Strategia de Securitate Interna a Uniunii Europene

Introducere

De cincizeci de ani, Uniunea Europeană, instituțiile și statele sale membre apără și asigură libertatea și securitatea. Europa garantează respectarea drepturilor omului, statul de drept și solidaritatea. În calitate de europeni, ne bucurăm de dreptul de a trăi, de a munci și de a studia în alte țări europene decât propria noastră țară. Eliminarea controalelor la frontierele interne în spațiul Schengen a constituit un pas înainte extrem de important pentru Europa. De asemenea, evoluțiile tehnologice au revoluționat modurile de comunicații și viteza acestora, ducând la o deschidere nu doar a frontierelor, ci și a societăților noastre. Unită în diversitatea sa, această Europă liberă și prosperă continuă să faciliteze și să îmbogățească viața cetățenilor săi.

Istoria Uniunii Europene incepe in 1950. La 9 mai, ministrul francez de Externe, Robert Schuman, propune planul ce va sta la baza Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO). Un an mai tarziu, la 18 aprilie 1951, Franta, Republica Federala Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg semneaza, la Paris, "Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului", care a intrat in vigoare la 23 iulie 1952.

Strategia europeană de securitate a fost adoptată în decembrie 2003 și a devenit un reper în dezvoltarea politicii externe și de securitate a UE. Pentru prima dată, UE a convenit asupra unei evaluări comune a amenințării și a stabilit obiective clare pentru promovarea intereselor sale în materie de securitate, pe baza valorilor noastre principale. Nimic nu descrie mai bine aspirațiile noastre decât titlul strategiei: „O Europă sigură într-o lume mai bună” – acesta este obiectivul suprem al acțiunilor noastre. Cinci ani mai târziu, în decembrie 2008, am prezentat Consiliului European, pe baza unui mandat al șefi lor de stat sau de guvern, un raport de punere în aplicare. Intitulat „Asigurarea securității într-o lume în schimbare”, respectivul raport, elaborat în asociație cu Comisia Europeană, examinează modul în care strategia a funcționat în practică și ceea ce ar trebui făcut pentru a îmbunătăți punerea sa în aplicare. Șefii de stat sau de guvern au aprobat analiza efectuată în raport.

Strategia europeană de securitate a fost elaborată sub autoritatea Înaltului Reprezentant al UE pentru politica de securitate externă, Javier Solana, și adoptată de către Consiliul European de la Bruxelles din 12 și 13 decembrie 2003. Acesta identifică provocările globale și amenințările-cheie pentru securitatea Uniunii și clarifică obiectivele sale strategice , cum ar fi construirea de securitate în vecinătatea UE și a promova o ordine internațională bazată pe o abordare multilaterală eficace. Acesta evaluează, de asemenea, implicațiile politice pe care aceste obiective le are pentru Europa.

In mod traditional, securitatea interna a UE a fost marcata de o anumita fragmentare, concentrandu-se asupra unui singur domeniu intr-un anumit moment. In prezent, adoptam o abordare comuna privind raspunsul la amenintarile si provocarile cu care ne vom confrunta in materie de securitate. Terorismul, criminalitatea organizata, transfrontaliera si cibernetica, precum si crizele si dezastrele sunt domenii in care trebuie sa ne unim eforturile si sa conlucram pentru a spori securitatea cetatenilor nostri, a intreprinderilor si a societatilor din intreaga UE. Aceasta strategie evidentiaza amenintarile cu care ne confruntam si actiunile pe care trebuie sa le intreprindem pentru a putea sa combatem aceste amenintari. Incurajez toate partile implicate sa isi asume responsabilitatea in vederea punerii in aplicare a acestor actiuni, consolidand, astfel, securitatea UE”, a declarat Cecilia Malmström, comisar pentru Afaceri Interne.

Fiecare stat are particularitățile sale, tradiții și istorii, dublate de culturi șidominante ideologice care își pun amprenta asupra politicilor publice de securitate internă.În aproape toate politicile publice regăsim principiul potrivit căruia ,,primacondiție a libertății este securitatea”, nevoia de disciplină a libertății fiind invocată destrategiile ce vizează diminuarea gradului de insecuritate și consolidarea capacitățiiautorităților guvernamentale de a asigura ordinea publică.

Elaborarea, monitorizarea și punerea în aplicare a strategiei de securitate internă este una dintre atribuțiile prioritare ale Comitetului permanent pentru securitate internă (COSI) instituit prin Tratatul de la Lisabona. Această strategie cuprinde, de asemenea,  capitolul privind securitatea unei gestionări integrate a frontierelor și cooperarea judiciară operațională în materie.Securitatea în Uniune presupune o abordare integrată. Astfel, specialiștii din domeniul securității trebuie să împărtășească o cultură comună, să facă schimb de informații într-un mod cât mai eficient și să poată dispune de infrastructuri tehnologice adecvate.

Prezentarea Uniunii Europene din perspectiva realizarilor sale de pana acum, poate fi facuta sub multiple aspecte data fiind complexitatea evolutiei sale de-a lungul timpului. Analiza intreprinsa se opreste cu preponderenta asupra componentei uniunii europene, a prezentarii instituiilor sale, precum si analizarea procesului decizonal la nivelul acesteia.
In contextul integrarii , caracteristicile de baza ale unei constructii economice sunt reprezentate de : principiile directoare, etapele de integrare economica identificate, obiectivele economice, functiile economice la nivelul uniunii, competentele economice unionale si institutiile cu diversele lor atributii.

Consolidarea securitatii frontierelor este cel de-al patrulea obiectiv cuprins in strategia de securitate interna a UE. El se va concretiza prin infiintarea Sistemului european de supraveghere a frontierelor – EUROSUR, (2011), identificarea "punctelor sensibile" la frontierele externe (2011), elaborarea de rapoarte comune privind traficul de persoane, filierele de imigratie clandestina si traficul de marfuri ilegale (2011).

Situațiile de criză sunt evenimente ce perturbă desfășurarea normală a vieții și activității din organizații, instituții, societăți economice sau chiar pe cele de la nivel național, regional ori internațional. Prin urmare, se poate aprecia că situațiile de criză produc efecte nedorite acolo unde apar și se manifestă. De aceea, este necesară cunoașterea vieții și activității dintr-o entitate anume pentru a putea anticipa apariția unor situații de criză, pe de o parte, și pentru a adopta măsurile ce se impun pentru a-i limita efectele nedorite, pe de

Succesele obținute în prezent demonstrează progresele majore înregistrate în spațiul de justiție, libertate și securitate al UE. Cu toate acestea, trebuie să ne unim în continuare eforturile pentru a garanta o mai bună protecție pentru cetățenii noștri. Programul de la Stockholm și strategiile precum Strategia europeană de securitate, Strategia privind dimensiunea externă a spațiului de justiție, libertate și securitate și Strategia de gestionare a informațiilor au furnizat o bază solidă în acest sens.

Cetățenii europeni vor să trăiască în condiții de securitate și să se bucure de libertățile lor: securitatea constituie, în sine, un drept fundamental. Valorile și principiile stabilite în tratatele Uniunii și enunțate în Carta drepturilor fundamentale au inspirat Strategia de securitate internă a UE.

Considerații generale privind Uniunea Europeană:

1.1 C.E.C.O , C.E.E , C.E.E.A

Istoria Uniunii Europene începe in 1950. La 9 mai, ministrul francez de Externe, Robert Schuman, propune planul ce va sta la baza Comunității Europene a Caăbunelui și Oțelului (CECO). Un an mai târziu, la 18 aprilie 1951, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg semnează, la Paris, "Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului", care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952.
În februarie 1953, piața comună a oțelului și cărbunelui devine funcțională, cele sase state fondatoare înlăturând barierele vamale și restricțiile cantitative cu privire la aceste materii prime. Primele succese ale CECO, precum și avantajele pe care le-ar fi presupus continuarea unificării au determinat miniștrii de Externe ai celor sase țări fondatoare să opteze pentru continuarea procesului de integrare în domeniul economic, demers mult mai ușor de realizat. Aceasta pentru că intenția de a crea o comunitate politică europeană a eșuat în august 1954, după ce Parlamentul francez a respins tratatul privind Comunitatea Europeană a Apărării.
Conferința de la Messina, din 1955, a incredintat unei comisii prezidate de ministrul belgian de Externe, Paul Henry Spaak, sarcina studierii posibilității unei integrări economice progresive. Raportul prezentat de acesta, un an mai târziu, a servit drept baza de negociere a Tratatului Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM) și a Tratatului Comunitaății Economice Europene (CEE). Cele două documente, cunoscute sub numele de Tratatele de la Roma, au fost semnate de către cele sase țări membre ale CECO și au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Fondatorii CECO și ai Pieței Comune au avut de învățat lecții importante de la OECE. Organizația pentru Cooperare Economiă Europeană a avut limitele ei. Preocupările specialiștilor vizau în special înlăturarea sau reducerea restricțiilor impuse comerțului european, ceea ce n-a împiedicat apariția unor greșeli. În plus, s-a concentrat, deloc surprinzător, asupra chestiunilor mai puțin problematice, motiv pentru care programul a fost încetinit simțitor de fiecare dată când s-au abordat subiecte serioase. De asemenea, a luat în considerare probleme pe termen scurt, în loc să caute soluționări pe termen lung, pentru creștere economică și dezvoltare.

Dintre ideile Declarației, prezentată presei de R. Schuman în Salonul Orologiului din palatul Quai d'Orsay, reținem: ". pacea mondială nu poate fi salvată fără eforturi creatoare, pe măsura pericolelor care o amenință. Opoziția seculară dintre Franța și Germania trebuie eliminată. Guvernul francez propune să se treacă imediat la acțiune, pe un punct limitat dar decisiv, să se plaseze ansamblul producției franco-germane de cărbune și oțel sub o Înalta Autoritate Comună .". Misiunea imparțială a Înaltei Autorități Comune va fi de a asigura modernizarea producției și ameliorarea calității sale, furnizarea condițiilor identice de valorizare a cărbunelui și otelului pe piața germană și franceză, ca și pe a celorlalte țări aderente, dezvoltarea exporturilor comune către alte țări, plan de producție și investiții, fond de reconversie, circulația cărbunelui și oțelului în țările membre fără taxe vamale. Înalta Autoritate nu va prejudicia cu nimic regimul proprietății întreprinderilor.

Crearea Pieței Comune pentru Cărbune sși Oțel – cu alte cuvinte o piață care punea laolaltă piețele naționale ale Franței si Germaniei precum și ale țărilor Benelux și a Italiei – implica o gândire nouă pentru aplicarea politicilor economice europene. Interesant de semnalat este că obiectivul final al pieței unice era unul liberal. Acesta nu putea fi obținut, având în vedere condițiile existente, fără o organizare puternică, capabilă să depasească metodele naționale. Și astfel, aici, în punctul de pornire, probabil s-a născut unul dintre paradoxurile aparente ale Comunității Europene – împlinirea obiectivului liberal al creării pieței europene s-a obținut cu ajutorul unei autorități puternice independente.

Noii autorități i s-au atribuit competențe în obținerea și publicarea de informații despre industria comună europeană a cărbunelui și oțelului. Acest lucru însemna și faptul că informațiile referitoare la formarea prețurilor, erau de acum disponibile pentru cei interesaț.

Dificultatea cheie în sistemul instituțiilor CECO era legată de reglarea relației dintre Înalta Autoritate și guvernele țărilor membre. Statele Benelux au dorit să mențină un anumit rol guvernelor naționale în cadrul noii configurații instituționale. Reprezentanții Franței și ai Germaniei, în schimb au subliniat natura cu deosebire politică a Înaltei Autorități și necesitatea ca aceasta să rămână independentă față de guvernele țărilor membre. Cele două puncte de vedere au fost reconciliate de crearea a ceea ce a devenit mai târziu Consiliul Ministrilor, care a implicat împărțirea conceptuală a muncii Comunității Carbunelui si Otelului in doua parti: aspecte care tineau de responsabilitatea Inaltei Autorității și aspecte care țineau de guvernele naționale, condiția fiind ca cele două părți să acționeze împreuna.

Inovațiile instituționale majore din cadrul Comunității Cărbunelui și Oțelului – Adunarea Parlamentară și Curtea de Justiție – au fost mai puțin problematice. Prima dintre ele a devenit în timp Parlamentul European, iar cea din urmă a devenit o forăț majoră în cadrul UE.

Aruncând o privire inapoi spre CECO, din perspectiva UE (s.n.), ajungem la concluzii interesante de tipul: Obiectivul economic al CECO a fost subliniat explicit și orientat spre piata europeana, evident mai mare, decat pietele nationale existente; Formarea unei astfel de piete nu era lasata exclusiv sub influenta fortelor pietei; Economia nu a fost gandita separat de politica, in ultima instanta politica era vazuta ca mult mai importanta. (Instaurarea unui climat de incredere intr-o zona care generase razboiul nu numai ca ar fi contribuit la consolidarea pacii, dar ar fi oferit o baza stabila pentru viitoarea crestere economica a Europei de Vest.); Gradul extraordinar de noutate implicata de aceasta actiune este la randu-i de notat. (La instituirea Comunitatii Carbunelui si Otelului fondatorii au abordat probleme nemaiintalnite nici in teoria politica nici in practica, pe care le-au rezolvat ghidandu-se mai degrabă după pragmatism decât după teorii abstracte.)

Momentul înființării CECO era favorabil. Speranța condominium-ului franco-englez era anulată; Franta accepta egalitatea cu Germania si pentru ca isi ameliorase situatia economica. Ea era deja creditoare cu 50 de milioane de dolari tarilor din OECE si se dezvolta multumita efectelor Planului de modernizare si echipament, coordonat de J. Monnet. Apropierea convenea si americanilor, consecventi in realizarea antantei franco-germane.

Pentru Adenauer, Planul Schuman reprezenta o oportunitate extraordinara, pentru ca permitea Germaniei sa reintre in Comunitatea Europeana. Identitatea de vederi dintre francezi si germani nu a mai necesitat negocieri. K. Adenauer cauta prin toate mijloacele sa faca sa dispara Autoritatea Internationala a Ruhr-ului si limitarea suveranitatii care apasa inca asupra RFG.

De Gasperi a acceptat Planul Schuman deoarece renasterea economica a Italiei era dependenta de crearea unei piete comune intr-o Europa unificata, in care CECO era o promisiune. Deci, pentru Adenauer si De Gasperi acceptarea formelor de unitate europeana sub directie franceza avea avantajul sa favorizeze revizuirea statutului a doua tari invinse. Anglia a ramas in expectativa fata de propunerile Frantei.

Inalta Autoritate (Comisia in UE) dispunea in CECO de putere de decizie. Ea era controlata de cei 78 de membri ai Adunarii, desemnati in parlamentele nationale.

Inalta Autoritate adresa anual un raport catre Adunare. Raportul putea fi respins de majoritatea a 2/3 din membri, prin scrutin public. In acest caz, membrii Inaltei Autoritati trebuiau sa-si abandoneze colectiv functiile. Succesorii lor nu puteau fi insa cenzurati decat dupa un nou raport anual, deci Inalta Autoritate nu risca prea multe fata de Adunare si era cu totul independenta fata de Consiliu. In Consiliu erau desemnati 8 membri, al 9-lea era cooptat cu o majoritate de cel putin 5 voturi. CECO a avut, intre numeroase merite, si unul mai putin subliniat: a redus presiunea americana asupra Europei Occidentale, în urma posibilității pe care o aveau francezii să dezvolte relații directe cu Germania. CECO a accelerat aplicarea obiectivelor economice ale Planului Marshall (este adevarat ca gaulliștii și comuniștii s-au opus de câte ori au avut posibilitatea, dar au ramas izolați în protestele lor).

Jean Monnet subliniază, în Memorii, faptul că puterea Înaltei Autorități de la CECO n-a fost acceptată de statele membre decât din rațiuni cu caracter economic de intreprindere. Prin uniunea vamala CECO a permis punerea in miscare a Pietei Comune a Carbunelui si Otelului (apoi a minereurilor de fier si a metalelor). Aceste realizari au stimulat productia mondiala: in 1972, cele 6 tari semnatare ale Tratatului de la Paris furnizau 9% din carbunele mondial si 17% din otel, gratie liberalizarii schimburilor intre tarile membre ale CECO. Masurile luate de Inalta Autoritate in particular, sistemul de compensatie pentru carbune, au fost de bun augur. Preturile carbunelui belgian si italian erau superioare preturilor maxime fixate de Autoritate si pierderile producatorilor din aceste tari erau suportate de catre aceasta, din redistribuirea castigurilor producatorilor germani si olandezi, ale caror preturi erau inferioare noului pret european.

Crearea Pietei Comune, a stimulat schimburi de produse intre Cei Sase. Intre 1953-1970, livrarile de carbune intre partenerii CECO s-au mentinut, chiar daca extractia s-a diminuat cu 2%; schimburile de otel s-au multiplicat de 2,5 ori. S-a adoptat (la sfarsitul perioadei de actiune a CECO) un tarif exterior valabil pentru terte tari. Acesta s-a tradus prin scaderea substantiala a taxelor vamale. Un acord de asociere (in 1954) si un acord tarifar (in 1957) s-au semnat intre CECO si Marea Britanie.Libera circulatie a stimulat dezvoltarea productiei in sectorul metalurgic. Resursele financiare obtinute de Inalta Autoritate (impozitul european, imprumuturile) au fost consacrate in proportie de 3/4 investitiilor. Din 1953 pana in 1970, Inalta Autoritate a acordat 280 de imprumuturi pentru modernizarea intreprinderilor miniere si metalurgice ale Comunitatii, in valoare de 725 milioane unitati de cont (1 uc = 1$ SUA): 265 milioane uc pentru mine de carbune; 460 milioane uc pentru mine de fier si siderurgie.

In domeniul social, CECO a finantat, din fondurile de readaptare ale Comunitatii, actiuni de remediere a incidentelor sociale, a finantat proiecte de modernizare a intreprinderilor intr-o perioada de criza a carbunelui. De aceste fonduri au beneficiat muncitorii belgieni, francezi si italieni. Pe plan general, CECO "a contribuit larg la formarea unui veritabil spirit european", a permis generalizarea Pietei Comune in ansamblul economiei, in cadrul organizatiilor puse in miscare prin Tratatul de la Roma din 1957. CECO a constituit un punct de plecare pentru organizarea Pietei Comune si a EURATOM-ului. CECO a inregistrat si esecuri. Chiar daca nu este responsabila de criza carbunelui (1958-1959), institutia europeana nu a putut sa impuna un program comunitar. Desi exista o institutie supranationala, nu a fost posibil sa se definitiveze o politica comuna anticriza sau a energiei .

In ceea ce priveste industria siderurgica, regulile comunitare in materie de asociere (Art. 65 din Tratatul de la Paris) interziceau cartelarea si practicile trustificarii, ale concentrarii. Penalitatile erau greu de aplicat. Preturile au continuat sa fie fixate de marile societati, care si-au consolidat puterea economica cu aprobarea tacita a CECO; in 1970, primele 10 firme siderurgice din Europa Celor Sase controlau 60% din productia de otel fata de 40% in 1953. Inalta Autoritate a CECO a disparut in anul 1967 fiind asimilata de Comisia Europeana, in cadrul careia munca se imparte intre mai multe directorate generale, si anume DG III (pentru industrie) si DG IV (pentru concurenta). Desi Comunitatea Europeana mentine puterea in acest sector, putere care este mai mare decat ca majoritatea celorlalte, Piata Comuna pentru carbune si otel este doar o parte din Piata Comuna generala, care s-a format prin acordul statelor membre in anul 1957, si a carei extindere este astazi Piata Unica Europeana din 1990.

Prin instituirea Comunitatea Europeana a Cărbunelui și a Oțelului (CECO) intrată în vigoare în iulie 1952, Europa supranațională înregistrează primul său mare succes. Pentru prima dată, cele șase state membre ale acestei organizații renunță, într-un domeniu totuși încă limitat, la o parte din suveranitatea lor în favoarea Comunității.
Acest prim efort în vederea integrării și-a demonstrat repede limitele prin eșecul Comunității Europene de Apărare (CEA) în 1954. În momentul în care începeau să existe temeri cu privire la viitorul CECO, Conferința de la Messina din iunie 1955 încearcă o relansare a proiectului european. Aceasta este urmată de o serie de alte reuniuni care au reunit miniștri și experți. La începutul anului 1956 este creat un comitet pregătitor, însărcinat cu pregătirea unui raport privind crearea unei piețe comune europene. Acesta se reunește la Bruxelles, sub președinția lui P.H. Spaak, ministrul belgian al Afacerilor Externe din acea vreme. În aprilie 1956, acest comitet prezintă un ansamblu de două proiecte care corespund celor două opțiuni alese de către state: crearea unei piețe comune generalizate; crearea unei Comunități a Energiei Atomice.

Odată cu constituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) intrată în funcțiune în iulie 1952, Europa supranațională înregistrează primul său mare succes. Pentru prima dată, cele șase state membre ale acestei organizații renunță, într-un domeniu totuși încă limitat, la o parte din suveranitatea lor în favoarea Comunității.Acest prim efort în vederea integrării și-a demonstrat repede limitele prin eșecul Comunității Europene de Apărare (CEA) în 1954.

În momentul în care începeau să existe temeri cu privire la viitorul CECO, Conferința de la Messina din iunie 1955 încearcă o relansare a proiectului european. Aceasta este urmată de o serie de alte reuniuni care au reunit miniștri și experți. La începutul anului 1956 este creat un comitet pregătitor, însărcinat cu pregătirea unui raport privind crearea unei piețe comune europene. Acesta se reunește la Bruxelles, sub președinția lui P.H. Spaak, ministrul belgian al Afacerilor Externe din acea vreme. În aprilie 1956, acest comitet prezintă un ansamblu de două proiecte care corespund celor două opțiuni alese de către state: crearea unei piețe comune generalizate; crearea unei Comunități a Energiei Atomice.

Într-o lume marcată de al doilea război mondial și de războiul rece în 1957 tehnologia nucleară era văzută ca un factor cheie în asigurarea securității Europei, ca singura soluție pentru asigurarea securității energetice a statelor europene, o necesitate absolută pentru consolidarea economică a pieței unice. De aceea la 25 martie 1957 în Muzeul Capitolin din Roma au fost semnate două tratate, instituind, pe de o parte, Comunitatea Economică Europeană și, pe de altă parte, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Tratatele au fost încheiate pentru o durată nelimitată și au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, după ratificarea lor de către Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Belgia și Țările de Jos. Tot in anul 1957 pentru ca cele două Comunități să devină funcționale la 17 aprilie, au fost semnate la Bruxelles protocoalele privind privilegiile și imunitățile acordate Comunităților Europene și Statutul Curtii Europene de Justiție. În toamna aceluiași ani, la 8 octombrie 1957, Înaltea Autoritate a Comunității Europene a Cărbunelui și Otelului este însărcinată cu elaborarea unei politici generale privind energia.
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice mai este cunoscută și sub denumirea de EUROATOM sau CEEA. Tratatul se referea și la cooperarea în sectorul de cercetare, de difuzare a cunoștintelor tehnice în materie nucleară, civilă, de protectie sanitară și de securitate civilă atât pentru personalul din domeniu cât și pentru populație. De asemenea acesta conținea și unele prevederi în ceea ce privește coordonarea investițiilor în domeniu.
Obiectivele fundamentale ale Tratatului instituind Comunitatea Europeana a Energiei Atomice sunt de a asigura înființarea instalațiilor de bază necesare pentru dezvoltarea energiei nucleare în Comunitate și de a se asigura că toți consumatorii comunității primesc o cantitate regulată și echitabilă de combustibil nuclear și minerale. Inițial deci, prin Comunitatea Europeană a Energiei Atomice se susținea din punc de vedere financiar a statelor membre ale Comunității europene pentru dezvoltarea instalațiilor lor nucleare, pentru procurarea materiilor prime necesare producerii de energie nucleară. De asemenea, se dorea să se asigure respectarea unor standarde commune de securitate, mai ales în ceea ce privește protecția de radiații, și să prevină orice uz în scopuri militare a instalațiilor nucleare. Comisia Europeană este instituția abilitată să reglementeze acest domeniu În acest context se aplică doar anumitor entități (Statele Membre, persoane fizice, instituții sau întreprinderi publice și private) care își desfășoară întreaga activitate sau doar o parte din aceasta sub prevederile tratatului.
Tratatul prin care se înființa Comunitatea Europeană a Energiei Atomice era alcătuit din 225 de articole formând șase titluri ce erau precedate de un preambul.
Deși misiunea principală stabilită pentru Comunitatea Europeană a Energiei Atomice este controlul industriei nucleare și asigurarea cooperării în acest domeniu, chiar și în acea perioadă de început dezideratul reprezentanților statelor membre era de a pune în același timp bazele unei cooperări politice. În acest sens reprezentativă este afirmația reprezentantului Germaniei, Walter Hallstein primul președinte al Comisiei, care a declara : „Noi nu integrăm economie, ci politicii. Nu vom fi împreună numai mobilă, ci vom construi împreună o casă nouă și mai spațioasă” .

Cele două celebre „tratate de la Roma” au fost semnate la Roma în martie 1957. Primul instituia o Comunitate Economică Europeană (CEE), iar cel de-al doilea o Comunitate Europeană a Energiei Atomice, cunoscută și sub denumirea de Euratom. Diversele ratificări la nivelul statelor membre nepunând probleme, cele două tratate intră în vigoare începând cu 1 ianuarie 1958.Prezenta fișă de sinteză este consacrată doar Tratatului Euratom. Pentru a lupta împotriva lipsei generalizate de energie „tradițională” din anii cincizeci, cele șase state fondatoare (Germania, Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Țările de Jos) au încercat să găsească în energia nucleară o modalitate de a obține independența energetică. Deoarece costurile investițiilor în energia nucleară depășeau posibilitățile statelor considerate în mod individual, statele fondatoare s-au unit și au format Euratom.

În linii generale, tratatul are drept obiectiv să contribuie la formarea și la dezvoltarea industriilor nucleare europene, astfel încât toate statele membre să poată profita de dezvoltarea energiei atomice și să garanteze securitatea aprovizionării. În același timp, tratatul asigură un nivel ridicat de securitate pentru populație și împiedică deturnarea materiilor nucleare destinate unor scopuri civile către obiective de tip militar. Este important de reținut faptul că Euratom nu are competențe decât în domeniul energiei nucleare civile și pașnice.

Comunitatea Europeană a fost înființată la Roma sub numele de Comunitatea Economică Europeană (CEE), la data de 25 martie 1957, de către cele șase state membre (Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda) ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Constituirea CE a avut la bază Tratatul privind constituirea Comunității Europene. Denumirea sa inițială a fost Tratatul privind constituirea Comunității Economice Europene, actul având însă și alte denumiri uzuale, cum ar fi “Tratatele de la Roma” sau “Tratatul CEE” Clauzele tratatului au fost elaborate în cea mai mare parte în cadrul Conferințelor de la Bilderberg. Concomitent cu CE s-a constituit și Comunitatea Europeană a Atomului (CEA, astăzi EURATOM). Împreună cu CECO (constituită deja din 1951) au apărut atunci trei comunități, numite și Comunitățile Europene. Prin Tratatul de fuziune au fost puse bazele unor organe comune de conducere, printre acestea numărându-se Comisia și Consiliul unic. Constituită inițial pe o perioadă limitată la 50 de ani, CECO a fost integrată în CE în anul 2001 prin Tratatul de la Nisa (intrat în vigoare în 2003). CECO nu mai este deci o instituție de sine stătătoare.

Odată cu constituirea Uniunii Europene (UE), s-a schimbat și denumirea CEE în “Comunitatea Europeană”, urmând ca “Tratatul CEE” să devină “Tratatul CE”. Aceste schimbări au exprimat transformările calitative suferite de CEE de la o simplă comunitate economică la o uniune politică. Cu toate acestea, existența celor trei comunități subsidiare (CECO, CEA, CE) nu a avut nimic de suferit în urma acestei noi denumiri, deoarece aceasta nu presupunea și unificarea formală a celor trei comunități.

Cele două celebre „tratate de la Roma” au fost semnate la Roma în martie 1957.
Primul instituia o Comunitate Economică Europeană (CEE), iar cel de-al doilea o Comunitate Europeană a Energiei Atomice, cunoscută și sub denumirea de Euratom.
Diversele ratificări la nivelul statelor membre nepunând probleme, cele două tratate intră în vigoare începând cu 1 ianuarie 1958. Prezenta fișă de sinteză este consacrată doar Tratatului CEE. În urma eșecului CEA, domeniul economic, mai puțin afectat de opozițiile naționale decât alte domenii, devine terenul consensual al cooperării supranaționale. Prin instituirea CEE și prin crearea pieței comune sunt urmărite două obiective. Primul urmărește transformarea condițiilor economice în care se realizează schimburile și producția pe teritoriul Comunității. Cel de-al doilea, mai politic, face din CEE o contribuție la construcția funcțională a Europei politice și constituie un pas către o unificare mai largă a Europei. Tratatul CEE prevede crearea unei piețe comune, a unei uniuni vamale și elaborarea unor politici comune. Articolele 2 și 3 din tratat abordează în mod direct aceste trei teme. Acestea precizează că cea dintâi misiune a Comunității constă în instituirea unei piețe comune și prezintă în mod detaliat acțiunile pe care aceasta din urmă va trebui să le întreprindă pentru a o realiza.

Tratatul CEE suspendă drepturile vamale între state și contingentele la schimbul de mărfuri dintre acestea. Tratatul instituie un Tarif Vamal Comun extern, un fel de barieră externă pentru produsele din statele terțe, care înlocuiește tarifele anterioare ale statelor membre. Această uniune vamală este completată de o politică comercială comună. Această politică gestionată la nivel comunitar și nu la nivel național face diferența între uniunea vamală și o simplă asociație de liber schimb. Efectele desființării restricțiilor vamale și ale eliminării restricțiilor cantitative la nivelul schimburilor în cursul perioadei de tranziție sunt pozitive, permițând comerțului intracomunitar și schimburilor dintre CEE și statele terțe să se dezvolte în mod semnificativ.

Tratatul CEE creează instituții și mecanisme decizionale care permit exprimarea atât a intereselor naționale, cât și a unei viziuni comunitare. Echilibrul instituțional are la bază un „triunghi” format din Consiliu, Comisie și Parlamentul European, care colaborează între ele. Consiliul elaborează normele, Comisia formulează propunerile, iar Parlamentul are un rol consultativ. În plus, există un alt organ care are un rol consultativ în cadrul procesului decizional, și anume Comitetul Economic și Social. Comisia, un colegiu independent de guvernele statelor membre, numită de către acestea printr-un acord comun, reprezintă interesele comune. Aceasta deține monopolul inițiativei legislative și face propuneri de acte comunitare Consiliului de Miniștri. Gardian al tratatelor, ea veghează la aplicarea acestora și a dreptului derivat. Comisia dispune, în acest sens, de numeroase mijloace pentru a controla statele membre și întreprinderile. În cadrul misiunii sale, Comisia dispune de putere executivă în vederea aplicării politicilor comune.

Consiliul de Miniștri este compus din reprezentanți ai guvernelor statelor membre și deține cea mai mare parte a competențelor decizionale. Acesta este asistat de Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER), care îi pregătește lucrările și execută sarcinile care îi sunt atribuite. Adunarea Parlamentară nu dispune, inițial, decât de putere de decizie, iar membrii săi nu sunt aleși încă prin vot universal direct. Tratatul prevede, de asemenea, instituirea unei Curți de Justiție. Conform Acordului privind unele instituții comune, semnat și intrat în vigoare în același timp cu Tratatele de la Roma, Adunarea Parlamentară și Curtea de Justiție sunt comune Tratatelor CEE și Euratom. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de Fuziune în 1967, Consiliul și Comisia devin instituții comune celor trei Comunități (CECO, CEE și Euratom) și se instituie principiul unității bugetare.

1.2 Uniunea Europeană de la Tratatul de la Paris la Tratatul de la Lisabona :

Realizarea unui spațiu integrat din punct de vedere economic indiferent de gradul integrării este rezultatul unui proces complex în cadrul căruia activitatea actorilor economici este determinată în mod direct sau indirect de politicile guvernamentale și de cele adoptate în comun. Principale instrumente utilizate pentru realizarea acestui deziderat

sunt tratatele, politicile comune precum și instituțiile naționale și supranaționale. În capitolul de față ne vom opri asupra tratatelor de bază încercând să prezentăm principalele lor obiective și precum și asupra principalelor instituțiilor ale Uniunii Europe ne.

Propunerea lui Jean Monnet,care a fost prezentata de guvernul francez sub numele de Planul Schuman, era ca industria carbonifera si siderurgica a Frantei si Germaniei de Vest sa fiesubordonate unei singure, Inalte Autoritati, care sa le supravegheze dezvoltarea

’’ Solidaritateacreata intre cele doua tari prin productia comuna va arata ca un razboi intre Franta siGermania devine nu numai de neconceput, ci si imposibil sub aspect material’’ , a spus Schumancu prilejul lansarii planului sau pe 9 mai 1950. La 20 iunie 1950, la Paris, si-a inceput lucrarile o conferinta internationala ; dupa zece luni de lucru, este parafat un proiect de conventie elaborat de experti, la 19 martie 1951. Tratatul a intrat in vigoare la 25 iulie 1951 si, alaturi de statele fondatoare – Franta si Germania Occidentala – a fost semnat de Italia in persoana lui Alcide de Gasperi, Belgia, Olanda si Luxemburg. Marea Britanie a refuzat la negocieri, deoarece era neincrezatoare in aceastanoua ’’Lotharingie’’ prea influienta. 

Dupa 9 luni de negocieri, 6 state europene (Germania, Franta, Italia, Luxemburg, Belgia si Țarile de Jos) au semnat, la 18 aprilie 1951, la Paris, Tratatul constituind CECO, intrat În vigoare la 23 iulie 1952. Faptul ca negocierile au durat aproape 1 an a fost cauzat de problemele fundamentale care au fost ridicate si carora Jean Monnet avea sa le dea raspunsul cel mai adecvat. Nu a fost vorba despre o negociere diplomatica clasica. Cei desemnati de catre cele 6 guverne s-au Întâlnit pentru "a inventa" un sistem juridico-politic cu totul nou si care avea ambitia sa fie durabil. Preambulul Tratatului CECO, constituit din 5 paragrafe scurte, contine toata filosofia care nu a încetat sa-i inspire pe promotorii constructiei europene: considerând ca pacea mondiala nu poate fi rezolvata decât prin eforturi creatoare pe masura pericolelor care o ameninta; convinsi ca o Europa organizata si puternica poate sa aduca civilizatiei o contributie indispensabila mentinerii relatiilor pacifiste; constienti ca Europa nu se va construi decât prin realizari concrete care sa creeze, mai întâi, o solidaritate de fapt si prin stabilirea unor baze comune de dezvoltare economica; preocupati sa contribuie, prin expansiunea productiilor lor fundamentale, la ridicarea nivelului de trai si la progresul actiunilor de pace; hotarasc sa substituie rivalitatilor seculare o fuziune a intereselor lor esentiale, la a fonda, prin instaurarea unei Comunitati economice, primele baze ale unei comunitati mai largi si mai profunde între popoare rivale aflate multa vreme în conflict si sa puna bazele unor institutii capabile sa orienteze un destin de acum înainte comun (…)".

"Pace mondiala", "realizari concrete", "solidaritate de fapt", "fuziune de interese esentiale", "comunitate", "destin de acum înainte comun" sunt cuvinte cheie care poarta, simultan, spiritul si metoda comunitara si conserva astazi toate puterile lor mobilizatoare . Din cuprinsul tratatului se pot desprinde 4 principii sub forma unui capitol special din TCEE, preluate din Planul Schuman, care constituie baza edificiului comunitar actual, si anume: superioritatea institutiilor , independenta institutiilor comunitare , colaborarea între institutii , egalitatea între state. Daca Tratatul CECO, care priveste administrarea pietii carbunelui si otelului, nu mai reprezinta astazi, din punct de vedere al obiectivului sau, importanta pe care o avea pentru economia europeana a anilor '50, principalele institutii pe care el le-a creat îsi pastreaza, în întregime, actualitatea.

Tratatul CECO doteaza Comunitatea cu o structura institutionala proprie, originala, ce cuprinde urmatoarele institutii: Înalta Autoritate – ca organism supranational chemat sa vegheze si sa puna în valoare interesele proprii ale organizatiei; Consiliul de Ministri – constituit ca organism interguvernamental pentru apararea intereselor tarilor membre; Adunarea Comuna – reprezinta interesele popoarelor statelor membre. Este un organism de control democratic al factorului executiv (biexecutiv: Înalta Autoritate si Consiliul de Ministri); Curtea de Justitie – organism jurisdictional care asigura respectarea normelor juridice ale Comunitatii.

Tratatul prevedea infiintarea comunitatii pe o perioada de 50 de ani si era deschis aderarii altor state, obiectivul acestuia era crearea ( la dimensiunea celor 6 state member ) unei piete comune a carbunelui si otelului in care sa domneasca libera circulatie a marfurilor , serviciilor si capitalurilor si libera concurenta. CECO este prima organizatie europeana ce dispune de puteri supranationale. Aceasta rezulta din delegarea suveranitatii consimtita de state prin intermediul unui proces de negociere atextelor ratificate de parlamentele nationale.Supranationalitatea este valabila numai asupra unor sectoare limitate : Inalta Autoritate arecoppetente in gestionarea pietei comune a carbinelui si otelului. Conform declaratiei Schuman,misiunea principala a Inaltei Autoritati este de ’’

a asigura in cit mai scurt timp, modernizarea productiei si cresterea calitatii acesteia, furnizarea carbunelui si otelului in aceleasi conditii pe piata franceza si cea germana, cit si pe pietele celorlalte tari aderente, dezvoltarea exportuluicomun spre alte tari, egalizarea progresului in ceea ce priveste imbunatatirea conditiilor deviata ale fortei de munca din aceste industrii’’. 

A fost creat Consiliul de Ministri, constituit ca organism interguvernamental pentru apararea intereselor tarilor membre, format din cei 6 ministri de externe care isi da avizulfavorabil fata de unele decizii ale Inaltei Autoritati.  Adunarea Comuna

este un organism de control democratic al factorului executiv ;reprezinta interesele popoarelor statelor membre ; este compusa din 78 de membri, delegati decatre parlamentele nationale.  Controlul politic asupra Inaltei Autoritati era incredintat unei adunari(devenita aziParlamentul European), iar Curtea de Justitie, nou-creta urma sa asigure respectarea sisuprematia dreptului in interiorul sistemului. A mai fost fondat si un comitet special de ministri(devenit astazi Consiliul ComunitatiiEuropene sau al Uniunii Europene), in care reprezentantii sistemelor membre garantau ca Inalta Autoritate actioneaza doar in strinsa legatura cu guvernele nationale.Acest prim Tratat a realizat o integrare foarte profunda. El a infiintat institutii interne carorale-a definit, totodata, functiile. Finalitatea sa integratoare se observa, in primul rind, in materia concurentei : orice afectare a concurentei intra sub incidenta articolului 64 si urmatoarele.

Deasemenea finalitatea sa integrationista se reflecta prin impunerea, inca din anul 1951, aunuicontrol comunitar. Tratatul instituind CECO prvedea posibilitatea de a exercita o actiune directa asupra pietei,daca circumstantele o cereau. Din aceasta perspective era posibil sa se impuna preturi si cote defabricare, dar si de repartizare in sectorul carbunelui si otelului.Tratatul a fost semnat pe o perioada de 50 de ani, efectele sle incetind la data de 23 iulie2002.

Tratatul privind crearea Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM) A fost semnat la Roma la 25 martie 1957 și a intrat în vigoare la 1 august 1958. Punctele forte ale tratatului vizau crearea unei piețe unice pentru materialele și echipamentele nucleare, stabilirea legislației nucleare comune, introducerea unui sistem comunitar pentru vânzarea materialelor fisionabile, introducerea unui sistem de supraveghere a folosirii energiei nucleare în scopuri pașnice și standarde comune pentru siguranța nucleară și pentru sănătatea și siguranța populației și a muncitorilor împotriva radiaților ionizante.

Elementele cheie din acest tratat au fost totuși coordonarea programelor de cercetare din statele membre și un program comun de cercetare implementat în cadrul Centrului de Cercetare al cărui scop a fost dezvoltarea tehnologiei și stimularea producției nucleare în Europa. Deși a fost atent supravegheat în timpul stabilirii sale EURATOM-ul

a experimentat multe ridicări și căderi atât ca urmare adeziluziilor privind aspectul economic al energiei nucleare cât și al ambițiilor unor state membre de a-și dezvolta propria lor industrie nucleară și nu neaparat pentru scopuri pașnice.

Tratatul privind crearea Comunității Economice Europene a fost semnat în

același timp cu Tratatul privind crearea Comunității Europene a Eergiei Atomice la Roma, la 25 Martie 1957, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Deși uneori se face referire la tratatele de la Roma ca fiind EURATOM și CEE, „Tratatul de la Roma” este ev

ident Tratatul privind Crearea Comunității Euopene. Tratatul privind crearea Comunității Economice Europene își propunea stabilirea unei Piețe Comune între cele șase state contractante (Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg) spre a promova o dezvoltare armonioasă a activităților economice pe ansamblul Comunității, o expansiune continuă și echilibrată, o stabilitate sporită, o ridicare accelerată a nivelului de viață și relații mai strânse între statele pe care aceasta le reunește.

Trataul privind Uninea Europeană a fost semnat la Maastricht pe 7 februarie 1992

după negocierile purtate în decembrie 1991 , marcând o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni închise între locuitorii Europei. Bazele Uniunii Europene au fost puse prin crearea Comunității Europene care a fost ulterior întregită prin noi politici și forme de cooperare. Caracterul economic esențial al Comunității a fost păstrat în sopul realizării

unei entității cu caractere globale. În acord cu articolul B al tratatului Uniunea își stabilea următoarele obiective: -susținerea progresului economic și social care poate fi susținut în

particular prin crearea unei arii fără bariere interne, prin întărirea coeziunii economice și sociale și prin crearea uniunii economice și monetare culminând cu moneda unică; -întărirea protecției dreputrilor și intereselor naționale ale cetățenilor din țările membre prin introducerea cetățeniei unionale; -afirmarea identității sale pe scena internațională, în particular prin implementarea unei plotici externe comune; -dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiției și afacerilor interne; -menținerea integrală a“acqui-ului comunitar” și construirea lui în scopul asigurării funcționării mecanismului și instituților

Comunității. Tratatul privind Uniunea Europeană cuprinde și modifică celelalte

tratate, separând construcția Europeană în trei piloni distingând bazele procesul de luare a deciziilor.

Primul pilon este Comunitatea Europeană, unde metodele comunitare prevalează, cel de-al doilea pilon este reprezentat de justiție și afaceri interne, iar cel de-al treilea pilon este cel al politici privind securitatea externă unde procesul de luare a deciziilor implică o cooperare interguvernamentală.

La 17 iunie 1997, la Amsterdam șefii de stat și de guvern din cele cinsprezece țări membre au revizuit Tratatul privind crearea Uniunii Europene. Tratatul de la Amsterdam care este în vigoare și în prezent stabilește o Europă mult mai democratică bazată pe respectul drepturilor omului și pe principiile democratice în țările membre. De asemenea s-a realizat un real progres referitor la libera circulație a cetățenilor. Pregătind lărgirea Uniunii Tratatul de la Amsterdam a adâncit procesul integraționist prin plasarea Justiției și a Afacerilor interne sub orbita comunității, prin întărirea politicii privind securitatea și politica externă și inițierea unei noi politici privind forța de muncă și protecția socială.

Tratatul de la Amsterdam stabilea patru obiective principale: -plasarea drepturilor cetățenilor și a ocupării forței de muncă în centrul Uniunii. Statele membre și-au asumat ca principală responsabilitate ocuparea forței de muncă, și acțiunea împreună pentru a găsi soluții pentru reducerea șomajului care este problema principală a Europei astăzi; -depășirea ultimelor obstacole din calea libertății de circulație a cetățenilor precum și întărirea securității prin consolidarea cooperării statelor membre în domeniul justiției și afacerilor interne; -acordării Europei o poziție mai puternică în sfera economică prin

responsabilizarea Consiliului European pentru definirea strategiilor comune care urmează să fie administrate de Uniune și de statele membre.

Consiliul European de la Nissa (7-9 decembrie 2000) întrunit în cadrul Conferinței Internaționale a adoptat un nou Tratat care a adus modificări importante în patru probleme instituționale: mărimea și compoziția Comisiei Europene, ponderea voturilor în Consiliu, înlocuirea unanimității în cadrul procedurilor decizionale cu majoritatea calificată și

intensificarea cooperării. Cele patru probleme instituționale modificate prin tratat au prevăzut următoarele: -în privința compoziției Comisiei, s-a stabilit ca după viitoarea lărgire fiecare stat membru să continue să dețină câte un comisar până în momentul în

aderării viitorului stat membru. De asemenea se prevedea sporirea puterii Președintelui Comisiei; – procesul decizional a fost modificat, modificările intrând în vigoare la 1 ianuarie 2005 după cum urmează: majoritatea calificată va fi obținută dacă decizia obține numărul specificat de voturi și va fi aprobată de majoritatea statelor membre. Majoritatea calificată va înlocui unanimitatea în câteva prevederi ale tratatului, cele privind cooperarea judiciară în materie civilă, politica comercială comună și politica industrială; – sporirea cooperării unor state membre va fi reîntărită și facilitată; – alte reforme instituționale importante vizau sistemul legal al Uniunii.

Statele membre ale Uniunii Europene au arătat o extraordinară abilitate de adaptare a tratatelor la circumstanțele interne și externe. Dinamismul procesului de integrare reiese luând în considerare frecvența reformelor aduse tratatelor și imboldul adus progresului de fiecare amendament din tratat. Procesul multinațional de integrare a început în Europa în aprilie 1951 cu Tratatul European privind Cărbunele și Oțelul, care prevedea realizarea unei piețe comune în aceste două sectoare.

Tratatul de la Lisabona este rezultatul negocierilor între statele membre, reunite în cadrul unei conferințe interguvernamentale, la lucrările căreia au participat și membrii Cmisiei Europene și ai Parlamentului European. Tratatul a fost semnat pe 13 decembrie 2007 la Lisabona , intrând în vogoare în anul 2009. Tratatul permite adaptarea instituțiilor europene și a metodelor de lucru, precum și consolidarea legitimității democratice a Uniunii și a valorilor sale fundamentale. Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele CE, care sunt în vigoare în prezent, fără a le înlocui, venind în întâmpinarea provocăriilor viitoare, ale globalizării, asigurând cadrul legal și instrumentele juridice necesare. Cele mai importante modificări aduse de Tratat se referă la: – consolidarea poziției Parlamentului European, care se află pe poziție de egalitate cu Consiliul Uniunii Europene în ceea ce privește adoptarea celei mai mari părți a legislației Uniunii Europene. Totodată Parlamentul va avea noi atribuții privind legislația, bugetul

Uniunii Europene și acordurile internaționale; – o implicare mai amplă a parlamentelor naționale datorită unui noi mecanism care le permite să intervină pe baza principiului

subsidiarității; – stabilirea relațiilor dintre statele membre și Uniunea Europeană, pentru fiecare domeniu de activitate precizându-se cui revine dreptul de acțiune: statelor membre sau Uniunii. Tratatul introduce o clasificare generală a competențelor în trei categorii: – competențe exclusive: doar Uniunea are dreptul de a legifera în domenii precum uniunea vamală, politica comercială comună sau concurența; -acțiuni de sprijin, de coordonare sau completare: intervenția Uniunii limitându-se la susținerea acțiunilor întreprinse de statele

membre. Domeniu de aplicare fiind educația, cultura sau industria.

Introducerea clauzei de retragere voluntară, care va permite fiecărui stat membru să decidă în mod individual, în orice moment, dacă rămâne sau nu în Uniune.

1.3 Structura instituțională a Uniunii Europene :

Prezentarea Uniunii Europene din perspectiva realizarilor sale de pana acum, poate fi facuta sub multiple aspecte data fiind complexitatea evolutiei sale de-a lungul timpului. Analiza intreprinsa se opreste cu preponderenta asupra componentei uniunii europene, a prezentarii instituiilor sale, precum si analizarea procesului decizonal la nivelul acesteia.
In contextul integrarii , caracteristicile de baza ale unei constructii economice sunt reprezentate de : principiile directoare, etapele de integrare economica identificate, obiectivele economice, functiile economice la nivelul uniunii, competentele economice unionale si institutiile cu diversele lor atributii.

In continuare sunt prezentate institutiile Uniunii Europene : Comisia Europeana, Consiliul de Ministrii, Parlamentul Europei,Comitetul Regiunilor, Curtea de Conturi, Curtea de Justitie iar in finalul lucrarii se pune accentul pe procesul decizoanal cu exemplificarea acestuia si prezentarea concluziilor.
Comisia Europeana este principala instituție a Uniunii Europene. Alături de Consiliul Uniunii și de Parlamentul European alcătuiește triunghiul instituțional de decizie la nivel comunitar. Inițial, cele trei Comunități Europene – C.E.C.O, C.E.E. și C.E.E.A. – aveau comisii separate, dar în urma Tratatului de fuziune din 1965, ratificat la 1 iunie 1967, cele trei s-au unificat în una singură, numită Comisia Comunității Europene. În urma

Tratatului de la Maastrricht, denumirea frecventă a devenit Comisia Europeană..
Configurația instituțiilor reflectă originile funcționale ale Comunității și modul în care au evoluat puterile în condițiile în care nu s-a ajuns la o constituție europeană cu care să poată fi confruntate sau înspre care să tindă. Profesorul univ. Dr. Nicolae Păun și Cristian Păun, de la care preluăm o parte din datele de mai jos, precizează că deși au existat încercări de elaborare a unei constituții și au circulat proiecte referitoare la viitorul instituțional al Uniunii ele nu au fost creditate cu prea mult entuziasm și pentru faptul că statele membre au baze constituționale tradiționale și politici interne diferite. De asemenea, nu a fost găsit un limbaj conceptual comun în domeniul celor mai dorite aranjamente la nivel european. Această dificultate a complicat dezbaterea privitoare la uniunea politică, motiv pentru care s-a acceptat ca proiectul să avanseze luându-se ca bază cel mai mic numitor comun.
Comisia deține un rol important în adoptarea hotărârilor Consiliului. Ea are drept de inițiativă în cvasi-unanimitatea cazurilor în care Consiliul urmează să decidă, indiferent dacă se cere condiția majorității calificate sau cea a unanimității. Acest drept poate fi exercitat oricând consideră ea necesar, afară de dispoziții legale care prevăd altfel.
Consiliul are posibilitatea de a cere Comisiei să întreprindă orice studii prentru atingerea obiectivelor comune și să-i prezinte propunerile care se compun.

Dacă în urma studiilor efectuate Comisia constată că nu este cazul să facă propuneri, ea informează Consiliul în cadrul procedurilor de consultare. (În caz contrar rolul Comisiei ar putea fi limitat la unul executoriu pur și simplu, fără posibilitate de apreciere, Consiliul urmând să obțină soluția în sensul pe care l-a preconizat ab initio.) Comisia își poate modifica propriile propuneri făcute Consiliului sau chiar le poate retrage, în timpul procedurilor care conduc la adoptarea unui act comunitar atâta vreme cât Consiliul n-a decis încă. Propunerile sunt pregătite de serviciile Comisiei compuse din experți numiți de guvernele statelor membre care acționează în nume propriu. Pot fi consultate și părțile interesate sau orice altă parte. După mai multe ședințe de lucru, Comisia adoptă decizia și o prezintă Consiliului sub forma propunerii. Dacă este cazul, se consultă Parlamentul, Comitetul Economic și Social și alte comitete. Având în vedere propunerea Comisiei și avizele pe care le primește, decizia Consiliului este pregătită în cadrul COREPER (Comitetul Reprezentanților Permanenți). În discuțiile de aici pot fi prezentate amendamente de către administrațiile naționale prin reprezentanții lor.

Acestea pot fi avute în vedere de Comisie sau pot fi refuzate. COREPER decide după deliberări dacă va înainta propunerea Comisiei în forma inițială sau amendată, anexând totodată amendamentele propuse și orice alte avize ale instituțiilor consultate.
Comisia respectă principiul subsidiarității în exercitarea dreptului de inițiativă, pregătind acte legislative doar în acele domenii în care UE este mai bine poziționată decât statele membre. Comisia este structurată din punct de vedere ierarhic, pe două paliere: primul grupează Colegiul celor 20 de comisari, câți are Comisia în prezent, iar pe al doilea palier se află cei peste 13.000 de membri ai personalului permanent care lucrează la Bruxelles, grupați în 23 Departamente sau Directorate Generale. Comisarii sunt resortisanți ai statelor membre și sunt desemnați în funcție, pe criterii de competență. În îndeplinirea îndatoririlor, ei nu trebuie să solicite și nici să accepte instrucțiunile vreunui guvern sau partid și tebuie să se abțină de la orice incompatibilitate cu caracterul funcției. La rândul lor, statele membre se angajează să respecte acest caracter și să nu caute să influențeze membrii Comisiei în exercitarea atribuțiilor. De asemenea, comisarilor le este interzis ca, pe timpul exercitării mandatului, să realizeze orice activitate profesională remunerată sau nu. La instalare ei își iau angajamentul de a respecta, pe durata exercitării funcției și după aceea, obligațiile decurgând din însărcinarea avută, în special datoria de onestitate și de prudență în ceea ce privește acceptarea de anumite funcții și avantaje.
Cel mai prestigios și mai influent post din Comisie este cel al Președintelui. Cu toate că deciziile importante sunt luate colectiv, Președintele este reprezentantul Comisiei în dialogul cu alte structuri instituționale, cu alte state. În nominalizarea sa, rolul cel mai important îl are Consiliul European, pe baza propunerilor făcute de către statele membre; investitura este supusă aprobării Parlamentului. O problemă structurală provine din poziția intermediară în care se află comisarii. Ei sunt superiori secretarilor permanenți și inferiori miniștrilor din punct de vedere decizional. În timp ce sunt principalii purtători de cuvânt ai Comisiei în domeniul politicii lor, ei nu sunt membri ai Consiliului de Miniștri, instituția care ia deciziile politice finale în probleme importante. În plus, nu poate fi vorba de responsabilitatea individuală a comisarilor, așa cum este cazul miniștrilor. Comisia are responsabilitate colectivă, fapt ilustrat de demiterea ei în cazul unei moțiuni de cenzură votate de Parlament.

Responsabilitatea colectivă pare a fi pozitivă, pe de o parte, deoarece deciziile și propunerile Comisiei se iau colectiv și nu în numele unui comisar individual, dar în același timp este și negativă, deoarece este dependentă de Consiliul de Miniștri.
Deciziile în cadrul Comisiei se iau, de obicei, de către grupuri de comisari, chiar dacă fiecare are răspundere directă numai pentru anumite domenii. Colegiile sunt formate, după caz, dintr-un număr mai mare sau mai mic de comisari, în funcție de materia în care urmează a se adopta decizia respectivă. Aici operează principiul răspunderii colective. Ședințele în plenul Comisiei sunt destinate dezbaterii celor mai importante probleme. Pentru celelalte reunirea șefilor de Cabinet este suficientă. Președintele Comisiei convoacă ședințele și le stabilește ordinea de zi. Comisia acționează independent în îndeplinirea atribuțiilor sale. Într-o serie de cazuri este necesar o procedură de consultare cu alte organisme comunitare, obligație care rezultă fie din tratate, fie din alte acte comunitare. Astfel, consultarea Consiliului este obligatorie, mai ales în domeniul CECO.
În exercitarea puterilor pe care Consiliul i le încredințează, Comisia procedează la consultarea organismelor comunitare, a statelor membre sau a unor comitete compuse din reprezentanții acestora, experți sau reprezentanți ai părților interesate. Consiliul a stabilit trei proceduri specifice pe care Comisia le respectă în luarea hotărârilor, implicând comitete consultative (advisory committe), comitete de administrare (managing comitee) și comitete de reglementare (regulatory comitee). Sunt posibile, variante ale acestor modele de parcurgere. Dacă proiectul nu este controversat, sau dacă trebuie rezolvată o urgență, procesul se simplifică. Unele dintre proceduri permit Comisiei să dea împuternicire câtorva comisari, să decidă în locul tuturor.
Consiliu Europei este cel mai inalt for decizional pentru Uniunea Europeana. El se compune din sefii de stat sau de guverne din tarile membre si din presedintele Comisiei Executive. Acest organism se reuneste de doua ori pe an in sesiuni semestriale sau in reuniuni informalemde cate ori este necesar. Consiliul European Nu este Bilitat sa abordeze detalii legislative, functia lui principala este de a conferi mai degraba impulsul politic necesar adoptarii deciziilor si sa puna bazele principiale ale politicii si dezvoltarii arhitecturii europene. Comunitatea Europeana a fost conceputa ca un ansamblu integrat de state suverane, telul sau principal fiind sa confere un cadru institutional pentru a se ajunge la o cooperare interguvernamentala flexibila si eficace. Conform reglementarilor cel putin 8 state membre trebuie reprezentate la nivel de ministru de resort pentru a se adopta decizii. Ministrii pot fi inlocuiti doar de catre reprezentantii permanenti ai tarilor respective la Bruxelles. Pentru a atenua efectele procesului de extindere in plan decizional a devenit necesar un sistem mai simplu care sa reflecte pe baza altor determinanti greutatea specifica a tarilor membre.Dezbaterile aprinse si contradictorii cu privire la acest subiect s-au structurat in mai multe alternative de reforma la nivelul Consiliului Ministerial.
Parlamentul Europei este rezultatul tratatelor institutive. La început a avut denumirea de Adunarea Comună (în Tratatul C.E.C.A.) sau, simplu, Adunarea (cum apărea în Tratatul de instituire C.E.E. și Euratom). Prin Rezoluția din 20.III.1958, cele trei instituții de mai sus s-au reunit în Adunarea Parlamentară Europeană. Patru ani mai târziu, în 1962, s-a hotărât denumirea de Parlament European. Prin Tratatul de la Maastricht s-au adus importante modificări în competențele Parlamentului European în sensul că i-a crescut influența, în special în procedura de decizie. Parlamentul este în curs de a deveni un protagonist politic, motiv pentru care în aprecierea pozițiilor se conturează un adevărat triunghi instituțional. O bună parte a dialogului între Parlament și Comisie se bazează pe cererea acestuia adresată Comisiei de a-i asuma pozițiile pentru a le apăra în fața Consiliului. Comisia refuză însă să fie necondiționat legată de pozițiile Parlamentului.
După opinia d-lui Valer Dorneanu, Președintele Senatului, o dezbatere asupra rolului Parlamentului nu poate evita problema legitimității democratice a deciziilor politice la nivel european și modul în care se poate face aceasta la dimensiunile concretului, întrucât « consolidarea dimensiunii parlamentare, atât la nivel național cât și la nivel european, este destinată să aducă o contribuție consistentă în legitimarea democratică a procesului politic în luarea deciziilor.» De altfel, chiar președintele Comisiei Europene, Romano Prodi, în cadrul întâlnirii Comisiei pentru Afaceri Constituționale, care a avut loc la Bruxelles, la 20 III, 2001, afirma că « examinarea sistemului politic al Uniunii Europene în sens larg și căutarea căilor de întărire a rolului parlamentelor naționale în diferitele faze ale procesului de luare a deciziilor la nivel comunitar» țin de esența structurii europene.
Comisia dă publicității pentru Parlamentul European un Raport general anual (cu cel puțin o lună înainte de deschiderea sesiunii parlamentare). Raportul este important pentru că permite urmărirea activității și a progreselor Comunităților. Apoi, Comisia își întocmește un program de lucru, avut în vedere la elaborarea discursului–program al Președintelui, (în sesiunea din luna februarie a fiecărui an). Discursul este urmat de dezbaterea generală asupra politicii trecute și viitoare, încheiată prin rezoluția asupra politicii generale a Comunităților. În ceea ce privește primul program de acțiune prezentat de Comisie, după intrarea în funcțiune la fiecare 4 ani, tinde să devină un program de legislatură, iar dezbaterile îmbracă forma de investitură, ocazie cu care Parlamentul are posibilitatea unui vot formal al moțiunii de investitură.
Parlamentul are drept de veto asupra Comisiei. Dacă o moțiune de cenzură este adoptată cu o majoritate de 2/3 e întreaga Comisie trebuie să demisioneze și să fie înlocuită. În acest caz, mandatul noilor membri ai Comisiei va expira când trebuia să expire mandatul vechilor membri. Cenzura Parlamentului are însă limite. În primul rând nu este consultat în numirea membrilor Comisiei care îi înlocuiesc pe cei din Comisia împotriva căreia s-a adoptat moțiunea de cenzură, astfel ca statele pot numi în funcție exact aceeași membri. Parlamentul este abilitat să comenteze problemele în momentul în care acestea apar, să nu se limiteze la acțiunea de investigare prin comitetele parlamentare. Ca organ consultativ, Parlamentul European este investit cu dreptul de fi consultat asupra propunerilor majore de politică în Uniunea Europeană.
Procesul de consultare are loc într-una sau în ambele faze ale procesului de luare a deciziilor. Consiliul poate consulta Parlamentul după ce a primit o propunere de la Comisie. Comisia însăși poate să consulte Parlamentul în procesul de elaborare a propunerii. În mod frecvent, Comisia și-a trimis propunerile Parlamentului European în același timp în care le-a trimis Consiliului. Atribuțiile consultative Parlamentul și le exercită în mare parte prin comitete. O propunere anume este înaintată comitetului de resort care produce un raport conținând o schiță de opinie. Schița de opinie este dezbătută în plenul Parlamentului. Versiunea finală se comunică Consiliului sau Comisiei, după caz. Acest drept de consultare nu are și putere de decizie. Consiliul nu este restricționat și nici Comisia nu este obligată să acorde atenție opiniei Parlamentului. Totuși, în condițiile în care Tratatele cer Consiliului să consulte Parlamentul înainte de a adopta o lege, opinia Parlamentului este importantă pentru ca un act să fie adoptat în mod legal.
Conform Tratatului de la Maastricht o largă zonă a legislației supuse votului cu majoritate calificată în Consiliu (referitoare la problemele legate de piața unică, servicii, libera circulație a lucrătorilor, dreptul de stabilire, programe de cercetare și de protecție a mediului, probleme legate de educație și cultură) este supusă inițiativei Parlamentului. În această nouă zonă de competențe se manifestă două mari categorii de circumstanțe:
1. Consiliul are o poziție comună cu Comisia în cazul proiectului legislativ, însă, Parlamentul îl respinge (cu majoritatea absolută a membrilor). În acest caz se formează un Comitet de Conciliere între Consiliu și Parlament pentru a ajunge la un acord asupra unui text comun. Dacă după analiza finală acest lucru nu e posibil, Parlamentul poate, cu majoritate absolută, să blocheze adoptarea textului;
2. Parlamentul European propune amendamente poziției adoptate de Consiliu (cu majoritatea comună a membrilor săi). Consiliul aprobă amendamentele cu votul majorității calificate sau le respinge (în care caz intră în acțiune Comitetul de Conciliere, ca și în cazul anterior). În prezent, Parlamentul European are 626 de membrii. Prin Tratatul de la Amsterdam s-a hotărât ca numărul parlamentărilor europeni să nu fie mai mare de 700 de membri. Întâlnirile între comisiile corespondente nu sunt, la rândul lor, îngrădite de diferențele de structură internă între parlamentele naționale și cel european (număr variabil de comisii, competente și rol diferit).
Parlamentul European este organizat și funcționează, în linii generale, prin Regulamentul interior. Organele de conducere sunt Președintele și Biroul. Din Birou, alături de Președinte, fac parte 14 Vice-președinți, 5 chestori cu drept de vot consultativ. Conferința președinților reunește Președintele Parlamentului și președinții grupurilor politice. Ea este competentă pentru organizarea lucrărilor și fixarea ordinii de zi a sesiunilor. Parlamentul ține o sesiune anuală care începe în cea de a doua zi de marți din luna martie. Parlamentul poate să lucreze în sesiune extraordinară la cererea majorității membrilor săi, a Consiliului și a Comisiei. Parlamentul este dotat cu comisii parlamentare care se reunesc în intervalul sesiunilor și asigură continuitatea lucrărilor. Ele sunt comisii permanente, comisii temporare, comisia temporară de anchetă, comisii parlamentare mixte cu parlamentele statelor asociate sau ale statelor cu care au fost angajate negocieri în vederea aderării, altele.
Sistemul politic european prezintă sisteme juridice și legislative diferite. Ceea ce le unește este setul de valori care stau la baza edificiului constituțional și, Parlamentul European principalul for de dezbatere și acțiune politică. El a cunoscut transformări în ceea ce priveșe competența în procesul decizional. Pentru a înțelege modul de acțiune al acestei suprastructuri, înainte de a-i analiza competența, trebuie cercetat palierul actorilor politicii europene. La o primă vedere, lucrurile par a fi simple și ne întrebăm deseori dacă nu cumva trăim un sfârșit al ideologiilor, o plafonare a doctrinelor sub impresia discursului populist. De fapt, asistăm la un proces complex și deosebit de interesant care nu poate fi analizat la întreaga sa dimensiune decât prin metoda comparativă pe o cazuistică național-supranațional.
Sistemul politic european este un sistem care încearcă să reprezinte structurile sociale existente în societate, tendințe și curente majoritare sau minoritare. Politicienii europeni au de satisfăcut două mari criterii: criteriul politic național, capabil a asigura numărul de voturi necesare reprezentării la nivel european și criteriul politic european, capabil a încadra mișcarea politică respectivă în grupurile politice consacrate (creștin-democrații, social-democrații, verzii, liberal-democrații) care joacă rolurile directoare în Parlament. În ultimii ani se observă două tendințe interesante și pline de înțeles: pe de o parte, trecerea de la votul național la votul politic, iar pe de altă parte ascensiunea semnificativă a unor noi grupuri politice care încearcă ieșirea din anonimatul scenei europene.
Cele mai multe dintre partidele importante ale Europei folosesc alegerile directe pentru Parlamentul European în a-și măsura forța în pregătirea alegerilor naționale. În spectrul politic, dinamicile sociale, problemele dezvoltării sectoriale, țintele dezvoltării Uniunii Europene angajează o serie de polemici și dispute. După alegerile pentru Parlamentul European din 13 iunie 1999, acesta a devenit grupul cel mai numeros cu 233 de parlamentari (din totalul de 626 parlamentari) reprezentând partide conservatoare și creștin-democrate din cele 15 state ale Uniunii Europene.(Winters L.A. – The European Community: A case of succesful Integration) Rezultatele bune din Marea Britanie și Germania, care au fost decisive în lupta pentru întâietate politică în Parlament, s-au datorat și unor probleme interne de care s-au lovit guvernele Blair și Schröder.
În ceea ce-l privește pe Tony Blair, cu cât crește popularitatea sa pe continent, generată de determinarea cu care încearcă integrarea mai rapidă a britanicilor în Uniune, cu atât îi scade popularitatea în țara sa natală și totodată crește ponderea conservatorilor cunoscuți a fi apropiați de eurosceptici. În Germania, politica socială a lui Schröder nu a reușit să schimbe radical situația socială existentă. În același timp, în peisajul politicii externe, Germania a cam pierdut din rolul de negociator șef între centrele de putere de pe continent. Planul de acțiune 1999–2004, vine în continuarea unor documente fundamentale pentru grupul partidului popular european și al democraților europeni și anume la Programul de Bază de la Atena din 1992 care stabilește un set de valori creștin-democrate, completate cu aspectele sociale reliefate de Congresul al XII-lea de la Toulouse (9 –11 noiembrie 1997) – sănătate publică, asigurări sociale și protejarea familiei. Filosofia P.P.E. are la bază o politică ce împletește integrarea europeană cu interesele regionale și naționale. Scopul acțiunii politice este o Europă comunitară, democratică, transparentă și capabilă a lua decizii. În contextul discuțiilor asupra viitorului Uniunii Europene, P.P.E. nu dorește un super-stat, ci mai degrabă o diviziune a responsabilităților și obligațiilor între Uniune, statele membre și instituțiile regionale și municipale.
În ceea ce privește problematica Constituției, amintim că la Conferința Extinderea Uniunii Europene, organizată la Frankfurt pe Oder, la 3 nov. 2001, de Asociația Europeană a Juriștilor pentru Democrație și Drepturile Omului în Lume, profesorul francez Gerard Soulier a afirmat că problema constituției este indisolubil legată de stat și a demonstrat că nu trebuie confundată ideea de federalism cu ideea de stat federal, iar în cadrul Uniunii Europene federalismul se realizează prin obligativitatea respectării deciziilor Curții de Justiție, care sunt imediat executorii..

Curtea de Justitie si Curtea de Prima Instanta . Curtea de justitie are un loc esential in cadrul arhitecturii institutionale a UE, rolul sau fiind sa vegheze ca dreptul comunitar si legislatia adiacenta sunt aplicate riguros si compatibil cu prevederile Tratatelor. Acest organism cuprinde cate un judecator din fiecare tara membra putandu-se reuni in plen sau pe sectiuni.Curtea este asistata de 8 avocati generali.Judecatorii si avocatii generali sunt selectati din randul persoanelor care intrunesc conditiile pentru a fi desemnate sa faca parte din cele mai inalte instante judiciare nationale si a caror independenta este incontestabila.

Ei pot fi desemnati prin acordul comun al tarilor membre pentru un mandat de 6 ani.Curtea isi va elabora regulile de procedura care vor trebui aprobate de Consiliul Ministerial cu Majoritate calificata. Curtea de Justitie va verifica legalitatea actelor adoptate prin procedura de codecizie de catre Consiliu si parlament, actelor emise de Consiliu, de Comisie si in ultima vreme de Banca Centrala Europeana.Curtea de Prima Instanta a fost creata pentru a recepta si incadr5a in prima instanta actiunile unor articole ale Tratatului. Deciziile acestui organism pot fi atacate cu apel la Curtea Europeana De Justitie.

Comitetul economic si social a fost creat cu scopul de a implica in arhitectura decizionala diferitele grupuri de interese participante si beneficiare ale procesului de integrare. Comitetul este un organism consultativ care avizeaza proiectele de legislatie care produc efecte juridice si economico-sociale pentru grupurile de interese reprezentate. Membii Comitetului sunt desemnati de catre Consiliul Ministerial din liste nationale inaintate de catre fiecare tara membra ( intre 6 si 24). Comitetul elaboreaza si inainteaza rapoarte detaliate cu privire la domeniile de interes ale Comisiei si poate fundamenta principial problemele aflate pe agenda organismelor decizionale comunitare.
Comitetul regiunilor a fost creat in 1993, are un rol consultativin ceea ce priveste acele initiative si masuri care au efecte in planul coeziunii economice si disparitatilor regionale.Organismul are sarcina de a emite opinii sau fae amendamente cu privire la anumite sectoare in care se apreciaza ca problemele localesau regionale sunt importante. Comitetul are un rol important in economia aplicarii principiului subsidiaritatii.De aceea fara a stabili eficacitatea acestui organism trebuie sa se asigure , un echilibru mai bun intre autoritatile locale si regionale din tarile membre actuale sau viitoare.
Curtea de conturi : Rolul membrilor Curtii este sa auditeze actiunile financiare, sa elaboreze rapoarte anuale si rapoarte speciale si sa emita opinii in acest sens altor organisme comunitare. Curtea de Conturi are 15 membrii desemnati pentru un mandat de 6 ani.Exista un reprezentant din fiecare tara membra. Ca rezultat numarul de membrii a crescut de fiecare data cand s-a produs o extindere a gruparii.Se considera ca a venit timpul sa se renunte la aceasta traditie pentru a se pasta eficacitatea acestei institutii. Desi bugetul Uniunii a sporit de fiecare data cand gruparea s-a extins nevoile de auditare nu au sporit proportional de aceea se considera ca nu este necesara sporirea dimensiunii acestui program.

2. Strategia Europeană de Securitate

2.1 Considerații generale

Strategia europeană de securitate a fost adoptată în decembrie 2003 și a devenit un reper în dezvoltarea politicii externe și de securitate a UE. Pentru prima dată, UE a convenit asupra unei evaluări comune a amenințării și a stabilit obiective clare pentru promovarea intereselor sale în materie de securitate, pe baza valorilor noastre principale. Nimic nu descrie mai bine aspirațiile noastre decât titlul strategiei: „O Europă sigură într-o lume mai bună” – acesta este obiectivul suprem al acțiunilor noastre. Cinci ani mai târziu, în decembrie 2008, am prezentat Consiliului European, pe baza unui mandat al șefi lor de stat sau de guvern, un raport de punere în aplicare. Intitulat „Asigurarea securității într-o lume în schimbare”, respectivul raport, elaborat în asociație cu Comisia Europeană, examinează modul în care strategia a funcționat în practică și ceea ce ar trebui făcut pentru a îmbunătăți punerea sa în aplicare. Șefii de stat sau de guvern au aprobat analiza efectuată în raport.

Strategia europeană de securitate a fost elaborată sub autoritatea Înaltului Reprezentant al UE pentru politica de securitate externă, Javier Solana, și adoptată de către Consiliul European de la Bruxelles din 12 și 13 decembrie 2003. Acesta identifică provocările globale și amenințările-cheie pentru securitatea Uniunii și clarifică obiectivele sale strategice , cum ar fi construirea de securitate în vecinătatea UE și a promova o ordine internațională bazată pe o abordare multilaterală eficace. Acesta evaluează, de asemenea, implicațiile politice pe care aceste obiective le are pentru Europa.

După cum veți putea constata, s-au realizat multe într-o perioadă scurtă de timp. Dar acestea nu sunt motive de automulțumire. Suntem confruntați în continuare cu multe provocări complexe, într-o lume afl ată în schimbare rapidă. Am convingerea că Europa va răspunde acestor provocări, așa cum a făcut și în trecut.

La cinci ani de la adoptarea Strategiei europene de securitate, Uniunea Europeană își asumă responsabilități mai mari decât oricând. UE rămâne o ancoră de stabilitate. Extinderea a răspândit democrația și prosperitatea pe continentul nostru. Balcanii se schimbă în bine. Politica noastră de vecinătate a creat un cadru puternic pentru relațiile cu partenerii de la sud și de la est, având acum o nouă dimensiune constituită din Uniunea pentru Mediterana și Parteneriatul estic. Din 2003, UE a produs o schimbare din ce în ce mai semnifi cativă în ceea ce privește abordarea crizelor și a confl ictelor, în țări precum Afganistanul sau Georgia.

Globalizarea a atras după sine noi oportunități. Creșterea substanțială în lumea în curs de dezvoltare, condusă de China, a scos din sărăcie milioane de oameni. Dar globalizarea a condus, de asemenea, la amenințări mai complexe și interconectate. Arterele societății noastre – precum sistemele informatice și furnizarea de energie – sunt mai vulnerabile. Încălzirea globală și degradarea mediului modifi că aspectul planetei noastre. Mai mult, globalizarea accelerează modifi -carea raporturilor de forță și evidențiază diferențele de valori. Recenta criză fi nanciară a destabilizat atât economiile dezvoltate, cât și pe cele în curs de dezvoltare. Europa va răspunde acestor noi provocări, așa cum a făcut și în trecut. Bazându-se pe o gamă unică de instrumente, UE contribuie deja la o lume mai sigură. Am depus eforturi pentru a construi securitatea pentru oameni, prin reducerea sărăciei și a inegalității, promovarea bunei guvernanțe și a drepturilor omului, sprijinirea dezvoltării și combaterea cauzelor confl ictelor și ale nesiguranței. UE rămâne cel mai important donator al țărilor afl ate în nevoie. Este necesar un angajament pe termen lung pentru stabilizarea de durată. Pe parcursul ultimului deceniu, politica europeană de securitate și apărare, ca parte integrantă a politicii noastre externe și de securitate comună , a dobândit mai multă experiență și și-a sporit capacitatea,cu peste 20 de misiuni desfășurate ca răspuns la diferite crize, de la instaurarea păcii după tsunami în Aceh și până la protecția refugiaților în Ciad.

În contextul tot mai mare al globalizarii, aspectele interne și externe ale securității sunt indisolubil legate. Fluxurile comerciale și de investiții, dezvoltarea tehnologiei și răspândirea democrației au adus prosperitate și libertate pentru mulți oameni, în timp ce alții s-au perceput globalizarea ca o cauza de frustrare și de nedreptate. În mare parte a lumii in curs de dezvoltare, sărăcia și bolile, cum ar fi AIDSA , dau naștere la probleme de securitate, și, în multe cazuri, eșecuri economice legate de problemele politice și conflictele violente. Securitatea este o condiție prealabilă pentru dezvoltare. Competiția pentru resurse naturale, este de natură să creeze turbulențe în continuare. Dependenței energetice este o preocupare deosebită pentru Europa.

Uniunea Europeană: un actor global- Violența din cele două războaie mondiale care au marcat prima jumătate a secolului al XX-lea a dat drumul la o perioadă de pace, stabilitate și prosperitate fără precedent în istoria europeană. Crearea Uniunii Europene a fost esențială pentru această evoluție. Țările europene sunt acum angajamentul de a face pace cu disputele și să coopereze prin intermediul instituțiilor comune.

Uniunea Europeană a înregistrat progrese către o politică externă coerentă și gestionarea eficientă a crizelor. Cu toate acestea, în conformitate cu strategia de securitate, Uniunea trebuie să: – să fie mai activă în urmărirea obiectivelor sale strategice. Politici active sunt necesare pentru a contracara noile amenințări. Uniunea trebuie să dezvolte o cultură strategică care favorizează devreme, rapid și, atunci când este necesar, intervenția robust. O UE mai activă și asume responsabilități mai mari va efectua, de asemenea, o mai mare greutate politică ; sporirea capacității sale. Pași, cum ar fi crearea unei agenții europene de apărare ne duce în direcția unei Europe mai capabil. În acest caz, un grup mic ar fi în măsură de a provoca daune la o scară anterior posibilă numai pentru state și armate.

Conflictele regionale. Acestea pot avea un impact direct sau indirect asupra intereselor europene, indiferent de localizarea lor geografică. Ele reprezintă o amenințare pentru minoritățile, libertățile fundamentale și drepturile omului. Ele pot duce la extremism și terorism și să provoace eșecul de stat. Eșec de stat. Conflict civil și proasta guvernare – corupție, abuz de putere, instituțiile slabe și lipsa de responsabilitate – coroda statele din interior. Acest lucru poate duce la un colaps al instituțiilor de stat.

Afganistan sub talibani este un exemplu bine cunoscut. Eșecul de stat este un fenomen alarmant care subminează guvernarea globală și se adaugă la instabilitatea regională. Crimă organizată. Europa este un obiectiv de prim pentru crima organizată, care are o importantă dimensiune externă, ​​și anume traficul de droguri, femei, copii și de arme, care nu se opresc la granițele Uniunii.

2.2 Necesitatea și conținutul Strategiei de Securitate globală a Uniunii Europene :

Termenul global, folosit de noi în context securitar, are, în acest document, o formulare sinonimă, europeană, care nu schimbă, în esență, datele problemei: „Uniunea este un actor mondial”. Ca atare, așa cum am citat în această pagină, UE trebuie să fie gata să își asume responsabilități în domeniul securității globale. Mai ales că, în timp, se poate constata, cu argumentele realității, ale faptelor, cum crearea și dezvoltarea acestei organizații au constituit elemente centrale în dinamizarea noului mediu de securitate.

O strategie de securitate globală, cum se învederează a fi noua strategie a UE, este cerută de înseși riscurile mondiale (analizate în document), globale le spunem noi,și de principalele amenințări din mediul de securitate. În analiza extrem de condensată a acestui mediu, Javier Solana subliniază realitatea post Război Rece: a frontierelor tot mai deschise, care leagă din ce în ce mai strâns aspectele interne de cele externe; a libertății și prosperității oamenilor, generate de fluxurile de schimburi și investiții, de dezvoltarea tehnologiilor și promovarea democrației; a frustrării și injustiției pe care oamenii le percep că vin dinspre mondializare (globalizare); a marjei largi de manevră de care dispun astăzi grupările nonstatale pentru a juca un rol în afacerile internaționale.

Corolarul acestor idei sintetizatoare este de cea mai mare valoare, iar Strategia ni-l oferă , într-o formă simplă și directă: conjugarea tuturor acestor elemente (terorism cu violență maximă, accesul la arme de distrugere în masă, criminalitate organizată, slăbirea sistemului statal și privatizarea forței) ar putea să expună continentul unei amenințări foarte serioase. Și totuși, o strategie de asemenea anvergură, chiar dacă are ambiția să fie atotcuprinzătoare, nu poate intra în mulțimea detaliilor. Iatăde ce vom semnala, de conivențăcu dr. Alexandra Sarcinschi, că Strategia Solana identifică unele amenințări și vulnerabilități, însă nu oferă detalii pentru fiecare dintre acestea. Autorul documentului trece la vulnerabilități încălzirea globală și dependența energetică a Europei, dar și elemente care ar putea fi considerate mai degrabă riscuri și pericole (sărăcia, foametea, eșecul creșterii economice etc.). În prelungirea amenințărilor inventariate de Strategie (care, în viitoarea SES, prevăzută a fi lansată la sfârșitul acestui an, cunosc o altă ordine de importanță), ar fi fost, credem, util de menționat riscurile și provocările ce pot deveni amenințări. Aceasta ar adăuga repere noi eforturilor preventive.

Plecând de la amenințările identificate, Consiliul European adoptăo serie de obiective strategice: reacția la amenințări și combaterea acestora, prin mutarea „primei linii de apărare” în afara UE și prin recunoașterea faptului că „niciuna dintre aceste amenințări nu este pur militară și nici nu poate fi combătută doar prin mijloace militare”; construirea securității în vecinătatea apropiată: interes major ca statele din vecinătate să fie bine guvernate și administrate; lărgirea UE nu trebuie să genereze noi linii de demarcație; sarcina UE este de a promova un cerc de state stabile, bine guvernate în partea de est a Uniunii; fundamentarea ordinii internaționale pe multila-teralism: dezvoltarea unei comunități internaționale puternice, cu instituții funcționale, guvernate conform principiilor dreptului international.

În opinia unor analiști, necesitatea de a fi mai activi în urmărirea obiectivelor strategice ale Uniunii se traduce prin etalarea unei perseverențe în atingerea acestor obiective, prin cunoașterea ansamblului instrumentelor de gestiune a crizei și prevenire a conflictelor, prin acțiunile pe plan politic, diplo-matic, militar și civil, comercial și în domeniul dezvoltării SES subliniază că politicile active trebuie să fie conduitele de a face față dinamismului noilor amenințări, dinamism ce implică o „cultură strategică proprie de favorizare a intervențiilor în amonte, rapide și, dacă este necesar, robuste“. Se argumentează, astfel, nevoia unei susțineri a acțiunilor ONU, ca răspuns la amenințările ce planează asupra păcii și securității internaționale , dar și a dezvoltării capacităților, sfârșind prin „a transforma armatele în forțe mai flexibile și mobile și (…) a le permite să facă față noilor amenințări“.

Prima SES, adoptată de Uniunea Europeană la Consiliul European de la Bruxelles din 12 decembrie 2003, propune ca organizația să devină : mai activă-o cultură strategică în măsură să asigure o intervenție rapidă, robustă și în timp oportun, folosind instrumente/ acțiuni politice, diplomatice, militare, civile și comerciale; mai capabilă-noua Agenție Europeană de Apărare are un rol major în dezvoltarea capacităților de apărare; mai coerentă-punctul forte al ESDP și CFSP este convingerea că„suntem puternici când acționăm împreună”; actuala provocare constă în a pune laolaltă și la lucru diferitele instrumente și capabilități. SES are pentru Uniune semnificația unui pas înainte de mare consistență pe traseul politicii externe și de securitate. Analiștii europeni, dar și guvernele văd în formularea acesteia prezența consecințelor strategice ale dublei schimbări de orientare devenită necesară după 9 noiembrie 1989 și 11 septembrie 2001. Pe bună dreptate, este evidențiat jalonul pe care docu-mentul îl pune în definirea strategică a rolului și misiunilor UE

După schimbările dramatice intervenite pe scena politică și în raport cu mondializarea. În spațiul agitat al conflictului din Irak și al problemelor post-război, strategia introduce „un mesaj esențial“ și probează că „UE are vocația de a vorbi pe o singură voce, când trebuie să releve riscurile și să stăpânească perico-lele actuale“.

De fapt, Strategia Solana accentuează nevoia utilizării gamei largi de instrumente de prevenire de care dispune UE și care sunt menționate de mai multe ori. Utilizarea forței armate rămâne, cum am mai arătat, ca un ultim recurs, care se face exclusiv în conformitate cu dispozițiile Cartei ONU (Capitolul VII, art. 51). Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite este cel care își asumă responsabilitatea principală a menținerii păcii și securității.

Tema studiului nostru ne îndeamnă, totuși, să ne oprim mai mult asupra celui de-al treilea capitol al SES, și să dezvoltăm puțin implicațiile acestor aspecte securitare asupra

politicii europene, tocmai pentru că este domeniul de la care rolul securitar global al Uniunii are un teren de așteptare foarte generos, pe care trebuie să-l exploateze strâns, acum și, mai ales, în viitor. Prin prisma unei asemenea evidențe, vom constata, reluând și adâncind textul, că Strategia recomandă ca organizația să fie mult mai activă în domeniul politicii externe, procedând de o manieră țintită și într-un evantai mergând de la instrumentele diplomatice, comerciale și politice de dezvoltare și până la intervenția militară, considerată ca ultimul recurs în materie de prevenire a conflictelor și gestionare a crizelor. Consiliul aprobă modul direct în care documentul prezintă semnificația activismului organizației: „O Uniune europeană care își asumă responsabilități crescute și care este mai activă va fi o Uniune care va avea mai multă greutate politică“.

Domeniul cooperării cu partenerii constituie, în opinia noastră, pilonul principal al eficienței acțiunii securitare a organizației pe plan global. Este motivul principal pentru care Strategia Solana apreciază că„cooperarea internațională este o necesitate“și că„amenințările evocate mai sus sunt amenințări comune pe care noi le împărțim cu ansamblul partenerilor noștri“. Atingerea obiectivelor ține de relația de cooperare multilaterală din sânul organizațiilor internaionale și din cadrul cadrul parteneriatelor cu alți actori-cheie.

Ca să concluzionăm, SES este o strategie globală, care ne prezintă, cum a precizat și ilustrul său autor, o viziune comună a amenințărilor și răspunsurilor ce trebuie aduse acestora. Documentul oferă Uniunii un așa-zis „ghid“ de acțiune internațională și invită la dezvoltarea unei culturi strategice europene și a capacităților – militare, civile, diplomatice – necesare Europei pentru a interveni în mediul regional, continental și global de securitate.

2.3 Repere ale aplicării Strategiei de Securitate

Cei cinci ani care s-au scurs de la intrarea în vigoare a noii Strategii ne oferă deja o multitudine de repere ce subliniază caracterul său de aplicabilitate globală, într-o lume plină de probleme grave, de riscuri și amenințări majore. Avem în vedere, aici: -adoptarea, în același decembrie 2003, de către Consiliul European de la Bruxelles, a Strategiei europene de luptă contra armelor de distrugere în masă; -reluarea, în documentul finalizat, în decembrie 2004, de un grup de personalități de înalt nivel, din însărcinarea secretarului general al ONU, și intitulat „O lume mai sigură: întreprinderea noastră a tuturor“, a unor idei și propuneri ale Strategiei Solana, cum ar fi, de exemplu, cea privind crearea unei comisii de consolidare a păcii în cadrul Consiliul de Securitate al ONU; adoptarea Programului de la Haga vizând întărirea spațiului de libertate, securitate și justiție, de către

Consiliul European de la Bruxelles din 5 noiembrie 2004, ce conține ample măsuri privind lupta cu terorismul și cooperarea judiciară și polițienească; sprijinirea ONU, pe baza Declarației comune din 24 septembrie 2003 asupra cooperării între ONU și UE în domeniul gestiunii crizelor, folosind componentele civile și militare ale PESA și realizând acțiuni de pregătire comune; trasarea (la CE de la Bruxelles din iunie 2005) a liniilor directoare ale definirii unei Strategii de susținere asupra cauzelor radicalizării și recrutării teroriștilor; punerea în aplicare a Declarației asupra luptei împotriva terorismului, adoptate de Consiliul European de la Bruxelles din 25 martie 2004, ce cuprinde șapte obiective strategice și care, împreună cu Planul de acțiune global împotriva terorismului, incluzând peste 70 de măsuri, elaborat după 11 septembrie 2001 și apoi revizuit, va sta la baza acțiunii comunitare contra terorismului; pe temeiul acestei declarații, vor fi create o funcție de coordonator al luptei cu terorismul și o capacitate de informații în Centrul de situații al UE și se pune problema aplicării clauzei de solidaritate în caz de atac terorist asupra unui stat membru al UE ; spațiul Caucazului și Mării Caspice, foarte bogat în hidrocarburi și în facilități de transport al acestora, se leagă strâns de noua politică energetică a UE, lansată

la începutul anului 2007, pentru a asigura în viitor securitatea și independența energetică

a organizației, prin măsuri de creștere a utilizării combustibililor alternativi și reducere a consumului energetic, pe fondul modificărilor climatice, precum și de încurajare a competiției dintre marii producători de energie;

Intensificarea, în cadrul aceleiași politici de vecinătate, a măsurilor de cogestionare a frontierelor, pentru a controla accesul imigranților dinspre sudul continentului, demers ce-l completează pe cel din 2006, de înființare a Corpului european de pază a frontierelor; -în iulie 2007, Comisia Europeană a invitat țările maghrebiene (Tunisia, Algeria și Maroc) să participe la patrulele Agenției europene de control al frontierelor (Frontex) împotriva fluxului de migranți clandestini, cu avioane și nave maritime, experți, ca și cu informații; Prin Noua Politică Europeană de Vecinătate (PEVPlus) creionată de președinția germană, în prima jumătate a anului 2007, UE este pe cale să sporească cooperarea pe multiple planuri și, în primul rând, economic, la periferia estică, fără să o excludă pe cea sudică, a Uniunii, pentru extinderea securității, stabilității și a bunei guvernări dincolo de granițele sale geografice.

Lansarea unui program de cercetare pe 7 ani, în valoare de 1,4 miliarde euro, pentru dezvoltarea tehnologiilor necesare asigurării „homeland security“; -trecerea la sporirea autonomiei operaționale a structurilor UE, prin crearea unor instituții și structuri militare

similare celor ale NATO, în special în domeniile informațiilor strategice, comunicațiilor permanente, de supraveghere și cercetare tactică, precum și de transport și logistice la nivel strategic și tactic; susținerea de către UE și a altor regiuni de importanță strategică recunoscută, cum sunt Caucazul de Sud și Asia Centrală, în planul securității și dezvoltării(iar cu aportul României – devenită, la 1 ianuarie 2007, membră a organizației europene -, și a regiunii Mării Negre, căreia Consiliul European i-a dedicat un capitol special în cadrul noii Strategii pentru Asia Centrală); pe de altă parte, președinția portugheză a Uniunii, succesoare celei germane, aduce în atenție aspectele strategice de securitate, prin reluarea proiectului noului tratat european, a negocierilor de aderare ale Turciei, prin eforturile de rezolvare a statutului final al Kosovo, de încheiere a acordului de parteneriat strategic cu Rusia, de extindere a relației cu statele Africii (organizarea unui summit UE – Africa) și cu regiunile ultraperiferice ale Europei, de integrare economică mai puternică cu SUA și de întărire a relațiilor cu țările Americii Latine (un Acord de asociere cu MERCOSUR și organizarea unui summit UE – Brazilia) ;

Participarea la misiuni în Caucazul de Sud și Europa de Est: – executarea primei misiuni de tip „stat de drept“ a UE, în Georgia, EUJUST Themis (16 iulie 2004-15 iulie 2005), având ca obiectiv susținerea reformei sistemului juridic și sprijinul controlului și supravegherii frontierelor(13 experți civili europeni și 14 peroane din staff-ul local); – participarea la Misiunea de asistențăa UE la granița dintre R. Moldova și Ucraina (EUBAM), inclusiv în sectorul transnistrean, pentru a susține activitățile de prevenire a traficului de persoane și bunuri, de blocare a proliferării armelor și fraudelor vamale (devenită operațională la 15 ianuarie 2006). Misiune de pregătire și consiliere a oficialilor, pentru îmbunătățirea cooperării la graniță și facilitarea schimbului de informații între cele două țări, cu mandat de doi ani, cu posibilitatea de a fi extins .

Operaționalizarea, în anul 2006, a Echipelor de Răspuns la Crize (Crises Response Teams – CRT), formate din experți civili în diferite domenii (achiziții, logistică, sisteme de comunicații), care participă la misiuni de prospectare și evaluare a situației din teren (înainte de lansarea operației propriu-zise și în fazele inițiale ale acesteia), caparte a dezvoltării capabilității operaționale în managementul crizelor civile; -creșterea numărului și importanței misiunilor de securitate ale Uniunii; operaționalizarea, pânăla 1 ianuarie 2005, a Agenției Europene de Apărare (EDA), ce sprijină statele membre în îmbunătățirea capabilităților de apărare în domeniul managementului crizelor; -constituirea, pe baza hotărârii CE din iunie 2004, a unor echipe multifuncționale, rapid dislocabile, pentru managementul crizelor civile; -crearea unei Celule civil-militare pentru conducerea unor operații civile lansate autonom, în comun sau în strânsă cooperare/conducere cu o operație militară a UE;

Ca o concluzie a abordărilor noastre din acest capitol, am putea aprecia, alături de alți analiști ai problematicii europene, că, în noua ecuație strategică a secolului XXI, UE are o poziție privilegiată, ce se sprijină pe calitatea de organizație globală, dotată cu toate mijloacele – economice, diplomatice, civile și militare – de acțiune externă, dar și cu o viziune globală și o strategie de securitate specifică, pe eforturile sale de modernizare militar-strategică, în condițiile unor solicitări tot mai consistente din partea altor actori internaționali, cum sunt ONU și NATO.

2.4 Consolidarea securității frontierelor și gestionarea situațiilor de criză

Consolidarea securitatii frontierelor este cel de-al patrulea obiectiv cuprins in strategia de securitate interna a UE. El se va concretiza prin infiintarea Sistemului european de supraveghere a frontierelor – EUROSUR, (2011), identificarea "punctelor sensibile" la frontierele externe (2011), elaborarea de rapoarte comune privind traficul de persoane, filierele de imigratie clandestina si traficul de marfuri ilegale (2011).

Situațiile de criză sunt evenimente ce perturbă desfășurarea normală a vieții și activității din organizații, instituții, societăți economice sau chiar pe cele de la nivel național, regional ori internațional. Prin urmare, se poate aprecia că situațiile de criză produc efecte nedorite acolo unde apar și se manifestă. De aceea, este necesară cunoașterea vieții și activității dintr-o entitate anume pentru a putea anticipa apariția unor situații de criză, pe de o parte, și pentru a adopta măsurile ce se impun pentru a-i limita efectele nedorite, pe de altă parte. Astfel spus, situațiile de criză trebuie gestionate de o manieră adecvată, adică oportun, flexibil, operativ și în sensul evoluției ascendente a vieții și activității perturbate de un asemenea fenomen. Desigur, situațiile de criză sunt foarte diferite din numeroase puncte de vedere –al locului de apariție și manifestare (clasă de elevi, secție a unei întreprinderi etc.), al domeniului de activitate Economic, social, politic, militar, religios, etnic), al nivelului de manifestare (local, național, regional sau global), al duratei (scurtă, medie, mare și foarte mare), al statutului actorilor implicați (actori locali, actori naționali, actori regionali, actori globali). Cu toate acestea gestionarea lor, în esență, poate urma un algoritm de tipul următor.

1. Detectarea semnalelor ce indică iminența unei situații de criză. În acest sens, se identifică vulnerabilitățile pe lângă diferite surse de informare printr-un audit al „stării lucrurilor” ce servește de fir roșu în procesul gestionării situației de criză. De regulă, înainte de apariția și manifestarea unor situații de criză apar o serie de semnale sub forma unor indicii ce avertizează conducerea entității de posibilitatea apariției unui astfel de eveniment perturbator. De exemplu, o situație de criză socială, la nivel național, se „anunță” prin ample mișcări de protest în marile orașe –marșuri, mitinguri, greve, nesupunere civică –care perturbă serios viața și activitatea umană. Astfel de manifestări au efecte nedorite în plan social, economic, politic și nu numai. La rândul ei, o situație de criză politică, la nivel național, are ca indicii ale apariției ei intensificarea activității partidului/partidelor din opoziție, activarea unor

organizații ale societății civile naționale, multiplicarea articolelor, emisiunilor radio și TV critice la adresa activității guvernului etc., constituirea de noi alianțe politice ce își anunță

programele de dezvoltare economică și socială a țării.

2. Prevenirea apariției situației de criză și pregătirea măsurilor ce se impun: Aceasta este etapa în care se pune în aplicare, de către conducerea entității, ce tinde să intre situația de criză, a planului elaborat din timp pentru asemenea evenimente. De regulă, conducerea fiecărei entități își pregătește un plan de prevenire/ieșire din situația de criză. Acest plan se elaborează pentru un an și se completează, atunci când este cazul, cu noi măsuri ce vizează prevenirea izbucnirii situației de criză, iar atunci când aceasta se manifestă se urmărește limitarea daunelor pe care le produce entității respective. Dacă situația de criză nu este corect gestionată, adică eliminate cauzele reale ce au generat-o, ea poate evolua spre conflict (social, economic, politic, etnic, militar, religios).

3. Limitarea daunelor atunci când situația de criză a apărut și se manifestă: În această etapă un rol major revine planului de soluționare a situației de criză. Pentru ca acest document să fie realmente util conducerea entității afectate de situația de criză face cu membrii echipei de criză antrenamente pe scenarii de posibile evoluții ale vieții și activității organizației, instituției etc.

4. Reluarea vieții și activității afectate negativ de situația de criză: Aceasta se face potrivit măsurilor luate de conducerea entității afectată de situația de criză și în consens cu nevoile revenirii la starea de normalitate.

5. Tragerea învățămintelor din derularea situației de criză: Pe baza datelor relevant culese în timpul desfășurării situației de criză se reface planul de ieșire din situația de criză.

Acest document se completează cu aspectele semnificative reieșite din derularea vieții și activității entității pe timpul situației de criză. În acest context, se rețin măsurile ce s-au

dovedit eficace în limitarea daunelor și cele ce au permis revenirea entității la starea de normalitate. În același timp, se elimină măsurile ce s-au dovedit ineficace și anti-eficace în

demersul minimizării efectelor negative ale situației de criză. De fapt, a gestiona situațiile de criză înseamnă a conduce o entitate în situațiile cu riscuri. Pe de altă parte, aceasta

înseamnă punerea în aplicare a ceea ce poartă numele de management al situațiilor de criză în literatura de specialitate. Situațiile de criză ce pot evolua spre criză și, de aici, la conflict armat sunt cele care nu-și primesc rezolvarea adecvată și de o manieră oportună. Acestea pot fi de natură economică, socială, politică, etnică sau religioasă și se pot manifesta la nivel național, regional și/sau mondial. Ele pot să apară în orice societatea umană, atât la nivelul acesteia, cât și a componentelor sale.

De exemplu, în societatea românească actuală situațiile de criză au fost generate de căderea unor fonduri sau jocuri piramidale, falimente sau lipsa de lichiditate a unor bănci, prăbușiri de avioane, inundații catastrofale, incendii, poluări ale unor ape, manifestații cu forme violente, atacuri și asasinate asupra unor personalități, epidemii

succesive, scandalul diplomelor false sau al înscrierii la licee, mitinguri și marșuri de protest violente etc. De aici, nevoia gestionării lor adecvate, operative și prompte. Gestionarea

situației de criză nu se poate improviza: dimpotrivă, ea se întemeiază pe evaluarea corectă a

circumstanțelor și pe stăpânirea unor strategii adecvate de răspuns, strategii pregătite și chiar experimentate cu mult timp înainte de declanșarea crizei.

De fapt, gestionarea situațiilor de criză face obiectul de studiu al științei denumită management. Toate studiile științifice din acest domeniu atestă realitatea că nu există soluții de tip rețete-miracol pentru stăpânirea situației de criză. Managementul corect al situației de criză reprezintă „o colecție de măsuri, pregătite din timp, care permit organizației să coordoneze și să controleze orice urgențe”,astfel: -managementul eficient al crizei permite unei organizații să-și maximalizeze șansele și să reducă pericolele cu care se confruntă; -managementul crizelor reprezintă un set de factori concepuți pentru a combate crizele și a reduce daunele produse de crize. Altfel spus, managementul crizelor încearcă să prevină sau să reducă efectele negative ale crizelor și să protejeze organizația, publicul implicat și domeniul respectiv de pagubele posibile; Managementul situațiilor de criză este un domeniu care a cunoscut, în ultimii ani, o dezvoltare rapidă, atât în sfera aplicațiilor practice, cât și în aceea a cercetării. Există numeroase texte cu caracter aplicativ, cuprinzând un repertoriu amplu de indicații referitoare la tehnicile de pregătire pentru situațiile de criză, la persoanele care trebuie implicate în aceste activități, la strategiile necesare, la etapele și formele de aplicare, și, în mod firesc, la tacticile de comunicare ce pot fi folosite atât în interiorul, cât și în afara organizației.Într-un fel sau altul, esența lor o reprezintă algoritmul descris mai sus care permite organizarea concertată a ieșirii reale din situația decriză.

3 .Strategia de Securitate Internă a Uniunii Europene :

3.1 Considerații generale

De cincizeci de ani, Uniunea Europeană, instituțiile și statele sale membre apără și asigură libertatea și securitatea. Europa garantează respectarea drepturilor omului, statul de drept și solidaritatea. În calitate de europeni, ne bucurăm de dreptul de a trăi, de a munci și de a studia în alte țări europene decât propria noastră țară. Eliminarea controalelor la frontierele interne în spațiul Schengen a constituit un pas înainte extrem de important pentru Europa. De asemenea, evoluțiile tehnologice au revoluționat modurile de comunicații și viteza acestora, ducând la o deschidere nu doar a frontierelor, ci și a societăților noastre. Unită în diversitatea sa, această Europă liberă și prosperă continuă să faciliteze și să îmbogățească viața cetățenilor săi.

Pentru cetățenii Uniunii Europene, securitatea constituie una dintre prioritățile majore. Programele de lucru multianuale ale UE au furnizat deja o bază pragmatică adecvată pentru consolidarea cooperării operaționale, dar în prezent este nevoie de un consens mai larg cu privire la viziunea, valorile și obiectivele care stau la baza securității interne a UE.

Securitatea Internă a Uniunii Europene reprezintă un concept de o marecomplexitate, încă nedefinit și, pe cale de consecință, dificil de implementat. Suntemde părere că determinantă, în definirea și punerea în aplicare a acestui concept, esteteoria sau curentul ideologic dominant în guvernarea europeană de astăzi. Simplificatvorbind, este vorba de:   – teoria sau curentul ce vizează creșterea rolului statului în reglementareadomeniilor esențiale (economic, finanțe, justiție, securitate și ordine publică);- teoria sau curentul ce promovează dereglementarea, respectiv reducereaintervenționismului statal în funcționarea societăților;- teoria sau curentul ce încurajează creșterea rolului decizional al UniuniiEuropene, care trebuie să dispună de două Strategii de Securitate: o strategie desecuritate internă și o strategie de securitate externă;Oricare ar fi curentul dominant, esențială este structurarea ,,securității interne” pe următoarele componente:-securitatea economică-securitatea financiară-securitatea societală-securitatea militară-securitatea mediului înconjurător -securitatea judiciară.

Securitatea Internă a Uniunii Europeneare la bază mecanisme performante de schimb de informații între autoritățile naționale și actorii europeni. Înacest scop, Uniunea Europeană trebuie să dispună de un MODEL EUROPEAN DEINFORMARE bazat pe consolidarea capacității de analiză strategică și peîmbunătățirea colectării și tratamentului informațiilor. În cadrul dezvoltării acestuiMODEL trebuie construită o veritabilă arhitectură a sistemelor de informare, aptă să asigure interoperabilitatea soluțiilor tehnice la nivel național și a sistemelor europene existente sau viitoare. Deși nu vizează crearea de noi competențe, ci integrarea strategiilor și a abordărilor conceptuale existente și recunoașterea cadrului Programului de la Stockholm, Strategia de securitate internă a UE răspunde acestei situații. Aceasta demonstrează un angajament ferm de a continua să înregistreze progrese în cadrul spațiului de justiție, libertate și securitate, prin intermediul unui model european de securitate care se confruntă cu următoarele provocări: protecția drepturilor și a libertăților; îmbunătățirea cooperării și a solidarității între statele membre; abordarea cauzelor insecurității și nu doar a efectelor acesteia; stabilirea priorităților în materie de prevenire și anticipare; implicarea tuturor sectoarelor care dețin un rol în protecția publică (politic, economic, social etc.); informarea cetățenilor cu privire la politicile de securitate; și, în cele din urmă, recunoașterea interdependenței dintre securitatea internă și cea externă în stabilirea unei abordări de „securitate globală” cu țările terțe. Astfel, este vital ca Strategia de securitate internă să se poată adapta atât la nevoile cetățenilor, cât și la provocările inerente caracterului dinamic și global al secolului XXI.

Europa trebuie să consolideze un model de securitate, bazat pe principiile și valorile Uniunii: respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, statul de drept, democrația, dialogul, toleranța, transparența și solidaritatea. Strategia de Securitate Internă a Uniunii Europene trebuie să fie axată prioritar pe îmbunătățirea activității de cercetare și dezvoltare în domeniul securității.Aceasta trebuie să vizeze nevoile reale ale utilizatorilor în ce privește tehnologiile pertinente, securizarea rețelelor și a informațiilor în toată Uniunea Europeană, precumși a infrastructurilor critice.

Potrivit Programului de la Stockholm(2009), Strategia de Securitate Internă trebuie construită în jurul a trei domenii de acțiune complementare și inseparabile: consolidarea cooperării polițienești, o justiție penală adaptată și ogestionare mai eficientă a accesului în teritoriu.

Strategia de securitate internă a fost adoptată pentru a ajuta Europa să avanseze, regrupând activitățile deja existente și stabilind principiile și orientările pentru acțiunile viitoare. Aceasta este concepută pentru a preveni infracțiunile și a spori capacitatea de a oferi un răspuns rapid și corespunzător dezastrelor naturale și celor provocate de om, prin dezvoltarea și gestionarea eficiente a unor instrumente adecvate.

Calitatea democrației noastre și încrederea publică în Uniune vor depinde într-o mare măsură de capacitatea noastră de a garanta securitatea și stabilitatea în Europa și de a colabora cu vecinii și partenerii noștri pentru a aborda cauzele profunde ale problemelor de securitate internă cu care se confruntă UE.

3.2 Provocări pentru securitatea internă a U.E

Infracționalitatea profită de posibilitățile oferite de o societate globalizată,

precum comunicațiile de mare viteză, mobilitatea crescută și tranzacțiile financiare instantanee. De asemenea, există fenomene care au un impact transfrontalier asupra securității și siguranței pe teritoriul UE. Se pot identifica, așadar, un număr semnificativ de amenințări comune:

-terorismul, sub toate formele sale, manifestă o lipsă absolută de respect pentru viața umană și valorile democratice. Dimensiunea sa globală, consecințele sale devastatoare, capacitatea sa de a recruta prin intermediul radica lizării și a l difuzării propagandei pe internet și diferitele sa le mijloace de finanțare transformă terorismul într-o amenințare semnificativă, în constantă evoluție, la adresa securității noastre. u diferite forme: trafic de persoane, trafic de droguri și de arme de foc, spălare de bani, transport ilicit și descărcare de deșeuri în interiorul și în afara Europei. Chiar și infracțiunile aparent minore, cum ar fi tâlhăria și furtul de mașini, vânzarea de mărfuri contrafăcute și periculoase și delictele comise de bande itinerante, sunt adesea manifestări la nivel local ale rețelelor infracționale internaționale. Aceste infracțiuni necesită o acțiune europeană concertată. La fel trebuie să se procedeze și în cazul terorismului: societățile noastre rămân vulnerabile în fața atacurilor de tipul atentatelor cu bombă care au afectat transportul public din Madrid, în 2004, și din Londra, în 2005.

– formele grave de criminalitate și criminalitatea organizată devin din ce în ce mai semnificative. Sub diferitele lor forme, acestea au tendința să se manifeste atunci când

pot obține beneficii financiare cât mai mari, cu riscuri minime, fără a ține seama de frontiere. Traficul de droguri, infracționalitatea economică, traficul de ființe umane,

filierele de imigrație clandestină, traficul de armament, exploatarea sexuală a minorilor și pornografia infantilă, infracțiunile săvârșite prin violență, spălarea banilor și fraudarea documentelor sunt doar câteva dintre modalitățile prin care criminalitatea organizată și formele grave de criminalitate se manifestă în UE. Mai mult, corupția reprezintă o amenințare la adresa fundamentelor sistemului democratic și ale statului de drept;

criminalitatea informatică reprezintă o amenințare globală, tehnică, transfrontalieră și anonimă la adresa sistemelor noastre informatice și, prin urmare, implică numeroase provocări suplimentare pentru autoritățile de aplicare a legii;

Terorismul , criminalitatea organizata , transfrontaliera si cibernetica , precum si crizele si dezastrele sunt domeniile in care trebuie sa-si uneasca fortele si sa coopereze pentru a spori securitatea cetatenilor , a intreprinderilor si a societatilor din toata Uniunea Europeana . Aceasta strategie evidentieaza amenintarile cu care ne confruntam si actiunile pe care trebuie sa le intreprindem pentru a putea combate aceste amenintari.

Strategia de securitate interna a Uniunii Europene identifica cinci obiective majore si propune o serie de actiuni , precum si anul de realizare a acestora. Un prim obiectiv il constitutie destructurarea retelelor infractionale internationale care ameninta statele membre. Al doilea obiectiv il constituie prevenirea terorismului si combaterea radicalizarii si a recrutarii de militanti islamisti. Acesta ar urma sa fie realizat prin elaborarea unei politici pentru extragerea si analizarea datelor de mesagerie financiara in cadrul U.E , programul de urmarire a finantarilor in scopuri teroriste , infiintarea unei retele europene comune pentru cresterea gradului de informare a publicului cu privire la radicalizare si adoptarea unor masuri pentru a combate propaganda extremista violenta , consolidarea politicilor U.E de securitate a transporturilor. Al treilea obiectiv il reprezinta cresterea nivelului de securitate pentru cetateni si intreprinderi in spatiul cibernetic, prin infiintarea unui centru al U.E de combatere a criminalitatii cibernetice , crearea unei retele de echipe de interventie in caz de urgenta informatica, infiintarea unui sistem european de alerta si schimb de informatii.

Consolidarea securitatii frontierelor este cel de-al patrulea obiectiv cuprins in strategia de securitate interna a U.E. El se va concretiza prin infiintarea Sistemului European de supraveghere a frontierelor , identificarea „punctelor sensibile” la frontierele externe, elaborarea de raportare comuna privind traficul de persoane, filierele de imigratie clandestina si trafic de marfuri ilegale. Ultimul obiectiv prevazut in strategia adoptata de C.E este cresterea capacitatii Europei de gestionare a sistemului de crize si dezastre , prin inaintarea unei propuneri privind punerea in aplicare a clauzei de solidaritate, inaintarea unei propuneri privind dezvoltarea unei capacitati europene de raspuns in sistemul de urgenta , definirea unei politici de gestionare a riscului.

Infractionalitatea profita de posibilitatile oferite de o societate globalizata, precum comunitatile de mare viteza, mobilitatea crescuta si tranzactiile financiare instantanee. De asemenea , exista fenomene care au un impact transfrontalier asupra securitatii si sigurantei pe teritoriul U.E. Se pot identifica , asadar , un numar semnificativ de amenintari comune:

– terorismul și criminalitatea organizată- În Europa și în întreaga lume, terorismul rămâne o mare amenințare la adresa mijloacelor noastre de trai. Au avut loc atacuri la Madrid și Londra, în timp ce altele au fost dejucate, iar grupurile formate pe plan intern joacă un rol din ce în ce mai important pe continentul nostru. Criminalitatea organizată continuă să amenințe societățile noastre, cu traficul de droguri, de ființe umane și de arme, alături de frauda internațională și de spălarea banilor. Din 2003, UE a făcut progrese în abordarea ambelor probleme, luând măsuri suplimentare în interiorul Uniunii, în cadrul Programului de la Haga din 2004 și adoptând, în 2005, o nouă strategie pentru dimensiunea externă a justiției și a afacerilor interne. Acestea au facilitat desfășurarea anchetelor la nivel transfrontalier și coordonarea urmăririlor în justiție. Strategia UE de combatere a terorismului, adoptată, de asemenea, în 2005, se bazează pe respectarea drepturilor omului și a dreptului internațional. Aceasta prezintă o abordare cvadridimensională: prevenirea radicalizării și a recrutării și factorii care le cauzează; protejarea țintelor potențiale; urmărirea teroriștilor; și răspunsul în urma unui atac. Deși acțiunea la nivel național rămâne de o importanță vitală, numirea unui coordonator al luptei împotriva terorismului a reprezentat un important pas înainte la nivel european.

– formele grave de criminalitate si criminalitate organzata devin din ce in ce mai semnificative. Sub diferite forme , acestea au tendinta sa se manifeste atunci cand pot obtine beneficii financiare cat mai mari, cu riscuri minime, fara a tine seama de frontiere. Traficul de droguri , infractionalitatea economica , traficul de fiinte umane , filierele de imigratie clandestina , traficul de armament , exploatarea sexuala a minorilor si pornografia infantila , infractionalitati savarsite prin violenta , spalarea banilor si fraudarea documentelor sunt doar cateva dintre modalitatile prin care criminalitatea organizata si formele grave de criminalitate se manifesta in U.E. Mai mult , coruptia reprezinta o amenintare la adresa funsamentelor sistemului democratic si ale statului de drept.

– criminalitatea informatica reprezinata o amenintare globala , tehnica , transfrontaliera si anonima la adresa sistemelor noastre informatice si , prin urmare , implica numeroase provocari suplimantare pentru autoritatile de aplicare a legii. Economiile moderne se bazează foarte mult pe infrastructura critică, inclusiv transportul, comunicațiile și aprovizionarea cu energie, dar și pe internet. Strategia UE pentru o societate informațională sigură, adoptată în 2006, abordează criminalitatea bazată pe internet. Cu toate acestea, atacurile împotriva sistemelor IT private sau guvernamentale din statele membre ale UE i-au conferit acesteia o nouă dimensiune, aceea de posibilă armă economică, politică și militară. Sunt necesare mai multe eforturi în acest domeniu, pentru a explora abordări cuprinzătoare la nivelul UE, pentru a crește gradul de sensi-bilizare și a spori colaborarea internațională.

– infractiunile transfrontaliere , precum delictele minore sau infractiunile contra patrimoniului , adesea savarsite de bande , atunci cand au un impact semnificativ asupra vietii de zi cu zi a europenilor.

– violenta in sine , precum violenta juvenila sau violenta huliganilor la evenimentele sportive , sporeste prejudiciile cauzate deja de alte infractiuni si poate dauna in mod grav societatii noastre

– dezastrele naturale si cele provocate de om , precum incendiile forestiere , cutremurele , inundatiile si furtunile , secetele , constituie provocari in materie de siguranta si securitate. In prezent , sistemele de protectie civila reprezinta un element esential al oricarui sistem de securitate modern si avansat.

– proliferarea armelor de distrugere în masă, proliferarea atât de către teroriști, cât și de către state a fost identificată în SES ca „probabil cea mai mare amenințare la adresa securității UE”. Acest risc a crescut în ultimii cinci ani, exercitând presiune asupra

cadrului multilateral. În timp ce Libia și-a desfi ințat programul privind armele de distrugere în masă (ADM), Iranul și Coreea de Nord trebuie încă să câștige încrederea comunității internaționale. O posibilă renaștere a energiei nucleare civile în următoarele decenii dă naștere, de asemenea, unor provocări la adresa sistemului de neproliferare, dacă nu este însoțită de măsuri de siguranță corespunzătoare.UE a fost foarte activă în forurile multilaterale, pe baza Strategiei privind ADM, adoptată în 2003, și în centrul eforturilor internaționale de rezolvare a chestiunii programului nuclear al Iranului. Strategia subliniază prevenirea, acționând prin intermediul ONU și al acordurilor multilaterale, în calitate de donator-cheie și conlucrând cu țări terțe și organizații regionale pentru a consolida capacitățile acestora de a preveni proliferarea.Ar trebui să continuăm această abordare, prin acțiuni politice și financiare. Este de importanță vitală să se obțină un rezultat pozitiv în urma Conferinței de revizuire a Tratatului de neproliferare din 2010, cu scopul, în special, de a consolida regimul de neproliferare. Vom face eforturi pentru a ne asigura că această conferință examinează, în mod echilibrat, eficient și concret, mijloacele de intensificare a efortu- rilor internaționale împotriva proliferării, că urmărește dezarmarea și asigură dezvoltarea responsabilă a utilizărilor pașnice ale energiei nucleare de către țările care doresc să facă acest lucru. De asemenea, este nevoie să se depună eforturi suplimentare cu privire la chestiuni specifice, inclusiv: sprijinul UE pentru o abordare multilaterală a ciclului combustibilului nuclear; combaterea finanțării proliferării; măsurile referitoare la biosiguranță și biosecuritate; stoparea proliferării vectorilor ADM, în special a rachetelor balistice. Ar trebui să se deschidă negocierile pentru un tratat multilateral de interzicere a producerii de material fisionabil pentru armele nucleare.

– Securitatea energetică : preocupările legate de dependența de energie au crescut în ultimii cinci ani. Producția în scădere în Europa înseamnă că, până în 2030, până la 75 % din necesarul de petrol și gaze vor trebui să fie importate. Acestea vor fi furnizate de un număr limitat de țări, dintre care multe se confruntă cu amenințări la adresa stabilității. În consecință, ne confruntăm cu o serie de provocări în materie de securitate, care implică responsabilitatea și solidaritatea tuturor statelor membre.Răspunsul nostru trebuie să fi e o politică energetică a UE care să combine dimensiunile interne și externe. Raportul comun al Înaltului Reprezentant și al Comisiei din iunie 2006 a stabilit principalele elemente. În interiorul Europei, avem nevoie de o piață mai unificată a energiei, cu o mai mare interconectare, acordând o atenție deosebită celor mai izolate țări și mecanismelor de criză pentru a rezolva problema întreruperilor temporare în aprovizionare. O mai mare diversificare a combustibililor, a surselor de aprovizionare, precum și a rutelor de tranzit, este esențială, după cum sunt și buna guvernanță, respectarea statului de drept și investițiile în țări-sursă. Politica UE sprijină aceste obiective prin angajamentul cu Asia Centrală, Caucazul și Africa, precum și prin Parteneriatul estic și Uniunea pentru Mediterana. Energia reprezintă un factor major în relațiile dintre UE și Rusia. Politica noastră ar trebui să abordeze rutele de tranzit, inclusiv prin Turcia și Ucraina. Cu partenerii noștri, inclusiv China, India, Japonia și SUA, ar trebui să promovăm sursele regenerabile de energie, tehno-logiile cu conținut scăzut de carbon și eficiența energetică, precum și piețele mondiale transparente și bine reglementate.

Provocările pentru securitatea europeană, atât cele interne cât și cele externe au atât efecte pozitive, cât și efecte negative. De aceea și măsurilor adoptate de către instituțiile UE și ale statelor membre cu atribuții în materie de securitate sunt orientate spre amplificarea efectelor pozitive generate de unele provocări, pe de o parte, și spre diminuarea sau eliminarea, atât cât este posibil, a urmărilor nedorite, pe de altă parte.

Dezvoltarea durabilă are menirea să răspundă nevoilor prezentului fără compromiterea capacităților generațiilor viitoare de a putea răspunde adecvat la ale lor. Ea comportă trei componente – economică, socială și de mediu – a căror luare în seamă la nivel politic trebuie să fie echilibrată. Uniunea Europeană a stabilit o strategie pe termen lung care vizează consilierea politicilor având ca subiect o dezvoltare durabilă din punct de vedere economic, social și al mediului, cu scopul de a ameliora de o manieră durabilă bună starea și condițiile de viață ale generaiilor prezente și viitoare.

Această strategie fixează un cadru politic la nivelul Uniunii Europene pentru a permite dezvoltarea durabilă. Dezvoltarea durabilă se sprijină pe patru piloni: economic, social, de mediu și internațional, care trebuie să se întărească reciproc. Consecințele economice, sociale și de mediu din toate politicile trebuie astfel să fie examinate de o manieră coordonată și luate în calcul în momentul elaborării și adoptării lor. De asemenea, UE trebuie să-și asume responsabilități internaționale în materie de dezvoltare durabilă: acestea se impun a fi promovate în afara frontierelor sale, inclusiv aspectele privind democrația, pacea, securitate și libertatea.

În esență, strategia își propune: promovarea și protejarea drepturilor fundamentale, solidaritatea intra- și intergenerațională; garantarea unei societăți deschise și democratice, participarea cetățenilor, a întreprinderilor și a partenerilor sociali; coerența și integrarea politicilor; exploatarea celor mai bune cunoștințe disponibile; principiile de precauție și ale poluatorului plătitor.

Integrarea regională- ca răspuns la globalizare și comerțul internațional . Integrarea regională este modalitatea cea mai eficace a statelor lumii de a răspunde efectelor negative și pozitive ale globalizării actuale și provocărilor lansate în materie de securitate de către acest fenomen. De fapt, integrarea regională se poate aprecia ca una dintre caracteristicile dominante ale politicii internaționale. Ea este un proces ce vizează aducerea de beneficii, în timp, mai ales, în materie de: 1) stabilizare a păcii și prevenire a conflictelor; 2) dezvoltare economică; 3) furnizare a bunurilor publice regionale.

Necesitatea integrării regionale este astăzi recunoscută atât de țările dezvoltate, cât și de cele în dezvoltare. Ambele categorii de state văd în aceasta o modalitate de a se adapta adecvat și eficient globalizării. Practic, este vorba de faptul că integrarea regională creează condițiile favorabile stimulării creșterii economice și favorizării inserției regiunii în economia mondială. Integrarea regionalătrebuie săconstituie, într-un fel, o etapă prealabilă, o școală destinată să pregătească economiile țărilor regiunii respective pentru a intra în economia mondială întărindu-și progresiv competitivitatea. Integrarea regională presupune armonizarea politicilor economice naționale și acțiunea concertată a statelor membre pentru rezolvarea comună a problemelor de comerț și dezvoltare. Pentru a înregistra progrese în reformele lor structurale, condițiile socio-politice trebuie să fie favorabile tuturor statelor. Gestionarea adecvată a migrației legale și stoparea migrației ilegale . Aceasta reprezintă răspunsul sintetic dat de către cei în drept, atât la nivel național, cât și comunitar, provocării numită imigrație legală și imigrație ilegală. Practic, ele sunt două măsuri complementare în care se implică atât UE, ca entitate socială, politică, economică, demografică, cât și fiecare stat membru al acesteia. În punerea lor în operăse impune a fi luat în seamă noul context migratoriu care este unul contradictoriu.

Acest context prezintă o serie de paradoxuri, printre care cele mai semnificative par a fi următoarele: 1) globalizarea exercită presiuni enorme asupra liberalizării circulației persoanelor și favorizează gestionarea mondialăa migrațiilor, în timp ce statele pun în practică politici migratorii din ce în ce mai restrictive în numele suveranității naționale; 2) țările dezvoltate cunosc o scădere și o îmbătrânire a populațiilor lor ceea ce le creează importante lipsuri în materie de mână de lucru, dar discursurile antimigrație sunt dure în numele securității și al apărării valorilor naționale fundamentale; 3) paradigma drepturilor persoanei și în particular a drepturilor lucrătorilor migranți pare a fi un discurs important, politicile migratorii se orientează într-un sens contrar restrângând drepturile lucrătorilor imigranți și a membrilor lor de familie. Prevenirea și combaterea terorismului internațional . Actele teroriste sunt în fiecare zi mai distrugătoare și amenințarea teroristă creează pericole fără precedent. Într-o lume din ce în ce mai interdependentă, nicio țară nu mai poate singură să lupte eficace împotriva terorismului internațional. Prin urmare, terorismul internațional este o provocare fundamental pentru comunitatea internațională. De aceea, atât la nivel comunitar cât și național, statele europene adoptă de o manieră flexibilă măsuri împotriva terorismului internațional.

Deoarece terorismul reprezintă o amenințare pentru securitatea, libertatea și valorile Uniunii Europene și pentru cetățenii săi, acțiunea UE are ca obiectiv să dea un răspuns adecvat și adaptat pentru a lupta împotriva acestui fenomen. Prevenirea, protecția, urmărirea și răspunsul constituie astfel cele patru axe ale abordării globale a terorismului internațional ca provocare fundamentală în materie de securitate europeană. Implicarea UE în gestionarea crizelor și conflictelor. Interesele Uniunii Europene vizează mai întâi protecția statelor sale membre, apoi stabilitatea la frontierele sale și, în fine, prosperitatea continentului, adică ameliorarea condițiilor de viață ale populației vecine. UE dispune de toate mijloacele sociale, politice, economice și nu numai pentru a-și asigura în continuare o dezvoltare durabilă și de a se implica responsabil, și semnificativ în soluționarea crizelor și conflictelor din lume. Atingerea unor astfel de obiective se poate produce numai prin eforturile concertate și coerente ale statelor sale membre.

De la începutul anilor 1990, UE a cunoscut numeroase transformări instituționale în privința relației sale cu internaționalul. Noi politici au fost create – Politica Externă de Securitate Comună (PESC), Politica de securitate și apărare comună (PSAC).În acest sens, Tratatul de la Lisabona menționează că în ceea ce privește „Competența Uniunii în materie de politică externă și de securitate comună include toate domeniile politicii externe, precum și toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv la definirea treptată a unei politici de apărare comune care poate conduce la o apărare comună”

3.3 Principii și orientări strategice de acțiune pentru un model european de securitate:

Succesele obținute în prezent demonstrează progresele majore înregistrate în spațiul de justiție, libertate și securitate al UE. Cu toate acestea, trebuie să ne unim în continuare eforturile pentru a garanta o mai bună protecție pentru cetățenii noștri. Programul de la Stockholm și strategiile precum Strategia europeană de securitate, Strategia privind dimensiunea externă a spațiului de justiție, libertate și securitate și Strategia de gestionare a informațiilor au furnizat o bază solidă în acest sens.

Cetățenii europeni vor să trăiască în condiții de securitate și să se bucure de libertățile lor: securitatea constituie, în sine, un drept fundamental. Valorile și principiile stabilite în tratatele Uniunii și enunțate în Carta drepturilor fundamentale au inspirat Strategia de securitate internă a UE:

– politici în materie de justiție, libertate și securitate care se consolidează reciproc, respectând totodată drepturile fundamentale, protecția inter-națională, statul de drept și viața privată ; protecția tuturor cetățenilor, în special a celor mai vulnerabili, cu un accent pe victimele unor forme de infracționa litate precum traf icul de f iințe umane sau violența bazată pe gen, inclusiv pe victimele actelor de terorism care necesită de asemenea o atenție deosebită, sprijin și recunoaștere socială; dialogul, ca modalitate de eliminare a diferențelor conform principiilor de toleranță, respect și libertate de exprimare;– integrarea, incluziunea socială și combaterea discriminării, ca elemente-cheie ale securității interne a UE;– solidaritatea între statele membre în fața dificultăților care nu pot fi soluționate de statele membre printr-o acțiune separată sau în cazul în care acțiunea concertată este în avantajul UE în ansamblu;– încrederea reciprocă, ca principiu fundamental pentru o cooperare reușită.

Pe baza acestor principii, sunt stabilite zece orientări pentru acțiune în vederea garantării securității interne a UE în următorii ani.

Asigurarea supravegherii democratice și judiciare efective a activităților de securitate – Ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, implicarea Parlamentului European în elaborarea politicilor de securitate a luat o mai mare amploare, ceea ce înseamnă că este esențială consultarea eficace la toate nivelurile. Parlamentele naționale trebuie să joace de asemenea un rol mai important în activitatea UE datorită capacității acestora de a monitoriza aplicarea principiului subsidiarității și a participării lor la evaluarea punerii în aplicare a politicilor privind justiția, libertatea și securitatea.

Prevenire și anticipare: o abordare proactivă și fondată pe Informații – Printre principalele obiective ale Strategiei de securitate internă a UE se numără prevenirea și anticiparea infracțiunilor, precum și a dezastrelor naturale și a celor provocate de om și atenuarea impactului lor potențial. Deși urmărirea eficace a autorilor unei infracțiuni rămâne esențială, un accent și mai mare pus pe prevenirea infracțiunilor și a atacurilor teroriste poate contribui la reducerea prejudiciilor umane și psihologice cauzate de aceste acte și care sunt adeseori ireparabile.

O abordare vastă și globală a securității interne – Trebuie să avem în vedere faptul că securitatea internă cuprinde o serie largă de măsuri cu o dimensiune atât orizontală, cât și verticală:– dimensiunea orizontală: pentru a se ajunge la un nivel corespunzător de securitate internă într-un mediu global complex, este nevoie de implicarea autorităților de aplicare a legii și a autorităților de gestionare a frontierelor, sprijinite prin cooperarea judiciară, de ser viciile de protecție civilă, precum și de sectoarele politic, economic, financiar, social și privat, inclusiv de organizațiile neguvernamentale;

Prevenirea infracțiunilor presupune abordarea cauzelor profunde, și nu numai a infracțiunilor și a consecințelor acestora. Politicile de securitate, în special cele de prevenire, trebuie să adopte o abordare vastă, care să implice nu numai serviciile de aplicare a legii, ci și instituțiile și specialiștii de la nivel național și local. Prin urmare, ar trebui să se vizeze cooperarea cu alte sectoare, precum școlile, universitățile și alte instituții de învățământ, pentru a se preveni situația în care tinerii devin infractori. Sectorul privat, mai ales atunci când este implicat în activități financiare, poate contribui la elaborarea și la punerea în aplicare efectivă a mecanismelor menite să prevină activitățile frauduloase sau spălarea banilor. Organizațiile societății civile pot juca de asemenea un rol în desfășurarea campaniilor de sensibilizare a populației.

Elaborarea unui model global pentru schimbul de informații – Avem nevoie de o politică de securitate internă care se bazează pe schimbul de informații și pe încrederea reciprocă și care acordă prioritate principiului punerii la dispoziție a informațiilor. Pentru ca autoritățile de aplicare a legii să poată preveni și acționa în mod anticipat, acestea trebuie să aibă acces în timp util la cât mai multe date posibil privind infracțiunile și autorii acestora, modalitățile în care aceștia operează, detalii despre victimă (victime), despre vehiculele utilizate etc.

Cooperarea operațională – Prin Tratatul de la Lisabona a fost instituit Comitetul permanent pentru cooperarea operațională în materie de securitate internă (COSI) pentru a asigura coordonarea și cooperarea eficace între autoritățile de aplicare a legii și cele de gestionare a frontierelor, inclusiv controlul și protecția frontierelor externe și, după caz, cooperarea judiciară în aspecte penale care țin de cooperarea operațională. Activitatea comitetului se va baza, înainte de toate, pe evaluările și prioritățile privind amenințările, stabilite la nivel național și la nivelul UE.

Cooperarea judiciară în materie penală – Este esențial ca autoritățile judiciare ale statelor membre să coopereze mai îndeaproape, după cum este necesar ca Eurojust să își pună în valoare întregul potențial în cadrul legislației aplicabile. La nivelul UE, operațiunile și anchetele în materie penală care s-au desfășurat cu succes trebuie să ne permită să conștientizăm sinergiile potențiale dintre serviciile de aplicare a legii și cele de gestionare a frontierelor și autoritățile judiciare, în scopul prevenirii criminalității transfrontaliere.

Gestionarea integrată a frontierelor – Gestionarea integrată a frontierelor, al cărei obiectiv este combaterea imigrației ilegale, joacă un rol important și în ceea ce privește menținerea securității. Mecanismul de gestionare integrată a frontierelor trebuie con-

solidat, mai ales pentru a favoriza transmiterea celor mai bune practici în rândul polițiștilor de frontieră. Trebuie explorată posibilitatea de a se crea un sistem european de polițiști de frontieră, pe baza unei analize prealabile.

Un angajament în favoarea inovării și a formării – Trebuie să colaborăm pentru a promova și a elabora noi tehnologii prin intermediul unei abordări comune, precum și pentru a reduce costurile și a îmbunătăți eficiența. În domeniul tehnologiei, este la fel de important ca sectorul public și cel privat să colaboreze. Pe baza rezultatelor proiectelor de cercetare și dezvoltare desfășurate în temeiul Programului comun de cercetare și dezvoltare , UE ar trebui să elaboreze standarde și platforme tehnologice concepute pentru nevoile sale specifice în materie de securitate.

Dimensiunea externă a securității interne/cooperarea cu țările terțe – Nu se poate vorbi despre securitate internă f ără a se avea în vedere dimen-siunea externă, întrucât securitatea internă depinde din ce în ce mai mult și într-o mare măsură de securitatea externă. Cooperarea internațională a UE și a statelor sale membre, atât la nivel bilateral, cât și la nivel multilateral, este esențială pentru a se garanta securitatea și a se proteja drepturile cetățenilor noștri și pentru a se promova securitatea și respectarea drepturilor în străinătate. În politicile UE cu privire la țările terțe, securitatea trebuie să constituie un factor-cheie și trebuie elaborate mecanisme în scopul coordonării dintre securitate și alte politici conexe, precum politica externă, în cadrul căreia aspectele care țin de securitate trebuie să joace un rol din ce în ce mai important într-o abordare integrată și proactivă.

În acest context, Strategia de securitate internă completează în mod indispensabil Strategia europeană de securitate, elaborată în 2003 în cadrul politicii europene de securitate și apărare pentru a aborda riscurile și amenințările de la nivel mondial și pentru a promova faptul că dezvoltarea socială, politică și economică a societății mondiale reprezintă cel mai bun mod de a obține o securitate efectivă și durabilă.

Flexibilitatea în vederea adaptării la dificultățile viitoare – Este nevoie de o abordare vastă, f lexibilă, pragmatică și rea listă, adaptată în permanență la realitate, care să țină seama de riscurile și de amenințările care ar putea afecta în mod general cetățenii și care să pună deci accentul nu numai pe infracționalitate, ci să ia în calcul riscurile de orice fel care ar putea crea o problemă de securitate într-un sens mai larg, și care să poată detecta orice necesitate de adaptare la o schimbare a circumstanțelor și să garanteze cele mai înalte niveluri de securitate pentru cetățenii europeni.

Globalizarea a atras după sine noi oportunități. Creșterea substanțială în lumea în curs de dezvoltare, condusă de China, a scos din sărăcie milioane de oameni. Dar globalizarea a condus, de asemenea, la amenințări mai complexe și interconectate. Arterele societății noastre – precum sistemele informatice și furnizarea de energie – sunt mai vulnerabile. Încălzirea globală și degradarea mediului modifi că aspectul planetei noastre. Mai mult, globalizarea accelerează modifi -carea raporturilor de forță și evidențiază diferențele de valori

Concluzii:

După planul de acțiune pentru punerea în aplicare a Programului de la Stockholm, Comisia va adopta o comunicare privind Strategia de securitate internă care va cuprinde propuneri concrete. Continuarea dezvoltării, monitorizării și punerii în aplicare a Strategiei de securitate internă trebuie să devină una dintre atribuțiile prioritare ale Comitetului permanent pentru cooperarea operațională în materie de securitate internă (COSI). În plus, în conformitate cu Programul de la Stockholm, Comisia va analiza posibilitatea de a crea un fond pentru securitatea internă în scopul pro-movării punerii în aplicare a Strategiei de securitate internă.

Conceptul de securitate internă trebuie înțeles ca un concept vast și cuprinzător, care acoperă mai multe sectoare, pentru a aborda aceste amenințări majore precum și alte amenințări cu un impact direct asupra vieții, siguranței și bunăstării cetățenilor, inclusiv dezastrele natura le și cele provocate de om, precum incendiile forestiere, cutremurele, inundațiile și furtunile. Cooperarea autorităților vamale și de aplicare a legii, a autorităților judiciare și a altor servicii, de exemplu în sectorul sănătății, în sectorul civil și cel

al protecției civile, este esențială. Strategia de securitate internă a Europei trebuie să exploateze potențialul sinergiilor existente în sectoare precum cooperarea în domeniul aplicării legii, gestionarea integrată a frontierelor și sistemele de justiție penală. În fapt, aceste domenii de activitate din cadrul spațiului european de justiție, libertate și securitate sunt inseparabile: Strategia de securitate internă trebuie să garanteze faptul că acestea se completează și se consolidează reciproc.Europa trebuie să consolideze un model de securitate, bazat pe principiile și valorile Uniunii: respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, statul de drept, democrația, dialogul, toleranța, transparența și solidaritatea.

Ca o concluzie a abordărilor noastre, am putea aprecia că, în noua ecuație strategică a secolului XXI, UE are o poziție privilegiată, ce se sprijină pe calitatea de organizație globală, dotată cu toate mijloacele – economice, diplomatice, civile și militare – de acțiune externă, dar și cu o viziune globală și o strategie de securitate specifică, pe eforturile sale de modernizare militar-strategică, în condițiile unor solicitări tot mai consistente din partea altor actori internaționali, cum sunt ONU și NATO.

Prezentarea Uniunii Europene din perspectiva realizarilor sale de pana acum, poate fi facuta sub multiple aspecte data fiind complexitatea evolutiei sale de-a lungul timpului. Analiza intreprinsa se opreste cu preponderenta asupra componentei uniunii europene, a prezentarii instituiilor sale, precum si analizarea procesului decizonal la nivelul acesteia. În contextul integrării , caracteristicile de bază ale unei construcții economice sunt reprezentate de : principiile directoare, etapele de integrare economica identificate, obiectivele economice, functiile economice la nivelul uniunii, competentele economice unionale si institutiile cu diversele lor atributii.

Bibliografie :

Strategia europeană de securitate( o Europă sigură intr-o lume mai bună)

http://www.mapn.ro/diespa/eveniment/20060713/Brosura_PESA.pdf

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/rolul_eu_in_asigurarea_securitatii_globale.pdf

http://www.academia.edu/4037623/Strategia_de_securitate_a_UE.pdf

http://www.infoeuropa.md/uniunea-europeana/

la http://europa.eu/about-eu/index_ro.htm

http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.12.6.html

http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/librairie/PDF/QC3010313ROC.pdf

http://europa.eu/legislation_summaries/environment/sustainable_development/l28117_fr.htm

Dr. Petre DUȚU, ECHILIBRUL DE PUTERE ȘI MEDIUL DE SECURITATE

Dr. Constantin MOȘTOFLEI , STRATEGII DE APĂRARE ȘI SECURITATE LA FRONTIERA RĂSĂRITEANĂA NATO ȘI UE

Tudorel NICULAE, Ion GHERGHIȚĂ, Diana GHERGHIȚĂ, Comunicarea organizațională și managementul situațiilor, de criză

Dr. Constantin MOȘTOFLEI , Politici și strategii în gestionarea conflictualității , Ed.

UNIVERSITĂȚII NAȚIONALE DE APĂRARE „CAROL I” BUCUREȘTI, 2008

Bibliografie :

Strategia europeană de securitate( o Europă sigură intr-o lume mai bună)

http://www.mapn.ro/diespa/eveniment/20060713/Brosura_PESA.pdf

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/rolul_eu_in_asigurarea_securitatii_globale.pdf

http://www.academia.edu/4037623/Strategia_de_securitate_a_UE.pdf

http://www.infoeuropa.md/uniunea-europeana/

la http://europa.eu/about-eu/index_ro.htm

http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_5.12.6.html

http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/librairie/PDF/QC3010313ROC.pdf

http://europa.eu/legislation_summaries/environment/sustainable_development/l28117_fr.htm

Dr. Petre DUȚU, ECHILIBRUL DE PUTERE ȘI MEDIUL DE SECURITATE

Dr. Constantin MOȘTOFLEI , STRATEGII DE APĂRARE ȘI SECURITATE LA FRONTIERA RĂSĂRITEANĂA NATO ȘI UE

Tudorel NICULAE, Ion GHERGHIȚĂ, Diana GHERGHIȚĂ, Comunicarea organizațională și managementul situațiilor, de criză

Dr. Constantin MOȘTOFLEI , Politici și strategii în gestionarea conflictualității , Ed.

UNIVERSITĂȚII NAȚIONALE DE APĂRARE „CAROL I” BUCUREȘTI, 2008