

Impactul unic al tehnologiei informației și comunicațiilor constă în rolul pe care acesta îl joaca în procesul de transformare a economiei și a societății ca întreg. Tehnologiile informaționale transformă activitățile economice, conducând la cresterea productivității muncii, la crearea de noi oportunități economice și la apariția de noi locuri de muncă.

Dezvoltarea din ultimii ani a industriei TIC a fost una de natură exponentială. Așa cum putem observa recent, revoluția telecomunicațiilor conduce la diminuarea prețurilor serviciilor de telecomunicații și a echipamentelor. Atât entitățile economice cât și persoanele fizice se bucură de servicii noi si de calitate superioară: instalare rapidă sau chiar gratuită a liniilor de telecomunicații, servicii de informații mai eficiente, dezvoltarea centrelor de tip call-center, servicii de transferare a apelurilor sau de asigurare a portabilității.

În aceste condiții, potențialul TIC poate fi exploatat într-un cerc virtuos funcțional al activităților.Anexa 1.

1.1.2. Conceptul Societate Informațională

Utilizarea pe scară largă a tehnologiilor informatiei si comunicațiilor și progresul către Societatea Informațională asiguraă creșterea economică, accelerând reducerea consumului fizic în favoarea valorificării informației și a cunoașterii, deplasarea centrului de greutate de la investiții în mijloacele fixe la investiții în capitalul uman.

Noțiunea de „societate informațională” a apărut în mediul științific în perioada anilor 60 în SUA și Japonia, fiind strâns legată de dezvoltarea informaticii, ciberneticii și teoriilor informaționale de guvernare.

Teoria societății informaționale a fost concepută în anii 1970, cînd mai mulți specialiști în domeniu au ajuns la concluzia că în condițiile moderne de dezvoltare cultură, psihologică, economia și activitatea socială se formează sub influența mijloacelor electronice, iar procesul industrial nu constituie un factor determinant al progresului care are un impact semnificativ asupra moralității și valorilor societății.

Astfel, societatea informațională poate fi definită ca o formă nouă a societății contemporane, în care procesarea informației și a serviciilor informaționale contribuie la eficientizarea proceselor de dezvoltarea economico-socială, guvernare, îmbunătățirea calității vieții cu incluziune socială, precum și la integrarea în mediul informațional global. Această abordare contribuie la determinarea proprietăților fundamentale ale unui model nou de societate, bazat pe informații privit drept o categorie de resurse și pe inovații, ca parte a economiei bazate pe cunoștințe.

În evoluția conceptului, pot fi evidențiate următoarele modele de dezvoltare a societății informaționale: model american; model european; model asiatic.Anexa 2

Premisele trecerii la societatea informationala rezida si în caracteristicile acesteia, care sunt prezentate în anexa 3.

Termenul de societate informațională a fost introdus în anul 1973 de către Daniel Bell care considera faptul că principala axă a funcționării și dezvoltării societății va fi cunoașterea teoretică. Acesta avertiza că serviciile bazate pe cunoaștere vor constitui structura centrală a unui nou tip de economie și a unei societăți informaționale în care ideologiile vor fi inutile.

Conceptul de societate informațională a fost enunțat în anul 1980 de cercetătorul japonez Yomeji Masuda pentru a exprima esența societății post-industriale. Ea se caracterizează prin afirmarea nevoilor de comunicare și informare ca nevoi umane primare.

Reapariția termenului în anii ’90 s-a produs în contextul dezvoltării tehnologiilor informaționale și de comunicații. În anul 1995, acesta a fost inclus pe agenda întâlnirilor G7, iar

organizații precum Comunitatea Europeană, diverse agenții din cadurl Oraganizației Națiunilor Unite, Banca Mondială și Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică au acordat un spațiu amplu discuțiilor axate pe această temă. De asemenea, Summit-ul mondial din anul 2003, urmat de întâlnirea pe aceeași temă din 2005, organizat de către ONU în colaborare cu Uniunea Internațională pentru Telecomunicații, a cuprins în titlu sintagma „societate informațională”.

1.1.3. Conceptul Noua Economie

În literatura de specialitate, există o bogată terminologie cu privire la conceptul noua economie. Pe cât de inedit este acest fenomen, pe atât de complexă este varietatea definițiilor, astfel că orice încercare de sintetizare a acestora pare sortită eșecului.

Economia informației, economia Internet, economia bazată pe cunoștințe, economia digitală, economia imaterială, economia virtuală, economia dot-com, net-economia, “e-conomia” sunt

noțiuni folosite frecvent pentru a desemna o schimbare tehnologică majoră în cadrul căreia cunoștințele și informația reprezintă cel mai importante elemente din cadrul procesului economic. Cu toate că aceste noțiuni sunt considerate sinonime cu “noua economie”, ele nu conferă, nici pe departe, un sens clar conceptului.

Potrivit opiniei unor specialiști termenul de “economie informațională“ include atît bunurile cât și serviciile care conțin informații. Alți specialiști consideră că termenul de “economie digitală” acoperă doar acele bunuri si servicii a căror dezvoltare, producție și vânzare sunt direct dependente de tehnologie. Alți specialiști asociază termenul de “noua economie” cu posibilele consecințe ale economiei digitale și informaționale, precum rata scăzută a inflației și a șomajului sau rata de creștere economică ridicată .

Într-o accepție mai largă, conceptul “noua economie” ia în considerare atât output-ul final cât și input-urile intermediare care constau predominant din informații iar tehnologiile informației și ale comunicării oferă acces liber și universal la orice cunoștințe și informații disponibile.

Specialiștii organizației internaționale O.C.D.E a formulat o definiție a noii economii prin care o identifică cu economia bazată în mod direct pe producția, distribuția și utilizarea cunoștințelor și informațiilor. Această definiție a fost preluată rapid în numeroase țări dezvoltate pentru a prefigura viitorul economic. Fără îndoială, această definiție prezintă un plus de consistență, reușind într-o formă sintetică să evidențieze specificitatea conținutului său.

Economiștii privesc acest concept drept “o economie caracterizată de creștere susținută pe termen lung determinată de o rată de creștere mereu mai mare a productivității, care este cauzată ,în principal, de continua producție, adaptare și difuzare a tehnologiilor informației și comunicațiilor”.

“The New Economy Index“ consideră termenul de Noua economie drept o economie bazată pe cunoștințe și idei ,în care factorii cheie pentru crearea de locuri de muncă și standarde de viață mai ridicate sunt ideile și tehnologiile inovative încorporate în produsele manufacturate și servicii. Este o economie în care riscul, incertitudinea și schimbările constante sunt mai curând regula decât excepția.

În “Encyclopedia of the New Economy“ se subliniază :“Atunci când vorbim despre noua ecoție și vânzare sunt direct dependente de tehnologie. Alți specialiști asociază termenul de “noua economie” cu posibilele consecințe ale economiei digitale și informaționale, precum rata scăzută a inflației și a șomajului sau rata de creștere economică ridicată .

Într-o accepție mai largă, conceptul “noua economie” ia în considerare atât output-ul final cât și input-urile intermediare care constau predominant din informații iar tehnologiile informației și ale comunicării oferă acces liber și universal la orice cunoștințe și informații disponibile.

Specialiștii organizației internaționale O.C.D.E a formulat o definiție a noii economii prin care o identifică cu economia bazată în mod direct pe producția, distribuția și utilizarea cunoștințelor și informațiilor. Această definiție a fost preluată rapid în numeroase țări dezvoltate pentru a prefigura viitorul economic. Fără îndoială, această definiție prezintă un plus de consistență, reușind într-o formă sintetică să evidențieze specificitatea conținutului său.

Economiștii privesc acest concept drept “o economie caracterizată de creștere susținută pe termen lung determinată de o rată de creștere mereu mai mare a productivității, care este cauzată ,în principal, de continua producție, adaptare și difuzare a tehnologiilor informației și comunicațiilor”.

“The New Economy Index“ consideră termenul de Noua economie drept o economie bazată pe cunoștințe și idei ,în care factorii cheie pentru crearea de locuri de muncă și standarde de viață mai ridicate sunt ideile și tehnologiile inovative încorporate în produsele manufacturate și servicii. Este o economie în care riscul, incertitudinea și schimbările constante sunt mai curând regula decât excepția.

În “Encyclopedia of the New Economy“ se subliniază :“Atunci când vorbim despre noua economie, vorbim despre o lume în care oamenii lucrează cu creierele lor în locul mâinilor .O lume în care inovația este mai importantă decât producția de masă. O lume în care investițiile cumpără noi concepte sau mijloace de a le crea mai curând decât noi mașini. O lume în care schimbarea rapidă este o constantă. O lume așa de diferită că emergența sa poate fi descrisă doar ca o revoluție”.

După cum se poate remarca, cele mai multe definiții ale conceptului de ”noua economie” se rezumă la a pune în evidență schimbările radicale care au avut loc în tehnologiile informaționale și comunicaționale, într-un orizont scurt de timp.

Un specialist renumit în domeniu, Peter Drucker remarca: ”În lumea dezvoltată și probabil în țările emergente, noua societate va fi în bună măsură mai importantă decât noua economie”.

În general, definițiile specialiștilor referitoare la noua economie diferă încă între limite foarte largi, de la un specialist la altul.

Daniela Archibugi și Bengt Aké Lundvall, într-o recentă carte definesc noua economie ca fiind o economie dominată mai mult de influențele globale și de viteza, adesea în timp real, a comunicațiilor și informațiilor, indiferent de distanță.

Specialistul Thomas Stewart abordează mult mai profund conceptul facând unele diferențe. El definește economia bazată pe cunoștințe, denumind-o ca atare și neutilizând termenul de noua economie. Astfel, el precizează că „economia bazată pe cunoștințe are în vedere – fiindcă este o economie – banii, în contextul cumpărării, producerii și vânzării cunoștințelor”.

În accepțiunile sale actuale, conceptul de noua economie este un concept instabil și oarecum paradoxal.

Specificația de noua economie bazată pe comunicarea în rețea ne apropie de semnificația pe care cei mai mulți dintre autori i-o atribuie acum, însă reduc acest termen la un concept mai mult conjunctural care nu va mai fi valabil peste un număr de ani, când economia bazată pe comunicarea în rețea va fi fost demult intrată în cotidian.

1.1.4. Conceptul e-Activitate

Datorită facilităților de a comunica rapid și ieftin, folosind rețeaua Internet, noua societate s-a transformat într-una digitală, dominată tot mai mult de elementul „e”, acesta devenind noul

„prefix al vieții noastre”. Transformările au avut o dinamică spectaculoasă.Astfel, noile afaceri devin e-bussines (afaceri electronice), comerțul modern devine e-commerce (comerț electronic), își fac apariția noi servicii electronice (e-services), zilnic se consolidează noi comunități de tip virtual (e-communities).

John Naisbitt în lucrarea sa intitulată „Megatrends” afirma că pe noua scenă suntem „inundați de informație, dar flămânzi după cunoștințe”. Viziunea lui Alvin Toffler în lucrarea „Șocul viitorului” este mult mai sumbră, el avertizând asupra iminenței unui nou „potop”, de această dată nu de apă, ci de informații.

Activitățile specifice societății informaționale pot fi grupate sub denumirea de e-activities. De la încercările timide din anii ‘95-’96 de a introduce conceptul de e-commerce, s-a ajuns în perioada 1998-2005 la promovarea unor noi concepte cu prefix e precum: e-business, e-learning, e-procurment, e-vote, e-democracy, e-referendum, e-library si e-government. La începutul anului 2006 se poate vorbi de conceptul de e-everything.

Termenul „Societate Informațională” descrie o economie și o societate în care accesul, achiziția, stocarea, prelucrarea, transmisia, răspândirea și utilizarea cunoștințelor și a informației joacă un rol decisiv. Fiind o societate bazată pe cunoaștere, se extinde în toate domeniile:

– economic (e-Comerț, e-Banking, e-Learning, e-Money, e-Trading, achitare pe Internet, afacere pe Internet etc.).

– social (telemedicina, teleactivități, telelucru, telealegeri, teleasigurare etc.);

– educațional (educație și învățământ la distanță, biblioteci virtuale, e-Teaching, e-Learning);

– cultural (muzee, galerii de artă pe Internet, digitizarea informației: manuale digitizate, digitizarea patrimoniului național și internațional);

– ambiental (care are impact asupra utilizării resurselor și protecției mediului înconjurător).

După cum se poate observa, noua economie specifică mileniului trei este caracterizată de numeroase așa-numite e-activități. De multe ori, terminologia e-activități este înlocuită cu termneul de teleactivități. În mod evident, e-activitățile nu pot suplini toate activitățile desfășurate într-o societate, deoarece unele domenii precum agricultura, siderurgia, mineritul, tâmplăria etc. se vor putea moderniza mai rapid în noua economie, dar vor rămâne lipsite de prefixul e.

1.2. Revoluția informațională, rolul Internet-ului și al Tehnologiilor Informaționale și de Comunicații și Noua Societate

Încă din 1993 Peter Drucker afirma: “Putem fi siguri că lumea care va rezulta din prezenta rearanjare a valorilor, credințelor, structurilor economice și sociale, a conceptelor și sistemelor politice, cu alte cuvinte a concepțiilor asupra lumii, va fi diferită de ceea ce și-ar putea imagina oricine astăzi. În unele domenii – și în special în cadrul societății și structurii ei – transformări de bază deja au avut loc. Faptul că noua societate va fi una non-socialistă, cât și una post-capitalistă, este practic o certitudine. Și este, de asemenea, o certitudine că resursa ei primară vor fi cunoștințele.”

Revoluția în domeniul comunicațiilor, prin apariția telefoanelor mobile, a internetului și a sistemelor digitale de mare viteză, este determinată de evoluțiile tehnologice și de mecanismele de piață.

John Naisbitt afirma în lucraea sa “Megatrends. Ten new directions transforming our lives”, că prima din cele zece tendințe majore și totodată cea mai importantă din punct de vedere a ariei de cuprindere, ca impact și importanță este trecerea de la societatea industrială la cea informațională.

Fig. 1. Revoluția informațională – societatea informațională

Făcând referire la “Revoluția informației”, Herbert Simon, laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul 1980, compara calculatorul cu motorul cu aburi, subliniind că așa cum motorul cu aburi a reprezentat declanșatorul Revoluției industriale, calculatorul a declanșat Revoluția informației.

Un mod asemănător de abordare a revoluției informaționale o regăsim la J. D. Botler care compară efectele revoluționare ale motorului cu aburi cu cele ale Tehnologiei Informației și consideră că aceasta are un rol definitoriu în istoria culturală a omenirii. Dacă motorul cu abur a schimbat percepția noastră în relația cu natura, deschizând calea spre producția de masă și specializarea activității, Tehnologia Informației a generat o altfel de revoluție, care a îndepărtat omul de activitatea fizică, reducând în cele mai multe cazuri specializarea.

În tabelul următor se poate observa evoluția în timp către era informațională, aceasta fiind caracterizată prin noua resursă devenită strategică – informația.

Tab. 1. Evoluția către era informațională

Dacă în era agricolă majoritatea lucrătorilor erau fermieri ale căror vieți erau centrate în jurul agriculturii și în era industrială a avut loc o simplificare a proceselor de muncă prin introducerea mecanizării și automatizării, tehnologia fiind pusă în slujba îmbunătățirii posibilităților fizice ale lucrătorilor, în era informațională se ajunge ca majoritatea lucrătorilor să fie implicați în crearea, distribuirea și prelucrarea informațiilor, tehnologia fiind folosită pentru creșterea posibilităților mentale ale lucrătorilor.

Conceptul de revoluție informațională a câștigat tot mai mult teren și a devenit o realitate din momentul exploziei Internet-ului, principalul instrument T.I.C.

Tehnologia de bază fără de care societatea informațională nu ar putea exista este accesul la Internet în bandă largă. Acesta asigură o comunicare on-line rapidă, economică și permanentă.

Apariția Internetului este considerată a fi cel mai important eveniment din a doua jumătate a secolului XX din punct de vedere al impactului în economie dar și în societate.

Din punct de vedere al evoluției Internetului trebuie sa luăm în considerare faptul că rețeaua Arpanet este, în fapt, rețeaua care a precedat Internet-ul.

Conceperea acestei rețele a fost impulsionată de venirea lui Joseph Licklider la Advanced Research Project Agency în 1962. În anul 1966, Paul Barand emite conceptul unei transmisii dinamice a pachetelor de date într-o rețea descentralizată și stabilește, pentru prima dată anumite principii de funcționare a acestui sistem. Doi ani mai târziu, Laboratorul Național de Fizică al Angliei construiește pe baza acestui concept primul prototip de rețea și în continuare alte firme, încep să construiască rețele cu un număr din ce în ce mai mare de calculatoare.

Caracteristicile inițiale ale rețelei Arpanet nu au permis utilizarea ei ca model pentru o rețea universală.

Înainte de a fi Înternetul public, a existat o perioadă lungă de timp rețeaua ARPAnet, care a fost fondată de către armata Statelor Unite după războiul rece pentru a avea un centru militar de comandă și control ce putea face fata unui atât nuclear. Inițial, scopul era să poată trimită informații secrete la distanță între două calculatoare.

ARPAnet a luat naștere în 1969 și a creat standardul de comunicare ce guvernează transferul datelor pe internet și în ziua de astăzi.

Alte evoluții tehnologice au influențat dinamica acestei rețele.Astfel, în anul 1971 a fost transmis primul e-mail între 2 calculatoare. Tomlinson a fost cel care a creat un program numit SNDMSG care a trimis un e-mail simplu către un calculator din apropiere prin rețeaua ARPAnet. El a fost și cel care a pus @ în adresa de e-mail. 

De-abia din 1980, Internetul ajunge în momentul în care corporațiile au început să se implice în dezvoltarea și utilizarea unui nou mod de comunicare și acces la informații. În anul 1982 acest sistem devine domeniu public și Internetul începe să se dezvolte vertiginos devenind ulterior, aproape o necesitate.

Între 1989 și 1991, Tim Berners-Lee a definit alături de alții, limbajul HTML  folosit pentru crearea paginilor de internet, protocolul HTTP  folosit pentru download-ul paginilor de internet și URL  folosit pentru localizarea paginilor de internet. Invențiile au continuat în cursul anilor 90.

În anul 1996, „Internet Archive” a început un proiect numit Wayback Machine. Scopul acestui proiect a fost să arhiveze toate informațiile de pe Internet. În momentul de față acest lucru este aproape imposibil pentru că între timp s-au strâns peste 55 de miliarde de pagini web, iar unei persoane îi trebuiesc 28 de ani să printeze pagina de întâmpinare ( front page) a fiecărui site de pe Internet.

În anii 90, oamenii au început să folosească frecvent Internetul pentru orice se bază pe un suport de comunicare – de la mesaje personale la tranzacții comerciale, de la scopuri informaționale până la cumpărături.

Convergenta tehnologiilor informației și a comunicațiilor este ilustrată, în primul rând, de dezvoltarea rețelelor de calculatoare cu comutare de pachete și explozia utilizării Internet.

În secolul XX, cel mai mare eveniment tehnologic și social în același timp a fost apariția Internetului. Profesorul Drăgănescu afirmă că în esență societatea informațională este societatea care se bazează pe Internet.

Din momentul în care intervine Internetul cu marile avantaje pe care acesta le aduce (e-mail, comerț electronic și tranzacții electronice, piața Internet, distribuția de ‘conținut’) prin cuprinderea în sfera informației electronice a unui număr cât mai mare de cetățeni se trece la societatea informațională.

Conceptul de societate informațională, este astăzi în mod unanim acceptat. Pornind de la sinteza făcută de N. Moore, se pot evidenția următoarele aspecte:

a) informația reprezintă o resursă importantă a organizațiilor și persoanelor fizice, devenind principala sursă de bunăstare a acestora;

b) informația stă la baza unor noi ramuri economice aflate într-un proces de dezvoltare rapidă.

c) informația poate fi utilizată în comun fără a se consuma;

d) dezvoltarea TIC revoluționează activități fundamentale ale societății umane: afacerile, învățământul, guvernarea, managementul întreprinderii.

1.3. Noua Economie – Economia Societății Informaționale și Societății Cunoașterii

Rolul nou al informației în condițiile expansiunii Internetului a deschis perioada extinderii unui nou tip de economie. Termenul Noua Economie (New Economy (engl)) este utilizat tot mai frecvent în ultimii ani. Mulți specialiști îl identifică ca fiind echivalent cu termenul de economie digitală (Digital Economy) sau economie bazată pe Internet (Internet Economy).

Mulți specialiști consideră că cel mai bun înțeles al Societății Cunoașterii este probabil acela de Societate Informațională și a Cunoașterii.

Deși a fost folosit pentru prima dată cu peste 3 decenii în urmă de către Peter F. Drucker, termenul de „societate a cunoașterii” a fost introdus la sfârșitul anilor ’90 ca alternativă a celui de „societate informațională” și reprezintă sfera mult mai largă în care aceasta din urmă există. În timp ce societatea informațională are preponderent o latură tehnologică și inovatoare, societatea cunoașterii include o dimensiune a transformării sociale, culturale, economice, politice și instituționale, precum și o mult mai pronunțată perspectivă pluralistă și de dezvoltare, ilustrând mult mai fidel complexitatea și dinamismul transformării prin care trece omenirea.

UNESCO este prima organizație care a adoptat acest termen. La nivelul acestei organizații este folosită și sintagma „societăți ale cunoașterii”, ce desemnează societățile umane ce se hrănesc, se dezvoltă pe baza propriei diversități și capacități.

În textul Raportului Comisiei Națiunilor Unite pentru Dezvoltarea Știintei și Tehnologiei, publicat în anul 1998, noțiunea de Societate a Cunoașterii este prezentată în felul următor: Recent termenul de Societate a Cunoașterii a fost utilizat pentru a pune accentul pe faptul că rolul TIC a evoluat rapid de la un instrument de schimbare tehnologică către un instrument care oferă un nou potențial rezultat din combinarea informațiilor înglobate în sistemele TIC cu potențialul creativ al oamenilor pentru dezvoltarea cunoașterii acestora.

Denumirea de Societate a cunoașterii (knowledge-society) este utilizată astăzi în întreaga lume. Această denumire este o prescurtare a termenului de Societate bazată pe cunoaștere (knowledge-based society). Mai multe accepțiuni ale termenului de societate a cunoașterii sunt prezentate în anexa 3.

În 2001, revista Deutschland a dedicat un număr special societății cunoașterii. Nico Stehr remarcă următorul aspect: Ordinea socială care se conturează la orizont este bazată pe cunoaștere.Volumul cunoașterii care stă la dispoziția noastră se dublează la fiecare cinci ani. Dacă ne întrebăm ce efect are tranziția actuală de la o societate industrială la o societate a cunoașterii asupra forței de muncă și a companiilor, asupra politicii și democrației – pe scurt, asupra principiilor noastre organizaționale privind modul în care ne desfășurăm viața, atunci este justificat să vorbim despre modul în care vom trăi în societatea cunoașterii.

1.4. „e”-Activitățile în societatea informațională

1.4.1. Biroul , jobul virtual, locul de muncă virtual

O definiție suficient de generală și clară pentru munca la distanță este dificil de conturat din literatura care abordează acest domeniu. Într-o formulare rezonabilă munca la distanță reprezintă munca efectuată de o persoană aflată într-un loc diferit de persoana (persoanele) care o supraveghează direct și/sau o plătesc pentru munca efectuată .

În general, telemunca este definită ca fiind utilizarea tehnologiei telecomunicațiilor pentru a înlocui, complet sau parțial, deplasarea spre locul de muncă și înapoi acasă. În esență, telemunca reprezintă munca la distanță bazată pe utilizarea TIC.

Privită din punct de vedere etimologic, telemunca poate avea două dimensiuni: teleworking, termen preferat de SUA și telecommuting, termenul preferat de Comunitatea Europeană pentru a descrie lucrul la distanța utilizând TIC. Aceasta dublă dimensiune nu înseamnă că cei doi termeni nu se regăsesc utilizați atât în Europa cât și în SUA și că au accepțiuni identice.

De obicei, telemunca se asociază activităților la care intrările și ieșirile sunt reprezentate de informații, iar rezultatele pot fi transmise prin componente TIC. Din cauza acestui fapt, locul de telemuncă se numește birou virtual (virtual office). Uneori, conceptele de telemuncă și birou virtual se confundă.

Conceptul de birou virtual acoperă o arie mai largă a domeniilor în care telemunca se poate manifesta, de la nivelul ocazional, în care angajatul își petrece majoritatea timpului de lucru la sediul societății până la nivelul mobilității totale, în care angajatul nu este prezent la un sediu fix, prestând servicii de oriunde.

De fapt, biroul virtual reprezintă un concept care se referă la o gamă alternativă vastă de moduri de muncă, cu grade diferite de mobilitate sau de prezență la un anumit sediu fix de lucru. Principalele modalități de exprimare a biroului virtual, în funcție de gradul de libertate a angajatului sunt reprezentate de: telemunca ocazională, telemunca semimobilă, telemunca cu program aleator, telemunca la domiciliu și telemunca cu mobilitate totală.

În practică, se disting mai multe tipuri de telelucru la domiciliu. O primă clasificare poate fi în telelucru la domiciliu part-time și full-time. O altă abordare presupune împărțirea în telelucru off-line și on-line.

Cele mai multe dintre companiile interesate de această formă de muncă nu adoptă decât unul sau cel mult două forme ale biroului virtual. Marile companii naționale sau transnaționale, pot îmbina toate formele prezentate, împreună cu modalitățile clasice, în funcție de natura activităților desfășurate, de condițiile specifice zonei geografice în care există și de structura personalului implicat în cadrul companiei. Fără să pară deloc surprinzător, domeniul în care telemunca s-a dezvoltat cel mai repede și este larg răspândită este tot cel al tehnologiei informației.

1.4.2. Plăți electronice către administrația centrală și locală

Sistemul electronic de plată a taxelor și impozitelor locale (e-tax), permite cetățenilor să obțină informații despre debitele lor către administrația locală și să efectueze plata acestora prin mijloace electronice (prin Home, Mobile sau Internet banking, ATM, POS).

Alte sisteme on-line importante, puse la dispoziția persoanelor fizice și juridice din România, sunt: sistemul electronic pentru atribuirea autorizațiilor de transport internațional de marfă (www.autorizatiiauto.ro); sistemul electronic pentru colectarea datelor statistice (e-statistică); "Ghișeu virtual de plăți"; portalul pentru raportarea fraudelor comise în domeniul societății informaționale (www.efrauda.ro); centrul de expertiză și răspuns la incidente de securitate a sistemelor informatice și a rețelelor de comunicații ale acestora (www.ceris.ro).

1.4.3. Servicii bancare virtuale

Serviciile bancare la distanță , realizate pe cale electronică (ebanking), au început să se dezvolte începând cu anul 1995. În acel an, banca americană Prezidențial Bank din Mariland a lansat în premieră mondială servicii bancare prin Internet.

Serviciile e-banking utilizează computerul și tehnologiile electronice drept suport pentru efectuarea de plăți și alte trasferuri de documente.

În numeroase lucrări de specialitate sunt menționați diverși termeni care se referă la o formă sau alta de e-banking: computerul personal (PC banking), utilizarea Internetului (Internet banking), banca virtuală (virtual banking), servicii bancare on-line, servicii bancare la domiciliu (home banking), servicii bancare la distanță (remote electronic banking) și telefonul.

Totuși, este necesar să menționăm, că termenii utilizați pentru a descrie diferitele tipuri de servicii bancare electronice sunt, adesea, utilizați concomitent.Anexa 4

E-banking-ul este definit de Comitetul de Supraveghere Bancară cu sediul la Basel ca fiind activitatea de distribuire a serviciilor și produselor bancare de valori diferite, prin intermediul canalelor electronice. Produsele și serviciile bancare pot include:atragerea depozitelor bancare,acordarea împrumuturilor, managementul contabil, acordarea de consultanță financiară, precum și furnizarea altor servicii și produse de plată electronic (cum ar fi moneda electronică).

Conceptul de bancă virtuală a fost definit în literatura de specialitate ca fiind “banca în care contactul poate fi făcut printr-o varietate de canale, dar menținând aceeași interfață și accesând aceleași servicii”.

Serviciile bancare electronice sunt clasificate în trei categorii: Internet Banking, Home Banking și Mobile Banking.

Prin Home Banking pot fi aflate informații detaliate despre situația curenta a conturilor (de card, de depozit sau de credit), precum și despre istoricul tranzacțiilor realizate. În plus, prin intermediul unei aplicații informatice furnizate de banca, se pot efectua o serie de operațiuni bancare fără a fi necesară deplasarea la sediul băncii. Serviciile Home banking presupun existenta unui calculator performant în dotarea băncii la care se conectează clientul pe baza unui terminal video amplasat la domiciliul său.

Mobile banking (m-banking) reprezintă o alternativă la serviciile prezentate mai sus care permite efectuarea unor operațiuni între clienți și banca lor prin intermediul telefonului mobil.

Internetul este considerat canalul de distribuție cu potențialul cel mai ridicat atât din punct de vedere al atragerii de noi clienți, cât și al volumului de operațiuni bancare datorită globalizării acestuia. Prin Internet sunt oferite serviciile de Internet banking: vizualizarea conturilor, operațiuni de încasări și plați din conturi curente sau de card, care pot fi de debit sau de credit, depozite, cereri de credite, solicitări de carduri, schimburi valutare.

Prin intermediul Internet-ului, o persoană poate avea acces nonstop la conturile sale și poate realiza tranzacții, fiindu-i necesar pentru aceasta doar un calculator conectat la Internet și un browser. Serviciile bancare prin Internet pot fi accesate și prin dispozitivele de telefonie mobilă și cu ajutorul WAP (Wireless Application Protocol). Astfel, datorită extinderii sale rapide, Internet-ul aduce noi oportunități pentru industria bancară.

1.4.4. Sistemul electronic de achiziții publice

Sistemul Electronic de Achiziții Publice (SEAP) reprezintă o platformă electronică care asigură transparența procesului și procedurilor de achiziții publice.

România dispune din anul 2002 de acest sistem avansat de eAchiziții centralizate – www.e-licitatie.ro (incluzând subdomeniile sale). Acest site este operat de către Centrul Național de Management pentru Societatea Informațională (CNMSI). Această persoana juridică de drept public, in calitate de operator al sistemului electronic, asigură autorităților contractante suportul tehnic destinat aplicării, prin mijloace electronice, a procedurilor de atribuire. Principala atribuție este implementarea și operarea la nivel național a sistemelor informatice ce furnizează servicii destinate guvernării electronice.

Sistemul permite achiziții electronice prin contracte individuale, deschise și cu preselecție, pe bază de catalog electronic și prin contractare directă. Criteriul de licitație electronică, eLicitatie, este prețul, iar criteriul pentru licitațiile complexe ia în calcul cea mai avantajoasă ofertă din punct de vedere economic (tehnic și cost, cuantificate printr-un punctaj).

Principalele obiective ale SEAP sunt:

– transparență și eficiență ăn cadrul procesului de achiziție care implică fonduri publice

– simplificarea procedurii de participare la licitație a furnizorilor

– proceduri de lucru eficiente și standardizate

– micșorarea cheltuielilor publice prin reducerea preturilor de achiziție

– furnizarea de informații publice despre procesele de achiziții publice

– auditarea procesului de achiziție publică

– asigurarea unui cadru de înaltă securitate și incredere pentru derularea activităților de gestionare a fondurilor publice.

În momentul de față, Sistemul Electronic pentru Achizitii Publice (SEAP) este unul dintre cele mai utilizate sisteme guvernamentale. Aplicatia e-licitatie a fost lansată începând cu 2004 si a devenit operațională din octombrie 2006. Trebuie mentionat sistemul a devenit, începând din 01 ianuarie 2007, certificat OJS eSender. Acest lucru înseamnă ca sistemul este punctul de transmitere a anunțurilor către Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, în format electronic

1.4.5. e-Economie, e-Afacere, e-Comerț, e-Guvernare, eLearning

Economia Internet a crescut mai rapid decat se anticipa acum cativa ani. Ceea ce era considerat ca fiind un canal alternativ pentru marketing a devenit rapid un sistem economic complet constând din:

– comunicații moderne și accesisbile, rețele de comunicații la prețuri scăzute, care folosesc tehnologiile Internet

– piețe electronice interconectate care operează folosind infrastructura de rețele și aplicații existentă

– aplicații si capital uman care permite conducerea afacerilor prin acestă infrastructură de rețele,

– producători și intermediari care furnizează o mare varietate de produse și servicii pentru a facilita eficiența și lichiditatea

– un cadru legal pentru managementul afacerilor electronice.

Fig. 2 Structura Economiei Internet

Folosirea Internet-ului si a altor mijloace de comunicare aduce numeroase beneficii și permite obținerea de avantaje concurențiale clare. Internetul permite companiilor să își lărgească

afacerile în moduri care nu ar fi fost posibile înainte. Acest mediu permite crearea configurarea unei lumi a afacerilor, plină de posibilități unde firmele pot beneficia de comunicații rapide, metode avansate de colectare a datelor, lanțuri de furnizori. Aceste soluții au sporit eficiența cu care firmele operează, fapt care se reflectă în rezultatele lor financiare.

Aceste conectări sunt nediscriminatorii deoarece ele traversează frontiere și conectează firme,

școli, instituții și guverne.

E-business presupune procesul de optimizare continuă a activităților unei firme prin folosirea tehnologiei digitale. Cea mai importantă decizie ce trebuie luată atunci când se inițiază o afacere pe Internet este asupra modelului de afacere ce urmează a fi abordat. Există deja multe modele pentru derularea afacerilor pe Internet. Acestea pot fi clasificate în funcție de numărul de furnizori, prestatori de servicii către clienți, astfel: 1-către-1 (e-shop), mai mulți-către-1 (e-mall), mai mulți către mai mulți (e-auction). Se constituie astfel, un lanț de servicii în cadrul căruia fiecare element poate fi dominant.

E-business este într-un proces accelerat de extindere, constituind unul din factorii de bază pentru asigurarea competitivității pe piața globală.

E-Business-ul este un termen mult mai generic decât e-Commerce deoarece nu se limitează doar la vânzare-cumpărare, oferind și servicii online (servicii de întreținere pentru clienți), și păstrarea legăturii cu partenerii de afaceri online, dar și conducerea electronică a tranzacțiilor în interiorul organizației. Un alt termen – lansat de compania Hewlett-Packard in 1999 este e-service, desemnind oferirea unor solutii complete pentru e-business, constituite din hardware, software si consultanță.

Comerțul electronic este o componentă a comerțului fără magazine. El reprezintă demersul de cumpărare prin intermediul transmiterii de date la distanță, demers specific politicii distributive a marketingului.

Abordat în sens restrâns, comerțul electronic poate fi privit din patru perspective. Privit din perspectiva comunicațiilor reprezintă furnizarea de produse, servicii, informații, plăți prin utilizarea de linii telefonice, rețele de calculatoare sau alte mijloace electronice.

Din perspectiva serviciilor, comerțul electronic reprezintă un instrument care se adresează necesităților firmelor, consumatorilor și managementului în vederea reducerii costurilor și creșterii calității bunurilor și a vitezei de servire.

Luând în considerare perspectiva proceselor de afacere comerțul electronic reprezintă o aplicație tehnologică a cărei scop este automatizarea fluxului de lucru și a proceselor de afaceri.

Privit din perspectiva online comerțul electronic reprezintă capacitatea de a cumpăra și de vinde produse, informații pe Internet sau utilizând alte servicii online.

În Buyer’s Guide to Electronic Commerce: „Comerțul electronic constă în utilizarea tehnologiilor informaționale pentru îmbunătățirea relațiilor dintre partenerii de afaceri”.

În Microsoft Press Computer Users’ Dictionary, comerțul electronic este definit ca fiind „activitatea comercială care are loc prin intermediul calculatoarelor conectate între ele”.

O definiție a ceea ce înseamnă, în mod tradițional, comerț electronic este prezentată de Robin Mansell. Potrivit opiniei acestuia, comerț electronic înseamnă utilizarea în rețelele cu valoare adăugată a unor aplicații de tipul transferului electronic de documente, a comunicațiilor fax, codurilor de bare, transferului de fișiere și a poștei electronice. Extraordinara extindere a interconectivității computerelor prin Internet, în toate segmentele societății, a determinat o tendință tot mai evidentă a companiilor de a utilizaaceste rețele în aria unui nou tip de comerț, comerțul electronic în Internet, care să apeleze, pe lângă serviciile amintite, și de altele noi.

Comerțul electronic presupune„ … cumpărarea și vânzarea bunurilor și serviciilor pe Internet, în special cu ajutorul World Wide Web-ului. În practica acesta și un nou termen „e-business” sunt adesea folosiți ca sinonime. Pentru vânzarea on-line cu amânuntul termenul „e-tailing” este folosit câteodată.”(www.whatis.com)

În 1997, Wigand definea comerțul electronic astfel:„… aplicarea integrală a tehnologiei informațiilor și comunicațiilor la început și până la finalul întregului lanț de valori a procesului de afaceri ce are loc electronic și are ca scop obținerea de profit. Aceste procese pot să fie parțiale sau complete și de asemene pot să fie tranzacții business-to-consumer sau business -to-business.

„În definiția sa simplă comerțul electronic este un mijloc electronic folosit pentru a face tranzacții de afaceri… Pe măsura dezvoltării tehnologiei și a folosirii Internetului pe scară largă, comerțul electronic a ajuns să se refere la o gamă mai largă de mijloace de afaceri cum ar fi: e-mail, Web-situri informaționale, cataloage on-line comenzi de bunuri și serviciu prin Internet, livrarea directă de produse și alegerea caracteristicilor produsului… Cele mai răspândite forme de comerț electronic sunt:

Business to Consumer – o afacere destinată unui consumator;

Consumer to Consumer – consumatorii vând altor consumatori prin intermediul unor site-uri de licitații.

Business to Business – relația între două afaceri;

Business to Government – diverse firme licitează pentru relații de parteneriat cu instituții publice;

Comerțul electronic presupune efectuarea de tranzacții financiare prin mijloace electronice. Odată cu creșterea comerțului în cadrul Internetului, noțiunea de comerț electronic se refera la cumpărarea din magazine on-line.

Într-o altă formulare prin comerț electronic se înțelege ”orice formă de tranzacții în afaceri în cadrul cărora părțile interacționează electronic în loc de realizarea de schimburi fizice sau contact fizic direct”.

În România, Legea nr. 365 din 7 iunie 2002 privind comertul electronic prevede la Articolul 1 urmatoarea definitie: “serviciu al societatii informationale – orice activitate de prestari de servicii sau care presupune constituirea, modificarea, transferul ori stingerea unui drept real asupra unui bun corporal sau necorporal, activitate efectuata prin mijloace electronice, ce prezinta urmatoarele caracteristici:

este efectuata în considerarea unui folos patrimonial, procurat ofertantului în mod obisnuit de catre destinatar; 

b) nu este necesar ca ofertantul si destinatarul sa fie fizic prezenti simultan în acelasi loc;
c) este efectuata prin transmiterea informatiei la cererea individuala a destinatarului;”

O definiție interesantă a ceea ce înseamnă comerțul electronic este dată de domnul Victor-Valeriu Patriciu în articolul Sisteme electronice de plăți: Comerțul electronic înseamnă, în accepțiune tradițională, utilizarea în rețele cu valoare adăugată a unor aplicații de tipul transferului electronic de documente (EDI), a comunicațiilor fax, codurilor de bare, transferului de fișiere și a poștei electronice. Pentru alții, comerțul Internet reprezintă relații de afaceri care se derulează prin rețea între furnizori și clienți ca o alternativă la variantele de comunicații tradiționale prin fax, linii de comunicații dedicate sau EDI pe rețele cu valoare adăugată. În fine, o altă formă a comerțului Internet implică transferul de documente de la contracte sau comenzi proformă, până la imagini sau înregistrări vocale.

Peter Drucker afirma: „Comerțul electronic este pentru revoluția informațională ceea ce drumul de fier a fost pentru revoluția industrială: o dezvoltare fără precedent. Comerțul electronic va crea un nou boom care va transforma economia, societatea și politica. Internetul va transforma profund economiile, piețele și structurile industriale, produsele, serviciile și circulația

acestora, distribuția veniturilor și comportamentul consumatorilor, piața muncii și angajații”.

Comerțul electronic a debutat în România în februarie 2004 ca sistem de e-commerce funcțional și a fost primul din Europa Centrală și de Est.

E-guvernarea este un concept care a prins contur, în cadrul administrațiilor publice, la finele

anilor 1980. Conceptul a fost definit, inițial, de o manieră simplistă, prin prisma unor elemente ce aveau rolul de ameliorare, atât a serviciilor oferite cetățenilor, cât și a demersurilor desfășurate de instituția publică, și anume: ,,creșterea calității serviciilor prestate cetățenilor’’, ,,gestiunea eficientă a guvernării’’, ,,o nouă formă de guvernare’’, ,,o rețea pentru interconectivitate, descentralizare și transparență’’.

Din ansamblul definițiilor oferite de literatura de specialitate se desprind două dimensiuni: pe de o parte, e-guvernarea vizează operaționalizarea unui nou model de guvernare în care se accentuează necesitatea reconfigurării relațiilor dezvoltate cu diferitele categorii de părți interesate – interne (angajați) și externe (cetățeni, organizații, alte instituții publice etc.) și, pe de altă parte, e- guvernarea este rezultatul unor transformări impuse de adoptarea și utilizarea tehnologiei informației și comunicației în cadrul sistemelor publice.

Furnizarea pe cale electronică a serviciilor guvernamentale către cetățeni înseamnă de fapt schimbarea raporturilor dintre Guvern și cetățean, care trebuie să fie beneficiarul principal al acestor servicii.

Această modernizare încurajează toate nivelurile guvernului să utilizeze la maximum noile tehnologii pentru a furniza servicii mai accesibile, mai rapide, mai convenabile, responsabile și personalizate, în beneficiul cetățenilor.

Prin introducerea guvernării electronice serviciile și informațiile oferite de administrație sunt accesibile cetățenilor 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână, aceștia având posibilitatea de a interacționa cu guvernul de acasă, de la serviciu, în general din locul în care se află și la momentul dorit.

“Guvernele democratice trebuie să adopte un nou mod de a aborda activitatea lor – punând mai mult accent pe relația cu cetățeanul, atât în furnizarea de servicii cât și în dezvoltarea de proiecte legislative. Este imperios ca guvernele să ofere cetățenilor multiple oportunități de informare, consultare și participare.”

e-Governance va reduce birocrația, se vor produce tot mai puține hârtii, până la eliminarea lor completă, timpul de circulație a datelor va fi mai scurt, toate acestea generând, în final, pe lângă servicii mai bune, și economii majore a banilor publici, fonduri care vor putea fi astfel redirecționate către sănătate, asistență socială, învățământ, etc.

Erodarea rapidă a cunoștințelor impune e-learning, ca un instrument de furnizare a cunoștințelor în rețea, eficace (bazat pe cele mai bune cunoștințe și experiențe, orientat spre aplicații), economic (minimizarea învățământului în clase) și adaptat cerințelor de învățare continue.

În sens larg, prin e-learning se înțelege totalitatea situațiilor educaționale în care se utilizează semnificativ mijloacele tehnologiei informației și comunicațiilor. Termenul, preluat din literatura anglo-saxonă, a fost extins de la sensul primar, etimologic, de învățare prin mijloace electronice, acoperind acum aria de intersecție a actiunilor educative cu mijloacele informatice moderne.

În sens restrans, e-learning reprezintă un tip de educație la distanță, ca experiență planificată de predare-învățare organizată de o instituție care furnizează materiale într-o ordine secvențială și logica, pentru a fi asimilate de catre studenti in maniera proprie.

1.5. Economia digitală și trăsăturile ei specifice

Kevin Kelly, editorul șef al revistei WIRED a oferit cea mai clară definire a impactului noii economii. “Această noua economie emergentă reprezintă o zguduire tectonică în comunitatea noastră, o mutație socială care reordonează viețile noastre mai mult decât hardware sau software o pot face vreodată. Ea are propriile sale oportunități distincte și propriile reguli noi. Cei care joacă după noile reguli vor prospera , cei care le ignoră nu o vor face(…)”

Pentru aprofundarea înțelegerii conceptului de economie bazată pe cunoștințe, este esențială cunoașterea principalelor sale caracteristici pe care le prezentăm succint în continuare (vezi anexa 5).

– Primordialitatea cunoștințelor în toate sferele activității economice

– Concentrarea activităților economice, nu asupra producerii de bunuri, ci asupra tratării informațiilor, acumulării cunoștințelor și producerii de bunuri-cunoștințe.

– Proliferarea echipamentelor și produselor simbolice, concomitent cu diminuarea relativă a produselor fizice; produsele simbolice se bazează pe informații, a căror valoare este independentă de caracteristicile fizice ale acestor bunuri.

– Intelectualizarea crescândă a proceselor de muncă, în general, și a celor economice în special.

– Demasificarea producției

– Dispariția treptată a frontierelor dintre activitățile din cadrul firmei și dintre firme la nivel sectorial, regional, național și internațional.

– Generarea, exploatarea și perfecționarea tehnologiilor devine o activitate foarte răspândită și importantă

– Ponderea majoritară, în continuă creșterea a sectorului de servicii

– Dezvoltarea și amplificarea exporturilor

– Multiplicarea rapidă a întreprinderilor mici

– Proliferarea și diversificarea formelor de asociere economică între organizații

– Fundamentarea avantajului competitiv la nivelul tuturor formelor de organizare socială – firme, grupuri de firme, clustere, rețele de firme, ramuri economice, regiuni economice, economii naționale și economie mondială – predominant pe cunoștințele posedate și utilizate.

Evoluțiile sociale înregistrate au arătat că principalele caracteristici ale societății cunoașterii sunt legate de: extinderea și aprofundarea cunoașterii științifice; managementul și utilizarea cunoștințelor existente sub forma cunoașterii tehnologice și organizaționale; producerea de cunoaștere tehnologică nouă prin inovare; apariția unei noi economii, în care procesul de inovare devine determinant; diseminarea fără precedent a cunoașterii către toți cetățenii prin mijloace noi (internet, carte electronică, e-learning); conturarea comunității globale; producerea unei revoluții culturale bazate pe cunoștințe; necesitatea sustenabilității ecologice prin adaptări tehnologice rapide.

În opinia savantului Alvin Toffler, economia bazată pe cunoaștere este definită prin următoarele trăsături:

1. Supremația valorilor necorporale. Valoarea unei firme din economia industrială este dată, în primul rând, de elementele materiale, corporale din patrimoniu. În schimb, competitivitatea și, implicit, valoarea unei firme din economia cunoașterii este determinată de capacitatea de a dobândi, disemina și valorifica cunoașterea și informațiile.

2. Demasificarea piețelor. Produsele și serviciile devin tot mai adaptate nevoilor specifice ale unor nișe sau chiar „particule” ale pieței. Demasificarea piețelor atrage demasificarea marketingului, proces care deplasează economia dinspre omogenitate și nediferențiere către eterogenitate extremă.

3. Modificarea naturii muncii. Noninterșanjabilitatea muncii și nevoia crescândă de expertize specializate complexe se generalizează. Munca de rutină, repetitivă și programabilă cedează teren în fața muncii creative, nonrepetitive, abordând sarcini inedite.

4. Inovația este cheia succesului. Supraviețuirea firmelor nu mai este posibilă fără asigurarea unor fluxuri constante de inovații care să vizeze toate aspectele funcționării lor. Or, inovația continuă, asimilarea permanentă a noului, înseamnă schimbări. Orientarea spre schimbare devine o lege.

5. Revenirea la „scara redusă”. Diferențierea produselor implică diferențierea proceselor, iar aceasta exclude economiile de scară atât de râvnite în producția industrială. „Scara redusă” furnizează, în schimb, o valoare economică ridicată. Mare nu înseamnă neapărat și bun, iar mic nu mai este sinonim cu slab și necompetitiv.

6. „Dereglementarea” organizării. Orientarea spre schimbare și inovație nu mai face posibilă menținerea unor angrenaje organizatorice fixe pe durate mari de timp. Descentralizarea decizională, destandardizarea procedurilor de muncă, deformalizarea relațiilor organizaționale, creșterea ponderii comunicării informale vor constitui cadrul organizatoric în măsură să asigure creativitatea, reactivitatea și flexibilitatea organizațiilor de afaceri.

7. Integrarea sistemelor economice. Interdependența crescândă a elementelor ce alcătuiesc sistemele economice duce la o mai pronunțată integrare a acestora. Coordonarea eficace a sistemelor de afaceri integrate pretinde, în schimb, volume tot mai mari de informații și o redutabilă capacitate de procesare a informațiilor.

8. Informatizarea infrastructurii de afaceri. Sistemele informatice reprezintă baza unor vaste și ramificate rețete parteneriale, multe dintre ele extinse la scară globală.

9. Accelerarea ritmului tranzacțiilor și operațiunilor economice.