Strategia de Mediu
C U P R I N S
Introducere……………………………………………………………………………………………………………. 2
Capitolul 1. O scurtă cronologie a strategiei de mediu…………………………………………….. 5
Introducere…………………………………………………………………………………………………. 5
Momente istorice ale strategiei de mediu la nivel internațional……………………….. 6
Momente istorice ale strategiei de mediu la nivelul Uniunii Europene……………… 9
Capitolul 2. Instituții europene actori în strategia de mediu ………………………………….. 14
2.1. Introducere ………………………………………………………………………………………………. 14
2.2 Comisia Europeană. Direcția Generală de Mediu…………………………………………. 14
2.3. Consiliul Miniștrilor Mediului……………………………………………………………………. 15
2.4. Parlamentul European. Comisia de Mediu Sănătate Publică și Politică a Consumatorului………………………………………………………………………………………………. 15
2.5.Agenția Europeană de Mediu……………………………………………………………………… 16
2.6. Comitetul Regiunilor…………………………………………………………………………………. 17
2.7. Comitetul Economic și Social…………………………………………………………………….. 17
Capitolul 3. Etapele strategiei de mediu a Uniunii Europene……………………………….. 19
3.1. Introducere………………………………………………………………………………………………. 19
3.2. Programele de Acțiune pentru Mediu ………………………………………………………. 20
INTRODUCERE
Iubește natura și urăște poluarea
Dan Crudu
Poluarea este un termen tot mai des întâlnit în societatea contemporană, atât la nivel mondial cât și regional, în mediul politic, economic, social, mass-media, etc. Poluarea a devenit „inamicul” omului, un inamic destul de periculos, contra căruia trebuie început un serios și rațional „război”, din care sper ca omenirea să iasă invingătoare. Se impune ca fiecare om al planetei să conștientizeze pericolul major al poluărrii. Cu „arma” conștiinței de sine a fiecărui cetățean al țării, a guvernelor, cu cea legislativă și cu cea a bunului simț și al măsurii, sper și doresc ca generațiile actuale și viitoare să câștige „bătălia” cu poluarea. „Poluarea mediului este o temă deosebit de importantă care ar trebui să preocupe atât populația cât și factorii de decizie, la nivel economic și politic, din toate țările lumii.” Dar „războiul” cu poluarea nu este atât de simplu pe cât se pare, având în vedere că „armata” poluării tot noi oamenii o „întreținem” și îi „furnizăm armament”, prin activitățile noastre „poluante”. De aceea,tot noi oamenii trebuie să acționăm contra poluarii pentru a o învinge, prin aplicarea unor măsuri legislative, tehnice, economice, prin tot ceea ce se poate numi o strategie de mediu la nivel de cetățean, națiune, europen si mondial.
Politca mediului înconjurător, ar fi deviza, principiul, obiectivul suprem al politicii de mediu la toate nivelurile civilizației umane. În această lucrare voi încerca să subliniez importanța Uniunii Europene, a instituțiilor și factorilor implicați în politica de mediu a Europei, aceasta mare „familie”, în care și România este membră și în această calitate este interesată în ceea ce privește această politică. Poluarea și efectele acesteia sunt vizibile la tot pasul, uneori cu consecințe dramatice, atât asupra mediului înconjurător, cât și asupra a ceea ce este mai important: sanătatea oamenilor și a tot ceea ce înseamnă viața pe Terra. Încă de la începutul existenței sale, omul a poluat mediul înconjurător, poluarea fiind un „rezultat” al activității sale. Alături de alte probleme ale actualei civilizații umane, cum ar fi: menținerea păcii, eradicarea bolilor grave care macină omenirea, foametea în zonele defavorizate ale planetei, șomajul în țările industrializate, poluarea a devenit un subiect dezbătut la nivel mondial. Omul depinde de mediul sănătos în care trăiește, iar mediul sănătos, depinde de înțelepciunea omului de a-l menține sănătos și curat. Între om și mediu, a fost, este și va fi întodeauna o „simbioză”, o legătură ancestrală, în care omul i-a din natură ceea ce are nevoie pentru trai, iar mediul are nevoie de om, ca acesta să-l mențină cât mai curat și sănătos.
Poluarea și efectele sale, au progresat sub diferite forme, în paralel cu dezvoltarea civilizației umane, atât din punct de vedere demografic cât și al tehnologiei. Poluarea și consecințele dramatice ale acesteia, au devenit mai pregnante odată cu aplicarea invențiilor și inovațiilor tehnologice, care au generat apariția și dezvoltarea industriei în secolulXVIII-XIX-lea, așa numita „Revoluție industrială”. Până la această industrializare, poluanții mediului erau de natura organică care se reintegrau în natură. Odată cu dezvoltarea industriei și creșterea demografică a populației, au apărut elemente poluante noi, cu ciclul îndelungat de dezintegrare în natură ca de exemplu: nelipsitul plastic din viața noastră, dar și mai periculoasele deșeuri radioactive. Încă de la apariția sa, automobilul a fost o sursă de poluare importantă, având în vedere tipul și rezultatul energiei folosite pentru funcționarea sa, precum și dezvoltarea industriei automobilului. Dezvoltarea industriei lemnului, având ca efect cererea tot mai mare al acestui prețios element, determină defrișarea uneori necontrolată a pădurilor considerate „plamânii Terrei”. Se mai adaugă incendiile devastatoare pe arii întinse, având ca rezultat diminuarea arealului silvic la nivel planetar, în paralel cu diminuarea atât de necesarului strat de ozon. În ultima perioadă, situația ecologică a Terrei, s-a agravat îngrijorător. Cele trei elemente vitale ale Pământului, aerul, apa, și solul, sunt zilnic infestate cu diverși poluanți. Tone de deșeuri sub diverse forme, sunt emanate în atmosferă, apă, și sol. Omul a devenit conștient de efectele poluării, care se manifestă în sănătatea lui, sub diverse boli, în dispariția unor specii ale florei și faunei, precum și în celebrul „efect de seră”, cu toate consecințele acestuia asupra vieții. Dacă nu se vor lua masuri la nivel global, poluarea și consecințelei ei, vor duce la o inevitabilă „sinucidere” a civilizației umane.
„Primii vizionari care au tras un semnal de alarmă legat de degradarea mediului înconjurător, au fost oamenii de știință din secolul XIX-lea, care confruntați cu urbanizarea și industrializarea galopantă au încercat să stopeze acțiunile distructive și să educe oamenii în domeniul științelor naturale și a protecției mediului.” Dar și natura poluează, vor spune unii, referindu-se la erupțiile vulcanicecare aruncă în atmosferă tone de cenusă vulcanică și lavă, ceea ce este adevărat, dar natura nu poluează în cantitatea și continuitatea în care poluează omul și industria sa. Astfel, poluarea se clasifică în poluare naturală și poluare artficială, cea din urmă produsă de om și activitatea sa și care este cea mai dezastruoasă în ceea ce privește consecințele. În secolul XX-lea, s-a intensificat folosirea combustibilului fosil, astfel a crescut în atmosfera concentrația de dioxid de carbon, având ca rezultat creșterea temperaturii Pământului, fenomen cunoscut sub denumirea de „încălzire globală”, având consecințe îngrijorătoare asupra mediului.
Dar ce înseamnă poluare? Acest termen provine din latinescul „polluero” și înseamnă a murdării,a pângării, a profana „a răspândi în atmosferă, în ape etc. substanțe nocive; dăunătoare vieții; a infecta, a vicia.” Dar poluarea care este o activitate, nu poate avea loc fără poluanți. Aceștia sunt substanțe ori energiile care acționează negativ asupra mediului și implicit asupra normalității biodiversității. Apa, aerul și solul, cele trei elemente vitale ale Terrei, sunt infestate zilnic cu cantități alarmante de poluanti. Unii poluanți sunt biodegradabili, adică se descompun în mod natural în mediul înconjurător, prin intermediul unor microorganisme ca de exemplu,apa menajeră, alți poluanți nu se descompun sau descompunerea lor durează un timp îndelungat ca de exemplu: substanțele radioactive. Există un circuit al acestor poluanți „mijloacele de transport” al acestora ar fi, râurile, curenții de aer, curenții de apă , fiind deplasați uneori pe distanțe mari, contaminând și alte zone, afectând prin reacțiile lor, biodiversitatea. Ploaia acidă, o combinație de acizi cu picături de ploaie, cad peste lacuri și păduri, având ca rezultat moartea peștilor sau a unor plante, dispariția acestora duce la dispariția altor specii care depind de acestea.
CAPITOLUL I
Dacă nu există trecut nu există prezent și viitor
Dan Crudu
O SCURTĂ CRONOLOGIE A STRATEGIEI DE MEDIU
1.1. Introducere
După cel de-al Doilea Război Mondial, țările europene afectate economic de urmările războiului, au demarat o amplă acțiune de refacere a economiei distruse. În acest sens, un rol important l-a avut S.U.A. (Statele Unite ale Americii), intervenind cu ajutor financiar prin cunoscutul „PLAN MARSHALL”. În această refacere a economiei, un accent deosebit s-a pus pe dezvoltarea siderurgiei, care era mare consumatoare de cărbuni. Pentru evitarea unui nou război, Germania, Olanda, Italia, Franța, Belgia și Luxemburg, au pus bazele în 1951, Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Economia și în special industria se dezvoltă cu pași repezi, dar în același timp și poluarea ca fenomen, cu primele semne și consecințele ei. „Nici în Europa, nici în restul lumii, protecția mediului nu era o problemă la aceea vreme. De aceea, tratatele ce stau la baza Comunității Europene nu oferă nici o bază legală pentru activitățile Comunității în domeniul politicii de mediu.”
Efectul „poluării europene”, a stârnit interes la nivelul Comunității Europene. Consecințele „industriei poluante” asupra mediului unui stat, aveau „efecte” și asupra mediului unui stat vecin. Este de ajuns caun râu sau fluviu care străbate teritoriul unui stat, săfie poluat cu deșeuri industriale, ca acesta să fie „transportate” în celelalte state riverane, ajungând în cele din urmă în mări și oceane, având consecințe grave asupra oceanului planetar. La fel se întâmplă cu poluarea aerului:
„Un agent poluant de o importanță majoră pentru calitatea aerului estedioxidul de sulf(SO2). Acesta este produs de arderea combustibililor fosili pe baza de sulf cum ar fi uleiul și cărbunele. O dată de degajat în atmosferă, dioxidul de sulf este -în adevăratul sens al cuvântului -„pe aripile vântului”. Amestecul dioxidului de sulf cu umiditatea din nori, provoacă ploi acide care adeseori contribuie la acidificarea soluluiși a apei la mii de kilometri distanță de zona de emisie a noxelor.”
Așa cum orice lucru într-o oarecare măsură are istoria sa, la fel ca alte politici și politica de mediu are istoria ei, concretizată în simmit-uri, confrințe, tratate și alte documente. Devenită o problemă la nivel mondial, poluarea și consecințele ei, cât și consecințele care se impun, au avut ca rezultat organizarea de acțiuni în acest sens, la nivel internațional și european. Din acest punct de vedere, se poate afirma că istoria strategiei de mediu, având în vedere zona geografica unde au avut loc evenimentele, se poate clasifica în două grupe: istoria la nivel internațional și istoria la nivelul Uniunii Europene.
1.2. Momente istorice ale strategiei de mediu la nivel internațional
Anul 1972. Conferința de la Stockholm. Politica de mediu a Uniunii Europene, s-a născut în anul 1972, în intervalul 5-16 mai la Stockholm,Suedia, cu ocazia primei Conferințe Mondiale în Domeniul Protecției Mediului, la care a participat și România, ca făcând parte din cele 114 state participante. Declarația finală asupra mediului care cuprindea 26 de principii referitoare la drepturile și obligațiile statelor membre a fost un „stimulent” pentru acestea în a iniția și demara politici de protecție a mediului. Documentul scotea în evidență, conexiunea dintre standardele calității vieții și calității mediului. Ziua de 5 iunie, a fost aleasă în cadrul Conferinței, ca fiind „Ziua Mondială a Mediului.” Un alt document adoptat în cadrul Conferinței, a fost Planul de acțiune privind mediul, compus din 109 recomandări adresate statelor privind politica de mediu.
Anul 1983. Comisia Brundtland. În acest an, Națiunile Unite fac un important pas pe scena politicii de mediu, prin înființarea Comisiei Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare (WORLD COMMISSSION ON ENVIRONMENT AND DEVELOPMENT ) mai cunoscută fiind sub denumirea de „Comisia Brundtland”. Comisia avea ca scop cercetarea gradului de deteriorare a mediului și modalitatea de a rezolva aceste probleme ce privesc societatea umană. Comisia fiind prezidată de GRO HARLEM BRUNDTLAND. Primul ministru al Norvegiei la aceea dată, a rămas cu numele „împrumutat” de la acesta. Două probleme majore au fost evidențiate de acestă comisie și anume:
1. „Dezvoltaarea nu însemnă doar profituri mai mari și standarde mai înalte de trai pentru un mic procent de populație, ci creșterea nivelului de trai al tuturor.
2. dezvoltarea nu ar trebui să implice distrugerea sau folosirea nesăbuită a resurselor noastre naturale nici poluarea mediului ambiant.”
Anul 1987. Raportul Brundtland. La un an de la catastrofa Cernobâl, anul 1987 se evidențiază prin lansarea în cadrul Raportului Brundtland, a unui concept modern, sub forma unei simple definiții, transformată mai apoi într-un principiu fundamental în politicile Uniunii Europene și anume: dezvoltarea durabilă. „ Viitorul nostru comun”, titlul documentului de 400 de pagini, elaborat și publicat de Comisia Brundtland, cunoscut și sub denumirea de „Raportul Brundtland”, a inițiat cadrul care va sta la baza „Agendei 21” și a principiilor „Declarației de la Rio.” Alături de celebra definiție a dezvoltării durabile, Raportul susține ideea de schimbare a strategiilor de protecție a mediului, ținând cont de limitele resurselor planetare, în scopul dezvoltării unei economii și a unui înalt standard de viață. Sunt prezente în cadrul Raportului, zone care se confruntă cu probleme de mediu, precum și o prezentare a măsurilor de ordin tehnologic și organizatoric care ar contribui la o dezvoltare durabilă în contextul protejarii și conservării mediului și dezvoltarii economice.
Anul 1992. Conferința de la Rio de Janeiro. În acest an, la 13 iunie, are loc la Rio de Janeiro, Beazilia, ceea de-a doua Conferință a Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare, evenimentul fiind considerat important în istoria omenirii,referitor la protecția mediului înconjurător. Au fost adoptate în urma acestei Conferințe, importante documente ca de exemplu:
Declarația de la Rio sau „Carta Pământului”, document ce conține 27 de principii, care ar sta la baza relațiilor dintre omenire și natură cu scopul dezvoltării durabile.
Agenda 21 (1993), concretizat într-un program de acțiune prin care „Declarația de la Rio”, să fie pusă în aplicare de către guverne, organizații ale ONU și alte agenții implicate în domeniul protecției mediului. Numărul „21”, se referă la programul destinat secolului XXI, la nivel internațional, național, și local, așa cum se recomandă în capitolul 28 al documentului. După cinci ani, în 1998, Adunarea Generală a ONU a organizat o sesiune specială, sub denumirea RIO+5 cu scopul evaluării rezultatelor punerii în aplicare a programului. S-a recunoscut o deteriorare continuă a mediului, la nivel planetar, adică o „ineficiență” al acestui program, recomandându-se în acest sens, măsuri suplimentare și ferme.
Convenția schimbărilor climatice, un alt document adresat statelor semnatare, care se angajează ca până în anul 2000 să reducă emisiile de bioxid de carbon în atmosferă, cel puțin la nivelul anului 1990.
Declarația de principii referitoare ls conservarea și exploatarea pădurilor cu referire la defrișările necontrolate ale pădurilor și necesitatea de impunere a unor măsuri în acest sens.
Convenția diversității biologice, document ce conține relatarea unor măsuri de protejare a ecosistemelor.
Importanța summit-ului de la Rio, constă în abordarea cu fermitate a problemelor de protecție a mediului și a documentelor adoptate, care au generat consecințe pozitive în implementarea acestora, la toate nivelurile societății. Un alt aspect al importanței Conferinței de la Rio, constă în hotărârea de a intreprinde acțiuni referitoare la promovarea unei dezvoltări durabile în domeniul mediului, cel economic și social.
Anul 2002. Conferința de la Johannesburg. Noului concept al dezvoltarii durabile, i-a fost dedicată cea de-a treia Conferință Mondială a ONU, privind Dezvoltarea Durabilă, de la Johannesburg, Africa de Sud, în intervalul 26 august – 4 septembrie. State, guverne, organizații nrguvernamentale, marile concerne a industriei și comerțului, și-au trimis reprezentanții la acest summit mondial, în ideea de a înțelege, dezvolta și implementa dezvoltarea durabilă a mediului. Au fost dezbătute măsuri de protejare a mediului, abordând domenii referitoare la aer, apă, sol, sănătate și biodiversitate. Prin Declarația de la Johannesburg, ca fiind unul din documentele adoptate, participanții au reconfirmat angajamentul comun de dezvoltare și eficientizare a protecției mediului, în paralel cu dezvoltarea economică și socială, de la nivel local la cel mondial. Planul de implementare, al doilea document adoptat, structurat în șase capitole, abordează problema surselor de finanțare destinate dezvoltării durabile, precum și îmbunătațirea și stabilizarea politicilor financiare internaționale. Împortanța summit-ului de la Johannesburg, constă în încercarea sa de a reconfirma conceptul de dezvoltare durabilă și de-al pune pe primul loc în toate agendele internaționale și în același timp, impulsionarea implementării lui în toate politicile internaționale.
1.3. Momente istorice al strategiei de mediu la nivelul Uniunii Europene
Anul 1972. Summit-ul de la Paris. Cu ocazia acestui summit, care a avut loc în inteervalul 19-21 octombrie, statele membre au decis elaborarea unui Program de Acțiune pentru Mediu, adresându-se în acest sens, Comisiei Europene. Aceasta, încă din anul 1973 a luat primele măsuri în demararea unei politici de mediu coerente pentru Uniunea Europeană. În cadrul summit-ului, s-a evidențiat cât de necesară este politica de protecție a mediului în contextul unei dezvoltări economice și a îmbunătățirii calității vieții. Importanțaacestui summit, consta în deciderea la nivel de șfi de state, a elaborării unei politici comune de mediu fără a afecta buna dezvoltare economică.
Anul 1973. Inființarea Direcției Generale de Mediu. Referitor la politica de mediu, acest an aduce în cadrul instituțiilor europene de mediu, fundamentul pentru înființarea acestei instituții numită Direcția Generală de Mediu, în scopul comun de protejare și ameliorare a mediului în Europa. În cadrul atribuțiilor majore ale acestei instituții, se remarcă asigurarea privind aplicarea corectă a legislației Uniunii Europene, de către statele membre și investigarea plângerilor și sesizărilor cetățenilor și a instituțiilor europene, referitoare la problemele de mediu. Tot în acest an intră în „vigoare” primul Program de Aciune pentru Mediu (PAM).
Anul 1987. Actul Unic European (AUE). Tratatul a fost semnat la 17 februarie 1986 (Luxemburg), de către nouă state membre ale Comunității Europene, urmate la 28 februarie 1986 de Italia, Danemarca și Grecia. A intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Prin Actul Unic European, are loc o primă revizuire importantă a tratatului de la Roma, care este actul de naștere în anul 1957, a Comunității Economice Europene, acesteia, prin acest act îi sunt atribuite puteri majore în domeniul protecției mediului. Referitor la protecția mediului, importanța acestui document, constă în menționarea pentru prima dată a politicii de mediu în cadrul unui tratat al Comunității Europene.În acest fel, politicii de mediu, i se atribuie prin introducerea titlului „Mediu”, o bază legală în cadrul Tratatului Comunității Europene. Prin intermediul tratatului, politicii de mediu i se atribuie un fundament juridic. Articolul 130 R, fixează trei obiective prioritare și anume: protejarea și conservarea mediului, sănătatea umană, prudență și raționalitateîn folosirea resurselor naturale.
Anul 1993. Tratatul de la Maastricht. Acest tratat a fost semnat la Maastricht, Olanda, la 7 februarie 1992 si a aintrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul este considerat fundamentul Uniunii Europene, un „liant” al popoarelor europene. Este calificat ca fiind un pas în domeniul protecției mediului și acordă acestuia un statut complet. Prin acest tratat, protecția mediului se transformă într-un obiectiv prioritar al Comunitații Europene, în scopul menținerii unui mediu înconjurător sănătos, ca fiind condiția esențială în calitatea standardelor economice și sociale. Obiectivele fundamentale referitoare la mediu, sunt prezentate în noul titlu XVI, dedica mediului, mai precis articolul 130 R care stipulează că:
„Politica Comunității în domeniul mediului contribuie la urmărirea obiectivelor de mai jos:
conservarea, protecția și îmbunătățirea calități mediului;
ocrotirea sănătății persoanelor;
utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale;
promovarea, pe plan internațional, a unor măsuri destinate să facă față problemelor regionale sau planetare de mediu.”
În cadrul aceluiași articol, la paragraful 2, se menționează „o politică a Comunității ce vizează un nivel înalt de protecție, ținând seama de diversitatea situațiilor din diferitele regiuni ale Comunității.” Politica se bazează pe principiile precauției și acțiunii preventive și cel al „poluatorului plătește”. Importanța Tratatului de la Maastricht, în ceea ce privește mediul, constă în aceea că tratatul atribuie protecției mediului, un înalt statut oficial de politică comunitară.
Anul 1999. Tratatul de la Amsterdam. Acest tratat a fost semnat la 2 octombrie 1997 și a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Tratatul de la Amsterdam, Olanda, se califică a fi unul dintre cele mai importante tratate la nivel comunitar, semnarea lui având ca rezultat realizarea unui salt important în unificarea europeană și a îndeplinirii obiectivelor acesteia. Într-un fel este o completare și pe alocuri o modificare în general a Tratatului de la Maastricht în mai multe domenii printre care și cel al protecției mediului. Marele merit al acestui tratat,referitor la politica mediului este transformarea conceptului de dezvoltare durabilă, într-un principiu și chiar un obiectiv major al Comunității Europene. În același timp, prin intermediul acestui tratat, politica de mediu se transformă într-o politică orizontală, consolidând în paralel principiul integrării mediului în celelalte politici comunitare. Tratatul evidențiază o imagine transparentă în domeniul integrării politicii de mediu și permite în paralel conexiuni între principiile politicii politicii de mediu și conceptul dezvoltării durabile. Artcolul 2 al Tratatului, conferă dezvoltării durabile un loc de frunte pe „podiumul” obiectivelor Uniunii Europene, iar articolul 6, abordează criteriile de integrare a protecției mediului, în celelalte politici sectoriale. În esență, importanța tratatului, referitor la mediu este definită prin transformarea conceptului de dezvoltare durabilă, într-un scop major al UE, protecția mediului fiind așezată printre prioritățile de vârf ale Uniunii Europene. Totodată este întărită baza legală a politicii protecției mediului, prin promovarea și dezvoltarea conceptului de dezvoltării durabile în componența Uniunii Europene.
Anul 2000. Strategia de la Lisabona. Cunoscută sub denumirea de Agenda de la Lisabona, Portugalia, a fost lansată în 23 și 24 martie 2000, sub forma unui proiect pe 10 ani, având ca scop transformarea economiei Uniunii Europene, într-una dintre cele mai dinamice și competitive la nivel mondial. În acest scop, șefii statelor membre ale Uniunii Europene de la acea vreme, și-au luat angajamentul în cadrul acestei ședințe a Consiliului Europei, să realizeze acest scop, adoptând un set de obiective, măsuri și acțiuni prioritare în toate domeniile, printre care și protecția mediului. Printre obiectivele Strategiei Lisabona, referitoare la dezvoltarea economică, creșterea numărului locurilor de muncă, îmbunătățirea protecției sociale, se află ca obiectiv important referitor la mediu: „promovarea dezvoltării durabile și a protecției mediului. Strategia de la Lisabona este fundamentată pe trei piloni: competivitate economică, incluziune socială și protejarea mediului înconjurator. Aceștia sunt comparați de către Jose Manuel Barosso (fost ministru al Consiliului Europei), cu trei copii, dintre care o atenție mai deosebită ar trebui acordată „copilului”competivității economice. Substratul acestei comparații în contextul protecției mediului, ar fi că această competivitate a economiei în scopul profitului financiar, ar neglija protecția mediului având în vedere dependența economiei de resursele naturale și poluarea ca „efect” al acestuia. Competiția, dinamica și dezvoltarea economică, presupune noi locuri de muncă. Așadar, „Agenda Lisabona reprezintă un nou experiment european prin care se propune crearea a 6 milioane de locuri de muncă, în dauna cauzelor nobile ale mediului și asistenței sociale, sacrificate pe „altarul” economiei.” Strategia de la Lisabona, în ideea utopică de a fi cea mai competitivă economie mondială, nu a avut randamentul scontat, având în vedere competivitatea economică a S.U.A. și Japonia. O nouă încercare a fost prezentarea unui program: Strategia 2010.
Anul 2001. Summit-ul de la Goteborg . În cadrul acestui summit de la Goteborg, Suedia, șefii statelor membre au lansat o strategie a dezvoltării durabile, având la bază propunerile exprimate de Comisia Europeană și abordată de către Consiliul European. Documentul „Strategia Europeană pentru dezvoltare sustenabilă”, conține obiective și propuneri care aveau ca scop facilitarea realizării obiectivelor asumate și ideea de obligativitate a evaluării impactului pentru fiecare inițiativă propusă spre adoptare la nivelul Uniunii Europene. În domeniul dezvoltării durabile, Declarația Goteborg a stat la baza politicilor comunitare ale Uniunii Europene. Printre obiectivele prioritare stabilite la Goteborg, s-au evidențiat schimbările climatice, sănătatea publică și gestionarea resurselor naturale. Importanța Conferinței de la Goteburg, constă în adoptarea conceptului de dezvoltare durabilă, ca o strategie comunitară în domeniile economic, social și cel al protecției mediului.
Anul 2005. Revizuirea Strategiei de Dezvoltare Durabilă. Anul 2005, pare a fi un an al tendințelor de revizuire a unor strategii considerate ineficiente, având în vedere rezultatele evaluate în ceea ce privește protecția mediului și al altor domenii de de dezvoltare durabilă. În consecință, Comisia Europeană, în februarie 2005 dă startul unei evaluări critice privitoare la rezultatele înregistrate după anul 2001, în domeniul dezvoltării durabile, cu referire la protecția mediului, sanatății populației, schimbările climatice și afectarea biodiversității. În paralel cu evidențierea unor măsuri care ar trebui luate în considerare, se punctează în document și acea tendință nesustenabilă cu posibile rezultate negative asupra mediului înconjurător, având repercusiuni asupra dezvoltării Uniunii Europene.
Conștienți de aceste rezultate, în iunie 2005, șefi de state și guverne ai Uniunii Europene, adoptă o declarație revizuită, bazată pe Agenda de la Lisabona, care încorporează noi direcții de dezvoltare durabilă referitoare la economie și protecția mediului. După o amplă analiză, Comisia Europeană prezintă la 13 decembrie 2005,o propunere pentru revizuirea obiectivelor și măsurilor cuprinse în Strategia de la Goteborg din 2001. Toate acestea au ca rezultat, adoptarea la 9 iunie 2006 de catre Consiliul Uniunii Europene a unei noi Strategii de Dezvoltare Durabilă pentru o Europă posibil extinsă, prin aderarea altor state, strategie care are la bază, Strategia de la Goteburg. În noua Strategie, se evidențiază acel obiectiv prioritar clar și coerent al Uniunii Europene care se refera la ridicarea calității standardelor de viața a generațiilor prezente și viitoare prin folosirea rațională a resurselor naturale în paralel cu o dezvoltare economică și socială.
Anul 2006. Strategia de Dezvoltare Durabilă reînoită pentru o Uniune Europeană extinsă. Documentul a fost adoptat la 9 iunie 2006 de către Consiliul Uniunii Europene, conceput în baza unei strategii unice și coerente, fundamentată pe un obiectiv prioritar, referitor la îmbunătățirea calității mediului pentru generațiile prezente și viitoare. Se evidențiază în document ideea unei comunități sustenabile, care să fie competentă în gestionarea și utilizarea rațională a resurselor naturale, în scopul protejării și conservării eficiente a mediului înconjurător. Împlementarea unei asemenea strategii, revine Uniunii Europene, asigurând în acest proces, toate instituțiile și organismele aferente, atât la nivel comunitar, național și chiar la nivel de cetățean, având ca scop realizarea obiectivelor dezvoltării durabile. Referitor la protecția mediului, obiectivul important care se evidențiază este cel care abordează măsurile ce permit delimitarea creșterii economice de impactul cu urmări negative asupra mediului. Importanța acestui document, constă în stabilirea unor proceduri ale strategiei, referitoare la modul de implementare și monitorizare a obligativității de raportare din partea Comisiei Europene și statelor membre a angajamentelor asumate.
Anul 2007. Tratatul de la Lisabona. Acest tratat a fost semnat la Lisabona, Portugalia, la 13 decembrie 2007 de către cele 27 de state membre ale Uniunii Europene și a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatul modifică alte două tratate și anume: Tratatul privind Uniunea Europeană, cunoscut ca și Tratatul de la Maastricht și Tratatul de Instituire a Comunității Europene, cunoscut ca și Tratatul de la Roma, acesta fiind redenumit ca Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona are ca scop, transformarea Uniunii Europene, într-o uniune mai democratică, mai aptă și capabilă în abordarea problemelor stringente printre care se numără cele de mediu și schimbările climatice. Referitor la mediu, sunt abordate domeniile schimbărilor climatice și a energiei. Tratatul acordă o importantă atenție obiectivului prioritar al Uniunii Europene privind dezvoltarea durabilă în Europa, care să se bazeze pe un înalt nivel de protejare și ameliorare a mediului înconjurător. Se prefigurează în tratat, promovarea de măsuri la nivel internațional în ceea ce privește rezolvarea problemelor de mediu la nivel global în special în domeniul schimbărilor climatice. Deasemenea este abordată problema energiei ca domeniu conex mediului înconjurator, cu referire la noi surse de energie regenerabilă.
CAPITOLUL II
Nimic nu este posibil fără oameni; nimic nu durează fără instituții
Jean Monnet
INSTITUȚII EUROPENE ACTORI ÎN STRTEGIA DE MEDIU
2.1. Introducere
Susținerea politicii de mediu a Uniunii Europene este bazată pe existența unor instituții care au rolul de a se consulta permanent cu guvernele statelor membre și alte instituții ale acestora, pentru ca în final să pregătească și să implementeze politica de mediu în Uniunea Europeană. Aceste instituții prin atribuțiile lor, asigură realizarea obiectivelor politice de mediu, la nivelul Uniunii Europene. Aceste instituții care răspund de politica de mediu, se subordonează unei directive prioritare și anume, aceea a „integrării caracterului sinergic al acestui domeniu asigurând realizarea obiectivelor sale atât la nivel legislativ, cât și la nivel de implementare”.
2.2. Comisia Europeană. Direcția Generală de Mediu. Comisia Europeană este structurată în mai multe departamente, numite și „direcții generale” (DG), care se clasifică în domenii de activitate. Una din aceste direcții, este și Direcția Generală pentru Mesdiu, înființată în anul 1981, cunoscută sub denumirea de: DG. Mediu (Direcția Generală de Mediu). Obiectivul acestei instituții este: „ de a proteja, conserva și îmbunătății mediul pentru generațiile prezente și viitoare.” Direcția Generală, urmărește și asigură respectarea și aplicarea legislației Uniunii Europene privind mediul, de către statele membre și poate acționa în justiție, atunci când constată că legislația referitoare la mediu, este încălcată. Direcția Generală de Mediu se implică în a sprijini instituțiile naționale de mediu ale statelor membre, în activitatea acestora de a se alinia la standardele de protecție a mediului, stabilite de instituțiile Uniunii Europene. Sesizarile facute de ONG ( Organizații nonguvernamentale) sau de cetățenii europeni cu privire la încălcarea normelor de mediu, sunt analizate de DG. Mediu, care se implică în soluționarea pe cale legislativă a acestora. Totodată, instituția este „ambasadorul” Uniunii Europene la reuniunile internaționale pe probleme de mediu, unde promovează politicile de mediu cele mai favorabile. Programul „LIFE” este principalul instrument de finanțare a proiectelor de protecția mediului în Uniunea Europeană, promovat prin DG. Mediu care din anul 1992 a „cofinanțat aproximativ 3954 proiecte în întreaga UE, care contribuie cu aproximativ 3,1 miliarde euro pentru protecția mediului.” Ca organism integrat Comisiei Europene, o competență importantă a Direcției Generale de Mediu, este aceea de „apărătoarea tratatelor de mediu înconjurător în vigoare, putând chiar anula acte ale Consiliului dacă acestea nu sunt conforme cu normele comunitare ori cu prevederile din tratatele de specialitate.”
2.3. Consiliul Miniștrilor Mediului. Acesată instituție face parte din Consiliul Uniunii Europene, înființat cu ocazia reuniunii la nivel înalt de la Paris din decembrie 1974. Consiliul European, se reunește prima dată la Dublin în martie 1975. Au o responsabilitate foarte importantă în politica de mediu a Uniunii Europene „inclusiv de protecția mediului, utilizarea prudentă a resursrlor și protecția sănătății umane.” Problemele de mediu din domeniul schimbărilor climatice la nivel internațional, fac parte din activitatea Consilului. Fiind compus din miniștrii mediului fiecărui stat membru a UE, aceștia pot prezenta și dezbate la cele patru reuniuni anuale, problemele legate de mediu și pot lua decizii prin majoritatea calificată în codecizie cu Parlamentul European. Aceștia, adoptă acte legislative și coordoneaza politicile europene și „iau decizii în pimul rând în numele Uniunii și obiectivelor comune și nu în numele guvernelor statelor pe care le reprezintă.” Consiliul Miniștrilor Mediului, are rolul de coordonator și de decizie în problemele specifice mediului, trasează politicile pe termen scurt și pe termen lung în funcție de obiectivele stabilite. Au un rol decisiv în stabilirea bugetelor și în reducerea decalajelor referitoare la standardele de mediu între statele membre. Un alt rol considerat important este cel de supraveghere a dezvoltării durabile și echilibrate în ceea ce privește activitatea economică și socială cu respectarea legislației pentru protecția mediului.
2.4. Parlamentul European – Comisia de Mediu, Sănătate Publică și Politică a Consumatorului. Parlamentul European deține un rol major în formularea legilor Uniunii Europene în domeniul mediului. În cea de a șaptea legislatură a sa (2009-2014),Parlamentul alături de Consiliu a adoptat legislații privind emisiile industriale și cele provenite de la autovehicole, a transporturilor ilegale de deșeuri și gestionarea acestora provenite din dezafectarea echipamentelor electronice. Comisia de Mediu a luat ființă în anul 1973, fiind a douăsprezecea comisie specializată pe un anumit domeniu. Are o responsabilitate în politica de mediu înconjurător, în probleme ca: dezvoltarea durabilă, poluarea aerului, a solului și apei, managementul și reciclarea deșeurilor, nivelul zgomotului, schimbării climatice și protecția biodiversității, refacerea mediului afectat și alte măsuri privind protecția mediului. Are în supraveghere activitățile agențiilor de mediu și sănătate ale Uniunii Europene. În cadrul celor trei rapoarte anuale de mediu, sunt analizate modul în care a fost adopatată legislația de mediu, examinează și evaluează problemele de implementare și apreciază dacă legislația și-a îndeplinit obiectivele pentru care a fost elaborată.
2.5. Agenția Europeană de Mediu. Această instituție este o agenție a Uniunii Europene. A fost înființată în anul 1990, când Comunitatea Europeană a adoptat un Regulament de Instituire a Agenției Europene de Mediu și a unei Rețele europene de informare și observare a mediului ( EIONET). Actul de naștere al Agenției este Regulamentul CEE 1210/1990 modificată prin Regulamentul CEE 933/ 1999, și a devenit operațională în anul în anul 1994. Agenția are sediul la Copenhaga, Danemarca și este compusă din reprezentanți ai statelor membre a Uniunii Europene dar și a unor state nemembre. Din personalul Agenției, fac parte experți în domeniul mediului și dezvoltarii durabile și cel al comunicării și gestionării informației. Acestia colaborează în activitatea de colectare, analiză și interpretare a informațiilor, provenite din țările membre și nemembre, cu scopul de a fi transmise instituțiilor interesate și cetățenilor Uniunii Europene. Atât ca misiune și ca activitate principală a agenției, de a colecta, prelucra și analiza date privind mediul la nivel european, agenția are o importanță majoră în furnizarea informațiilor obiective și fiabile. Aceste informații, vor permite Comunității și statelor membre, să ia măsurile necesare și eficiente în protejarea și conservarea mediului. Agenția furnizează informații și analizează date în domeniul mediului calității și sensibilității acestuia. Informațiile furnizare de AEM, provin dintr-o varietate de surse. Au fost înființate o rețea de orgnisme naționale de mediu, destinate să colaboreze cu Agenția, ca de exemplu: EIONET. Această rețea, include peste 300 de instituții din cuprinsul Europei. Dezvoltarea și coordonarea activității acestei rețele, face parte din responsabilitatea Agenției Europene de Mediu, fiind o rețea de parteneriat între aceasta și țările membre și cooperante. În acest sens, se impune o strănsă colaborare dintre AEM și punctele focale naționale, care de regulă sunt agenții naționale de mediu sau ministere ale mediului din țarile membre. EIONET, fiind o rețea de parteneriat, scopul principal al acesteia, este de a oferi date în timp util, asigurând caalitatea informației și expertiza pentru evaluarea stării mediului în Europa. Acest lucru, permite factorilor de decizie, în a lua măsurile adecvate ce se impun în protecția mediului la nivel național și european, monitorizând în paralel eficacitatea politicilor și măsurilor implementate.
2.6. Comitetul Regiunilor. A fost înființat în anul 1994, în baza Tratatului de la Maastricht în scopul de a fi o instituție europeană consultativa, ca fiind reprezentantul autorităților locale și regionale, dar și o conexiune directă dintre cetățenii Uniunii Europene și instituțiile de la Bruxelles. Importanța și colaborarea sa cu Parlamentul European, Comisia și Consiliul European, au avut ca rezultat în anul 1997, în baza Tratatului de la Lisabona, consultarea sa obligatorie în elaborarea legilor în diverse domenii printre care și mediul. Î baza aceluiași tratat, are dreptul de a apela Curtea de justiție a Uniunii Europene, cu scopul de a-și apăra prerogativele și principiile. De la data de 01.01.2007, Comitetul Regiunilor, este compus din344 de membri aleși ai autorităților locale și regionale din Uniune și numiți de Consiliu pentru un mandat de cinci ani. Aceștia se reunesc la Bruxelles de cinci ori pe an, în sesiuni plenare sau la cerere Consiliului sau a Comisiei și sunt coordonate de un președinte și un prim-vicepreședinte, ambii aleși cu un mandat de treizeci de luni. O altă componentă a structurii Comitetului Regiunilor, este Biroul cu rol executiv, compus din șaizeci de membrii, care se întrunesc aproximativ de șapte ori pe an și a căror decizii sunt puse în aplicare de un secretar general ales pe cinci ani. Acesta urmărește printre altele si buna funcționare administrativă. Comitetul este structurat în șase comisii, fiecare din acestea se ocupă de un anumit domeniu și pregătesc avizele care vor fi dezbătute în cadrul sesiunilor plenare. Una din comisii, are ca domeniu, mediul și schimbările climatice. În contextul acestei lucrări, un exemplu este: Avizul Comitetului Regiunilor, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 30.07.2013, C218, pag. 53, privind al șaptelea Program de Acțiune pentru Mediu a UE.
2.7. Comitetul Economic și Social European. La fel ca și Comitetul Regiunilor, este o instituție cu caracter consultativ a Uniunii Europene, care elaborează avize referitoare la domenii a caror abordare se consideră importantă și de interes. Tratatul de la Roma, stă la baza înființării în anul 1957 a Comitetului Economic și reprezintă societatea civilă în ceea ce privește angajatorii și angajații și alte grupuri de interese. Este structurată pe șase secții defalcate pe domenii, printre care și Dezvoltarea Rurală și Mediul Înconjurător. Domeniile abordate în cadrul problemelor de mediu sunt cele referitoare la gestionarea deșeurilor, calitatea aerului, biodiversitatea, pădurile și pescuitul. Are o strănsa legătură cu consiliile economice la nivel național și regional de pe teritoriul Uniunii Europene, legatură concretizată în schimbul de informații anuale pe teme specifice. Deține un număr de 353 de membri, reprezentanți ai patronatelor, IMM-uri( Intreprinderi mici și mijlocii), profesiuni liberale, asociații de comerț și organizații de protecția mediului. Membrii sunt propuși de guvernele naționale și numite de către Consiliul Uniunii Europene pe o perioadă de patru ani și fac parte din cele trei categorii: angajați, angajatori si interese diverse. România este reprezentată de cinsprezece membrii în cadrul Comitetului Economic și Social European.
CAPITOLUL III
ETAPELE STRATEGIEI DE MEDIU A UNIUNII EUROPENE
3.1. Introducere
Protecția și conservarea mediului, a devenit o problemă la nivel mondial, o problemă a tuturor, care face parte atât din procesul de dezvoltare a civilizaației a societății cât și din procesul de restabilire, conservare și ocrotire a mediului. Aceste procese implicate în viitorul planetei, necesită o strategie eficientă în rezolvarea problemelor de mediu, atât la nivel global cât și european. Pentru eficiența acestor strategii se impune elaborarea unor planuri și programe de acțiune și implementare a acestora, prin mijloace tehnice și legislative, la nivel mondial, european , național și local. Într-un comunicat oficial adresat în anul 1972 Consiliului, Comisia Europeană, a arătat pentru prima dată importanța elaborării unui program comunitar în privința mediului. De atunci, au fost elaborate șase programe de acțiune pentru mediu. Aceste programe au deschis calea dezvoltării strategiilor de mediu la nivel european, încă de la începutul anilor ´70, în paralel cu o consolidare și implementare a legislației de mediu. Tot prin anii ´70, au fost prezentate și dezvoltate primele principii și obiective de mediu, care au stat la baza Programelor de Acțiune pentru Mediu (PAM-Environmental Action Programs-EAP). Aceste programe stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene. Fundamentul juridic al acestor programe, se regăsește în articolul 192, aliniatul 3 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Aceste programe, nu au un caracter de lege deci nu sunt obligatorii pentru particulari sau statele membre ori instituțiile UE, ele prezintă doar obiective de îndeplinit într-o perioadă calendaristică. Neîndeplinirea principiilor și obiectivelor de mediu din cadrul acestor programe, nu au ca rezultat sancțiuni sau măsuri de constrângere. Conferința globală pe probleme de mediu – „Despre mediul înconjurător”, care s-a ținut la Stockholm în 1972, a fost un prim pas în rezolvarea problemelor de mediu de către Comunitatea Europeană. În aclași an, statele mebre ale Comunitații Economice Europene, ci ocazia summit-ului de la Paris, pune accent pe importanța politicii de mediu și cer Comisiei Europene elaborarea unui Program de Acțiune pentru Mediu.
Astfel,, în 1972, Consiliul European adoptă primul program de acest fel, fiind urmate de alte cinci programe de acțiune, acestea fiind o combinație de programe pe termen mediu. În ansamblul lor, primele patru programe, adoptând aproximativ doua sute de acte legislative, s-au referit la stabilirea unor norme minime în domeniul gestionării deseurilor, a poluării apelor și solului. Aceste acte legislative, nu au putut preveni degradarea tot mai accentuată a mediului ca o consecință a poluarii. Doar al cincilea program, numit: „Spre o dezvoltare durabilă,” abordează o strategie mai „curajoasă” pentru perioada 1993-2000. Rezultatele mai mult sau mai puțin eficiente al acestor programe, vor sta la baza unei politici de mediu mai ambițioasă, evidențiată în cel de-al șaselea program, politică coordonată de principiile precauției, prevenirii și „poluatorul plătește”. Astfel, cel de-al șaptelea program, aflat la începutul desfășurării sale, ar putea oferi până în anul 2020, o posibilă politică cu adevărat valoroasă și extrem de eficientă în probleme de mediu cu condiția implicării responsabile a statelor membre a Uniunii Europene. Aceste șase programe, elaborate și adoptate în timp, au constituit un fundament, o bază de lucru privind strategiile de mediu a UE.Fiecare din aceste programe, au avut cuprinse în structura lor, tematici și obiective importante bazate pe implicații „îndrăznețe” la acea vreme referitor la strategia de mediu la nivel european.
3.2. Programele de Acțiune pentru Mediu
Primul Program de Acțiune pentru Mediu (PAM 1). Perioada 1973-1976, în ceea ce privește strategia de mediu a Uniunii Europene, se află sub egida acestui program care va încerca să evidențieze legătura între protecția mediului, proprietatea socială și dezvoltarea economică. La summit-ul de la Paris din 1972, Consiliul European, a hotărât luarea unor măsuri în privința îmbunătățirii standardelor calității vieții în Europa. Urmare acestui fapt, în anul 1973, Comunitatea Economică Europeană, a adoptat primul Program de Acțiune pentru Mediu. Adoptat în 1972 și elaborat în anul 1973, primul program cuprindea perioada 1973-1976 și reflecta o abordare sectorială, având meritul de a defini principiile politicii comunitarede mediu, principii care se vor regăsi și în programele ulterioare, ca de exemplu: principiul prevenirii poluarii. Acest principiu definit, avea să stea peste cincisprezece ani, la baza celui de-al patrulea PAM (1987-1992). Referiri la protecția apei, a deșeurilor, la agricultură și amenajarea teritorială, se regăsesc în cadrul acestui program, fiind menționate activități care vor sta la baza controlului emisiilor de natură poluantă. Principalul succes al acestui program, îl reprezintă instituirea așa numitului principiu al precauției, care acordă prioritate prevenirii poluării în raport cu combaterea ulterioară a efectului acestuia. În acest program s-a fundamentat cunoscutul concept de „dezvoltare durabilă”, ca fiind definit de Comisia Mondială pentru Mediu (WCED): „Dezvoltarea care urmărește satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi.”
Printre obiectivele importante propuse de acest program, se evidențiază: „prevenirea, reducerea și limitarea distrugerii mediului, conservarea echilibrului ecologic, utilizarea rațională a resurselor naturale.” Astfel, se naște concluzia fundamentală a politicii de mediu a Uniunii Europene, prin faptul că în contextul dezvoltării economice și a calității vieții, o atenție deosebită trebuie îndreptată spre mediu și problemele acestuia. În esență, acest program a fundamentat principiile unei politici comunitare de mediu, definind obiective fundamentale care vor direcționa ideile și acțiunile Uniunii Europene, privind protecția mediului.Totodată programul abordează problema necesității de a iniția măsuri concrete privind controlul și reducerea efectelor de contaminare a mediului, reliefează importanța colaborării în privința protecției mediului, cu toate organizațiile competente în acest sens.
Al doilea Program de Acțiune pentru Mediu (PAM 2). Acest program cuprinde perioada 1977-1981 și este o continuare și particularizare a acțiunilor generalizate anterior. Programul încearcă soluționarea efectelor poluării, concluzionând privitor la mediu că e mai importantă acțiunea de prevenire decât cea de reparare, uneori ineficientă. Se abordează o gamă largă de probleme de mediu care necesită o cât mai urgentă soluționare, în special protejarea naturii, prin acțiuni menite să țină sub control, gravele probleme de poluare. Programul cuprinde o serie de măsuri ce ar trebui adoptate pentru a ține sub control problemele legate de poluare și continuă pe aceeași direcție a abordării sectoriale inițiată de primul program . În schimb, nu aduce elemente noi în dezvoltarea unei strategii de mediu eficiente la nivel comunitar. În esență, este o continuare a primului program în ceea ce privește maniera de abordare a obiectivelor și problemelor de mediu care necesită o rezolvare, o atenție specială fiind acordată protecției naturii și a ridicării valorilor calității apei și aerului. Programul în ansamblul lui, stabilește perspectiva de continiutate a politicii de mediu, având în vedere obiectivele primului program, lansarea de acțiuni în protejarea și utilizarea rațională a mediului, cooperarea cu țările în curs de dezvoltare.
Al treilea Program de Acțiune pentru Mediu (PAM 3). Programul acoperă perioada 1983-1986 și stabilește pentru prima dată importanța și prioritatea unei acțiuni comune a statelor membre în domeniul mediului. Programul mai definește noi concepte în domeniu ca de exemplu:integrarea domeniului ecologic în celelalte politici comunitare și maniera preventivă a problemelor de mediu. În acest program prinde contur strategia mondială și preventivă în salvarea și conservarea mediului și a resurselor. Se pune accent pe acțiunile de control, dar mai ales de prevenire a poluării și a protecției mediului, încercând o strategie generală în protejarea mediului și a resurselor Uniunii Europene. Conform Directivei 85/337/EC, o activitate care poate avea rezultate negative asupra mediului, trebuie planificată în așa mod încât să se poată verifica înainte consecințele asupra mediului. Astfel, se abordează ideea prevenirii și salvării mediului și resurselor în sensul că abordarea unor mari lucrări de construcții și infrastructură, se autorizează în baza unui studiu prealabil a impactului acestora asupra mediului înconjurător. În paralel cu aceste trei programe, domeniul legislativ cu privire la mediu, suferă o serie de transformării, vizând în special introducerea unor standarde minime referitoare la acțiunea de limitare a poluării, concretizate prin adoptarea unor directive. Acestea se referă la managementul deșeurilor, protejarea resurselor naturale, înlăturarea zgomotelor, etc. Se concretizează și se dezvoltă o nouă legislație de mediu. Astfel, în anul 1985, Curtea de Justiție, prin Decizia 240/35 declară protecția mediului ca fiind unul din „obiectivele esențiale” ale Comunității Europene. Un obiectiv interesant la acea vreme, a fost promovarea ideii de standardizare a emisiilorpoluante, în baza unor valori limită pentru emisii. Cu acest program au fost stabilite pentru prima dată, prioritatea celor mai importante acțiuni în politica comunitară de mediu.
Al patrulea Program de Acțiune pentru Mediu (PAM 4). Acest program, acoperă perioada 1987-1992, dar nu aduce modificări substanțiale în moștenirea programelor precedente, existând totuși unele excepții în domeniul promovării ideii de responsabilitate mai transparentă a Uniunii Europene și a abordării orizontale a problemelor de mediu. Programul este adoptat în anul 1987, anul european al mediului și încearcă să transforme protecția mediului într-o „doctrină” a tuturor politicilor comunitare în domeniul economic și social. Programul se concretizează pe „integrarea politicilor de mediu în politici sectoriale și cuprinde patru elemente cheie:
1. implementarea optimă a legislației de protecția mediului;
2. reglementarea impactului asupra mediului,produs de „sursa de poluare”;
3. îmbunătațirea accesului publicului la informația privind mediul;
4. crearea de noi locuri de muncă.”
Tratatul de la Roma, este modificat de Actul Unic European, la Luxemburg (17.02.1986) de către nouă state membre, fiind prima modificare importantă a Tratatului de Instituire a Comunității Economice Europene. Anul 1987, reprezintă un moment crucial în fundamentarea legală în ceea ce privește măsurile, stabilirea obiectivelor și principiilor care vor fi adoptate de Uniunea Europeană în domeniul protecției mediului. Această bază legală este concretizată, prin introducerea în mod special în Tratat, a Articolelor 130 r-130 t. Cooperarea internațională în domeniul mediului și mai ales ajutorul ce ar trebui acordat țărilor în curs de dezvoltare în rezolvarea problemelor de mediu, fac parte din conceptul acestui program. Totodată în principal se abordează ideea protecției mediului ca o activitate integrată procesului de producție și dezvoltarea durabilă să devină o referință normativă în cadrul strategiei de mediu. Și totuși în ansamblul lor,cele patru programe, nuau avut „efecte spectaculoase” ca urmare a strategiilor de mediu, care să fie efectiv vizibile în domeniile în care acționau aceste strategii. Acest aspect a fost sintetizat la sfârșitul acestui program, într-un raport intitulat „Starea mediului” publicat în anul 1992 și care în esență evidenția o degradare a situației mediului, în special privind calitatea apei,aerului și biodiversității.
Al cincilea Program de Acțiune pentru Mediu (PAM 5). Cuprinde perioada 1993-2000. După așa consideratul „eșec” a celor patru programe, care au satisfăcut mai mult sau mai puțin UE, în domeniul protecției mediului, Conferința de la Rio, a dat un impuls dinamicii strategiei mediului la nivel european, adoptând cel de-al cincilea PAM. Acesta „a stat la baza politicilor naționale de mediu în statele membre și țările candidate.” Denumit sugestiv „Către o dezvoltare durabilă,” programul accentuează intensificarea acțiunilor care duc la o dezvoltare durabilă adică acea dezvoltare care are ca scop satisfacerea nevoilor actuale ale societății, fără compromiterea posibilității ca generațile viitoare să-și satisfacă propriile nevoi. Cu alte cuvinte, în așa fel să viețuim în prezent, încât să se poată viețui și în viitor. Programul transformă dezvoltarea durabilă într-o strategie fundamentală a politicii de mediu a UE. Este o prelungire a celui de-al patrulea PAM, dar adoptă în paralel o nouă abordare a problemelor de mediu, abordare fundamentată pe principiul dezvoltării durabileîn care sunt implicați atât autoritățile cât și cetățenii, gestionând o responsabilitate comună, vizavi de mediu. Programul subliniază principalii factori poluanți: industrie, energie, transporturi, agricultură și turism. Tratatul de la Amsterdam, transformă în anul 1999, politica de mediu într-o politică orizontală a UE, ceea ce înseamnă că în cadrul politicilor orizontale, problemele de mediu vor deveni prioritare. Obiectivele conturate în cadrul acestui program, vizează o perioadă mai lungă de timp, având ca scop o abordare globală a problemelor de mediu. Perspectiva conceptului de dezvoltare durabilă de a deveni o „doctrină” a strategiei de mediu a Uniunii Europene, obiectivele și rezultatele acestui program, au determinat Comisia Europeana, să pregătească cel de-al șaselea Program de Acțiune pentru Mediu, în a cărui structură se întrezăreau șansele unei eficiente politici de mediu.
Al șaselea Program de Acțiune pentru Mediu (PAM 6). Acest program s-a derulat în perioada 2002-2012. Născut prin Decizia 1600/2002/CE a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene din 22 iulie 2002, denumit sugestiv „Viitorul nostru ,alegerea noastră,” avea la bază în principiu cel de-al cincilea PAM, încheiat la 31.12.2000 și care a avut meritul de a aduce unele îmbunătățiri importante privind politica de mediu. Dar pentru a susține în continuare efortul Comunității în ceea ce privește atingerea scopurilor și al obiectivelor, propuse în materie de mediu, era nevoie de un al șaselea program comunitar de acțiune. Se impune ca noul program să insiste mai mult asupra prevenirii, dar și a necesității de a se aplica principiul precauției în procesul de elaborare a strategiilor de protecție a sănătății oamenilor și protejarea mediului, Programul accentuează problema schimbărilor climatice, fenomenul fiind principala provocare pentru următorii zece ani (2012). Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, fiind principala cauză a schimbărilor climatice, devine obiectivil principal al acestui program. Se pune accent pe utilizarea rațională a resurselor naturale în paralel cu protejarea ecosistemului global, fără a fi afectată dezvoltarea economică și socială. Uniunea Europeană, urmărea să atingă pe termen scurt obiectivele Protocolului de la Kyoto, adică reducerea în perioada 2008-2012 a emisiilor de gaze cu efect de seră cu 8%, iar pe termen mai lung, până în 2020, cu un procent de 20-40% în baza unui acord internațional. Programul stabilește obiectivele, termenele și prioritătile unei abordări strategice. În ianuarie 2001, Comisia Europeană în Comunicarea privind acest program, propune cinci teme prioritare de acțiune în ceea ce privește aplicarea legislației comunitare în statele membre și obligativitatea de a analiza impactul politicilor comunitare asupra mediului.
Se evidențiază necesitatea de a afla soluții eficiente în problemele mediului, accesul la informațiile de mediu care vor ajuta la ralizarea protecției mediului, importanța reducerii poluării urbane și nu în ultimul, protecția și conservarea peisajelor. Elaborarea acestui program s-a bazat pe considerente de genul, că un mediu curat și sănătos, este esențial pentru bunăstarea și dezvoltarea unei societăți, în contextul unei presiuni accentuate asupra mediului, în paralel cu dezvoltarea acestei societăți. În noul program, era necesară impunerea aplicării principiului precauției în elaborarea strategiilor de protecție a mediului și a sănătății umane. Condiția necesară și importantă în dezvoltarea durabilă care trebuie regăsită în acest program este utilizarea rațională a resurseloe naturale și protecția la fel de rațională a ecosistemului global în paralel cu dezvoltarea economică și socială. De asemenea, este pusă în evidență problema deșeurilor al căror volum este în creștere în Comunitatea Europeană. Se abordează în acest program, problema spinoasă la nivel mondial în ceea ce privește emisiile de gaze cu efect de seră, se pune accent pe identificarea și demararea unor acțiuni specifice pentru reducerea emisiilor acestor tipuri de gaze, la nivel de economie europeană.
O evaluare finală a celui de-al șaselea program, arată că marea majoritate a acțiunilor cuprinse în program, au fost finalizate. În vederea consolidării politicii de mediu, au fost dezvoltate cele șapte strategii tematice care alcătuiesc programul: aerul, pesticidele, prevenirea și reciclarea deșeurilor, resursele naturale, solul, mediul marin și mediul urban. Comisarul european pentru mediu, Janez Potocnik, a declarat în acest sens: „Am obținut rezultate bune – dar nu întodeauna la fel de bune precum speram. Este necesar ca statele membre să implementeze mai bine normele UE pentru a reduce decalajul dintre ambițiile legislative ale celui de-al șaselea PAM și rezultatele sale finale.” Garantarea unui nivel ridicat de protecție a mediului și a sanătații umane, disocierea presiunilor asupra mediului înconjurator, cu respectarea principiului subsidiarității, sunt priorități vizate de acest program. Obiectivele, prioritățile și acțiunile acestui program, vor sta la temelia dezvoltării durabile în statele membre a Uniunii Europene. Cel de-al șaselea PAM, a fost primul program adoptat de Consiliu și de Parlamentul European, prin procedura de codecizie. Se evidențiază în acest program, necesitatea respectării legislației existente în domeniul mediului și implicarea mai fermă în politica de protecție a mediului, a întregii societăți, a instituțiilor și a fiecărui individ în parte. O caracteristică importantă și îndrăzneață la aceea vreme în programul respectiv, era idea de utilizare a întregului „arsenal”, compus din legislație, împrumuturi nerambursabile destinate inovației și dezvoltării, cercetarea, amenzile, etc. în scopul protejarii mediului european.
Al șaptelea Prpgram de Acțiune pentru Mediu (PAM 7). Programul se derulează în perioada 1 ianuarie 2014-31 decembrie 2020. Chiar dacă au fost epuizate cele șase programe de mediu, strategia europeană nu se poate opri doar aici. Ea trebuie continuată având în vedere obiectivele Uniunii Europene în acest sens și Tratatul de funcționare a UE, art.192 aliniatul 3, baza acestor programe și nu în ultimul rând rezultatele încurajatoare,cât și cele descurajatoare, evaluate la finalul celui de-al șaselea PAM. La fel ca și celelelte programe, Comisia Europeană este promotoarea ideii noului program. În cea de-a șaptesprezecea ședință a Comisiei din 19.02.2013, prin „Documentul de lucru al Comisiei pentru mediu, schimbări climatice și energie,” atribuie un titlu sugestiv acestui program: „O viață bună, în limitele planetei noastre.” Este invocată necesitatea ca structura noului program să se fundamenteze pe principiile majore ale legislației de mediu și anume: pe cunoscutul principiu „poluatorul plătește,” la fel de actualul principiu al precauției, ca de altfel și cel al prevenirii și remedierii poluării la sursă, acest „trio” atât de mult dorit în ansamblul strategiei de mediu a UE. Luată în ansamblul ei, această propunere a Comisiei Europene, avizată de Comitetul Regiunilor, cu scopul ca Parlamentul European să adopte o decizie privind elaborarea programului, ar prefigura „actul de naștere” al celui de-al șaptelea PAM, și anume: Decizia nr.1386/2013/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 noiembrie 2013 privind un Program general al Uniunii de acțiune pentru mediu până în 2020 „O viață bună, în limitele planetei noastre.” Astfel programul a fost adoptat conform Articol 1din respectiva Decizie. În cadrul acestei Decizii, sunt evidențiate în general premisele care stau la baza necesității elaborării celui de-al șaptelea PAM. Tendințele nesustenabile identificate în cadrul celui de-al șaselea PAM, privind schimbările climatice, natura și biodiversitatea, sănătatea și calitatea vieții, resursele naturale și deșeurile, sunt acum prioritare în cadrul celui de-al șaptelea PAM.
Stimulativă, încurajatoare și care dă o notă de speranță privitoare la politica de mediu în perspectiva noului program, ar fi o viziune limpede, pe termen lung, care vor orienta acțiunile politicilo, până în anul 2050. Programul cuprinde următoarele obiective prioritare:
Obiectivul nr.1, intitulat „Protejarea, conservarea și ameliorarea capitalului natural al Uniunii,” ar fi sugestia unui prim pas în strategia de mediu, ce ar trebui făcut în cadrul noului program. În structura obiectivului, este tratată problema exploatării și starea terenurilor Uniunii Europene, degradarea, divizarea și deșertificarea acestora. Îmbucurător este faptul că în cadrul acestui obiectiv, PAM 7 este foarte optimist în a garanta reușita pâna în anul 2020, a unor probleme de poluare a mediului din contextul obiectivului, în condiția respectării măsurilor și standardelor legislative ce se impun.
Obiectivul nr.2. În titlul acestui obiectiv prioritar, intitulat: „Trecerea Uniunii la o economie verde și competitivă cu emisii reduse de dioxid de carbon și eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor,” se remarcă o sintagmă relativ nouă în domeniul mediului și anume: „economia verde.” Există mai multe definiții sofisticate ale acestei sintagme, însă din toate se desprinde ideea esențială și anume: o economie în toată definiția ei privind consumul și producția care ar avea „efectul ideal,” adică efectul cel mai puțin nociv asupra mediului și sănătății umane. Personal, susțin această „economie verde,” dar în opinia mea având în vedere actuala tehnologie, cererea tot mai mare de resurse și energie și nu în ultimul rând, interesul financiar de moment al marilor companii, omenirea ar putea beneficia de acest „efect,” estimativ, prin anul 2100.
Obiectivul nr. 3. Interesant și chiar prioritar consider acest obiectiv, denumit: „Protejarea cetățenilor uniunii împotriva presiunilor legate de mediu și împotriva riscurilor la adresa sănătății și bunăstării.” Statisticile alarmante ale OMS (Organizația Mondială a Sanatații), estimează că poluarea ar fi responsabilă pentru 15-20% din decesele înregistrate în 53 de țări ale Europei.( Decizia 1836, p. L 354/186). Dacă nu se vor lua și aplica măsuri legislative în opinia mea „mai radicale” în acest sens, probabil se va ajunge în anul 2050 la nedorita dublare al acestui procent.
Obiectivul nr. 4. Intitulat „Creșterea la maximum a beneficiilor legislației Uniunii în domeniul mediului prin îmbunătățirea punerii în aplicare a acesteia” (Decizia nr. 1836, p. L 354/189), subliniază importanța informării și accesul la informarea legislativă a cetățenilor și agenților economici europeni, cu scopul dezvoltării respectului și încrederii acestora pentru mediu. S evidențiază ideea de îmbunătățire a modului de soluționare la nivel național a reclamațiilor în ceea ce privește aplicarea legislației în domeniul mediului.
Obiectivul nr. 5. „Îmbunătățirea bazei de cunoștințe și date pentru politica Uniunii în domeniul mediului” (Decizia nr.1836, p. L 354/191), denumirea acestui obiectiv prioritar, dorește să reliefeze importanța existenței unei baze de date și de cunoștințe, referitoare la factorii poluanți, evoluția și efectele acestora în anumite zone. Aceste date vor sta la baza elaborării sau îmbunătațirii legislației în domeniul mediului.
Obiectivul nr. 6. „Asigurarea de investiții pentru politica în domeniul mediului și abordarea externalităților de mediu” ( Decizia nr.1836, p. L 354/193). Așa cum sugerează și titlul obiectivului, realizarea tuturor obiectivelor necesită investiții. Acestea, vor avea ca sursă, bugetele naționale dar și bugete ale agenților economici privați. Aplicarea mai consecventă a principiului ‚poluatorul plătește” și eliminarea subvențiilor ineficiente mediului, ar constitui dezvoltarea și realizarea acestor investiții.
Obiectivul nr. 7. Acest obiectiv prioritar, are titlul: „Îmbunătățirea integrării considerentelor legate de mediu și a coerenței politicilor” (Decizia nr. 1836, p. L 354/195). Se evidențiază în acest obiectiv, rolul important al autorităților locale și regionale, în luarea deciziilor responsabile referitoare la exploatarea terenurilor și a zonelor marine. Necesitatea reformării politicilor agricole comune, a politicilor în domeniul pescuitului și a rețelelor transeuropene, sunt evidențiate în cadrul acestui obiectiv prioritar.
Obiectivul nr. 8. Cu alte cuvinte, titlul acestui obiectiv „Ameliorarea sustenabilității orașelor din Uniune” (Decizia nr.1836, p. L 354/196) ar fi o încercare de îmbunătățire și susținere a calității vieții în orașele mai mult sau mai puțin poluate ale Europei. Fiind dens populate și cu o activitate economică în interiorul sau în jurul lor, orașele dețin majoritatea factorilor poluanți ca de exemplu: gaze cu efect de seră, deșeuri, zgomote etc. Obiectivul programului, impune colaborarea și inițiativa între factorii administrativi ai orașelor, cu scopul ca pâna în anul 2020 să fie implementată o politică de dezvoltare durabilă.
Obiectivul nr. 9. „Creșterea eficacității Uniunii în confruntarea cu provocările în materie de mediu și climă la nivel internațional” (Decizia nr. 1836, p. L 354/197), se referă la problemele de mediu la nivel mondial și în care obiectivele programului ar putea fi rezolvate în cooperare cu țări partenere. Obiectivul exprimă în esență, dorința UE, în implicarea sa mai eficientă în elaborarea unor obiective de dezvoltare durabilă la nivel internațional.
R O M A N I A CURTEA DE A P E L C L U J SECTIA COMERCIALA, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV SI FISCAL DECIZIE CIVILA NR. 670/2009 Sedinta publica din data de 16 februarie 2009 Instanta constituita din : PRESEDINTE : (…) (…) JUDECATOR : (…) (…) JUDECATOR : G (…) GREFIER : (…) (…) S-a luat in examinare, pentru pronuntare, recursul declarat reclamanta (…) D. (…) impotriva sentintei civile nr. 2215 din 10.10.2008 pronuntata in dosarul nr(…) al T r i b u n a l u l u i S a l a j, in contradictoriu cu intimata AGENTIA PENTRU PROTECTIA MEDIULUI S, avand ca obiect anulare act administrativ. In data de 09 februarie 2009 s-a depus la dosarul cauzei o adresa din partea T r i b u n a l u l u i S a l a j la acre a anexat intampinarea depusa de intimata Agentia pentru Protectia Mediului S. In data de 09 februarie 2009 s-au depus la dosar concluzii scrise din partea intimatei prin care solicita respingerea recursului ca nefondat si mentinerea sentintei recurate. Se constata ca, mersul dezbaterilor si sustinerile orale ale partilor au fost consemnate in incheierea de sedinta din data de 09 februarie 2009, incheiere care face partea integranta din prezenta hotarare, cand pronuntarea hotararii s-a amanat pentru termenul de azi . C U R T E A deliberand retine ca, Prin sentinta civila nr. 2215 pronuntata la data de 10 octombrie 2008 in dosarul nr(…) al T r i b u n a l u l u i S a l a j s-a respins ca nefondata actiunea reclamantei S.C. D. S.A. Z in contradictoriu cu AGENTIA PENTRU PROTECTIA MEDIULUI S. Pentru a dispune astfel, instanta a constatat ca toate masurile cuprinse in Avizul de mediu nr.3 din 19.05.2008 emis de parata A.P.M. S la incetarea activitatii (…) D. (…) – Z( f.12-15) sunt legale si temeinice, asa dupa cum se expliciteaza in amanunt, prin intampinarea depusa la dosar . Fara a relua toate argumentele formulate de institutia emitenta a actului, pe deplin pertinente si judicios prezentate – instanta a retinut in esenta urmatoarele: Potrivit art.94 alin.(1) lit. i si alin.(2) lit. a din O.U.G. nr. 195/2005, aprobata cu modificari prin Legea nr.265/2006, Protectia mediului constituie o obligatie a tuturor persoanelor fizice si juridice in care, scop suporta costul pentru repararea prejudiciului si inlatura urmarile produse de acesta, restabilind conditiile anterioare producerii prejudiciului, potrivit principiului,, poluatorul plateste." De asemenea, persoanele fizice si juridice care prospecteaza, exploreaza ori exploateaza resursele solului si subsolului au obligatia sa efectueze remediere zonelor in care solul, subsolul si ecosistemele terestre au fost afectate. In speta masurile pentru repararea prejudiciului adus mediului, stabilite prin avizul de mediu nr.3/19.05.2008 sunt preluate chiar din ,, programul pentru conformare" propus de societatea reclamanta, asa cum este acesta definit de art. 2 pct.54 din O.U.G nr.195/2005, cu completarile si modificarile ulterioare. Mai trebuie subliniat si faptul ca titularul licentei de exploatare a D. Tunari este reclamanta (…) ,,D." (…) iar prin termenul titular se intelege conform art.3 pct.34 din Legea minelor nr.85/2003,, orice persoana fizica sau juridica, romana sau straina, care poate efectua activitati miniere in baza unor licente sau al unui permis". Totodata, acelasi act normativ, prevede in art.39 alin.(1) lit.k ca titularul licentei are obligatia sa execute si sa finalizeze lucrarile de refacere a mediului in perimetrul afectat de activitati miniere, iar ,, la incetarea concesiunii sa execute lucrari de conservare si /sau inchidere a minei/carierei, conform planului de incetare a activitatii, inclusiv monitorizarea factorului de mediu post inchidere ( art.39 alin.1 lit. p). De asemenea, art.37 alin.(5) din Legea nr.85/2005 prevede ca ,, titularul licentei ramane tinut, potrivit regulilor raspunderii extracontractuale, la repararea prejudiciilor cauzate altor persoane fizice sau juridice din culpa sa prin activitatile miniere efectuate, pana la data expirarii ori renuntarii, chiar daca asemenea prejudicii sunt constate dupa incetarea concesiunii sau administrarii". Rezulta asadar, din cele ce preced, ca activitatea de exploatare a unei cariere presupune din partea titularului licentei de exploatare obligatia legala de a lua absolut toate masurile ce se impun pentru intretinerea si protectia mediului inconjurator asa incat este in mod direct raspunzator pentru eventualele prejudicii create. Prin ,,raspuns la intampinare" reclamanta a precizat ca nu contesta corectitudinea, oportunitatea si chiar necesitatea intreprinderii masurilor stabilite prin actul administrativ atacat ci faptul ca nu este obligatia sa exclusiva sa intreprinda singura toate aceste masuri pe intreaga suprafata a carierei Tunari si dealului P., mai ales ca o parte din terenuri nu le detine in proprietate – la fel si conducta de apa ce apartine Consiliului Judetean – si o ele au fost exploatate anterior de intreprinderi de stat , incepand cu anul 1948, gasindu-se in exploatarea sa doar de circa 8 ani . Cu alte cuvinte, in opinia reclamantei, problema este ca in stabilirea masurilor ce se impun pentru refacerea mediului parata nu a dorit sa identifice in toate cazurile cine este ,, poluatorul" stabilind astfel masuri doar in sarcina sa. ( f.106-109). Or, din textele de lege mai sus enuntate, rezulta cu puterea evidentei ca prin ,, poluator" se intelege titularul de licenta, recte societatea reclamanta, asa dupa cum se prevede in mod explicit chiar in Licenta de concesiune pentru exploatare nr.1337/2001, eliberata de catre B. pentru Cariera de argila Tunari, in favoarea societatii reclamante. In alta ordine de idei trebuie inteles faptul ca activitatea de exploatare a unui zacamant, mina, cariera, atrage dupa sine asumarea unor riscuri, inclusiv in ce priveste poluarea mediului, asa incat titularul licentei de exploatare intra in sfera mai larga a raspunderii civile delictuale pentru lucruri, in genere( art.1002 Cod civil). Aceasta forma de raspundere juridica nu se intemeiaza pe ideea de culpa ci pe ,, riscul activitatii" iar persoana raspunzatoare este cel care are ,, paza juridica" a lucrului si nu neaparat proprietarul, dupa cum se sustine in intreaga literatura de specialitate. Asa se poate explica in contextul legislatiei de mediu semnificatia juridica a principiului ,, poluatorul plateste" ceea ce inseamna ca, pentru o singura activitate de exploatare, nu pot exista mai multi poluatori indiferent de motivele sau factorii care ar putea concura, in final, la producerea prejudiciului. Prin urmare, toate masurile stabilite de autoritatile competente pentru refacerea mediului nu pot fi impuse decat in sarcina titularului de licenta, acesta din urma avand, desigur, posibilitatea sa se indrepte cu actiune in regres fata de terte persoane, daca considera ca acestea au contribuit si ele, intr-o anumita masura, la producerea unor prejudicii , pe care reclamanta a trebuit la un moment dat sa le suporte in calitate de ,, poluator". Impotriva acestei hotarari a declarat recurs reclamanta (…) D. (…) Z solicitand admiterea acestuia, casarea in totalitate a hotararii atacate, si rejudecand pe fond solicita admiterea actiunii asa cum a fost formulata in scris. In dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta arata, in esenta, ca hotararea instantei de fond este nelegala si netemeinica intrucat nu tine seama de concluziile expertului independent care a analizat conditiile concrete de exploatare a terenului si posibilitatile reale de efectuare a lucrarilor de mediu. De asemenea, se sustine ca sentinta recurata este nelegala intrucat impune sarcini recurentei fara a tine seama de titularul dreptului de proprietate asupra terenurilor in litigiu. Intimata AGENTIA PENTRU PROTECTIA MEDIULUI S prin intampinarea depusa la data de 4 februarie 2009 solicita respingerea recursului ca nefondat (f.18-26). Analizand recursul declarat de reclamanta (…) D. (…) Z prin prisma motivelor de recurs si a dispozitiilor art.304 si 3041C.pr.civ., Curtea l-a apreciat ca fiind fondat pentru urmatoarele considerente: Demersul judiciar al reclamantei (…) D. (…) Z vizeaza anularea in parte a unui act administrativ unilateral emis de parata AGENTIA PENTRU PROTECTIA MEDIULUI S respectiv avizul de mediu nr.3 din data de 19 mai 2008. Reclamanta apreciaza ca acest act administrativ este in parte nelegal intrucat stabileste in sarcina acesteia o serie de masuri care – sustine reclamanta – nu ii pot fi impuse intrucat vizeaza unele bunuri care sunt proprietatea tertilor sau vizeaza interventii asupra unei suprafete de teren care doar in parte ii apartine. Intreaga constructie juridica a actiunii reclamantei are la baza o lucrare tehnica de specialitate efectuata de experti independenti si care, intre altele, analizeaza situatia faptica existenta si impune, totodata, efectuarea de lucrari de refacere a mediului in zona in litigiu; de asemenea, lucrarea efectuata identifica cauzele degradarii mediului in zona, persoanele responsabile precum si masurile necesare. Din cuprinsul hotararii recurate rezulta fara echivoc imprejurarea ca instanta de fond preia in mare masura constatarile expertizei tehnice efectuate de reclamanta, fara a o evidentia, insa, ca atare dar se limiteaza la analizarea activitatii reclamantei strict din perspectiva expusa de parata prin intampinarea formulata. Una din probele esentiale care ar fi putut conduce instanta de fond la adoptarea unei solutii legale si temeinice in cauza o constituie expertiza tehnica judiciara; expertul tehnic este in masura sa stabileasca daca masurile de refacere a mediului impuse in sarcina reclamantei de catre parata respecta sau nu normele legale incidente prin analizarea tuturor conditiilor concrete evidentiate. Astfel este necesar a fi lamurit daca alunecarile de teren existente in zona se datoreaza si infiltratiilor de la conducta de apa dezafectata, aflata in proprietatea Consiliului Judetean S (f.31), daca lucrarile de consolidare stabilite sunt necesare, utile si revin in sarcina reclamantei constatand eventual existenta unui raport de cauzalitate intre activitatea desfasurata de reclamanta si alunecarile de teren din zona si nu in ultimul rand va stabili impactul asupra populatiei din imediata vecinatate. Se poate observa, asadar, ca instanta de fond, in absenta expertizei tehnice, a retinut in mod gresit ca argumentele invocate de reclamanta in fundamentarea cererii de chemare in judecata sunt neintemeiate limitandu-se la a prelua sustinerile paratei din intampinarea formulata si sugerand reclamantei ca, ulterior efectuarii acestor lucrari sa fie recuperate de aceasta prin intermediul unei "actiuni in regres fata de terte persoane daca considera ca acestea au contribuit si ele, intr-o anumita masura, la producerea prejudiciului". Prin urmare, efectuarea unei expertize tehnice de specialitate care sa lamureasca toate imprejurarile evidentiate anterior era necesara si utila pentru justa solutionare a cauzei. In consecinta, se poate conchide ca instanta de fond a pronuntat o solutie nelegala intrucat a solutionat procesul fara a cerceta fondul cauzei motiv pentru care, Curtea constatand incidenta dispozitiilor art. 312 alin.5 C.pr.civ. va admite recursul declarat de reclamanta, va casa hotararea recurata si va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiasi instante respectiv T r i b u n a l u l S a l a j retinand incidenta prevederilor art.315 alin.1 si 3 din acelasi act normativ. Cu prilejul rejudecarii cauzei instanta va analiza legalitatea si temeinicia actelor administrative contestate de catre reclamanta prin prisma probelor existente si va administra intreaga probatiune necesara pentru justa solutionare a cauzei cu scopul clarificarii aspectelor mentionate mai sus inclusiv expertiza tehnica de specialitate. Nu trebuie ignorata cu prilejul solutionarii cauzei nici jurispudenta constanta a CEDO. Astfel, este cunoscut faptul ca Curtea a statuat ca revine in primul rand instantelor nationale competenta de a interpreta legislatia interna, fiind vorba in special de reguli de natura procedurala, rolul sau limitandu-se la a verifica compatibilitatea cu Conventia a efectelor unei asemenea interpretari (Cauza Tejedor H. impotriva Spaniei, Hotararea din 16 decembrie 1997). De altfel, este cunoscut faptul ca, Conventia nu isi propune sa garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete si efective (Cauza Artico impotriva Italiei, Hotararea din 13 mai 1980), dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decat daca cererile si observatiile partilor sunt intr-adevar "auzite", adica examinate conform normelor de procedura de catre tribunalul sesizat. Altfel spus, art. 6 impune "tribunalului" obligatia de a proceda la o examinare efectiva a motivelor, argumentelor si a cererilor de probatoriu ale partilor, cu exceptia aprecierii pertinentei (Cauza Van de I. impotriva Olandei, Hotararea din 19 aprilie 1994 si Cauza Dulaurans impotriva Frantei, Hotararea din 21 martie 2000). Pentru toate aceste considerente, Curtea va aprecia recursul declarat de catre recurenta (…) D. (…) ca fiind fondat iar in temeiul art.312 alin.1 si 3 C.pr.civ. il va admite, va casa hotararea recurata si va trimite cauze spre rejudecare aceleiasi instante. PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta (…) D. (…) Z impotriva sentintei civile nr.2215 din 10 octombrie 2008, pronuntata in dosarul nr(…) al T r i b u n a l u l u i S a l a j pe care o caseaza si trimite cauza spre rejudecare aceleiasi instante. Decizia este irevocabila. Pronuntata in sedinta publica din 16 februarie 2009. PRESEDINTE JUDECATORI GREFIER (…) (…) (…) (…) G (…) (…) (…) Red.M.S./M.N. 3 ex./04.03.2009 Jud.fond.-N.T.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Strategia de Mediu (ID: 124066)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.