Strategia de Dezvoltare a Sectorului Vitivinicol din Romania

Strategia de dezvoltare a sectorului vitivinicol din România

Introducere

Capitolul 1: STRATEGIA. Abordări conceptuale și metodologice

Conceptul de strategie

Tipuri de strategii

Oportunitatea formulării strategiilor

Capitolul 2: Tendințe ale vitiviniculturii pe plan mondial, în UE și în România

2.1. Viticultura- ramură tradițională a agriculturii multor țări . Condiții naturale favorabile în anumite zone marcate de încălzirea globală

2.1.1. Cerințele viței de vie față de factorii de mediu

2.1.2. Viticultura în condițiile amplificării fenomenelor meteo extreme

2.2. Practicarea viticulturii- repere istorice

2.2.1. Vinul in antichitate

2.2.2. Vinul în evul mediu până în prezent

2.3. Vitivinicultura pe plan mondial

2.4. Vitivinicultura în UE

2.5. Vitivinicultura în România

2.5.1 Regiunile viticole din România

Tipurile și categoriile de vinuri obținute

Principalele soiuri de vin cultivate în România

Locul și rolul viticulturii în agricultura românească și în economia națională

Capitolul 3: Mediul de afaceri din România

3.1. Apecte privind mediul de afaceri din România

3.2. Structuri din agricultura

3.3. Caracterizarea mediului de afaceri din domeniul vitivinicol

Capitolul 4: Analiza sectorului vitivinicol din România

4.1. Analiza diagnostic a sectorului vitivinicol

4.1.1. Analiza suprafeței cultivată cu viță de vie

4.1.2. Analiza producției de struguri și de vin

4.1.3. Analiza importul și a exportului de vin

4.2. Analiza SWOT a sectorului vitivinicol

4.3. Analiza diagnostic a Podgoriei Dealu Mare. Studiu de caz

4.3.1. Crama Ceptura SRL

4.3.2. Domeniile Viticole Tohani SRL

4.3.3. S.E.R.V.E. SA

4.3.4. Vin Export Colina Pietroasele SRL

4.3.5. Analiza comparativă a rezultatelor economico-financiare a celor patru societăți din Podgoria Dealu Mare. Concluzii

Capitolul 5: Studiu privind consumul de vin din România

5.1. Consumul de vin din România

5.2. Cercetarea comportamentului de consum

5.3. Model econometric: Influența prețului și a venitului asupra consumului de vin

Capitolul 6: Elaborarea strategiei de dezvoltare a sectorului vitivinicol

6.1. Strategia de dezvoltare a sectorului vitivinicol din România

6.2. Stabilirea misiunii

6.3. Formularea obiectivelor

6.4. Stabilirea opțiunilor strategice pentru sectorul vitivinicol pe baza analizei SWOT

6.5. Alocarea resurselor necesare atingerii obiectivelor strategice

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Instabilitatea mediului economic care a caracterizat România după 1989 a condus la apariția unor dezechilibre în agricultură, iar viticultura, ca ramură importantă a acesteia, a suferit o serie de transformari. Legislația deficitară din domeniu, măsurile luate cu întârziere, concurența acerbă a producătorilor europeni de pe piața vinurilor, au făcut ca sectorul vitivinicol românesc să se dezvolte anevoios.

Date fiind condițiile favorabile practicării unei viticulturi performante, România are capacitatea de a reforma acest sector important și de a obține vinuri de calitate competitive cu cele ale marilor producători de vin din lume.

Din aceste considerente, am ales spre analiză acest sector, scopul fiind acela de a identifica punctele slabe, dar și cele forte, de a evidenția elementele ce caracterizează viticultura și piața vinului, elemente ce-mi vor fi necesare în activitatea de cercetare la formularea unei strategii de dezvoltare a sectorului vitivinicol din România.

Principalele obiective ale prezentei lucrări sunt:

cunoașterea stării sectorului vitivinicol românesc și a locului pe care îl ocupă în cadrul agriculturii și al economiei în ansamblu;

identificarea punctelor slabe, a celor forte, a amenințărilor dar și a oportunităților ce caracterizează sectorul vitivinicol;

identificarea unor poli de dezvoltare pe sectorul vie-vin;

construirea unei strategii de dezvoltare a sectorului vitivinicol din România.

Elementul definitoriu al strategiei pe care urmează să o trasăm după diagnosticarea sectorului vitivinicol românesc este racordarea acestuia la o nouă viziune asupra agriculturii, viziune larg împărtășită în Uniunea Europeana, dar și pe plan mondial, aceea a dezvoltării durabile.

Dacă avem în vedere asigurarea securității și siguranței alimentare, dezvoltarea sectorului alimentar în ansamblu, dar și creșterea bunăstării populației din mediul rural, atunci necesitatea unei strategii se impune în mod impetuos.

Viticultura, ca parte importantă a agriculturii are nevoie de o strategie care să pună totodată în valoare potențialul de care dispune România, condiții agro-pedoclimatice și de mediu favorabile practicării unei viticulturi performante care să țină cont de principiile dezvoltării durabile.

Lucrarea “STRATEGIA DE DEZVOLTARE A SECTORULUI VITIVINICOL DIN ROMÂNIA” urmărește să identifice o serie de măsuri și acțiuni unite sub forma unei strategii care să ducă la eficientizarea acestui important sector din economia României in urma analizei aspectelor de nuanță ale sectorului vitivinicol: cadrul legislativ, piața, evoluția, tendințe, starea actuală.

Necesitatea elaborării unei strategii pe sectorul vie-vin pe termen lung vine pe fondul actualului context din acest sector și a acțiunii conjugate a mai multor factori:

ritmul lent al modificărilor structural din sectorul vitivinicol;

concurența acerbă a vinurilor ieftine din import ;

scăderea numărului de specialiști din domeniu și restrângerea activităților din institutele de cercetare;

insuficiența subvențiilor și a creditelor;

insuficiența serviciilor și a infrastructurii în mediul rural;

educația precară a consumatorilor în ceea ce privește vinul;

slaba implicare a factorilor decizionali în aplicarea politicilor MADR;

Obiectivul prezentei lucrari il reprezintă creșterea competitivității vinurilor românești pe piața internă și externă, creștere bazată pe satisfacerea cerințelor consumatorilor în armonie cu dezvoltarea durabilă a sectorului.

Acest obiectiv poate fi atins numai prin intermediul unei strategii solide, care să combine eficient și durabil elementele de ordin legislativ, politic, financiar, social, precum și elementele de mediu astfel încât viticultura românească să ocupe locul pe care îl merită în tabloul mondial a sectorului vitivinicol.

Autorul urmărește să ofere o imagine cât mai completă asupra sectorului vitivinicol românesc, să facă o analiză a situației existente, și să propună soluții pentru revigorarea acestui sector important din agricultură.

Lucrarea “STRATEGIA DE DEZVOLTARE A SECTORULUI VITIVINICOL DIN ROMÂNIA” își propune să fructifice rezultatele cercetării în domeniul strategiei cu aplicabilitate în viticultură.

Teza este structurată pe 6 capitole, fiecare cu o problematică distinctă dar legate între ele, astfel încât studiul asupra strategiei de dezvoltare a sectorului vitivinicol să capete un caracter unitar.

Primul capitol „ Strategia – stadiul cunoașterii’’ cuprinde abordări cu privire la conceptul de strategie, puncte de vedere ale economiștilor români și străini cu privire la strategie, oportunitatea formulării strategiilor dar și strategia de dezvoltare. Se prezintă din punct de vedere teoretico-metodologic procesul de formulare și implementare a unei strategii, subliniind importanța analizei strategice și a înțelegerii corecte a conceptelor ce stau la baza acesteia, permițând caracterizarea în termeni foarte preciși a strategiei pe care o folosește la un moment dat.

Un manager trebuie la un moment dat să ia anumite decizii: fie să restrângă activitatea, fie să dezvolte afacerea, să reducă costurile, să lărgească gama sortimentală, să obțină astfel un avantaj competitiv față de concurenți.Toate aceste acțiuni concertate se materializează în strategii, care în funcție de scop, de sfera de cuprindere pot îmbrăca mai multe forme, tipuri de strategii prezentate în subcapitolul 1.3. Ultimul subcapitol ,,1.4. Oportunitatea formulării strategiilor” prezintă necesitatea și cadrul oportun pentru formularea și implementarea unei strategii în cadrul unei firme.

Al doilea capitol “Tendințe ale vitiviniculturii plan mondial și în România’’ cuprinde elemente definitorii atât pentru viticultura din România, cât și din lume. Acest capitol a fost structurat pe mai multe subcapitole si anume: ,,2.1. Viticultura- ramură tradițională a agriculturii multor țări. Condiții naturale favorabile în anumite zone marcate de încalzirea globală’’ în care sunt prezentate trasaturi ale viticulturii românești, precum și alte aspecte privind viticultura la nivel mondial, schimbările climatice și influența acestora asupra viței de vie și asupra mediului în general. Subcapitolul ,,2.2. Practicarea viticulturii- repere istorice’’ descrie sectorul vie-vin din perspectivă istorică, prezentându-se evoluția acestuia de-a lungul timpul în diverse zone ale lumii. Subcapitolele ,,Vitivinicultura pe plan mondial’’ și ,,Vitivinicultura în UE’’ descriu caracteristici și indicatori din domeniul vitivinicol atât în UE cât și în lume. Ultimul subcapitol: Vitivinicultura în România. prezintă elemente ce caracterizează viticultura românească: patrimoniul viticol, regiuni viticole, soiuri de vin, contribuția viticulturii la PIB-ul agriculturii ți al economiei în general.

Capitolul trei “Mediul de afaceri din România’’ este structurat pe trei subcapitole și anume ,,Aspecte privind mediul de afaceri din România” în care se prezintă cadrul general și starea de fapt ce caracterizează mediul de afaceri românesc, prezentându-se structurile din economie. Al doilea subcapitol ,,Structuri din agricultură’’ prezintă situația agriculturii românești, cu structurile care o caracterizează. Cel de-al treilea subcapitol ,,Caracterizarea mediului de afaceri din viticultură” descrie starea acestui sector din punct de vedere al mediului de afaceri, abordând totodată mediul ambiant, factorii ce constituie climatul general ce caracterizează sectorul vitivinicol. Aici vorbim despre:

Mediul socio-cultural care se referă la modele de comportament ale consumatorilor de vin;

Mediul tehnologic care se referă la potențialul economic de care dispune sectorul vitivinicol;

Mediul economic care este format din totalitatea factorilor ce influențează puterea de cumpărare si structura bugetului de cheltuieli ale consumatorilor. Printre acești factori se situează: venitul disponibil, prețurile, inflația, înclinația spre consum sau economii;

Mediul politic care cuprinde totalitatea legilor și a actelor normative care limitează sau influențează activitatea sectorului vitivinicol;

Mediul natural reprezintă totalitatea resurselor naturale necesare desfășurării activității de cultivare a viței de vie și de producere a vinului;

Capitolul patru “Analiza sectorului vitivinicol din România’’cuprinde o analiză a principalilor indicatori care caracterizează viticultura: suprafață, producție, import, export. Analiza acestora constituie subcapitole distincte: 4.1. Suprafața ocupată cu viță de vie, 4.2. Producția de struguri și vin, 4.3. Importul și exportul de vin.

Concluziile formulate in urma acestor analize au fost concentra sub forma unui tablou ce reprezinta analiza SWOT a sectorului, identificandu-se astfel punctele forte, punctele slabe, amenițările și oportunitățile ce caracterizează viticultura românească. Această analiză este prezentata in subcapitolul ,,4.4. Analiza SWOT a sectorului vitivinicol din România’’.

Ultimul subcapitol ,,4.5. ,,Podgoria Dealu Mare. Studiu de caz’’ reprezintă o analiză economic-financiară a patru societăți din domeniul vitivinicol, societăți reprezentative din Podgoria Dealu Mare: Crama Ceptura SRL, Domeniile Viticole Tohani SRL, S.E.R.V.E. SA, Vinexport Colina Pietroasele SRL.

Capitolul cinci ,,Studiu privind consumul de vin din România” este structurat pe trei subcapitole și anume: 5.1 Consumul de vin din România în care se prezintă caractericile de consum, evoluția consumului de vin pe mai mulți ani, compagricultură’’ prezintă situația agriculturii românești, cu structurile care o caracterizează. Cel de-al treilea subcapitol ,,Caracterizarea mediului de afaceri din viticultură” descrie starea acestui sector din punct de vedere al mediului de afaceri, abordând totodată mediul ambiant, factorii ce constituie climatul general ce caracterizează sectorul vitivinicol. Aici vorbim despre:

Mediul socio-cultural care se referă la modele de comportament ale consumatorilor de vin;

Mediul tehnologic care se referă la potențialul economic de care dispune sectorul vitivinicol;

Mediul economic care este format din totalitatea factorilor ce influențează puterea de cumpărare si structura bugetului de cheltuieli ale consumatorilor. Printre acești factori se situează: venitul disponibil, prețurile, inflația, înclinația spre consum sau economii;

Mediul politic care cuprinde totalitatea legilor și a actelor normative care limitează sau influențează activitatea sectorului vitivinicol;

Mediul natural reprezintă totalitatea resurselor naturale necesare desfășurării activității de cultivare a viței de vie și de producere a vinului;

Capitolul patru “Analiza sectorului vitivinicol din România’’cuprinde o analiză a principalilor indicatori care caracterizează viticultura: suprafață, producție, import, export. Analiza acestora constituie subcapitole distincte: 4.1. Suprafața ocupată cu viță de vie, 4.2. Producția de struguri și vin, 4.3. Importul și exportul de vin.

Concluziile formulate in urma acestor analize au fost concentra sub forma unui tablou ce reprezinta analiza SWOT a sectorului, identificandu-se astfel punctele forte, punctele slabe, amenițările și oportunitățile ce caracterizează viticultura românească. Această analiză este prezentata in subcapitolul ,,4.4. Analiza SWOT a sectorului vitivinicol din România’’.

Ultimul subcapitol ,,4.5. ,,Podgoria Dealu Mare. Studiu de caz’’ reprezintă o analiză economic-financiară a patru societăți din domeniul vitivinicol, societăți reprezentative din Podgoria Dealu Mare: Crama Ceptura SRL, Domeniile Viticole Tohani SRL, S.E.R.V.E. SA, Vinexport Colina Pietroasele SRL.

Capitolul cinci ,,Studiu privind consumul de vin din România” este structurat pe trei subcapitole și anume: 5.1 Consumul de vin din România în care se prezintă caractericile de consum, evoluția consumului de vin pe mai mulți ani, comparații cu țări din UE și din întreaga lume, 5.2. Cercetarea comportamentului de consum, care prezintă rezultatele unei anchete sociologice pe bază de chestionar cu 21 de întrebări iar în subcapitolul 5.3.Model econometric privind comportamentul de consum se prezintă rezultatele obținute în urma analizei econometrice a factorilor ce influențează comportamentul de consum: prețul și venitul.

Capitolul șase ,,Elaborarea strategiei de dezvoltare’’ cuprinde cinci subcapitole. Primul subcapitol ,,Strategia de dezvoltare a sectorului vitivinicol din România’’ prezintă strategia de dezvoltare a sectorului vitivinicol pe baza elementelor ce o caracterizează, desprinse din capitolele anterioare. În celelate subcapitole se prezintă în detaliu elementele ce caracterizează strategia de dezvoltare: misiune, obiective, opțiuni strategice, resurse necesare punerii în practică a acestei startegii.

Metodologia cercetării științifice s-a bazat pe concepțiile și abordările moderne ale strategiei, ale cercetărilor operaționale cu aplicare în economie, reflectate în lucrările autorilor din străinătate și autohtoni, precum: P.Drucker, D.Aaker, Ph.Kotler, R.Akoff, J.J.Lambin, M.Porter, O. Nicolescu, R.Voicu, M.Pricop, I.Verboncu, I.Plumb, C.Rădulescu, A.Nedelea și alții.

La trasarea strategiei de dezvoltare au fost studiate o serie de procedee si tehnici folosite in acest domeniu, pricipii si instrumente utilizate, precum si know-how-ul angajat in acest domeniu.

De asemenea, au fost examinate legile și hotărârile adoptate de Parlamentul și Guvernul României, diverse acte normative cu privire la reglementarea activității sectorului vitivinicol.

La studierea situației sectorului vitivinicol au fost utilizate date din Anuarele Statistice ale României, editate de Institutul Național de Statistică, rapoartele date de către organizațiile profesionale și interprofesionale din domeniu: ONVPV- Oficiul Național al Viei și Produselor Vitivinicole, ONDOV, ONIV, PNVV, ADAR, dar și rapoartele lunare și anuale ale Organizației Internaționale a Viei și Vinului (OIV).

Ca metode de cercetare pentru obținerea rezultatelor am folosit atât metode cantitative și anume ancheta sociologică, folosind ca principal instrument chestionarul, cât și metode calitative cu orientare de tip fenomenologică comprehensivă- studiul de caz.

Atât la metodele calitative, cât și la cele cantitative am parcurs următoarele etape care constituie ele însele metode de cercetare:

Observația- culegerea datelor, pregătirea acestora și verificarea periodică a acestora pentru a vedea dacă datele sunt suficiente și dacă nu avem nevoie de date suplimentare;

Analiza datelor și a documentelor;

Prelucrarea datelor și a informațiilor obținute;

Analiza rezultatelor;

Analizând sectorul vitivinicol din punct de vedere al suprafeței cultivate, al producției de struguri, al importului și exportului de vin, al consumului dar și al mediului concurențial am putut reda un tablou al principalelor puncte slabe, puncte forte, amenințări și oportunități prin intermediul analizei SWOT, care reprezintă o metodă specifică managementului strategic.

Pentru a-și menține cota de piață, marii producători de vin din România ar trebui să se concentreze pe segmentul de vinuri pe care consumatorii și le doresc.

În ceea ce privește consumul de vin din România am utilizat ca metodă de cercetare analiza econometrică a factorilor ce influențează comportamentul de consum al consumatorilor de vin din România.

Studiul reprezintă o descriere statistică a consumatorilor de vin, precum și o analiză econometrică a factorilor ce influențează consumul de vin.

Informații despre consumul de vin din România s-au obținut atât din literatura de specialitate, folosind date cu caracter oficial (MADR, INSSE, OIV, EUROSTAT), dar și prin intermediul unui chestionar cu 21 de întrebări.

Utilizând date din anuare statistice ale României, precum și date INS, am dezvoltat și testat modelul econometric cu ajutorul căruia am văzut în ce măsură anumite caracteristici influențează consumul de vin. Cercetarea de față contribuie la dezvoltarea unui cadru pentru înțelegerea comportamentului consumatorului de vin.

Capitolul 1: STRATEGIA. ABORDĂRI CONCEPTUALE ȘI METODOLOGICE, OPORTUNITATEA FORMULĂRII STRATEGIILOR

Conceptul de strategie

Adaptarea continuă la schimbările mediului care s-a dovedit imprevizibil, a făcut posibilă evoluția conceptului de strategie, aceasta înglobând toate activitățile orientate spre atingerea obiectivelor și obținerea succesului unei entități.

Strategia reprezintă un plan, o metodă în vederea atingerii unui anumit scop, utilizând toate forțele pentru atingerea obiectivului respectiv.

„Ancorate” tot mai adânc în management, strategia și managementul strategic tind să depășească statutul de concepte, transformându-se în practici cu mari implicații asupra eficienței organizațiilor românești.

Conceptul de strategie poate fi abordat din prisma mai multor dimensiuni:

– cea a timpului, o strategie întinzându-se pe un orizont mai mare de timp și fiind măsurată în ani, mai degrabă decât în luni sau săptămâni.

– direcția, strategia reprezentând calea de urmat, direcția de organizare. De aceasta depinde succesul și bunăstarea organizației.

– impactul pe care în are strategia asupra tuturor componentelor din organizație și nu a unui singur compartiment, succesul strategiei depinzând de rezultatul abordării integrate.

Strategiile adoptate sau propuse spre adoptare sunt construite pe specificul fiecărei entități.

Conceptul de strategie a avut de-a lungul timpului o mulțime de definiții, literatura de specialitate confirmând faptul că nu există o definiție universal acceptată.

O analiză atentă a cestor definiții oferă o imagine asupra perspectivei pe care o dă fiecare autor, termenului de strategie, bazându-se fie pe originea militară a termenului, fie pe abordarea managerială a acestuia.

Gândirea strategică prinde contur în anii 60, când economiști precum Peter Drucker și Alfred Chandler definesc strategia în mod diferit.

Dacă în opinia lui Drucker strategia este definită ca un răspuns la două întrebări complementare: „În ce constă afacerea?” și ,,Care ar trebui să fie obiectul de activitate al firmei?’’, după Chandler ,,strategia constă în stabilirea pe termen lung a obiectivelor și scopurilor, precum și alocarea resurselor necesare atingerii acestora’’.

Dintre cei doi economiști considerăm că definiția dată de către Chandler este mai completă, ea apropriindu-se de abordările din zilele noastre ale strategiei, definiția dată de către Druker fiind incompletă, neluând în calcul nici obiectivele și nici resursele necesare atingerii acestora.

Diferențierea între strategia însăși și procesul complex de elaborare a strategiei este făcută de către Keneth Andrews și Igor Ansoff.

Andrews pune accent în definirea strategiei pe structura obiectivelor, politicile și planurile pentru realizarea lor, avându-se astfel în vedere obiectul de activitate pezent și viitor al afacerii respective. Gândirea lui Andrews se îndreaptă spre managementul strategic, strategia înglobând planuri, obiective, resurse, analize, previziuni.

Abordarea lui Ansoff despre strategie cu cele patru component: vector de creștere, produs, piață, avantaj competitiv, a avut un impact puternic din punct de vedere științific asupra managementului firmei.

O abordare diferită au avut-o Schendel și G. Hofer, care definesc strategia ca o ,,structură fundamentală a desfășurării resurselor prezente și previzionate și a interacțiunilor cu mediul care indică cum organizația își va atinge obiectivele.”

Apare astfel, pentru prima dată în gândirea strategică și rolul important pe care îl are mediul, atât intern cât și extern asupra activității unei organizații. De asemenea, se iau în calcul atât resursele de care dispune entitatea economică, organizația, dar și cele preconizate a le avea și pe care ar putea să le utilizeze în atingerea obiectivelor.

Unul dintre cei mai mari economiști, specialist în management- Henry Mintberg cercetează peste o mie de lucrări despre strategie, rezultatul cercetării sale materializându-se în identificarea a nu mai puțin de 10 școli de gândire despre strategie. El dă mai multe definiții strategiei:

Strategia este un model ce stabilește structura de acțiuni în plan comportamental;

Strategia ca poziționare a firmei ce rezultă în mijloacele de identificare a locului pe care organizația îl are în mediul său, cel mai frecvent pe piață;

Strategia ca o percepție prin care se desemnează un curs prestabilit de acțiune pentru a soluționa o situație;

Strategia ca o schiță sau un proiect ce constă într-o manevră menită să asigure depășirea unui concurent sau oponent;

Strategia ca o perspectivă ce implică nu numai stabilirea unei poziții, dar și o anumită percepere a realității ce se reflectă în acțiunile, vizând piața, tehnologia, etc.

Mintzberg introduce astfel și o componentă comportamentală în definirea strategiei, alta de organizare (un plan, un proiect), dar ține cont și de concurență, de piață.

Michael Porter, renumitul profesor, expert de strategii în afaceri pe plan internațional definește strategia astfel: „Strategia generică” – specificarea abordării fundamentale pentru obținerea avantajului competitiv urmărit de firmă, ce furnizează contextul acțiunilor de întreprins în fiecare domeniu funcțional.

Considerăm că, deși este o definiție aparent succintă, surprinde în esență atât acțiunile cât și obiectivul esențial urmărit de către organizație. Avantajul competitiv, după opinia lui Porter, nu se poate obține dacă nu se iau în considerare următorii factori de influență:

Noii competitori intrați pe piață;

Produsele de substituție;

Firmele competitoare, din același domeniu de activitate;

Furnizorii, capacitatea de negociere a acestora;

Clienții, capacitatea de negociere a acestora;

Analiza strategică utilizează cu mare succes Modelul Porter care utilizează acești factori, denumiți generic de autor “cele 5 forțe”.

Economiștii români O. Nicolecu și Verboncu Definesc strategia ca fiind “ansamblul obiectivelor majore ale organizației pe termen lung, principalele modalități de realizare, împreună cu resursele alocate, în vederea obținerii avantajului competitiv potrivit misiunii organizației”.

În opinia noastră, această definiție este mai completă decât cea a lui Porter, de exemplu, deoarece strategia, în opinia autorilor români, urmărește obiectivele pe termen lung, obiective considerate a fi majore pentru organizație, ținând seama și de factorii perturbatori din mediul ambiant, de condițiile de risc și incertitudine ce-l caracterizează.

Potrivit autorilor, abordarea corelativă a organizației și a mediului este parte integrantă a strategiei, prin mediu înțelegând atât mediul ambiant, cât și interesele stakeholderilor implicați.

Strategia este partea cea mai importantă a artei manageriale, care se ocupă de pregătirea și dirijarea (coordonarea) „războiului” în ansamblul lui. Mai mult, pornindu-se de la afirmația că supraviețuirea unei intreprinderi depinde, în mod hotărâtor, de organizarea sa structurală, de valorile culturale promovate și de strategia adoptată, se formulează ideea că, aceasta din urmă, poate să asigure superioritatea unei întreprinderi față de alta având aceeași dimensiune, caracteristici etc.

Pentru a obține un avantaj competitiv față de concurenți o firmă trebuie să acționeze fie sa realizeze un produs pe care concurenții nu-l au, cu proprietăți diferite fața de produsele lor, calități care sa-i determine pe clienți să-l aleagă, fie să meargă pe aceleași produse dar să reducă costurile.

De asemenea, intreprinderea poate opta pentru a-și lărgi gama sortimentală, sau aria de acoperire (să-și lărgească piața).

În anumite situații intreprinderea poate considera necesară activitatea de restructurare și reorganizare.

Strategia – de la arta războiului la management strategic și reengineering managerial

Într-um mediu tot mai dinamic, orice organizație își concentrează efortul asupra capacității de adaptare cu accent deosebit pe anticipare și performanță. Succesul atingerii obiectivelor propuse depinde de strategia aleasă.

În prezent, atât strategia, cât și managementul strategic au tendința de a depăși stadiul de concepte, transformându-se treptat în practici, acestea având implicații mari asupra eficienței unei organizații.

Dacă în subcapitolul anterior am analizat diferitele abordări ale strategiei, puncte de vedere ale autorilor români și străini, în acest subcapitol vom încerca să analizăm evoluția conceptului de strategie și tendințele acestuia pe plan mondial.

Termenul de strategie a apărut încă din cele mai vechi timpuri, în Grecia Antică și vine din cuvântul grecesc strategos care înseamnă general.

Cu referire la originile cuvântului, Brian Quinn precizează: “inițial, în antichitatea greacă timpurie, termenul de strategos se referea la rolul generalului care comandă o armată. Ulterior, a dobândit sensul de artă a generalului, referindu-se la abilitățile psihologice și comportamentale care dadeau posibilitatea generalului să-și îndeplinească rolul său[…]. Pe vremea lui Alexandru cel Mare (330 î.e.n.) strategia se referea la abilitatea de a desfășura forțele pentru a copleși opoziția și de a crea un sistem unitar de guvernare globală”

Treptat, termenul de strategie a fost folosit și în domeniul economic, el devenind din ce în ce mai complex, odată cu dezvoltarea societății. Astfel, au apărut concepte și idei care au dus la adevărate principii strategice.

Igor Ansoff este cel care introduce pentru prima dată, în 1973 expresia de ,,management strategic”, acesta reprezentând o treaptă distinctă a dezvoltării managementului din punct de vedere al calității.

Firmele de astăzi, în planurile lor pe termen lung, utilizează principiile de bază ale strategiei politico-militare practicate în antichitate în consonanță cu sistemul actual de valori, dar și cu tehnologiile moderne de care dispun.

În funcție de domeniu, termenul de strategie cunoaște diferite accepțiuni:

În domeniul militar prin strategie se înțelege ,,arta de a conduce un război’’, adică ,,arta de a folosi cu dibăcie toate mijloacele disponibile în vederea asigurării succesului într-o luptă’’.

În Dictionarul Explicativ al limbii romane [1998] strategia este definită ca ,,parte componentă a artei militare, care se ocupă cu problemele pregătirii, planificării și ducerii războiului și operațiilor militare’’.

Oxford Dictionary [1995, p. 818]: ,,arta războiului, în special planificarea mișcării trupelor într-o poziție favorabilă”.

Termenul de strategia a căpătat de-a lungul timpului diverse conotații, așa cum am spus, în funcție de domeniul abordat:

Strategia ca artă

Strategia ca proces analitic

Strategia ca proces cognitiv

Strategia ca un model

Strategia ca o percepție

Strategia ca perspectivă

Strategia ca tactică, etc

Ca tendințe semnificative în ceea ce privește strategia remarcăm:

1). Intensificarea dimensiunii anticipative a managementului organizației prin strategie și management strategic;

2). Trecerea de la elaborarea strategiei la practicarea managementului strategic;

3). Modificarea tipologiei de firmă;

4). Amplificarea contribuției studiilor de diagnosticare, analizelor SWOT, studiilor de piață, studiilor ecologice și strategiilor naționale și regionale la fundamentarea strategiei organizației;

5). Amplificarea legăturilor dintre reengineeringul managerial și managementul strategic;

Prima tendință, aceea a intensificării dimensiunii anticipative a managementului organizației prin strategie și management strategic reprezintă trecerea de la managementul tradițional la managementul bazat pe știință și axat pe principiul “anticipând și preîntâmpinând”. Altfel spus, într-o organizație, ansamblul de procese și de relații manageriale construite pe bază de strategii și management strategic se bazează pe o viziune anticipativă.

Această tendință are efect pozitiv asupra firmelor, activitățile acestora putându-se integra mult mai bine în dinamica mediului ambiant, cu rezultate asupra performanțelor acesteia.

Trecerea de la elaborarea strategiei la practicarea managementului strategic- prin această mutație se asigură, de fapt, trecerea de la elaborarea relativ simplistă unistadială a strategiei și la derularea unui proces complex, multistadial în care strategia se elaborează, se aplică și influențează realmente performanțele manageriale și economice ale organizației.

Referitor la cea de-a treia tendință – Modificarea tipologiei de firmă- remarcăm faptul că în ultimii ani asistăm la schimbări tot mai mari în privința strategiilor utilizate de către firme.

Multe firme, înregistrează discontinuități în realizarea performanțelor economice, adaptându-se tot mai greu la cerințele și fluctuațiile pieței.

Dacă în literatura clasică strategiile, in funcție de natura obiectivelor se clasifică în: strategii manageriale, strategii de privatizare, strategii de restructurare, joint-venture (societate mixtă), inovaționale, ofensive, de specializare, de diversificare, organizatorice, informaționale, asistăm astăzi la necesitatea diversificării strategiei de restructurare și nu numai.

Astfel, în funcție de particularitatea fiecărei organizații, a obiectului de activitate, de schimbările din mediul înconjurător, variantele strategice de restructurare pot fi:

Strategii de lichidare- care se aplică acelor societăți nerentabile, care înregistrează pierderi semnificative;

Strategii de redresare a situației- se aplică firmelor aflate în pragul falimentelor și care trebuie să ia măsuri pentru eliminarea pierderilor și echilibrarea sițuației;

Strategii de extindere a fuziunilor- se aplică acelor în cazul a două firme sau mai multe având ca scop reducerea costurilor, creșterea puterii de negociere, etc;

Strategii de autonomizare în cadrul unor asociații de tip holding, astfel încât prin reunirea resurselor și a eforturilor să obțină o profitabilitate cât mai mareți o poziție cât mai buna față de concurenți;

A patra tendință- Amplificarea contribuției studiilor de diagnosticare, analizelor SWOT, studiilor de piață, studiilor ecologice și strategiilor naționale și regionale la fundamentarea strategiei organizației relevă faptul că strategia pe termen lung a oricărei organizații nu se poate face în prezent fără a folosi informații obținute din diverse surse cum ar fi: analiza diagnostic și analiza SWOT, planuri, prognoze obținute prin metode statistice, modele matematice, econometrice, studii de piață, de marketing și nu în ultimul rând studii ecologice dacă avem în vedere că tendința dezvoltării pe plan mondial este una a dezvoltării durabile.

Cea de-a cincea tendință- Amplificarea legăturilor dintre reengineeringul managerial și managementul strategic pune în evidență faptul că spre deosebire de managementul strategic, reengineeringul managerial utilizază instrumente manageriale evoluate și metodologii moderne de funcționare și reproiectare.

Reengineeringul este un demers complex, de natură strategică și cu un pronunțat caracter inovațional. Este ,,reclamat” de realzarea strategiei și, în acelați timp, generează noi abordări strategice.

Firmele care apelează la reengineering sunt – cele care, deși înregistrează rezultate economice foarte bune, doresc să se mențină în fruntea competitorilor,

firmele a căror activitate funcționează normal, dar care întrevăd anumite amenințări și, din precauție, doresc ,,să se pună la adăpost”,

firmele a căror activitate înregistrează performanțe în scădere și doresc să-și redreseze situația.

Metode moderne de management strategic: Benchmarking-ul si Balanced Scorecard- metode moderne de stabilire a strategiei

Benchmarking-ul- instrument de analiză a performanțelor

Benchmarking-ul este o metodă structurată, practicată în lumea întreagă, prin care se identifică măsurile de performanță ale unei organizații și se utilizează pentru a îmbunătăți performanțele acesteia. A fost lansată de XEROX în 1980 și a fost folosită intens de atunci.

Definiții ale Benchmarking-ului

Benchmarking-ul reprezintă procesul de identificare, înțelegere și adaptare a practicilor remarcabile din interiorul organizației sau din alte organizații, în vederea îmbunătățirii performanțelor. Acest lucru presupune un proces de comparare a practicilor și procedurilor cu acelea considerate cele mai bune, pentru a identifica modurile în care o organizație poate face progrese. Astfel, se pot stabili noi standarde și obiective, care conduc la o satisfacere mai buna a cerințelor beneficiarilor, o calitate superioară a produselor și serviciilor, scăderea costurilor etc.

Definiția formalã pentru benchmarking este: “Procesele continue ale etaloanelor produselor, serviciilor și practicilor împotriva competitorilor rezistenți ai companiei, sau acele companii renumite ca leaderi ai industriei”

Imaginea și identitatea organizațională implică crearea unui anumit spațiu-timp în cadrul organizațiilor.

Întrucât „benchmarking-ul”este un termen relativ nou, acesta înca nu este definit exact, astfel încât diferite organizații sau diferiți „experți”au tendința de aexprima o interpretare proprie.

După dicționarul Oxford, benchmarking înseamnă scop, țel, etalon sau program folosit ca mărturie sau ca referință.

În legătura cu originea cuvântului, dicționarul Webster, ediția 1990 precizează: „Benchmark – un anumit punct al cunoașterii sau o presupusă evaluare față de care se pot stabili alte evaluări”, iar în același dicționar, ediția 1995, se precizează:„Benchmark – este un standard sau un punct de referință prin care alții pot fi evaluați și apreciați”.

Conform APQC (American Productivity and Quality Center)– Basic of Benchmarking, Huston, 1993: „Benchmarking-ul este o măsură realizată la superlativ,care este recunoscută ca standard al perfecțiunii pentru acel proces de afaceri”.

O definiție mai cuprinzătoare a APQC , Hustib, (1993, este: „benchmarkingul este un proces de măsurare continuă și sistematică și de comparare a activității unei organizații cu cea a unor leaderi, indiferent în ce parte a lumii s-ar afla aceștia, în vederea obținerii de informații care să-i permită organizației respective să acționeze pentru îmbunătățirea propriilor sale performanțe”.

Alte definiții:

„Acțiunea continuã de comparare a unui proces, produs sau serviciu cu o activitate similarã, cunoscute ca cea mai bunã, cu scopul de a fixa obiectivele și acțiunile de ameliorare ambițioase dar realiste, pentru a deveni și a ramãne cel mai bun ĩntre cei mai buni ĩntr-un timp rezonabil”(Generald Balm)

„Procesul de cãutare constantã de noi idei, de metode și practice, de procese și de adaptare a acestor practice, sau adaptarea unor idei noi și aplicarea lor ĩn practicã ĩn scopul de a deveni cel mai bun dintre cei mai buni.”(Xerox)

• „Benchmarking-ul este procesul continuu de evaluare a produselor noastre, serviciilor si metodelor ĩn raport cu concurenții cei mai serioși, sau cu ĩntreprinderile recunoscute leader ĩn sectorul lor.” (Robert Camp)

• „Benchmarking-ul este un proces în care o companie identifică o altă arie de soluții pentru dezvoltare, cercetează cele mai bune practici ale unor firme și implementează noile procese pentru a imbunătății propria lor calitate și productivitate.”

• „Benchmarking-ul este un proces de comparare a activității firmei proprii cu cele mai bune firme din domeniul respectiv.”

Tipuri de Benchmarking:

Benchmarking intern = cu ajutorul lui se face comparație între compartimentele aceleiași organizații sau între orașele aceleiași regiuni;

Benchmarking competitiv = presupune o comparație a rezultatelor proprii cu cele ale celui mai performant concurent sau între două orașe asemănătoare;

Benchmarking functional = presupune o comparație între non-competitori privind o anumită funcție;

Benchmarking generic = presupune o comparație între procesele proprii și cele mai bune practici folosite indiferent de domeniul de activitate, si încercarea de a le adapta la activitatea proprie;

Dacă putem vorbi de managemet strategic, management operativ, management de performanță, atunci aceleași atribute le putem asocia și benchmarking-ului.

Deși se îmbină și se completează reciproc, managementul strategic și cel operativ constituie două domenii de responsabilitate distincte, care nu trebuie confundate. În timp ce managementul operativ se ocupă de activitățile curente,care se desfășoară “zi de zi” într-o organizație și se referă la producție, marketing, vânzarea bunurilor și serviciilor realizate etc., managementul strategic reprezintă un proces de adaptare permanentă a întreprinderii la mediul în care acționează, ceea ce presupune însăși transformarea acesteia în timp, în vederea armonizării cu mediul respectiv.

Sursa: http://www.ttonline.ro/articole/ce-este-benchmarking-ul-%C8%99i-cum-poate-deveni-el-un-instrument (Dupa W. Edwards Deming)

Figura 1. Etapele de parcurs într-un proiect de Benchmarking

Balanced Scorecard – de la instrument de măsurare a performanțelor la sistem strategic de management al performanțelor

Orice entitate economică urmărește obținerea unui avantaj competitiv față de firmele concurente, obiectiv ce poate fi atins prin utilizarea unei strategii bine pusă la punct, prin utilizarea unor tehnici moderne de management strategic.

Una dintre aceste tehnici, introdusă recent în literatura de specialitate (aprox. 20 ani) este modelul Balanced Scorecard ce permite optimizarea activității entităților vizate punând in echilibru obiectivele financiare cu cele nonfinanciare pe baza performanțelor obținute de către organizație .Rezultatele foarte bune obținute în urma utilizării acestui model a făcut posibilă evoluția acestuia de la simplu instrument de măsurare a performanțelor la un amplu sistem strategic de management al performanțelor.

Ce este Balanced Scorecard?

Modelul BSC reprezintă o metodă de măsurare a performanțelor organizaționale cuantificând dimensiunile strategiei în cele patru domenii : financiar, clienți, procese, potențial. Ea reprezintă un set cuprinzător de obiective și măsuri care pot fi cuantificate și evaluate. Urmărește îmbunătățirea continuă a performanțelor si a rezultatelor oferind un feed-back asupra proceselor interne și a rezultatelor externe.

Balanced Scorecard retine indicatorii financiari traditionali. Dar indicatorii financiari reflecta evenimentele trecute, o abordare potrivita pentru companiile din era industriala, in cazul carora investitiile in capabilitati durabile, precum si in relatiile cu clientii nu sunt decisive in obtinerea succesului. Totusi, acesti indicatori financiari sunt inadecvati pentru ghidarea si evaluarea efortului pe care companiile companiile din era informationala trebuie sa-l realizeze pentru a crea valori viitoare prin investitia in clienti, furnizori, angajati, procese, tehnologie si inovare. 

BSC reprezintă un mijloc de realizare a echilibrului în cadrul unei organizatii, punând în evidență atât procesele interne, aspectele financiare, cât și nevoile angajaților, aspectele financiare.

BSC poate fi sursa unui sistem de management adevarat pentru organizație, dar trebuie să fie pe deplin dezvoltat, utilizat în continuu dar și gestionat cu atenție. În plus, acesta este un proces integrat, cu multe ieșiri. Acțiunile strategice trebuie să fie congruente astfel încât ele să fie legate într-un mod util.

Componentele unui model BSC sunt:

Obiectivele strategice- reprezintă elementul principal al modelului. De formularea corectă a obiectivelor va depinde succesul strategiei adoptate de organizație. Perspectivele sunt cele care realizează echilibrul obiectivelor. Perspectivele se referă la:

– perspectiva învățării și creșterii- O organizație trebuie să aibă capacitatea de a inova, de a îmbunătăți, și de a învăța astfel încât să creeze legături directe în interior dar și în exterior, ceea ce va duce la creșterea valoarii organizației. Managerii trebuie să răspundă la întrebarea: Putem continua să îmbunătățim și să creem valoare pentru serviciile noastre?

– perspectiva internă- Managerii trebuie să se concentreze pe acele operațiuni critice interne care să le permită să livreze în programul lor de lucru. Ei trebuie să răspundă la întrebarea: La ce trebuie să excelăm ?

– perspectiva clienților- Managerii trebuie să știe dacă organizația lor este orientată spre satisfacerea nevoilor clienților. Ei trebuie să răspundă la întrebarea: Cum ne vedem clienții?

– perspectiva financiară- În sectorul privat, aceste măsuri s-au axat de obicei pe profit și cota de piață. Managerii trebuie să răspundă la întrebarea: Cum satisfacem aștepările părților implicate din punct de vedere financiar?

Indicatorii de performanță- cu ajutorul acestora se urmărețte modul în care obiectivele stabilite au fost indeplinite.

Țintele- valorile pe care trebuie sa le aiba indicatorii de performanță calculați sau măsurați de către organizație pentru a putea face o evaluare corectă a rezultatelor.

Inițiativele strategice- Pe baza rezultatelor obținute din calcule și comparații se adoptă diferite strategii denumite inițiative strategice specifice obiectivelor stabilite la demararea utilizării modelului BSC.

Figura 2. Balanced Scorecard Model

Source: Robert S. Kaplan and David P. Norton, “Using the Balanced Scorecard as a Strategic Management System,” Harvard Business Review (January-February 1996), p. 76.

Principalele etape în implementarea unui instrument de tip Balanced Scorecard se referă la:

Stabilirea unei strategii de afaceri și a unei viziuni de ansamblu

Stabilirea nivelurilor de performanță din entitatea respectivă ( performanțele angajaților, performanțele financiare, etc)

Stabilirea obiectivelor

Stabilirea unui buget necesar atingerii obiectivelor respective

Colectarea și analiza datelor referitoare la diferite criterii de performanță șă compararea acestora cu nivelul de performanță dorit

Balanced Scorecard reprezintă o direcție majoră în managementul performanței pentru multe organizații. Strategia și nu controlul financiar dictează direcția firmei iar Balanced Scorecard crează un limbaj nou, deschis schimbării.

Etape în evoluția BSC:

Conceptul Balance Scorecard a fost dezvoltat de catre Kaplan și Norton la Harvard în 1990, concept ce urmărea pe de o parte depășirea punctelor slabe ale strategiilor bazate pe măsurile financiare , iar pe de alta gestiunarea cât mai bună a operațiunilor din companie.

Etape:

BSC – Instrument de măsurare a performanțelor ( 1992-1933). Conceptul a fost introdus de catre profesorii Kaplan și Norton, ei publicând un articol la Harvard pe aceasta temă în care prezintă BSC ca un istrument de măsurare a performanței, utilizat pentru a cuantifica și alte activităță non financiare din cadrul unei organizații, nu numai pe cele financiare.

BSC – Sistem de management al performanței (1996). Acest concept a fost folosit tot de către profesorii Kaplan și Norton ei constatând utilitatea acestui model și importanța mult mai mare decât cea de instrument de măsurare a performanțelor dintr-o organizașie. Profesorii de la Harvard scriu pentru prima dată o carte pe acest subiect „Translating Strategy to action- Balanced Scorecard”. Abordat ca sistem de management al performanței, Balanced Scorecard permite stabilirea stretegiei din organizație, planificarea bugetară și strategică, alocarea de resurse și formarea profesională a angajaților.

BSC- Sistem de management strategic și sistem de control (2000-2001). În această etapă BSC capată noi valențe, vorbind deja despre sitem de management strategic și despre sistem de control. Kaplan și Norton scriu o alta carte intitulată „The Strategy- Focused Organisation”.

BSC- Harta strategică (2004- 2005). Conceptul este utilizat atât de Kaplan și Norton în cartea „The Strategy Map” (2004), cât și de Cokins Gary în cartea „ Corporate Performance Management, Strategy Map and the Balanced Scorecard- Putting it All Together”(2005).

BSC- Model utilizat pentru alinierea departamentelor la strategia organizației(2006). Pe baza studiilor efectuate cu perseverență de către cei doi profesori de la Harvard, Kaplan și Norton, aceștia ajung la concluzia ca BSC are un rol esențial în alinierea obiectivelor individuale și a proceselor interne de management de la nivelul diferitelor departamente la strategia organizașiei. Ei publică cartea „Alignemet” în anul 2006.

BSC- Rol integrator, de aliniere a strategiei cu operațiunile organizaționale (2008). În această etapă Kaplan și Norton introduce și factorul politic în ecuație, puterile legislative, ei publicând „The Execution Premium”.

Modelul Balanced Scorecard este din ce în ce mai des utilizat de către toate organizațiile, de la micile societăți până la marile corporații.

De asemenea BSC se utilizează la elaborarea strategiilor la nivel guvernamental, fiind utilizat pe scară largă în afaceri și industrie, el devenind și un sistem de management, nu numai unul de măsurare, organizațiile urmărind astfel să-și alinieze activitățile la viziunea și strategia organizației, să-și urmărească performanțele dar șă să-și îmbunătățeacsă comunicarea internă și externă.

BSC a devenit de la simplu instrument de măsurare a rezultatelor un instrument de planificare strategică și de management. Noul BSC transformă planul strategic dintr-un document atractiv în traiectorii precise pentru organizație permițând:

operaționalizarea strategiilor și atingerea obiectivelor stabilite

actualizarea sau clarificarea unei strategii

stabilirea obiectivelor pe termen lung și a bugetelor anuale

cunoașterea performanțelor entității respective

încorporarea obiectivelor strategice în procesele de alocare a resurselor

facilitarea schimbărilor organizaționale ce au loc în unitate

face posibilă planificarea strategică și implementarea strategiei prin coordonarea activităților tuturor părților organizației în jurul unor obiectivecomune și prin crearea unui instrument de evaluare și îmbunătățire a strategiei

1.2. Tipuri de strategii. Strategia de dezvoltare

1.2.1 Tipologia strategiilor

Orice organizație, în funcție de obiectul de activitate, de obiectivele urmărite, de conjunctura pieței, de nivelul performanțelor adoptă un anumit tip de strategie.

Literatura de specialitate grupează strategiile după mai multe criterii. După O. Nicolescu și I. Verboncu tipologia strategiilor se realizează după următoarele criterii:

după sfera de cuprindere în:

globale – vizează firma în ansamblul ei;

parțiale – se referă doar la anumite activități și nu la întreaga firmă;

după gradul de participare a firmei la elaborare:

integrate – strategia se elaborează de manager, dar participă și reprezentanții tuturor departamentelor;

independentă – se elaborează doar de managerul firmei;

după dinamica principalelor obiective încorporate;

de redresare – în care obiectivele urmărite sunt la nivelul celor în care firma înregistra performanțe ridicate, superioare obiectivelor din perioada precedentă, când firma a înregistrat un declin sau ușoară scădere;

de consolidare – în care obiectivele urmărite de către firmă sunt identice cu cele din perioada precedentă, sau apropiate de acestea;

de dezvoltare – în care obiectivele urmărite sunt sensibil superioare față de cele din perioada precedentă, atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ;

după tipul și natura abordărilor:

de privatizare – urmăresc trecerea patrimoniului din proprieteatea statului în proprietatea unor firme private, sau a uneia sau mai multe persoane, respectând legislația din domeniu;

de restructurare – urmărește redimensionarea totală sau parțială a activităților firmei pentru a o face rentabilă;

managerială – se referă la o reproiectare a sistemului managerial;

Joint-venture – urmărește atragerea de investitori străini în vederea asocierii;

inovaționale – bazându-se pe rezultatele cercetării, această formă de strategie vizează folosirea și promovarea progresului tehnic în vederea obținerii de produse performante;

ofensive – vizează penetrarea de noi piețe și creșterea cotei de piață;

specializare – în vederea creșterii calității produsului firma decide să restrângă gama sortimentală;

diversificare – se urmărește lărgirea gamei sortimentale;

organizatorice – urmărește perfecționarea sitemului managerial din punct de vedere organizatoric;

informaționale – vizează folosirea tehnicii moderne de calcul și reproiectarea sistemului informațional;

după natura viziunii, obiectivelor și mijloacelor încorporate:

economice – urmărește satisfacerea cerințelor pieței pe baza studiilor de marketing în vederea obținerii de profit;

Administrativ-economice – aceste strategii urmăresc atingerea unor obiective strategice, un rol important avându-l factorii decizionali;

1.2.2. Strategia de dezvoltare

Una dintre opțiunile strategice adoptate de firme în cazul în care prezintă o situație economică solidă și potențial tehnic, financiar și uman ridicat, dar care își stabilsc obiective net superioare celor din perioada precendentă, atât din punct de vedere calitativ cât și cantitativ, atunci apelează la strategia de dezvoltare.

Strategiile de dezvoltare sau de creștere au ca principale obiective creșterea profitului, volumului vânzărilor, lărgirea segmentului de piață, extinderea activității firmei, fie prin creșterea cantitativă de bunuri sau servicii, fie prin diversificarea acestora.

Strategiile de dezvoltare pot fi și ele de mai multe tipuri, fiecare cu specificul ei, în funcție de obiectivele urmărite, dar și de mijloacele utilizate pentru atingerea acestora:

Strategii de specializare caracterizate prin aceea că activitatea este concentrată fie pe o gamă restrânsă de produse sau servicii, fie pe un singur produs sau serviciu. Aici putem vorbi de : – Strategie de dezvoltare a produselor și/sau diferențierea față de concurenți, strategie ce are în vedere îmbunătățirea calității produsului existent și utilizarea celor mai bune canale de distribuție;

– Strategie de dezvoltare a pieței- are ca obiective pătrunderea pe noi piețe, folosirea unor canale noi de distribuție sau largirea segmentului de piață existent;

Strategii de integrare pe orizontală- au ca obiectiv preluarea firmelor concurente;

Strategii de integrare pe verticală- în care principalul obiectiv este acela de a crea un canal amonte- aval prin unirea activității unei firme cu cea a furnizorilor și a beneficiarilor. Aici putem vorbi de strategie în amonte, când firma care își stabilește strategia urmărește să obțină controlul asupra furnizorilor și strategie în aval, când se urmărește obținerea controlului asupra beneficiarilor.

Strategii de diversificare- urmăresc extinderea gamei sortimentale a produselor. Diversificarea poate fi:

concentrică- când produsele vizează noi clienți, față de cei tradiționali și firma dorește să pătrundă cu produsele și în alte domenii, dar înrudite cu cele tradiționale;

conglomerată- produsele destinate pieței nu au legătură cu piețele curente iar domeniile spre care se orientează firma sunt total diferite de cele existente;

orizontală- firma se orientează pentru clienții existenți spre noi produse;

geografică (de desfășurare)- firma se orientează spre o astfel de strategie, atunci când interesul din piața tradițională începe să scadă și se urmărește intrarea pe o piață nouă, pe o altă zonă geografică;

internă- firma urmărește să-și extindă piața în interiorul țării_

internațională- firma urmărește extinderea pieței la nivel internațional;

de plasament- se adoptă în cazul în care firmele obțin un excedent din lichidități din activitatea de bază;

1.3. Oportunitatea formulării strategiilor

Activitatea organizațiilor este influențată de condițiile mai mult sau mai puțin favorizante în care își desfășoară activitatea, de mutațiile care au loc în mediul extern.

Această influență de natură contextuală, împreună cu cea managerială determină factorii de decizie să ia măsuri în cazul în care se constată abateri majore de la parametri de stabilitate.

Managerii se orientează, astfel, spre decizii de natură strategică, în funcție de rezultatele obținute în urma unui diagnostic strategic al întreprinderii.

Având în vedere importanța strategiei pentru succesul pe termen lung al organizației, dar și complexitatea acesteia, oportunitatea formularii unei strategii vine pe fondul dezvoltării viitoare, urmarindu-se obiective pe termen lung si parcurgând obligatoriu următoarele etape:

Analiza situației prezente din unitate;

Identificarea oportunităților și examinarea perspectivelor ;

Stabilirea în termeni preciși a direcțiilor viitoare de dezvoltare;

Schimbările dintr-o organizație pot fi percepute fie ca oportunități, caracterizate prin: stimulare, flexibilitate, motivare, dar și ca amenințări.

Aceste schimbări pot avea loc la nivelul întregii organizații (reorganizare, restructurare), ceea ce implică schimbări în modul de gândire, de conducere, de comportament, dar pot avea loc și la un anumit nivel al organizației, fie datorită introducerii unor echipamente performante într-o anumită secție, fie redimensionarea unor compartimente de marketing, resurse umane, etc.

Indiferent de schimbările care au loc, organizația își concentrează atenția spre formularea de strategii, pe baza unor criterii bine stabilite.

În funcție de domeniul de activitate, organizația care își stabilește o strategie are în vedere:

Misiunea firmei și obiectivele urmărite, obictive ce pot fi: maximizarea profitului, creșterea cotei de piață, diversificarea produselor, restrângerea activității, relansare, reorganizare, etc.;

Opțiunile strategice- organizația are în vedere modul în care vor fi atinse obiectivele stabilite în funcție de strategia aleasă: de redresare, de specializare, de dezvolatre, managerială, de privatizare, etc.;

Alocarea resurselor necesare atingerii obiectivelor, resurse de natură umană, materială dar și umană. În cadrul strategiilor, resursele necesare atingerii obiectivelor sunt prevăzute sub formă de fonduri pentru investiții și fonduri circulante;

Avantajul competitiv- componentă a strategiei prin care organizația realizează produse sau servicii superioare comparativ cu cele ale concurenților.

Putem vorbi de avantaj competitiv atunci când o organizație face profit bazându-se pe:

Costuri reduse;

Calitate înaltă;

Capacitatea de a livra produsele la timp si repede;

Adaptabilitate la nou, la cerințele pieței;

Factorii care pot susține crearea unicității, identificați de Porter sunt:

caracteristicile și performanțele produselor și serviciilor;

serviciile complementare (reparații și asistență, modalități de livrare, creditare, etc.);

intensitatea activităților de marketing;

nivelul tehnologic încorporat în proiectare și producție;

calitatea intrărilor- aprovizionărilor;

procedurile care influențează conducerea fiecărei activități;

aptitudinile și experiența salariaților;

locația;

gradul de integrare pe verticală;

În cazul avantajului competitiv creat prin diferențiere, costurile se majorează spre deosebire de avantajul competitiv bazat pe costuri reduse. De aceea apare necesitatea adoptării unei strategii manageriale, care să aducă un plus de profit prin economii care să acopere aceste costuri.

Capitolul 2: TENDINȚE ALE VITIVINICULTURII PE PLAN MONDIAL ȘI ÎN ROMÂNIA

2.1. Viticultura- ramură tradițională a agriculturii multor țări . Condiții naturale favorabile în anumite zone marcate de încălzirea globală

Cultura viței de vie reprezintă un sector foarte important din punct de vedere economic, social și cultural, bine individualizat, cu o pondere importantă în cadrul agriculturii și la contribuția PIB-ului multor țări.

Activitatea de cultivare a viței de vie se împletește cu istoria civilizației, această activitate practicându-se încă din cele mai vechi timpuri.

Apărută și dezvoltată în bazinul mediteraneean, în Europa Centrală și de Sud, activitatea de cultivare a viței de vie s-a extins treptat în America, Asia, Africa de Nord, găsind condiții ecopedoclimatice prielnice.

2.1.1. Cerințele viței de vie față de factorii de mediu

Vița de vie este foarte strâns legată de mediu, atât prin funcțiile vitale, cât și prin metabolismul ei. Astfel, în cultivarea viței de vie se ține seama de o serie de factori, această plantă având cerințe specifice față de climă și sol:

factorii climatici – aceștia sunt foarte importanți în obținerea unei recolte bune, atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ. Vorbim aici de:

lumina: având în vedere faptul că vița de vie este o plantă heliofilă, asimilația ei este la o intensitate luminoasă de 20-30 mii lucși, boabele de struguri colorându-se mult mai bine și acumulând mault mai mult zahăr decât boabele care se găsesc în zone mai umbrite.

Temperatura: reprezintă un factor indispensabil în procesul de creștere și dezvoltare al viței de vie. Temperaturile optime necesare în procesele vitale ale viței de vie sunt cuprinse între 9-21 oC. Calitatea cea mai bună a strugurilor se obține de la vița de vie cultivată pe terenuri cu izoterme anuale cuprinse între 10-16 oC. Dacă înmuguritul pornește de la 10-13 oC, temperatura optimă de coacere este de 28-32 oC.

umiditatea: vița de vie se poate cultiva cu rezultate corspunzătoare pe terenurile unde cantitatea anuală de precipitații este de 500-600 mm, sistemul radicular al viței de vie preferând solul nu prea umed. Astfel, apa provenită din precipitații este o componentă esențială în procesulde dezvoltare a viței de vie.

Vântul: ca factor climatic poate avea atât efecte benefice asupra viței de vie, atunci când se manifestă după ploi mari și usucă frunzele, nepermițând formarea de ciuperci, sau efecte negative, când se manifestă sub formă de furtuni, sau vânturi prea fierbinți, prea reci sau prea uscate.

Factorii fiziografici: expunerea din punct de vedere geografic este foarte importantă pentru cultivarea viței de vie. Zonele favorabile pentru cultivarea acesteia se află în emisfera sudică, între paralela de 20-40 grade și în emisfera nordică, între paralela de 20-50 grade. Este importantă, de asemenea și altitudinea la care este cultivată vița de vie, avantajate fiind zonele de deal, colinele, podișurile și depresiunile protejate de vânt prin lanțuri muntoase.

Factorii edafici: se referă la solurile pe care este cultivată vița de vie. În funcție de tipul de sol: calcaros, podzolic, nisipos, cu substrat pietros se pretează anumite soiuri de struguri, condiția obținerii unui vin de calitate fiind îmbinarea perfectă a soiului cultivat cu tipul de sol.

Factorii biotici: aceștia au atât o influență directă (viruși, bacterii, ciuperci, dăunători), dar și o influență indirectă (buruieni, păduri învecinate, etc.)

Sintetizând, putem spune ca la nivel mondial, cultivarea viței de vie se face în condiții eficiente la o temperatură cuprinsă între 9-21 gr.C, temperatură care este cuprinsă între cele două benzi ce înconjoară globul – una la nord de ecuator, între 20-50 gr. latitudine, iar cealaltă la sud de ecuator între 20- 40 gr.C. În cadrul acestor două benzi se întâlnesc atât condiții de temperatură, cât și ecopedoclimatice favorabile dezvoltării viticulturii, suprafața ocupată cu viță de vie fiind de cca.7.742.000 ha (potrivit OIV), Europa ocupând locul 1, urmată de Asia, America și Africa.

Cu o climă temperat continentală, nu foarte rece, cu o sprafață acoperită de dealuri și podișuri ce reprezintă 1/3 din totalul suprafeței, România este un teritoriu prielnic pentru cultivarea viței de vie, dovadă fiind tradiția de mii de ani, precum și locul ocupat în UE și în lume din punct de vedere al suprafeței ocupate cu viță de vie și al producției de struguri.

2.1.2. Viticultura în condițiile amplificării fenomenelor meteo entreme și ale dezvoltării durabile a agriculturii

În definiția Convenției Cadru a Națiunilor Unite pentru Schimbări Climatice acestea sunt schimbări ale climatului care pot fi atribuite direct sau indirect activității umane care modifică compoziția atmosferei globale și care suplimentează variabilitatea climatică naturală observată de-a lungul unor perioade de timp comparabile.

O altă definiție, diferită de prima prin faptul că nu atribuie în exclusivitate factorul declanșator activității umane, ci susține ideea că acesta poate exista, dar nu în mod obligatoriu. Această definiție considera schimbările climaterice ca tendință de modificare pe termen lung a elementelor climatice ca presiune, temperatură, precipitații etc., într-o zonă dată, având drept cauză unele modificări telurice, modificarea polilor magnetici etc., sau modificări de natură antropică determinate de poluarea atmosferei cu bioxid de carbon și alte gaze și pulberi în suspensie, favorizând fenomenul de seră.

Conferința de la Kyoto a fost evenimentul cu cel mai mare impact asupra problematicii de mediu de după Summit-ul Pământului de la Rio de Janeiro ce a avut ca obiectiv major definirea unui cadru de lansare a unor constrangeri legislative și cuantificare a gazelor cu efect de seră.

Conferința O.N.U. privind schimbările climatice, care s-a desfășurat la Bali – Indonezia, în decembrie 2007 a decis lansarea negocierilor în vederea încheierii unui acord internațional privind schimbările climatice pentru perioada ulterioară anului 2012, anul încheierii primei perioade de angajament a Protocolului de la Kyoto.

Procesul de producție beneficiază direct și indirect de servicii din partea societății umane dar și a mediului în ansamblul său. Dar procesul de fabricație poate fi influențat atât în sens pozitiv de către mediul înconjurător cât și negativ prin șocuri ce pot afecta calitatea și cantitatea de substanță energie și informație cu care contribuie la procesul de fabricație.

Teoria valorii antropice afirmă că în procesul de producție transformarea și conservarea, generează pierderi, conservarea utilă de potențial fiind mai mică decât intrările .

(1)unde:

Pep = potențialul conservat în produs;

X = potențialul intrat în procesul de producție;

a = coeficientul de transformare și conservare utila (a < 1).

Având în vedere faptul că schimbările climatice au efecte negative aupra mediului, asupra tuturor ecositemelor, producțiilor, în special asupra celor ce depind în mod direct de factorii climatici, cum este agricultura, este necesar să cuantificam aceste pierderi datorate șocurilor climaterice.

În cazul nostru, se reduce valoarea coeficientul de transformare și conservare utilă ca urmare a pierderilor cauzate de amplificarea șocurilor climaterice

unde

b = pierderi cauzate de amplificarea șocurilor climaterice.

iar formula (1) devine:

Condițille climaterice s-au modificat mult în ultimii 20-30 ani. Verile sunt mult mai secetoase, inundații foarte multe, ierni fără precipitații sau ninsori care durează foarte mult cu efecte negative asupra economiilor.

Schimbările climatice care au avut loc în ultimele decenii, datorită în special emisiilor de gaze cu efect de seră, au avut efecte imediate și ireversibile, manifestându-se o creștere a temperaturii aerului și a apei, topirea ghețarilor, creșterea mărilor și oceanelor.

Aceste schimbări climatice, manifestate la nivel mondial își pun amprenta și asupra agriculturii, perturbând funcționarea normală a ecosistemelor.

J. Rocktröm, un cercetător suedez, recunoscut pe plan mondial ca savant în domeniul sustenabilității, spune despre agricultură că este intrinsec legată de limitele planetei: agricultura este cel mai mare contribuitor unic la schimbările climatice și la pierderea biodiversității. Este cel mai mare consumator din lume atât de apă potabilă, cât și de teren fertil. De asemenea, este factorul cheie din spatele utilizării de azot și fosfor, contribuind astfel la poluarea chimică. Pentru a respecta limitele planetare, agricultura lumii va trebui neapărat:

să se transforme dintr-o sursă de carbon intr-un rezervor natural de carbon

să reușească o revoluție verde în cvasitotalitatea terenurilor agricole existente în lume

să reducă utilizarea apei în multe dintre bazinele hidrografice ale lumii

să frâneze drastic descreșterea biodiversității

Viticultura, ca ramură importantă a agriculturii suportă consecințe negative datorită acestor factori perturbatori, creșterea temperaturii ducând la creșterea perioadei de vegetație la vița de vie.

Astfel, 27 de regiuni viticole din diferite zone ale globului au constatat că în ultimii 50 de ani perioada de vegetație a viței de vie a crescut cu 1,3oC.

Încălzirea globală nu s-a manifestat la fel peste tot, regiunile viticole din Australia, Africa de Sud, Chile înregistrând o încălzire mai redusă, cu mai puține efecte efecte negative asupra recoltei, în timp ce în alte regiuni viticole renumite din Europa (Spania, Italia, Franța, Germania, România, Portugalia) și SUA încălzirea a fost mai accentuată, afectând recolta de struguri ți calitatea vinului.

În Europa, unde se află cele mai renumite regiuni viticole din lume, cu o veche tradiție în cultivarea viței de vie, încălzirea temperaturii aerului s-a manifestat atât prin creșterea temperaturii din timpul nopții cu 1,2-2,1oC, cât și în faptul că primăverile și toamnele au devenit anotimpuri lungi și foarte călduroase. Acestea au dus la modificări în fenologia strugurilor, fenofazele de vegetație având loc cu 6-25 zile mai devreme, maturarea strugurilor facându-se astfel mai devreme.

Vița de vie, fiind o plantă cu un ciclu de viață lung este influențată în mod direct de schimbările climatice, acestea afectând biologia soiurilor, cu consecințe negative asupra calității vinului.

Încălzirea globală duce nu numai la creșterea temperaturii ci, pe cale de consecință se manifestă și alte fenomene meteo extreme: furtuni puternice, inundații, ierni scurte și foarte geroase, secete prelugite, grindină, etc.

Seceta face ca boabele de struguri să rămână mici, corzile să fie subțiri, zahărul să nu se mai acumuleze în boabe, să rămână blocat, ba chiar unii butuci să se usuce.

În situația apariției grindinei sunt necesare o serie de măsuri care se aplică diferențiat în funcție de momentul în care aceasta se abate asupra plantației. Grindina poate provoca pagube mari viței de vie prin ruperea lăstarilor și inflorescențelor, a frunzelor, prin căderea și fisurarea boabelor, scurgerea mustului, instalarea mucegaiurilor pe struguri, rănirea coardelor etc.

Mărimea pagubelor depinde de dimensiunile boabelor de grindină, intensitatea și viteza de cădere a acestora, de durata ei, dar și de faza de vegetație în care apare. În funcție de acești factori, grindina poate provoca pierderea totală a producției de struguri. Grindina afectează strugurii distrugându-i, dar și aparatul foliar, ceea ce nu va permite acumularea de substanțe de rezervă în coarde, influențând în felul asta și producția anului următor.

Temperaturile minime extreme din timpul iernii conduc la pierderi de ochi și în consecință afectează direct producția anului respectiv.

Datorită căldurilor toride din luna august și prima parte a lunii septembrie strugurii se “ard” și nu se mai acumulează cantitatea normală de zaharuri, aceștia maturându-se forțat.

Impactul schimbărilor climaterice în domeniul viticol din perspectiva dezvoltării durabile reprezintă un subiect foarte important având în vedere faptul că vița de vie este o plantă multianuală, cu anumite particularități de creștere și fructificare care, în decursul evoluției sale, s-a adaptat la anumite condiții de mediu.

Variația factorilor climatici, în special a temperaturii și umidității influențează ciclul biologic al viței de vie. Vița de vie la sfârșitul toamnei, după caderea frunzelor, intră într-o perioadă de repaus pâna în luna martie, când temperatura devine relativ stabilă, în jurul valorii de 10ºC, în anii climatici normali. Reluarea ciclului poate fi însă periclitată dacă apar fenomene meteorologice nefavorabile.

Pagubele provocate de fenomenele meteo extreme diferă de la o zonă geografică la alta și de la un producator la altul iar calitatea vinului diferă de la un an la altul, în funcție de incidența factorilor climatici.

România a avut foarte mult de suferit în ultimii ani de pe urma inundațiilor, unele zone fiind afectate și de trei ori în același an. În anumiți ani, grindina, ploile foarte abundente au cauzat viticulturii pierderi la nivel național de peste 50% din potențialul culturii, potrivit datelor Patronatului Național al Viei și Vinului. La nivel național a fost compromisă cultura atât pentru marii producători cât și pentru cei ce dețin suprafețe mai mici de viță de vie, dar care reprezintă 70% din suprafața cultivată.

România, aflându-se printre țările producătoare de struguri, în care s-a manifestat în mod semnificativ fenomenul de încalzire al temperaturii a înregistrat efecte negative asupra calității și cantității producției de struguri, a vinurilor obținute deoarece s-au produs dezechilibre în ecosistemele viticole, soiurile de viță de vie fiind nevoite să-și modifice ciclul anual de vegetație.

În 2010, de exemplu, producția de vin a scăzut cu peste 15% față de 2009. Acest lucru s-a datorat înghețului de la începutul anului, a grindinei, a inundațiilor și a caniculei de pe parcursul anului, fenomene cauzate de dezechilibre climaterice.

Încalzirea temperaturii în România s-a făcut diferențiat, astfel că în sud-estul țării aceasta a fost mai accentuată, în timp ce în regiunile intracarpatice a fost nesemnificativă.

Fenomenele de secetă se manifestă în special în podgoriile din Dobrogea, Muntenia, Oltenia și Sud-Estul Moldovei, aceste regiuni viticole înregistrând în ultmii 40 de ani o tendință de aridizare.

Pentru managerul firmei din viticultura prezintă un interes deosebit cunoașterea modului în care valoarea tip servicii conservată în structura economică se poate utiliza în timp și modul cum aceasta poate fi erodată prin manifestarea șocurilor climaterice.

Factorii climaterici care acționează în mod direct asupra viței de vie sunt: regimul precipitațiilor, temperatura și insolația sau durata de strălucire a soarelui.

Riscurile climatice în viticultură pot fi:

riscuri climatic sezoniere:

din sezonul rece (temperaturi minime nocive, înghețuri produse în perioada de vegetație);

din sezonul cald (grindină, temperaturi foarte ridicate pe durata maturării);

riscuri climatic posibile tot anul:

femoneme de uscăciune și secetă;

fenomene de exces de umiditate;

temperature medii sub sau peste limita normală;

2.2. Practicarea viticulturii –repere istorice

2.2.1. Vinul în antichitate

Istoria vinului este străns legată de istoria agriculturii, de bucătăria și de evoluția societății ca atare.

Vița de vie a fost adusă din Asia Mică în țările din regiunea mediteraneeană acum 8000 de ani, dovadă stând inscripțiile în piatră, papirusurile egiptene. Dovezi ale practicării viticulturii încă de acum 7000 ani î.H. au fost descoperite și în Georgia, în Iron (acum 4500 ani î.H.), dar și în Armenia (4100 î-H.). De asemenea, în Nordul Greciei, în Macedonia au fost descoperite situri arheologice care conțin dovezi ale foflosirii vaselor de zdrobit strugurii în jurul anului 4500 î. H. Și în Egipt vinul era folosit la ceremonii, mai ales de către faraoni.

În mitologie se vorbește despre Dionysos- Zeul vinului la greci în ale carui vene curgea vin în loc de sânge conform legendei iar la romani Zeul Vinului și al Viței de Vie era Bachus.

Obținerea vinului a cunoscut o înflorire în perioada Imperiului Otoman când se dezvoltă atât tehnica de obținere a vinului, precum și condițiile de păstrare și transport a vinului.

Cea mai veche podgorie se pare că este cea din Armenia, deoarece în peștera Areni, regiunea Dzor Voyots din această țară s-au descoperit prese de vin, cuve de fermentare , cupe de vin, semițe de struguri ce datează din jurul anului 4100 î.Hr..

Vinul în Grecia Antică

Practicarea viticulturii în Europa își are originile în coloniile grecești care erau așezate în bazinul Marii Mediterane și unde, atât solul cât și clima erau favorabile practicării acesteia.

Cultura vinului ocupa un loc de cinste în societatea elenă în conformitate cu progresul cultural și filozofic.

În siturile arheologice din Grecia s-au descoperit vase de păstrare a vinului de acum 6500 ani. O mare parte din cultura vinului din zilele noastre derivă din practicile vechilor greci. Scriitorul roman Pliniu cel Bătrân descrie metodele antice de a folosi varul după fermentare.

Un alt scriitor grec Teofrast descrie practicile de obținere a vinului de către greci, punând pe primul loc ca importanță dintre lucrările aplicate viței de vie tăierea acesteia.

Ocrotitorul celor care cultivau viță de vie era zeul Dionysos, menționat și în lucrările lui Homer și Aesop.

Homer numește vinul “sucul zeilor”, cea mai veche referire la un vin este făcută de către poetul liric Alkman (sec. 7 î.e.n.) care laudă “Denthis”-un vin de la poalele vestice ale muntelui Maygetus în Messenia.

Aristotel menționează în scrierile sale vinul Lemnian, un soi de vin roșu- Lemnio.

Vinul grecesc era servit în amfore. El era exportat în aceste vase în tot bazinul Mării mediteraneene, dar și în Egipt, Italia, Franța, Spania.

Vinul în Egiptul antic

Cultivarea viței de vie a cunoscut o dezvoltare continuă în delta Nilului, ca urmare a introducerii strugurilor din regiunea Levant în jurul anului 3000 î. Hr.

Pe mormintele descoperite în Egipt, datând din perioada 2650-2152 î. Hr. s-au descoperit reziduri de amfore, ceea ce demonstrează că băutura cea mai prețioasă din Egipt era din struguri. Descoperirile arheologice din morminte și din piramide, precum și picturile murale reprezentând strugurii și procesul de fermentare demonstrează că egiptenii aveau cunoștințe avansate despre vinificație. Ei au adăugat la procesul de fermentare drojdia pentru a da vinului o aromă mai bună. Vinul era transportat în cutii sigilate, iar pe cutii se găseau inscrcripții hierogifice cu referire la faraonul din acea perioadaă, la originea viței de vie, acelui care producea vinul.

Vinul era foarte valoros în civilizația egipteană fiind folosit doar la festivaluri și ocazii speciale. Ville erau deținute doar de către nobili, deținerea de podgorii reprezentând un lux în vremurile acelea.

Vinul era folosit atât ca aliment, datorită proprietăților sale nutritive, dar și ca medicament.

În interiorul mormântului lui Scorpion I, unul dintre primii faraoni ai Egiptului, s-au descoperit urme de vin, acesta fiind așa cum am mai subliniat un atribut al nobilimii, dar și ,,băutura zeilor”

Vinul în Imperiul Roman

Imperiul Roman a avut un rol însemnat asupra dezvoltării viticulturii și oenologiei, vinul consumându-se în cantități mari, comparativ cu Grecia și Egiptul.

Tehnica cultivării viței de vie, dar și cea de obținere a vinului s-a dezvoltat și extins în perioada Imperiului Roman. Aproape toate marile regiuni producătoare de vin din Europa de Vest s-au dezvoltat în timpul epocii romane. Vinul , cu proprietățile sale terapeutice era folosit și în scopuri medicale, amestecat fiind cu minerale și ierburi.

În clasele superioare, în epoca romană, în vin se introducea câte o perlă, aceasta având efecte benefice asupra sănătății în combinație cu vinul.

Marele om de stat, scriitorul și istoricul roman Marcus Cato, cunoscut sub numele de Cato cel Batrân (234 î.H -149 î.H.) în cartea sa” De agri cultura” oferă sfaturi practice referitoare la modul în care o fermă viticolă poate obține profit. El subliniază câteva aspecte importante în vederea obșinerii unui vin de calitate: maturizarea bobului de strugure la recoltare și utilizarea unor vase curate, foarte bine păstrate pentru a evita transformarea vinului în oțet.

Un alt roman, Lucius Columella ( 4 d.H.-70 d.H) scrie un tratat în 12 volume despre agricultură și viticultura „ De re rustica” în care subliniază legătura dintre soiurile de vin și tipul de sol pentru practicarea viticulturii.

Odată cu extinderea Imperiului Roman se extinde și piața vinului în Europa, în special în bazinul Mării Mediterane. Vinul era o băutură populară, consumându-se în special la sărbătorile care se organizau în onoarea lui Bachus.

Când Imperiul Roman de Apus a căzut, în jurul anuluilui 500 d.Hr., Europa a intrat într-o perioadă de invazii și tulburări sociale, vinul și-a pierdut din însemnătate, doar Biserica păstrând vie importanța vinului, utilizându-l pentru liturghie.

Vinul în China

În timpul dinastiei Han (202 î.Hr.-220 d-Hr.) emisarul Zhang Qian a explorat mai multe regiuni occidentale, în special regiunile elenistice aducând cu el strugurii. Începe astfel să se cultive vița de vie, dar vinul din struguri era consumat doar de familia împăratului până la dinastia Song (960- 1279). Celelalte pături sociale consumau vin obținut din orez până în secolul XIII, când începe să se consume și vinul obținut din struguri de către toate clasele soliale.

Vinul în Dacia

Istoria poporului român este strâns legată de cultivarea viței de vie, unii istorici afirmând că viticultura s-a născut pe aceste meleaguri, că primele mărturii legate de această ocupație, a cultivării viței de vie și a obținerii vinului datează de pe vremea tracilor.

Istoricul A. D. Xenopol spune că Tracia era o regiune viticolă, ea fiind totodată locul de naștere a lui Dionysos- Zeul vinului la greci.

Vinul pe care îl obțineau geto-dacii era principalul produs de schimb cu sciții și grecii.

Dovezi ale practicării viticulturii pe aceste teritorii s-au descoperit în multe regiuni de pe teritoriul României de astăzi: Mangalia, Zimnicea, Frumușica, Teiu, Histria, Urechești, Cândești ceea ce demonstrează că strămoșii noștri se îndeletniceau cu cultivarea viței de vie încă din perioada neolitică.

Multe dintre obiceiurle celor ce locuiau în zona Mării Negre legate de vin sunt descrise de Herodot (484-425 î.e.n.). Ei foloseau vinul în anumite ritualuri folosind vase din argint, dar și amfore din lut asemănătoare celor grecești.

După cum menționează Strabon, în lucrarea ,,Geografia’’, în timpul regelui geto-dac Burebista (82-44 i.H.), viticultura în Dacia a căpătat o asemenea dezvoltare încât s-a ordonat distrugerea plantațiilor. Măsura preconizată de Burebista, la îndemnul sfetnicului său Deceneu, nu s-a împlinit, câteva decenii mai târziu cultura acestei plante cunoscând din nou o largă răspândire.

Cultivarea viței de vie a continuat și după ocuparea Daciei de către Imperiul Roman, romanii extinzând chiar suprafețele cultivate cu viță de vie. Ei aduc noi soiuri, ce dădeau producții mai bune, dar și un vin de o calitate superioară. Se aduc multiple îmbunătățiri tehnologiei de obținere a vinului.

După înfrângerea Daciei de către romani, acești din urmă, pentru a glorifica victoria obținută bat o monedă-medalie “Dacia Felix”. Pe reversal acesteia este înfățișată o femeie care se odihnește pe o stâncă, având în mână un sceptru. Lângă ea se află doi copii, unul cu spice în mână, celălalt cu struguri.

După retragerea aureliană (275 e.n.), dar și în timpul invaziei popoarelor migratoare, practicarea viticulturii se face pe scară mare în zona carpato- danubiano- pontică. Mărturie stau descoperirile de la Cosna –Floreni, Sâri- Tifești.

2.2.2. Vinul în evul mediu pâna în prezent

În evul mediu vinul era consumat de către toate clasele sociale, mai ale în regiunile din sudul Europei. În partea de nord se consuma mai mult bere deși vinul era exportat și în țările nordice. Prețul ridicat al acestuia făcea ca acesta să fie consumat mai mult de către nobilime.

Nevoia de a folosi vin la liturghia oficiată în biserici și ridicarea acestuia la rangul de băutură sacră i-a determinat pe calugari să cultive viță de vie. Ei sunt cei care dețin cele mai întinse podgorii în Franța, Germania acelor timpuri, dar și în alte colțuri ale lumii precum America de Sud, unde, datorită costului ridicat al transportului din Europa devine mult mai rentabilă cultivarea de viță de vie.

Podgoriile din Champagne, Bordeaux, Burgundia erau deținute de către călugării benedictini. Pentru a întări această afirmație putem sa exemplificăm sortimentul de vin Don Perignon, care vine de la călugărul benedictin cu același nume.

De asemenea, cele mai renumite podgorii din Germania- Franconia, Rheingau aparțineau călugărilor benedictini.

Portugalia, o țară cu o tradiție în cultivarea viței de vie a cunoscut în evul mediu o dezvoltare semnificativă.

Franța, unul dintre cei mai mari producători de vin din lume devine puct de referință în obținerea vinului datorită progreselor majore și a descoperirilor științifice din domeniul vitivinicol.

Luis Pasteur este primul om de știință care a explicat procesul de fermentare a vinului din punct de vedere științific iar Eduard Buchner este cel care descoperă efectul benefic al enzimelor în timpul fermentării mustului.

Francezii sunt cei care fac inovații importante în conservarea vinurilor de calitate, introducând pluta. Astfel, extinderea suprafețelor cultivate cu viță de vie, dar și preocupările pentru creșterea calității vinului, cu accent pe inovare au plasat Franța în topul mondial al producătorilor și comercianților de vin.

Vinul începe să se consume în cantități foarte mari, contextul social din acea perioadă fiind favorabil acestui fenomen: apa din orașe era polută, nu apăruse nici cafeaua și nici alte băuturi alcoolice. Acest lucru se întâmplă pâna în secolul XVII, după care au loc mari schimbări.

Odată cu începutul secolului XVII este adusă cafeaua din Arabia, ciocolata din America Centrală, ceaiul din China, La folosirea berii se folosește hameiul, care îi permite acesteia păstrarea pe o perioadă mai îndelungată. Se construiesc, de asemenea apeducte care să alimenteze orașele cu apă. Toți acești factori au amenințat viticultura din perioada respectivă

Perioada migrațiunii popoarelor și a expansiunii Imperiului Otoman avea să înregistreze o stagnare și chiar un regres în dezvoltarea viticulturii și a comerțului cu vin datorită interdicțiilor impuse de Coran, dar perioada de început a capitalismului a marcat o nouă etapă de relansare a culturii viței de vie și ridicarea calității vinurilor prin perfecționarea proceselor de vinificație.

În a doua jumătate a secolului XIX, apare o boală specifică viței de vie, filoxera, care va afecta producția mondială de struguri, găsindu-i nepregătiți pe cultivatori.

America este cea care produce un soi rezistent la atacul filoxerei, soi ce va fi răspândit în toată lumea. Viticultura începe, astfel să își revină, soiurile nobile luând treptat amploare în detrimentul celor hibride.

Pe lângă vasele și uneltele descoperite în România, care atestă practicarea viticulturii pe teritoriul țării noastre, încă din antichitate, s-au descoperit și documente în acest sens.

Astfel, în Moldova, primele documente în care se menționează de existența viilor datează din 1407, când mitropolitul Iosif, într-un document emis de cancelaria Moldovei notează printre averile mănăstirii Neamț și ,,două vii”. De asemenea, în timpul lui Alexandru cel Bun, dar și a lui Ștefan cel Mare apar documente în care se vorbește despre viile de la Cotnari.

În Țara Românească, primele documente în care se vorbește depre vița de vie datează din vremea lui Mircea cel Bătrân (1355-1418), când domnitorul vorbește despre vii referindu-se la averea mănăstirii Cozia.

În secolul XVIII-lea, în Transilvania se vorbește despre vii în documentele emise ca decret din partea regelui Ludovic Cel Mare pentru locuitorii din Transilvania, aceasta fiind sub ocupație maghiară. Potrivit acestui decret, cultivatorii erau obligați ,,să dea o cotă parte din toate produsele și din vin stapânului”.

Odată cu venirea sașilor în Transilvania, viticultura cunoaște o perioadă de dezvoltare datorită introducerii de noi soiuri, dar și a unor tehnici superioare de obținere a vinului.

Filoxera a afectat și viticultura românească, apărând în 1880, când se înregistrează pagube imense, concomitent cu aceasta manifestându-se și mana viței de vie.

Redresarea s-a făcut cu pași mici, prin importul de soiuri rezistente la filoxeră, dar și prin identificarea de soiuri autohtone rezistente la boli și la fenomene meteorologice extreme.

Cele două războaie mondiale și-au pus amprenta asupra viticulturii refăcute după dezastrul filoxerei, înregistrând din nou un recul.

Perioada 1960-1989, cunoaște o dezvoltare semnificativă datorită resurselor materiale și umane alocate, suprafețele ocupate cu vii nobile dezvoltându-se semnificativ, în detrimentul celor hibride.

După 1989, viticultura românească este influențată de reforma care a avut loc în întreaga economie. Suprafețele ocupate cu vii au fost privatizate, farâmițate, asfel că viile hibride capătă din nou teren ajungând sa aibă în 2000 o pondere de 48% în total vie cultivată față de 28% în 1989.

2.3. Vitivinicultura pe plan mondial

Oamenii au cultivat viță de vie de mii de ani, vinul fiind glorificat atât în antichitate cât și în lumea modernă.

Toți marii economiști au abordat într-o măsură mai mare sau mai mică domeniul vitivinicol (Adam Smith, David Ricardo, John Stuart Mil, Karl Marx sau Leon Walras) analizând economia în ansamblu ei.

Studierea sectorului vitivinicol separat, a căpătat un mai mare interes în ultimele decenii, analizând sectorul nu numai ca subsistem al agriculturii ci și ca parte a sectoarelor adiacente: comerțul, finanțele, mediul.

Au apărut asociații academice care se ocupă cu studierea acestui sector. Ele analizează, fac statistici, studii, prognoze, cercetarea in domeniu luând o amploare din ce în ce mai mare, dovadă fiind studiile aparute în revistele de specialitate din întreaga lume.

La nivel mondial suprafața ocupată cu viță de vie este de cca 7,5 milioane de hectare, mai mult de jumătate din această suprafață fiind deținută de țările din Europa. Renumitele podgorii din aceste țări, în marea lor majoritate din bazinul mediteraneean se grupează în 5 regiuni:

Podgoria mediteraneeană a Europei cuprinde țări precum Italia, Franța, Spania. Aceste țări dețin cele mai intinse podgorii din lume, ele împreună producând peste 60% din producția mondială de vin.

Podgoria mediterană de la Adriatica la Marea Egee cuprinde țări precum Grecia, Albania, Serbia, Slovenia, Croația, Macedonia, Muntenegru, Bosnia-Herțegovina.

Podgoria mediterană a Mării Negre cuprinde: România, Bulgaria, Ucraina, Georgia, Rusia și Moldova. În aceste țări se cultivă într-o mare proporție struguri pentru vin.

România, țară cu tradiție în cultivarea viței de vie, cu condiții agropedoclimatice favorabile, cultivă viță de vie pe aproape întreg teritoriul țării. Dintre țările care fac parte din această regiune viticolă, ea este lider incontestabil, ocupând locul 5 în Europa din punct de vedere al suprafeței cultivate cu viță-de-vie și locul 12 în lume din punct de vedere al producției de vin.

Podgoria mediterană a Asiei cuprinde: Turcia, Cipru, Liban, Israel, Siria, țări din Orientul apropiat.

Turcia, cu o suprafață de aproximativ 504 mii ha, produce în special struguri de masă, dar și stafide. Ea cultivă soiuri autohtone, nemaigăsite în altă parte, regiunile viticole fiind grupate în areale: arealurile Anatoliei, partea continentală și arealurile Marmara, Egee și Mediteranean.

Podgoria mediteraneană a Africii de Nord cuprinde țări ca Maroc, Tunisia și Algeria.

Suprafețele ocupate cu viță de vie din această regiune sunt reduse.

Pe lângă aceste regiuni dezvoltate în jurul Mediteranei, în Europa se mai află și alte țări mari producătoare de vin, renumite pentru calitatea acestora. Vorbim de Portugalia, Germania, Austria și Ungaria. Vinul de Porto este o emblemă națională pentru Portugalia, dar nu putem să nu menționăm vinul de Tokay, apreciat în toată lumea, vin produs în Ungaria. Vinul Liebfraumilch, produs în Germania este cunoscut în toată lumea, el având un succes foarte mare în ultimele decenii.

Cultura viței de vie s-a extins, începând cu secolul al XV-lea, odată cu marile descoperiri geografice și pe alte continente: SUA, Australia, Africa.

SUA ocupă în prezent o suprafață mare ocupată cu vii, cele mai însemnate podgorii găsindu-se în California. Producția de vin în 2014 a fost estimată la 22,5 mil hl, fiind a patra țară din lume din acest punct de vedere după Franța, Italia și Spania.

90% din producția totală a SUA este obținută în California, urmată de Washington și Oregon. New York-ul, aflat pe coasta estică a SUA, cu condiții favorabile practicării viticulturii produce, de asemenea vinuri de calitate. Vinurile obținute aici sunt în majoritate vinuri albe.

Australia are o suprafață ocupată cu vii de cca 169 mii ha și o producție de vin de cca 12,6 mil hl. Consumul de vin este de 20l/locuitor.

Vița de vie este cultivată în regiunea de S-E a Australiei, vinurile obținute aici bucurându-se de un real succes, în special pe piețele americane.

Valea Yarra este cunoscută pentru vinurile spumante, dar nu putem să nu menționăm vinurile Chardonnay, Sauvignon sau Shiraze obținute în recunoscutele podgorii Penfolds Grange.

Africa de Sud, cu o suprafață de cca 130 mii ha și cu o producție estimată la 11,4mil hl în 2014, are regiuni viticole foarte cunoscute, apreciată fiind podgoria Bergkelder, dar capitala vinului în Africa de Sud rămâne indubitabil Stellenbosch.

Un vin renumit în Africa de Sud și cunoscut în toată lumea este Lady Maz, un vin elegant păstrat în butoaie de stejar.

America de Sud cunoaște o dezvoltare din punct de vedere al producției de vin, începând cu secolul al XV-lea.

Țările cu tradiție în cultivarea viței de vie sunt : – Chile a cărei suprafață ocupată cu viță-de-vie s-a dublat în ultimii zece ani de și cu o producție de vin de aproximativ 10 mil hl. Vinurile obținute în podgoriile din Maipo Valley sunt cunoscute în întreaga lume prin calitatea lor superioară.

– Argentina cu o producție de 15,2 mil hl de vin și cu o suprafață cultivată cu viță de vie de 221 mii ha. Vinurile de Mendoza sunt apreciate în întreaga lume, vița de cie cultivându-se la altitudini mari, ceea ce conferă vinului un buchet aparte.

– Brazilia cu o suprafață de 91 mii ha și cu o producție de vin de aproximativ 3 mil hl. Podgoriile sunt concentrate în sudul țării

China cu o suprafață de aproximativ 680 mii ha investește din ce în ce mai mult în tehnologii moderne de obținere a vinului, de pastrare și maturare pentru a face față importurilor masive. Producția de vin în anul 2014 a fost estimată la 12 milioane hectolitri.

Suprafața ocupată cu viță de vie

Suprafața ocupată cu viță de vie pe glob

Sursa : OIV- State of World Vitiviniculture situation, 37th World Congress of Vine and Wine, Mendoza, 10th November 2014

Suprafața ocupată cu viță de vie în perioada 2004-2014 la nivel mondial

-mii ha-

*Nivel prognozat

La nivel mondial, în perioada 2000 – 2013 suprafața ocupată cu viță de vie a avut un trend descrescător datorită scăderii, în principal, a podgoriilor europene. Această reducere a fost parțial compensată de creșterea suprafețelor plantate cu viță de vie din China și America de Sud.

Acest trend este dat, potrivit Organizației Internaționale a Viei și Vinului, de influența negativă a factorilor climatici care au generat fenomene meteo extreme, afectând multe regiuni viticole ale lumii, dar și datorită defrișărilor masive care au determinat alunecări de teren și mari dezechilibre biologice.

În 2014 suprafața ocupată cu viță de vie a crescut cu aproximativ 1% față de 2013 datorită creșterii suprafețelor ocupate cu viță de vie în partea asiatică a globului.

Primele 5 țări care dețin aproximativ 50% din totalul suprafeței ocupate cu viță de vie la nivel mondial sunt:

Spania cu 1023 mii ha;

Franța cu 793 mii ha;

Italia cu 752 mii ha;

China cu 680 mii ha;

Turcia cu 504 mii ha;

Producția de struguri

Producția mondială de struguri a fost la nivelul anului 2014 estimată de către Organizația Internațională a Viei și Vinului la 751 milioane chintale, ea tratându-se diferit față de producția de vin deoarece mare parte din strugurii recoltați ajunge ca suc de fructe, must, stafide.

Cel mai mare producător este China care deține 15% din producția mondială de struguri, urmată de Italia, apoi de SUA.

Sursa : FOOD AND AGRICULTURE ORGANIZATION OF THE UNITED NATIONS STATISTICS DIVISION
http://faostat3.fao.org/download/Q/QC/E

PRODUCȚIA DE STRUGURI PE GLOB – TOP 10

http://www.mapsofworld.com/world-top-ten/world-top-ten-grape-producing-countries-map.html

Producția de vin

Potrivit Organizației Internaționale a Viei și Vinului, în 2014 producția de vin este estimată la 271 mil. hl. ( cu 6% mai puțin față de anul precedent).

Această scădere s-a datorat unor fenomene meteo extreme care s-au manifestat în special în Europa. În ciuda acestei tendințe de scădere, Europa rămâne cel mai mare producător de vin cu: Franța- 46, 2 mil. hl, Italia- 44,4 mil. hl,Spania- 37 mil. hl.

Astfel, Franța a devenit cel mai mare producător de vin din lume după ce a fost devansată de Italia în urmă cu doi ani. Ea a înregistrat o creștere de 10% față de anul precedent, ajungând la o producție de vin de 46,2 mil. hl.

În SUA producția de vin este în creștere cu 7 % (22, 5 mil hl), iar Noua Zeelandă înregistrează un nou record: o producție de vin de 3,2 mil. hl., în creștere cu 29% față de 2013.

80% din producția mondială de vin, provine din 10 țări și anume: Franța, Italia, Spania, SUA, Argentina, Australia, China, Africa de Sud, Chile, Germania, clasamentul bazându-se doar pe producția de vin, producția de suc și must fiind exclusă.

Producția mondială de vin în primele 10 țări producătoare la nivelui anului 2014

Sursa : OIV- State of World Vitiviniculture situation, 37th World Congress of Vine and Wine, Mendoza, 10th November 2014

Producția mondială de vin în perioada 2004-2014*

-mil. hectolitri-

Sursa: OIV, State of World Vitiviniculture situation, 37th World Congress of Vine and Wine, Mendoza, Nov.2014

*Nivel prognozat

*Nivel prognozat

Producția mondială de vin a avut un trend oscilant în perioada 2004 – 2014, cel mai ridicat nivel înregistrându-se în 2004. În anii următori, producția de vin înregistreaza atât scăderi cât și creșteri, anul 2013 având o valoare record, după 2004.

Creșterea producției de vin în 2013 la 287,6 milioane hectolitri este pusă pe seama productivității mari a podgoriilor a căror suprafețe,deși s-au redus în unele zone, au avut un randament mai mare datorită investițiilor în vii tinere, cu soiuri de calitate, dar și a factorilor climatici care nu au pus probleme în timpul acestui an. Acest lucru nu s-a întâmplat , din păcate în 2014, fenomenele meteo extreme producând pagube viticulturii în multe zone ale globului, cu consecințe negative asupra producției de struguri și vin.

Consumul de vin

La nivel mondial, în 2014, consumul de vin a înregistrat o tendință de consolidare fiind estimat de către OIV la 243 mil. Hl.

Se constată faptul că țările cu tradiție în producerea vinului nu mai sunt cele care duc la creșterea consumului de vin, acesta fiind rezultatul apariției de noi poli de consum.

De exemplu, în țările mari producătoare de vin : Franța, Italia, Spania- consumul este în scădere, iar în țări precum SUA, Rusia, China, Australia acesta este în creștere.

Consumul de vin la nivel mondial în perioada 2004-2014*

-mil hl-

Sursa: OIV, State of World Vitiviniculture situation, 37th World Congress of Vine and Wine, Mendoza, Nov.2014

*Nivel prognozat

Vinexpo, organizatorul celui mai mare târg de vinuri din lume estimează ca în perioada 2014 -2018 piața mondială a vinului va fi susținută de cererea provenită din SUA, consumul de vin urmând să crească în această perioadă la aproximativ 378 milioane de lăzi (o ladă = 9 litri).

În perioada analizată, 2004-2014, consumul de vin la nivel mondial a avut un trend oscilant, cel mai mare consum înregistrându-se în anul 2007iar valoarea cea mai mică a acestuia s-a înregistrat în 2013, în scădere față de maximul perioadei cu 6,45%.

Vitivinicultura în UE

La nivelul Uniunii Europene vinul este unul dintre cele mai importante produse, viticultura fiind pe primele locuri ca importanță în agricultura unor țări precum Franța, Italia, Spania. În toate țările cu tradiție viticolă, obținerea vinului se înscrie pe perioada a mai mult de două milenii, acesta fiind parte din istoria și tradițiile multor popoare europene iar în prezent ocupă un loc principal din punct de vedere al impactului economic din sectoarele agricol, turism, gastronomic.

UE este lider mondial în producția de vin deținând aproape jumâtate din suprafața viticolă a globului și aproximativ 60% din producția de vin.

Țările cele mai mari producătoare de vin din UE sunt Franța, Italia și Spania care dețin 80% din producția totală, urmate de Germania, Portugalia, România, Grecia și Austria.

Vinul reprezintă un sector important și pentru țări ca Ungaria, Bulgaria, Croația și Slovenia.

Pentru ultimul deceniu, se observă scăderi semnificative la nivel cantitativ în sectorul viti-vinicol comunitar: 11% a suprafețelor cultivate cu viță de vie la nivelul EU și 17% a producției de vin.

Suprafața ocupată cu viță de vie a scăzut la nivelul UE pe fondul schimbărilor structurale, a scăderii cererii de vin din partea consumatorilor, iar după 2008, când criza economică cuprinde toate sectoarele, inclusiv cel alimentar, trendul descendent al suprafețelor ocupate cu viță de vie se accentuează.

Diminuarea suprafețelor plantate cu viță de vie a generat o reducere a producției de vin la nivel comunitar, acesta fiind de altfel efectul urmărit prin politica aplicării primelor de abandon, iar de notat că scăderea de producție s-a înregistrat în categoria vinului de masă.

După datele furnizate de OIV se observă că pe total, țările din UE au înregistrat o scădere a suprafeței cultivate cu viță de vie , datorită atăt măsurilor de austeritate impuse în unele țări din Uniune, a prețului scăzut /kg de struguri dar și a importurilor masive de vinuri ieftine din țări non-UE, sau din afara Europei

Din suprafața totală ocupată cu viță de vie a Europei, țările care fac parte din UE dețin ¾.

În 2012 suprafața ocupată cu viță de vie de țările din interiorul UE a fost de aproximativ 3.492 mii ha, în scădere față de 2011 cand a fost de 3.521 mii ha.

În Europa lider din punct de vedere al suprafeței este Spania urmață de Franța și Italia. Pe total Europa a avut o tendință de creștere a suprafeței, în special datorită investitorilor care s-au axat pe sectorul vitivinicol, dar au fost țări care au înregistrat scaderi de suprafețe comparativ cu anii anteriori.

Potrivit OIV, la nivelul anului 2014 Top 10 producători de vin din Europa arăta astfel:

Top 10 producatori de vin din Europa

Producția de vin a țărilor UE la nivelul anului 2014*

*Date estimate pentru anul 2014

Sursa : fas.usda.gov (Foreign Agricultural Service-

United States Department Of Agriculture)

La nivelul UE producția de vin a fost în 2014 estimata la 163 mil hl, în scădere cu 9,8% față de 2013, când a fost de 180 mil hl. Această scădere s-a datorat condițiilor meteo nefavorabile: multe ploi, grindină în numeroase zone viticole , înghețul de la începutul anului, factori care au dus la compromiterea producției de struguri și implicit a celei de vin.

Deși în unele țări s-au înregistrat creșteri ale producției de vin (Franța +12%, Germania +11%), la nivelul UE s-a înregistrat o scădere deoarece producția de vin din țarile cu tradiție a suferit un declin simțitor (Spania -22%, Italia -15%, Croația -30%, România -29%, Grecia -13%, Ungaria -10%, Austria -10%, Portugalia -6%).

Din punct de vedere al comerțului cu vin, UE este lider atât la importuri cât și la exporturi.

În 2014 , potrivit OIV, importul de vin a fost estimat la 1,4 miliarde de litri în valoare de 3,2 miliarde de dolari, iar exportul la 2,1 miliarde de litri în valoare de 11,9 miliarde de dolari.

Spania deține cea mai mare suprafață cultivată cu viță de vie din UE, de circa 1.023 mii ha, dupa datele furnizate de OIV, dar cu o producție mai scăzută față de țări precum Franța, Italia datorită regimului de precipitații și a solului .

Din punct de vedere al exporturilor, Spania ocupă tot locul III în lume, ele bazându-se pe vinuri de consum curent (50%), dar și vinuri de o calitate superioară (25%)și sunt îndreptate în special către țări din UE.

Calitatea vinurilor din Spania este recunoscută în toată lumea, regiunile cu tradiție Malaga, Saragosa, Valencia, Andalusia nemaiavând nevoie de nicio prezentare.

Vinurile produse sunt în special roșii, cu arome de fragi și zmeură produse în zona Rioja, Catalonia, Navarra dar și vinuri albe în Galicia, Rueda.

Un vin produs de mai bine de 2000 de ani este sherry, realizat din soiul Polomono din Andaluzia.

Franța deține locul I în ceea ce privește producția mondială de vin, disputându-și supremația cu Italia. La nivelul Uniunii Europene deține 28,34% din totalul producției de vin.

Din punct de vedere al suprafaței cultivate cu viță de vie ocupă locul II după Spania cu 793 mii ha.

Este o țară cu tradiție în viticultură, cu renumitele podgorii de Bordeaux, Bourbogne, Valea Loarei, 40% din vinurile produse în Franța fiind de origine controlată, ceea ce conferă calitate acestora, vinul fiind atestat încă din secolul VI î. Ch.

La exportul de vin Franța deține tot locul I în lume, acesta fiind orientat către țări din UE.

Vița de vie se cultivă în Franța în cel puțin 12 regiuni, condițiile agropedoclimatice fiind foarte favorabile practicării unei viticulturi de succes. Se produc atât vinuri de masă dar și vinuri dulci naturale, licoloare, șampanie, vinuri spumoase.

Italia deține o suprafață mare cultivată cu viță de vie – 752 mii ha, ocupând locul III după Spania și Franța. Aici se regăsesc cele mai vechi regiuni viticole din lume, împărțite în 3 zone mari: zona de Nord cu numeroase zone de origine controlată, zona de Centru și Toscana unde se produc vinurile de cea mai bună calitate din Italia și regiunea viticolă de Sud și a insulelor Sardinia și Sicilia unde se produc vinuri dulci, vinuri roșii puternice, precum și o importantă cantitate de vinuri de calitate medie.

Italia importă vinuri în special din Franța și Spania și exportă vin către UE, SUA, fiind al doilea mare exportator la nivel mondial după Franța.

Portugalia este o țară cu o tradiție în practicarea viticulturii, cu o producție de vin estimată în 2014 de circa 5,9 mil hl în scădere față de 2013 cu 6%.

Suprafața ocupată cu vii este de aproximativ 240 mii ha, Portugalia întrunind toate condițiile necesare obținerii unor vinuri de calitate. Aici se produc vinuri albe, roșii, recunoscute fiind vinurile de Porto, Madeira.

Germania are o suprafață de 102 mii ha și o producție de 9,7 mil hl de vin la nivelul anului 2014. Consumul de vin în Germania a crescut în 2012 la aproximativ 20 mil hl față de 19,7 mil hl cât era în 2011.

Regiunile viticole se găsesc în marea lor majoritate în bazinul Rinului și în partea de Sud a țării, unde clima este mai blândă. Se produc atât vinuri albe cât și roșii, dar cele albe predomină, ele reprezentând 2/3 din totalul vinurilor obținute.

România, țară cu tradiție în practicarea viticulturii, deține o suprafață însemnată de viță de vie, suprafață împărțită în regiuni viticole. Are condiții favorabile practicării viticulturii, vinurile produse în România fiind cunoscute și medaliate în toată lumea pentru calitatea lor: vinuri de Jidvei, de Murfatlar, de Pietroasele, de Cotnari, etc. Se obțin vinuri albe, roșii și rose, investițiile din ultimii ani din domeniu fiind orientate către vinurile Premium.

Grecia are și ea o climă favorabilă practicării agriculturii. Grecia, renumită pentru vinurile de Rhodos, de Samos, de Corint, de Potras, deține o suprafață de cca 110 mii ha de viță de vie și o producție în 2014 estimată la 2,9 mil hl. Podgoriile Greciei sunt împărțite în 3 mari regiuni: Grecia Insulară, Peloponez și Grecia continentală. Majoritatea soiurilor cultivate sunt soiuri locale.

Bulgaria deține o suprafață ocupată cu vii de cca 78 mii ha și o producția de vin estimată la cca 1 milion hl , în scădere față de 2011 cănd producția a fost de 1,23 mil hl.

Bulgarii cultivă în special soiuri străine (75%) dar și soiuri autohtone (25%), producând atât vinuri albe cât și roșii în 5 podgorii împărțite în funcție de favorabilitate.

Ungaria, renumită pentru vinurile dulci de Tokaj deține o suprafață ocupată cu vii de 65 mii ha , în creștere față de 2011, când aceasta era de 64 mii ha și obține o producție de vin de aproximativ 1,8 mil hl în 2012, în scădere față de 2011, câd era de 2,75 mil ha.

Austria, cunoscută ca țara vinurilor albe deține o suprafață ocupată cu viță de vie de 44 mii ha În 2012 producția de vin a fost de circa 2 mil hl , în scădere față de 2011 când era de 2,7 mil hl. Vinurile obținute sunt de calitate superioară, Austria cultivând în mare parte soiuri autohtone, adaptate la temperaturi mai reci ță la înălțimi mai mari.

Celelalte țări din UE dețin suprafețe mai mici cultivate cu fie datorită solului neprielnic, fie a reliefului .

2.5. Sectorul vitivinicol în România

Caracterizarea sectorului vitivinicol

România se afla în topul producătorilor de vin, ea ocupând locul 12 la nivel mondial și locul 6 în Europa după Italia, Franța, Spania, Germania și Portugalia.

Situată de o parte și de alta a paralelei 45, România oferă un climat favorabil cultivării viței de vie. Legislația internațională aplicabiă statelor membre și obligatoriu și României, recunoaște condițiile pedo – climatice favorabile și le include în clasele B, C I și C III.

În România, viticultura este o ocupație de bază, aproximativ 300.000 de familii fiind antrenate în acest domeniu, ceea ce înseamnă ca aproximativ 1 milion de persoane își asigură existența din practicarea de activități viticole și de vinificație.

Viticultura din România a trecut prin numeroase transformări. Dacă după cel de-al doilea război mondial viile hibride dețineau circa 64% din totalul suprafeței cultivate cu viță de vie, după colectivizare viile nobile vor continua să crească ca pondere ajungând la nivelul anului 1989 la circa 76% din total.

În perioada 1960-1990 viticultura s-a dezvoltat semnificativ, fiindu-i alocate atât resurse financiare cât și umane. Se dezvoltă cercetarea și învățământul din domeniul vitivinicol, apar soiuri de calitate superioară, îmbunătățindu-se astfel și calitatea vinului obținut.

Între anii ’60-’89 viticultura se practica în cadrul IAS-urilor și a CAP-urilor.

După 1989 s-a trecut la desființarea CAP-urilor și la o privatizare rapidă. Se face împroprietărirea țăranilor conform Legii fondului funciar18/1991, ceea ce a dus la farâmițarea suprafețelor cultivate cu viță de vie. Au apărut exploatațiile de tip familial iar viile hibride vor deține din nou o pondere însemnată în total vie cultivată.

Suprafața viilor pe rod, pe categorii în anul 2013

Sursa: Institutul Național de Statistică, Tempo Online

Astfel, la nivelul anului 2013 viile hibride detineau o pondere foarte mare în total vii pe rod, de aproape 50%.

Studiind performanța sectorului agricol după 1989 observăm ca acesta a fost in involuție. Lipsa competitivității este reflectată de productivitatea scăzută, de creșterea economică scăzută și de un deficit al balanțelor comerciale agroalimentare, având în vedere că agricultura și industria alimentară nu reușesc să țină pasul cu creșterea cererii de produse alimentare, determinată de creșterea economică generală rapidă și neputând face față competiției străine, în special celei din UE.

Schimbările structurale care au intervenit în perioada de tranziție, dar și politicile duse de către factorii decidenți au transformat România într-un importator net de produse agroalimentare.

Datele oficiale privind agricultura au fost actualizate, utilizându-se rezultatele obținute în urma Recensământului agricol. Potrivit acestor date structura exploatațiilor viticole este similară cu cea a întregii agriculturi din România.

În 2007, odată cu aderarea României la UE, țara noastră a intrat într-o aprigă competiție cu celelalte țări membre, ea trebuind să se adapteze rapid la noile cerințe pentru a se putea integra în piața internă a UE și pentru a face față concurenței cu produse de calitate.

România ca stat membru al Uniunii Europeane în sectorul viti-vinicol urmărește:

consolidarea patrimoniului viticol;

promovarea cu prioritate în noile plantații a soiurilor românești pentru vinuri de calitate competitive pe plan European: Fetească albă, Fetească regală, Tamâioasă românească, Grasă, Fetească neagră, Băbească neagră, Cadarcă, Frâncușă și Busuioacă de Bohotin;

creșterea ponderii vinurilor roșii în raport cu cele albe ;

creșterea ponderii vinurilor de calitate cu denumire de origine controlată și cu indicație geografică până la 40% din totalul producției de vin.

Condițiile climatice nefavorabile, orientarea preferințelor consumatorilor către consumul de bere, scăderea exporturilor sunt câteva din cauzele care au făcut ca în sectorul viti-vinicol din România să se înregistreze o tendință de scădere moderată a suprafețelor și a consumului. O cauză structurală a constituit-o scăderea competitivității întregului sector vitivinicol ceea ce a generat resurse proprii din ce în ce mai puține pentru dezvoltare și promovare. Această tendință a fost modificată semnificativ în ultimii ani în urma privatizărilor și investițiilor, a accesării fondurilor comunitare și naționale de pre-aderare și apoi a celor de post-aderare precum și a investițiilor străine.

Accesarea cu succes a fondurilor europene a făcut ca România să intre în rândul producătorilor de vin de calitate. De asemenea, investițiile efectuate în reconversia plantațiilor de viță de vie au contribuit în mare măsură la creșterea calității vinului românesc, acesta îmbunătățindu-se de la o recoltă la alta.

Sectorul viticol a absorbit toți banii europeni care au fost alocați României pentru plantearea viței de vie de calitate și pentru dezvoltarea cramelor. Au apărut, astfel, noi vinuri pe piață, în special pe segmentul premium, încurajându-se totodată și turismul viticol, care a început să se dezvolte din ce în ce mai mult în ultimii ani.

Patrimoniul viticol

Suprafața ocupată cu viță de vie în România este de aproximativ 180 000 de hectare, din care doar 28% se află în circuitul comercial, această suprafață plasând-o pe locul 5 în Europa.

Patrimoniul viticol reprezintă 2,4% din suprafața arabilă a României.

Cultura viței de vie din România nu este uniform distribuită. Acest lucru se datorează atât condițiilor ecoclimatice și ecopedologice diversificate, cât și particularităților de mediu.

Repartizarea teritorială a arealelor viticole

Arealele viticole din România sunt încadrate în zonele viticole B, CIa și CII și cuprind:

8 regiuni viticole

37 podgorii

171 centre viticole

Harta viticolă a României

Sursa: http://www.wineromania.com

2.5.1 Regiunile viticole din România

Țara noastră prezintă importante deosebiri sub raport ecoclimatic. Datorită acestor deosebiri, maturarea strugurilor, pentru același soi, se realizează cu circa 4-5 săptămâni mai devreme la Greaca (jud. Giurgiu), comparativ cu Cluj-Napoca. Unele diferențe sunt generate, și de altitudine, expunere, pantă, prezența unor mari bazine de apă, etc. Pe acest fond se instalează deosebirile ecopedologice care fac ca la Dăbuleni (jud. Dolj), pe nisipurile ameliorate, la soiul Muscat Perla de Csaba maturarea strugurilor să se realizeze cu 4-5 zile mai devreme, față de Zimnicele (jud. Teleorman).

În acest fel, rezultă unele habitate întinse, denumite regiuni viticole care, în general, se suprapun pe provinciile istoricește formate, ce prezintă unele particularități privind condițiile ecologice, soiurile cultivate, tehnologiile aplicate, nivelul producțiilor obținute și însușirile calitative ale produselor viti-vinicole rezultate.

Potrivit particularităților de mai sus, au rezultat următoarele regiuni viticole:

I. Podișul Transilvaniei (Translivania)

II. Dealurile Moldovei (Moldova)

III. Dealurile Munteniei (Muntenia)

IV. Dealurile Olteniei (Oltenia)

V. Dealurile Banatului (Banat)

VI. Dealurile Crișanei și Maramureșului (Crișana-Maramureș)

VII. Colinele Dobrogei (Dobrogea)

VIII. Terasele Dunarii (VIII), precum și a nisipurilor și alte terenuri favorabile din sudul tarii (IX).

Regiunea viticolă a Podișului Transilvaniei (I) cuprinde plantațiile viticole începând de la Apold (jud. Sibiu), până la Bistrița-Năsăud și Dej. Această regiune viticolă se caracterizează prin resurse heliotermice moderate pe fondul unor resurse hidrice bogate.

Temperatura din timpul înfloritului (17,0-17,8°C), temperatura medie multianuală a lunii iulie (19,6°C), media temperaturilor maxime din luna august (25,7°C), media umidității atmosferice de la ora 13 a aceleiași luni (54%) etc., indică prezența unui climat răcoros. Această caracteristică se conjugă cu numarul relativ scăzut al zilelor fără îngheț (- 2°C), a celor privind intervalul cu temperaturi medii diurne active (> 10°C), lungimea perioadei de vegetație și numărul zilelor cu temperaturi maxime >30°C. Iernile sunt cele mai aspre (cu media extremelor minime de -32,6°C), ajungând la Dej pâna la -35,2°C.

În ansamblul lor, condițiile ecoclimatice satisfac cerințele obținerii unor produse vinicole de calitate superioară, date fiind toamnele lungi și însorite precum și frecvența mare a putregaiului nobil în timpul maturării boabelor la unele soiuri.

Relieful este alcătuit din dealuri și terase cu altitudinea medie de 411 m.

În regiunea viticolă a Podișului Transilvaniei se află podgoriile: Sebeș-Apold, Alba, Aiud, Tarnave și Lechinta.

În cadrul acestora se află 17 centre viticole, separat de care se găsește și un centru viticol independent (Dej), iar în componența lor există numeroase plaiuri viticole. Direcția principală de producție a regiunii o constituie vinurile albe, obținute într-o gamă largă, de la cele de consum curent până la cele de marcă, dintre care unele pot fi demi-dulci și chiar dulci. Alături de acestea, recunoscute țn țară și peste hotare, sunt și vinurile spumante de tip Jidvei, Alba etc.

Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei (II) include plantațiile de pe plaiurile moldave, țncepând de la Hlipiceni (jud. Botoșni) până la Timboiești (jud. Vrancea) și Smirdan (jud. Galați). Ca urmare, între ecoclimatul din partea de nord și partea de sud există diferențe apreciabile care se reflectă în cantitatea și calitatea producției viti-vinicole obținute.

În ansamblul său, ecoclimatul, cu puternice influențe est-europene, este caracterizat prin resurse heliotermice cu valori superioare, comparativ cu cele ale regiunii viticole precedente, în timp ce resursele hidrice sunt evident mai mici.

Resursele heliotermice superioare se conjugă, de asemenea, cu nivelurile mai mari pentru mediile multianuale privind temperaturile de la înflorit (18.5 – 19,5°C), temperatura medie a lunii iulie (21,4°C), media maximelor din luna august (26,7°C) etc.

Diferențe în plus, comparativ cu regiunea viticolă a Podișului Transilvaniei, se înregistrează și în ceea ce privește numărul zilelor fără îngheț (214 zile), a celor ce definesc intervalul cu temperaturi medii diurne active (183 zile), perioada de vegetație (171 zile), sau numarul zilelor cu temperatura >30°C. Asprimea iernilor este mai mică decât în regiunea – 2 – viticolă precedentă, prezentând totuși niveluri destul de scăzute (media temperaturilor extreme minime – 29,1°C) ajungând până la – 32,5°C, la Răcăciuni. Altitudinea medie a versanților ocupați de către plantațiile viticole este de 179 m, ceea ce reprezintă circa 44% din altitudinea regiunii viticole precedente.

Este cea mai mare si mai renumită regiune viticolă din țara noastră. Ea îglobează numeroasele plantații din spațiul predominant deluros-colinar, cuprins între Subcarpații Moldovei, Carpații de curbură, valea Prutului și valea Siretului inferior.

Regiunea viticolă a Podișului Moldovei cuprinde un număr de 12 podgorii și anume: Cotnari, Iași, Huși, Colinele Tutovei, Dealu Bujorului, Nicorești, Ivești, Covurlui, Zeletin, Panciu, Odobești și Cotești

Încadrate în aceste podgorii se află un număr de 44 centre viticole Ia care se adaugă și 8 centre independente: Hlipiceni, Plugari și Probota în nord, Vaslui în centru, Grivița și Nămoloasa în sud, Bozieni și Răcăciuni în vestul regiunii. Regiunea este profilată pe producerea vinurilor și în mai mică măsură a strugurilor de masă. Vinurile obținute, în cea mai mare parte albe, sunt într-o paletă largă, începând de la cele de consum curent, până la cele de calitate superioară în mod natural dulci, care pot sta alături de cele mai bune vinuri ale lumii (Sauternes, Lacrima Cristi s.a.). În acest sens, trebuie remarcat faptul că, vinul de Cotnari este înscris în catalogul celor mai bune vinuri ale lumii. Vinurile seci sunt realizate în principal în podgoriile Odobești, Cotești, Panciu. Producția de vinuri roșii are un caracter insular.

Regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei și Olteniei (III) adună la un loc plantațiile viticole din sudul țării începand de la Râmnicu Sărat până la Halanga (jud. Mehedinți) și Segarcea (jud. Dolj).

Datorită poziției sale sudice față de regiunile viticole prezentate mai sus, resursele heliotermice sunt evident mai ridicate, în condițiile în care resursele hidrice sunt mai scăzute, mai cu seama în raport de regiunea viticolă a Podișului Transilvaniei.

Datorită aceleiași cauze, diferențe pozitive apreciabile se înregistrează și în ceea ce privește higroscopicitatea aerului, deficitul de saturație cu vapori de apă a aerului, regimul termic din lunile iunie-august, cât și întinderea mai mare a perioadei de vegetație (185 zile), a intervalului cu temperaturi medii diurne active (195 zile), a numărului de zile cu temperaturi maxime mai mari de 30 °C ('18 – 41) și a celui dintre înghețurile de primavară și de toamnă (235 zile).

Deși situată mult mai la sud comparativ cu regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei, asprimea gerurilor este aici ceva mai mare (cu valoarea medie a extremelor minime de -29,9°C) ajungând până la -35°C la Banu Mărăcine.

Altitudinea medie a plantațiilor viticole deși ridicată (242 m), nu reprezintă decât aproximativ 60% din altitudinea medie ce caracterizează Regiunea viticolă a Podișului Transilvaniei.

Această regiune corespunde teritorial aproape în întregime cu marea unitate de dealuri și coline cunoscute geografic sub numele de Podișul (sau Piemontul) Getic. Ea se întinde între Subcarpații Getici de la nord și Câmpia Română. În cadrul Regiunii viticole există un număr de 8 podgorii: Dealurile Buzăului, Dealu Mare, Ștefanești, Sâmburești, Drăgășani, Dealurile Craiovei, Severin și Plaiurile Drancei

În cuprinsul acestora se disting 32 de centre viticole din care trei centre viticole independente (Segarcea, Tg. Jiu și Poiana Crusetu). Producția de vinuri este destul de diversificată. Cu excepția podgoriei Sâmburești, profilată preponderent pe producerea de vinuri roșii, toate celelalte podgorii produc o gamă largă de vinuri în principal albe, începând de la cele de consum curent, până la cele superioare îndreptățite la denumire de origine și trepte de calitate.

Regiunea viticolă a Dealurilor Banatului (IV) cuprinde plantațiile viticole cu caracter insular, începând de la Moldova Nouă (jud. Caraș Severin) până la Teremia Mare (jud. Timiș).

Această regiune viticolă se caracterizează prin resurse heliotermice comparabile cu cele ale regiunii viticole din Moldova luată în ansamblul său, însă în condițiile unor resurse hidrice superioare. Se constată însă că, după media temperaturilor maxime din luna august și umiditatea relativă de la ora 13 a acestei luni, ca și după datele care se referă la lungimea perioadei fără îngheț, a celei cu temperaturi active și a lungimii perioadei de vegetație, această regiune viticolă se apropie mai mult de cele înregistrate în Regiunea viticolă a Munteniei și Olteniei.

Spre deosebire de aceasta, temperaturile extreme minime din timpul iernii se apropie foarte mult de cele înregistrate în regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei, cu toată diferența mare de poziție geografică.

Viticultura este practicată pe dealurile piemontane (altitudinea medie 231 m) care fac legătura între Munții Banatului și zona de câmpie.

Situată în sud-vestul României, în triunghiul format de apa Mureșului cu Munții Banatului și frontiera cu Iugoslavia, această regiune întrunește, întrucâtva, condițiile unei singure podgorii. Cu toate că regiunea este profilată în principal pe producerea de vinuri, soiurile pentru struguri de masă nu lipsesc din plantație. Dintre acestea de o mai largă răspândire și o mai bună apreciere se bucură cele din grupa Chasselas, iar pe alocuri se întâlnesc și soiurile Muscat Hamburg și Muscat de Adda. Și unele și altele sunt folosite mai mult pentru consum local în centrele populate ale zonei și mai puțin pentru export.

Regiunea viticolă a Dealurilor Crișanei și Maramureșului (V) este delimitată la sud de Centrul viticol Miniș (jud. Arad), iar la nord de Centrul viticol Halmeu (jud. Satu Mare).

Cu toate că această regiune viticolă se întinde la nord până aproape de paralela 48° (cea mai nordică limită de cultura a viței de vie în România), datorită influenței ecoclimatului din Europa Centrală, resursele heliotermice sunt evident mai mari, comparativ cu cele ale regiunii viticole cu care se învecinează la est (a Podișului Transilvaniei). La această contribuie și resursele hidrice mai scăzute (CH = 1,3) dar, în același timp, destul de ridicate, în raport de celelalte șapte regiuni viticole.

În mod analog, sunt mai mari și nivelurile termice din lunile iunie, iulie și august, precum și lungimea perioadei de vegetație. Influența pozitivă a ecoclimatului mai cald din Europa Centrală se resimte și în timpul iernii, care este mai favorabilă decât în oricare altă regiune viticolă prezentată până aici, media pe regiune a temperaturilor extreme minime fiind de -27,2°C, cu extrema minimă cea mai scăzută de – 30,1°C la Maderat.

Viticultura ocupă dealurile piemontane dintre Mureș și Tisa, la contactul acestor dealuri cu Câmpia Tisei și, respectiv, cu zona de câmpie dintre Oradea și Halmeu (altitudinea medie 222 m).

Regiunea cuprinde 4 podgorii: Miniș-Maderat, Diosig, Valea lui Mihai, Silvaniei

Deasemenea cuprinde un număr de 13 centre viticole dintre care două (Halmeu și Seini) sunt independente. Soiurile dominante în cultura sunt cele pentru vinuri și în mai mică măsură pentru masă. Dintre soiurile pentru vinuri se amintesc: Feteasca albă, Riesling italian, Feteasca regală, Furmint, Pinot gris, Mustoasa de Maderat și lordana. Dintre soiuri pentru vinuri roșii mai importante sunt Cadarca și Burgund. Condițiile eco-climatice permit producerea unei game largi de vinuri, începând de la cele albe și roșii de consum curent până la cele de calitate superioară. O favorabilitate buna pentru producerea vinurilor roșii se întâlnește în sudul regiunii, mai ales la Miniș. În podgoria de la Simleul Silvaniei și parțial Ia Zalău și Maderat s-a impus și producerea de vinuri spumante.

Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei (VI) se intinde de la Mangalia până la Tulcea și Macin. Această regiune deține unele dintre cele mai mari resurse heliotermice cărora le corespund cele mai scăzute resurse hidrice. Condițiile din timpul înfloritului sunt dintre cele mai favorabile, atât sub raportul temperaturilor ridicate (18,9 – 20,3°C), cât și a precipitațiilor scăzute (15,9 -19,5 mm).

Ca urmare a inerției termice generate de prezența Mării Negre, temperatura medie a lunii iulie, media temperaturilor maxime diurne din august, temperatura maximă absolută a aceleiași luni etc., sunt mai mici comparativ cu valorile înregistrate în celelalte regiuni viticole din sudul tarii.

Iernile sunt mai puțin aspre (cu media extremelor minime de – 26,6°C); ele cuprind însa centre viticole în care extrema minima coboară până la – 33.0°C la Murfatlar.

Caracteristica este altitudinea medie relativ mică (71 m) la care se găsesc plantațiile cu vii din această regiune viticolă.

Situată în sud-estul României, corespunde în întregime Podișului Dobrogean, clar delimitat între Dunăre, Marea Neagră și frontiera cu Bulgaria. Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei cuprinde podgoriile: Sarica-Niculițel, Istria-Babadag, Murfatlar

În cadrul acestora se afla 9 centre viticole (Măcin, Niculițel, Tulcea, Valea Nucarilor, Babadag, Istria, Cernavodă, Medgidia, Murfatlar), iar exterior acestora, încă 5 centre viticole independente (Daeni, Hârșova, Mangalia, Adamclisi, Chirnogeni). Sub aspect social-economic, rețeaua interna de căi ferate și rutiere, conectată la cea națională, asigură circulația și consumul produselor viti-vinicole pe plan local (inclusiv în zona turistică a litoralului) și în restul țării, iar căile navale dunărene și maritime înlesnesc exportul. Motivat de faptul că regiunea are două direcții principale de producție (struguri de masă și vinuri), se justifică de ce într-o regiune restrânsă și-au găsit loc numeroase soiuri. Dintre cele de masă se cultivă Cardinal, Regina viilor, Chasselas, Muscat Hamburg, Muscat de Adda, Afuz Ali, s.a. Dintre soiurile pentru vinuri albe se amintesc Aligote, Feteasca albă, Feteasca regală, Pinot gris, Chardonnay, iar dintre cele roșii Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Merlot, Sangiovese s.a. Din acest sortiment larg de soiuri se produc numeroase categorii și tipuri de vin, dintre care unele, ca de exemplu cele de la Murfatlar și, în parte, cele de la Sarica-Niculițel, sunt de notorietate mondială.

Regiunea viticolă a Teraselor Dunării (VII) urmează, ca o bandă, cursul marelui fluviu, de la Zimnicea (jud. Teleorman) până la Fetești (jud. Ialomița).

Datorită poziției sale geografice, această regiune viticolă deține cele mai mari resurse heliotermice (IH = 2,50), în condițiile unor resurse hidrice modeste (CH = – 0,8). Toate acestea se conjugă cu condițiile foarte favorabile din timpul înfloritului, atât ca temperatura cât și ca umiditate (luna iunie), din fenofazele creșterii boabelor (luna iulie) și a maturării strugurilor (luna august).

Altitudinea medie scăzută a plantațiilor viticole, de 72 m în condițiile în care viticultura folosește terenurile cu micropanta și microrelief este un inconvenient important, întrucât, deși este situată în partea cea mai de sud a țării. Regiunea viticolă – 3 – a Teraselor Dunării ajunge la o medie a temperaturilor extreme minime de – 27,0°C, valoarea cea mai scazută fiind de – 30,2°C care a fost înregistrată la Zimnicea și Greaca.

Această regiune este situată în cea mai mare parte pe terasele Dunării din sud-estul Câmpiei Române și cuprinde în aria ei podgoriile: Ostrov și Greaca

Regiunea cuprinde și 5 centrele viticole în cadrul podgoriilor (Aliman, Băneasa, Oltina, Ostrov, Greaca) și 3 centre viticole independente: Zimnicea, Giurgiu și Fetești. Deși unele centre sunt distantate între ele, prezența unor vii răzlețe de legătura și plasate în condiții ecologice similare, certifică conturarea unei regiuni viti-vinicole distincte cu numele de mai sus. Regiunea are ca direcție principală de producție obținerea de struguri pentru masă. În acest scop și mai ales în podgoria Greaca, se cultivă mai multe soiuri, începând cu cele de coacere extratimpurie pînă la cele târzii. Producția vinicolă este variată, constituită în mare parte din vinuri de consum curent, între care dominante sunt cele albe. Parte din cele roșii pot atinge și calitatea ce se cere unui vin superior.

Regiunea viticolă a nisipurilor și a altor terenuri favorabile din sudul țării (VIII). Ea cuprinde podgoriile și centrele viticole dintre Vrata (jud. Mehedinți) și Rîmnicelu (jud. Brăila).

Condițiile ecoclimatice, ecopedologice și orografice ale acestei regiuni viticole sunt mai apropiate de cele de pe Terasele Dunării. Ele sunt însă mai puțin prielnice pentru cultura viței de vie, atât în timpul verii, cât și a iernii (cu media temperaturilor extreme minime de – 29,8°C și extrema maximă cea mai scazută de – 33,4°C la Furculești – jud. Teleorman). Această se datorește solurilor nisipoase și terenurilor mai mult sau mai puțin plane (altitudinea medie 66 m).

Această regiune se suprapune, în principal, pe larga zonă de nisipuri din sudul Câmpiei Olteniei, vecinatatea nordică, mediană și tabulară a Câmpiei Române dintre Oltul inferior și Siretul inferior. În cadrul acestei regiuni viticole se diferențiază trei podgorii: Dacilor, Calafat, Sadova-Corabia

Aceste podgorii cuprind un număr de opt centre viticole. Sortimentul de struguri cultivat aici este constituit în principal de soiuri pentru vinuri și în mai mică măsură din soiuri pentru struguri de masă. Din prima categorie se amintesc soiurile Aligote, Fetească regală, Saint Emilion, Riesling italian, Sauvignon, Rkatiteli, Roșioara, Babească neagră, Muscat Ottonel și San Giovese. Pentru struguri de masă se cultivă soiurile Perla de Csaba, Cardinal, Chasselas dore, Muscat de Adda, Coarna neagră ș Italia.

2.5.2. Tipurile și categoriile de vinuri obținute

La noi în țară se pot produce următoarele tipuri și categorii de vinuri:

vinuri albe curente se obțin din soiurile: Galbenă de Odobești, Crîmpoșie, Gordană, Creață, Iordană, Majarcă, Mustoasă, Aligoté în următoarele podgorii: Odobești, Panciu, Cotești, Huși, Dealu-Mare, Drăgășani, Teremia-Tomnatic, Pîncota.

vinuri albe superioare obþinute din soiurile: Riesling italian, Fetească albă, Fetească regală, Pinot gris, Sauvignon, Furmint, Traminer roz, Grasă românească, în podgoriile: Târnave, Alba-Iulia, Cotnari, Tomești, Odobești, Cotești, Pietroasele, Drăgășani, Segarcea etc.

vinuri albe de desert care se împart:

vinuri aromate: Muscat Ottonel (Cotești, Panciu, Crăciunel, Iași) și Tămâioasa românească (Pietroasele, Drăgășani, Segarcea).

vinul de Cotnari se obține din soiurile: Grasă, Fetească albă, Frâncușă, Tãmâioasã româneascã.

vinul de Murfatlar se obține din soiurile: Chardonnay, Pinot gris, Riesling italian, Sauvignon.

vinuri de Pietroasele obținute din soiul Grasă românească.

vinurile de Târnave și de Alba-Iulia folosesc soiurile Fetească albã, Fetească regală, Riesling italian, Pinot gris, Sauvignon și Traminer roz.

vinurile de Aiud, Lechința, Teaca obținute din soiurile: Riesling italian, Neuburger, Fetească regală și Fetească albă.

vinuri roșii curente obținute din soiurile: Negru moale, Negru vârtos, Cabernet franc, Alicanté, Bouschet etc.

vinuri roșii superioare: Bãbeascã (Nicorești), Fetească neagră (Cotești), Cabernet

Sauvignon, Pinot noir, Merlot (Valea Călugărească, Urlați, Tohani, Drăgășani, Țîmburești, Segarcea, Corcova, Turnu-Severin, Dealul Bujorului), Cadarcă (Miniș).

vinuri roze se obțin din soiurile: Braghinã, Roșioarã, Băbească, Steinschiller roz, Baetor, în podgoriile: Teremia, Dăbuleni, Sarica-Niculițel.

vinuri materie primã pentru distilate se obțin din soiurile: Mustoasă de Măderat, Iordană, Plăvaie etc. în toate podgoriile.

vinuri materie primă pentru vinurile spumante se obțin din soiurile: Reisling italian, Pinot gris, Fetească albă, Fetească regalã, Sauvignon provenite din bazinele viticole: Panciu, Cotești, Dealul Bujorului, Alba-Iulia, Târnăveni, Odobești etc.

2.5.3. Principalele soiuri de vin cultivate în România

Dintre soiurile nobile pentru vinuri albe menționam: Fetească regală, Fetească alba, Riesling italian, Aligoté, Pinot gris, Muscat Ottonel, Tamâioasă românească, Grasă de Cotnari, Chardonnay, Sauvignon, Traminer roz iar pentru vinuri roșii: Merlot, Fetească neagră, Babească neagră, Cabernet Sauvignon, Pinot noir, Cadarcă, Burgund

Principalele soiuri nobile de struguri pentru vin cultivate în România în anul 2013

Sursa: Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale 

Din totalul suprafeței cultivate în prezent cu viță de vie observăm că soiurile preponderente sunt Fetească regală, Fetească Albă și Merlot. Din soiurile de Fetească albă și Fetească regală se obțin vinurile albe superioare și cele albe de desert și se cultivă în podgoriile: Târnave, Cotnari, Odobești, Alba,Aiud, Sebeș, omești, Cotești, Pietroasele, Drăgășani, Segarcea, Panciu, Vaslui, Lechința, Silvania, Dealu Mare. Din soiul Merlot se obține vinul roșu de calitate superioară și se cultivă în podgoriile Valea Călugărească, Urlați, Tohani, Drăgășani, Segarcea, Corcova,etc.

2.5.4. Locul și rolul viticulturii în agricultura românească și în economia națională

Agricultura României contribuie cu circa 5,6% la formarea PIB-ului. Deși ponderea acesteia s-a redus la aproape jumătate în ultimii 10 ani (în 2003 era de 11%), România rămâne printre țările din UE cu cea mai mare pondere a agriculturii în PIB, situându-se pe locul II după Bulgaria. Valoarea adăugată brută oferită de agricultură/angajat este mică, însă față de alte economii.

Produsul intern brut pe categorii de resurse

-mil.lei prețuri curente-

Sursa: Intitutul National de Statistică

Din datele furnizate de Institutul National de statistică observăm că ponderea agriculturii, silviculturii și pescuitului a avut în perioada 2009-2013 un trend descendent, cea mai mică pondere înregistrându-se în 2012, când fenomene meteo nefavorabile au adus prejudicii domeniului vegetal și implicit întregii agriculturi,

Deși România are un patrimoniu bogat agricol, importurile masive de produse agroalimentare ieftine din Uniunea Europeană, dar și din afara ei fac concurență serioasă produselor autohtone.

În 2014 valoarea producției agricole a fost de 15, 48 miliarde de euro. Potrivit Eurostat, în România, ponderea cea mai mare în total producție agricolă a avut-o producția vegetală – 73%, urmată de producția animală – 26% iar serviciile și activitățile anexe – 1%. În cadrul producției vegetale plantele horticole și fructele au reprezentat 29% .

Ponderea mare pe care o au culturile horticole în economia națională se datoreaza rolului important pe care îl au fructele, legumele și strugurii în alimentația omului și la creșterea venitului național.

Sectorul vitivinicol constituie un sector bine individualizat în agricultura României și a economiei în ansamblu, viticultura având un rol foarte important atât din punct de vedere economic,cât și social.

Din punct de vedere economic putem spune că viticultura:

protejează împotriva eroziunii de suprafață, cu un rol în conservarea solului și în fixarea nisipurilor mișcătoare;

valorifică cu bune rezultate aproape orice tip de sol: nisipos, stâncos, calcaros, sărac în nutrienți, soluri ce nu ar fi benefice altor culturi;

se practică pe aproape întreg cuprinsul țării, suprafața ocupată cu vii fiind de aproximativ 180 mii ha;

valorificarea vinului, a strugurilor și a subproduselor dar și impozitele colectate din acest domeniu contribuie la bugetul statului;

comerțul cu produse și subproduse vitivinicole constituie o sursă de venit, cu o pondere semnificativă în balanța comercială a țării;

implică un consum mare de forță de muncă și cheltuieli însemnate la înființarea și ulterior la întreținerea culturii;

viticultura stimulează dezvoltarea industriei constructoare de mașini, industriei chimice îngrășăminte, insecto-fungicide pesticide etc, industria sârmei, a transporturilor și industriei locale pentru confecționarea stâlpilor pentru mijloacele de susținere;

contribuie la depoluarea mediului, purificând atmosfera;

vița-de-vie contribuie la estetica peisajului acolo unde este cultivată prin coloritul ei;

are o contribuție la dezvoltarea turismului, în ultimii ani introducându-se în circuitele turistice și centre viticole, agroturismului.

necesitatea utilizării în procesul de producție de îngrășăminte chimice, ierbicide, pesticide dar și de mașini și utilaje fac ca viticultura să fie un factor de dezvoltare a industriei din amonte, a pieței imputurilor;

Din punct de vedere social:

practicarea viticulturii reprezintă o activitate ce antrenează forță de muncă atât permanentă, dar în mare parte sezonieră;

viticultura contribuie la îmbunătățirea hranei, vinul, strugurii și alte subproduse ale acestora completând regimul alimentar;

strugurii, prin conținutul lor bogat hidratează organismul, asigurându-i vitamine, săruri minerale, acizi organici;

echilibrează bilanțul energetic și pe cel acidobazic;

vinul obținut prin fermentarea strugurilor este un aliment complex care are atât un rol terapeutic (consumat cu moderație), el facilitând circulația sangvină, prevenind bolile cardiovasculare, dar și un rol antiseptic- acționează asupra virusurilor și bacteriilor.

CAPITOLUL III MEDIUL DE AFACERI DIN ROMÂNIA

3.1. Apecte privind mediul de afaceri din România

Este necesar să trecem în revistă situația de ansamblu ce caracterizează mediul de afaceri din România, din agricultură, dar în special din sectorul vitivinicol în vederea integrării scopului și a rezultatelor studiului de față în realitatea economică a țării noastre.

Sectorul privat reprezintă motorul economiei românești în plină dezvoltare, absorbind cea mai mare parte a forței de muncă salarială (aproximativ 80%).

Structura populației ocupate 1) din sectorul privat, pe principalele activități

ale economiei naționale

1) Date estimate la momentul cercetării statistice, în funcție de numărul populației disponibil anterior estimării realizate după criteriul reședinței obișnuite

2) Inclusiv producția și furnizarea de energie electrică și termicã, gaze, apă caldă și aer condiționat și

distribuția apei, salubritate, gestionarea deșeurilor, activități de decontaminare.

Sursa: INS- România în cifre, Breviar statistic, 2014

Analizând structura populației ocupate în sectorul privat în perioada 2009-2013 se observă că în perioada 2009-2012 ponderea cea mai mare a avut-o agricultura urmată de servicii iar în 2013 serviciile sunt cele care dețin cea mai mare pondere, urmate de agricultură, industrie și construcții.

România ocupă o poziție medie în UE din punct de vedere al mediului de afaceri, al atractivității pentru investiții străine directe.

Numărul tot mai mic de inițiative antreprenoriale coroborat cu ieșirea altor agenți economici din piață sunt factori ce conferă mediului de afaceri din România o anumită instabilitate.

Astfel, măsurile fiscale suprapuse peste efectele crizei economice au dus atât la dezechilibre microeconomice la nivelul economiei reale, cât și la un echilibru macroeconomic precar.

În 2014 înmatriculările de firme au scăzut față de 2013 cu 19,6%, antreprenorii români reorientându-se către it și învățământ în detrimentul agriculturii. Astfel, în învățământ au fost înmatriculări cu 18,8% mai multe față de 2013 iar în it cu 6,94% .

Instabilitatea politică precum și cea fiscală și-a pus amprenta asupra mediului de afaceri din România. Sistemul fiscal din România anului 2014 nu încurajează investitorii, el fiind supus în mod repetat modificărilor și netransparent, motiv pentru care managerii nu-și pot stabili strategii pe termen lung.

Evoluția fluxurilor ISD în perioada 2009-2013

-mil.euro-

Sursa: Sursa:BNR, Publicații periodice

*credite nete de la investitorii străini direcți

Din analiza datelor furnizate de BNR și INS reiese faptul că investițiile străine directe au avut o evoluție oscilantă în perioada 2009-2013, cea mai mare valoare înregistrându-se în 2009 (3.357 milioane euro). Integrarea în UE și aderarea la NATO au fost principalii factori care au determinat investitorii străini să se orienteze către România.

În următorii doi ani investițiile străine directe au început să scadă semnificativ, ajungând în 2011 la 1.700 milioane euro, cu aproape 50% mai puțin față de 2009 pe fondul instabilității mediului politico-economic. În 2012 fluxul net de ISD începe să crească, în 2013 ajungând la 2.712 milioane de euro, structurat astfel: 89,5% aport la capitalurile proprii ale investitorilor străini și 10,5% credite.

Structura investițiilor pe ramuri se prezintă astfel (Soldul ISD):

Sursa: BNR

Din grafic reiese că poderea cea mai mare o au investițiile în industria prelucrătoare, apoi sectorul ,,intermedieri financiare și asigurări’’. Investițiile străine din agricultură, silvicultură și pescuit reprezintă 2,1%.

Analizând fluxul ISD în perioada 2009-2013 se constată că cel mai mic nivel al acestora s-a înregistrat în 2011 (1700 milioane euro). Faptul că nivelul investițiilor străine directe pe total au crescut în 2013 comparativ cu 2011 dar pe sectorul agricultură, silvicultură și pescuit au scăzut de la 2,4% la 2,1% demonstrează că investitorii străini s-au orientat către alte sectoare mai profitabile.

Repartizarea investițiilor pe regiuni de dezvoltare arată ca acestea sunt concentrate în regiunea București-Ilfov (61,4%).

Sursa: BNR

Odată cu instalarea crizei conomice și financiare au avut loc schimbări importante în evoluția demografică a întreprinderilor, potrivit ONRC (Oficiul Național al Registrului Comerțului).

Un indicator relevant pentru situația investițiilor îl reprezintă numărul de firme nou înființate. Acesta a fost în 2014 la cel mai scăzut nivel din ultimii 6 ani, numărul de înmatriculări fiind de 101627, cu 19% mai puține decât în 2013.

64% din numărul total de firme active sunt societăți cu răspundere limitată (SRL) și desfășoară, în principal, activități de comerț, construcții și transporturi iar 36% dintre firmele active reprezintă alte forme juridice.

Marea majoritate a SRL-urilor (91,6%) fac parte din categoria microîntreprinderilor, au în medie doi salariați, un asociat, bărbat, care locuiește în mediul urban, cu vârsta cuprinsă între 40-49 de ani (63%). Acesta este, potrivit ONRC profilul antrprenorului român.

Situația firmelor din România, la nivelul anului 2013, a pricipalilor indicatori comparativ cu valorile medii ale Uniunii Europene se prezintă astfel:

Principalii indicatori ai firmelor din România versus UE 28

Sursa: Prelucrare după: Fișa de țară “2014 SBA Fact Sheet România”, Comisia Europeană

Se observă că în România predomină întreprinderile mici și mijlocii, ponderea lor mare (99,7%) în total firme active fiind aproximativ egală cu cea a UE 28 (99,8%).

Firmele mari reprezentau în 2013 doar 0,3% din totalul firmelor active din România, concentrând 33,3% din numărul de angajați dar cu o valoare adăugată de 50,6%, mai mare decât media UE, de 41,9%.

Dacă analizăm poziția României în UE după numărul firmelor mici și mijlocii constatăm că suntem pe ultimul loc iar valoarea adăugată aferentă acestora ne conferă locul 17.

În 2014 și 2015 se estimează valori mai mari, atât pentru numărul de angajați, cât și pentru valoarea adăugată. Astfel, pentru 2014/2013 este prognozat un avans de 6,5% pentru rata de creștere a valorii adăugate și de 2,9% pentru rata de creștere a numărului de salariați, iar pentru 2015/2014 este prognozat un avans de 7,8% pentru rata de creștere valorii adăugate și de 2,8% pentru rata de creștere a numărului de salariați.

3.2.Structuri din agricultură

În ultimele două decenii agricultura românească a cunoscut schimbări radicale, schimbări care au avut loc la nivelul tuturor componentelor structurale ale acesteia.

Aproape jumătate din suprafața agricolă este lucrată de exploatații de subzistență, care mențin eficiența agricolă generală la un nivel scăzut, contrabalansând realizările fermelor mari care obțin, de altfel, rezultate bune și împiedicând consolidarea fermelor de semi-subzistență, care ar putea deveni astfel unități agricole viabile și mai competitive. Existența unui patrimoniu funciar agricol important într-un sector agricol slab performant reprezentat de exploatațiile de subzistență diminuează și performanța din exploatațiile mai mari. Segmentul exploatațiilor de semi-subzistentență rămâne astfel restrâns și neperformant. El reprezintă 9% din totalul fermelor și aproximativ 16% din suprafața agricolă. Pentru a deveni unități comerciale viabile și competitive, exploatațiile de semi-subzistență vor trebui să facă față mai multor provocări sau conjuncturi nefavorabile de piață.

Suprafața agricolă a României era la sfârșitul lui 2013 de 14,61 milioane de hectare. La nivelul UE, țara noastră are cele mai multe exploatații agricole dar cu o pondere a suprafeței agricole utilizate redusă.

Suprafața utilizată de exploatațiile agricole cu personalitate juridică a crescut în 2013 față de 2007 cu 20% (de la 4,7 milioane de hectare la 5,7 milioane de hectare), dar față de 2002 a scăzut cu 9%.

Dimensiunea medie a unei exploatații agricole în România este de 3,6 hectare, exploatațiile agricole cu personalitate juridică utilizând o suprafață de 207,5 hectare, în timp ce exploatațiile agricole fără personalitate juridică utilizează o suprafață de 2,02 hectare.

În prezent se estimează că sunt 1,1 milioane parcele și 851.700 proprietari, ceea ce ridică probleme deosebite în privința exploatării plantațiilor și a gestionării lor administrative, inclusiv în ceea ce privește raportarea anuală a producțiilor și accesarea sprijinului financiar.

În 2014, în România, numărul exploatațiilor care dețin o suprafață de peste 100 de hectare era de 13.100, ele acoperind aproximativ 50% din terenul arabil iar numărul exploatațiilor agricole cu o suprafață cuprinsă între 1 și 5 hectare era de 830.000.

Structura agrară a României la nivelul anului 2012

Populația ocupată în agricultură, silvicultură și pescuit la sfârșitul anului 2013 a fost de 2,63 milioane persoane, în scădere față de 2012 când era de 2,68 milioane, reprezentând 28,48% din totalul populației ocupate din România.

Populația ocupată în perioada 2009-2013 pe activități

-mii persoane-

Sursa: INS- România în cifre, Breviar statistic

Aproape toată suprafața agricolă a țării a fost privatizată după 1991. La fel s-a întâmplat și cu fondul forestier, mai mult de o treime din acesta fiind privatizat, terenurile aflate în proprietatea publică a statului ajungând la numai 0,5% din suprafața arabilă, 0,2% din suprafața ocupată cu fânețe și 0,7% din suprafața ocupată cu pășuni.

Procesele de transformare din agricultură au demarat odată cu Legea fondului funciar 18/1991 potrivit căreia are loc reconstituirea și constituirea proprietății private asupra pământului.

O altă lege carea a generat schimbări în forma de proprietate a fost Legea 15/1990. Potrivit acestei legi fostele IAS-uri și CAP-uri au fost fie desființate, fie transformate în regii autonome sau societăți comerciale agricole pe acțiuni.

După aplicarea acestor legi în agricultura românească au luat naștere următoarele tipuri de societăți:

Exploatații agricole familiale- acest tip de exploatații familiale, denumite în statisticile oficiale ,,gospodării individuale” au luat ființă în urma reconstituirii și constituirii dreptului de proprietate privată asupra pământului pentru foștii proprietari, pentru urmașii acestora și, respectiv, pentru cei care nu au avut pământ și nici drept de moștenire. Ele au apărut pe locul rămas ,,gol’’prin desființarea fostelor cooperative agricole de producție.

Numărul exploatațiilor familiale din România este de aproximativ 3,6 milioane. Ele au o putere economică redusă, cu o suprafață medie de 3,5 ha iar produsele obținute sunt destinate în special autoconsumului. Ele dețin o pndere destul de mare în totalul exploatațiilor agricol de circa 54%.

Realizând o agricultură de subzistență, majoritatea fermierilor își completează veniturile din activități non-agricole.

Din totalul de 3,6 milioane exploatații agricole 99,2% sunt exploatații agricole fără personalitate juridică (persoane fizice autorizate, exploatații agricole individuale, intreprinderi individuale/familiale) și abia 0,8% sunt exploatații agricole cu personalitate juridică

Societățile comerciale agricole sunt societăți pe acțiuni, care s-au înființat în baza Legii 15/1990 în urma reorganizării fostelor întreprinderi agricole de stat. La înființare, prin actul constitutiv societățile comerciale agricole își stabilesc sediul principal, forma juridică, obiectul de activitate, capitalul subscris, structra acestuia.

Exploatații de tip asociativ au apărut odată cu apariția Legii 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură. Acestea pot fi asociații familiale simple sau asociații cu personalitate juridică.

Asociațiile familiale sunt forme de asociere simple între două sau mai multe familii, având la bază o înțelegere scrisă sau verbală fără altă formalitate juridică. Aceste asociații se ocupă cu creșterea animalelor, exploatarea terenurilor agricole, aprovizionarea, depozitarea, prelucrarea și vânzarea produselor.

Societatea agricolă este o societate cu personalitate juridică, o formă de asociere care are la bază proprietatea privată asupra pământului, cu capital variabil și cu un număr nelimitat de asociați. Societatea agricolă are ca obiect de activitate atât exploatarea pamântului, a animalelor, a uneltelor cât și investiții în domeniul agricol.

La intrare în societatea agricolă bunurile mobile și imobile, precum și animalele se vor evalua pentru a se determina părțile sociale subscrise de fiecare membru asociat. Obligațiile societății agricole sunt garantate cu patrimoniul social, asociații fiind răspunzători numai cu părțile sociale.

Suprafața agricolă a României după modul de folosință în anul 2013

Sursa: INS, Tempo Online

Din tabel reiese faptul că ponderea cea mai mare în suprafața agricolă a țării o are terenul arabil (64,25%), apoi cel ocupat cu pășuni (22,4%), fânețele 10,56%, viile și pepinierele viticole 1,44% iar livezile și pepinierele pomocole 1,35%.

Potrivit ONRC (Oficiul Național al Registrului Comerțului), în 2014 au fost înmatriculate 101.627 de firme, cu 18,58% mai puțin comparativ cu 2013, când numărul acestora a fost de 124.816. Dintre acestea, 4097 au fost înregistrate în domeniul agricultură, silvicultură și pescuit, în scădere accentuată față de 2013, cu 81,12%, când mumărul acestora a fost de 21.697.

Dacă în 2013 firmele înregistrate în domeniul agricultură, silvicultură și pescuit reprezentau 17, 38%, în 2014 ponderea acestora în total firme înmatriculate a fost doar de 4,03%

Creșterea numărului de persoane care își îndreaptă atenția spre agricultură a crescut în ultimii ani datorită fondurilor europene care au fost alocate acestui sector prin diverse măsuri, a subvențiilor acordate de către stat și nu în ultimul rând datorită terenului care are un preț scăzut față de alte țări având în vedere fertilitatea acestuia.

3.3. Caracterizarea mediului de afaceri din domeniul vitivinicol

Deținătoare a unei importante suprafețe cultivată cu viță de vie, ce o lasează pe locul 5 în UE și cu o producție ce-i conferă un binemeritat loc 6 în UE, România este membră a Organizației Internaționale a Viei și Vinului din 1927.

Deși ponderea sectorului vii și pepiniere viticole în total suprafață agricolă a țării este mică, de 1,5%, viticultura are o contribuție insemnată la bugetul statului prin importurile și exporturile de vin, dar și prin intermediul impozitelor și taxelor.

Viticultura reprezintă un subsistem al horticulturii, ramură importantă a agriculturii atât prin suprafața ocupată, cât și prin producția obținută.

Așa cum menționam în capitolul doi, aproximativ 300.000 de familii din România se ocupă de cultivarea viței de vie și de obținere a vinului.

Piața vinului din România reprezintî un magnet pentru investitori, aceștia orientându-se în special către vinurile premium.

Este o concurență strânsă pe piață, întâlnindu-se atât branduri vechi, cu zeci de ani de istorie în spate, cât și branduri noi, dezvoltate de investitori străini, cu vastă experiență din alte piețe.

Dovada faptului că se investește masiv în acest sector este faptul că fondurile europene alocate pentru vie-vin au fost absorbite în totalitate. În consecință, asistăm la deschiderea de crame noi, la apariția unor podgorii sau la reconversia celor vechi, dar și la renovarea /restaurarea vechilor conace care au aparținut unor boieri, proprietari ai unor întinse podgorii.

Astfel, a apărut și se dezvoltă din ce în ce mai mult turismul vitivinicol, turiștii putând să se cazeze, să participe la degustări de vinuri dar și la culesul strugurilor.

Tipurile de organizații care funcționează în sectorul vitivinicol sunt exploatațiile viticole familiale care dețin o pondere însemnată (54%) și marile firme comerciale care aplică principiile managementului modern (46%). Principalii producători de vin de pe piața românească sunt:

SC Murfatlar SA

SC Vincon Vrancea SA

SC Cotnari SA

SC Jidvei SRL

SC Podgoriile Tohani

SC Sâmburești Wineries SRL

SC Vie Vin Segarcea SRL

SC Domeniile Dealu Mare SRL

SC Cramele Recaș SA

SC Cramele Odobești SA

SC Serve Ceptura SRL

SC Fruvimed SA Medgidia

SC Alcovin SRL Măcin

Zarea SA

Cramele Halewood SA

Angelli Spumante&Aperitive

Vinexport SA

Speed SRL

Carl Reh Winnery SRL

Vinexport Trade-Mark SA

Potrivit Registrului Comerțului, situația firmelor care activează în domeniul vitivinicol se prezintă astfel:

Situația firmelor* din domeniul vitivinicol în anul 2013

*datele includ companiile care au ca obiect de activitate fabricarea vinului din struguri

Sursa: Registrul Comerțului

Top 10 producători de vin din România în 2013

Sursa: Registrul Comerțului

În acest top au fost incluse numai companiile care au ca obiect de activitate fabricarea vinurilor pentru struguri. Marile companii ca Murfatlar, Jidvei, Vincon care activează pe piața vinului nu se regăsesc în acest top deoarece au declarat alt obiect de activitate. Dacă facem abstracție de acest criteriu și luăm în considerare Cifra de Afaceri a principalilor producători de vin avem următorul top:

Top 5 producători de vin* în 2013 dupa CA

*indiferent de obiectul de activitate declarat

Mediul socio-cultural care se referă la modele de comportament ale consumatorilor de vin; Modelul de bază al comportamentului consumatorului pleacă de la ipoteza că comportamentul reprezintă rezultatul unui proces decizional, considerat, la rândul lui, a fi un sistem adaptabil (variabil). Astfel, aceeași categorie de stimului poate declanșa reacții diferite, aspect care se explică prin influența atât a unor elemete exogene (de mediu), cât și a unor elemente endogene (psihologice).

Mediul tehnologic care se referă la potențialul economic de care dispune sectorul vitivinicol;

Mediul economic care este format din totalitatea factorilor ce influențează puterea de cumpărare si structura bugetului de cheltuieli ale consumatorilor. Printre acești factori se situează: venitul disponibil, prețurile, inflația, înclinația spre consum sau economii;

Mediul politic care cuprinde totalitatea legilor și a actelor normative care limitează sau influențează activitatea sectorului vitivinicol;

În vederea implementării legislației viti-vinicole și controlul aplicării acesteia au fost create următoarele structuri:

Inspecția de Stat pentru Controlul Tehnic Viti-vinicol-ISCTV;

Oficiul Național al Viei și Produselor Vitivinicole;

Asociatia Producătorilor și Exportatorilor de Vinuri din România-APEV;

Organizația Națională Interprofesională Viti-vinicola-ONIV;

Patronatul Național al Viei și Vinului-PNVV

ONVPV- Oficiul Național al Viei și Produselor Vitivinicole este organismul care gestionează la nivel național potențialul de producție, denumirea de origine controlată și indicație geografică, precum și mențiunile tradiționale pe produsele vitivinicole.

Este instituție publică,cu personalitate juridică, subordonată Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Durabile.

PNVV- Patronatul Național al Viei și Vinului se constituie ca persoană juridică în anul 2000.

Este o instituție a societății civile ce grupează în prezent 49 de membri dintre cei mai importanți producători, importatori și exportatori de vin din România, precum și societăți din industria conexă.

PNVV deține, prin membrii săi, circa 60 % din comerțul cu vinuri din România.

Principalele obiective urmărite de PNVV :

Reprezentarea intereselor producătorilor de vin și produselor vitivinicole în relațiile cu autoritățile atât cele naționale cât și cele internaționale;

Creșterea competitivității produselor vitivinicole românești pe piețele externe;

Dezvoltarea pieței vinului în România;

ONIV- Organizația Națională Interprofesională Vitivinicolă este o organizație interprofesională reprezentativă la nivel național a producătorilor, procesatorilor și comercianților din domeniul vitivinicol, recunoscută de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Durabile prin Ordinul 11/2011.

Înființată în 2002, organizația este formată din asocierea organizațiilor profesionale din toate zonele viticole ale României, fiind persoană juridică, de drept privat.

Obiectivele ONIV :

Asigură punerea în valoare a vinurilor românești de calitate, cu denumire de origine controlată, precum și cele cu indicație geografică (DOC și IG) ;

Asigură transparență pe piața vinurilor ;

Urmărește păstrarea tradițiilor, a viticulturii ca activitate străveche a poporului român;

Apără interesul producătorilor de vin și de produse vitivinicole, negociind în favoarea acestora ;

Organizarea filierei vitivinicole, conform ONIV se prezintă astfel:

Sursa :MADR, Prezentare ONIV

Mediul natural reprezintă totalitatea resurselor naturale necesare desfășurării activității de cultivare a viței de vie și de producere a vinului; Vorbim astfel de sol, temperatură, umiditate, căldură și de întreg ecosistem care există la nivelul unei plantații cu viță de vie. Din punct de vedere al acestor factori naturali, țara noastră dispune de condiții favorabile practicării unei viticulturi performante, putând concura cu zone renumite din Franța sau Italia care se bucură de condiții asemănatoare și care dau cele mai renumite vinuri din lume.

Capitolul 4 DIAGNOZA SECTORULUI VITIVINICOL DIN ROMÂNIA

4.1. Analiza diagnostic a sectorului vitivinicol

Aria de diagnoză din domeniul vitivinicol este destul de largă deoarece este vorba de un sector al agriculturii, cu un loc important în cadrul acesteiea, cu o contribuție importamtă la formarea PIB-ului României și al economiei în ansamblu.

În mod sintetic, diagnoza trebuie să cuprindă mediul ambiant al întreprinderii, în care aceasta funcționează și la care trebuie să se raporteze permanent, pentru a supraviețui, și pe cel intern care îi atestă potențialitățile de diferite feluri și situația pe diferite planuri (producție, activitate comercială, rezultate economico-financiare, etc).

Din lipsă de date la nivel centralizat, în ceea ce privește veniturile, cheltuielile, rezultatele financiare, am recurs la analiza sectorului din punct de vedere al suprafeței cultivate, al producției obținute, al importului și exportului, dar și al consumului de vin.

Rezultatele obținute, interpretarea acestora, ne-au ajutat să conturam o imagine a sectorului, sa înțelegem situația ăn care se află viticultura românească în prezent, să facem o diagnoză, și, pe baza acesteia să formulăm o strategie care să asigure perenitate sectorului.

4.1.1. Analiza suprafaței ocupate cu viță de vie

În perioada 1960-1990, viticultura și vinificația românească au cunoscut o dezvoltare semnificativă, datorită importanței care s-a acordat acestui sector și alocării de fonduri, de resurse umane.

Se pune accent foarte mare pe învățământul agricol și pe cercetarea din domeniu. Se înființează astfel stațiuni și institute de cercetare, creînd o garanție a calitații produselor obținute. Se formează de asemenea, un corp de specialiști atăt în domeniul viticol cât și al oeonologiei.

Dacă în 1961 viile hibride erau preponderente (65%), după colectivizare se trece la defrișarea acestora și înlocuirea cu vii nobile. Se ajunge astfel, ca în 1989 viile nobile să dețină aproape 76% din totalul suprafețelor ocupate cu vii.

Evoluția suprafeței ocupate cu viță de vie în perioada 1961-1991

Sursa: FAOSTAT

Analiza suprafeței ocupate cu viță-de-vie pe o perioadă mai mare (30 de ani) ne dă o imagine mai clară asupra modificărilor pe care aceasta le-a suferit sub influența mai multor factori conjuncturali. Astfel, vârful este atins la nivelul anilor 1970 când suprafața recoltată a fost de 345.000 ha, după care intră în involuție.

Trendul descrescător continuă până în anii 90, când schimbările din societatea românească își pun amprenta și asupra agriculturii, aceasta suferind transformări radicale.

După 1989 viticultura României a fost puternic influențată de impactul reformei economice. Aplicarea Legii 18/91 a însemnat punerea în posesie a proprietarilor de pământ, ceea ce în viticultură a condus la fărâmițarea excesivă a plantațiilor. Se observă o creștere a suprafețelor cu vii hibride în detrimentul celor nobile, motiv pentru care asistăm la o scădere foarte mare a producției de struguri și implicit de vin în perioada 1989-2010. În prezent, peste 90% din suprafața viticolă a țării se află în proprietatea privată, caracterizată printr-o fărâmițare excesivă a suprafețelor de vii ocupate de exploatațiile viticole familiale.

În prezent, România ocupă locul 5 în Uniunea Europeană, din punct de vedere al suprafeței cultivate cu viță-de-vie, după Italia, Spania, Franța, Portugalia

Suprafața ocupată cu viță de vie în perioada 2004-2014*

Sursa : INSSE, Tempo online și Comunicat de presă nr. 75/31 martie 2015

*Date provizorii

*date provizorii

Reprezentând grafic modul cum s-a modificat suprafața cultivată cu viță de vie în perioada 2004-2014, observăm că aceasta a avut un trend descrescător până în 2008. În 2009 suprafața ocupată cu viță de vie crește cu 1% în special datorită creșterii suprafeței ocupate cu viță de vie altoită. În următorii trei ani, 2009-2011, pe fondul crizei economice care cuprinde toate sectoarele economiei, implicit și agricultura, suprafața ocupată cu viță de vie are din nou un trend descrescător. În 2012, odată cu ieșirea din criză, suprafața viilor pe rod crește usor, nivelul acesta crescut menținându-se și în 2013, urmând ca în 2014 să scadă cu 6% față de anul precedent datorită, în principal, scăderii suprafeței ocupate cu vii altoite.

În cadrul Programului Național Suport România, prin intermediul MADR a ales pentru finanțare, în funcție de specificul viticulturii autohtone, 4 măsuri:

promovarea vinurilor pe piețele țărilor terțe,

restructurarea și reconversie podgoriilor;

asigurarea recoltei

folosirea mustului de struguri concentrat.

Programul de restructurare/reconversie reprezintă ansamblul de măsuri eligibile care prin realizarea lor conduc la creșterea competitivității producătorilor de vin prin adaptarea producției la cererea pieței.

În ultimii ani, datorită fondurilor speciale alocate la nivel comunitar, prin acest Programul Suport pentru sectorul vitivinicol, în România s-au facut investiții semnificative la nivel național în viticultură concretizate în modernizarea plantațiilor, înlocuirea viilor îmbătrânite și schimbarea soiurilor pentru adaptarea la cererea pieței internaționale.

Beneficiarii programelor de restucturare/reconversie au fost producătorii viticoli, persoane fizice sau juridice care dețin și/sau exploatează suprafețe de viță-de-vie cu soiuri nobile.

Reconversia soiurilor și reamplasarea parcelelor se realizează pe baza unor drepturi de replantare rezultate în urma defrișării parcelelor viticole și drepturi de plantare provenind de pe o rezervă.

Evoluția suprafețelor supuse Programului de reconversie/restructurare și a investițiilor în perioada 2007-2012

Sursa PNVV

În 2012, viticultura României a absorbit toți banii europeni care au fost alocați pentru plantăride viță de vie și pentru dezvoltarea cramelor.

Dacă în 2007, primul an de aderare la UE atrăgeam fonduri de 6,9 milioane euro, în 2008 România atrăgea 35 milioane de euro, aproape de cinci ori mai mult.

Și în următorii ani: 2009, 2010, 2011 finanțările au depășit 40 de milioane de euro, urmând ca în 2012 sa fie de 42 milioane euro. Toți banii alocați viticulturii au fost absorbiți în special pentru refacerea culturilor de vie nobilă.

Analizând efectele programului 2009-2013, impactul acestuia asupra sectorului vitivinicol, România a notificat Comisiei Europene Programul Național de Sprijin al României în sectorul vitivinicol pentru perioada 2014-2018. În cadrul acestui program, România a ales pentru finanțare 5 măsuri de sprijin:

promovarea vinurilor

restructurarea/reconversia podgoriilor

asigurarea recoltei

investiții

distilarea subproduselor

Acestui program i s-a alocat o sumă mai mare decât programului 2009-2013 în cuantum de 47,7 milioane euro anual.

.

4.1.2. Analiza producției de struguri, respectiv de vin din România

Producția de struguri

România este al șaptelea mare producător de struguri din Europa după Italia, Spania, Franța, Germania, Grecia și Portugalia, cu o pondere de 2,8% din producția europeană.

Pentru o imagine mai clară a modului în care s-a comportat producția de struguri din România în ultima jumătate de secol am luat ca perioadă de analiză 1961-1991 și 2004-2014.

Evoluția producției de struguri din România în perioada 1961-1991

Sursa: FAOSTAT

Datele prezentate atât în tabel cât și în grafic arată că producția de struguri a avut un trend osclilant, perioada de vârf fiind atinsă în 1981, cand viile nobile ajunseseră să ocupe cea mai mare parte din suprafața cultivată cu viță de vie.

Urmărind evoluția producției de struguri, observăm că în perioada 1961-1981 aceasta a avut un trend ascendent. Acest lucru s-a datorat alocării de resurse materiale și umane importante, alocări care au dus la obținerea de material săditor viticol cu valoare ridicată, la perfecționarea specialiștilor din domeniu, plantarea soiurilor în funcție de clasele de favorabilitate, realizări care au dus în final la creșterea randamentului la ha și la obținerea unui vin de calitate.

Producția ridicată, precum și calitatea vinului obținut au facut ca și valoare producției obținute să aiba o evoluție direct proporțională cu cea a cantității obținute, punctul de maxim atingându-se, de asemenea, în 1981 (1.003.034 mii $), potrivit FAOSTAT.

În perioada 1981-1991 atât producția de struguri, cât și valoarea acesteia înregistrează un regres foarte mare, care s-a înregistrat în principal în ultima parte a perioadei analizate, respectiv 1989-1991, până atunci (1981-1989), producția de struguri înregistrând foarte ușoare shimbări datorate, în general,factorilor climaterici.

După 1990, pe fondul fărâmițării întinselor plantații de viță de vie, farâmițări ce au avut loc odată cu aplicarea Legii 18/1991, cea a fondului funciar, producția de struguri a României scade substanțial. Noii proprietari vor planta în special vii hibride, vii ce dau randamente la hectar mai reduse, ajungându-se din nou la situația de dinaitea anilor ’60 cand viile hibride ocupau cea mai mare parte a suprafeței ocupate cu viță de vie, în detrimentul celei nobile.

În următorii ani vor avea loc schimbări în structurile de proprietate, schimbări atât pe piața interna, cât și pe cea internă, trecerea la economia de piață facăndu-se anevoios, în funcție de politicile și reformele guvernelor care s-au succedat.

Producția de struguri a Romăniei a intrat ușor, ușor pe un făgaș normal, factorii decidenți dar și investitorii înțelegând că sectorul vitivinicol are un mare potențial, dovadă fiind tradiția de mii de ani în practicarea viticulturii pe aceste meleaguri.

Producția de struguri din România în perioada 2004-20141)

Sursa: INS: Tempo online și Comunicat de presă nr. 75/31 martie 2015

1)Nivel prognozat

2)inclusiv producția din grădinile familiale

*Nivel prognozat

În perioada 2004-2014 trendul producției de struguri a fost oscilant cu vârful în 2004, când recolta este de 1.230.398 tone. Cea mai mică producție, de 505.849 tone se înregistrează anul următor, 2005, cu 58,8% mai puțin față de 2004, scădere datorată în principal factorilor meteorologici nefavorabili.

În 2006 producția de struguri crește cu 80,3% față de 2005 la 912.383 tone dar în 2007 scade din nou, urmând ca în 2008 să crească cu 12,9% față de anul precedent.

Producția de struguri de masă pentru anul 2009 a fost de 74,5 mii tone, iar producția de struguri de vin a fost de 915,5 mii tone, totalizând 990 mii tone din care a rezultat o producție de vin de 6703 mii hl.

În 2010 producția de struguri a scăzut față de 2009 cu aproape 25%, ajungând la 740 mii tone. Această scădere s-a datorat reducerii suprafeței cultivate cu vii altoite (-2,1%), dar și a celei cultivate cu vii hibride (-2,2%). Randamentul la hectar a fost mai mic cu 6,6% față de anul 2009.

În 2011 producția de struguri a fost de 879.487 tone, din care recolta de struguri pentru vin a reprezentat 80%, iar cea de struguri pentru masa de doar 20%. Față de 2010 producția de struguri a crescut cu 18,9%, în special datorită investițiilor care s-au făcut pentru reconversia/restructurarea viței de vie din fonduri europene, suprafața cultivată cu viță de vie nobilă crescând de la an la an începând din 2007, de când a început să se implementeze Programul Național Suport România. Astfel, a crescut randamentul la hectar atât la plantațiile de vii altoite (+13,2%), cât și la plantațiile de vii hibride (+31%).

În anul 2012, producția de struguri a scăzut cu 15% de la 879.487 tone la 746.385 tone, datorită în principal scăderii randamentului la hectar, atât la plantațiile de vii altoite (-18,2%), cât și la plantațiile de vii hibride (-13,8%).

În 2013 se înregistrează cea mai mare producție după 2004, de 991.559 tone, în creștere cu 32,8% față de 2012. Această creștere s-a datorat în cea mai mare parte factorilor climaterici dar și investițiilor care s-au făcut în modernizarea plantațiilor de vițî-de-vie.

Datele provizorii de la Institutul Național de Statistică ne arată că, în 2014, producția de struguri a scăzut destul de mult față de 2013 (cu 20,7%) din cauza randamentelor scăzute la hectar atât la plantațiile de vii altoite, cât și la plantațiile de vii hibride.

Producția de vin

România este al șaselea mare producător de vin din Europa după Franța, Italia, Spania, Germania și Portugalia, cu 4,1 milioane hectolitri producție estimată pentru 2014, reprezentând 2,5% din producția UE, situându-se în acelși timp printre cei mai mari producători de vinuri din lume – locul 12 potrivit Organizației Internaționale a Viei și Vinului (OIV).

Dacă analizăm producția de vin pe o perioadă mai lungă, luând ca interval 1961-1991, vom avea o imagine a modului cum s-a modificat aceasta, în funcție de perioada istorică a momentului dar și de factorii climatici.

Producția de vin din România în perioada 1961-1991

Sursa: FAOSTAT

Se observă că vârful producției de vin a fost atins în anii ’80, atunci când suprafața cultivată cu viță de vie nobilă ocupa aproape 80% din totalul suprafeței cultivate cu viță de vie, iar cea hibridă se găsea doar în grădinile familiale. Producția de struguri a atins maximul în anii ’80 (1.754.730 tone) și, în consecință, producția de vin a fost pe măsură. După această perioadă, odată cu scăderea suprafețelor cultivate cu viță-de-vie și a producției de struguri, producția de vin a avut de suferit.

Producția de vin a României în perioada 2004-2014*

*Date provizorii

Sursa:PNVV

Analizând producția de vin pe o perioadă de 10 ani (2004-2014) se observă ca aceasta a înregistrat atât perioade de creștere, cât și perioade de descreștere, vârful fiind în 2009, de 6.703 mii hectolitri iar cea mai scăzută producție a fost în 2005, de 2.602 mii de hectolitri.

În 2005 producția de vin a scăzut cu 57,8% față de 2004 datorită ploilor abundente care au dus la apariția unor boli specifice viței-de-vie, cea mai răspândită fiind mana. Au fost zone unde jumătate din producția de vin a fost compromisă din cauza inundațiilor, a manei care a apărut în urma acestora, neputându-se interveni la timp.

Perioada 2006-2009 este una de creștere a producției de vin datorită investițiilor care s-au făcut în sectorul vitivinicol, suprafața ocupată cu vii altoite crescând an de an, în detrimentul celor hibride.

În perioada 2009-2012, pe fondul crizei economice, piața totală a vinului a scăzut de la 6.703 mii hectolitri la 4.100 mii hectolitri (cu 38,8%). În această perioadă producătorii și comercianții de vinuri a trebuit să se readapteze la o noua formă a cererii îndreptată îndeosebi către vinurile din categoriile medium și ieftin. Vinurile din categoria premium au înregistrat scăderi semnificative în cota de piață.

În 2010 producția de vin a scăzut la jumătate față de 2009 datorită scăderii suprafeței de viță de vie atăt la viile hibride cât și la cele altoite. Producția de struguri a scăzut cu 250 mii de tone, scădere ce s-a reflectat și asupra producției de vin (- 3.423 nii hectolitri).

În 2011 producția de vin a crescut, în special datorită creșterii suprafețelor ocupate cu vie nobilă și a învestițiilor care s-au făcut prin programul suport, investiții care s-au axat pe reconversia plantațiilor de viță de vie.

Dupa 2 ani în care piața de vin a regresat ajungând conform estimărilor specialiștilor la 350 mil. Euro, anul 2011 a adus o creștere semnificativă a segmentului vinului de calitate. Potrivit Oficiului Național al Viei și Produselor Vitivinicole (ONVPV), numărul însemnelor de certificare pentru vinul DOC comercializate de acesta producătorilor de vin de calitate a crescut în 2011 cu 15%, comparativ cu anul 2010, ca volum fiind foarte apropiat de anul 2009 (32.765.000 însemne DOC în 2011 față de 34.175.000 însemne DOC în 2009).

Producătorii au anunțat creșteri între 9 și 20% mai ales la vinul îmbuteliat la sticla de 0,75% l. Această tendință pozitivă marchează următoarele caracteristici în evoluția pieței vinului:

Creșterea interesului consumatorilor pentru vinul de calitate chiar și în contextul unei perioade economice dificile;

Progresul calitativ al vinurilor românești generat de investțtiile semnificative din ultimii ani;

Apariția unor mici/medii producători de vinuri care generează interes în rândul consumatorilor și concurența în piața vinurilor de calitate.

Datorită recoltei reduse din 2010 și a unei cereri crescânde de vin, la începutul anului 2011 s-au importat cantități importante de vin vrac din mai multe țări, dar în special din Spania și Italia. Acest vin importat a fost cupajat sau nu cu vin autohton, îmbuteliat și conform legislației comunitare, este vândut ca vin de masă “produs in UE” la prețuri mai mici decât vinurile autohtone. Revigorarea recoltei în 2011 cantitativ și calitativ, au făcut ca importurile să scadă în 2012, vinul de masă existent pe piață finnd în proporție mai mare din producția autohtonă decât anul precedent.

În anul 2012 producția de vin a fost mai mică decât în 2011 datorită condițiilor climatice nefavorabile din timpul anului. Astfel, înghețul prelungit din primăvară a afectat vița-de-vie, încetinindu-i procesul de creștere. De asemenea, seceta care a avut loc în luna mai dar și în lunile de vară a compromis aproape 30% din producția de vin. Astfel, producția de vin a scăzut față de 2011 cu 12,7%.

În 2013, datorită factorilor climaterici favorabili, a intrării pe rod a unei suprafețe de circa 30.000 de hectare cultivate cu viță de vie ca urmare a investițiilor realizate prin Programul Național Suport pentru Sectorul Vitivinicol 2008-2014, dar și prin SAPARD, producția de vin crește semnificativ față de 2012, la 5.113 mii hectolitri, cu 24,7%.

Pentru anul 2014 Institutul Național de Statistică a estimat o producție de vin, de 4093 mii hectolitri, cu 20% mai puțin față de 2013 datorită precipitațiilor abundente din timpul anului și a grindinei, fenomene care au dus la apariția manei și a făinării viței-de-vie, cu efecte negative asupra acesteia.

4.1.3.Importul și exportul de vin

România, ca țară viticolă, care se află printre primii 15 producători din lume și printre primii șase pe piața europeană, exportă vin într-o cantitate din ce în ce mai mică, din păcate, și importă vin într-o cantitate din ce în ce mai mare .

Principalii parteneri ai României în comerțul cu vin sunt atât țările din UE, dar și din afara ei.

Comerțul exterior cu struguri proaspeți sau uscați, precum și cel cu vinuri deține o pondere nesemnificativă în totalul comerțului romănesc, în ciuda renumelui României de ,,țară viticolă’’, cu o veche și bogată tradiție în cultivarea viței de vie.

Importul de vin

Deși România ocupă locuri fruntașe pe piața producătorilor de vin, ea importă cantități semnificative din țările UE și nu numai.

Preferința pentru vinurile de import, care provin în marea lor majoritate din țări ale Uniunii Europene (79,8 milioane de litri anul trecut), este justificată de preț.

Importul de struguri proaspeți a provenit în principal din: Italia, Grecia, Moldova, Turcia,Ungaria, Germania și Cehia iar cel de struguri uscați din Iran, Turcia, Ungaria, Germania și Cehia, țări care deși nu sunt mari producătoare de struguri, practică prețuri reduse la export.

Criza economică manifestată în perioada 2008-2012 și-a pus amprenta asupra puterii de cumpărare a populației, ceea ce a dus la modificări în comportamentul de consum al acesteia. Astfel, o mare parte din consumatorii de vin s-au orientat către vinuri mai ieftine, provenite din import, crescând cererea pentru acestea. Acest lucru se poate vedea în tabelul prezentat mai jos, importul de vin atât cantitativ cât și valoric înregistrând cele mai mari valori în 2011, dacă ne raportăm la perioada 2004-2014.

Importul de vin al României în perioada 2004-2014*

Sursa: INS- Tempo online, FAOSTAT

*Date provizorii

*Date provizorii

Datele cu privire la importul de vin din ultimii 10 ani arată că acesta a fost oscilant, cea mai mică cantitate înregistrându-se la începutul perioadei analizate, respectiv 2004, cu 1,18 mii tone, iar cea mai mare cantitate importată a fost în 2011, respectiv 90,7 mii tone.

În perioada 2004-2006 importul de vin a crescut din punct de vedere cantitativ, ajungând în 2006 la 71,3 mii tone de la 1,18 mii tone. În 2007 importurile de vin scad la jumătate față de 2006, cu 48,6%. Trendul descrescător continuă până în 2009, când importurile ajung la 13,1 mii tone, cu 65,3% mai puțin față de 2008. Această scădere s-a reflectat în valoarea importurilor care a scăzut cu 57% de la 35,6 milioane euro la 14,8 milioane euro.

În 2010 importurile cresc din nou, ajungând la 22.5 mii tone, cu 71,7% mai mult față de 2009, pentru ca în 2011 cantitatea de vin importată să crească la 90,7 mii tone, în valoare de 50 milioane euro, cu 303% mai mult decât anul anterior în termeni cantitativi.

Cantitatea de vin importată în 2012 a scăzut în anul 2012 la 54,5 mii tone tone de vin, la aproape jumătate față de vârful perioadei din 2011, cu 40%. Trendul descrescător al importurilor continuă până în 2014, când datele estimate de Institutul Național de Statistică ne arată că acestea au fost de 28,5 mii tone, cu 22,34% mai puțin față de 2013.

În 2013 importurile de vin au venit, în principal din Spania si Italia, urmate de Moldova, Bulgaria, Macedonia și Chile.

În 2014 importul de vin a scăzut cu 7% față de 2013 în termeni cantitativi, iar în termeni valorici cu 9,3%, reducere pusă pe seama scăderii importurilor provenite din Chile și Africa de Sud dar și creșterii ofertei interne de vin.

Creșterea cantității de vin importat se poate explica prin interesul comercianților de a obține prețuri reduse la raft în vederea creșterii profitului deoarece unele vinuri din import sunt mult mai ieftine decât cele autothtone.

Exportul de vin

Clasată pe locul 10 în lume și 5 în Uniunea Europeană după suprafața ocupată cu viță-de-vie, România se situează abia pe locul 32 în topul exportatorilor de vin, cu livrări mai mici de 100.000 hectolitri anual, potrivit datelor Organizației Internaționale a Viei și Vinului (OIV), fiind depășită de toate statele vecine, Moldova, Bulgaria, Ungaria și Serbia.

Deși este bine poziționată din punctul de vedere al suprafeței ocupate cu viță-de-vie, România nu a găsit încă resursele de a face bani din exportul de vin.

Exporturile nu reprezintă un punct forte pentru comerțul cu vin al României pentru că nu există un brand de țară sectorial, care să fie promovat, iar țări precum Franța, Italia, Spania, care au investit foarte mult în marketingul de țară, dețin de departe un avantaj competitiv pe piața internațională a vinului.

O comparație între Italia, cel mai mare exportator de vin, și România, arată cât de mult mai are viticultura românească până să treacă la stadiul de industrie. Italienii au o suprafață cultivată cu viță-de-vie de doar patru ori și jumătate mai mare decât cea a României (800 mii de hectare vs. 180.000 de hectare), dar exporturile Italiei sunt de peste 200 de ori mai mari decât cele ale României. Cu o piață europeană în care Franța, Spania și Italia își dispută supremația, producătorii români au încercat să-și găsească salvarea în China și Japonia, însă livrările sunt extrem de mici.

Principalele țări către care s-au exportat struguri proaspeți au fost: Ungaria, Austria, Moldova, Bulgaria, Slovacia iar cele către care s-au exportat struguri uscați au fost: Moldova, Cehia, Cipru, Ungaria și Marea Britanie.

Principalele țări în care România exportă vin sunt Germania, China, Italia, S.U.A., Republica Cehă, Regatul Unit al Marii Britanii. Germania este țara in care România exportă cea mai mare cantitate de vin.

Exportul de vin al României în perioada 2004- 2014*

Sursa: INS- Tempo online, FAOSTAT

*Date provizorii

*Date provizorii

Analizând modul în care s-a comportat exportul de vin în perioada 2004-2014, vedem că acesta, din punct de vedere cantitativ, a avut un trend descrescător din 2004 până în 2010, după care a început să crescă ușor până în 2012. În perioada analizată, cea mai mare cantitate de vin exportată a fost în 2004 (37,5 mii tone), iar cea mai mică în 2010 (9,8 mii tone), cu 73,8% mai puțin față de vârful perioadei.

Această scădere este pusă pe seama faptului că cererea de vinuri din alte țări a fost din ce în ce mai redusă, iar criza economică care si-a pus amprenta pe toate sectoarele, a fost un alt factor care a influențat exportul de vin. Astfel, în această perioadă de criză, exporturile au avut o perioadă de scădere: dacă în 2008 exporturile erau, în termeni cantitativi de 13,9 mii tone, în 2010 cantitatea exportată ajunsese la 9,8 mii, cu 29,5% mai puțin, iar în termeni valorici cu 18% mai puțin, de la 15,75 milioane euro la 12,9 milioane euro.

Perioada 2011-2014 cunoște o revigorare a exporturilor, datorită producătorilor care au făcut investiții serioase în plantații de vii nobile, cu randamente sporite la hectar, precum și datorită orientării acestora către noi piețe din Asia, dar și din alte țări unde vinurile românești nu erau cunoscute.

Astfel, în 2011 exporturile au crescut față de 2010 cu 6% din punct de vedere cantitativ, ajungănd la 10,4 mii tone, iar din punct de vedere valoric creșterea a fost de 11,6%.

Semnele ieșirii din criză se văd și în viticultură, exporturile de vin continuâdu-și trendul crescător început în 2011. Astfel, în 2012 cantitatea exportată a fost de 11.4 mii tone, cu 9,6% mai mult față de anul anterior, iar în termeni valorici creșterea a fost de 10,4%.

Deși producția de vin a fost una foarte mare, în 2013, exporturile înregistrează scădere față de anul anterior din punct de vedere cantitativ, cu 8,7%, ajungând la valoarea din 2011, de 10, 4 mii tone.

În 2014, din punct de vedere cantitativ, exporturile se mențin la un nivel asemănător cu cel din 2013, de 10,5 mii tone față de 10, 4 mii tone în 2013, dar în termeni valorici acestea cresc cu 17,5%, potrivit datelor provizorii furnizate de Institutul Național de Statistică.

Situația exporturilor pe total și în UE în perioada 2010-2012

Sursa: Institutul Național de Statistică

Exportul de vin către țările din UE a avut un trend crescător în perioada analizată, acesta crescând în 2011 față de 2010 cu 14% iar în 2012 cu 9,8%.

Exporturile de vermuturi și alte vinuri din struguri proaspeți au fost în 2012 de 443 tone în valoare de 632 mii euro.

Principalii parteneri comerciali ai României, în perioada 2010 – 2011, cantitățile comercializate și valoarea aferentă

Sursa datelor: Institutul Național de Statistică – Bilanțurile de Aprovizionare, Autoritatea Națională a Vămilor

4.2. Analiza SWOT a sectorului vitivinicol din România

Analiza SWOT sau relația mediu intern-mediu extern asupra sectorului vitivinicol din România ne va ajuta să trasăm elementele pentru strategia de dezvoltare punând în evidență aspectele esențiale ale mediului.

Denumirea modelului provine de la inițialele în limba engleză a cuvintelor Strengths, Weaknesses, Opportunities și Threats.

Strengths (puncte tari) reprezintă acele competențe ce oferă organizației avantaje concurențiale pe piață.

Weaknesses (puncte slabe) reprezintă competențele ce generează dezavantaje competiționale.

Opportunities (oportunități) reprezintă elemente de mediu extern ce pot aduce avantaje organizației.

Threats (amenințări) reprezintă acele elemente de mediu extern ce pot aduce dezavantaje organizației.

Combinând factorii interni cu cei externi putem obține patru tipuri de strategii și anume:

Strategia SO care presupune utilizarea punctelor forte în scopul de a profita de oportunitălile din mediul extern.

Strategia WO , reprezint acea strategie ce presupune folosirea oportunitășilor din mediul extern pentru a elimina sau diminua punctele slabe.

Strategia ST presupune concentrarea eforturilor asupra evitării amenințărilor ce vin din mediul extern utilizând forțele, punctele slabe.

Strategia WT- este acea strategie care presupune evitarea amenințărilor din mediul extern și diminuarea sau eliminarea punctelor slabe.

Analizând sectorul vitivinicol din puncte de vedere al suprafeței cultivate, al producției de struguri, al importului și exportului de vin, am putut reda un tablou al principalelor puncte slabe, puncte forte, amenințări și oportunități sub forma analizei SWOT.

4.3. Analiza diagnostic a Podgoriei Dealu Mare. Studiu de caz

Una dintre cele mai reprezentative podgorii pentru viticultura românească este Podgoria Dealu Mare, recunoscută atât pentru vinurile deosebite care se obțin aici, cât și pentru cercetarea în domeniu de la Pietroasa.

Am ales spre analiză această podgorie cu scopul de a vedea în termeni reali situația din viticultura româneasca la nivel de producători, rezultatele economico-financiare pe o perioadă de cinci ani a patru centre viticole reprezentative pentru Podgoria Dealu Mare și a prezenta sub forma unei analize SWOT concluziile cercetării.

Podgoria Dealu Mare

Cu o tradiție în viticultură încă de pe vremea dacilor, Podgoria Dealu Mare este denumită ,,Patria Vinurilor”, întinzându-se pe aproape 14.500 de hectare.

Pentru a pune în valoare zona, autoritățile au demarat Proiectul ,, Drumul vinului’’ prin care, cei interesați pot degusta vinuri, pot vizita conace , mănăstiri, curți domnești.

Podgoria Dealu Mare, una dintre cele mai mari podgorii din România se întinde pe teritoriul a două județe Prahova și Buzău, fiind delimitată la nord de dealuri înalte , iar la sud de șoseaua Ploiești- Buzău.

Ea cuprinde colinele și depresiunile situate între râurile Buzău în partea de est și Teleajăn în vest, încadrându-se în zona dealurilor subcarpaților meridionali.

Cu un climat favorabil și un relief care permite cultivarea în condiții optime a viței de vie, podgoria Dealu Mare, prin centrele sale viticole, pune pe piață vinuri de calitate, cu denumire de origine controlată.

Practicarea viticulturii în această zonă cunoaște o bogată tradiție, această îndeletnicire transmițându-se din generație în generație, fapt confirmat de descoperirile arheologice din zonă.

Suprafața ocupată cu viță de vie are o lungime de circa 65 km și de 3 până la 12 km lățime.

Podgoria Dealu Mare cuprinde mai multe Centre Viticole recunoscute atât pe plan intern cât și internațional, ce oferă vinuri de calitate medaliate la cele mai mari concursuri internaționale de vin. Acestea sunt: Breaza, Tohani, Ceptura, Valea Călugărească, Urlați, Merei, Zorești, Pietroasa, Boldești, Cricov.

Fiecare centru viticol menționat cuprinde suprafețe ocupate cu viță de vie ce se întind pe teritoriul a mai multor comune, acestea îndeplinind condițiile de mediu, sol, soi, producere, etc. pentru încadrarea în categoria vinurilor cu însemne DOC Dealu Mare.

În podgoria Dealu Mare se produc atât vinuri albe din soiuri nobile precum: Fetească albă, Fetească Regală, Chardonnay, Grasă de Cotnari, Riesling italian, Riesling de Rhin, Trebbiano, Tămâioasă românească, Pinot gris, Pinot blanc, cât și vinuri roșii/roze din soiuri precum: Merlot, Pinoit Noir, Fetescă Neagră, Busuioacă de Bohotin, Cabernet Sauvignon, Cabernet Franc, Băbească Neagră, Novac, Negru aromat, Grenache, Crâmpoșie selecționată.

Pentru a avea o imagine mai clară asupra podgoriei Dealu Mare am ales spre analiză patru societăți reprezentative din această podgorie, analizăndu-le din punct de vedere economico- financiar și încercănd să facem o comparație între acestea. Aceste societăți sunt:

– Crama Ceptura SRL

– Domeniile Viticole Tohani SRL

– S.E.R.V.E. SA

– Vinexport Colina Pietroasele SRL

4.5.1. Crama Ceptura SRL

Crama Ceptura este o companie din domeniul vitivinicol care face parte din podgoria Dealu Mare, plantațiile cu viță de vie întinzându-se pe teritoriul comunei Ceptura, pe o suprafață de 180 de hectare.

Condițiile climaterice și de structură a solului permit cultivarea unor soiuri de viță de vie precum: Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot Noir, Sauvignon Blanc, Chardonnay, Riesling Italian, Muscat Ottonel, Fetească Neagră, vinurile obținute la Crama Ceptura fiind premiate la concursuri internaționale de vin.

Crama este dotată cu utilaje moderne, munca manuală fiind aproape în întregime înlocuită de acestea iar numărul de salariați este de numai 57 de persoane. Capacitatea maximă a cramei este de 10 milioane sticle pe an.

Maturarea vinului în butoaie de stejar și îmbutelierea la rece fac ca vinurile de Ceptura să aibă o savoare deosebită și un gust foarte apreciat de consumatori.

Vinurle produse la Ceptura sunt:

Crama Ceptura – Merlot, Sauvignon Blanc, Fetească Albă, Fetească Neagră, Riesling;

Drumul Vinului – Merlot, Sauvignon Blanc, Fetească Albă, Fetească Neagră, Pinot Noir;

Prahova Estate – Merlot, Cabernet Sauvignon, Fetească Neagră, Sauvignon, Chardonnay;

Villa România – Merlot dry, Cabernet Sauvignon dry, Fetească Neagră, Sauvignon dry, Chardonnay, Merlot medium dry, Muscat Ottonel medium;

Casa Mare – Alb demidulce, Alb demisec, Roșu demisec;

Bag&Bax – Merlot, Cabernet Sauvignon, Fetească Neagră, Muscat Ottonel, Sauvignon;

Situația financiară a companiei ,,Crama Ceptura SRL” în perioada 2009-2013

-lei-

Sursa: Prelucrare după bilanțurile firmei preluate de pe www.mfinante.ro

În 2010 societatea a înregistrat pierdere față de 2009, când aceasta a avut un profit de 102.496 lei. În 2011 activitatea societății se revigorează, înregistrându-se din nou un profit de 11.183, pentru ca în 2012 să înregistreze din nou o pieredere de 771.775 lei, atât rezultatul brut cât și cel net înregistrând aceleași tendințe. În 2013, profitul companiei este cu 92,7% mai mic față de anul cu profit 2011 și cu 99% față de anul cu profit 2009.

Analizând datele din bilanț observăm ca Cifra de Afaceri a scăzut în 2010 față de 2009 cu 51% de la 1.537.8060 lei la 7.630.383 lei. În 2011 CA crește cu 48,2% față de 2010 la 11.313.784 lei fără însă a atinge nivelul din 2009. În 2012 aceasta crește ușor față de 2011 (7,6%) ajungând la 12.178.177 lei, iar în 2013, an cu producție record de vin, crește cu 23,7% față de anul anterior.

Indicatori derivați din bilanț la Crama Ceptura SRL

-%-

Rata activelor imobilizate a crescut în 2010 față de 2009, aspect ce arată preocuparea managerilor societății pentru înnoire dar țănând cont de faptul că activele circulante sunt cele care aduc profit această creștere nu a fost benefică pentru firmă, fapt reflectat în rezultatul final al activității (pierdere). În perioada 2011-2013 rata activelor imobilizate a scăzut, Crama Ceptura nemaifăcând investiții în imobilizări.

Rata activelor circulante a scăzut în 2010 și 2011, aspect negetiv pentru firmă, deoarece așa cum am mai precizat activele circulante sunt cele care aduc profit. În 2012 această rată crește ușor, dar nu atât încât acest avantaj să fie reflectat în rezultatul final (se înregistrează tot pierdere). În 2013 rata activelor circulante crește, aspect pozitiv reflectat și în rezultatul financiar.

Rata globală de îndatorare are o valoare foarte mare, în condiții de normalitate ea fiind cuprinsă între 0,5%-0,7%, valoare ce indică un risc de insolvabilitate pentru Crama Ceptura.

Rata solvabilității generale are, de asemenea valori foarte mari în condițiile în care valoarea minimă solicitată este 1,4%, ceea ce indică o situație critică pentru societate.

Rata stabilității financiare are valori mari, cu mult peste cele normale (50%-60%) ceea ce indică faptul că societatea nu poate avea un caracter permanent al finanțării.

Rata autonomiei financiare globale a fost pe toată perioada celor cinci ani sub 33%. Luând în calcul faptul că valoarea capitalului propriu trebuie să fie 1/3 din cea a pasivului total pentru ca o firmă să aibă autonomie financiară, înseamnă că în cazul societății Crama Ceptura SRL riscul de insolvabilitate este mare, ea depinzând foarte mult de creditori.

Rata datoriilor totale se menține ridicată pe perioada celor 5ani, cea mai ridicată valoare având în 2010 când societatea înregistrează pierdere, aceste valori întărind faptul că firma are probleme financiare.

Rata rentabilității resurselor consumate are valori foarte mici în anii în care societatea înregistrează profit, valoarea optimă a acestui raport fiind cuprinsă între 9% și 15%. Aceste valori indică faptul că resursele consumate au generat un profit mic, renatbilitatea acestora fiind foarte mică.

Rata rentabilității comerciale are valori din ce în ce mai mici în anii în care ,,Crama Ceptura’’ înregistrează profit, acesta, cât și Cifra de Afaceri fiind în scădere.

Dinamica elementelor bilanțiere față de valorile înregistrate în 2009

-%-

Analiza în dinamică, luând ca bază anul 2009, ne arată o evoluție oscilantă a elementelor bilanțiere, a veniturilor și cheltuielilor, precum și a rezultalului final al firmei ,,Crama Ceptura SRL”.

În anul 2010, CA a fost cu 50,37% mai mică față de 2009, veniturile cu 39,6% mai puțin iar cheltuielile cu doar 12%, ceea ce a dus la o pierdere destul de mare, de 3.911.007 lei.

Dacă activele imobilizate au scăzut față de 2009 cu 11, 71%, cele circulante au scăzut mult mai mult, cu 51,49%, această scădere nefiind benefică pentru firma, cuoscut fiind faptul că activele circulante sunt aducătoare de profit. Datoriile s-au menținut la un nivel aproximativ egal cu cel din 2009, cu 0,19% mai mici.

Valorile obținute în 2011 și 2012 sunt în scădere față de 2009, cu excepția datoriilor care se mențin la același nivel în 2011 și cresc cu 12,7% în 2012. Tot în 2012 crește și ,,Casa’’cu 16,5% mai mult față de 2009.

În 2013, deși datoriile cresc cu 12,7% față de 2009, iar cheltuielile cu 27,16%, Crama Ceptura înregistrează profit, pe baza veniturilor care sunt mai mari cu 26,31%, dar și a activelor circulante care au avut o scădere mai lentă comparativ cu ceilalți ani, de 30% raportate la anul 2009.

4.3.2. Domeniile Viticole Tohani SRL

Domeniile Tohani se întind pe șapte dealuri în mijlocul podgoriei Dealu Mare, la o altitudine cuprinsă între 200 și 400 m.

Suprafața ocupată cu viță de vie ce aparține Domeniilor Tohani se întinde pe 1300 hectare, societatea având o vechime de 40 de ani, tradiția împletindu-se cu tehnologii performante.

Climatul mediteraneean favorabil practicării viticulturii conferă mediu prielnic pentru cultivarea soiurilor nobile, managementul societății punând accent pe calitate și nu pe cantitate.

Procesul de obținere a vinului, de maturare, păstrare, îmbuteliere dau vinului un gust deosebit, Domeniile Tohani primind titlul de “Prima putere a vinului roșu”.

Crama Tohani produce atât vinuri îmbuteliate cât și vrac.

Vinurile îmbuteliate în Crama Tohani acoperă o gamă variată de soiuri de la vinuri de masă până la cele de colecție:

Princiar Special Reserve – Sauvignon Blanc, Tămâioasă Româneasca, Riesling, Merlot, Cabernet Sauvignon, Pinot Noir, fetească Neagră, Busuioacă de Bohotin;

Princiar Grand Reserve – Merlot 2001, Cabernet Sauvignon 2001, Pinot Noir 2001, Fetească Neagră 2002;

Domeniile Viticole Tohani – Merlot Negru de Tohani, Fetească Neagră, Cabernet Sauvignon, Pinot Noir, Dry Muscat, Sauvignon Blanc, Tămâioasă Românească;

Vinuri Speciale – Fetească Regală, Sânge de Taur;

Vin 1,5l – Merlot Roșu selecționat, Riesling, Fetească Albă;

Gama vinuri din import – Zarafa;

Gama Vinoteca – Fetească albă 1978, Fetească Regală 1988, Pinot Noir 1995, Cabernet Sauvignon 1979;

Vinurile vrac atât albe cât și roșii sunt disponibile în 9 sortimente, ele fiind comercializate folosind dozatoare speciale care au proprietatea de a menține vinul rece denumite Bag in Box.

Situația financiară a firmei ,, Domeniile Viticole Tohani SRL” în perioada 2009-2013

-lei-

Sursa: Prelucrare după bilanțurile firmei preluate de pe www.mfinante.ro

Cifra de afaceri la societatea Domeniile Viticole Tohani SRL a scăzut în 2010 față de 2009 cu 16,8% de la 40.152.465 lei la 33.814.304 lei, iar în 2011 aceasta crește la 43.227.338 lei (cu 27,8%) față de 2010. În 2012 cifra de afaceri scade față de 2011 cu 8,7% ajungând la 39.490.517l ei, iar în 2013, când producția de struguri este foarte bună, cifra de afaceri crește cu 1,67% comparativ cu anul anterior.

Societatea Domeniile Tohani SRL a înregistrat în perioada analizată profit, valoarea maximă a acestuia fiind atinsă în 2009 (1.511.182 lei). În 2010 profitul scade față de 2009 cu 72,5%, crește în 2011 la 546.141 lei (cu 31% față de 2010). În 2012 profitul scade cu 61,1% față de 2011, ajungând la 212.505 lei, iar în 2013 acesta crește direct proporțional cu creșterea veniturilor și a cifrei de afaceri.

Indicatori derivați din bilanț la ,,Domeniile Viticole Tohani SRL’’

-%-

Rata activelor imobilizate a crescut în perioada 2009-2012, firma investind în tehnologii moderne și în reîntinerirea unor plantații de viță-de-vie, cheltuieli care au dus la un profit mai mic comparativ cu 2009. În 2013 această rată scade cu un punct procentual, scădere ce s-a resimțit în rezultatul financiar, firma înregistrând un profit cu 150,6% mai mare față de anul anterior.

Rata activelor circulante a scăzut în 2010, iar în 2011 se menține cam la același nivel cu 2010. În 2012 această rată scade din nou, având cea mai mică valoare din perioada analizată iar în 2013 valoarea acesteia crește,mișcarea activelor circulante fiind resimțită prin diminuarea stocurilor și creșterea cifrei de afaceri.

Rata globală de îndatorare are o valoare foarte mare datoritâ faptului că datoriile au crescut de la an la an (în 2012 datoriile cresc față de 2009 cu 32,37%), cu excepția lui 2013, când valoarea acestei rate scade, pe seama scăderii atât a datoriilor totale cât și a veniturilor în avans. Valoarea indicatorului mai mare de 50% în toți cei cinci ani, arată faptul că societatea viticolă ,,Domeniile Viticole Tohani SRL’’ are o autonomie financiară scăzută și un risc de insolvabilitate mare.

Rata solvabilității generale ne indică faptul ca societatea are probleme de sovabilitate, valoarea ratei fiind foarte mare pe toată perioada analizată.

Rata stabilității financiare în creștere ne arată că datoriile, de asemenea în creștere până în 2012 afectează stabilitatea acestei societăți din punct de vedere financiar. Valoarea ratei scade în 2013, datorită scăderii datoriilor, dar insufficient pentru a atinge valorile normale cuprinse între 50%-66%.

Rata autonomiei financiare globale s-a micșorat de la an la an, ajungând la 3,17% în 2012 față de 3,98% în 2009. În 2013 valoarea ratei crește la 3,5% pe seama scăderii surselor de finanțare. Ponderea capitalului propriu în total pasiv nu a atins in niciun an din cei cinci valoarea ideală de 33%, pentru ca societatea să aibă autonomie financiară, valoarea foarte mică a acestei rate arătând, ca și in cazul ratei de îndatorare că societatea este expusă riscului de insolvabilitate.

Rata rentabilității financiare a scăzut față de 2009 în toți cei patru ani care au urmat datorită scăderii profitului. Valoarea cea mai scăzută a ratei s-a obținut în anul 2011, de 11,07%, valoare corespunzătoare celui mai mic profit al perioadei. Cea mai mare valoare a ratei rentabilității s-a obținut în 2009, când profitul raportat la capitalurile proprii a avut cea mai mare valoare.

Rata rentabilității comerciale a avut valori oscilante în perioada analizată, în funcție atât de profit, cât și de cifra de afaceri obținută.

Rata rentabilității resurselor consumate are valori foarte mici în anii în care societatea înregistrează profit mic și cheltuieli mari, respectiv 2010 și 2011, iar valoarea cea mai mare a ratei s-a obținut în 2009, când firma a obținut cel mai mare profit din perioada analizată.

Rata rentabilității economice care reflectă raportul dintre rezultatul economic și mijloacele economice necesare pentru obținerea sa, ne arată că firma ,, Domeniile Viticole Tohani SRL’’ a avut o rentabilitate ridicată în anii cu profit mare, respectiv 2009, 2011 și 2013, valoarea raportului Profit/Active Imobilizate fiind mare, și o rentabilitate economică scăzută în 2010 și 2012, valoare raportului fiind mică, datorită profitului scăzut.

Dinamica elementelor bilanțiere față de valorile înregistrate în 2009

-%-

Analiza în dinamică a elementelor bilanțiere, luând ca bază anul 2009, la ,,Domeniile Viticole Tohani SRL’’ ne indică o situație fluctuantă de la an la an, în funcție de anumiți factori conjuncturali, cei mai importanți fiind cei climatici, de care depind producția de struguri și de vin.

Atât activele imobilizate, cât și cele circulante au crescut pe toată perioada analizată raportată la 2009, cea mai mare creștere fiind în 2012, de 34,83%, respectiv 20,26%. Aceste date ne arată că firma a făcut investiții, fie din surse proprii, fie din împrumuturi la bănci.

Datoriile au crescut în toți cei patru ani, comparativ cu 2009, dar cel mai mult în 2012, cu 32,37%.

Cifra de afaceri a scăzut în 2010 cu 15,79% față de 2009, iar în 2012 cu 1,65%datorită scăderii volumului vânzărilor. Aceasta crește în 2011 cu 7,66% , iar în 2013 se menține la un nivel aproximativ egal cu cel înregistrat în 2009.

Atât veniturile, cât și cheltuielile scad în primii trei ani comparativ cu 2009, iar în 2013 acestea cresc cu 6,98%, respectiv cu 9,4% datorită creșterii vânzărilor de vin și struguri proaspeți pe de o parte, și creșterii cheltuielilor de desfacere și promovare pe de alta.

4.3.3. S.E.R.V.E SA

S.E.R.V.E. SA este prima societate viticolă privată din țara noastră după 1989. Ea a fost înființată de către contele Guy de POIX, o persoană cu experiență în domeniu, fiind în același timp proprietar a 50 de hectare de vie în Corsica.

S.E.R.V.E. SA fructifică cu succes terroir-ul podgoriei Dealu Male, obținând vinuri premium, medaliate la concursuri interne și internaționale. Societatea a fost prima care a plantat soiul Chardonnay din podgoria Dealu Mare, preocupându-se în același timp de salvarea soiurilor autohtone cum este Feteasca Neagră pe care o cultivă în pepinieră proprie.

Pentru răcirea vinurilor S.E.R.V.E. folosește energia eoliană, activitate care se îngemănează cu protecția mediului și folosirea cu succes a resurselor pe care ni le oferă natura.

Suprafața ocupată cu viță-de-vie este de 110 ha, în întregime replantată după 1999 iar procesul de vinificație se desfășoară în cadrul unui complex modern, capacitatea de stocare a cramei fiind de 15.000 de hectolitri iar cea de îmbuteliere de 2000 de sticle pe oră.

Vinurile produse la S.E.R.V.E. sunt atât de retail cât și HORECA (societatea fiind cea care a înființat această rețea de distribuție, de tip HORECA):

Vinul Cavalerului: Cabernet Sauvignon 2012, Fetească Neagră 2013, Merlot 2012, Pinot Noir 2013, Sauvignon Blanc 2014, Riesling 2014, Roze 2014;

Terra România: Milenium Roșu 2012, Milenium Alb 2013, Magnum, Fetească Albă 2013, Chardonnay 2014, Fetească Neagră 2012, Cabernet Sauvignon 2012, Roze 2014;

Cuvee: Charlotte 2010, Amaury 2012, Guy de Poix 2011, Charlotte 2010 Magnum, Alexandru 2007;

Vin Corsica: Domaine Peraldi Roșu 2009, Domaine Peraldi Clos du Cardinal 2009;

Situația financiară a firmei ,,S.E.R.V.E. SA’' pentru perioada 2009-2013

-lei-

Sursa: Prelucrare după bilanțurile firmei preluate de pe www.mfinante.ro

Din punct de vedere profitabil, societatea S.E.R.V.E SA a avut o evoluție pozitivă pe toată perioada analizată, la sfârșitul fiecărui exercițiu financiar aceasta înregistrând profit. Valoarea cea mai mare a cestuia s-a înregistrat în anul 2012, când cheltuielile au fost devansate mai mult de venituri iar datoriile au avut cea mai mică valoare din perioada analizată.

Indicatori derivați din bilanț la S.E.R.V.E. SA

-%-

Rata activelor imobilizate a crescut în primii trei ani ai perioadei analizate, ponderea acestora în total activ fiind în creștere în 2010 și 2011, datorită investițiilor făcute în special în replantare. În 2012 și 2013 ponderea activelor imobilizate în total activ a scăzut, un aspect pozitiv pentru societate, dacă avem în vedere faptul ca activele imobilizate nu sunt aducătoare de profit.

Rata activelor circulante a avut o valoare relativ constantă în 2009-2013, ponderea acestora în total activ find aproximativ aceiași în fiecare an, de 97%, ceea ce indică o situație bună pentru societate sub aspect patrimonial deoarece activele circulante sunt aducătoare de profit.

Rata stocurilor indică o situație bună pentru societate, diminuarea acestora traducându-se în vânzări mai mari și o cifră de afaceri mai mare.

Rata creanțelor ne arată că acestea dețin o pondere destul de mare în total activ, S.E.R.V.E. având de încasat sume importante de la clienți.

Rata disponibilităților a oscilat de la an la an, cea mai mare valoare a acesteia fiind în 2012, când și profitul înregistrat de societate a avut cea mai mare valoare din perioada analizată, iar cea mai mică valoare a fost în 2011, când profitul a avut cea mai mică valoare.Acest lucru ne arată ca ponderea disponibilităților în total activ a fost influențată de vânzările societății și de rezultatul obținut la sfârșitul fiecărui exercițiu financiar.

Rata globală de îndatorare a scăzut de la an la an, în 2012 și 2013 înregistrând aceiași valoare, de 78,7%. Ponderea mare a datoriilor în total pasiv, peste 50%, cât este maxim permis pentru ca o firmă să nu fie expusă riscului de insolvabilitate, indică o situație critică pentru societatea S.E.R.V.E. SA:

Rata solvabilității generale are o valoare foarte mare, în creștere de la an la an și indică de asemenea, o stare critică.

Rata stabilității financiare, are o valoare mare, în scădere în perioada analizată, valoare care nu se încadrează însă, în intervalul 50%-66% pentru ca firma să aibă siguranță din punct de vedere financiar.

Rata autonomiei financiare are valoare foarte mică, departe de valoarea normală de 33% deoarece ponderea capitalului propriu în total pasiv este sub 1/3, raport ce ar asigura autonomie financiară societății S.E.R.V.E. SA, drept urmare firma este expusă riscului de insolvabilitate.

Rentabilitatea financiară a capitalului propriu a fost în scădere în perioada 2009-2011 datorită scăderii profitului, pentru ca în 2012, când se înregistrează cel mai mare profit al perioadei, aceasta să crească peste 100%. În 2013 se înregistrează o valoare mai mică a ratei față de 2012 datorită scăderii profitului înregistrat de S.E.R.V.E.

Rata rentabilitășii resurselor consumate calculată pentru perioada 2009-2013 ne indică un raport Profit/Resurse consumate supraunitar în 2012, când societatea a înregistrat cel mai mare profit. În ceilalți ani valoarea raportului subunitar ne arată ca s-au consumat resurse considerabile pentru obținerea unei unități de profit.

Rata rentabilității comerciale a oscilat în funcție de profitul obținut, dar și de Cifra de afaceri, valoarea raportului arătând faptul că profitul înregistrat de S.E.R.V.E. în toți cei 5 ani, a fost mic raportat la cifra de afaceri.

Rentabilitatea economică ne arată că activele imobilizate au fost rentabile, ele contribuind la obținerea profitului într-o proporție mai mare sau mai mică, în funcție de mai mulți factori.

Dinamica elementelor bilanțiere față de valorile înregistrate în 2009

-%-

Comparativ cu 2009, activele imobilizate au crescut în 2010 cu 13,32% iar în 2011 cu 6.63, proprietarul investind în replantare dar și în tehnologii moderne. În 2012 activele imobilizate scad față de 2008 cu 18,8% iar în 2013 cu 33% datorită faptului că societatea viticolă nu a mai făcut investiții.

Activele circulante au crescut în 2010 față de 2009 cu 3,56% pe seama creșterii atât a stocurilor (+31,4%), cât și a disponibilităților (+20,18%). În anii următori, activele circulante scad datorită, în principal scăderii creanțelor.

Cheltuielile în avans au scăzut în 2010, 2011 și 2012 față de 2009, un lucru benefic pentru societate, iar în 2012 acestea au crescut cu 21.22% față de 2009.

Indicele datoriilor ne arată că acestea au crescut în 2010 față de 2009 cu 3,57% iar după această perioadă scad, luând ca bază de comparație 2009, ceea ce nu este un lucru rau pentru societate.

Capitalul firmei a crescut în fiecare an, în comparație cu 2009, ajungând să crească în 2013 cu 48,63%.

Cifra de afaceri a crescut în toți anii 2010-2013 față de 2009, dar cel mai mult în 2013 datorită producției mari obținute și implicit a volumului vânzărilor.

Veniturile și cheltuielile au crescut în toată perioada analizată, dar creșterea veniturilor a devansat-o pe cea a cheltuielilor, asfel că la sfârșitul fiecărui exercițiu financiar S.E.R.V.E. SA a obținut profit.

4.3.4. Vinexport Colina Pietroasele SRL

Cramele Colina Pietroasele se află în podgoria dealu Mare, pe raza județului Buzău, zonă foarte cunoscută atăt pentru notorietatea vinurilor, cât și pentru “Tezaurul de la Pietroasa”.

Vița de vie cultivată pe dealurile cu orientare sudică și sud-estică primește o cantitate considerabilă de lumină și căldură.

Solurile argilo- calcaroase, cu un conținut bogat în oxizi de fier reprezintă un alt factor favorabil pentru obținerea unor vinuri de calitate, zona Pietroasele fiind cunoscută pentru soiurile albe, aromate care dau foarte bune rezultate.

La Pietroasele se produce atât vin vrac cât și îmbuteliat.

La categoria vin îmbuteliat avem:

Tarabostes – Merlot, Băbească Neagră 2007, Muscat Ottonel 2006, Fetească Albă 2006;

Lacrima Pietroasei – alb dulce, roșu dulce;

Cramele Colina Pietroasele – Sauvignon Blanc alb demisec, Fetească Albă alb demisec, Muscat Ottonel alb demisec;

Situația financiară la ,,Vinexport Colina Pietroasele SRL’’ în perioada 2009-2013

-lei-

Sursa: Prelucrare după bilanțurile firmei preluate de pe www.mfinante.ro

Societatea vitivinicolă Vinexport Colina Pietroasele SRL a înregistrat în 2010 o Cifră de Afaceri mai mare față de 2009 cu 116,47% de la 1.644.786 lei la 3.560.617 lei, creșterea acesteia continuând și în 2011 (cu 75,73% mai mare față de 2010). În 2012 CA a scăzut față de 2011 cu 30,5%, iar în 2013 aceasta scade cu 3, 17% față de anul anterior datorită scăderii vănzărilor.

Profitul societății din Pietroasele scade în 2010 față de 2009 cu 83% de la 28.916 lei la 4.931 lei, pentru ca în următorii trei ani societatea să înregistreze pierdere.

Toate elementele de activ și de pasiv, cât și cele din contul de profit și pierdere au înregistrat valori mai mici în 2013 comparativ cu anii anteriori deși acest an a fost unul foarte bun pentru viticultura românească, cu producții de struguri și de vin ridicate. Cheltuielile ridicate și datoriile care nu au fost onorate au condus la un rezultat negativ, pierderea din 2013 fiind totuși mai mică decât cea înregistrată în cei doi ani anteriori.

Indicatori derivați din bilanț la Vinexport Colina Pietroasele SRL

-%-

Rata activelor imobilizate a crescut în 2010 și 2011, dovadă că societatea a facut investiții, dar blocarea banilor în aceste active au avut un efect negativ pentru societate, rezultatulul financiar din 2011, 2012 și 2013 fiind negativ (societatea intră pe pierdere). Scăderea acesteia în 2012 și 2013 concomitent cu creșterea ponderii activelor circulante în total active nu au reușit să aducă societatea pe profit, atât cheltuielile cât și datoriile fiind foarte mari.

Rata activelor circulante a scăzut în 2010 și 2011 concomitent cu creșterea ratei activelor imobilizate, aspect de asemenea negativ, creșterea din 2012 și 2013 nereușind să influențeze în mod favorabil rezultatul final.

Rata globală de îndatorare a crescut semnificativ pe toată perioada analizată de la 66,75% în 2009 la 89,93% în 2013 datorită creșterii datoriilor. Ponderea acestora în total pasiv depăsește 50%, riscul de insolvabilitate fiind foarte mare.

Rata solvabilității generale a fost în scădere în perioada 2009-2013 dar are o valoare foarte mare, aspect negativ pentru activitatea societății.

Rata stabilității financiare este în creștere datorită faptului că valoarea capitalului permanent a crescut an de an pe fondul creșterii datoriilor totale. Dacă în 2009 valoarea ratei depășea doar cu 9% valoare maximă admisă pentru ca societatea să își asigure un caracter permanent al finanțării (intervalul normal fiind 50%-66%), în 2013 aceasta ajunge să fie cu 23,9%.

Rata autonomiei financiare are o valoare mică, sub 33% ceea ce arată faptul că societatea viticolă depinde foarte mult de creditori, fiind astfel expusă riscului de insolvabilitate.

Rentabilitatea financiară a capitalului propriu dar și cea economică au fost în scădere în 2010 față de 2009 datorită scăderii atât a profitului net cât și a celui brut. În 2011, 2012 și 2013 nu mai putem vorbi de rentabilitate deoarece societatea înregistrează pierdere în acești ani.

Despre rata rentabilității comerciale și rata resurselor consummate putem vorbi doar în 2009 și 2010 deoarece în ceilalți trei ani din perioada analizată societatea vitivinicolă a înregstrat pierdere. Valorile mici ale acestora se datorează profitului mic și în scădere.

Dinamica elementelor bilanțiere față de valorile înregistrate în 2009

-%-

Analiza în dinamică a rezultatelor economico-financiare a societății ,,Vinexport Colina Pietroasele SRL’’ în perioada 2009-2013 ne indică o situație critică pentru aceasta, indicii calculați având ca bază 2009, arătând acest lucru.

Activele imobilizate au crescut în 2010 și 2011 cu 27,41%, respectiv cu 21,91%, iar în 2012 cresc foarte puțin, cu 0,89%, creșteri care arată că firma a făcut investiții în imobilizări. În 2013 acestea scad față de 2009 cu 8,48% fie datorită faptului că parte din ele s-au amortizat, fie că nu au mai fost bani pentru investiții.

Activele circulante au scăzut în primii doi ani față de 2009 cu 10,12% în 2010 și cu 17,38% în 2011 pe seama scăderii stocurilor, a creanțelor dar și a disponibilităților firmei. În 2012 și 2013 acestea cresc față de 2009 cu 28,62%, respectiv cu 15,15% pe seama creșterii creanțelor, dar mai ales a disponibilăților care cresc cu 211,34% în 2012 și cu 246,81% în 2013.

Datoriile au crescut în perioada 2010-2013 comparativ cu 2009, cea mai mare creștere fiind în 2012, de 51,10%.

Cifra de afaceri a crescut în 2010 față de 2009 cu 16,48%, iar veniturile și cheltuielile au scăzut cu un procent asemănător, de 13%, societatea vitivinicolă fiind la finalul exercițiului financiar 2010 pe profit. Nu același lucru putem vorbi de anii 2011, 2012 și 2013, când creșterea cifrei de afaceri, respectiv cea a veniturilor a fost contrabalansată de creșterea cheltuielilor, exercițiile financiare ale acestori ani încheindu-se cu pierderi.

4.3.5.Analiza comparativă a rezultatelor economico-financiare a celor patru societăți din Podgoria Dealu Mare

Vulnerabilitatea culturii de viță de vie față de factorii naturali, dificultățile pe care le-au întâmpinat societățile din domeniul vitivinicol din punct de vedere material, al accesibilității pe piețe și la credite, concurența vinurilor ieftine din import sunt câțiva dintre factorii care au afectat bunul mers al activității firmelor analizate.

Pe baza analizei economico-financiare făcute la cele patru societăți viticole reprezentative pentru Podgoria Dealu Mare: Crama Ceptura SRL, Domeniile Viticole Tohani SRL, S.E.R.V.E. SA și Vinexport Colina Pietroasele SRL vom face o analiză comparativă a rezultatelor obținute, pentru a avea o imagine cu privire la rentabilitatea întregului proces de obținere a vinului și comercializare al acestuia.

Cifra de Afaceri a celor patru societăți din Podgoria Dealu Mare în perioada 2009-2013

Dacă analizăm situația celor patru societăți din punct de vedere al cifrei de afaceri nete, observăm că Domeniile Viticole Tohani SRL este lider, având valoarea acestui indicator net superioară celorlalte societăți pe toată perioada analizată, cu o pondere ce depășește 60% în total cifră de afaceri calculată. Urmează Crama Ceptura cu o evoluție oscilantă a cifrei de afaceri, apoi S.E.R.V.E. care are o cifra de afaceri în creștere, mai puțin în 2011 și în cele din urmă Pietroasele, cu cea mai mică pondere în total cifră de afaceri,a cărei valoare oscilantă, este în 2011 apropiată de cea obținută de S.E.R.V.E. (6.257.304 lei versus 6.420.145 lei).

Rezultatul obținut de cele patru societăți viticole din Podgoria Dealu Mare în perioada 2009-2013

Dintre cele patru societăți care activează în domeniul vitivinicol și care fac parte din podgoria Dealu Mare, Domeniile Viticole Tohani SRL și S.E.R.V.E. SA au înregistrat profit pe perioada celor cinci ani. Crama Ceptura SRL înregistrează în 2010 și 2012 pierderi considerabile, profitul obținut de societate în 2009, 2011și 2013 fiind destul de mic. Societatea Vinexport Colina Pietroasele SRL obține în 2009 și 2010 profit, pentru ca în următorii trei ani să intre pe pierdere datorită cheltuielilor mari care au devansat considerabil veniturile.

Situația datoriilor deținute de cele patru societăți din Podgoria dealu Mare în perioada 2009-2013

Datoriile societăților viticole Ceptura, Tohani și Pietroasele au crescut în perioada 2009-2012, pe seama creșterii împrumuturilor bancare dar și a plăților către furnizori. În 2013, valoarea datoriilor scade la toate cele trei societăți. Datoriile societății viticole S.E.R.V.E. au avut un trend crescător până în 2011, au scăzut în 2012 pentru ca în 2013 să crească din nou,ea fiind cea care are cel mai mic nivel al datoriilor dintre toate cele patru societăți analizate.

Tohani este cea care are nivelul cel mai mare al datoriilor, dar și cifra de afaceri este de asemenea, cea mai mare.

Nivelul maxim al datoriilor în perioada 2009-2013, pentru cele patru societăți, este atins în 2012 de Tohani, cu 47.129.518 lei, iar cel minim de S.E.R.V.E cu 1.904.004 lei, în același an.

Veniturile și Cheltuielile celor patru societăți viticole în perioada 2009-2013

Analizând veniturile și cheltuielile obținute de Crama Ceptura, Domeniile Viticole Tohani, S.E.R.V.E. și Pietroasele observăm că cea mai mare valoare a veniturilor, dar și a cheltuielilor a avut-o societatea viticolă Tohani, urmată de Crama Ceptura.

Pietroasele este societatea care obține cele mai mici venituri și cheltuieli, cu excepția anului 2012 când cele mai mici valori au fost înregistrate la S.E.R.V.E.

Trendul oscilant al veniturilor și al cheltuielilor la cele patru societăți viticole este dat de influența combinată a factorilor interni și externi asupra acestora, cel mai important rămânând factorul climatic.

Valoarea maximă a veniturilor, de 43.942.089 lei este atinsă în 2013, de către societatea viticolă Tohani, acest an fiind unul foarte productiv pentru viticultura românească, iar valoarea minimă, de 2.615.791 lei a fost obținută de către Pietroasele în 2010.

Valoarea maximă a cheltuielilor, de 42.923.118 lei s-a înregistrat tot în anul 2013 de către societatea Tohani, iar cea minimă, de 2.601.910 lei în 2010, tot la Pietroasele.

Rentabilitatea economică și cea financiară obținute de cele patru societăți în perioada 2009-2013

Unde, RfKp= Rentabilitatea financiara a capitalului propriu

Re= Rentabilitatea economică

Utilizarea capitalului propriu a fost eficientă pe toată perioada analizată la Tohani și la S.E.R.V.E. , la Ceptura în 2009, 2011 și 2013, iar la Pietroasele doar în 2009 și 2010. Valoarea mare a ratei obținute la Tohani și S.E.R.V.E. arată faptul că investiția făcută de acționari s-a transformat într-un profit semnificativ pentru cele două societăți viticole. Valoarea mică a indicatorului, sub 5% la celelate două sicietăți viticole, Ceptura și Pietroasele în anii în care au înregistrat profit se traduce printr-o eficiență scăzută a utilizării capitalului propriu.

De rentabilitate economică putem vorbi de asemenea, la Tohani și S.E.R.V.E. pe perioada celor cinci ani, aceste două societăți încheind toate exercițiile financiare cu profit, la Ceptura în 2009, 2011 și 2013, valoarea raportului fiind subunitară, adică o eficiență scăzută a activelor, iar la Pietroasele rentabilitatea economică a fost obținută doar în primii doi ani, având valori subunitare.

Rentabilitatea comercială și cea a resurselor consumate obținute de cele patru societăți în perioada 2009-2013

Unde, Rrc= Rata rentabilității comerciale

Rrrc= Rata rentabilității resurselor consumate

Valoarea optimă a ratei de rentabilitate comercială a fost atinsă doar de Tohani în 2009, 2010, 2011 și 2013, raportul fiind mai mare de 1/8, iar la S.E.R.V.E. rentabilitatea comercială a fost redusă pe perioada celor cinci ani, valoarea raporutului fiind sub nivelul considerat a fi optim pentru ca activitatea să fie rentabilă. Ceptura a avut o rată a rentabilității comeriale scăzută, valoarea raportului fiind subunitară în anii în care societatea a înregistrat profit, respectiv 2009, 2011 și 2013, iar Pietroasele, deși are în primul an un raport supraunitar, valoarea acestuia scade în 2010, pentru ca în următorii ani să nu mai putem vorbi de rentabilitate deoarece societatea viticolă intră pe pierdere. Din punct de vedere al rentabilității comerciale, cea mai rentabilă dintre cele patru societăți viticole din podgoria Dealu Mare este Tohani iar cea mai puțin rentabilă (dacă luăm în calcul anii în care societățile înregistrează profit) este Pietroasele, aceasta fiind pe pierdere trei ani consecutivi din cinci, câți are perioada analizei noastre.

Dacă analizăm cele patru societăți viticole din prisma rentabilității resurselor consumate vom obține aceleași rezultate: cea mai rentabilă este Tohani, cu un raport Profit/Cheltuieli supraunitar pe toată perioada celor cinci ani, iar cea mai puțin rentabilă este Pietroasele, nivelul cheltuielilor fiind destul de mare, aceasta nemaiînregistrând profit în 2011, 2012 și 2013. La Ceptura rentabilitatea resurselor consumate este redusă, raportul fiind subunitar în anii în care se obține profit iar la S.E.R.V.E. rentabilitatea resurselor consumate, deși oscilează de la an la an, se menține pe toată perioada analizată.

Concluzii

Potențialul Podgoriei Dealu Mare a atras după 1989 mulți investitori care au pus bazele unor societăți viticole și care, produc astăzi vinuri de renume, medaliate la concursuri internaționale. Pe lângă acești investitori, în renumita podgorie a Munteniei au venit descendenții familiilor de boieri care au deținut în zonă terenuri întinse, cultivate cu viță-de-vie și, care, vor să ducă mai departe tradiția vinului.

Analiza economico-financiară a celor patru societăți viticole din studiul de caz, care fac parte din Podgoria Dealu Mare ne-au ajutat să ne facem o idée despre modul în care se face viticultură în țara noastră, problemele cu care se confruntă cei care activează în domeniu, dar și notorietatea de care se bucură vinurile românești pe piețele din țară și din afara țării. Din acest motiv, am ales două societăți care obțin la sfârșitul fiecărui exercițiu financiar profit, și anume: Domeniile Viticole Tohani și S.E.R.V.E., precum și alte două care înregistrează pierderi în perioada analizată: Ceptura și Pietroasele. Pe baza datelor din bilanț pe perioada 2009-2013, am facut o analiză a elementelor patrimoniale în dinamică, de structură, precum și din punct de vedere al rentabilității. Rezultatele obținute ne-au dat o imagine a activității desfășurate de cele patru societăți în perioada 2009-2013, ajutându-ne, totodată, să identificăm factorii care au dus la aceste rezultate și să formulăm concluzii și măsuri pentru creșterea profitabilității.

Cu un mediu extern favorabil, societățile viticole din Podgoria Dealu Mare pot adopta strategii de dezvoltare, extindere sau penetrare pe alte piețe. Pentru adoptarea acestor strategii, societățile trebuie să-și stabilească obiective precise cum ar fi:

Să încerce să-și diversifice producția;

Să îmbunătățească nivelul calitativ al produselor și serviciilor;

Utilizarea în procesul de obținere a vinului a strugurilor de calitate;

Investiții în zona de păstrare/maturare a vinului;

Calificarea personalului angajat;

Retehnologizarea producției și întreținerea în condiții optime a utilajelor;

În vederea diminuării pierderilor legate de producție societățile din domeniul vitivinicol trebuie să recurgă la anumite măsuri cum ar fi:

Asigurarea recoltei;

Reconversia plantațiilor de viță-de-vie;

Promovare prin medii on-line, care ar genera costuri mai mici;

Înlocuirea muncii manuale cu utilaje moderne;

Tratamente la timp și de calitate pentru bolile și dăunătorii specifici viței de vie;

Pentru creșterea rentabilității capitalurilor proprii este necesar să crească profitul în condițiile păstrării aceluiași capital propriu sau păstrarea profitului net concomitent cu scăderea capitalului propriu, fie micșorarea ponderii capitalurilor proprii în total pasiv.

Creșterea rentanbilității economice presupune pe de o parte creșterea profitului prin folosirea eficientă a tuturor resurselor antrenate în obținerea producției, iar pe de altă parte reducerea cheltuielilor.

Vinurile obținute de către societățile din podgoria Dealu Mare au deja un renume, sunt vinuri cu însemne DOC, premiate atât în țară cât și în străinătate. Cu toate acestea, după cum am constatat în urma analizei, societăile viticole se confruntă cu diverse probleme, de natură financiară, de desfacere. Pe lângă aceste puncte slabe, vulnerabilitatea producției față de factorul climatic rămâne cel mai important aspect de care trebuie ținut seama în titicultură.

Fiecare societate viticolă trebuie sa-ți coreleze permanent producția cu cererea solvabilă. Pentru aceasta, ele trebuie să cunoască nevoia de consum, precum și comportamentul de cosum, elemente extrem de importante în adoptarea strategiilor pe termen mediu și lung. De aceea, în capitolul următor vom analiza consumul de vin din prisma comportamentului de consum dar și a factorilor care îl influențează direct sau indirect.