Strategia B.n.r. de Tintire Directa a Inflatiei
Cuprins
Introducere
Capitolul 1. Banca centrală
1.1. Apariția și rolul băncilor centrale. Istoria și caracteristicile BNR
1.2. Independența băncilor centrale. Independența BNR
Capitolul 2. Obiectivele și instrumentele politicii monetare
2.1. Obiectivele generale ale politicilor economice
2.2. Obiectivele specifice ale politicii monetare
2.2.1. Rata dobânzii
2.2.2. Cursul de schimb
2.2.3. Masa monetară
2.3. Instrumentele politicii monetare
2.3.1. Rata dobânzii
2.3.2. Operațiunile open-market
2.3.3. Rezerva minimă obligatorie
Capitolul 3. Instrumentele politicii monetare ale BNR și evoluția lor
3.1. Operațiunile open-market
3.2. Facilitățile permanente acordate instituțiilor de credit
3.3. Rezervele minime obligatorii
3.4. Rata dobânzii de politică monetară
Capitolul 4. Strategia de țintire directă a inflației
4.1. Inflația – delimitări conceptuale
4.1.1. Definiții
4.1.2 Măsurarea inflației
4.1.3 Cauzele, formele și consecințele inflației
4.2. Scurt istoric al inflației în România
4.3. Strategia de țintire directă a inflației
4.4 Țintirea directă a inflației și criza economică
4.5. Țintirea directă a inflației în România
4.6. Țintirea directă a inflației în Polonia
4.7. Țintirea directă a inflației în Ungaria
Concluzii
Bibliografie
Anexe
Introducere
Lucrarea de față își propune să analizeze politica monetară, luând în calcul ceea ce înseamnă obiectivele ei și instrumentele prin care se încearcă atingerea lor. De asemenea este analizată țintirea directă a inflației ca strategie de politică monetară, în același timp cu oportunitatea aplicării acesteia în trei țări foste comuniste, România, Polonia și Ungaria pe fondul crizei economice începute în 2007.
Tema a fost aleasă datorită complexității și importanței pe care o are politica monetară în cadrul mixului de politici economice dintr-o țară. Analiza acesteia presupune o bună capacitate de înțelegere a modului de funcționare a economiei unei țări, necesitând cunoștințe din diferite aspecte ale vieții economice.
Lucrarea este structurată în patru capitole, în funcție de problematica ce o atinge fiecare dintre acestea.
Primul capitol tratează noțiunea de bancă centrală, cu accentul pus pe Banca Națională a României, istoria acesteia, atribuții, dar și pe un aspect deosebit de important, independența acesteia. Independența Băncii Naționale a României este esențială în stabilirea obiectivelor, instrumentelor, dar și o condiție obligatorie pentru succesul strategiei de țintire directă a inflației.
Al doilea capitol tratează obiectivele și instrumentele politicii monetare, sub aspect teoretic. Sunt atinse teme care se referă la locul obiectivelor politicii monetare în cadrul obiectivelor politicii economice în ansamblul ei, obiectivele finale ale politicii monetare, dar mai ales cele intermediare. Se tratează apoi instrumentele folosite pentru atingerea obiectivelor, în special cele mai utilizate, cele indirecte: rata dobânzii, rezerva minimă obligatorie și operațiunile open-market.
Capitolul al treilea prezintă instrumentele utilizate de Banca Națională a României după căderea comunismului și evoluția acestora. Se realizează o analiză a acestor instrumente și a modului în care banca centrală a construit aceste instrumente, pentru ca ele să poată servi cu succes scopurilor ce necesită a fi vizate. Se prezintă de asemenea modul în care ele au evoluat după 1990, pe baza analizei legislației în domeniu.
Capitolul al patrulea tratează strategia de țintire a inflație. În primul subcapitol este prezentată inflația sub aspect teoretic, ca și dezechilibru la nivel macroeconomic, cu ajutorul unor definiții, clasificări, cauze, efecte. Al doilea subcapitol prezintă un scurt istoric al inflației în România. Subcapitolul al treilea tratează strategia de țintire directă a inflației sub aspect teoretic, în special pe baza celor mai însemnate articole de specialitate publicate pe această temă. Al patrulea subcapitol vizează țintirea directă a inflației în contextul crizei economice, iar următoarele subcapitole prezintă analiza modului în care a fost atinsă ținta de inflație în trei foste state membre ale blocului comunist care au trecut la acest tip de strategie: România, Polonia și Ungaria. De asemenea este prezentată previziunea băncilor centrale din cele trei state asupra modului în care inflația va evolua în viitor și asupra gradului de atingere a țintei vizate.
Ultima parte a lucrării prezintă concluziile generale ale lucrării și oferă o imagine de ansamblu asupra acesteia.
Capitolul 1. Banca centrală
1.1. Apariția și rolul băncilor centrale. Istoria și caracteristicile BNR
Banca centrală este unul dintre cei mai importanți participanți la viața economică dintr-un stat, asigurând funcționarea optimă a sistemului bancar. Sistemul bancar din România este structurat pe două nivele, pe primul nivel se află Banca Națională a României, iar pe nivelul al doilea se află instituțiile de credit sau băncile comerciale. Această structură este consacrată în majoritatea statelor, fiind eficientă și aducând un plus de control și o reglementare strictă a domeniului bancar, unul dintre aspectele esențiale ale economiei.
O bancă centrală are în general următoarele atribuții:
emite monedă sub formă de bilete de bancă și monede;
stabilește și implementează politica monetară;
acționează ca împrumutător de ultimă instanță, acordă credite de refinanțare băncilor comerciale, realizează operațiuni open-market, astfel ea luând titulatura de bancă a băncilor;
administrează contul statului și acționează ca și o bancă a statului;
reglementează și supraveghează sistemul bancar, instituțiile de credit;
autorizează înființarea de instituții de credit;
gestionează rezervele statului, păstrate sub formă de aur și devize, de cele mai multe ori;
reprezintă statul la negocieri cu organisme internaționale și realizează comunicarea cu alte bănci centrale corespondente din diverse state.
Operațiunile efectuate de o bancă centrală se pot grupa după mai multe criterii. Cel mai relevant considerăm că ar fi cel al funcțiilor îndeplinite. Astfel există:
1. Operațiuni pasive, care includ:
constituirea capitalului;
depunerile în conturi, prin depunerile statului, băncilor autohtone și ale altor bănci străine;
emisiunea bănească, pentru asigurarea masei de numerar necesară circulației monetare.
2. Operațiuni active, ce cuprind:
operațiuni de creditare a băncilor comerciale prin mai multe modalități, rescontare, credit de gaj pe efecte comerciale, credit de gaj pe efecte publice (numit și credit de lombardare), credit guvernamental;
operațiuni de decontare inter și intrabancare efectuate prin compensarea multilaterală a plăților din sistemul bancar, dar și decontările realizate între banca centrală și sucursalele și agențiile sale;
operațiuni de vânzare-cumpărare aur și devize, realizate pentru consolidarea rezervei valutare și pentru influențarea cursului de schimb al monedei naționale, în funcție de politica valutară adoptată.
3. Operațiuni conexe, printre care cele de piață de capital, cu titluri de credit, leasing financiar, etc.
Banca centrală trebuie să comunice cu publicul larg, acest aspect al transparenței fiind unul foarte important. Se comunică obiectivele de bază, strategia de atingere a lor, instrumentele prin care se realizează aceasta, succesele și eșecurile înregistrate, motivarea acestora, prin toate acestea banca centrală dovedind transparență și câștigând la capitolul credibilitate. De asemenea banca centrală trebuie să colaboreze cu alte autorități publice și organisme internaționale, în vederea îndeplinirii atribuțiilor și a realizării lor cu succes.
Băncile centrale au apărut ca o necesitate în sistemele bancare datorită nevoii de fluidizare a circulației masei monetare, prin controlul exercitat de acestea asupra emisiunii monetare. Astfel primele bănci centrale au apărut în Europa în secolul al XVII-lea, având inițial ca funcție principală finanțarea deficitelor bugetare. Cele dintâi bănci centrale au apărut în Suedia (1668) și Anglia (1694), aceasta din urmă fiind considerată prototipul băncii de emisiune.
Banca Angliei a avut la înființare rolul de bancă a statului și de gestionare a deficitului, dar pe parcursul timpului acest rol a crescut tot mai mult, astfel astăzi ajungând să fie în centrul sistemului bancar din Marea Britanie și să administreze moneda națională. În prezent majoritatea băncilor centrale au monopol asupra emisiunii de bancnote și monede. Această bancă și-a început activitatea prin acordarea unui împrumut Guvernului, dobânda fiind de 8%, pe baza capitalului în aur, ca mai apoi același capital să fie folosit pentru împrumutul particularilor sub forma unor bancnote emise.
Dacă luăm cazul României, anumite încercări de înființare a unei bănci centrale în Principatele Române au existat de la jumătatea sec al XIX-lea, înainte acest lucru fiind mai greu înfăptuit deoarece cele trei țări române erau dezbinate și nu exista un stat de drept. Totuși acest demers s-a realizat doar spre finalul secolului.
În 27 februarie 1880, președintele Consiliului de Miniștri din România depune în Parlament proiectul Legii Constitutive a Băncii Naționale a României. O zi mai târziu au loc dezbateri în Parlament asupra proiectului de lege, acesta fiind vehement contestat de o parte a opoziției. În ciuda acestui fapt votul este covârșitor în favoarea acestui proiect de lege, doar 5 voturi fiind împotrivă, 3 în Senat și 2 în Camera Deputaților, unde au existat și 14 abțineri. În 11 aprilie Legea este promulgată de către Carol I.
Așadar Banca Națională a României a fost înființată, prin înregistrarea în Monitorul Oficial, la 17 aprilie 1880, prin Legea pentru înființarea unei bănci de scont și circulațiune, fiind una dintre cele mai vechi bănci centrale din lume, având capital autohton deținut o treime de stat și două treimi de particulari. Banca Națională a României a avut de la început privilegiul exclusiv asupra emisiunii de bancnote. Primul guvernator a fost Ion I. Câmpineanu, dar unul dintre cei mai importanți oameni ai vremii, care a stat în spatele bunei funcționări a acestei instituții a fost Eugeniu Carada.
Banca Națională a funcționat inițial în clădirea Senatului, achiziționând mai apoi în 1882 un teren în strada Lipscani, pe acesta fiind construit noul sediu, dat în folosință abia în 1890. Activitatea s-a extins rapid, până la începerea Primului Război Mondial creându-se o reațea de sucursale și agenții, și de asemenea reușind să se câștige mult la capitolul credibilitate. În timpul acestui război a trecut prin numeroase încercări, ea fiind nevoită să își mute sediul central la Iași și să evacueze tezaurul la Kremlin, în 1916, acesta fiind mai apoi confiscat de guvernul țarist. Tot în timpul războiului împrumuturile acordate statului au fost cele prin care s-au putut finanța campaniile militare ale armatei române. După Marea Unire, Banca Națională a trebuit să își extindă din nou rețeaua de sucursale și agenții și să realizeze unificarea monetară pe întregul teritoriu al României.
Odată cu Marea Criză dintre 1929-1933, Banca Națională s-a remarcat din nou oferind statului împrumuturi pentru acoperirea deficitului și finanțarea instituțiilor publice puternic afectate de contextul economic. În anul 1938 BNR a achiziționat terenul pentru construcția unui nou sediu care să corespundă volumului mare de activități desfășurate. Contrucția a durat până în anii 50', datorită situației politice existente în țară, când aceasta a fost atribuită abuziv Ministerului Finanțelor. Perioada interbelică a constituit o perioadă de înflorire nemaivăzută până atunci în economia românească, Banca Națională contribuind și ea însemnat la aceasta. Atât în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, cât și după acesta BNR a continuat să sprijine statul. Un aspect mai deosebit îl constituie ascunderea tezaurului în Subcarpații Olteniei, decizie luată datorită neplăcutei experiențe antcueze tezaurul la Kremlin, în 1916, acesta fiind mai apoi confiscat de guvernul țarist. Tot în timpul războiului împrumuturile acordate statului au fost cele prin care s-au putut finanța campaniile militare ale armatei române. După Marea Unire, Banca Națională a trebuit să își extindă din nou rețeaua de sucursale și agenții și să realizeze unificarea monetară pe întregul teritoriu al României.
Odată cu Marea Criză dintre 1929-1933, Banca Națională s-a remarcat din nou oferind statului împrumuturi pentru acoperirea deficitului și finanțarea instituțiilor publice puternic afectate de contextul economic. În anul 1938 BNR a achiziționat terenul pentru construcția unui nou sediu care să corespundă volumului mare de activități desfășurate. Contrucția a durat până în anii 50', datorită situației politice existente în țară, când aceasta a fost atribuită abuziv Ministerului Finanțelor. Perioada interbelică a constituit o perioadă de înflorire nemaivăzută până atunci în economia românească, Banca Națională contribuind și ea însemnat la aceasta. Atât în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, cât și după acesta BNR a continuat să sprijine statul. Un aspect mai deosebit îl constituie ascunderea tezaurului în Subcarpații Olteniei, decizie luată datorită neplăcutei experiențe anterioare.
În timpul regimului comunist Banca Națională a funcționat după modelul sovietic, având doar parțial atribuțiile unei bănci centrale, accentul căzând pe finanțarea economiei planificate. Atribuțiile în domeniul politicii monetare nu mai erau ale băncii centrale, aceasta deținând din vechile atribuții doar emiterea de monedă și administrarea contului statului.
După 1989, odată cu căderea regimului comunist, BNR și-a reintrat în drepturi și a început reconstrucția sistemului bancar din România, contribuind din plin la tranziția de la economia centralizată la cea de piață. În anul 2004 a intrat în vigoare noul Statut al Băncii Naționale a României, prin Leagea 312, o lege importantă având în vedere alinierea la standardele europene și stipularea în acesta a independenței.
Potrivit Legii 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României, art. 2, alin. 1 "Obiectivul fundamental al Băncii Naționale a României este asigurarea și menținerea stabilității prețurilor." Potrivit aceleași legi BNR este responsabilă de următoarele atribuții principale:
elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb;
autorizarea, reglementarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, promovarea și monitorizarea bunei funcționări a sistemelor de plăți pentru asigurarea stabilității financiare;
emiterea bancnotelor și a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;
stabilirea regimului valutar și supravegherea respectării acestuia;
administrarea rezervelor internaționale ale României.
Această lege a fost una dintre pietrele de temelie a reformei sistemului bancar continuată mai apoi prin Legea 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului și alte acte normative emise în domeniul bancar sau în domenii conexe.
1.2. Independența băncilor centrale. Independența BNR
Independența băncilor centrale este un aspect tratat încă din secolul XIX. David Ricardo spunea că banca centrală nu ar trebui să finanțeze deficitul bugetar al statului. Acestuia i-a urmat Keynes care a afirmat același lucru în 1913.
Banca centrală are nevoie de independență față de politic, deoarece acesta din urmă va încerca aproape întotdeauna să își urmărească propriile interese și prin măsurile luate va fi afectată politica monetară dintr-un stat. Dacă banca centrală este independentă față de politic, aceasta va lua măsurile necesare pentru realizarea stabilității financiare și îndeplinirii obiectivelor sale. Banca centrală trebuie să își ia responsabilitatea alegerii celor mai potrivite măsuri în funcție de realitatea economică dintr-o țară.
Independența unei bănci centrale se tratează din mai multe puncte de vedere, astfel că trebuie făcută o diferență între mai multe tipuri de independență. Considerăm că cea mai relevantă este diferențierea făcută de Debelle și Fischer, aceștia vorbesc despre independența obiectivului și independența instrumentelor. "O bancă centrală are independență a obiectivului când este liberă să își fixeze obiectivele finale ale politicii monetare." Astfel o bancă centrală poate decide care obiectiv este mai important pentru politica sa monetară pe care o promovează, chiar dacă guvernul este de altă părere. "O bancă care are independență a instrumentelor este liberă să aleagă mijloacele prin care caută să își îndeplinească obiectivele". Altfel spus banca centrală are puterea de a decide cum acționează și ce instrumente folosește pentru a ajunge la un anumit rezultat. O bancă care deține ambele tipuri de independență poate fi considerată ca fiind cu un grad mare de independență. Totuși există mai multe modele de măsurare a independenței, create de-a lungul vremii de mai mulți autori, independența băncii de emisiune fiind un aspect tratat cu mult interes în lucrările de specialitate. Dintre modele amintim cel realizat de Cukierman Alex în 1992, deoarece criteriile acestuia sunt aproximativ similare cu cele ale următorului studiu, prezentat mai jos, aplicat Băncii Naționale a României.
În cadrul Legii 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României, la art. 1 se precizează "Banca Națională a României este o instituție publică independentă, cu sediul central în municipiul București și poate avea sucursale și agenții atât în municipiul București, cât și în alte localități din țară." Astfel odată cu adoptarea acestei legi, Banca Națională a României a dobândit independența de jure, fiind primul statut al băncii în care acest lucru este specificat. De asemenea la art. 3 se menționează "În îndeplinirea atribuțiilor, Banca Națională a României și membrii organelor sale de conducere nu vor solicita sau primi instrucțiuni de la autoritățile publice sau de la orice altă instituție sau autoritate." Aceasta întărește cele menționate la articolul 1 și se referă la așa-zisa independență instituțională a BNR. Independența față de politic este precizată și la articolul 7, unde se precizează faptul că "se interzice Băncii Naționale a României creditarea pe descoperit de cont sau orice alt tip de creditare a statului, autorităților publice centrale și locale, regiilor autonome, societăților naționale, companiilor naționale și altor societăți cu capital majoritar de stat." Prin Legea 312/2004 Banca Națională capătă exclusivitatea în stabilirea și aplicarea politicii monetare a statului, independent față de Guvernul României și față de orice alt decident politic.
Independența BNR se poate referi la mai multe aspecte, pe lângă independența instituțională se poate vorbi și de independență personală, deoarece se elimină orice presiune de numire în funcție sau demitere a membrilor Consiliului de Administrație.
Gradul de independență al Băncii Naționale a României a fost măsurat de către mai mulți autori, interesul pentru acest subiect fiind mai ridicat după apariția noului Statul al BNR în anul 2004 și după aderarea României la Uniunea Europeană și alinierea la reglementările existente în cadrul Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC).
Dintre studii cel mai relevant îl considerăm cel al lui Dedu Vasile și Stoica Tiberiu. Aceștia au elaborat un model care lua în considerare 3 aspecte:
guvernatorul Băncii Naționale a României;
măsurile luate de Banca Națională;
Consiliul de Administrație al BNR.
Cele trei criterii au fost analizate și defalcate în detaliu acordându-se un punctaj fiecăruia. Astfel în final s-a calculat un scor general, din care a reieșit un punctaj de 15,76 dintr-un maxim de 18, care tradus în procente ar însemna un grad de independență 87,55%. Acest grad de independență al BNR este unul ridicat, banca dispunând atât de independența instrumentelor, cât și de cea a obiectivului. De asemenea BNR stabilește politica monetară, cât și cea valutară, beneficiind de independență operațională.
Băncii Naționale i se interzice finanțarea directă a sectorului public sau a entităților ce aparțin sectorului public. Astfel se poate vorbi de independența financiară a BNR, Bugetul de venituri și cheltuieli al instituției se aprobă de Consiliul de Administrație și este supus auditului intern. Se realizează de asemenea și comunicarea în Parlament de către Guvernatorul BNR, a Raportului Anual al Băncii Naționale a României, acesta fiind dezbătut în cele două Camere reunite în ședință comună, fără a se supune votului. Această prezentare se realizează în termen de până la 30 iunie a anului următor celui la care se referă raportul.
Din cele prezentate se poate concluziona că Banca Națională a României dispune de un grad de independență destul de ridicat, suficient pentru a putea să stabilească cele mai adecvate politici, strategii, instrumente și pentru a le putea aplica în funcție de necesitățile economiei la un moment dat. De asemenea această independență oferă o credibilitate ridicată, încrederea populației și în special a agenților economici fiind esențială pentru reușita unor măsuri de politică monetară. Independența este o condiție esențială și în cazul strategiei de țintire directă a inflației utilizată de Banca Națională a României, la fel de importantă fiind în acest caz încrederea în instituție. De asemenea independența și încrederea se pot căștiga prin transparența de care Banca Centrală dă dovadă, comunicările publice având un rol deosebit de important în implementarea țintirii directe a inflației.
Capitolul 2. Obiectivele și instrumentele politicii monetare
Politica monetară este una dintre cele mai importante politici ale unei țări, aceasta fiind cel mai adesea sarcina băncii centrale. Obiectivele acestei politici trebuie să fie în concordanță cu celelalte ale statului. Astfel de cele mai multe ori obiectivele se pot grupa în obiective generale ale politicilor economice și obiective specifice ale fiecărei politici, în acest caz cele specifice politicii monetare. Pentru atingerea unui anumit obiectiv întotdeauna trebuie să existe mijloace care să ducă la rezultatul dorit. Acest lucru se întâmplă și în cazul politicii monetare, aceasta utilizând instrumente speficice, ca modalitate de atingere a obiectivelor.
2.1. Obiectivele generale ale politicilor economice
Componenta economică a unui stat este esențială pentru acesta. Importanța ei derivă din faptul că economia este cea prin care un stat devine dezvoltat și prin care nivelul de trai devine ridicat. Astfel putem vorbi de politica economică a unui stat, promovată prin autoritățile sale. Activitatea economică este cea care susține mai apoi toate aspectele politice, sociale, culturale, chiar militare ale unei țări.
Politica economică este "ansamblul deciziilor adoptate de către autoritățile publice, în vederea orientării activității economice într-un sens considerat rezonabil pe teritoriul național." Obiectivul principal al politicii economice ar trebui să fie o creștere economică durabilă, pentru asigurarea bunăstării tuturor cetățenilor.
În concordanță cu politica economică adoptată, autoritățile statului au trasate anumite obiective ce trebuie să fie realizate. Aceste obiective generale ale politicii economice ajung, de cele mai multe ori, să fie pentru politica monetară obiective finale. Aceasta datorită faptului că politica monetară nu poate să fie în totalitate independentă față de politicile promovate de guvern, aceasta trebuie să fie în concordanță cu celelalte politici promovate într-o țară, printre care politicile structurale, politicile fiscale, politicile bugetare etc. Astfel la nivelul economiei naționale acționează un mix de politici.
Obiectivele finale ale politicii monetare se axează de cele mai multe ori asupra inflației. Pe lângă aceasta se mai urmăresc și alte aspecte ale vieții economice precum echilibrarea balanței de plăți, creșterea economică, dar și nivelul de trai al populației. Un alt aspect urmărit este ocuparea forței de muncă, șomajul fiind un dezechilibru la nivel macroeconomic, ce trebuie ținut sub control, agravarea fenomenului ducând la efecte negative asupra economiei și la deteriorarea vieții populației.
De-a lungul timpului s-au format numeroase păreri despre care ar trebui să fie obiectivele politicii economice. Există mai multe teorii în acest sens printre care:
axa politicii clasice – specifică secolului XIX și începutului de secol XX, fiind bazată în primul rând pe stabilitatea prețurilor și în al doilea rând pe echilibrul balanței de plăți externe;
triunghiul keynesian – a adăugat un nou obiectiv, celor clasice, și anume ocuparea forței de muncă;
careul creșterii armonizate – se mai adaugă un al patrulea obiectiv, creșterea economică;
pentagonul noii societăți – se vizează partea de venituri ce rămâne după impozitare, astfel protecția socială devine un al cincilea obiectiv;
hexagonul politicii economice actuale – introduce a șasea componentă a obiectivelor și anume protecția mediului înconjurător, reducerea poluării.
Politica economică ar trebui să stabilească o ierarhie, anumite obiective prioritare și astfel să se ajungă la instrumentele prin care poate fi atins fiecare obiectiv în parte. În cazul obiectivelor finale ale politicii monetare, în general, se pune accent pe combaterea inflației, dar există și păreri conform cărora produsul intern brut ar trebui vizat ca și obiectiv, creșterea economică fiind mai importantă.
În prezent cele mai multe bănci centrale au ca și obiectiv principal, stipulat prin lege, stabilitatea prețurilor. Stabilitatea prețurilor "se referă la nivelul general al prețurilor în economie și implică evitarea atât a inflației prelungite, cât și a deflației". Acest obiectiv a creat premisele pentru unele bănci să adopte anumite strategii de politică monetară, cum ar fi: țintirea directă a inflației, țintirea agregatelor sau țintirea cursului de schimb.
Spre exemplu Banca Central Europeană are și ea stabilit ca și obiectiv principal stablilitatea prețurilor: Odată cu Tratatul de la Lisabona din anul 2009, acesta a devenit și obiectiv al Uniunii Europene. Și Banca Națională a României are ca și obiectiv fundamental stabilitatea prețurilor, la art. 2, alin. 1 se precizează că "Obiectivul fundamental al Băncii Naționale a României este asigurarea și menținerea stabilității prețurilor." În majoritatea țărilor, chiar dacă acesta este obiectivul principal, banca centrală poate să își stabilească unele obiective secundare, conexe pentru politica monetară.
O excepție însemnată de la cei care au adoptat acest tip de obiectiv final este SUA, prin Actul Sistemului Federal de Rezerve, în care la secțiunea 2A, Obiective ale politicii monetare, este menționat "Consiliul de administrație al Sistemului Federal Reserve și Comitetul Open Market vor menține o creștere pe termen lung a creditului și agregatelor monetare în funcție de potențialul pe termen lung al economiei de a crește producția, pentru a promova în mod eficient obiectivele de maximă ocupare a forței de muncă, stabilitate a prețurilor și ratele moderate ale dobânzilor pe termen lung."
Alegerea stabilității prețurilor ca și obiectiv principal al politicii monetare are legătură cu avantajele pe care le deține. În primul rând contribuie la mai buna informare a actorilor economici în ceea ce privește consumul și investițiile. Astfel o firmă dacă va avea încredere că inflația va rămâne stabilă, va acționa în consecință și nu va genera costuri suplimentare pentru riscul de inflație, astfel resursele financiare vor fi orientate în alte direcții, cum ar fi investițiile în mijloace productive. Dacă acest lucru s-ar întâmpla, s-ar genera mai multe locuri de muncă și prosperitate la nivelul economiei. Dacă s-ar aștepta la o inflație ridicată, agentul economic ar direcționa acele resurse în special în bunuri reale, pentru a se proteja de efectele generate de aceasta. În al doilea rând stabilitatea prețurilor reduce efectele de accentuare a politicii fiscale. În al treilea rând inflația controlată conduce la stabilitate financiară, chiar dacă singură nu este suficientă pentru a asigura acest lucru. Aceasta elimină incertitudinea generată de instabilitatea prețurilor la nivelul piețelor. În al patrulea rând putem vorbi de o mai bună protecție socială, diferitele categorii ale populației fiind afectate direct de inflația generată în economie.
Chiar dacă stabilitatea prețurilor este obiectivul fundamental declarat al politicii lor monetare, "majoritatea băncilor centrale nu se limitează la atingerea obiectivului prioritar, acționând prin politica lor monetară pentru atingerea unor obiective, cel puțin la fel de importante între care amintim:
lupta împotriva șomajului;
creșterea economică;
stabilitatea piețelor financiare;
stabilitatea ratelor dobânzii;
stabilitatea cursului de schimb."
Stabilitatea prețurilor este considerată ca fiind singura variabilă ce poate fi influențată de politica monetară pe termen lung, existând anumite rezerve în cazul eficienței de influențare a produsului intern brut sau al gradului de ocupare a forței de muncă. Pe termen lung politica poate doar să controleze variabile cum sunt cursul de schimb sau inflația.
De asemenea trebuie luat în calcul și aspectul conform căruia obiectivele băncii centrale pot să nu fie în concordanță totală, spre exemplu o creștere economică însoțită de un șomaj scăzut va duce în general la creșterea inflației și a ratei dobânzii. Astfel că banca centrală trebuie să facă unele alegeri pentru ca obiectivele ce le urmărește să fie cele mai potrivite pentru contextul economic în care țara se află. Banca centrală va trebui să stabilească pentru aceasta strategia ce o va urma, dar și instrumentele cele mai adecvate pentru ca în final să fie atinse obiectivele urmărite.
2.2. Obiectivele specifice ale politicii monetare
Politica monetară poate fi definită ca fiind "o componentă a politicii economice ce vizează influențarea evoluției masei monetare și a ratelor dobânzilor și, prin aceasta, a inflației, creșterii economice, forței de muncă și a ratei de schimb."
O altă definiție a politicii monetare este aceea că reprezintă "acțiunea globală, exercitată prin manevrarea variabilelor monetare, asupra principalelor variabile economice: nivelul prețurilor, produsul intern brut, gradul de ocupare a mâinii de lucru (rata șomajului), soldul balanței de plăți externe etc."
Aceasta are anumite obiective specifice sau intermediare cu privire la nivelul celor mai importante variabile ce pot fi influențate: rata dobânzii, cursul de schimb și masa monetară.
Unii autori vorbesc de anumite obiective operaționale pe care banca centrală și le fixează, pentru ca acestea să ducă mai apoi la realizarea obiectivelor intermediare și în sfârșit la realizarea obiectivelor finale. Acestea ar reprezenta anumite "variabile monetare pe care banca centrală le poate influența în mod relativ eficace cu ajutorul instrumentelor de care dispune." Astfel se poate da exemplu următor: banca centrală poate să influențeze mult mai ușor rata dobânzii pe piața interbancară, dacă deține instrumente adecvate, decât ar putea influența rata dobânzii la obligațiuni.
În continuare sunt prezentate principalele obiective intermediare ale politicii monetare: rata dobânzii, cursul de schimb și masa monetară.
2.2.1. Rata dobânzii
Rata dobânzii are influențe atât pe plan intern, cât și pe plan extern, chiar dacă în acest ultim caz doar pe termen scurt.
Rata dobânzii influențează în mod direct creditele acordate și astfel sunt afectate investițiile din economie. De asemenea rata dobânzii are efecte și asupra consumului, în special prin creditele de consum acordate populație, dar și prin consumul de bunuri de folosință îndelungată, acestea fiind finanțate de obicei prin credite pe termen mediu și lung contractate de către populație.
În plan extern se poate vorbi de influența ratei dobânzii asupra mișcărilor de capital. investitorii își vor concentra atenția spre acele țări în care rata dobânzii este mai mare, pentru a câștiga cât mai mult din plasamentele efectuate. Pentru ca acest raționament să funcționeze este necesar însă ca și statele comparate să aibă un grad de dezvoltare asemănător, decizia de a efectua plasamente a unui investitor fiind generată și de alte aspecte printre care siguranța oferită și riscurile cât mai mici care le implică investiția.
Un alt aspect ce trebuie avut în vedere în ceea ce privește rata dobânzii ca și obiectiv al politicii monetare se referă la felul ratei reale a dobânzii. Aceasta poate fi real pozitivă, real negativă sau zero. Dobânda real pozitivă se manifestă atunci când rata inflației este mai mică decât rata dobânzii, situația contrară fiind o dobândă real negativă, când rata inflației este mai mare decât rata dobânzii.
O dobândă real pozitivă încurajează economisirea și descurajează creditarea și investițiile. S-ar putea spune că în acest caz o dobândă real negativă ar fi mai benefică pentru că ar încuraja investițiile și astfel creșterea economică. Situația nu este chiar atât de simplă deoarece chiar dacă este încurajată creditarea, în cazul unei dobânzi real negative este descurajată economisirea. Fiind descurajată economisirea scad și depozitele bancare și lichiditatea băncilor. Pe baza depozitelor băncile acordă credite și astfel scăzând depozitele scade și oferta de credite. Scăzând oferta de credite, în condițiile unei cereri ridicate dată de dobânda real negativă, se va ajunge la un deficit de ofertă și astfel la emisiune suplimentară din partea băncii centrale. Băncile comerciale în ultimă instanță vor apela la banca centrală pentru resursele necesare acoperirii cererii de credite. De asemenea o rată ridicată a inflației va duce la descurajarea investițiilor și la încurajarea agenților economici și populației de achiziționare de bunuri reale pentru a se proteja de instabilitatea prețurilor. Un alt motiv important pentru care o dobândă real negativă este nocivă este acela că creditarea se va îndrepta aleatoriu în diferite sectoare ale economiei, fără a ține cont de necesitățile reale ale acesteia. Astfel vor ajunge credite în anumite sectoare în care cererea este deja saturată și se va genera și aici un exces de ofertă din partea agenților economici, unii ajungând pe termen lung chiar la faliment, din imposibilitatea valorificării producției realizate. Acest lucru se va întâmpla în condițiile în care alte sectoare se vor afla în cazul unui deficit de ofertă datorită faptului că neavând acces la creditare, aceasta fiind insuficientă și acaparată de celelalte sectoare, producția nu va fi încurajată și respectivul domeniu va rămâne insuficient dezvoltat.
O dobândă real negativă va genera și inflație deoarece deținătorii de capitaluri vor încerca să se protejeze de inflația deja existentă și vor încerca să plaseze aceste capitaluri în valută, ducând astfel la o cerere suplimetară de valută și la deprecierea monedei naționale.
Se demonstrează astfel că acest concept de dobândă real negativă nu este sustenabil pe termen lung efectele sale fiind preponderent negative. În literatura de specialitate se recomandă așadar o dobândă real pozitivă care să depășească inflația, fără o depășire exagerată, deoarece o dobândă real pozitivă prea mare descurajează de asemenea investițiile, datorită costurilor de creditare foarte mari.
2.2.2. Cursul de schimb
Nivelul cursului de schimb este un alt aspect vizat de politica monetareă la nivelul unui stat, el simbolizând puterea națiunii pe plan extern. Stabilitatea cursului de schimb este urmărită de către băncile centrale. Acest aspect se datorează și faptului că o monedă care se depreciază duce la presiuni inflaționiste, chiar dacă teoretic crește competitivitatea țării respective pe plan extern, exporturile fiind încurajate și importurile descurajate, generându-se astfel o balanță de plăți excedentară. Situația aprecierii monedei naționale generează efectele opuse și o balanță de plăți deficitară. Am fi tentați să tragem concluzia că o depreciere a monedei naționale este mai benefică pentru economie, însă lucrurile stau puțin altfel. Chiar dacă o depreciere a monedei naționale duce la încurajarea exporturilor, economia trebuie să aibă posibilitatea de a le susține prin capacitatea de producție, care este în general insuficientă pentru a face față. De asemenea se generează presiuni inflaționiste puternice deoarece prețurile interne cresc imediat la nivelul deprecierii monedei naționale, în loc ca acest lucru să se întâmple treptat.
Valorizarea monedei naționale înseamnă "a impune agenților economici o presiune deflaționistă pe care, cu siguranță nu o vor putea suporta, înseamnă a determina falimentul unui anumit număr de întreprinderi incapabile să se adapteze; în concluzie înseamnă chiar încetinirea creșterii economice."
Opțiunea pentru o politică a monedei forte sau a monedei slabe este dată și de starea economico-socială a țării. O politică a monedei forte este greu de susținut de un stat cu un grad de industrializare scăzut, structurile de producție fiind neadecvate, iar în plan extern cererea pentru produsele țării respective este aproape inexistentă diminuând capacitatea de a intra pe noi piețe de desfacere. Urmările promovării unei astfel de politici în acest caz vor genera efecte negative, afectând întreprinderile autohtone prin pierderea clienților existenți și înrăutățirea forței concurențiale a acestora, și așa destul de șubredă.
Astfel cade în sarcina băncii centrale alegerea politicii adoptate, totuși considerăm că stabilitatea cursului de schimb ar trebui urmărită, chiar dacă valorizarea sau devalorizarea monedei naționale poate aduce anumite avantaje pe termen scurt.
Regimul cursului de schimb este un alt aspect al politicii monetare, prin componenta acesteia politica valutară.
În literatura de specialitate se regăsesc numeroase clasificări ale regimurilor de curs de schimb. Astfel, se consideră că în prezent există patru mari tipuri de regimuri de curs de schimb, și anume:
regimul cursurilor flexibile sau fluctuante (flexible sau floating exchange rates);
regimul cursurilor fixe sau legate (fixed sau pegged exchange rates);
regimul cursurilor cu fluctuare dirijată (managed floating exchange rates);
regimul cursurilor controlate.
Există și regimuri de schimb combinate, respectiv: regimul cursurilor fixe, ajustabile (fixed but adjustable); uniunea monetară (currency union) sau dolarizarea; consiliul monetar (currency board); curs târâtor sau paritate glisantă (crawling peg); benzi de fluctuare (target zones, bands); flotare liberă, independentă.
O clasificare mai puțin complicată a principalelor regimuri de curs de schimb le împarte pe acestea astfel: cursuri de schimb flotante și cursuri de schimb fixe. Cursurile flotante se împart la rândul lor în cursuri cu flotare liberă (determinate liber pe piață) și cu flotare administrativă (autoritatea monetară intervine pe piața valutară, însă fără a fi obligată), iar cele fixe în fixe cu bandă de fluctuație (banda de fluctuație fiind de plus sau minus unul sau mai multe procente) și ancorarea monedei naționale (față de o monedă puternică).
2.2.3. Masa monetară
Masa monetară reprezintă "totalitatea instrumentelor bănești monetare și semi-monetare, de care dispune economia națională la un moment dat și care sunt utilizate pentru achiziționarea de bunuri și servicii, pentru plata datoriilor și constituirea economiilor în scopul investirii etc." Masa monetară este formată din agregatele monetare, care sunt părți componente ale acesteia, grupate după anumite caracteristici comune și cu proprietatea că cel mai mare îl include pe cel mai mic.
Agregatele monetare se împart de obicei în mai multe categorii:
M1 reprezintă masa monetară în sens restrâns și cuprinde: numerarul în circulație și depozitele bancare la vedere;
M2 are un grad mai larg de acoperire, înglobând moneda în sens strict (M1) și plasamentele la vedere ce pot fi convertite în mijloace de plată, în acest agregat fiind incluse pe lângă M1 și depozitele la termen;
M3 cuprinde și plasamentele la termen și plasamentele cu risc care sunt rapid și ușor negociabile pe piață, astfel având un grad de lichiditate ridicat. În acesta sunt incluse pe lângă M2 și bonuri de economisire ale băncilor, bonuri de tezaur, certificate de subscriere la împrumuturi de stat etc.
M4 sau L este fornat din M3 și în principal titluri de valoare emise de agenții non-bancari.
Masa monetară este un obiectiv intermediar al politicii monetare din perspectiva cantității de monedă existentă în circulație și a vitezei de circulație a acesteia. Creșterea excesivă a masei monetare în economie este o condiție care favorizează inflația.
Monetariștii considerau că echilibrul economic poate fi realizat prin controlul masei monetare. Ei susțineau "privilegierea politicii monetare în eforturile de control al inflației și de utilizare a unei reguli ferme de creștere a masei monetare." Se poate vorbi și de o "regulă de aur", ei considerau că dacă masa monetară crește cu o rată constantă, atunci se va asigura stabilitatea prețurilor în economie, această regulă bazându-se pe teoria stabilității vitezei de circulație a monedei. Milton Friedman propune o fluctuație a masei monetare de 3-5 procente pe termen scurt și 2-3 procente pe termen lung, în corelație cu evoluția populației, evoluția previzionată a prețurilor și preferința pentru lichiditate a populației. De asemenea gradul de creștere al masei monetare trebuie corelat din punctul de vedere al monetariștilor cu creșterea produsului intern brut, cu creșterea reală a economiei.
Banca centrală se poate concentra asupra controlului agregatelor monetare. Acest control exercitat de către banca centrală este problematic, mai ales în stituația în care este folosită o strategie de țintire a agregatelor, fiind foarte dificil de stabilit agregatul ce trebuie vizat. Dacă este vizat M1, fiind cel mai ușor de controlat, atunci eficiența este scăzută deoarece acesta încorporează o parte prea mică a masei monetare și efectele resimțite s-ar putea să nu fie cele așteptate. Dacă este vizat un agregat mai larg s-ar putea ca acesta să fie mai greu de controlat și să se piardă din vedere obiectivul vizat. În cele mai multe cazuri este vizat agregatul M3, acesta fiind un obiectiv principal al politicii monetare. Acest agregat este considerat ca fiind cel care acoperă, la ora actuală, pe deplin instrumentele financiare capabile să fie transformate în mijloace de plată.
Banca centrală poate exercita un control asupra masei monetare doar limitat, în cazul în care economia statului este una deschisă, masa monetară este influențată de intrările și ieșirile de valută înregistrate în economie.
2.3. Instrumentele politicii monetare
Asupra variabilelor monetare banca centrală încearcă exercitarea unui anumit control, acesta realizându-se fie direct, fie indirect. Controlul se realizează prin anumite metode, procedee, tehnici numite instrumente ale politicii monetare. Cel mai des utilizate în perioada actuală sunt instrumentele indirecte deoarece acestea se consideră că sunt în concordanță cu legile piețelor și nu le afectează pe acestea. Instrumentele indirecte sunt: rata dobânzii, rezerva minimă obligatorie și operațiunile open-market.
2.3.1. Rata dobânzii
Rata dobânzii ca și instrument al politicii monetare este reprezentată în special de taxa oficială a scontului. Prin majorarea sau reducerea acesteia banca centrală poate acționa asupra masei monetare, așadar asupra lichidității din economie, fiind considerată un instrument clasic. Aceasta intervine în mecanismul rescontării prin care băncile comerciale se finanțează de la banca de emisiune.
Rescontarea reprezintă operațiunea prin care "băncile comerciale împrumută lichidități direct de la banca centrală, căreia îi cedează în schimb titlurile private (trate, bilete la ordin etc.) pe care le dețin în portofoliul lor și pe care le-au obținut prin operațiuni de scont efectuate anterior cu clienții lor (de unde și denumirea de rescont)." Altfel spus banca centrală oferă băncilor comerciale un credit de refinanțare cu o dobândă reprezentată de taxa de rescont. Aceasta este stabilită de către banca centrală în mod unilateral.
Avantajele taxei de rescont ar deriva din faptul că aceasta dă o anumită siguranță băncilor centrale. Dacă o bancă comercială va deține un anumit portofoliu de titluri private, acceptate la rescontare, ea va avea asigurată o anumită finanțare la un anumit cost, dinainte stabilit prin taxa de rescont.
Taxa oficială a scontului este o rată directoare a dobânzilor existente în economie, datorită faptului că este considerată rata oficială de refinanțare a băncilor comerciale de la banca centrală.
Există două efecte pe care le produce politica de rescontare, și anume: efectul cantitativ și efectul preț.
"Efectul cantitativ semnifică creșterea emisiunii de monedă în favoarea băncilor comerciale. Cu cât taxa de rescont este mai mică, cu atât mai multe titluri vor fi prezentate la scontare, deci și la rescontare, adică volumul emisiunii monetare va fi mai mare."
Efectul preț pe de altă parte, nu acționează asupra volumului portofoliului de credite, ci se referă la prețul cu care băncile comerciale se împrumută. Astfel dacă taxa ar crește, diferența între valoarea nominală a titlurilor și rescont, pe care o bancă comercială ar primi-o ca refinanțare ar fi mai mică.
Dacă banca centrală dorește să limiteze creditele pe care le acordă în economie va proceda la creșterea taxei de rescont. Apare însă o anulare a acestui efect în condițiile unei cereri inelastice la credite în raport cu costul. Așadar "băncile comerciale pot repercuta creșterea taxei de rescont aupra dobânzilor pe care le pretind de la clienți", ceea ce duce la suportarea unor dobânzi mai mari de către aceștia și nu la descurajarea creditării cum a dorit banca centrală inițial.
Un alt avantaj ar fi și simplitatea mecanismului de înțelegere și aplicare a instrumentului, însă de multe ori din simplitate se crează și anumite neajunsuri. Un neajuns ar fi faptul că prin rescontare banca centrală poate acționa doar într-un singur sens, poate doar să furnizeze lichiditate băncilor comerciale.
Acest instrument este un instrument tot mai rar folosit de către băncile centrale, rata de rescont fiind treptat înlocuită de operațiunile open-market, acestea din urmă servind mai bine intereselor băncii centrale deoarece temperează emisunea monetară a băncii centrale, putând acționa în ambele sensuri, atât în sensul retragerii de lichiditate din piață, cât și în sensul injectării de lichiditate. Rescontarea oferă băncii centrale doar opțiunea de a injecta lichiditate, controlul masei monetare realizându-se mai greu în aceste condiții.
Chiar dacă principala rată a dobânzii asupra căreia banca centrală poate acționa este taxa de rescont, trebuie amintit și faptul că există și o rată a dobânzii interbancare (robor, euribor, libor etc.), piața interbancară fiind supravegheată de banca centrală. Banca centrală poate doar influența această piață prin refinanțarea acordată băncilor comerciale (prin open-market). De asemenea și prin modificarea ratei dobânzii de referință, banca centrală extinde efectele acesteia influențând toate celelalte dobânzi de pe piețele de capitaluri (dobânzi la obligațiuni, dobânzi la titluri de stat etc.) și bancare (dobânzi la credite de orice fel, dobânzi la conturile la vedere etc.). Creșterea ratei dobânzii de referință afectează în primul rând comportamentul băncilor comerciale, în cazul unei creșteri a acesteia și băncile comerciale vor purcede la creșterea dobânzilor pretinse clienților lor, astfel cererea de credite va scădea, masa monetară fiind influențată direct, dar în același timp vor crește și costurile agenților economici care sunt în situația de a contracta obligatoriu un credit. Aceste costuri ar putea mai departe să se răsfrângă asupra consumatorului final al bunurilor economice produse de respectiva întreprindere.
2.3.2. Operațiunile open-market
Acestea sunt instrumente mai moderne folosite de către băncile centrale, cu ajutorul lor urmărindu-se unele efecte ce nu ar putea fi obținute prin celelalte instrumente. Acestea sunt reprezentate de vânzări și cumpărări ale titlurilor de stat (bonuri de tezaur, obligațiuni, certificate de datorie etc.).
Modul în care banca centrală poate influența dobânda de pe piața interbancară, cu ajutorul operațiunilor open-market este "prin modularea aportului său de lichidități (realizată prin cumpărările de titluri pe care le efectuează), respectiv, prin modularea absorției de lichidități (realizată prin vânzările sale de titluri)."
Motivul pentru care banca centrală acționează prin intermediul titlurilor de stat este acela că, prin intervenția pe această piață, nu se afectează echilibrul existent, volumul tranzacțiilor ce pot fi efectuate fiind destul de mare, fără a afecta piața. De asemenea banca centrală poate influența și structura activelor băncilor comerciale, deoarece portofoliul de titluri de stat deținut de acestea este cel mai adesea destul de consistent.
Prin operațiunile pe piața interbancară, banca de emisiune poate să absoarbă sau să injecteze lichiditate, adică să controleze emisiunea monetară realizată, răsfrânsă în masa monetară, mai întâi în baza monetară și mai apoi prin multiplicatorul creditelor în celelalte agregate monetare. Dacă piața interbancară deține un volum mare de lichidități, atunci oferta de credite va crește, iar în situația inversă oferta de credite va scădea. Astfel că sunt influențate și creditele prin operațiunile efectuate de banca centrală prin această piață, cu anumite limitări date și de costul opțiunii prezentat mai jos.
În cadrul open-market "cel mai important instrument îl reprezintă tranzacția reversibilă, care poate fi repo, respectiv reverse repo, destinate fie injectării de lichiditate pe piață (repo) sau absorției de lichiditate de pe piață (reverse repo) (aplicabilă pe baza contractelor de report sau a creditelor colateralizate). Banca centrală poate recurge și la tranzacții simple, emisiunea de certificate de creanță, operațiunile de swap valutar și atragerea de depozite la termen." Termenii și condițiile în care tranzacțiile se derulează sunt stabilite de către banca centrală, aceasta fiind și cea care inițiază operațiunile pe piață.
Operațiunile open-market au avantajul că banca centrală poate interveni oricând pe piață și poate genera influențe într-un termen foarte scurt asupra obiectivului ce îl vizează. Un alt avantaj ar fi constituit de faptul că toate băncile comerciale acționează pe piața interbancară și astfel banca centrală generează un anumit control asupra tuturor. Aceasta este o deosebire esențială față de rescontare, în acel caz banca centrală influențând doar băncile care prezintă titluri pentru rescontare, în timp ce unele aleg să nu facă acest lucru și astfel să scape de influența exercitată de banca de emisiune.
Operațiunile open-market prezintă și unele dezavantaje sau limitări. Acestea nu pot fi realizate decât în condițiile unei piețe a titlurilor de stat destul de dezvoltate, cu o emisiune de titluri suficient de consistentă din partea autorităților publice.
De asemenea se poate vorbi și de influența pe care banca centrală o are asupra randamentului titlurilor tranzacționate, dacă prețul (cursul) acestora crește ca urmare a cumpărării de către banca centrală, atunci rata dobânzii înscrisă pe titlu, randamentul acestuia scade în aceeași măsură. Este valabil și în situația inversă. Astfel că se pot crea unele efecte nedorite. Un prim efect ar fi cel prin care dacă există o emisiune de titluri de stat cu randament mai scăzut decât cel al titlurilor existente deja pe piața interbancară, atunci băncile comerciale vor prefera să le achiziționeze pe acestea din urmă, cele nou emise de stat rămânând neplasate. Un al doilea efect ar fi cel numit și "oportunity cost" sau costul opțiunii, care se manifestă în situația în care pe piața interbancară ratele dobânzilor sunt mari, iar cele ce pot fi obținute de la clienții non-bancari sunt relativ mici. Astfel băncile comerciale vor plasa lichiditățile lor pe piața interbancară, unde au posibilități mai mari de câștig. Raționamentul este valabil și în situația inversă.
Astfel putem concluziona că open-market reprezintă un instrument modern, folosit cu regularitate de băncile centrale, însă există anumite aspecte pe care banca de emisiune trebuie să își concentreze atenția, în funcție de obiectivul urmărit, în caz contrar efectele pot să nu fie cele așteptate. Eficacitatea lor este dată și de multitudinea de efecte pe care le pot provoca în sectorul bancar. De asemenea reprezintă un instrument de reglaj fin, spre deosebire de celelalte pe care le are o bancă centrală la dispoziție. Prin acest reglaj fin se pot corecta unele situații neprevăzute apărute în volumul de lichidități din sectorul bancar. Un alt lucru ce poate fi scos în evidență este superioritatea clară a acestor operațiuni asupra mecanismului rescontării, demonstrată prin argumentele mai sus prezentate.
2.3.3. Rezerva minimă obligatorie
Rezerva minimă obligatorie este un instrument puternic antiinflaționist, prin care banca centrală controlează lichiditatea băncilor comerciale și limitează creditele acestora. Este un instrument practicat de cele mai multe bănci centrale, apărut în Statele Unite la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu un scop destul de diferit față de cel din acest moment. La acea vreme erau menite să fie, după cum le spune și numele, niște rezerve pe care banca comercială trebuie să le dețină pentru a putea face față unor situații de retrageri masive de lichidități.
În prezent ele sunt un instrument de politică monetară important, nivelul acestor rezerve se exprimă în procente și reprezintă partea din pasivele unei bănci comerciale care trebuie constituită sub forma unor depozite speciale la banca centrală.
Aceste rezerve pot fi stabilite într-o cotă unică sau diferențiat pe diferite criterii. Spre exemplu se poate stabili o cotă pentru pasivele în lei și cote diferențiate pentru cele în devize. Rezervele deținute la banca centrală pot fi remunerate sau nu. În cazul în care acestea nu sunt remunerate ele duc de multe ori la o relație direct proporțională cu ratele dobânzilor la creditele acordate de bănci. Astfel cu cât cota de rezerve este mai mare, cu atât băncile comerciale au imobilizate o cantitate destul de mare de lichiditate pentru care nu dispun de nicio remunerare și astfel au tendința de a crește costul creditării pentru clienții lor, pentru a recupera de la aceștia ce ar fi putut câștiga dacă acele lichidități nu erau imobilizate. În practică în cele mai multe țări a fost introdusă remunererea rezervelor și astfel această situație este evitată, chiar dacă nivelul remunerării nu satisface de fiecare dată pe deplin dorințele băncilor comerciale.
Dacă prin operațiunile open-market se acționează asupra resurselor procurate de băncile comerciale de pe piața interbancară, rezerva este cea prin care se acționează asupra celorlalte resurse ale băncilor, cele din depozitele atrase de la clienții lor. Astfel rezerva dă o posibilitate mai mare de acțiune pentru banca centrală.
Rezerva minimă obligatorie este un instrument prin care se poate influența nivelul lichidităților de pe piața monetară și nivelul creditelor acordate. Astfel cu cât cuantumul rezervei este mai mare cu atât băncile centrale vor acorda mai puține credite, dispunând de mai puține lichidități. Astfel dacă banca centrală dorește restrângerea creditului în economie va acționa prin creșterea nivelului rezervei minime obligatorii, iar dacă va dori creșterea creditelor va reduce nivelul rezervei minime obligatorii. În acest fel se poate realiza și controlul ritmului de creștere a masei monetare, astfel băncile neacordând un volum atât de mare de credite, efectul multiplicatorului creditelor va fi ameliorat, moneda generată fiind mai restrânsă și astfel generându-se premisele unui proces deflaționist.
Datorită efectului cantitativ direct pe care îl are asupra masei monetare, acest instrument nu se poate utiliza în cazul reglajului fin dorit de banca centrală în anumite situații. Acțiunea sa este deosebit de puternică asupra masei monetare, acest lucru creând instabilitate, de aceea băncile centrale utilizează modificarea ratei rezervei minime destul de rar. Putem să spunem că acest intrument este cel mai stabil în timp, cu efecte mai bune pe termen lung, după cum se poate vedea și mai sus, efectele sale pe termen scurt nu servesc foarte bine scopurilor băncii de emisiune.
Ca avantaj al rezervei minime obligatorii se poate constata tratamentul egal pe care îl generează în sistemul bancar, fiecare bancă fiind influențată de acest instrument.
Capitolul 3. Instrumentele politicii monetare ale BNR și evoluția lor
Banca Națională a României are la dispoziție ca principale instrumente următoarele:
operațiunile open-market;
facilitățile permanente acordate instituțiilor de credit;
rezerva minimă obligatorie.
3.1. Operațiunile open-market
Operațiunile open-market pot fi considerate în acest moment instrumentul cel mai important pentru Banca Națională. Principalele funcții pe care acesta le îndeplinește pentru BNR sunt: "ghidarea ratelor de dobândă, gestionarea condițiilor lichidității de pe piața monetară și semnalizarea orientării politicii monetare." Acest tip de instrument a fost instituit în anul 2000. Implementarea lui a fost favorizată de dezvoltarea pieței titlurilor de stat din România și crearea unei piețe secundare în cadrul acesteia. La ora actuală pe piață se realizează constant emisiuni de obligațiuni de stat și certificate de trezorerie.
Prima emisiune de titluri de stat a fost realizată în martie 1994. Ministerul Finanțelor Publice (MFP) a preferat certificate pe termen scurt și a emis în general certificate de trezorerie cu discount și certificate de trezorerie clasice denominate în lei, emisiunea celor din urmă fiind suspendată din 2001 până în prezent. Emisiunea de titluri de stat pe termen mediu și lung a început în 1999, valoarea emisiunilor de obligațiuni de stat pe termen mediu și lung fiind sub nivelul valorii certificatelor de trezorerie emise, exceptându-se anii 2005 și 2012.
"Banca Națională a României, în calitate de agent al Ministerului Finanțelor Publice, administrează piața primară și piața secundară interbancară a titlurilor de stat emise în formă dematerializată, în lei și în valută, pe piața internă." BNR este cea care organizează și conduce plasarea titlurilor de stat și reglementează organizarea și funcționarea pieței secundare privind titlurile de stat. Banca Națională acționează ca depozitar unic, cu ajutorul Sistemului SaFIR, pentru emisiunile titlurilor de stat în formă dematerializată.
Banca Națională a României nu poate cumpăra titluri de stat de pe piața primară, astfel rolul determinant în eficiența operațiunilor open-market îl are piața secundară a titlurilor de stat. Pe această piață acționează intermediarii de pe piața primară, alți intermediari autorizați de banca centrală, dar și toți cei care conform legii pot desfășura operațiuni cu titluri de stat. Pentru a putea implementa acest instrument, Banca Națională a României a introdus inițial obligativitatea garantării creditelor de refinanțare cu titluri de stat. Astfel băncile comerciale au fost nevoite să achiziționeze astfel de titluri și să se implice pe piață, fiind astfel încet încet create premisele necesare pentru implementarea acestui instrument.
Banca Națională utilizează operațiunile open-market prin mai multe metode. Conform articolului 7 din Regulamentul nr. 1/2000 privind operațiunile de piață monetară efectuate de Banca Națională a României și facilitățile permanente acordate de aceasta participanților eligibili "operațiunile de piață monetară ale Băncii Naționale a României se efectuează pe baza următoarelor tipuri de tranzacții:
a) cumpărări/vânzări reversibile – repo/reverse repo – de active eligibile pentru tranzacționare;
b) acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare;
c) vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacționare;
d) emitere de certificate de depozit;
e) swap valutar;
f) atragere de depozite."
Fiecare element poate fi definit astfel:
operațiunile repo sunt tranzacții reversibile, prin care este realizată injectarea de lichiditate și prin care banca centrală cumpără de la instituțiile de credit unele active eligibile pentru tranzacționare, iar acestea își iau angajamentul de a răscumpăra activele respective la o dată ulterioară, prețul fiind stabilit la data tranzacției;
atragerea de depozite, adică tranzacții cu scadența prestabilită, prin care se realizează absorbția de lichiditate, în fapt banca centrală atrage depozite de la instituțiile de credit;
emiterea de certificate de depozit se referă la tranzacții prin care se realizază absorbția de lichiditate, constând în vânzarea către instituțiile de credit de certificate de depozit de la BNR;
operațiunile reverse repo sunt tranzacții reversibile, cu scopul absorbției de lichiditate și prin care banca centrală vinde instituțiilor de credit active eligibile pentru tranzacționare și se angajează să răscumpere activele respective la o dată ulterioară, prețul fiind stabilit la data tranzacției;
acordarea de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare constă în tranzacții reversibile pentru injectarea de lichiditate, prin care BNR acordă credite instituțiilor de credit, garanțiile aduse fiind menținute în proprietatea acestora din urmă;
vânzările sau cumpărările de active eligibile pentru tranzacționare sunt tranzacțiile care au ca și scop absorbția/injectarea de lichiditate și constau în vânzarea/cumpărarea de către BNR a unor active eligibile pentru tranzacționare, iar transferul proprietății asupra acestora de la vânzător la cumpărător se realizază prin mecanismul "livrare contra plată";
swap-ul valutar constă în realizarea a două tranzacții simultane, care se încheie cu aceeași contrapartidă, prin care banca centrală:
injectează lichiditate prin cumpărarea la vedere de valută convertibilă contra lei și vânzarea aceleași sume de valută convertibilă contra lei la o dată ulterioară;
absoarbe lichiditate prin vânzarea la vedere de valută convertibilă contra lei și cumpărarea aceleași sume de valută convertibilă contra lei la o dată ulterioară.
În următoarele grafice se poate observa evoluția pieței secundare cu titluri de stat din România, atât pentru cele denominate în lei, cât și pentru cele în euro.
Figura nr. 1 – Evoluția tranzacțiilor cu titluri denominate în lei pe piața secundară interbancară (perioada ianuarie 2007 – martie 2014) – milioane RON –
Sursa: Simulare proprie pe baza datelor de pe http://www.bnro.ro/Raport-statistic-606.aspx
Se poate observa că valoarea titlurilor de stat tranzacționate se învârte în general sub sau în jurul a 2 miliarde de lei. O creștere semnificativă a acestor tranzacții a avut loc în anul 2009, valoarea maximă din acel an fiind înregistrată în luna octombrie, de aproximativ 5,78 miliarde lei. Începând cu ianuarie 2011 putem vorbi și de o nouă tendință de creștere a volumului tranzacțiilor, menținută până în 2013. În acest interval cea mai mare valoare a tranzacțiilor, de aproximativ 9,65 miliarde lei, s-a înregistrat în iulie 2012.
Figura nr. 2 – Evoluția tranzacțiilor cu titluri denominate în euro pe piața secundară interbancară (perioada iulie 2009 – martie 2014) – milioane EUR –
Sursa: Simulare proprie pe baza datelor de pe http://www.bnro.ro/Raport-statistic-606.aspx
Tranzacții cu titluri denominate în euro nu s-au desfășurat înainte de august 2009, decât pentru o scurtă perioadă între 2003-2004, valorile de la acea vreme fiind reduse, în jurul a câtorva sute de mii de euro. Astfel doar în ultimii ani putem vorbi de tranzacții de acest fel. Trendul general al acestor tranzacții este unul ascendent cu sporadice perioade de scădere. În februarie 2014 acestea au atins aproximativ 126 milioane euro, fiind pentru prima dată când au depășit 100 milioane euro.
După cum s-a putut observa în aceste două grafice volumul de tranzacții efectuate pe piața secundară a titlurilor de stat este destul de ridicat, în special în cazul celor denominate în moneda națională, unde se poate vorbi de miliarde de lei lunar. Acest lucru arată că instrumentul open-market a fost dezvoltat în mod corespunzator de-a lungul anilor, ca să poată servi nevoilor Băncii Națională a României și să poate fi utilizat eficient. O piață dezvoltată a titlurilor de stat este esențială pentru funcționarea acestui instrument.
3.2. Facilitățile permanente acordate instituțiilor de credit
Căderea regimului comunist din România a dus la necesitatea creării unui mecanism de refinanțare viabil al băncilor comerciale. Putem vorbi de un set de credite de refinanțare în adevăratul sens al cuvântului abia din 1991. În acel an a fost emis Regulamentul din 29 octombrie 1991 privind condițiile și modul de efectuare a refinanțării societăților bancare de către Banca Națională a României, care prevedea următoarele forme de finanțare existente la dispoziția băncilor comerciale: liniile de credit, creditul de licitație și creditele pe termen fix.
Prin linia de credit banca solicitantă putea să preleveze succesiv sume dintr-un cont deschis la BNR, până la un anumit nivel maxim și pe o perioadă dinainte stabilite, inițial 90 de zile, pentru ca mai apoi să fie modificată la 30 de zile. Rata dobânzii era stabilită de către conducerea Băncii Naționale a României și reprezenta nivelul de referință pentru operațiunile de refinanțare a băncilor comerciale de la banca centrală.
Creditul de licitație era facilitatea de refinanțare oferită de banca centrală pentru care rata dobânzii se stabilea conform raportului dintre cerere și ofertă existent în cadrul ședințelor de licitație. Mărimea refinanțării, scadența și nivelul minim al ratei dobânzii de participare erau stabilite de către conducerea Băncii Naționale a României în conformitate cu politica monetară promovată.
Creditul pe termen fix era o formă de refinanțare specială, cu o scadență de maxim 30 de zile calendaristice, prin care BNR acorda asistență societăților bancare aflate în situații limită, condițiile de acordare fiind stabilite de banca centrală.
În 3 februarie 1994 intră în vigoare Norma nr. 1 privind refinanțarea societăților bancare prin credit de descoperit de cont (overdraft), prin care se introducea o formă de refinanțare distinctă, pentru facilitarea plăților zilnice ale băncilor comerciale. "Creditul de descoperit de cont se constituie ca sold debitor înregistrat la închiderea zilei în contul curent al societății bancare beneficiare, deschis la centrala Băncii Naționale a României." Creditul de descoperire de cont se acorda în limita a 75% din nivelul fondurilor proprii ale băncilor comerciale.
Condițiile de refinanțare a instituțiilor de credit s-au modificat din nou în anul 1995 când la data 10 iulie a fost emis Regulamentul nr. 3 privind condițiile și modul de efectuare a refinanțării societăților bancare de către Banca Națională a României. Acesta prevedea ca forme de refinanțare: creditul structural, creditul de licitație, creditul special și creditul lombard (overdraft). De asemenea băncile comerciale erau obligate la constituirea de garanții pentru creditele primite.
Creditul structural era refinanțarea prin care societatea bancară putea să preleveze succesiv sume dintr-un cont deschis la BNR, până la un anumit plafon și pe o perioadă bine determinate. Se acceptau ca și garanție efecte de comerț și alte hârtii de valoare. Rata dobânzii pentru creditele structurale se stabilea de către Consiliul de administrație al Băncii Naționale și era reprezentată de rata sau taxa oficială a scontului.
Creditul de licitație era considerată principala formă de refinanțare pe care BNR o acorda băncilor comerciale la acea vreme, pe o durată de maxim 15 zile calendaristice și necesita garanții formate din titluri de stat și alte hârtii de valoare acceptate.
Prin creditul special Banca Națională a României acorda societăților bancare aflate în criză de lichiditate o alternativă de refinanțare pe o durată maximă de 30 de zile calendaristice. Era garantat cu titluri de stat sau alte hârtii de valoare acceptate, iar în mod excepțional, garanția putea fi constituită din active reale din patrimoniul societăților bancare. Nivelul ratei dobânzii se stabilea de către conducerea executivă a băncii centrale. Societatea bancară care apela la creditul special trebuia să prezinte și un program de redresare financiară agreat de BNR, ca și condiție obligatorie de acces la refinanțare.
Creditul lombard (overdraft) era în fapt aceeași formă de refinanțare ca și precedenta descoperire de cont, plafonul maxim era tot de 75% din fondurile proprii ale băncilor comerciale și era destinat tot pentru asigurarea plăților zilnice ale acestora. Era reprezentat de soldul debitor existent la închiderea zilei în contul curent deschis la Băncii Naționale a României. Se introducea obligativitatea constituirii de garanții sub forma titlurilor de stat sau altor hârtii de valoare acceptate de banca centrală, iar rata dobânzii pentru creditul lombard se stabilea de Consiliul de administrație al BNR și putea fi modificată fără preaviz.
Circulara nr. 39 din 27 decembrie 1996 privind modificarea Regulamentului Băncii Naționale a României nr. 3/1995 privind condițiile și modul de efectuare a refinanțării societăților bancare de către Banca Națională a României prevedea ca de la 1 ianuarie 1997 garantarea creditelor de refinanțare să se realizeze integral, adică 100%.
În prezent Banca Națională a României acordă băncilor comerciale două facilități permanente prin Regulamentul 1/2000 privind operațiunile de piață monetară efectuate de BNR și facilitățile permanente acordate de aceasta participanților eligibili. Scopul acestora este absorbirea sau furnizarea de lichiditate pe termen foarte scurt (o zi), oferirea de semnale în ceea ce privește orientarea generală a politicii monetare, dar și stabilizarea ratelor dobânzilor pe termen scurt pe piața monetară interbancară. Această stabilizare se realizează cu ajutorul coridorului format de ratele dobânzilor aferente celor două facilități permanente. Astfel că instituțiile de credit au la dispoziție cele două facilități, ce pot fi accesate din proprie inițiativă:
facilitatea de creditare;
facilitatea de depozit.
Prima permite obținerea unui credit cu scadența de o zi de la BNR, contra colateral, rata dobânzii fiind dinainte stabilită, aceasta constituind, în mod normal, limita maximă a ratei dobânzii overnight pe piața monetară. Facilitatea de depozit dă posibilitatea unei instituții de credit să plaseze un depozit cu scadența de o zi la BNR, rata dobânzii fiind dinainte stabilită. Rata dobânzii la facilitatea de depozit este, în mod normal, limita inferioară a ratei dobânzii overnight pe piața monetară.
Evoluția ratelor dobânzilor la facilitățile acordate de Banca Națională a României poate fi urmărită în graficul de mai jos:
Figura nr. 3 – Evoluția ratelor dobânzilor la facilitatea de creditare și facilitatea de depozit (perioada ianuarie 2007 – martie 2014)
Sursa: Simulare proprie pe baza datelor de pe http://www.bnro.ro/Raport-statistic-606.aspx
Se poate observa că rata dobânzii la facilitatea de depozit era în ianuarie 2007 de 1%. Aceasta a crescut în august 2007 la 2%, menținându-se la aceeași valoare până în mai 2008 când a crescut brusc la 5,75%. A atins valoarea maximă de 6,35% în august 2008, pentru ca din februarie 2009 să înceapă un trend descendent aproape continuu până în 2014, acesta fiind întrerupt doar în mai 2013 când a crescut de la 1,25%, cât înregistra în aprilie, la 2,25%. Trendul descendent a fost apoi continuat ajungând în martie 2014 la valoarea de 0,5%.
Rata dobânzii la facilitatea de creditare (lombard) a înregistrat și ea un trend general descendent. Aceasta înregistra în ianuarie 2007 valoarea de 14%, în august ajungând la 12% pentru ca să creacă în mai 2008 la 13,75%. Valoarea maximă de 14,25% a fost înregistrată, la fel ca și în cazul ratei dobânzii la facilitatea de depozit în august 2008. Începând cu februarie 2009 trendul descendent s-a reluat, menținându-se până în martie 2014 când rata dobânzii la facilitatea de creditare era de 6,5%.
3.3. Rezervele minime obligatorii
Rezerva minimă obligatorie este un instrument care a fost construit de BNR la scurt timp după 1989, un proiect existând încă din anul 1991, dar pus în practică începând cu 1992, de-a lungul anilor suferind anumite modificări legislative.
În ianuarie 1992 este emis primul regulament cu privire la aceste rezerve, Regulamentul nr. 1 din 14.01.92, prin care se introduce acest instrument de către banca centrală, cu scopul de a limita multiplicatorul creditului și de a asigura o anumită rezervă de lichiditate, solvabilitate a băncilor comerciale. "Acestui regulament îi este caracteristică aria relativ restrânsă a pasivelor luate în calculul rezervei obligatorii: depozitele la vedere sau la termen în lei, ale persoanelor fizice și juridice, exceptându-se din acest calcul depozitele guvernamentale, economiile populației, depozitele atrase de la instituții care la rândul lor sunt obligate să constituie rezerve la BNR, precum și sumele în tranzit între sediile societăților bancare." Acest regulament a suferit apoi mai multe îmbunătățiri și modificări în special asupra modului de determinare a bazei de calcul. Toate actele normative care au modificat reglementările în vigoare au fost incluse în 1998 în Regulamentul nr. 4 din 16 iulie privind regimul rezervelor minime obligatorii, acesta aducând și câteva noutăți, printre care: includerea depozitelor publice în baza de calcul, excluderea numerarului din caseriile instituțiilor de credit de la calculul rezervelor minime obligatorii, introducerea unui nivel minim și maxim al acestora etc.
Legea 101 din 1998 privind Statutul Băncii Naționale a României a introdus o modificare importantă, și anume remunerarea rezervelor minime obligatorii, art. 8 alin. 3 prevedea: "La rezervele minime obligatorii, Banca Națională a României va bonifica dobânzi cel puțin la nivelul ratei dobânzii medii la depunerile la vedere practicate de băncile comerciale." Tot în aceasta se prevedea obligativitatea de a constitui rezerve obligatorii pentru depozitele în valută doar în valută.
De-a lungul vremii rezervele minime obligatorii s-au dovedit un instrument eficient. Mugur Isărescu afirmă că "pe ansamblul perioadei martie 1992 – decembrie 1996, rezervele minime obligatorii și-au îndeplinit în mod eficient rolul de instrument de politică monetară, contribuind semnificativ la reglarea lichidității sistemului bancar."
În 2002 apare un nou regulament Regulamentul nr. 6 privind regimul rezervelor minime obligatorii, acesta având ca și scop creșterea rigurozității, dar și alinierea la reglementările Băncii Central Europene. Baza de calcul era definită "mijloace bănești în moneda națională și în valută, reprezentând obligații ale băncii/casei centrale a cooperativelor de credit (la nivelul rețelei cooperatiste de credit) rezultate din acceptarea depozitelor și a altor fonduri." Din această bază de calcul se exceptau mijloacele bănești atrase de BNR, mijloace bănești atrase de la alte instituții de credit care sunt obligate la constituirea de rezerve minime obligatorii și capitalurile proprii calculate conform reglementărilor băncii centrale. Aspectul cel mai important care îl introduce acest regulament este obligativitatea constituirii de rezerve minime obligatorii de către cooperativele de credit, după cum se poate observa acestea fiind incluse în textul legii. De asemenea s-a reintrodus perioada de aplicare și observare de o lună prin care s-a simplificat sistemul de raportare și monitorizare a rezervelor.
Regulamentul din 2002 a suferit numeroase modificări, dar în acest moment încă este în vigoare. Astfel că în prezent rezervele minime obligatorii (RMO) sunt disponibilitățile bănești ale instituțiilor de credit, constituite în lei și în valută, care sunt păstrate în conturi deschise la BNR.
Motivul constituirii rezervelor minime obligatorii în lei pentru pasivele în lei și în valută pentru pasivele în valută derivă din funcțiile distincte pe care acestea le îndeplinesc. Rezervele minime obligatorii constituite în lei au ca și scop controlul monetar, controlul lichidității băncilor comerciale, dar și stabilizarea ratelor dobânzilor pe piața monetară interbancară. Rezervele minime constituite în valută au un alt scop major, controlul expansiunii creditelor în valută.
Principalele caracteristici ale acestui instrument sunt:
determinarea bazei de calcul a rezervelor minime obligatorii ca nivel mediu zilnic (aferent perioadei de observare) al soldurilor pasivelor în lei și în valută din bilanțurile băncilor (exceptând pasivele interbancare, obligațiile către BNR și capitalurile proprii);
atât perioada de observare, cât și cea de aplicare au o durată de o lună, fiind succesive (prima reprezintă intervalul cuprins între 24 a lunii precedente și 23 a lunii curente);
ratele rezervelor minime obligatorii pot fi diferențiate în funcție de moneda de constituire, dar și în funcție de scadența reziduală a elementelor bazei de calcul (scadența poate fi mai mică sau mai mare de 2 ani);
rezervelor minime obligatorii se constituie ca și nivel mediu zilnic al disponibilităților deținute pe parcursul perioadei de aplicare în conturile instituțiilor de credit deschise la Banca Națională a României;
dacă există deficit de rezerve, acestuia i se aplică o dobândă penalizatoare, iar pentru abateri repetate sancțiunile pot consta în avertisment, amenzi sau limitarea operațiunilor instituției de credit.
Nivelul rezervei minime obligatorii se stabilește de către Banca Națională a României și se modifică ori de căte ori este necesar în funcție de politica monetară adoptată. Acest instrument este însă destul de stabil în timp, astfel că de-a lungul timpului nu au existat foarte multe modificări, evitându-se o frecvență ridicată a schimbărilor realizate. În tabelul de mai jos poate fi observat acest lucru începând cu anul 2002:
Tabelul următor arată că frecvența modificărilor rezervei minime obligatorii pe parcursul celor 12 ani a fost destul de redusă. Nivelul rezervelor minime obligatorii pentru moneda națională a fost modificat mai rar decât cel pentru valută. Astfel că dacă în 2002 rezerva minimă obligatorie pentru lei era de 22%, în 2014 aceasta este de 12%. Dacă vorbim de rezervă minimă obligatorie pentru valută, aceasta atingea în aprilie 2002 valoarea de 22%, în martie 2006 valoarea de 40%, iar în ianuarie 2014 valoarea de 18%.
La începutul lui 2014 situația rezervei minime obligatorii "pentru mijloacele bănești cu scadența mai mică de 2 ani de la finele perioadei de observare și mijloacele bănești cu scadența reziduală mai mare de 2 ani de la finele perioadei de observare care prevăd clauze contractuale referitoare la rambursări, retrageri, transferări anticipate sunt următoarele:
– 12% pentru mijloacele bănești în monedă națională;
– 18% pentru mijloacele bănești în valută."
Tabel nr. 1 – Modificările survenite de rezervele minime obligatorii pentru lei și valută (perioada 2002 – 2014)
Sursa: Prelucrare proprie pe baza datelor din circularele BNR accesate la http://www.bnro.ro/Arhiva-reglementari-BNR-3266.aspx
În aprilie 2014 ratele dobânzii bonificate pentru rezervele minime obligatorii constituite în lei erau de 0,47%, iar pentru cele constituite în valută erau de 0,38% – pentru euro și 0,18% – pentru dolari. Tot la aceeași dată ratele dobânzilor penalizatoare pentru deficitele de rezervă minimă obligatorie erau de 9,75% pentru rezervele minime obligatorii constituite în lei, iar pentru cele în valută de 8,75%, indiferent dacă sunt în euro sau dolari.
3.4. Rata dobânzii de politică monetară
Rata dobânzii de referință este rata dobânzii de politică monetară stabilită de către Consiliul de administrație al Băncii Naționale a României, începând cu 1 septembrie 2011. "Rata dobânzii de politică monetară reprezintă rata dobânzii utilizată pentru principalele operațiuni de piață monetară ale BNR." La începutul lui 2014 principalele operațiuni derulate pe piața monetară sunt cele repo pe termen de o săptămână, realizate prin licitație la o rată fixă de dobândă.
Înainte de 1 septembrie 2011 rata dobânzii de referință se stabilea în funcție de o altă metodologie. Evoluția acesteia în perioada 1991-2005 este prezentată mai jos, alături de grafic apar și anumite precizări metodologice în legătură cu rata dobânzii luate în calcul ca și rată a dobânzii de referință. Se poate vedea faptul că nivelul maxim al ratei dobânzii de referință în acea perioadă a fost atins în anul 1993, în jurul valorii de 70%. A urmat un trend descendent întrerupt doar în anul 1997 când a avut loc o creștere, rata dobânzii de referință înregistrând aproximativ 48%. Aceasta a scăzut constant până în 2005 când se situa în jurul valorii medii anuale de 10%.
Figura nr. 4 – Evoluția ratei dobânzii de referință a BNR
(perioada 1991 – 2005)
Sursa: Isărescu, M. (2006) Reflecții economice. Politici ale Băncii Naționale a României. Editura Expert. București. Secțiune de grafice. Grafic nr. 33
Situația ratei dobânzii de referință între 2006 și septembrie 2011 arată că aceasta a avut o fluctuație mai moderată. În ianuarie 2006 nivelul acesteia era de 7,50%, pentru ca valoarea maximă să fie atinsă în septembrie 2008, 10,25%. A urmat o perioadă de scădere până în iunie 2010 când valoarea acesteia a fost de 6,25%, nivelul rămânând constant până în august 2011. Din septembrie 2011 rata dobânzii de politică monetară devine rata dobânzii de referință a Băncii Naționale a României.
Figura nr. 5 – Evoluția ratei dobânzii de referință a BNR (2006 – august 2011)
Sursa: Simulare proprie pe baza datelor de pe http://www.bnro.ro/Raport-statistic-606.aspx
Nivelul ratei dobânzii de politică monetară este comunicat de BNR ori de câte ori aceasta se modifică, realizându-se și publicarea ratei dobânzii de referință în Monitorul Oficial al României. Aceasta se realizează în funcție de politica monetară pe care banca centrală o urmărește. În septembrie 2011 rata dobânzii de politică monetară era de 6,25%, ea a scăzut constant din acel moment, atingând în martie 2014 valoarea de 3,5%.
Figura nr. 6 – Evoluția ratei dobânzii de politică monetară (septembrie 2011 – martie 2014)
Sursa: Simulare proprie pe baza datelor de pe http://www.bnro.ro/Raport-statistic-606.aspx
Capitolul 4. Strategia de țintire directă a inflației
4.1. Inflația – delimitări conceptuale
4.1.1. Definiții
Etimologia cuvântului inflație provine de la latinescul "inflare", care însemna umflare sau umflătură. Există o multitudine de definiții ale inflației care au apărut de-a lungul timpului.
O părere interesantă despre inflație o are John Maynard Keynes care consideră că aceasta se definește pe fondul fluxurilor de venit național și cererii agregate, minimizând aspectul monetar, acest lucru datorându-se faptului că pentru Keynes printre dezechilibrele pieței monetare nu este inclusă și inflația.
În concepția lui Maurice Flamant „se va desemna prin termenul de inflație o mișcare de creștere disperată a prețurilor care se întrețin prin sine însele și care este datorată unei insuficiențe relative, la un moment dat, a ofertei spontane în raport cu cererea formulată la prețuri curente de la începutul perioadei analizate.”
De asemenea Aurel Negucioiu consideră că inflația „reprezintă o stare economico-financiară de supraîncărcare a canalelor circulației cu bani de hârtie, în care este rupt echilibrul dintre cantitatea de bani necesară circulației (cererea de bani) și cantitatea de bani aflată în circulație (oferta de bani) și în care are loc o creștere generală autoîntreținută a prețurilor mărfurilor.”
Cea mai des folosită definiție este cea potrivit căreia „Inflația este tendința generală și persistentă de: creștere a prețurilor și depreciere a unităților monetare.” Fenomenul invers inflației poartă denumirea de deflație. Această definiție chiar dacă este scurtă, surprinde principalele efecte ale fenomenului.
De asemenea unii autori, precum Silviu Cerna, consideră că inflația ar trebui definită ținând seama și de alte efecte pe care aceasta le produce, cum ar fi: lungirea cozilor, vânzări pe sub mână, vânzări pe cartele etc. Tot același autor afirmă că importanța inflației derivă și din faptul că stabilitatea prețurilor este o condiție esențială, dar nu și suficientă pentru a asigura stabilitatea financiară.
4.1.2 Măsurarea inflației
În ceea ce privește măsurarea inflației, acest lucru este destul de dificil de făcut în practică și datorită faptului că este necesară o deosebită acuratețe, fenomenul inflaționist fiind extrem de important.
Măsurarea inflației se poate face atât în formă absolută, cât și în formă relativă. În expresie absolută inflația poate fi măsurată ca fiind diferența dintre cererea nominală solvabilă și oferta reală de mărfuri obiectuale și servicii pe care agenții eonomici le pot pune în circulație.
Sub expresie relativă inflația se măsoară cu ajutorul ratei inflației. Această rată a inflației reprezintă rata modificării nivelului general al prețurilor. De asemenea raportul dintre masa monetară (cererea) și oferta de mărfuri și servicii reprezintă o mărire relativă a inflației.
Unul dintre cei mai utilizați indicatori pentru măsurarea inflației îl reprezintă indicele general al prețurilor. Pe lângă acesta există o multitudine de indici ai prețurilor care se pot calcula atât cu bază simplă, cât și cu bază în lanț. Printre acești indici se numără: indicele general al prețurilor bunurilor de consum (IPC), indicele costului vieții, indicele prețurilor producelor industriale (IPP), modificarea puterii de cumpărare a banilor pe piața internă, dar și pe cea externă, evoluția vitezei de circulație a banilor etc. Acești indici ai prețurilor se pot calcula prin mai multe modalități.
Una dintre ele ar fi metoda Laspeyres care folosește în calculul indicelui raportarea la începutul perioadei de referință. O altă metodă ar fi cea a lui Paasche care se raportează la sfârșitul perioadei de referință. Media geometrică a indicelui Laspeyres și indicelui Paasche reprezintă o a treia metodă denumită indicele ideal al lui Fischer.
Cel mai cuprinzător indice de preț este deflatorul PNB. Acesta cuprinde toată producția, inclusiv bunurile de consum, bunurile investiționale și serviciile guvernamentale. Deflatorul este mai greu de calculat și înregistrează în general o rată a inflației mai scăzută decât indicele prețului de consum.
John Maynard Keynes folosește pentru măsurarea inflației un indicator denumit ecartul inflaționist sau diferența inflaționistă. Indicatorul exprimă diferența între cantitatea de bani aflată în circulație și cantitatea prin care se justifică, cu ajutorul bunurilor obținute, activitatea economică ce se desfășoară.
Dintre toți acești indicatori, indicele prețurilor de consum este cel mai utilizat în analizele statistice pentru măsurarea inflației, acesta fiind destul de ușor de înțeles de către marea majoritate a populației și de asemenea este destul de ușor de calculat.
4.1.3 Cauzele, formele și consecințele inflației
Diferitele cauze ale inflației duc la apariția mai multor forme de inflație.
1. Creșterea masei monetare prin emisiunea excesivă de semne bănești conduce la inflație prin bani.
2. Excesul de cerere solvabilă generează inflația prin exces de cerere, iar insuficiența ofertei (deoarece venitul sporește și acest lucru nu este compensat de o creștere a producției de mărfuri și servicii) duce la inflație prin ofertă.
3. Creșterea substanțială a creditului generează inflația prin credit. Acest lucru este datorat faptului că o creștere a creditului duce la exces de cerere nominală pentru bunurile de consum.
4. Creșterea costurilor conduce la apariția inflației prin costuri.
5. Cauze care se află în afara pieței, cum ar fi: structurile monopoliste, oligopoliste și administrativ birocratice generează inflația structurală.
6. Variația salariului nominal se reflectă în inflația prin salarii.
7. Creșterea prețurilor internaționale la materii prime, materiale, combustibil, energie etc. are ca efect inflația importată.
Cu toate că sunt declanșate de cauze diferite, fiecare formă de inflație are efecte și consecințe negative asupra mediului economic, dar și asupra societății. Cunoașterea fiecărei forme de inflație este foarte importantă deoarece pe baza acestor cunoștințe se fundamentează anumite măsuri sau politici antiinflaționiste absolut necesare pentru ameliorarea fenomenului inflaționist și a efectelor negative a acestuia.
În funcție de intensitatea cu care se manifestă există trei forme ale inflației:
• inflație moderată (nu depășește 3-5%, în general însoțită de o creștere economică mai mare);
• inflația rapidă (poate atinge 10%, însoțită atât de creșteri economice lente, cât și de stagnări și scăderi economice);
• inflația galopantă sau hiperinflația (în general este mai mare de 10%, depăștește uneori și 100% și are efectele cele mai nocive asupra economiei și societății).
Inflația are consecințe asupra mediului economic, dar și asupra celui social. Este destul de greu de stabilit care sunt consecințele inflației datorită faptului că acestea depind de nivelul de dezvoltare al statelor, de intensitatea inflației, de durata acesteia și de formele pe care aceasta le îmbracă. Uneori efectele inflației sunt contradictorii avantajând unele categorii în detrimentul celorlalte. Acest lucru se observă de la nivelul fiecărui individ până la nivelul întregii economii naționale și nivelul întregii societăți.
Inflația are mai multe consecințe:
1. stimulează creșterea și dezvoltarea economică. Acest lucru este datorat faptului că inflația stimulează procesul investițional (mai ales investițiile pe termen scurt, datorită incertitudinii întâlnită în mediul de afaceri) și creditul devine mai accesibil. Aceste investiții duc la accentuarea concurenței și la expansiunea firmelor;
2. avantajează debitorii, deoarece ratele pe care aceștia trebuie să le ramburseze pot fi considerate mai mici;
3. accelerează ritmul cumpărărilor, agenții economici plasându-și banii în general în bunuri de folosință îndelungată;
4. descurajează economisirea, cea pe termen scurt având o pondere mai mare decât cea pe termen lung;
5. duce la devalorizarea monedei, acest lucru având implicații și în exporturi, acestea fiind stimulate;
6. duce la creșterea prețurilor de vânzare mai accelerat decât creșterea salariilor, acest fapt avantajând firmele, în sensul că profiturile acestora cresc;
7. conduce la scumpirea importurilor și implicit la scăderea competitivității firmelor naționale deoarece creșterea prețurilor combustibililor, energiei, tehnologiei sau materiilor prime, afectează și firmele exportatoare autohtone;
8. inflația este insoțită și de șomaj, între cele două dezechilibre existând o relație destul de strânsă. Șomajul la rândul său are anumite efecte, în special negative, asupra economiei.
9. când depășește un anumit nivel inflația conduce la dereglarea relației dintre cerere și ofertă și produce dezechilibru între masa monetară aflată în circulație și masa monetară necesară circulației.
10. induce o stare de neliniște în rândul populației.
4.2. Scurt istoric al inflației în România
Inflația în România a avut o evoluție fluctuantă de-a lungul vremii, putând distinge două perioade, una în timpul regimului comunist și alta după acesta. Înainte de 1989 economia centralizată era total diferită față de economia de după căderea regimului comunist. Se poate observa că valorile inflației înregistrate la acea vreme erau mici, sub 5% în general, singura excepție fiind anul 1982 când inflația atingea 17,8%.
Tabel nr. 2 – Evoluția inflației în România (perioada 1971 – 2013)
Sursa: Realizat pe baza datelor oferite de INS la http://www.insse.ro/cms/rw/pages/ipc.ro.do
După 1989 România a trecut prin mari schimbări, în toate aspectele societății, inclusiv schimbări economice. Astfel a început un proces de tranziție la economia de piață, proces care a dus la unele dificultăți din punct de vedere inflaționist, generând hiperinflație.
Momentul în care a început tranziția propriu-zisă la economia de piață a fost după Revoluția din 1989, mai exact în toamna anului 1990. Un element determinant a fost liberalizarea prețurilor, adică trecerea de la prețurile administrative, în economia comunistă, la prețurile „reale”, apărute după înlăturarea economiei centralizate. Efectul imediat a fost explozia prețurilor în toate ramurile de activitate, ceea ce a creat neliniște în rândul populației și totul părea să se transforme într-un adevărat haos.
Prețurile se liberalizau, dar economia de piață era încă departe și chiar dacă statul nu mai era unicul proprietar al aparatului de producție, acesta din urmă era același, el nu a suferit nici o modificare până în toamna anului 1990. Astfel se produceau aceleași lucruri ca și până atunci, chiar dacă în teorie piața era liberă. Nu exista încă o cultură a ceea ce înseamnă o economie liberă, abia atunci se puneau bazele acesteia.
Industria românească a fost creată prin industrializarea excesivă practicată de comuniști, a fost forțată să producă mai mult decât era capacitatea tehnică și capacitatea clasei muncitoare. Industria era astfel supradimensionată, erau nevoie de mult mai multe resurse naturale și se fabrica la niște costuri prea mari produse finite care erau neprofitabile și lipsite de utilitate. Așa au apărut condițiile inflaționiste: costurile, stocurile și cererea nesatisfăcută. Prețurile în industrie au explodat deoarece factorii naturali erau insuficienți pentru nevoi, din cauza ineficienței industriei extractive. Importurile nu erau nici ele o soluție datorită prețurilor mari practicate, mai ales că acestea proveneau tot din fostele state comuniste care în general se confruntau cu aceeași problemă. Întreprinderile făceau presiuni asupra acestor resurse fiind nevoite să își acopere măcar costurile și fondul de salarii.
Explozia prețurilor, urmare a liberalizării, îi afecta cel mai mult pe consumatorii finali care se vedeau în situația să cumpere din ce în ce mai scump produsele și toate cele necesare ducerii traiului de pe o zi pe alta. A rezultat faptul că revendicările salariale au început să fie tot mai mari. Economia națională era în pragul colapsului și era necesară o restructurare cât mai urgentă, acest lucru însă a făcut să crească șomajul. Statul român a apelat pentru rezolvarea problemelor la privatizări și a încercat crearea unui sistem de instituții specifice economiei de piață.
Astfel că în anul 1991 inflația atingea valoarea de 170,2% și era în creștere. În 1993 s-a atins valoarea maximă de 256,1%, iar din acel moment aceasta a început să scadă. Banca Națională a României s-a confruntat cu numeroase dificultăți în încercarea de a stăpâni inflația, inclusiv criza din 1997, când România a fost la un pas de a intra în incapacitate de plată, an în care inflația a crescut din nou puternic la 154,8, în condițiile în care în anul anterior era de 38,8%. Din acel moment acțiunea băncii centrale și profesionalismul de care a dat dovadă au dus la scăderea treptată a inflației, primul an cu inflației dintr-o singură cifră fiind anul 2005, cu valoarea înregistrată de 9%. În graficul următor se poate observa mai bine evoluția inflației în România după 1989 și hiperinflația de la începutul anilor 90'. Se poate vedea că au existat fluctuații mari ale inflației în anii 90' și de asemenea se poate vedea că începând cu anul 2000 a început un trend descendent, iar din 2005 până în 2013 valorile înregistrate au fost sub 10% în fiecare an.
Figura nr. 7 – Evoluția ratei inflației în România în perioada 1990-2013
Sursa: Simulare proprie pe baza datelor oferite de INS la http://www.insse.ro/cms/rw/pages/ipc.ro.do
Anul 2005 este și anul în care Banca Națională a României trece la o nouă strategie de politică monetară, și anume țintirea directă a inflației.
4.3. Strategia de țintire directă a inflației
După cum am prezentat anterior inflația este un dezechilibru la nivel macroeconomic cu efecte negative asupra economiei naționale, chiar devastatoare în cazul în care apar valori crescute ale acestui fenomen, și anume în cazul în care se ajunge la hiperinflație. Legat de acest fenomen politica monetară utilizează o stategie denumită țintirea directă a inflației, strategie din ce în ce mai utilizată de către băncile centrale din întreaga lume. Astfel că în contextul crizei economice începute în 2007, țările din centrul și estul Uniunii Europene se confruntă cu o serie de provocări, printre care și cea a alegerii și implementării celei mai bune politici monetare. Se poate vorbi de faptul că băncile centrale din aceste țări sunt în situația de a fi un exemplu, de a lua decizii prin care să nu le fie afectată credibilitatea, decizii prin care să dea dovadă de un profesionalism desăvârșit. Inflația este un dezechilibru macroeconomic cu efecte majore asupra economiei, atât pe termen scurt, scăzând puterea de cumpărare, cât și pe termen lung, când duce la stoparea creșterii economice și a investițiilor.
Țintirea directă a inflației este o politică tot mai des folosită de către băncile centrale, nu doar de către cele din Europa, ci și de către cele din alte părți ale lumii. În fapt acest concept a fost pus pentru prima dată în aplicare în anul 1989 în Noua Zeelandă. Acesteia i-au urmat alte state, în anul 2012 erau 27 la număr, printre care: Marea Britanie, Islanda, Canada, Suedia, Norvegia, Africa de Sud, Chile, Brazilia etc. În această categorie a țărilor care au îmbrățișat acest concept se numără și câteva țări din centrul și estul Europei, unele membre ale Uniunii Europene, cum ar fi: Cehia, Polonia, Ungaria, România, altele nefiind membre, Serbia sau Armenia. Pe lângă acestea mai există o serie de state la nivel global care se pregătesc să adopte această strategie de politică monetară.
De ce țintirea directă a inflației? Roger a realizat în anul 2010 un studiu comparativ între economii care au adoptat țintirea directă a inflația și cele care nu au adoptat, înainte și după implementarea regimului. El a tratat diferit țările mai puțin dezvoltate și cele dezvoltate. Astfel s-a observat că în cazul țărilor mai puțin dezvoltate atât cele care au adoptat regimul, cât și cele care nu au adoptat au înregistrat valori mici ale inflației și creștere economică, cu precizarea că cele care ținteau inflația au avut creșteri semnificative ale performanței. Totuși țările mai puțin dezvoltate care au adoptat țintirea inflației au înregistrat o volatilitate mai mare a inflației decât cele care nu au adoptat. Lucrurile sunt mai simple în cazul țărilor dezvoltate care utilizează regimul țintirii inflației. Acestea au fost stabile din punct de vedere a indicatorilor macroeconomici, fără a înregistra mari diferențe după adoptarea regimului. Economiile care nu au adoptat însă țintirea directă a inflației s-au confruntat în aceeași perioadă cu un declin al indicatorilor macroeconomici. Astfel s-ar putea concluziona că țintirea directă a inflației are cele mai benefice efecte în condițiile unui grad de dezvoltare ridicat al unei economii.
Unii autori sunt de părere că economiștii și specialiștii în politică au devenit sceptici în ceea ce privește capacitatea politicilor monetare de a corecta dezechilibrele economice pe termen scurt, decât probabil, doar sporadic pe cele severe și prelungite în timp. Astfel ei consideră că pe termen lung doar inflația poate fi afectată de politicile monetare. Acest lucru poate fi un argument în plus în favoarea strategiei de țintire directă a inflației.
Pentru început trebuie să vedem exact ce înseamnă țintirea directă a inflației și prin ce este caracterizată aceasta. În literatura de specialitate există tot mai multe lucrări pe această temă, subiectul fiind tratat încă din anii 80'.
Țintirea directă a inflației se poate defini simplu prin caracteristicile ei și anume "anunțul țintei oficiale a ratei inflației pe unul sau mai multe orizonturi de timp, și prin recunoașterea în mod explicit a faptului că o inflație scăzută și stabilă este obiectivul principal al politicii monetare".
Sudacevshi consideră că "un regim de țintire a inflației permite politicii monetare să se concentreze asupra aspectelor legate de mediul financiar intern și să răspundă mai bine la șocurile din economia națională".
Hammond este de părere că "țintirea directă a inflației este mai degrabă un model cadru decât un set rigid de reguli de politică monetară". Tot acesta mai adaugă că există cu toate acestea o serie de elemente esențiale ale regimului de țintire directă a inflației, cum ar fi:
• stabilitatea prețurilor este obiectivul principal al politicii monetare;
• există comunicări publice privind ținta inflației, din punct de vedere cantitativ;
• politica monetară se bazează pe o gamă largă de informații, inclusiv pe prognoze ale inflației;
• transparență;
• mecanisme de responsabilizare.
Se poate observa că obiectivul principal al politicii monetare ar trebui să fie stabilitatea prețurilor. În unele țări, chiar dacă acesta este obiectivul principal, el poate să fie însoțit și de unul sau mai multe obiective secundare, în funcție de politica fiecărei bănci centrale. Acestea sunt de cele mai multe ori stipulate în lege, împreună cu stabilitatea prețurilor.
Stabilitatea prețurilor este regăsită spre exemplu și în Tratatul de la Maastricht ca și obiectiv principal al Băncii Central Europene, astfel se poate observa importanța acestui aspect. De asemenea din aceste considerente băncile centrale ale țărilor ce aderă la Uniunea Europeană și implicit intră în Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), se aliniază la reglementările europene, stabilitatea prețurilor devenind un obiectiv de bază, după modelul Băncii Central Europene.
În ceea ce privește comunicările publice, majoritatea băncilor centrale realizează rapoarte trimestriale asupra inflației și stabilesc ținte de inflație pe un orizont mai lung sau mai scurt de timp. Putem vorbi despre mai multe forme ale țintei cantitative a inflaței. În primul rând există ținta fixă sub formă de punct. În al doilea rând există o ținta punct, dar cu interval de fluctuație de unul sau mai multe procente. În al treilea rând putem vorbi despre ținta sub formă de interval sau bandă de fluctuație, fără ca să se precizeze o valoare centrală în jurul căreia inflația ar trebui să graviteze.
Cele mai multe țări practică forma de țintă punct cu interval de fluctuație de plus-minus unul sau două puncte procentuale. Această alegere este făcută deoarece acest tip de țintă oferă avantajul unei flexibilități mai ridicate, prin intervalul de fluctuație, ținta fiind considerată a fi atinsă când inflația se află în interiorul intervalului specificat. Intervalul ales poate fi mai larg sau mai restrâns. Alegerea unui interval mai restrâns arată responsabilitatea băncii centrale, dar există și riscul depășirii acestui interval. Un interval de fluctuație mai larg dă senzația că banca centrală trateaza cu lejeritate angajamentul asumat.
Ținta este măsurată în majoritatea țărilor în indicele armonizat al prețurilor de consum (IAPC). Acest indice este potrivit Eurostat "construit să măsoare schimbările în timp ale prețurilor bunurilor și serviciilor de consum achiziționate de gospodării". Acesta este utilizat deoarece este mai ușor de înțeles de către publicul larg. Folosirea lui are însă și câteva neajunsuri printre care faptul că în el sunt incluse și prețurile admisnistrative, ușor influențabile de către stat și de asemenea sunt incluse și anumite prețuri afectate de caracterul sezonier.
Considerăm că un aspect mai deosebit al alegerii țintei este acela al valorii sale și anume pozitivă, negativă sau zero. Niciuna dintre țările care practică regimul de țintire nu a ales o țintă negativă sau zero.
Motivul este acela că practica economică a constatat faptul că o inflație pozitivă este mai benefică, costurile acesteia fiind mai mici decât în cazul deflației. Deflația duce la creșterea dobânzilor real pozitive și descurajează investițiile și creșterea economică. De asemenea unii, printre care și Lucian Croitoru consideră că o inflație pozitivă moderată este necesară pentru a ieși din capcana lichidității.
Transparența pe care trebuie să o afișeze banca centrală reprezintă o condiție de reușită a regimului de țintire directă a inflației. Această transparență este legată și de credibilitatea pe care trebuie să o aibă banca centrală. Prin transparență banca centrală câștigă un plus de credibilitate. Aceasta din urmă este necesară deoarece actorii economici având încredere că ținta de inflație va fi atinsă, vor acționa în consecință. Acțiunile lor vor ajuta mai apoi și la atingerea țintei de inflație propusă. O bancă centrală mai câștigă credibilitate și prin faptul că promisiunile realizate sunt și înfăptuite, din acest punct de vedere instituția devine credibilă în timp, iar orice pas greșit poate să o coste ceea ce a realizat până în acel moment.
O altă chestiune ce se leagă oarecum de credibilitate este independența băncii centrale. Independența este cea care dă siguranța că se vor lua cele mai bune decizii pentru atingerea obiectivelor, fără ca politicul să intervină. Independența a devenit o necesitate în zilele noastre. Actorii economici sunt foarte reticenți la ceea ce înseamnă politic, mai ales în perioadele de criză, ca aceasta începută în 2007, și astfel o bancă centrală independentă are mult de câștigat la capitolul credibilitate. Gradul de independență este diferit de la caz la caz. Mishkin ridică problema stabilirii țintei de inflație. Astfel el consideră că banca centrală nu ar trebui să stabilească singură ținta de inflație, ci ar trebui să o stabilească împreună cu guvernul, datorită principiului democratic potrivit căruia publicul larg ar trebui să aibă capacitatea de a exercita control asupra guvernului. Această opinie ar putea fi motivată și de necesitatea armonizării tuturor politicilor economice dintr-un stat, aceasta putând fi realizată doar prin intermediul comunicării și consultărilor.
Totuși pentru ca politica monetară să aibă succes considerăm că în comitetul de politică monetară existent la nivelul băncii centrale și în conducerea acesteia nu trebuie să existe nici un membru al guvernului sau membrii care sunt protejați politic, nefiind numiți în acele funcții datorită profesionalismului și abilităților de care dau dovadă. Astfel banca centrală ar trebui să aibă control deplin asupra deciziilor de politică monetară luate, fără influență din exterior și fără a fi afectate instrumentele de care aceasta dispune. Argumentul principal pentru ca politicul să nu fie implicat îl reprezintă credibilitatea. Credibilitatea este esențială în regimul de țintire directă a inflației. Dacă banca centrală nu reușește să fie credibilă, ținta pe care o stabilește nu va mai avea rezultatul scontat și publicul nu va mai reacționa pozitiv, așadar strategia ar putea să nu mai aibă efectele dorite și obiectivele să nu mai fie atinse.
Considerăm că succesul țintirii directe a inflației depinde și de capacitatea de previziune și prognoză a băncii centrale și de reacția promptă pe care aceasta trebuie să o aibă în cazul apariției unei presiuni inflaționiste și chiar mai repede, în cazul în care în viitor se prevede o astfel de situație de presiune. Pentru ca aceste lucruri să se întâmple este necesar un sistem informațional dezvoltat, dar și informațiile obținute să fie corecte și cu relevanță pentru realizarea prognozelor necesare.
Se poate vorbi și de avantajele pe care le oferă țintirea directă a inflației față de celelalte tipuri de politici monetare. Astfel spre deosebire de țintirea cursului de schimb țintirea inflației dă posibilitatea mai bunei focalizări asupra economiei naționale, iar spre deosebire de țintirea agregatelor monetare, nivelul masei monetare nu este crucial în atingerea obiectivelor propuse.
4.4 Țintirea directă a inflației și criza economică
Țintirea directă este o soluție sau nu pentru criza economică? Este destul de greu de spus, cu toate că Roger consideră că țările care au adoptat regimul de țintire directă a inflației sunt mai rezistente la șocurile crizei decât cele ce nu au adoptat acest regim. Se poate spune că pe ansamblu primele au rezistat mai bine la criza economică. Totuși el vorbește și despre țări ca și România, Ungaria, Serbia sau Islanda care au avut nevoie de ajutor de la FMI în timpul cizei, deși au un regim de țintire a inflației.
Carvalho Filho a studiat și el problematica felului în care țările cu regim de țintire a inflației au reacționat în timpul actualei crize economice, studiu realizat în anul 2010. S-a constatat că în aceste țări înaintea crizei economice, în perioadele de boom și exces de lichiditate, politica de țintire directă a inflației a dus la stabilirea unor dobânzi de politică monetară mai mari, acestea împiedicând un exces de creditare și ducând la o protejare a sistemului lor financiar de activele externe cu calitate îndoielnică, deși cu un randament ridicat. Ratele de politică monetară mai crescute au ajutat odată cu startul crizei, deoarece aceste țări au putut să scadă mai mult aceste rate și nu au fost nevoite să apeleze atât de mult la înăsprirea politicilor fiscale. Astfel ele au avut un spațiu de manevră mai diversificat, o gamă mai largă de măsuri la care au putut apela. Tot Carvalho Filho mai menționează faptul că s-au descoperit dovezi fragile că șomajul în aceste țări a fost mai scăzut decât în restul statelor. De asemenea țările cu regim de țintire directă a inflației au înregistrat rate de creștere a produsului intern brut mai mari, lucru valabil însă doar pentru economiile dezvoltate. Un alt aspect abordat a fost cel al riscului de deflație pe timp de criză, care este contracarat de regimul de țintire a inflației.
Pe ansamblu am putea spune că țintirea directă a inflației se dovedește o alternativă bună, rezistentă la crizele economice, chiar și pentru țările mai puțin dezvoltate, cum sunt cele foste socialiste din centrul și estul Uniunii Europene. Ne putem aștepta la o creștere a băncilor centrale care decid să adopte strategia de țintire directă a inflației și în rândul acestor țări, cât și în rândul economiilor dezvoltate, nu doar cele din Europa, ci și la nivel internațional.
În continuare vom vorbi despre trei țări foste socialiste din centrul și estul Europei și anume: Polonia, Ungaria și România. Acestea sunt membre ale Uniunii Europene, Polonia și Ungaria aderând în anul 2004, iar România trei ani mai târziu în 2007. Odată cu aderarea acestea și-au propus și intrarea în viitor în cadrul zonei euro. Pentru adoptarea monedei euro există însă o serie de criterii de convergență nominală și reală ce trebuie atinse, criterii enunțate în Tratatul de la Maastricht, acesta datând din 1992. Criteriile de convergență au fost introduse și în ultimul tratat al Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona, privind funcționarea acesteia. Printre acestea există și o cerință (la articolul 140) adresată exclusiv inflației, prin care se precizează că în anul anterior examinării aceasta nu trebuie să depășească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale inflația din cel mult trei state membre care au înregistrat rezultatele cele mai bune, astfel stabilitatea prețurilor este esențială pentru adoptarea euro. Aceasta este necesară pentru a proteja stabilitatea prețurilor existentă deja în zona euro, pentru crearea acelorași condiții economice și pentru introducerea monedei cât mai eficient și fără probleme.
Primul motiv pentru care am ales cele trei țări menționate mai sus este pentru că își propun adoptarea acestei monede într-un orizont mai lung sau mai scurt de timp, acest orizont fiind prelungit datorită apariției crizei și înăspririi condițiilor economice. Spre exemplu în cazul României calendarul stabilit în momentul aderării, în 2007, prevedea ca adoptarea euro să se realizeze în 2015, însă datorită crizei acest termen a fost abandonat. De asemenea aceste trei țări au adoptat strategia de țintire directă a inflației, strategie prin care încearcă să țină inflația sub control și prin care banca centrală va încerca să ajute la îndeplinirea acestui criteriu absolut necesar pentru adoptarea monedei unice.
Un alt motiv pentru care am ales aceste trei țări este faptul că, după cum arată și studiile de mai sus țintirea directă a inflației pe perioadă de criză are efecte benefice incontestabile asupra țărilor dezvoltate. În ceea ce privește țările mai puțin dezvoltate există unele rezerve, cu toate că strategia aceasta este considerată de către unii specialiști a fi benefică și pentru acestea. Astfel se realizează o legătură între eficiența țintirii directe a inflației pe timp de criză și gradul de dezvoltare al statelor. Cele trei state alese sunt considerate state mai puțin dezvoltate ale Uniunii Europene, după cum o arată și indicatorii macroeconomici, dar și nivelul de trai existent, Polonia și Ungaria având relativ același grad de dezvoltare, cu un ușor avantaj pentru Polonia, în timp ce România este mai puțin dezvoltată din punct de vedere economic decât acestea două. Astfel putem vedea cum au reacționat aceste trei state pe perioada crizei din punct de vedere al atingerii țintelor de inflației și putem să vedem la o scară mai mică dacă legătura dintre dezvoltarea statelor și eficiența regimului de țintire directă a inflației se dovedește a fi adevărată.
Următoarea analiză a modului de atingere a țintei de inflație în aceste trei state este realizată pe baza rapoartelor asupra inflației din perioada 2007-2014 publicate de băncile centrale în cadrul site-urilor acestora.
4.5. Țintirea directă a inflației în România
România a adoptat regimul de țintire directă a inflației în anul 2005, înlocuind astfel țintirea agregatelor, asa-zisa ancoră monetară, de altfel mai puțin eficientă datorită instabilității cererii de bani. Aceasta s-a întâmplat la capătul unui proces de pregătire a implementării acestei noi strategii, discuții referitoare la noul regim existând încă din 2000.
Adoptarea strategiei de țintire a inflației a permis României atingerea unei inflații mai reduse, necesare integrării în Uniunea Europeană în anul 2007. De asemenea acest regim va permite României să atingă nivelul inflației necesar pentru îndeplinirea criteriului de convergență privind stabilitatea prețutilor în vederea adoptării euro, chiar dacă data acestei adoptări nu este cunoscută cu exactitate și se pare că statul nu este pregătit să facă această schimbare în viitorul apropiat.
Felul țintei alese este de punct cu interval de fluctuație de plus-minus 1%. Acest interval oferă posibilitate ajustării politicii monetare pentru a putea răspunde șocurilor apărute pe termen scurt. România a ales un interval îngust pentru a crea credibilitate mai mare și a da dovadă de responsabilitate, banca centrală asumându-și riscul ca intervalul să fie depășit în anumite momente. De asemenea ținta este măsurată cu ajutorul indicelui armonizat al prețurilor de consum.
Important este si modul de luare a deciziei în cazul țintei alese. Potrivit Statutului Băncii Naționale a României, reprezentat de Legea 312/2004, Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a României este format din 9 membrii, 5 din exterior, iar deciziile se iau pe bază de vot. Cei 4 membrii din interior sunt: Guvernatorul, Prim-viceguvernatorul și cei 2 Viceguvernatori. Fiecare dintre aceștia are în subordine mai multe direcții sau compartimente, conform organigramei (Anexe).
De asemenea există consultări și cu Guvernul României în ceea ce privește ținta de inflație ce este stabilită pentru viitor, pentru o mai bună armonizare a politicii monetare cu celelalte politici ale statului.
Contează în mare măsură și transparența și relația cu publicul, capitol la care Banca Națională a României stă foarte bine, publicând un raport asupra inflației de patru ori pe an, realizând de asemenea și conferințe de presă odată cu publicarea acestuia. După fiecare întâlnire a Consiliului de Administrație se emite un comunicat de presă pentru informarea publicului larg asupra deciziilor luate. Independența băncii centrale este și ea stipulată în Legea 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României. Tot prin același act normativ este stabilit și obiectivul fundamental și anume stabilitatea prețurilor, fără ca acesta să afecteze obiectivele primare.
Studiile arată că Banca Națională a României este o bancă cu un grad ridicat de independență dacă se ia în calcul un indicator calculat pe baza a trei criterii generale: guvernator, măsurile băncii centrale și consiliul de administrație. Astfel pe baza unui punctaj bazat pe aceste criterii BNR a obținut un nivel al independenței de 15,76 dintr-un maxim de 18. Aceasta înseamnă un grad de independență de 87,55%. La acest grad de independență a contribuit în mod decisiv Legea 312/2004 privind statutul Băncii Naționale a României. Acest grad de independență ridicat oferă o mai mare credibilitate băncii centrale, ceea face ca deciziile în ceea ce privește țintirea inflației să fie mai ușor de acceptat de către publicul larg și comportamentul actorilor economici să se apropie tot mai mult de așteptările pe care banca centrală le are de la aceștia.
Figura nr. 8 – Evoluția inflației în România comparativ cu ținta stabilită (2007-2013)
Sursa: Simulare proprie pe baza datelor din Rapoartele asupra inflației ale Băncii Naționale a României
După cum se poate observa inflația în perioada 2007-2013 s-a încadrat în cadrul intervalului de variație foarte rar, doar sporadic. În decembrie 2007 inflația înregistra valoarea de 6,57%, ținta fiind de 4%, principala cauză pe seama căruia a fost pusă această depășire fiind creșterea prețurilor produselor agroalimentare, la nivel intern datorită secetei, dar și la nivel extern. Acest lucru a determinat Banca Națională a României să crească nivelul dobânzii de politică monetară mai întâi cu 0,5 puncte procentuale în octombrie 2007 și cu aceeași valoare în ianuarie 2008, astfel aceasta atingând nivelul de 8%.
După ce în iunie 2008 atingea nivelul de 8,61%, în decembrie 2008 inflația era de 6,30%, mult peste ținta fixată la 3,80%, însă cu perspective bune de consolidare a unui proces dezinflaționist. Acesta a fost influențat de evoluția favorabilă a cotațiilor barilului de petrol la nivel internațional, de agricultura cu rezultate bune, dar și de prețurile administrate. Este momentul reducerii ratei rezervelor minime obligatorii de la 20% la 18% pentru pasivele în lei. Totodată rata dobânzii de politică monetară era de 10,25%. Acesta este și momentul în care efectele propagării crizei internaționale încep să se simtă și la nivelul economiei naționale a României.
Anul 2009 a adus în decembrie o inflație de 4,74%, aproape de limita superioară a intervalului de variație aferent țintei de 3.5%. Trendul descendent benefic a rezistat doar până la miljocul lui 2010 când inflația a avut o creștere accelerată de la 4,38% în iunie la 7,14% în iulie, continuând pe un trend ascendet pentru a atinge în luna decembrie valoarea de 7,96%. Această creștere este pusă pe seama presiunii fiscale datorată creșterii cu 5 puncte procentuale a cotei TVA, începând cu iulie 2010. Banca Națională a reacționat prin adoptarea unei conduite prudente și menținerea ratei dobânzii de politică monetară la nivelul înregistrat în acea perioadă și anume 6,25 procente.
Anul 2011 a început la fel ca și precedentul cu un nivel al inflației în jurul valorii de 8%, menținându-se astfel până în luna iulie când începe un trend descendent cu o scădere bruscă la 4,85%, pentru ca în decembrie să atingă 3,14%. Scăderea din iulie a fost influențată de atenuarea efectelor fiscale produse de creșterea TVA, dar și de producția agricolă bogată care a dus la o creștere a ofertei, în condițiile unui deficit de cerere. Astfel se poate observa că valoarea înregistrată la finele lui 2011 în cazul inflației se află în interiorul intervalului de fluctuație aferent țintei fixate la 3%. Aceasta a determinat și scăderea ratei dobânzii de politică monetară la 6%.
Continuând trendul descendent inflația atingea 1,80% în aprilie-mai 2012, acesta fiind stopat datorită condițiilor climatice nefavorabile, ceea ce a dus la creșterea prețurilor produselor agroalimentare, dar și datorită creșterii prețului la combustibili, creșterii unor accize și modificării unor prețuri administrative. Astfel că la sfârșitul lui 2012 inflația atingea 4,95%, peste ținta de 3% plus-minus 1%, iar BNR avea o atitudine prudentă menținând rata de politică monetară la 5,25%, cât înregistra în acel moment.
În ceea ce privește anul 2013, a doua jumătate a acestuia a adus o diminuare a valorii inflației ajungând în luna decembrie la limita inferioară a intervalului de variație a țintei de 2,5%, atingând valoarea de 1,55%. Aceasta s-a datorat și scăderii cotei TVA la produsele de panificație la 9%.
Evoluția inflației în anul 2013 a permis băncii centrale să diminueze rata dobânzii de politică monetară ajungând ca în februarie 2014 să atingă nivelul de 3,5%. De asemenea rata rezervelor minime obligatorii a fost diminuată la nivelul de 12 la sută la pasivele în lei, iar la cele în valută de la 20 la 18 la sută.
Banca Națională a României a adoptat începând cu 2013 o țintă staționară multianuală a inflației de 2,5%. Se preconizează că la finele lui 2014 inflația va atinge nivelul de 3,5%, creștere determinată în principal de viitoarea majorare a nivelului accizelor la combustibil, alcool și tutun.
După cum se poate observa din evoluția inflație în România începând cu anul 2007, putem spune că perioada de criză economică a influențat negativ, regimul de țintire a inflației atingându-și ținta doar sporadic. Totuși cauzele care au dus la aceasta sunt de natură independentă față de banca centrală, ele fiind datorate în principal măsurilor de ieșire din criză din domeniul fiscal. Putem spune că inflația în acea perioadă a fost foarte volatilă fluctuațiile fiind destul de mari, în funcție de șocurile suferite.
În perioada următoare Banca Națională a României previzionează că ținta staționară a inflației de 2,5% cu interval de plus-minus un procent va fi respectată, iar inflația va evolua conform acestei previziuni. Băncile centrale realizează și publică în rapoartele asupra inflației previziuni asupra modului de evoluție a inflației.
După cum o arată și următorul grafic oferit de Banca Națională a României, se preconizează că în perioada următoare inflația va crește, după cum am menționat și mai sus pe seama creșterii accizelor. Începând cu trimestrul 3 al anului 2014 până la finele anului 2015 inflația va atinge constant valori de peste 3%, dar fără a depăși limita maximă de 3,5% a intervalului de variație aferent țintei vizate. Trebuie avut însă în calcul și faptul că aceasta este o previziune și are asociată un interval de incertitudine (calculat pe baza erorilor de prognoză înregistrate între 2005 și 2012), care nu exclude valori ale inflației în jur de 5%.
Figura nr. 9 – Proiecția trimestrială a inflației în România comparativ cu ținta stabilită până în 2015, conform Băncii Naționale a României
Sursa: http://www.bnro.ro/Proiectii-BNR-4351.aspx
4.6. Țintirea directă a inflației în Polonia
Polonia a adoptat regimul de țintire directă a inflației încă din 1998. Prin Statutul Băncii Naționale a Poloniei se consemnează ca obiectiv de bază stabilitatea prețurilor, de asemenea aceasta beneficiind și de independență.
Polonia utilizează o țintă de inflație sub formă de punct cu interval de variație de plus-minus 1%, stabilită pe un orizont de timp mediu. Ținta este aleasă independent de către banca centrală, cu ajutorul Comitetului de Politică Monetară. Potrivit Statutului Băncii Centrale a Poloniei acesta este constituit din 10 membrii, dintre care 9 sunt din exterior, numiți în număr egal de către Președintele Poloniei, de către Seimul Republicii Poloneze și de către Senat. Se întrunește lunar, iar deciziile se iau prin vot publicat mai apoi în raportul asupra inflației. Organigrama Băncii Naționale a Poloniei (Anexe) arată că Guvernatorul sau Președintele acesteia coordonează pe lângă acest Comitet de Politică Monetară și Consiliul de Administrație, acesta având rolul de a asigura managementul activității destul de stufoase a băncii. Consiliul de Administrație este format pe lângă Președinte din alți 8 membri, printre care un Prim-vicepreședinte și un Vicepreședinte.
Independența Băncii Centrale a Poloniei este dată de dreptul exclusiv pe care îl are în a formula și implementa politica monetară, acestea fiind menționate în Actul Băncii Centrale. Totuși tot în același act se menționează și faptul că în fiecare an, Comitetul de Politică Monetară prezintă în Seim orientarea politicii monetare, iar în maxim cinci luni de la încheierea anului fiscal, Comitetul de Politică Monetară prezintă în Seim un raport cu privire la gradul de îndeplinire a obiectivelor propuse. De asemenea există și o limitare a independenței Băncii Centrale a Poloniei în ceea ce privește regimul de curs de schimb, acesta fiind doar implementat de către aceasta, el fiind stabilit de către Consiliul de Miniștri, Comitetul de Politică Monetară având doar un rol consultativ.
Banca Centrală a Poloniei publică un raport asupra inflației cu o frecvență de 3 ori pe an. De asemenea realizează numeroase comunicate de presă și conferințe de presă. Sunt făcute publice și procesele verbale aferente întâlnirii Consiliului de Politică Monetar, după două săptămâni de la întrunirea acestuia. Astfel gradul de transparență al Băncii Naționale a Poloniei este unul foarte ridicat.
Ținta de inflație stabilită, nemodificată încă din anul 2004 este de 2,5% cu un interval de variație de plus-minus 1%, fiind măsurată în indicele prețurilor de consum. Atingerea țintei de inflație este un obiectiv și datorită criteriului de convergență nominală privind stabilitatea prețurilor necesar pentru adoptarea monedei euro, conform Tratatului de la Maastricht, potrivit căruia inflația nu trebuie să depășească cu mai mult de 1,5% media celor mai bune trei state la acest capitol. Criza economică a fost și pentru Polonia un impediment în îndeplinirea acestui criteriu, chiar dacă după cum se poate vedea și în graficul de mai jos rata inflației a fost meținută în cele mai multe cazuri în interiorul intervalului de variație stabilit.
Făcând o analiză a modului de evoluție a inflației în Polonia pe perioada crizei se poate observa, după cum o arată și graficul următor că în iunie 2007, inflația atingea 2,6%, urmând o tendință de creștere până la 4,6% în iunie 2008, ieșind astfel din ținta stabilită. Cauzele principale au fost creșterea prețului carburanților ca urmarea a creșterii prețului barilului de petrol la nivel mondial, dar și creșterea unor prețuri administrative cum sunt cele la energia electrică și creșterea unor accize la alcool și tutun. Este momentul în care Banca Centrală a Poloniei a crescut rata dobânzii de politică monetară cu 0,25 puncte procentuale, aceasta ajungând la 6%. Acest moment a fost urmat de o revenire a ratei inflației în limitele țintei stabilite atingând în iunie 2010 valoarea de 2,3%.
A urmat apoi un nou trend ascendet inflația ajungând în decembrie 2011 la valoarea de 4,6%, fiind din nou în afara limitelor țintei stabilite de 2,5%. Printre cauze au fost creșterea prețului produsele agroalimentare neprocesate, în special cereale, legume și fructe. Anul 2011 este cel în care a avut loc și o creștere a taxei pe valoarea adăugată, în luna ianuarie, la 23%. Efectele acestei creșteri au început să dispară abia la începutul lui 2012, când inflația a înregistrat un trend descendent ajungând la finele anului la valoarea de 2,4%, în condițiile țintei de inflație de 2,5%.
Figura nr. 10 – Evoluția inflației în Polonia comparativ cu ținta stabilită (2007-2013)
Sursa: Simulare proprie pe baza datelor din Rapoartele asupra inflației ale Băncii Naționale a Poloniei
Trendul descendent s-a păstrat, inflația atingând la valoarea scăzută de 0,2% în iunie 2013, cu o ușoară creștere până în decembrie, când atinge 0,7%. Inflația scăzută a fost favorizată de scăderea prețului la gazele naturale, electricitate și combustibil. La sfârșitul lui 2013 și începutul lui 2014, rata dobânzii de politică monetară era stabilită la valoarea de 2,5%.
Polonia a rezistat mai bine crizei din punct de vedere a țintirii inflației decât alte țări din centrul și estul Uniunii Europene, cum ar fi România. Acest lucru ar putea fi datorat și gradului de dezvoltare mai ridicat din această țară, țintirea directă a inflației având un efect mai puternic într-o economie mai dezvoltată.
Banca Centrală prevede că în următorii ani economia Poloniei va avea o creștere economică care va genera presiuni inflaționiste. Totuși această creștere economică este greoaie, astfel că inflația, cel mai probabil se va încadra în intervalul țintei stabilite. Astfel că inflația se preconizează că va crește constant până la finele lui 2016 când va atinge valori în jur de 2,5%, punctul central al țintei stabilite și implicit în intervalul de plus-minus 1% al acesteia.
Figura nr. 11 – Proiecția trimestrială a inflației în Polonia comparativ cu ținta stabilită până în 2016, conform Băncii Naționale a Poloniei
Sursa: Raport asupra inflației martie 2014 – Banca Națională a Poloniei
Cel mai pesimist scenariu luat în calcul în funcție de intervalul de incertitudine este acela ca inflația să atingă la finele lui 2016 valori în jur de 5%. Intervalul de incertitudine oferă și posibilitatea apariției unei inflații puțin peste 0%.
4.7. Țintirea directă a inflației în Ungaria
Ungaria a adoptat această politică monetară începând cu 2001. În acest moment este stabilită o țintă a inflației pe termen mediu, sub formă de punct, în mod continuu de 3%. Înainte de 2007 ținta era sub formă de punct cu interval de variație. Prin ținta actuală, Banca Centrală a Ungariei își ia un angajament mai mare și încearcă să dea siguranța unui anumit nivel al inflației pe o perioadă mai lungă, deciziile de politică monetară fiind și ele în concordanță cu aceasta.
Consiliul de Politică Monetară se întrunește de cel puțin 12 ori pe an, fiind format dintr-un număr de membri care poate varia de la o perioadă la alta, între 5 și 9 membri, din care 4 externi, potrivit Statutului Băncii Naționale a Ungariei. Deciziile se iau prin vot, care mai apoi este făcut public. De asemenea se publică și rapoarte anuale asupra inflației, se realizează conferințe de presă și se publică și chiar procesele verbale ale întâlnirii consiliului. Gradul de transparență este unul foarte ridicat. Un alt aspect îl reprezintă și faptul că o dată pe an se face o raportare în cadrul Parlamentului. De asemenea managementul Băncii Naționale a Ungariei este realizat de Guvernator, acesta fiind ajutat de cei trei Viceguvernatori și de un Director General, potrivit organigramei (Anexe).
În Statutul Băncii Naționale a Ungariei este stipulată stabilitatea prețurilor, ca obiectiv principal ce ar trebui atins și menținut. De asemenea mai este stipulată și independența în stabilirea instrumentelor politicii monetare, doar că și în cazul Ungariei, asemănător cu Polonia, Guvernul intervine în stabilirea regimului de curs de schimb.
Figura nr. 12 – Evoluția inflației în Ungaria comparativ cu ținta stabilită (2007-2013)
Sursa: Simulare proprie pe baza datelor din Rapoartele asupra inflației
Ungaria s-a confruntat cu o creștere a inflației începând cu mijlocul anului 2006, când în septembrie inflația a crescut de la 3,5%, cât înregistra în august, la 5,9%, continuând pe un trend ascendet, pentru ca să atingă în iunie 2007 valoarea de 8,6%, în condițiile țintei continue de 3%. În decembrie același an se înregistrează un nivel mai scăzut al inflației de 7,4%. Inflația urmează un trend descendet, la sfârșitul următorului an înregistrându-se valoarea de 3,5%.
Apare o nouă perioadă de creștere până la valoarea de 5,6% la finalul lui 2009, fiind urmată de o perioadă de scădere a inflației, pentru ca în iunie 2011 să se atingă valoarea de 3,5%, cu doar 0,5 puncte procentuale peste ținta stabilită. Anul 2012 a fost caracterizat de o perioadă de creștere, valorile înregistrate fiind în jurul a 5 procente.
În februarie 2013, după o perioadă de scădere inflația a coborât pentru prima oară în perioada de criză sub ținta de 3%, valoarea înregistrată fiind de 2,8%. Aceasta se datorează într-o mare măsură tăierilor înregistrate la prețurile utilităților. De asemenea companiile se confruntau cu o cerere scăzută, ceea ce nu a permis creșterea prețurilor. Trendul descendent s-a menținut pentru ca la finalul anului valoarea să fie de 0,4%. În februarie 2014 inflația înregistrată era de 0,1%. Aceasta a permis Băncii Centrale să relaxeze puțin politica monetară și să scadă rata dobânzii, valoarea acesteia în februarie 2014 fiind de 2,70%.
Această rată a dobânzii de bază a urmat și ea cursul crizei economice, în anul 2006 înainte de criză, învârtindu-se în jurul valorilor de 6-7%. În octombrie 2008 aceasta a atins valoarea maximă de 11,5%, urmând apoi un trend descendent și meținerea ei în jurul valorilor de 5-7% în perioada 2009-2012. Din 2013, odată cu procesul solid de dezinflație s-a procedat la scăderea continuă a dobânzii de bază.
Ca și celelalte țări, și Ungaria vizează îndeplinirea criteriilor de la Maastricht în vederea adoptării monedei euro, acesta fiind obiectivul pe termen lung. În aceste condiții este posibil ca în viitor strategia de țintire directă a inflației să se dovedească ca fiind cea mai bună alegere în materie de politică monetară.
Figura nr. 13 – Proiecția anuală a inflației în Ungaria comparativ cu ținta stabilită până în 2016, conform Băncii Naționale a Ungariei
Banca Națională a Ungariei previzionează că începând cu 2014 inflația va crește constant, pentru ca în anul 2016 să fie depășită ușor ținta continuă de 3%. În 2014 inflația va atinge însă valori sub 1%, mult sub ținta stabilită. Intervalul de incertitudine nu exclude posibilitatea unei inflații sub 0% sau a uneia peste 6%.
Sursa: Raport asupra inflației martie 2014 – Banca Națională a Ungariei
Concluzii
Politica monetară este una dintre politicile economice esențiale ale unei țări și este în general atributul băncii centrale a acesteia. În conformitate cu politica monetară promovată se stabilesc anumite obiective, care să fie în concordanță cu cele ale celorlalte politici ale statului. Toate aceste obiective ar trebui îndreptate spre asigurarea unei creșteri economice durabile, care să ducă la creșterea nivelului de trai al tuturor cetățenilor țării.
În perioada actuală băncile centrale ale lumii, printre care și Banca Națională a României, au stabilit ca și obiectiv fundamental stabilitatea prețurilor. Pe lângă acesta se pot stabili anumite obiective intermediare ce pot fi atinse cum ar fi cursul de schimb, nivelul masei monetare sau rata dobânzii.
Pentru atingerea acestor obiective și pentru succesul politicii monetare se folosesc anumite instrumente specifice pe care banca le are la dispoziția sa. Principalele instrumente folosite sunt rata dobânzii, rezerva minimă obligatorie, dar și operațiunile open-market. Mai pot fi folosite și alte instrumente, cu acțiune directă, dar care însă au anumite inconveniente și efecte limitate, printre acestea regăsindu-se politica selectivă a creditelor și plafonarea creditelor.
Banca Națională a României este una dintre cele mai vechi din lume, având o istorie bogată, fiind înființată în anul 1880. Gradul de independență al Băncii Centrale este ridicat, având posibilitatea să stabilească obiectivele politicii monetare și instrumentele utilizate astfel încât să fie adecvate realității economice din țară la un moment sau altul.
Banca Națională a României a încercat după 1990 să dezvolte anumite instrumente de politică monetară, în acest moment folosind operațiunile open-market, facilitățile permanente și rezerva minimă obligatorie. Dintre acestea cel mai important ar putea fi considerat instrumentul open-market care oferă un spațiu de acțiune mai larg și posibilitatea de a injecta și absoarbe lichiditate și de a influența volumul de credite acordate, în ambele sensuri.
În concordanță cu obiectivul fundamental al Băncii Naționale a României, stabilitatea prețurilor, pentru atingerea acestuia este folosită strategia de țintire directă a inflației, adoptată în anul 2005.
Strategia de țintire a inflației reprezintă o alternativă viabilă la politica monetară a unei țări. Este o politică modernă fiind aplicată începând cu 1989 de Noua Zeelandă, după aceasta tot mai multe state adoptând-o, mai ales în secolul al XXI-lea. Printre aceste state se numără și cele trei țări foste socialiste, membre ale Uniunii Europene, din centrul și estul continentului, și anume: Polonia, Ungaria și România, enumerate în ordinea adoptării regimului de țintire directă a inflației.
Se constată diferențe între modurile în care cele trei țări abordează politica monetară, în special în funcție de felul țintei stabilite la acest moment. Ungaria a adoptat o țintă continuă sub formă de punct, de 3%. Aceasta implică un angajament pe termen lung și responsabilitate mare a Băncii Centrale a Ungariei, credibilitatea acesteia putând fi foarte ușor afectată în cazul unor variații mari ale inflației. Polonia și România au adoptat o țintă centrală sub formă de punct încadrată de un interval de variație de plus sau minus un procent. Această abordare dă posibilitatea atât Băncii Naționale a Poloniei, cât și Băncii Naționale a României să aibă un spațiu de manevră în limita intervalului de variație, credibilitatea nefiind afectată când inflația se încadrează în interiorul limitelor acestuia.
De asemenea în perspesctiva adoptării monedei euro într-un orizont de timp mai scurt sau mai îndelungat cele trei țări au la îndemână un instrument eficient în a ține inflația sub control și a îndeplini criteriul de convergență nominală ce privește stabilitatea prețurilor, rata inflației fiind o condiție esențială.
Regimul de țintire a inflației se va dovedi un aliat de nădejde în momentul în care cele trei țări vor purcede la adoptarea monedei unice europene. Țintirea directă a inflației va ajuta cele trei țări să îndeplinească criteriul de convergență privind stabilitatea prețurilor și să-și armonizeze condițiile economice cu cele ale zonei euro, pentru un climat economic favorabil în interiorul acesteia. Totuși momentul în care cele trei țări vor adopta moneda euro este încă incert, mai ales din cauza crizei economice existente, care a dat peste cap calendarul inițial al celor trei țări și planurile existente la momentul integrării în Uniunea Europeană, în 2004 când vine vorba despre Ungaria și Polonia, respectiv 2007, când vorbim despre România.
În condițiile crizei mondiale actuale țintirea directă a inflației s-a dovedit o politică monetară destul de eficientă, variațiile mari ale inflației în cele trei țări datorându-se în special din cauze independente de băncile centrale, în special fiscalitate, prețuri administrative, dar și condiții naturale și meteorologice. Acestea din urmă, chiar dacă pare ciudat, afectează destul de mult prețurile dintr-o țară, mai ales în ceea ce privește produsele agroalimentare, care constituie o mare parte din coșul de consum al populației. Astfel seceta sau inundațiile pot duce la variații ale ratei inflației și scoaterea acesteia din ținta propusă. Totuși se poate observa diferențe între eficiența regimului de țintire a inflației în cele trei țări. Astfel în România se observă cele mai mici performanțe, fluctuațiile înregistrate fiind cele mai mari, și rata inflației fiind în perioada 2007-2013 de cele mai multe ori în afara țintei stabilite. Ungaria are performanțe mai bune decât România, dar puțin mai slabe decât Polonia. Aceasta din urmă s-a confruntat cu cele mai mici variații și neîndeplinirea țintei stabilite de cele mai puține ori. Astfel putem trage concluzia că studiile ce fac o legătură între gradul de dezvoltare a diverselor economii și țintirea directă a inflației sunt îndreptățite să scoată în evidență acest lucru. România, țara dintre cele trei, mai slabă din punct de vedere al dezvoltării, a înregistrat și cea mai slabă eficiență a politicii țintirii directe a inflație. Pentru celelalte două, cu grad de dezvoltare apropiat, dar cu avantaj pentru Polonia, putem vorbi despre menținerea aceluiași avantaj și din punct de vedere al performanțelor regimului de țintire directă a inflației.
Diferențele între eficiența strategiei de țintire a inflației în cele trei țări pot fi date și de comportamentul economiei în ansamblul ei, la nivel macroeconomic, dar și de comportamentul la nivel microeconomic. Astfel reacția pe care actorii economici o au cu privire la ținta de inflație poate influența de multe ori succesul acesteia. Țintirea directă a inflației este politica monetară cel mai ușor de înțeles de către publicul larg și ca atare acesta trebuie să reacționeze pozitiv și să aibă încredere în obiectivele stabilite de către banca centrală, acest lucru contribuind indirect la succesul atingerii țintei stabilite. Dacă luăm cazul României, în această țară se pot observa îmbunătățiri în ceea ce înseamnă cultură economică la nivelul populație și de asemenea în ceea ce înseamnă încredere în Banca Națională a României, insuflată mai ales de către guvernatorul acesteia, fiind personalitatea în care românii au cea mai mare încredere, potrivit studiilor realizate de societățile specializate în sondarea opiniei publice.
Credibilitatea în banca centrală este dată și de gradul de independență al acesteia. O instituție independentă oferă încredere populației, mai ales dacă și rezultatele obținute de aceasta sunt pe măsură. Implicarea politicului va duce întotdeauna la scăderea acestui grad de încredere și la reacții negative în rândul actorilor economici. Gradul de credibilitate este accentuat și de politica transparentă pe care cele trei țări o implementează, ele realizând numeroase comunicate de presă, conferințe de presă, dar și publicarea cu regularitate a rapoartelor asupra inflației.
În consecință putem spune că regimul de țintire a inflației se dovedește benefic, aducând rezultate destul de bune în toate cele trei țări analizate, avantajele, atât prezente, cât și viitoare, fiind considerate a fi evidente.
Bibliografie
Act CXXXIX of 2013 on the Magyar Nemzeti Bank
Andrei, Liviu C. (2007) Economie. Editura Economică. București
Aniței, N. C., Lazăr, R. E. (2011) Drept bancar și valutar. Editura Universul Juridic, București
Avram, A. (2013) Mixul de politici fiscale și monetare – Impactul asupra creșterii economice – . Editura SITECH. Craiova
Banca Națională a României: Raport asupra inflației (cele publicate între 2007-2014)
Bentoiu, C., Bălăceanu, C. (2007) Macroeconomie, Editura C.H. Beck, București
Bențe, C. (2013) Gestiunea și contabilitatea instituțiilor de credit – Suport de curs -. Oradea
Bernanke B., Laubach T., Mishkin F., Posen A. (1999). Inflation Targeting. Lessons from the international experience. Princeton University Press
Bernanke B., Mishkin F., (1997). Inflation Targeting: A new framework for monetary policy? Working Paper 5893, Massachussets National Bureau of Economic Research
Carvalho Filho I. (2010). Inflation Targeting ant the Crisis: An Empirical Assessment. IMF Working paper 10/45
Cerna, S. (2009). Economie monetară. Editura Universității de Vest. Timișoara
Circulara nr. 2 din 10 ianuarie 2014 privind modificarea ratelor rezervelor minime obligatorii, Monitorul Oficial, Partea I 32, 15 ianuarie 2014
Circulara nr. 39 din 27 decembrie 1996 privind modificarea Regulamentului Băncii Naționale a României nr. 3/1995 privind condițiile și modul de efectuare a refinanțării societăților bancare de către Banca Națională a României, Monitorul Oficial, Partea I 1, 7 ianuarie 1997
Cozmâncă, B. O. (2008) Modele pentru fundamentarea politicilor monetare și valutare. Editura Economică. București
Croitoru L. (2012). Politica Monetară: Ipostaze Neconvenționale. București: Curtea Veche Publishing
Debelle, G., Fischer, S. (1994). How Independent Should a Central Bank Be? Working Papers in Applied Economic Theory No. 94-05
Dedu V., Stoica T. (2012). Independența băncii centrale. Economie teoretică și aplicată Volum XIX No. 8 (pp.89-95)
Drosu, Ș., Rațiu M. (2007) Drept bancar. Editura C.H. Beck. București
Fagère, J.-P. (2000). Moneda și politica monetară. Institutul European
Federal Reserve Act, accesat la www.federalreserve.gov/aboutthefed/section2a.htm
Flamant, M. (1972) L’inflation. Presses Universitaires de France. Paris. pp. 5-6. reprodus după Crețoiu, Gh. (1994) Economie politică. Casa de editură și presă „Șansa”. București
Florea, A. (2008) Elemente de macroeconomie, Editura Universității din Oradea, Oradea
Georgescu Goloșoiu (2006), Mecanisme valutare, Editura ASE. București
Hammond G. (2012). State of the art of inflation targeting. CCBS Handbook No.29. Bank of England
Ionescu, T. (1999) Istoria gândirii economice universale și românești. Casa de Editură Sarmis. Cluj-Napoca
Iorga E., Salater W., Pitulea G., Cazacu C., Oancea C. (2004). Țintirea directă a inflației în Republica Cehă, Polonia și Ungaria: implementare și performanțe
Isărescu, M. (coord). (2010) Banca Națională a României. Portretul unei instituții. Editat de Banca Națională a României
Isărescu, M. (2006) Reflecții economice. Politici ale Băncii Naționale a României. Editura Expert. București
Isărescu M. (2003). Towards a new strategy of Monetary Policy: Inflation Targeting, Disertație cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Universității din Craiova
Legea 101/1998 privind Statutul Băncii Naționale a României – abrogată, accesată la http://www.legex.ro/Legea-101-1998-15008.aspx
Legea 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României, Monitorul Oficial, Partea I 582 30 iunie 2004
Mishkin F. (2007). Monetary Policy Strategy. Massachussets Institutre of Technology.
Mishkin F. (2000). Inflation targeting in emerging merket countries. NBER Working Paper Series – Working Paper 7618. Massachussets National Bureau of Economic Research
Mureșan M., Chirleșan D., Roman A. (coord.). (2011). Băncile, Politica Monetară și Stabilitatea Financiară sub impactul crizei globale actuale. Editura Junimea. Iași
Narodowy Bank Polski: Inflation raport (2007-2014)
Negucioiu, A. (1998) Economie politică. vol. II. Editura George Barițiu. Cluj-Napoca
Norma nr. 1 din 3 februarie 1994 privind refinanțarea societăților bancare prin credit de descoperit de cont (overdraft), Monitorul Oficial, Partea I 48, 24 februarie 1994
Popa C. (coord.) (2009). Țintirea directă a inflației în România. Caiet de studii nr. 25
Pop, C., Georgescu, M. A., Pop, I. A. (2012) Piața obligațiunilor guvernamentale din România. Economie teoretică și aplicată. Volum XIX. No. 12 (577)
Regulamentul din 29 octombrie 1991 privind condițiile și modul de efectuare a refinanțării societăților bancare de către Banca Națională a României, Monitorul Oficial, Partea I 217, 29 octombrie 1991
Regulamentul nr. 1/2000 privind operațiunile de piață monetară efectuate de Banca Națională a României și facilitățile permanente acordate de aceasta participanților eligibili, republicat Monitorul Oficial, Partea I 84 1 februarie 2008
Regulamentul nr. 3 din 10 iulie 1995 privind condițiile și modul de efectuare a refinanțării societăților bancare de către Banca Națională a României Monitorul Oficial, Partea I 164, 27 iulie 1995
Regulamentul nr. 4 din 16 iulie 1998 privind regimul rezervelor minime obligatorii, Monitorul Oficial, Partea I 121, 24 martie 1999
Regulament nr. 6 din 24 iulie 2002 privind regimul rezervelor minime obligatorii, Monitorul Oficial, Partea I 566, 1 august 2002
Roger S. (2010). Inflation Targeting Turns 20. Finance&Development Magazine
Sudacevschi M. (2011). Pros and cons of Inflation Targeting Strategy. LESIJ NR. XVIII, VOL. 2
The Act on the National Bank of Poland of 29 August 1997 (Journal of Laws of 2013 item 908 as amended) -consolidated version
The Central Bank of Hungary: Quarterly Raport on Inflation (2007-2014)
Tone, M., Păunescu, C. (2006) Istoria Băncii Naționale a României în date. Vol. I. 1880-1914, ediția a II-a , București
Turliuc, V. (2002). Politici monetare. Editura Polirom, București
Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, C 326, 26 octombrie 2012, accesat la http://www.ecb.europa.eu/ecb/legal/pdf/c_32620121026 ro.pdf
www.bankofengland.co.uk/
www.bnro.ro/
www.cdep.ro/
www.ecb.europa.eu/ecb/educational/facts/euint/html/ei_005.ro.html
www.english.mnb.hu
www.epp.eurostat.ec.europa.eu//
www.insse.ro/cms/rw/pages/ipc.ro.do
www.nbp.pl/
Zăpodeanu, D. (2003) Monedă și credit. Instituții monetare și de credit. Editura Universității din Oradea. Oradea
Zăpodeanu, D. (2012) Operațiunile instituțiilor de credit – Suport de curs -. Oradea
Zăpodeanu, D. (2002) Politici monetare. Editura Dacia. Cluj-Napoca
Anexe
Bibliografie
Act CXXXIX of 2013 on the Magyar Nemzeti Bank
Andrei, Liviu C. (2007) Economie. Editura Economică. București
Aniței, N. C., Lazăr, R. E. (2011) Drept bancar și valutar. Editura Universul Juridic, București
Avram, A. (2013) Mixul de politici fiscale și monetare – Impactul asupra creșterii economice – . Editura SITECH. Craiova
Banca Națională a României: Raport asupra inflației (cele publicate între 2007-2014)
Bentoiu, C., Bălăceanu, C. (2007) Macroeconomie, Editura C.H. Beck, București
Bențe, C. (2013) Gestiunea și contabilitatea instituțiilor de credit – Suport de curs -. Oradea
Bernanke B., Laubach T., Mishkin F., Posen A. (1999). Inflation Targeting. Lessons from the international experience. Princeton University Press
Bernanke B., Mishkin F., (1997). Inflation Targeting: A new framework for monetary policy? Working Paper 5893, Massachussets National Bureau of Economic Research
Carvalho Filho I. (2010). Inflation Targeting ant the Crisis: An Empirical Assessment. IMF Working paper 10/45
Cerna, S. (2009). Economie monetară. Editura Universității de Vest. Timișoara
Circulara nr. 2 din 10 ianuarie 2014 privind modificarea ratelor rezervelor minime obligatorii, Monitorul Oficial, Partea I 32, 15 ianuarie 2014
Circulara nr. 39 din 27 decembrie 1996 privind modificarea Regulamentului Băncii Naționale a României nr. 3/1995 privind condițiile și modul de efectuare a refinanțării societăților bancare de către Banca Națională a României, Monitorul Oficial, Partea I 1, 7 ianuarie 1997
Cozmâncă, B. O. (2008) Modele pentru fundamentarea politicilor monetare și valutare. Editura Economică. București
Croitoru L. (2012). Politica Monetară: Ipostaze Neconvenționale. București: Curtea Veche Publishing
Debelle, G., Fischer, S. (1994). How Independent Should a Central Bank Be? Working Papers in Applied Economic Theory No. 94-05
Dedu V., Stoica T. (2012). Independența băncii centrale. Economie teoretică și aplicată Volum XIX No. 8 (pp.89-95)
Drosu, Ș., Rațiu M. (2007) Drept bancar. Editura C.H. Beck. București
Fagère, J.-P. (2000). Moneda și politica monetară. Institutul European
Federal Reserve Act, accesat la www.federalreserve.gov/aboutthefed/section2a.htm
Flamant, M. (1972) L’inflation. Presses Universitaires de France. Paris. pp. 5-6. reprodus după Crețoiu, Gh. (1994) Economie politică. Casa de editură și presă „Șansa”. București
Florea, A. (2008) Elemente de macroeconomie, Editura Universității din Oradea, Oradea
Georgescu Goloșoiu (2006), Mecanisme valutare, Editura ASE. București
Hammond G. (2012). State of the art of inflation targeting. CCBS Handbook No.29. Bank of England
Ionescu, T. (1999) Istoria gândirii economice universale și românești. Casa de Editură Sarmis. Cluj-Napoca
Iorga E., Salater W., Pitulea G., Cazacu C., Oancea C. (2004). Țintirea directă a inflației în Republica Cehă, Polonia și Ungaria: implementare și performanțe
Isărescu, M. (coord). (2010) Banca Națională a României. Portretul unei instituții. Editat de Banca Națională a României
Isărescu, M. (2006) Reflecții economice. Politici ale Băncii Naționale a României. Editura Expert. București
Isărescu M. (2003). Towards a new strategy of Monetary Policy: Inflation Targeting, Disertație cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Universității din Craiova
Legea 101/1998 privind Statutul Băncii Naționale a României – abrogată, accesată la http://www.legex.ro/Legea-101-1998-15008.aspx
Legea 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României, Monitorul Oficial, Partea I 582 30 iunie 2004
Mishkin F. (2007). Monetary Policy Strategy. Massachussets Institutre of Technology.
Mishkin F. (2000). Inflation targeting in emerging merket countries. NBER Working Paper Series – Working Paper 7618. Massachussets National Bureau of Economic Research
Mureșan M., Chirleșan D., Roman A. (coord.). (2011). Băncile, Politica Monetară și Stabilitatea Financiară sub impactul crizei globale actuale. Editura Junimea. Iași
Narodowy Bank Polski: Inflation raport (2007-2014)
Negucioiu, A. (1998) Economie politică. vol. II. Editura George Barițiu. Cluj-Napoca
Norma nr. 1 din 3 februarie 1994 privind refinanțarea societăților bancare prin credit de descoperit de cont (overdraft), Monitorul Oficial, Partea I 48, 24 februarie 1994
Popa C. (coord.) (2009). Țintirea directă a inflației în România. Caiet de studii nr. 25
Pop, C., Georgescu, M. A., Pop, I. A. (2012) Piața obligațiunilor guvernamentale din România. Economie teoretică și aplicată. Volum XIX. No. 12 (577)
Regulamentul din 29 octombrie 1991 privind condițiile și modul de efectuare a refinanțării societăților bancare de către Banca Națională a României, Monitorul Oficial, Partea I 217, 29 octombrie 1991
Regulamentul nr. 1/2000 privind operațiunile de piață monetară efectuate de Banca Națională a României și facilitățile permanente acordate de aceasta participanților eligibili, republicat Monitorul Oficial, Partea I 84 1 februarie 2008
Regulamentul nr. 3 din 10 iulie 1995 privind condițiile și modul de efectuare a refinanțării societăților bancare de către Banca Națională a României Monitorul Oficial, Partea I 164, 27 iulie 1995
Regulamentul nr. 4 din 16 iulie 1998 privind regimul rezervelor minime obligatorii, Monitorul Oficial, Partea I 121, 24 martie 1999
Regulament nr. 6 din 24 iulie 2002 privind regimul rezervelor minime obligatorii, Monitorul Oficial, Partea I 566, 1 august 2002
Roger S. (2010). Inflation Targeting Turns 20. Finance&Development Magazine
Sudacevschi M. (2011). Pros and cons of Inflation Targeting Strategy. LESIJ NR. XVIII, VOL. 2
The Act on the National Bank of Poland of 29 August 1997 (Journal of Laws of 2013 item 908 as amended) -consolidated version
The Central Bank of Hungary: Quarterly Raport on Inflation (2007-2014)
Tone, M., Păunescu, C. (2006) Istoria Băncii Naționale a României în date. Vol. I. 1880-1914, ediția a II-a , București
Turliuc, V. (2002). Politici monetare. Editura Polirom, București
Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, C 326, 26 octombrie 2012, accesat la http://www.ecb.europa.eu/ecb/legal/pdf/c_32620121026 ro.pdf
www.bankofengland.co.uk/
www.bnro.ro/
www.cdep.ro/
www.ecb.europa.eu/ecb/educational/facts/euint/html/ei_005.ro.html
www.english.mnb.hu
www.epp.eurostat.ec.europa.eu//
www.insse.ro/cms/rw/pages/ipc.ro.do
www.nbp.pl/
Zăpodeanu, D. (2003) Monedă și credit. Instituții monetare și de credit. Editura Universității din Oradea. Oradea
Zăpodeanu, D. (2012) Operațiunile instituțiilor de credit – Suport de curs -. Oradea
Zăpodeanu, D. (2002) Politici monetare. Editura Dacia. Cluj-Napoca
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Strategia B.n.r. de Tintire Directa a Inflatiei (ID: 124060)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.