Stramutarea Cauzelor Penale
CUPRINS
Secțiunea 1.Introducere………………………………………………………………………….7
Secțiunea 2. Stramutarea cauzelor penale si civile COMPARATIE……………………….…12
Secțiunea 3.Stramutarea cauzelor penale………………………………………………………15
Subsecțiunea 3.1.Notiunea si temeiul stramutarii…………………………………..…15
3.1.1.Instanța competentă…………………………………………………………..….16
3.1.2.Temeiul strămutării………………………………………………………………16
3.1.3.Cauza ce poate fi strămutată………………………………………………………………………19
3.1.4.Titularul cererii………………………………………………………………………………………..20
Subsecțiunea 3.2.Cazuri………………………………………………………….……21
Subsecțiunea 3.3.Procedura stramutarii………………………………………………..22
Subsecțiunea 3.4. Cererea. ……………………………………………………………23
3.4.1. Depunere……………………………………………………………………..…23
3.4.2. Mențiuni…………………………………………………………………………25
3.4.3. Efecte……………………………………………………………………………25
3.4.3.1.Procedura de informare….…………………………………………….………27
3.4.3.2.Înștiințarea părților……………………………………………………………..29
3.4.3.3.Examinarea cererii …………………………………………………………….30
Subsecțiunea 3.5.Soluționarea cererii. …………………………………………….….31
3.5.1. Soluții posibile………………………………………………………………….31
3.5.2. Motivare…………………………………………………………………….…..32
3.5.3. Hotărârea………………………………………………………………………..32
3.5.4.Cale de atac……………………………………………………………..……….32
Subsecțiunea 3.6.Admiterea cererii de strămutare……………………………………..33
3.6.1. Dispoziția de strămutare…………………………………………………….…..33
3.6.2. Actele îndeplinite……………………………………………………………….36
3.6.3. Înștiințarea instanței……………………………………………………….……37
3.6.4. Desființarea hotărârii………………………………………………………………………………..37
3.6.5. Păstrarea dosarului………………………………………………………………38
Subsecțiunea 3.7.Desemnarea altei instante pentru judecarea cauzei……..………….39
Subsecțiunea 3.8.Procedura la instanțe, ulterioară strămutării……………..……..….40
3.8.1. Trimiterea dosarului. Trimiterea cauzei la un alt parchet………….……….…40
3.8.2. Primirea dosarului………………………………………………….………….43
3.8.3. Consecințele strămutării………………………………………………………………………….44
Subsecțiunea 3.9. Particularități în cauzele cu arestați. ……………………………….46
Subsecțiunea 3.10.Repetarea cererii…………………………………………………..49
Subsecțiunea 3.11. Noua cerere………………………………………………………..50
Secțiunea 4.Aspecte de practica judiciara………………………………………………….…51
Secțiunea 5.Concluzii…………………………………………………………………………..62
Secțiunea 6.Bibliografie……………………………………………………………………….64
Secțiunea 7.Anexe……………………………………………………………………………..65
LISTA DE ABREVIERI
Titluri de periodice
Referiri la denumiri de acte normative, instanțe, hotărâri judecătorești
STRĂMUTAREA JUDECĂRII CAUZELOR PENALE
Secțiunea 1.Introducere
În vederea apărării intreselor societățiiși ale ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor împotiva faptelor care le-ar aduce atingere , legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni și sanctiunile penale care se pot aplica faptelor care le săvârșesc.
Aplicarea pedepselor și a altor sancțiuni prevăzute de legea penală, constituie sarcina autorităților pe care societatea le-a împuternicit în acest scop, iar activitatea prin care se realizează tragerea la răspundere penală a infracțiunilor terbuie să se desfășoare organizat, în conformitate cu anumite reguli, care să satisfacă cerințele a două interese majore:pe de o parte interesul societății, care impune o activitate de natură a realiza descoperire rapidă a infracțiunilor și identificarea imediată a infractorilor, dovedirea completă și obiectivă a vinovăției acestora, precum și aplicarea unor sancțiuni penale legale care să constituie mijloace eficiente de combarere și prevenire a fenomenului infracțional; pe de altă parte, interesul individual, care impune ca această activitate să fie strict reglementată de lege și să se desfășoare în conformitate cu aceasta, fiind interzise abuzurile și nedreptățile, ceea ce implică acordarea de mijloace eficiente cetățenilor pentru a se apăra împotriva unei învinuiri neântemeiate sau mai gravă decât cea reală, precum și instituirea de puternice garanții pentru deplina realizare a dreptului de apărare.
Dreptul procesual penal, în sensul cel mai larg, respectiv legea de procedură penală, cum se mai obișnuiește a se determina acet ansamblu de norme, se compune din diverse categorii de dispoziții legale, în care criteriul de împărțire îl constituie obiectul reglementării acestora.
După cum este admis și subliniat în doctrina procesuală, inclusiv literatura de specialitate din domeniul procedurii civile, legile de procedură cuprind trei categorii de norme:
a) de organizare judiciară
b) de competență
c) de procedură propriu-zisă
d) dreptul din România constituie un sistem unitar în care între diferitele ramuri există o strânsă legătură.
Această caracteristică fundamentală face ca și dreptul procesual penal să aibă numeroase legături cu celelalte ramuri ale dreptului, întrepătrunderile fiind mai mult sau mai puțin pronunțate în funcție de apropierea domeniului diferitelor reglementări juridice de activitate procesual penală.
Dreptul procesual penal și dreptul constituțional.
Referindu-se la probleme de procedură penală, normele constituționale abordează aspectele de pe pozițiile dreptului constituționl, în contextul celorlalte dispoziții din legea fundamentală, cu scoaterea în evidență a implicațiilor majore politico-juridice ale diferitelor instituții și cu indicarea orientaivă și principală a direcțiilor în care chestiunile de amănunt urmează a fi rezolvate în normarea juridică specifică de ramură.
Dreptul procesual penal și dreptul penal.
Legăura indisolubilă dintre normele de drept material și cele de drept procesual este evidentă și cunoscută de multă vreme.Această legătură reliefează corelația dintre aspectele de conținut și cele de formă ale unei reglementări, nefiind deloc întâmplătoare referirea în limbajul de specialitte intr-un anumit sens, la dreptul substanțial alături de așa numitul drept formal.
Legătura conținut-formă se materializează și în corelația existentă între dreptul penal și dreptul procesual penal.
Între cele două ramuri de drept există legături de interdependență și de interacțiune în apărarea acelorași valori și apărări sociale.Deși au de îndeplinit sarcini specifice, cele doua ramuri de drept urmăresc realizarea aceluiași scop și dau expresie aceleiași politici penale.
Dreptul procesual penal și drepul procesual civil.
Cu toate numeroasele afinități dintre dreptul procesual penal și dreptul procesual civil caracterul autonom al fiecarei ramuri este de necontestat și aceasta duce la admiterea a foartor multe deosebiri.
Principalul factor care justifică și explică deosebirile, decurge din natura distinctă a normelor de drept material care reglementează cele doua conflicte cu esențiale diferite.
În funcție de raportul civil sau penal care se deduce justiției pe cale judiciară vor fi marcate de evidente deosebiri de conținut și raporturile procesuale reglementate pe calea celor două ramuri de drept și care se traduc în deosebiri multiple manifsetate pe plan structural, organizatoric și instituțional.
Dreptul procesual penal și dreptul civil.
Numeroase infracțiuni produc prejudicii materiale care angajează răspunderea civilă a făptuitorilor și învederează legătura strânsă ce există între dreptul procesual penal și dreptul civil.Între actiunea civilă și acțiunea penală careia prima îi este alăturată se menține în tot cursul procesului penal o interdependență care mege uneori până la determinarea modului de desfășurare sau rezolvare a cauzei respective.
De asemenea existența unor instituții, reglementări sau concepții ale dreptului civil au influențat în mod direct conținuul unor anumite instituții sau dispoziții pe planul dreptului procesual.De exemplu, dacă în dreptul civil nu ar exista reglementarea răspunderii civile pentru fapta altuia, dreptul procesual penal nu ar fi cunoscut partea responsabilă civilmente.
Dreptul procesual penal și celelalte ramuri de drept.
O deosebită semnificație capătă în acest context instituția chestiunilor pralabile care se poate întâlni în procesul penal mai ales în legătură cu domenii de reglementare aparținând dreptului familiei, dreptului muncii, dreptului transporturilor și dreptului financiar.
Practic, pe calea chestiunilor prealabile poate fi implicată în rezolvarea unei cauze penale, orice ramură de drept.
Pentru buna desfășurare a procesului penal, legiuitorul a avut în vedere pe lângă reglementarea normelor privitoare la competența organelor judiciare și situațiile în care –pentru înfăptuirea în bune condiții a justiției penale- se impun unele devieri sau derogări de la aceste norme obișnuite.
Aceste devieri sunt impuse de regulă, de împrejurarea că între cauzele ce se află în același timp în fața unor instanțe de judecată diferit, există asemenea legături încât reunirea și judecarea lor simultană de către aceeași instanță, apare ca o necesitate stringentă.
Prorogarea de competență constă asadar în extinderea competenței unui organ judiciar și asupra unor infracțiuni sau persoane care nu ii sunt date spre urmărire ori judecare potrivit normelor obișnuite de competență.
Codul de procedură penală nu utilizează, în mod expres termenul de ”prorogare”, însă reglementează cazurile în care prorogarea de competență poate avea loc.
În materie penală nu este admisă prorogarea convențională.
Prorogarea comptenței poate avea loc numai în favoarea unei instanțe de același grad sau unei instante superioare în grad și niciodata în favoarea unei instanțe inferioare în grad.
Dintre cauzele în care se impune prorogarea competenței,cel mai obișnuit este cel determinat de conexitatea sau indivizibilitatea cauzelor.
Alte cazuri de prorogare sunt determinate de schimbarea încadrării juridice a faptei, de schimbarea calificării faptei deduse jdecății, de soluționarea unor chestiuni prealabile ( când instanța penală trebuie să soluționeze chestiuni extrapenale- civile, financiare,etc), în materia strămutării judecării cauzelor.
Ca și conexitatea, indivizibilitatea presupuneo stare de legătură între diverse aspecte ale unei cauze penale.În cazul indivizibilității legătura care impune reunirea într-un singur tot a diverselor aspecte este mult mai puternica decât la conexiate.
Conexitatea se referă la reunirea mai multor infracțiuni reprezentând obiectiv, fiecare o unitatea distinctă.
Rezolvarea infractiunilor deodată într-o singură cauză penală, este determinată de legăturile dintre acestea. Indivizibilitatea are în vedere legăurile interne ale cauzei, caracterzate obiectiv de o singură faptă penală, care reprezintă o unitate infracțională.
Aspectele ce se reunesc sunt părți indivize ale aceleiasi unități faptice.Acestea se reflectă chiar în denumirea instituției denotând o legătură mai puternică și adâncă decât în cazul conexității.
Potrivit art.41 Cod pr.pen., instanța sesizată cu judecarea unei infracțiuni rămâne competentă chiar dacă constată după efectuarea cercetării judecătorești, că infracțiuea este de competența instanței inferioare.Dispozitia are în vedere o mai mare operativitate, pentru a nu obliga instanța superioară să-și decline competența într-o asemenea situație.
Schimbare încadrării juridice nu operează decât in privința competenței materiale, din cercetarea judecătorească desfășurată în fața instanței superioare rezultând modificări în structura elementelor infracțiunii.
Pentru ca o chestiune să fie considerată prealabilă, trebuie să aibă caracterul de condiție de fapt sau de drept, pentru soluționarea cauzei care face obiectul procesului penal.
Chestiunea prealabilă reprezintă un aspect de precădere procesuală care trebuie să premeargă rezolvarea alor chestiuni care privesc fondul cauzei.
Obiectul chestiunii prealabile trebuie să se refere la ceretență.
Codul de procedură penală nu utilizează, în mod expres termenul de ”prorogare”, însă reglementează cazurile în care prorogarea de competență poate avea loc.
În materie penală nu este admisă prorogarea convențională.
Prorogarea comptenței poate avea loc numai în favoarea unei instanțe de același grad sau unei instante superioare în grad și niciodata în favoarea unei instanțe inferioare în grad.
Dintre cauzele în care se impune prorogarea competenței,cel mai obișnuit este cel determinat de conexitatea sau indivizibilitatea cauzelor.
Alte cazuri de prorogare sunt determinate de schimbarea încadrării juridice a faptei, de schimbarea calificării faptei deduse jdecății, de soluționarea unor chestiuni prealabile ( când instanța penală trebuie să soluționeze chestiuni extrapenale- civile, financiare,etc), în materia strămutării judecării cauzelor.
Ca și conexitatea, indivizibilitatea presupuneo stare de legătură între diverse aspecte ale unei cauze penale.În cazul indivizibilității legătura care impune reunirea într-un singur tot a diverselor aspecte este mult mai puternica decât la conexiate.
Conexitatea se referă la reunirea mai multor infracțiuni reprezentând obiectiv, fiecare o unitatea distinctă.
Rezolvarea infractiunilor deodată într-o singură cauză penală, este determinată de legăturile dintre acestea. Indivizibilitatea are în vedere legăurile interne ale cauzei, caracterzate obiectiv de o singură faptă penală, care reprezintă o unitate infracțională.
Aspectele ce se reunesc sunt părți indivize ale aceleiasi unități faptice.Acestea se reflectă chiar în denumirea instituției denotând o legătură mai puternică și adâncă decât în cazul conexității.
Potrivit art.41 Cod pr.pen., instanța sesizată cu judecarea unei infracțiuni rămâne competentă chiar dacă constată după efectuarea cercetării judecătorești, că infracțiuea este de competența instanței inferioare.Dispozitia are în vedere o mai mare operativitate, pentru a nu obliga instanța superioară să-și decline competența într-o asemenea situație.
Schimbare încadrării juridice nu operează decât in privința competenței materiale, din cercetarea judecătorească desfășurată în fața instanței superioare rezultând modificări în structura elementelor infracțiunii.
Pentru ca o chestiune să fie considerată prealabilă, trebuie să aibă caracterul de condiție de fapt sau de drept, pentru soluționarea cauzei care face obiectul procesului penal.
Chestiunea prealabilă reprezintă un aspect de precădere procesuală care trebuie să premeargă rezolvarea alor chestiuni care privesc fondul cauzei.
Obiectul chestiunii prealabile trebuie să se refere la cerințele esențiale din conținutul constitutiv al infracțiuni, înlăturarea caracterului penal al faptei, anumite cauze speciale de impunitate, corecta încadrare a faptei penale,orice alte aspecte care se referă la rezolvarea fondului cauzei.
Strămutarea are ca efect trecerea unei cauze penale de la instanța competentă la o altă instană de aceeași categorie si grad ierarhic, ceea ce înseamna o prorogare a comptentei teritoriale.Aceasta prorogare nu este stabilită de lege, ca în cazul celorlate cazuri de prorogare, ci se realizează prin hotărârea unei instanțe judecătoești, care apreciază dacă cererea de strămutarea este întemeiată.
Secțiunea 2 . Strămutarea cauzelor penale și civile COMPARAȚIE
2.1.Legăturile dreptului procesual penal cu dreptul procesual civil.
Unele principii care stau la baza activității judiciare se manifestă aproape identic în ambele procese ( pentru legalitate , pentru aflarea adevărului, al egalității în fața legii etc.) sau unele principii de ordin organizatoric – cum sunt cele referitoare la activitatea instanțelor, independența judecătorilor și supunerea lor numai legii, la publicitatea ședințelor de judecată.
Sunt situații când norme ale dreptului procesual civil sunt aplicate în cadrul procesului penal în vederea soluționării laturii civile.
Între cele două ramuri există și deosebiri – natura diferită a normelor de drept material.
2.2.Strămutarea cauzelor penale și civile
Pentru a inlătura unele situatii care pun in pericol desfăsurarea normală a unui proces de natură penală sau civilă se poate face apel la institutia stramutării. Acest remediu procesual constă in transmiterea competenței de a judeca o cauză către alta instantă de același grad.
2.2.1.Motivele de stramutare:
Civil:
a. Când una dintre parti are doua rude sau afini pana la gradul al patrulea inclusiv printre magistratii sau asistentii judiciari ai instantei;
b. Pentru banuiala legitima;
Bănuiala se socoteste legitimă de cate ori se poate presupune ca nepărtinirea judecătorilor ar putea fi stirbită datorită imprejurarilor pricinii, calitatii parților ori vrăjmășiilor locale.
c. Pentru siguranta publica.
Constituie motive de siguranță publică acele imprejurari care creează presupunerea ca judecata procesului ar putea produce tulburarea ordinii publice.
Penal:
a. Când impartialitatea judecatorilor ar putea fi stirbita datorită imprejurarilor cauzei, dușmăniilor locale sau calitații părților;
b. Când exista pericolul de tulburare a ordinii publice;
c. Când una dintre parți are o ruda sau un afin până la gradul al patrulea inclusiv printre judecătorii, procurorii, asistenții judiciari sau grefierii instanței.
2.2.2.Cine poate sa ceara stramutarea cauzei?
Civil:
-Strămutarea poate să fie cerută de partea adversă.
-Strămutarea pentru siguranță publică se poate cere numai de catre procurorul de la Parchetul de pe lângă Inalta Curte de Casație si Justiție.
Penal:Poate sa faca cerere de stramutare:
– Partea interesata;
– Procurorul;
– Ministrul justitiei.
2.2.3.La ce instanta se depune cererea de stramutare?
Civil: Cererea intemeiată pe motive de rudenie sau de afinitate se depune la instanța superioară.
Pentru motive de bănuială legitimă sau de siguranță publică cererea se depune la Inalta Curte de Casație și Justiție.
Penal: Pentru toate motivele de stramutare instanta competenta este Inalta Curte de Casatie și Justiție.
2.2.4.Care este momentul până la care poate fi cerută strămutarea?
Civil:
-Pentru motive de rudenie sau afinitate trebuie cerută mai înainte de începerea oricărei dezbateri.
-Cea intemeiată pe bănuială legitimă sau pe siguranță publică se poate cere in orice stare a pricinii.
Penal:În tot cursul judecății.
2.2.5.Procedura strămutarii:
Civil:
-Se judeca în camera de consiliu.Presedintele instantei va putea cere dosarul pricinii și să ordone, fără citarea parților, suspendarea judecarii pricinii.Măsura se comunică de urgență instantei respective. În caz de admitere, pricina se trimite spre judecata unei alte instante de acelasi grad. Hotărârea se da fără motivare.
-Nu este supusă niciunei căi de atac.
-Hotărârea trebuie să arate în ce măsură actele îndeplinite de instanța inainte de strămutare urmeaza să fie păstrate. Această instanță va fi instiințată de îndată despre admiterea cererii de stramutare. În cazul in care instanta a săvârșit acte de procedură sau a procedat între timp la judecarea pricinii, actele de procedură îndeplinite ulterior strămutării și hotărârea pronunțată sunt desfiintate de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare.
Penal:
-Cererea de strămutare trebuie motivata. Înscrisurile pe care se sprijina cererea se alatura la aceasta, cand sunt detinute de partea care cere stramutarea. In cerere se face mentiune daca in cauza se gasesc arestati;
-Suspendarea judecării cauzei poate fi dispusă numai de către completul de judecată investit cu judecarea cererii de strămutare;
-Presedintele Înaltei Curti de Casatie si Justitie cere, pentru lămurirea instanței, informații de la președintele instanței ierarhic superioare;
-Când Înalta Curte de Casatie și Justiție este instanța ierarhic superioară, informațiile se cer Ministrului Justiției;
-Examinarea cererii de strămutare se face in ședință publică.
-Când părțile se infățișează, se ascultă și concluziile acestora;
– Înalta Curte de Casație și Justiție dispune, prin încheiere motivată, admiterea sau respingerea cererii;
– În cazul in care cererea este intemeiată, se dispune strămutarea, hotărând totodată in ce măsură actele îndeplinite în fața instantei de la care s-a stramutat cauza se mentin;
– Încheierea prin care Înalta Curte de Casație și Justiție dispune asupra strămutării nu este supusă niciunei căi de atac.
Secțiunea 3.Strămutarea cauzelor penale
Subsecțiunea 3.1.Noțiunea de strămutare.
În cazul în care jucarea unei cauze penale nu se poate face în bune condiții la o anumita instanță, din considerente expres prevăzute de lege, legiuitorul a prevăzut posibilitatea transferării cauzei la o altă instanță.Strămutarea este instituția procesuală prin intermediul căreia o anumită cauză penală este luată din competența unei instanțe și este dată spre rezolvare unei alte instanțe de grad egal.În cazul strămutării este vorba despre o deviație de competență teritorială, competența teritorială normală fiind înlocuită cu una delegată.
Strămutarea judecării cauzelor penale este reglementată în art. 55-61 C.pr.pen. și constituie un caz de prorogarea judiciară (judecătorească) a competenței teritoriale, o deviație de la competența teritorială, aceasta fiind inlocuită cu una delegată.
Strămutarea este acel remediu procesual prin intermediul căruia judecarea unei anumite cauze penale este luată din competența unei instanțe și dată spre soluționare unei alte instanțe din aceeași categorie și de același grad, în vederea înlăturării oricărei suspiciuni asupra obiectivității și imparțialității tuturor judecătorilor unei instanțe (suspiciune colectivă).
Cu toate că în dispozițiile art.55 nu se indică cu exactitate temeiul cererii destrămutare, totuși legea regelementează două cazuri de strămutare, cu caracter special.
Astfel, potrivit art.52 alin.(5) prevede că abținerea sau recuzarea care privește întreaga instanță se soluționează de instanța ierarhic superioară. Aceasta, în cazul în care găsește întemeiată abținerea sau recuzarea, desemenează, pentru judecarea cauzei, o instanță egală în grad cu instanța în fața căreia s-a produs abținerea sau recuzarea.
Al doilea caz de strămutare cu caracter special este reglementată de art.385 ind.15 pct.2 lit c), potrivit căruia, Înalta Curte de Casație și Justiție, dacă admite recursul, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost casată sau, când interesele jusitiției o cer, de către o altă instanță egală în grad.
3.1.1.Instanța competentă.
Competența exclusivă de a soluționa cererile de strămutare revine Curții Supreme de Justiție, competență funcțională atribuită de legiuitor prin dispozițiile art. 29 pct. 5 lit. c C.pr.pen. În materie penală, competența revine secției penale, conform art. 23 lit. a din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993.
Este inadmisibilă strămutarea judecării unei cauze, aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație si Justiție ,Secția penală.
3.1.2.Temeiul strămutării.
În privința temeiului strămutării,anterior adoptării Legii nr.356/2006, în Codul de Procedură penală, nu se făcea nici o precizare, menționând doar necesitatea ca strămutarea să asigure desfășurarea normală a procesului penal.Formularea cuprinsă în art.55 alin.1 este foarte largă, în ea putându.se încadra ca temei al strămutării situațiile în care impunea asigurarea imparțialității judecării cauzei sau necesitatea asigurării liniștii publice.
Conform art.55 C.pr.pen., Curtea Supremă de Justiție strămută judecarea unei cauze de la instanța competentă la o altă instanță egală în grad, în cazul în care, apreciind temeinicia motivelor de strămutare, consideră că prin aceasta se asigură desfașurarea normală a procesului.
Putea constitui motiv de strămutare, bunăoară, faptul că una din părți este rudă cu președintele instanței sau cu un judecător din instanțăș de asemenea, era luată in considerare ca motiv de strămutare atmosfera create în urma săvârșirii unei infracțiuni, care a stârnit o puternică indignare în localitatea în care urmează a se desfașura judecata.
Așadar, temeiul strămutării îl constituie lipsa condițiilor normale de desfășurare a procesului.
Acualmente, potrivit art.55 alin.1,se va dispune strămutarea judecării cauzei de la instanța competentă, la o altă instană egală in grad, în următoarele cazuri:
1. imparțialitatea judecătorilor ar putea fi știrbită datorită imprejurărilor cauzei, dușmaniei locale sau calității părților;
2. există pericolul de tulburare a ordinii publice;
3. una din părți are o rudă sau afin până la gradul patru inclusiv printer judecători sau procurori, asistenți judiciari sau grefierii instanței;
În aceste condiții, cererea de strămutare a judecării unei cauze aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, este inadminisbilă întrucât nicio altă instanță din țară nu este egală în grad cu această instanță.
În interesul bunei administrări a justiției penale in economia dispozițiilor codului de procedură penală, sunt reglementate unele cazuri speciale de strămutare.
Un caz special de strămutare rezultă din reglementarea art.52 alin.5, in care se arată că în ipoteza în care pentru soluționarea abținerii sau recuzării nu se poate alcătui completul de judecată, abținerea sau recuzarea se soluționează de instanța ierarhic superioară.Aceasta, în cazul în care găsește întemeiată abținerea sau recuzarea; desemnează pentru judecarea cauzei o instanță egală în grad cu instanța în fața căreia s-a produs abținerea sau recuzarea.
În doctrină se dau ca exemple: atitudinea părtinitoare a organelor judiciare concretizată prin respingerea nejustificată a unor cereri esențiale sau excepții îndreptățite, ostilitate și intimidarea participanților în proces, consemnarea denaturată a declarațiilor lor, tolerarea unor suspecte neîndepliniri de procedură, acordarea de amânări fără reală justificare. Noi am mai adăuga: mediatizarea exagerată a unei cauze, puternica indignare a membrilor comunității în sânul căreia a fost săvârșită fapta și unde are loc judecata cu pericol de tulburări, de revolte.
În practică s-a mai admis strămutarea pentru că partea vătămată a rămas infirmă în urma accidentului provocat de inculpat fiind imposibilă deplasarea sa la judecată, la instanța în raza căreia domicilia ea și inculpatul.
Motivele trebuie să fie însă altele decât cauzele de incompatibilitate prevăzute de art. 46-48 C.pr.pen.. Această regulă rară se aplică în practică, căci se admite strămutarea și atunci când o parte invocă faptul că cealaltă parte este rudă (chiar îndepărtată) cu judecătorul cauzei, sau cu președintele instanței judecătorești, ori că judecătorul cauzei are o relație intimă cu procurorul care a întocmit rechizitoriul, că judecătorul este prieten bun cu un alt judecător din instanță care o cunoaște sau este rudă cu una dintre părți etc. Or, aceste cazuri fac parte din cele la care se referă art. 48 lit.d C.pr.pen.: există împrejurări din care rezultă că este interesat -interes care trebuie dovedit – sub orice formă, el, soțul sau vreo rudă apropiată.
3.1.3. Cauza ce poate fi strămutată.
Din dispozițiile art 55 alin. 1 rezultă că se poate dispune strămutarea judecării oricărei cauze penale.
Strămutarea judecării cauzei reprezintă o prorogare de competență teritorială între instanțe de același grad,vizând exclusiv faza judecății și nu a celei a urmăririi penale.În consecință dacă judecătorul de la instanța învestită, urmare a admiterii unei cereri de strămutare, dispune în temeiul art.278 alin.8 lit.b, admiterea plângerii și desființarea rezoluției sau a ordonanței, va trimite cauza în vederea începerii sau încetării urmăririi penale, parchetului inițial sesizat de pe lângă instanța la care s.a strămutat cauza.
Legea are în vedere așadar orice litigiu penal, indiferent de natura cauzei, de modul de sesizare al instanței, de faza de judecată în care se găsește (judecată de fond; judecată a procedurilor auxiliare, adică cele separate de fondul cauzei, fond care se află în curs de urmărire penală; cale de atac ordinară sau extraordinară; judecată în fața instanței de executare; judecată în cadrul unei proceduri complementare cum ar fi o cerere de reabilitare etc.), indiferent de categoria instanței – civilă sau militară (cu excepția Tribunalului Militar Teritorial și Curții Militare de Apel care, potrivit art. 11, respectiv art. 14 din Legea nr. 54/1993 pentru organizarea instanțelor și parchetelor militare au competență teritorială națională), și indiferent de gradul instanței (cu excepția Curții Supreme de Justiție, care are de asemenea competență teritorială națională). Cererea se poate face oricând, până la dezînvestirea instanței prin pronunțarea hotărârii.
În interesul bunei administrări a justiției penale, în economia dispozițiilor codului de procedură penală, sunt reglementate unele cazuri speciale de strămutare:
Un caz special de strămutare rezultă din reglementarea art.52 alin.2., în care se arată că în ipoteza în care pentru soluționarea abținerii sau recuzării nu se poate alcătui completul de judecată, abținerea sau recuzarea se soluționeaza de instanța ierarhic superioară.Aceasta, în cazul în care găsește întemeiată abținerea sau recuzarea, desemnează pentru judecarea cauzei o instanță egală în grad cu instanța în fața careia s.a produs abținerea sau recuzarea.
3.1.4. Titularul cererii.
Conform art. 55 alin. 2, strămutarea poate fi cerută de partea interesată, de procuror sau de ministrul justiției.
Cererea se adreseaza instanței supreme și trebuie motivată.
Introducerea în textul de lege aformulării “în cursul judecății”, cererea de strămutare poate fi făcută de anumiți subiecți și conduce la concluzia “per a contrario”că cererea de strămutare poate fi făcută și în celelalte faze ale procesului penal, eventual și de către alți subiecți procesuali.Înscrisurile pe care se sprijină cererea de strămutare se alătură la acesta, când sunt deținute de partea care cerere strămutarea. Totodată, legea impune ca, în cazul în care sunt arestați în cauză, în cuprinsul cererii să se facă acestă mențiune. În ceea ce privește efectele cererii, legea prevede că aceasta poate determina suspendarea judecării cauzei a cărei strămutare se cere.
Suspendarea judecării poate fi dispusă de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție dup ce aceasta a fost învestită. Din analiza textului de lege rezultă că instanța, în funcție de motivele invocate, poate dispune suspendarea,fiind deci lăsată la aprecierea acesteia oportunitatea luării acestei măsuri.
În cazul în care cererea este însă introdusă de Ministrul Justiției sau Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiței,suspendarea operează
de drept( art.56 alin.ultim ).
Prin decizia nr.82/2001 a Curții Constituționale, prevederile art.56 alin.(4) teza întâi referitoare la caracterulsuspensiv al cererii de strămutare formulată de ministrul jusitiției au fost declarateneconstituționale.
S-a motivat că aceste prevederi încalcă principiul separației puterilor în stat: ministrul justiției, ca membru al Guvernului care exercită conducerea generală a adminsitrației în domeniul justiției, nu poate interveni înactul de jusitiție, aceasta având semnificația unei ingerințe a executivului înactivitatea autorității judecătorești. În consecință, prin Legea nr.281/2003, acestedispoziții au fost eliminate din cuprinsul art.56 alin.(4).
Așadar, strămutarea se poate cere de către orice parte din cauza pendinte: inculpat, parte vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente – personal sau prin apărător, acesta din urmă neavând nevoie de o împuternicire specială în acest sens. Nu vor putea cere strămutarea alți participanți la proces, cum sunt experții, martorii, interpreții. Cererea poate fi formulată de către una sau mai multe părți ori persoane, fie împreună, fie separat.
Cererea mai poate fi formulată de procurorul de ședință, de procurorul ierarhic superior acestuia, inclusiv de procurorul general al Parchetului de pe lângă C.S.J., precum și de ministrul justiției.
Subsecțiunea 3.2. Cazuri
Judecarea unei cauze se strămetă de la instanța competentă territorial la o altă instanță egală în grad, în următoarele cazuri:
-când imparțialitatea judecătorilor ar putea fi știrbită datorită imprejurărilor cauzei, dușmăniilor locale sau calității părților;
Trebuie ca toți judecătorii unei instanțe să se afle ăn mod eident într-o situație de incompatibilitate sau în privința acestora să existe în mod rezonabil aparența, pentru un observator exterior cauzei, că nu se pot pronunța în mod imparțial într-o cauză penală sau în legătură cu orice cerere formulată intr-un dosar penal.
Lipsa de imparțialitatea trebuie să rezulte din împrejurările de fapt sau de drept ale cauzei, din relațiile de animozitate, de dușmănie ce pot exist ape plan local, între judecătorii unei instanțe și o parte din process sau procurori, calitățile părților, (de pildă,oameni politici cu o influență notorie într-o comunitate locală, ce pot atrage o aparență de lipsă de imparțialitate a judecătorilor).
-când există pericolul de tulburare a ordinii publice (de exemplu, din cauza naturii infracțiunii de care este acuzat inculpatul, a consecințelor pe care aceasta le-ar fi produs, numărului mare de părți vătămate din aceeași arie geografică).
-când una din părți are o rudă sau afin pană la gradul al IV-lea inclusive, printer judecătorii sau procurorii, asistenții judiciary sau grefierii instanței.
Subsecțiunea 3.3.Procedura strămutării
Reglementarea dată de Codul de procedură penală obligă instanța supremă,înainte de a trece la judecarea cererii, să obțină anumite informații, necesaresoluționării acesteia. Se prevede obligația președintelui Înaltei Curți de Casație șiJustiție de a solicita, pentru lămurirea instanței, de la președintele instanței ierarhicsuperioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i,totodată, termenul fixat pentru judecarea cauzei. Când instanța supremă esteinstanța ierarhic superioară, informațiile se cer Ministrului Justiției. Dacă seintroduce o nouă cerere de stămutare cu privire la aceeași cauză, cererea deinformații este facultativă.
Potrivit legii(art.55 alin 2), în cursul judecății, cererea de strămutare poate fi făcută de către partea interesată, de către procurer sau de către ministerul justiției.
Potrivit art.58 alin.(1), președintele instanței ierarhic superioare celei la carese află cauza ia măsuri pentru încunoștiințarea părților despre introducereacererii de strămutare, despre termenul fixat pentru soluționarea cererii, cu mențiunea că părțile pot trimite memorii și se pot prezenta la termenul fixat pentrusoluționarea cererii. Dacă în cauză sunt arestați, președintele completului are obligația să desemneze un apărător din oficiu.În informațiile trimise instanței supreme se face mențiune expresă despre efectuarea încunoștiințărilor, atașându-se și dovezile de comunicare ale acestora.
Când ăn cauza a cărei strămutare se cere sunt arestați, președintele dispune desemnarea unui apărator din oficiu.(art.58 alin.3).
Ședința de judecată în care se soluționează cererea de stămutare este secretă ( art.59 alin.1). Când părțile se înfățișează, se asculă și concluziile acestora. Instanța supremă
soluționează cererea printr-o încheiere , prin care dispune admiterea sau respingerea, fără arătarea motivelor. În cazul în care găseștecererea întemeiată, dispune strămutarea judecării cauzei, hotărând, totodată, în cemăsură actele îndeplinite în fața instanței de la care s-a strămutat cauza se mențin.
Dacă s-a dispus admiterea, instanța pe rolul căreia se află cauza va fi înștiințată deîndată despre admiterea cererii de strămutare. Potrivit art.60 alin.(4), dacă instanțala care se află cauza a cărei strămutare se cere a procedat între timp la judecareacauzei, hotărârea pronunțată este desființată prin efectul admiterii acesteia.
În acest caz, cererea de stămutare nu a avut ca efect suspendarea judecării cauzei, aceastafiind soluționată, hotărârea judecării fiind definitivă la momentul admiterii cererii.
Strămutarea cauzei nu poate fi cerută din nou, afară de cazul când nouacerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute Înaltei Curți de Casație și Justițiela soluționarea cererii anterioare sau ivit după aceea ( art.61 C.proc.pen.).
Subsecțiunea 3.4.Cererea.
3.4.1. Depunere.
Conform art. 56, cererea de strămutare se adresează direct Curții Supreme de Justiție și trebuie motivată:înscrisurile pe care se sprijină cererea trebuie atașate la aceasta, când sunt deținute de partea care cere strămutarea.
Primind cererea de strămutare instanța superioară nu poate trece la soluționarea acesteia până nu culege anumite date care să confirme sau să infirme motivarea cererii.
-completul din cadrul Instanței Supreme căruia i-a fost repartizatș aleatoriu solutionarea cererii, dacă apreciază ca este necesar, poate dispune suspendarea judecării cauzei a carui strămutare este cerută;
-soluționarea cererii de strămutare persupune efectuarea de demersuri în vederea strângerii de informații cu privire la existența cauzei de strămutare necesare pronunțării unei hotărâri in cauză.
Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție cere, pentru lămurirea instanței, informații de la președintele instanței ierarhic superioare celei la care se află cauza a carei strămutare se cere, comunicându-i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare.
Când Inalta Curte de Casație si Justiție este instanța ierarhic superioară, informațiile se cer Ministerului Justiției.
În art.57 alin.3, se arată că, in cazul introducerii unei noi cereri de strămutare cu privire la aceeași cauză , cererea de informații este facultativă.În legătură cu această dispoziție a legii ne punem întrebarea cum se corelează cu prevederea din art.61, unde se arată că o nouaă cerere de strămutare poate fi făcută în aceeași cauză, numai dacă se întemeiază pe împrejurări necunoscute instanței supreme la soluționarea cererii anterioare sau ivite după aceasta. Se pune întrebarea, dacă cererea de informații este facultativă, cum poate soluționa Înalta Curte de Casție și justiție, noua cerere întemeiată pe împrejurări necunoscute acestei instanțe sau ivite după ce a fost soluționată prima cerere?
În raport cu cele arătate, considerăm că, de lege ferenda, se impune ca textul art.57 alin.3, să fie reformulate în sensul obligativității cererii de informare in cazul in care se face o nouă cerere de strămutare în aceeași cauză.
În vederea rezolvării cererii de strămutare, legea (art.58 alin.1) a stabilit cine poate participa la ședința de judecată.În acest sens, se arată că președintele instanței ierarhic superioare celei la care se află cauza, ia măsuri pentru incunoștiințarea părților despre introducerea cererii de strămutare, despre termenul fixat pentru soluționarea acesteia, cu mențiunea că părțile pot trimite memorii și se păot prezenta la temenul fixat pentru soluționarea cererii.
Examinarea cererii de strămutare se face în ședință publică, cu ascultarea concluziilor părților care sunt prezente.
Actul de sesizare a C.S.J. este, așadar, cererea de strămutare. Ea se înregistrează pe rolul secției penale, sub un număr distinct de cel al dosarului ce privește cauza ce se dorește a fi strămutată.
În cazul în care cererea se depune chiar la dosarul cauzei ce se dorește a fi strămutată, s-a decis că ea nu poate fi calificată drept cerere de strămutare. In practică se apreciază că instanța învestită cu judecarea fondului cauzei ar trebui să cerceteze dacă partea a depus cererea și la instanța supremă. În caz contrar, va îndruma partea să procedeze astfel, iar dacă acest lucru nu este posibil (de exemplu, petentul a plecat între timp în străinătate sau a fost încarcerat), va constata că cererea i-a fost adresată în mod greșit neavând nici o competență legată de aceasta și o va trimite din oficiu curții supreme.
3.4.2. Mențiuni.
Legea prevede expres că cererea trebuie motivată (art. 56 alin.1), aceasta pentru ca referatul cu informații ce se va întocmi să răspundă la afirmațiile din cerere vizavi de împrejurările concrete ale judecării cauzei. Se va arăta deci situația de fapt față de care este necesară strămutarea. Motivele trebuie sprijinite pe probe, astfel că atunci când cererea este formulată de către una din părți, înscrisurile pe care le deține și pe care se sprijină cererea se alătură la aceasta.
În cerere se face mențiune dacă în cauză se găsesc arestați (art. 56 alin.2). Considerăm că, întrucât legea nu face nici o distincție, mențiunea va privi atât pe inculpatul arestat în cauza pendinte sau în altă cauză, cât și pe orice altă parte arestată preventiv într-o altă cauză sau aflată în detenție.
Această precizare în cerere este necesară pentru ca instanța supremă să se orienteze la fixarea termenului de judecată a cererii de strămutare datorită urgenței cu care trebuie să se judece cauzele cu inculpații arestați (art. 293) și pentru a li se asigura apărător tuturor celor arestați, cum dispune art. 58 alin. 3, neexistând nici aici vreo precizare cu privire la calitatea procesuală a celui arestat.
3.4.3. Efecte.
Simpla depunere a cererii de către părți nu produce suspendarea judecării cauzei, pentru a nu paraliza cursul justiției prin cereri șicanatoare, introduse cu rea-credință. În acest sens, potrivit art. 56 alin. 3,suspendarea judecării cauzei poate fi dispusă numai de către completul de judecată investit cu judecarea cererii de strămutare.
Codul prevede că în cazul în care cererea este formulată de ministrul justiției sau de procurorul general, judecarea cauzei se suspendă de drept (art. 56 alin. 4). În ce privește acest efect generat de cererea introdusă de ministrul justiției, menționăm că dispozițiile au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 82/2001. Apreciem că este neconstituțională și dispoziția privitoare la efectul de suspendare generat de cererea introdusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă C.S.J., pentru aceleași considerente de egalitate a tratamentului juridic, ce corespunde principiului “egalității de arme” consacrat de art. 6 par.1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertaților fundamentale.
Dacă până la soluționarea cererii de strămutare se dispune suspendarea judecării cauzei, instanța este obligată să suspende judecata; se poate proceda astfel numai din momentul în care i se comunică faptul că cererea de suspendare a fost admisă, fie pe cale oficială prin comunicarea de urgență –chiar prin fax – a unei copii certificate a încheierii prin care s-a dispus această măsură, fie prin prezentarea de către partea interesată a unui certificat eliberat în acest sens de C.S.J. Având în vedere că nu este un caz de suspendare a procesului penal, se va acorda un termen de judecată ulterior soluționării cererii; în această perioadă nu va mai efectua nici un act și nu va mai lua nici o măsură (decât eventual amânarea din nou a cauzei), chiar dacă aceasta ar influența starea de arest a inculpatului.
Efectul suspendării va înceta în caz de respingere a cererii de strămutare.
În practică, deseori se întâlnește situația în care partea face dovada formulării cererii de strămutare cu un certificat original eliberat de C.S.J. (nefiind de ajuns o copie după cerere însoțită de dovada depunerii ei la poștă cu confirmare de primire, căci în realitate se putea expedia orice altceva) și solicită acordarea unui termen de judecată ulterior soluționării cererii sale. În acest caz instanța va trebui să cerceteze dacă s-a dispus suspendarea judecării sau aceasta a operat de drept. În caz că răspunsul este negativ, nu există vreun temei de a proceda la amânarea judecării cauzei numai pentru simplul fapt că s-a depus o cerere de strămutare, ci judecata va continua pe tot timpul soluționării acestei cereri.
3.4.3.1. Procedura de informare.
În temeiul art. 57, Președintele C.S.J. cere – în mod obligatoriu – pentru lămurirea instanței, informații de la președintele instanței ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare. Când Înalta Curte de Casație și Justiție este instanța ierarhic superioară, informațiile se cer Ministerului Justiției.
Cererea de informații este cuprinsă într-un document procedural simplu, o adresă. La rândul său, președintele instanței ierarhic superioare va solicita tot printr-o adresă înaintarea administrativă a dosarului de către instanța judecătorească la care se află cauza. La această din urmă instanță se va întocmi o “urmă (loc) de dosar”, la care se vor atașa actele și documentele procedurale effectuate în timp ce dosarul de bază se află la președintele instanței ierarhic superioare.
Legea nu arată în ce constau informațiile solicitate. Dar întrucât ele trebuie să ajute la rezolvarea justă a cererii de strămutare și având în vedere că, în practică, odată cu această adresă se comunică și însăși cererea de strămutare, considerăm că ele trebuie să cuprindă date despre numărul dosarului și data sesizării instanței, natura cauzei, părțile din proces, dacă sunt arestați, actele întocmite până în acel moment, dacă a mai fost o cerere anterioară (pentru a fi atașat acel dosar de C.S.J.). În această procedură nejudiciară se va verifica în ce măsură motivele invocate sunt întemeiate: se pot asculta persoane, verifica documente, examina dosarul, situația de fapt etc., pentru a se răspunde la acele afirmații, acuze cuprinse în cerere, cu exprimarea de către semnatar a poziției sale cu privire la acestea (de exemplu, nu sunt fondate și au fost făcute doar pentru a discredita instanța ori din răzbunare, sau că sunt fondate și, pentru înlăturarea oricăror suspiciuni, nu se opune strămutării).
În art.57 alin.3 se arată că, în cazul introducerii unei noi cereri de strămutarecu privire la aceeași cauză, cererea de informații este facultativă.Daca cererea de informații este facultativă se pune intrebarea cum poate soluționa Înalta Curte de Casație și Justiție noua cerere întemeiată pe împrejurări necunoscute acestei instanțe sau ivite după ce a fost rezolvată prima cerere. În raport cu cele arătate se consideră de lege ferenda a se impune ca textul art.57 alin.3 să fie reformulate în sensul obligativității cererii de informare în cazul în care se face o nouă cerere de strămutare în aceeași cauză.
Potrivit legislației actuale, nici motivele strămutării, nici conținutul referatului nu sunt aduse la cunoștința completului de judecată la care se află cauza a cărei strămutare se cere. În această situație, judecătorii nu se pot apăra față de afirmațiile petenților care, de cele mai multe ori abuzează de dreptul lor și aduc acuze cu privire nu numai la modul în care se judecă cauza sa, ci și la viața privată a magistratului, ceea ce este inadmisibil față de rostul strămutării; iar în măsura în care acestea sunt jignitoare sau calomnioase ar trebui să existe posibilitatea tragerii la răspundere penală ori civilă a petentului. Pe de altă parte, dacă se fac greșeli în timpul judecății, judecătorul ar trebui să le cunoască pentru a nu le mai repeta în alte cauze.
Când însăși Curtea Supremă de Justiție este instanța ierarhic superioară – ceea ce este posibil doar când cauza penală se judecă de Curtea de Apel sau Curtea Militară de Apel – informațiile se cer Ministerului Justiției (art. 57 alin. 2). La nivelul ministerului este un funcționar delegat care are atribuția de strângere a acestor informații. Deși legea nu prevede expres, pentru identitate de rațiune, atunci când informațiile se cer acestui minister, i se va comunica termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare.
Răspunsul se va concretiza într-un referat. În practică este delegat, de regulă, pentru întocmirea acestui referat președintele secției penale, iar atunci când instanța ierarhic superioară nu-și are sediul în aceeași localitate cu cea la care se află cauza a cărei strămutare se cere, președintele instanței ierarhic superioare deleagă uneori chiar pe președintele instanței unde se află dosarul să întocmească acel referat, dar noi considerăm nelegală această procedură: pe de o parte astfel de acte nu pot face obiectul unei delegări în sensul art. 135 C.pr.pen., iar pe de alta esența procedurii de strămutare este tocmai asigurarea imparțialității în raport de instanța la care se află dosarul. După semnarea lui de către cel care l-a întocmit și de către președintele instanței ierarhic superioare, se va înainta la C.S.J. printr-o adresă.
În cazul introducerii unei noi cereri de stramutare cu privire la aceeași cauză, cererea de informații este facultativă (art. 57 alin. 3). Astfel, în caz că noua cerere se formulează după declanșarea procedurii de soluționare a primei cereri, președintele Curții Supreme de Justiție poate considera că informațiile cerute anterior sunt suficiente, sau din contra că sunt incomplete pentru soluționarea strămutării.
Dar dacă este vorba de o nouă cerere introdusă după respingerea alteia, cum aceasta este admisibilă numai dacă se întemeiază pe împrejurări necunoscute Curții Supreme de Justiție la soluționarea cererii anterioare sau ivite după aceasta (art. 61), referatul cu informații trebuie să fie obligatoriu, pentru a se confirma sau infirma cele susținute în noua cerere.
3.4.3.2. Înștiințarea părților.
În vederea rezolvării cererii de strămutare, legea (art.58 alin.1), a stabilit cine poate participa la ședința de judecată.În acest sens, se arată că președintele instanței ierarhic superioare celei la care se afla cauza ia măsuri pentru încunoștințarea părților despre introducerea cererii de strămutare, despre termenul fixat pentru soluționarea acesteia, cu mențiunea că părțile pot trimite memorii și se pot prezenta la termenul fixat pentru soluționarea cererii.
În informațiile trimise instanței supreme, se face mențiune expresă despre efectuarea încunoștiințărilor, atașându-se și dovezile de comunicare ale acestora.
Când în cauza a cărei strămutare se cere sunt arestați, președintele dispune desemnarea unui apărător din oficiu (art.58 alin.3).
Deși legea nu prevede, pentru identitate de rațiune, atunci când informațiile se cer Ministerului Justiției, acesta este cel care va lua măsurile pentru încunoștințarea părților.
Încunoștințarea părților se va face printr-o adresă ce se va comunica conform art. 182 C.pr.pen. Prin urmare, părțile nu se citează, ca în dreptul comun, căci procedura descrisă aici este una specială. Este de observat că nu există nici o sancțiune în caz de eîndeplinire a dispozițiilor privind încunoștințarea părților, ceea ce ne face să credem că aceste norme au doar un caracter de recomandare.
Despre efectuarea încunoștințărilor se face mențiune expresă în informațiile trimise Curții Supreme de Justiție; totodată se vor atașa și dovezile de comunicare a acestora (art. 58 alin. 2), pentru a putea fi verificată îndeplinirea obligației de încunoștințare.
3.4.3.3. Examinarea cererii.
Completul de judecată este compus din trei judecători, conform art. 17 din legea nr.56/1993, republicată. Legea nu prevede obligativitatea constituirii completului cu procuror, dar aceasta se deduce din dispozițiile art. 315 C.pr.pen., care prevede participarea obligatorie a procurorului în toate cazurile când judecata are loc la o instanță superioară judecătoriei.
Examinarea cererii de strămutare se face în ședință secretă (art. 59 alin. 1).
Se ia act de prezența sau de lipsa părților. Cel care a formulat cererea are calitatea de petent (petiționar), iar ceilalți sunt intimați. Orice parte se poate prezenta personal sau prin mandatar.
Pentru a asigura apărarea celor arestați, dat fiind că la judecarea cererii de strămutare părțile nu sunt citate, se prevede că atunci când în cauza a cărei strămutare se cere sunt arestați (fie inculpați, fie alte părți – subl.ns.), președintele dispune desemnarea unui apărător din oficiu (art. 58 alin. 3); acesta este un caz de reprezentare legală, căci apărătorul va pune concluzii în lipsa părții.
În practică nu se permite consultarea de către părți a referatului cu informații, pe motiv că este o chestiune administrativ-internă a instanței. Considerăm nelegală această procedură, căci împiedică partea să pună concluzii și cu privire la acesta.
Cererea se judecă sumar, de regulă la un singur termen de judecată. Dacă, pentru diverse motive, judecarea se amână, părțile vor fi citate pentru următoarele termene potrivit regulilor obișnuite. Se va analiza situația de fapt existentă la locul unde se judecă acea cauză, avându-se în vedere nu doar motivele arătate în actul de sesizare (cererea de strămutare), ci toate motivele ce se încadrează în art. 55, și privesc climatul neprielnic al judecării cauzei, care reies din materialul depus ulterior. Actuala legislație nu prevede posibilitatea cercetării dosarului direct de către C.S.J., așa cum era reglementat în art. 52 alin.2 C.pr.pen. Carol al II lea, și cum se prevede în art. 40 alin.2 C.pr.civ.
Dacă s-au formulat mai multe cereri simultane, ele vor fi reunite conform art. 33 raportat la art. 34 lit. d C.pr.pen.
Când părțile se înfățișează, se ascultă și concluziile orale ale acestora (art. 59 alin. 2). Ele vor putea arăta și dovedi noi motive (dar numai prin depunere de înscisuri) anterioare cererii și necuprinse în aceasta, sau ivite după sesizarea C.S.J. De asemenea, se ascultă și concluziile procurorului de ședință.
Cererea de strămutare poate fi retrasă în orice moment, fără arătare de motive, de către cel sau toți cei care au semnat-o.
În această situație se va lua act de renunțare.
Subsecțiunea 3.5.Soluționarea cererii.
“Mica reformă” a modificat art.60 Cod proc.pen., privind sooluționarea cererii de strămutare , urmare acestei modifiări Inalta Curte de Casație și Justiție va soluționa cereri de strămutare prin sentință motivată ( iar nu prin incheiere) care nu este supusa niciunei cai de atac.
De asemenea, desemnarea instanței la care urmează a se strămuta cauza nu mai este lăsată la latitudinea instanței supreme fiind determinată précis de legiuitor:1)una din instantele din circumscripția aceleiași curți de apel sau din circumscripția unei curți de apel invecinate acesteia;2)strămutarea judecării cauzei de la o curte de apel se face la una dintre curțile de apel dintr-o circumscripție învecinată.
3.5.1. Soluții posibile.
În urma analizării materialului de la dosar, Curtea Supremă de Justiție dispune, fără arătarea motivelor, admiterea sau respingerea cererii (art. 60).
În caz de respingere a cererii, petentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, conform art. 192 alin.2 C.pr.pen.; dacă sunt mai mulți petenți fiecare va fi obligat la suportarea cheltuielilor judiciare, conform alin. 4. Legea nu prevede obligarea la despăgubiri și nici aplicarea unei amenzi civile în cazul în care s-ar constata că cererea a fost făcută cu rea-credință. Dacă judecata a fost suspendată, după respingerea cererii, aceasta trebuie reluată, de aceea C.S.J. trebuie să informeze imediat instanța.
Dacă cererea este admisă, cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, în temeiul art. 192 alin. 3 C.pr.pen.
3.5.2. Motivare.
Regula este că soluționarea oricărei cereri, excepții sau hotărâri se motivează. În situația soluționării cererii de strămutare se prevede însă o derogare. Dispoziția este edictată în interesul menținerii prestigiului instanței de la care a fost strămutată cauza; același rol îl are și dispoziția cu privire la judecarea cererii în ședință secretă.
Desigur că motivele admiterii cererii sunt cele rezultate din materialul de la dosar (cerere, anexe, referat cu informații, memorii).
3.5.3.Hotărârea.
Pronunțarea are loc în ședință publică, potrivit regulei generale (art. 310). De la data pronunțării are loc desesizarea/dezînvestirea instanței sesizate inițial.Art. 60 alin.3 menționează că soluționarea se face printr-o “hotărâre”. Cum aceasta nu privește fondul cauzei, ea va fi o încheiere, conform art. 311 alin. 3 C.pr.pen..
Ea se semnează de toți cei trei judecători și de către magistratul asistent și primește număr din registrul de hotărâri al instanței.
3.5.4.Calea de atac.
Încheierea C.S.J. este definitivă. Legiuitorul, nici în codul actual și nici în cel anterior, nu a menționat expres că hotărârea prin care C.S.J. soluționează cererea de strămutare ar fi exceptată de la posibilitatea exercitării vreunei căi de atac – cum se prevede în procedura civilă – ceea ce i-a făcut pe unii autori să opineze că instanța supremă judecă cererea în primă instanță, dar fără a fi totuși o judecată de fond, și ar fi posibilă atacarea hotărârii.
În majoritatea sa însă doctrina actuală și în unanimitate practica acceptă faptul că nu poate fi atacată. De altfel, din moment ce încheierea de admitere/respingere nu se motivează, nu poate fi atacată cu vreo cale prin care să se verifice temeinicia hotărârii.
Subsecțiunea 3.6. Admiterea cererii de strămutare
3.6.1.Dispoziția de strămutare.
În cazul în care găsește cererea întemeiată, C.S.J. dispune strămutarea judecării cauzei (art. 60 alin. 2),hotărându-se totodată în ce măsură se mențin actele îndeplinite în fața instanței de la care s-a strămutat cauza;admiterea strămutării nu aduce nicio atingere actelor efectuate în cursul urmăririi penale; daca instanța la care se află cauza a cărei strămutare se cere a procedat între timp la judecrea cauzei, hotărârea pronunțată este desființată, de drept, prin efectul admiterii cererii de strămutare.
Va fi desemnată o altă instanță de același grad ierarhic și categorie (civilă sau militară), dar din altă localitate – ceea ce înseamnă o prorogare a competenței teritoriale în favoarea instanței desemnate a judeca cauza care a făcut obiectul strămutării, deoarece această instanță își extinde competența asupra unei cauze pentru care nu avea competența să o judece potrivit normelor obișnuite de competență. Așadar, prin strămutarea judecării cauzei are loc doar o deplasare de competență teritorială, de la instanța competentă teritorial potrivit regulilor obișnuite, la instanța delegată (forum delegationis) desemnată de Curtea Supremă de Justiție, fără a se aduce vreo atingere competenței funcționale, materiale sau personale.
Dacă prin același rechizitoriu, s-a dispus atât scoaterea de sub urmărire penală a unui învinuit cât și trimiterea în judecată a unui inculpat, strămutarea cauzei penale privind pe inculpatul trimis în judecată nu produce efecte asupra soluției de scoatere de sub urmărire penală.Ca atare în cazul în care ămpotriva soluției de scoatere de sub urmărire penală persoana vătămată formulează plângere în temeiul art.278, competența de judecată a plângerii aparține instanței căreia i-ar reveni potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, sesizată inițial prin rechizitoriu, iar nu instanței la acre s-a strămutat judecarea cauzei privind pe inculpatul trimis în judecată.
Sub codul anterior, instanța căreia i se trimitea cauza aparținea, ca regulă generală, de circumscripția aceleași Curți de Apel ca și instanța de la care s-a strămutat cauza, și doar în mod excepțional unei Curți de Apel alăturate (art. 54 din Codul de la 1936). În prezent nu mai este prevăzută o astfel de regulă. De aceeea, se poate întâlni situația când cele două instanțe se situează în circumscripția aceleași instanțe ierarhic superioare: se ia cauza din competența unei judecătorii și se trimite la una din același județ, ori cauza se trimite la o judecătorie din alt județ dar din raza aceleași Curți de Apel, sau se ia cauza din competența unui tribunal și se transferă la unul din raza aceleași Curți de Apel.
În aceaste ipoteze, nu se produce o prorogare de competență totală, cu privire la întreaga judecată ce urmează pronunțării hotărârii de strămutare, ci se va limita doar la judecătorie în primul caz, judecătorie și tribunalul ierarhic superior ei în al doilea caz, respectiv la tribunalul care a fost desemnat de C.S.J. în cel de-al treilea caz.
Cauza se strămută în întregul ei și pentru toate părțile; prin strămutare, nu se poate produce o disjungere a cauzei.
Cererea de strămutare a cauzei întemeiată pe aceleași motive sau pe motive neinvocate de parți sau de procurer in cerere, dar cunoscute Inaltei Curți de Casație și Justiție la soluționarea cererii anterioare ca urmare a procedurii de informare, este inadmisibilă; în situația în care se descoperă împrejurări necunoscute de instanța supremă la momentul solutionarii cererii anterioare sau ivite dupa momentul soluționăarii acesteia, păoate fi formulată o nouă cerere de strămutare.
În cazul in care după strămutarea judecării unei cauze de la instanța competentă la o altă instanță egală în grad,se dispune restituirea cauzei la procurer, instanța competentă să judece cauza după trimiterea în judectă în urma restituirii este instanța la acre jucerea cauzei a fostz strămutată.
În cazul în care s-a dispus strămutarea judecării cauzei în apel sau recurs, iar instanța de control judiciar a dispus rejudecarea cauzei de catre prima instanță, competentă să rejudece cauza este instanța de fond din raza teritorială a instanței de control judiciar unde a fost strămutată judecarea cauzei în apel sau recurs, iar nu instanța care a pronunțat sentința.
Efectul admiterii cererii de strămutare constând în desființarea hotărârii pronunțate des instanța de la care s-a cerut strămutarea, pervalează asupra dispoziției de menținere a actelor îndeplinite, intrucât, din interpretarea sistematică a prevederii aliniat(2) în raport cu cea cuprinsă în (4) a art 60 C.proc.pen., rezultă că menținerea actelor are loc numai atunci când judecarea cauzei nu a fost finalizată prin pronunțarea unei hotărâri judecătoreși, pentru că în caz contrar ar fi anulat efectul strămutării.În consecință, dacă instanța la care se află cauza a carei strămutare se cere a procedat între timp la judecarea cauzei, împotriva hotărârii pronunțate de aceasta fiind declarat recurs, prin efectul admitrii cererii de strămutare hotărârea este desființată, acest efect prevalând asupra dispoziției de menținere a actelor indeplinite, cuprinsă în încheierea de admitere a cererii de strămutare.
Dacă instanța de recurs investită ca urmare a admiterii unei cereri de strămutare, în procedura plângerii în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judectă, dispune în temeiul art.278 alin 8 lit.b C.proc.pen., admiterea plângerii, desființarea rezoluției sau a ordonanței atacate și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii ori redeschiderii urmăririi penale, plângerea formulată conform art.278 C.proc. pen., împotriva noii rezoluții sau ordonanței emise după trimiterea cauzei la procuror se judecă de instanța inferioară in grad instituției de recurs la care s-a dispus strămutarea juecării cauzei.
Admiterea cereerii de strămutare are ca efect, pe de o parte, intrarea cauzei în circuitul de judectă la instanța sau instanțele din circumscripția acesteia unde s-a dispus strămutarea, iar pe de altă parte, pierderea definitivă a competenței de a soluționa cauza de către instanța inițial investită.
În consecință dispunând strămutarea judecării cauzei, Inalta Curte de Casție și Justiție, nu strămută numai soluționarea unei anumite etape a procesului- cum este verificarea legalității și temeiniciei unei rezoluții sau ordonațe a procurorului de netrimitere în judecată- ci întreaga judecată a cauzei, inclusiv verificarea legalității și temeiniciei soluțiior de netrimitere în judecată ulterior adoptate de procuror, după desființarea rezoluției sau ordonaței de netrimitere în judecată și trimitere a cauzei la procuror.
Prin urmare, în cazul în care instanța investită ca urmare a admiterii unei cereri de strămutare, în procedura plângerii împotriva rezoluției procurorului de neîncepere a urmăririi penale, a dispus în temeiul art.278 alin 8 lit.b.,C.proc.pen., admiterea plângerii, desființarea rezoluției atacate și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale, iar procurorul a dispus începerea urmăririi penale în cauză și ulterior scoaterea de sub urmărire penală, plângerea formulată conform art 278 C.proc.pen., împotriva rezoluției de scoatere de sub urmărire penlă, se judecă de instanța la care s-a dispus judecarea strămutarii cauzei .
3.6.2.Actele îndeplinite.
În cazul în care Înalta Curte de Casație și Justiție găsește cererea întemeiată, dispune strămutarea judecării cauzei, hotărând totodată în ce măsură actele îndeplinite în fața instanței de la care s-a strămutat cauza se mențin.
Din aceste prevederi rezultă că strămutarea nu produce efecte asupra actelor îndeplinite în cursul urmăririi penale, întrucât art. 60 alin.2 se referă numai la actele îndeplinite în fața instanței, iar strămutarea privește numai judecarea cauzei penale.
Legea folosește termenul de “acte”, deci vom înțelege atât actele procesuale, cât și actele procedurale – inclusiv cele privind măsurile procesuale și actele jurisdicționale (hotărârile judecătorești). Nu sunt vizate, bineînțeles, actele de urmărire penală.
Regula o constituie desființarea tuturor actelor îndeplinite în fața instanței de la care s-a strămutat cauza. Această soluție se întemeiază pe faptul că, prin admiterea cererii de strămutare, s-a considerat că la instanța anterior sesizată nu au existat condiții pentru desfășurarea normală a procesului.
De aici rezultă că doar în mod excepțional instanța supremă poate hotărî ca unele din actele anterior îndeplinite să rămână valabile. Desigur, actele menținute vor trebui enumerate în mod expres.
Dacă C.S.J. nu dispune în legătură cu actele îndeplinite în fața instanței de la care s-a strămutat cauza, s-a decis că toate acestea vor fi desființate.
3.6.3.Înștiințarea instanței.
Instanța sesizată inițial cu judecarea cauzei penale va fi înștiințată de îndată despre admiterea cererii de stramutare (art. 60 alin. 3). Înștiințarea se face printr-o adresă, însoțită de o copie a încheierii C.S.J., ce trebuie să poarte ștampila C.S.J. și să fie certificată pentru conformitate de către magistratul asistent.
În practică comunicarea se face cu întârziere, astfel că deseori instanța se informează ea însăși, telefonic, ori petentul prezintă un certificat original semnat de magistratul asistent-șef și ștampilat, care adeverește admiterea cererii sale.
3.6.4.Desființarea hotărârii.
Dacă după introducerea cererii de strămutare și înainte de soluționarea acesteia instanța unde se afla cauza pronunță o hotărâre, în cazul admiterii cererii și strămutării judecării cauzei la o altă instanță, hotărârea pronunțată este desființată conform art. 60 alin. 4 din C.pr.pen. și judecata se reia la instanța unde s-a strămutat judecata.
Nu are importanță dacă prin acea hotărâre se soluționează cauza pe o excepție sau chiar fondul cauzei.
Dacă între timp s-a procedat la judecarea cauzei și C.S.J. a fost informată despre aceasta prin referat sau părțile fac dovada cu o copie certificată de pe acea hotărâre, chiar C.S.J. va constata prin încheierea de admitere a cererii de strămutare că acea hotărâre este desființată.
Dacă înștiințarea despre admiterea cererii nu s-a făcut de îndată și, necunoscându-se existența încheierii de strămutare, hotărârea instanței de la care s-a dispus strămutarea a fost atacată cu o cale de atac (extra)ordinară, sau dacă în cursul judecății s-a formulat cerere de strămutare pe care C.S.J. a soluționat-o abia după ce cauza a fost soluționată și declarată calea de atac, ca efect al desființării de drept a acestei hotărâri vor fi desființate și toate actele ulterioare efectuate de instanțele sesizate cu judecarea căii de atac, și – dacă este cazul – actele de executare, penale și civile (pe calea contestației la executare). Acest lucru va fi constatat chiar de instanța învestită cu soluționarea căii de atac respective care va trimite dosarul în favoarea instanței desemnate de C.S.J.
Dacă prin hotărârea instanței inculpatul arestat a fost pus în libertate și se constată ulterior că aceasta este desființată, inculpatul nu poate fi din nou arestat, fiind necesare noi elemente care să facă necesară privarea sa de libertate (art. 160b C.pr.pen.) și un nou mandat.
Dacă nu a fost exercitată nici o cale de atac sau, deși s-a exercitat, nu s-a știut de existența încheierii de strămutare, ca urmare a desființării de drept a hotărârii instanței de la care s-a strămutat cauza, se produce o întrerupere a cursului jusiției. Pentru aceasta C.S.J. trebuie sesizată de către organele judiciare, organele de executare sau părți căci, conform art. 29 pct. 5 lit. b C.pr.pen., ea soluționează cazurile în care cursul justiției este întrerupt. Dacă hotărârea este definitivă, este posibil conform art. 410 C.pr.pen. și exercitarea recursului în anulare împotriva ei, fiind dată cu încălcarea legii, indiferent că este o hotărâre de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal (alin. 1, pct. I.71), sau o altă hotărâre (alin. 2).
3.6.5.Păstrarea dosarului.
În practică, după pronunțarea asupra cererii de strămutare, dosarul se păstrează într-o arhivă specială, fără a mai putea fi consultat de părți (secret). Această procedură nu are temei legal, nefiind prevăzută în Regulamentul Curții.
Subsecțiunea 3.7. Desemnarea altei instante pentru judecarea cauzei.
Instituție specială de noutate, desemnarea altei instanțe pentru judecarea cauzei reprezintă un caz special de strămutare,o modalitate de schimbare a instanței competente a fi sesizată prin rechizitoriu cu judecarea cauzei.
În acest sens, în ipoteza în care procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală,constată pe parcursul efectuării acestora, că sesizarea instanței competente prin rechizitoriu ar determina posibilitatea invocării uneia dintre motivele prevăzute în art.55 alin.1, poate solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție, desemnarea unei alte instanțe egală în grad cu aceea căreia i-ar reveni competența să judece în primă instanță care să fie sesizată în ipoteza omiterii rechizitoriului.
Ca atare, se poate solicita instanței supreme desemnarea unei alte instanțe pentru desemnarea cauzei atunci când procurorul apreciază că:
imparțialitatea judecătorilor ar putea fi știrbită datorită împrejurărilor cauzei, dușmăniilor locale sau calității părților;
există pericolul de tulburare a ordinii publice;
una din părți are o rudă sau afin până la gradul patru inclusiv printer judecători sau procurori, asistenți judiciari sau grefierii instanței.
Principala diferențiere față de instituția strămutării cauzei penale, o reprezintă absența posibilitățiisuspendării actelor de urmărire penală, pe parcursul soluționării cererii.În acest sens în aceeași cauză penală este posibil ca urmărirea penală să se desfăsorea în continuare dar, în același timp instanța suprema să soluționeze cererea de desemnare a unei alte instanțe.
Reglementarea, din acest punct de vedere, reprezintă un pas înainte mai ales în ceea ce privește principiul celerității activității judiciare penale.
În acest mod, contatându-se pe parcursul urmăririi penale că judecarea unei cauze penale la instanța competentă ar determina posibilitatea tulburării ordinii publice, spre exemplu, se evită posibilitatea derulării procedurii strămutării în cursul judecării cauzei, procedură care presupunedispunerea suspendării judecării respective, cauzei penale.
Spre deosebire de strămutarea de drept comun,procedura de desemnare a altei instanțe pentru judecarea cauzei nu presupune existența etapei informării sau a încunostiințării părților.
Un alt element de diferențiere față de procedura tradițională a strămutării îl reprezintă consacrarea unui termen maxim de 15 zile în care Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează cererea în camera de consiliu, fără participarea părților, putând dispune prin încheiere difinitivă motivată, fie respingerea cererii, fie admiterea cererii și desemnarea unei instnțe egale în grad cu cea căreia i-ar reveni competența teritorială să judece cauza în primă instanță, care să fie sesizată în situația în care se va emite rechizitoriul.
Dacă după respingerea cererii se descoperă împrejurări necunoscute de instanîa supremă la momentul suloționării cererii anterioare sau ivite după momentul soluționării acesteia, procurorul poate formula o nouă cerere având ca obiect desemnarea altei instanțe pentru judecarea cauzei.
De asemenea, procedura desmnării enei alte instanțe se particularizează prin aceea că inițierea ei reprezintă atributul exclusiv al procurorului care efectuază sau supraveghează urmărirea penală.
Spre deosebire de strămutare, soluționarea cererii de desemnare a unei alte instanțe are loc în condiții de nepublicitate, în camera de consiliu(art.61 alin.3).
Similar procedurii strămutării tradiționale, soluționarea cererii de desemnare a unei alte instanțe în vederea sesizării se face prin încheiere motivată care nu poate fi atacată prin nici o cale de atac.
Subsecțiunea 3.8.Procedura la instanțe, ulterioară strămutării
3.8.1. Trimiterea dosarului.
Pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor încheierii de strămutare, instanța în fața căreia se află cauza (cea de la care se strămută sau dacă între timp s-a soluționat, cea învestită cu judecarea căii de atac) va lua act prin încheierea de ședință de existența hotărârii de strămutare și va dispune trimiterea dosarului la instanța desemnată.
În situația admiterii unor cereri de strămutare, practica nu este unitară cu privire la procedura pe care o urmează instanțele de la care a fost strămutată cauza. Astfel, unele dispun prin încheierea de ședință, altele prin încheiere (art. 311 alin. 3 C.pr.pen.), sau prin hotărâre (sentință, dacă s-a dispus strămutarea dosarului primei instanțe sau decizie, dacă dosarul e al instanței de apel sau recurs) scoaterea dosarului de pe rol și trimiterea cauzei la instanța desemnată de Curtea Supremă de Justiție. Însă, această procedură, de scoatere de pe rol a cauzei/dosarului nu este prevăzută de Codul de procedură penală român. De altfel, formularea nici nu este corectă, căci dosarul rămâne înscris în registrele instanței, iar după trimitere va rămâne “un loc”(“o urmă”) de dosar.
În ce ne privește, considerăm că prin încheierea de ședință se va constata existența încheierii de stămutare, iar dosarul se va trimite printr-o simplă adresă administrativă, nu încheiere și nici sentință, căci practic hotărârea a dat-o C.S.J. Trimiterea cauzei la o altă instanță nu este o măsură procesuală, ci una administrativă, nesupusă căilor de atac.
Prin noul articol 217’C.proc.pen., au fost transpuse în legislația procesuală actuală dispozițiile art.326 din Noul cod de procedură penală,care reglementeayă în fapt o „strămutare” a efectuării urmăririi penale care se paote dispune când există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penalăeste afectată din cauza împrejurărilor cauzei sau calităîii părților ori când există pericolul de tulburare a ordinii publice.
Pentru a se dispune trimiterea cauzei la un alt parchet, este necesar să se constate că toți procurorii din cadrul unui parchet,nu doar cel căruia i s-a repartizat cauza, nu pot efectua în mod obiectiv sau eficient activitatea de urmărire penală.
Competența de a dispune trimiterea cauzei la un alt parchet egal în grad, din altă circumscripție teritorială aparține Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la cerea părților sau din oficiu( în acest ultim caz se poate reține că însuși procurorul care efectuează/ supraveghează urmărirea penală poate întocmi un referat prin care să informeze Procurorul General cu privire la necesitatea trimiterii cauzei la un alt parchet, de pildă pe motiv de tulburarea a ordinii publice).
Trimiterea cauzei la un alt parchet.
Spre deosebire de Noul Cod de procedură penală, atr.217’C.proc.pen.,nu mai face trimitere la aplicarea în mod corespunzător a dispozițiilor din materia strămutării referitoare la procedura de informare, de încunoștiințare a părților, soarta actelor efectuate în cauză de parchetul de la care se „ strămută” urmărirea penală, determinarea legală a parchetului la care se trimite cauza.
Rezoluția prin care procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție dispune cu privire la trimiterea cauzei la un alt parchet trebuie temeinic motivată, în vederea înlăturării oricărei suspiciuni cu privire la o intervenție nejustificată a procurorului ierarhic superior în activitatea de urmărire penală a procurorilor ierarhic inferiori.
În situația în care se dispune trimiterea cauzei la un alt parchet, instanța competentă teritorial să judece cauza în ipoteza dispunerii unei soluții de trimitere în judecată, este:
1) instanța pe lângă care funcționează parchetul la care a fost trimisă cauza și care a efectuat urmărirea penală, dacă:
în cazul infracțiunilor săvârșite de persoanele fizice în circumscripția teritorială a instanței se află
locul unde s-a săvârșit infracțiunea (forum delicti comissi)
locul unde a fost prins infractorul (forum deprehensionis)
locul unde lociuește în fapt infractorul ( forum domicilii)
locul unde locuiește în fapt, persoana vătămată (forum domicilii victimae)
în cazul infracțiunilor săvârșite de persoane juridice în circumscripția teritorială a instanței se află:
locul unde a fost săvârșită infracțiunea
locul unde se află sediul persoanei juridice
locul uned locuiește prsoana vătămată sau unde aceasta își are sediul
Aceeași instanță va fi competentă teritorial să soluționeze și eventuale plângeri împotriva soluțiilor de scoatere sau încetare a urmăririi penale.
instanța corespunzătoare unității de parchet de la care a fost luat
dosarul (competența originală), dacă niciunul dintre locurile enumerate mai sus nu se află în circumscripția teritorială a instanței pe lângă care funcționează parchetul la care a fost trimisă cauza.
După finalizarea urmăririi penale de către parchetul la care a fost trimisă cauza va fi sesizată instanța competentă teritorial, înainte de trimiterea cauzei )de exemplu, dacă Procurorul General dispune trimiterea cauzei la parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Mureș la parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov în vederea efectuării urmăririi penale, acest din urmă parchet va sesiza Judecătoria Târgu-Mureș la Prachetul de pe lângă Judecătoria Brașov în vederea judecării cauăei, iar nu Judecătoria Brașov).
Aceeași instanță va fi competentă teritorial să soluționeze și eventuale plângeri împotriva soluțiilor de scoatere sau de încetare a urmăririi penale.
Procurorul care efectuează sau supraveghează urmarirea penală poate cere Înaltei Curți de Casație și Justiție să desesmneze o instanță egal în grad cu cea căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță care să fie sesizată în czul în care se va emite rechizitoriul ( de pildă să solicite să fie desemnată instanța pe lângă care funcționează parchetul la care a fost trimisă cauza, din care face parte procurorul care emite rechizitoriul).
Primirea dosarului.
Actul de sesizare a noii instanțe este încheierea C.S.J. emisă în temeiul art. 55 alin.1 C.pr.pen.. Dosarul strămutat va fi înregistrat sub un alt număr, de la data sosirii sale împreună cu adresa ce îl însoțea. După punerea pe rol, procesul se va relua sau va continua cu faza în care se găsea înainte de strămutare. Această instanță este obligată să judece cauza, neputându-și declina competența; evident, ea nu va putea dispune înființarea unei comisii rogatorii la instanța inițială.
Dacă secția penală a C.S.J. a dispus, prin încheiere, strămutarea judecării unei cauze de la o instanță la alta, aceasta din urmă are obligația să soluționeze pricina, nefiind abilitată să examineze dacă motivele pentru care s-a dispus strămutarea mai subzistă sau nu. De altfel, întrucât hotărârea nu se motivează aceste motive nici nu pot fi cunoscute instanței. Instanța desemnată va considera valabile actele îndeplinite și măsurile dispuse de fosta instanță, dacă C.S.J. a hotărât astfel. În caz contrar, ele se vor reface.
Dacă în mod greșit s-a trimis dosarul la o altă instanță, în fața acesteia se va ridica excepția de necompetență și se va solicita trimiterea cauzei (nu declinarea de competență) în favoarea instanței desemnate de C.S.J.
Consecințele strămutării
Dispunând strămutarea judecării cauzei, Curtea Supremă nu a strămutat numai judecarea unei anumite faze procesuale a desfășurării procesului, ci întreaga judecată care implică soluționarea ei atât în fond cât și în căile (extra)ordinare de atac. De aici, rezultă următoarele consecințe:
a) După strămutarea pricinii da la judecătorie la alta, competența soluționării apelului a fost și ea schimbată, aparținând deci tribunalului aferent acesteia din urmă, după cum și soluționarea recursului va reveni în competența curții de apel în a cărei rază de activitate se află acest tribunal. Situația este la fel când curtea de apel este prima instanță sau instanța de apel. Aceasta pentru că s-a strămutat nu “judecarea în primă instanță” sau “judecarea apelului” ori “judecarea recursului” etc., ci “judecarea cauzei”.
b) În situația în care hotărârea a fost desființată/casată de instanța de control judiciar învestită cu soluționarea căii de atac (apel sau recurs) prin strămutarea pricinii, cauza va fi trimisă pentru rejudecare în primă instanță/a apelului la una din instanțele inferioare din raza sa teritorială, și nu instanței a cărei hotărâre a fost desființată. Deci, prin strămutare, instanța inițială pierde competența de a rejudeca cauza.
Se impune această soluție întrucât, fiind hotărâtă strămutarea judecării unui litigiu și fixată instanța competentă să-l judece, este firesc ca această competență să fie menținută până la pronunțarea unei hotărâri definitive în acel cadru care s-a considerat că asigură climatul propice pentru o judecată obiectivă.
Or, numai trimițând cauza unei judecătorii/tribunal din raza teritorială a instanței de control judiciar ce judecă calea de atac, aceasta din urmă rămâne în continuare competentă să judece o eventuală cale de atac ce s-ar declara împotriva hotărârilor instanțelor de trimitere; altfel, s-ar ajunge ca o eventuală cale de atac să fie judecată din nou de instanța ierarhic superioară, în fața căreia s-a considerat – prin admiterea cererii de strămuttare – că nu se poate asigura o judecată în cele mai bune condiții și s-ar produce o întrerupere a cursului firesc al justiției.
O cale de atac de retractare împotriva hotărârii pronunțate de instanța învestită prin strămutare se va adresa, bineânțeles, acestei instanțe.
c) De asemenea, dacă după strămutare se restituie cauza la procuror pentru refacerea sau completarea urmăririi penale (art. 300, 332, 333 C.pr.pen.) sau completarea ei (art. 336 și 337 C.pr.pen.) dosarul se trimite parchetului care a dispus inițial trimiterea în judecată și nu celui corespunzător instanței nou sesizate prin strămutare – aceasta pentru că legea reglementează doar strămutarea judecării, nu și a urmăririi penale, în această fază aplicându-se normele obișnuite de competență; dacă se va întocmi un nou rechizitoriu, procurorul va sesiza instanța competentă în virtutea hotărârii de strămutare.
Dacă se trimite cauza la procuror pentru efectuarea urmăririi penale în temeiul art. 285, dosarul va fi înaintat parchetului corespunzător instanței inițiale, după care va fi sesizată instanța desemnată de C.S.J.
Subsecțiunea 3.9. Particularități în cauzele cu arestați.
a) Întrucât starea de arest nu poate dura mai mult de 30 zile în baza art. 149 C.pr.pen., ar trebui ca de la data luării sau ultimei mențineri ori prelungiri a acestei măsuri și până la data învestirii instanței desemnate (în caz de strămutare), ori până la data reluării judecății prin încetarea suspendării judiciare sau de drept (în urma respingerii cererii) să nu se depășească acest termen. De altfel, în cerere se menționează dacă sunt arestați, tocmai pentru a se respecta durata arestării: de aceea C.S.J. trebuie să se pronunțe în timp util, înainte de expirarea termenului, pentru a se da posibilitatea noii instanțe (în caz de admitere) sau celei inițiale (în caz de respingere, dacă judecarea a fost suspendată) să se pronunțe asupra sa. Dat fiind faptul că C.S.J. este asaltată în ultima vreme cu cereri de strămutare, judecarea acestora nu poate fi realizată într-un timp optim, chiar dacă în cauză sunt arestați.
De lege lata, întrevedem următoarele soluții:
1. În caz de suspendare ope iudicii sau ope legis a judecării cauzei, în situația în care ar expira măsura arestării și cererea de strămutare încă nu a fost soluționată, credem că instanța ar putea, în baza art. 241 C.pr.pen. aplicabil în faza de judecată pe calea suplimentului analogic, să dispună asupra acesteia.
2. Din momentul admiterii strămutării, instanța inițială nu s-ar mai putea pronunța asupra arestării, căci nu mai este competentă. De aceea, credem că ar trebui să se pronunțe asupra arestării chiar C.S.J. atunci când soluționează cererea. Chiar C.pr.pen. prevede că C.S.J. va hotărî în ce măsură actele îndeplinite în fața instanței de la care s-a strămutat cauza se mențin; dacă nu se hotărăște nimic, după cum am arătat mai sus, toate actele sunt desființate de plin drept, existând astfel riscul ca din cauza acestei omisiuni legislative indivizi periculoși să fie puși în libertate.
Mai întrevedem o soluție: dacă cererea a fost admisă și măsura arestării ar urma să expire până la învestirea instanței desemnate, s-ar putea aplica pe calea suplimentului analogic dispozițiile prevăzute de art.42 Cod procedură penală, pe motiv că atât prorogarea judecătorească a competenței (prin efectul admiterii cererii de strămutare), cât și declinarea de competență (ca efect al admiterii excepției de necompetență) sunt incidente procesuale ce vizează competența instanței sesizate inițial și care au ca scop trimiterea cauzei la o altă instanță. Într-adevăr, ca efect al admiterii cererii de strămutare se modifică doar competența teritorială a instanței. Prin urmare, ceea ce diferă în materia strămutării cauzei de cea a declinării de competență sunt doar condițiile care stau la baza celor două instituții, procedura de urmat fiind una comună. Pentru aceste motive și în acest caz particular considerăm că instanța sesizată inițial ar putea pronunța o sentință. Practic, este vorba despre o dezînvestire a instanței iar, conform art.311 Cod procedură penală, „hotărârea prin care instanța se dezînvestește fără a soluționa cauza se numește sentință”.
Acceptând această a doua soluție, instanța de la care s-a dispus strămutarea cauzei va hotărî asupra stării de arest căci, conform art.350 al.1 C.pr.pen., instanța este obligată ca prin hotărârea să se pronunțe cu privire la luarea, prelungirea sau revocarea măsurii arestării inculpatului. De altfel, art. 139 ult. alin. prevede că instanța de judecată care își declină competența trebuie să dispună revocarea sau înlocuirea măsurii arestării dacă sunt îndeplinite condițiile legale.
De lege ferenda, dat fiind caracterul excepțional al măsurii arestării, reglementarea trebuie să fie specială și completă. Astfel, este posibilă o reglementare de genul celei introduse recent pentru cazul de suspendare a judecății pe timpul soluționării excepției de neconstituționalitate, când instanța sesizată inițial dispune asupra arestării până când se pronunță instanța de contencios constituțional (art. 303 alin.6).
b) Dacă cu privire la inculpat s-a luat anterior o măsură preventivă, dar se formulează cerere de revocare/înlocuire a ei, aceasta se va rezolva ca o chestiune incidentală, conform art.302 rap. la art.139 alin. 1 și 2; chiar dacă nu se formulează o atare cerere, instanța trebuie ca, în raport de dispozițiile imperative ale art. 139, să dispună din oficiu revocarea/înlocuirea, dacă sunt îndeplinite condițiile legale. De aceea, instanța trebuie să procedeze în acest fel chiar dacă urmează să trimită dosarul la o altă instanță ca urmare a admiterii cereii de strămutare.
c) Indiferent de măsura dispusă, instanța va comunica o copie sau un extras din dispozitivul hotărârii la penitenciarul sau arestul poliței unde este deținut arestatul preventiv, pentru ca aceste organe să procedeze în consecință: fie să-l pună în libertate imediat conform art. 350 alin.4 și 5, fie să ia măsurile administrative necesare pentru transferarea inculpatului la locul de deținere din raza noii instanțe desemnate competentă.
d) În practică se mai poate ivi următoarea problemă: care instanță e cea competentă să judece recursul într-o procedură auxiliară dacă între timp cauza de fond se strămută: instanța ierarhic-superioară celei care a dispus asupra măsurii preventive sau instanța ierarhic-superioară celei desemnate de C.S.J.?
Există opinia potrivit căreia procedura auxiliară are un caracter accesoriu față de fondul cauzei, astfel că strămutarea acestuia din urmă atrage automat și strămutarea primei, iar instanța va trimite dosarul doar printr-o adresă. Nu ar fi valabilă situația inversă: strămutarea cauzei auxiliare nu atrage și strămutarea dosarului de fond, căci cele două proceduri sunt totuși separate.
Credem că în prezent se impune o altă opinie: instanța competentă să soluționeze acest recurs este chiar instanța ierarhic-superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Argumentele aduse de noi sunt:
-procedura auxiliară este separată și nu infuențează soluționarea fondului cauzei penale.
Așa cum, de exemplu, atunci când dosarul este încă în faza de urmărire penală, procedurile judiciare speciale prevăzute de art.159 și 1609 al.2 C.pr.pen. se soluționează separat de judecarea cauzei pe fond, tot astfel recursurile întemeiate pe art.141, 1608 alin.6, 1609 alin.3, 168 alin. 2, 169 alin. 1 teza a II-a C.pr.pen., sunt tot proceduri speciale judiciare, când dosarul de fond a ajuns deja la instanță, căci măsura se ia de către instanță și se exercită recursul separat de soluția dată pe fond.
-celeritate: când e vorba de arestare, termenul de recurs este de 24 ore (art.141) sau de trei zile (1608 alin.6, 1609 alin.3 ), ceea ce imprimă un caracter de maximă urgență pentru soluționarea sa. Or, dosarul de fond ajunge după un anumit timp la noua instanță, astfel că până ar ajunge și dosarul de recurs la aceasta, inculpatul ar fi menținut în stare de arest timp îndelungat; mai mult, art. 141 dispune că dosarul se înaintează instanței de recurs în termen de 24 ore. Chiar și așa, se pot ivi dificultăți dacă dosarul de fond a fost între timp trimis la instanța desemnată, căci instanța de recurs nu va avea decât “urma” de dosar spre examinare.
Faptul că între timp arestatul a fost tranferat la penitenciarul din raza instanței desemnate și deci nu poate fi adus la recurs, nu constituie un impediment, căci el este adus numai dacă instanța consideră necesar, iar dispozițiile art. 38511 alin. 4 C.pr.pen. permit judecarea în lipsă.
Subsecțiunea 3.10.Repetarea cererii
În caz de respingere a cererii, strămutarea cauzei nu poate fi cerută din nou, afară de cazul când noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute Curții Supreme de Justiție la soluționarea cererii anterioare sau ivite după aceasta (art. 61). Hotărârea de strămutare are astfel autoritate de lucru judecat relativă, cererea putând fi repetată numai pentru motive noi. Sunt motive noi altele decât cele arătate în cererea de strămutare, ori reieșite din referatul de informații sau expuse oral în fața instanței supreme, adică cele datând anterior soluționării și nerelevate atunci, sau apărute ulterior pronunțării încheierii de respingere a cererii.
Este inadmisibilă și se va respinge ca atare repetarea cererii pentru aceleași motive invocate de către același petent sau de către un nou petent dar care face parte din același grup procesual cu primul. Pentru aceasta trebuie ca instanța să afle de existența cererii anterioare respinse, fie de la părți, fie din referatul cu informații. În acest caz s-a arătat că hotărârea trebuie motivată, dar observăm că din textul art. 60 alin.1 C.pr.pen. nu rezultă această obligație.
Este admisibilă invocarea acelorași motive care au stat la baza respingerii cererii anterioare doar de către o parte cu interese opuse petentului inițial.
În doctrină se susține că dacă cererea nouă se întemeiază pe alte temeiuri, pot fi luate în considerare și temeiurile invocate anterior. Nu împărtășim această opinie, căci legea nu prevede această posibilitate.
Subsecțiunea 3.11.Noua cerere
Prin admiterea unei cereri de strămutare, Inalta Curte de Casație și Justiție va dispune strămutarea nu numia a judecării unei anumite faze procesuale, ci a întregului process penal, care implică judecarea cauzei respective atât în fond cât și în cadrul căilor de atac ordinare și extraordinare.În aceste condiții, fiind hotărâtă strămutarea judecării unui litigiu și fixată instanța competentă să îl judece, este firesc ca această competență să fie menținută până la pronunțarea unei hotărâri definitive în acel cadru care s-a considerat că asigură climatul propice desfășurăii unei judecăți obiective.
În același sens, în cazul în care s-a dispus strămutarea cauzei în apel sau în recurs iar instanța de control judiciar a dispus rejudecarea cauzei de către prima instanță, competentă să rejudece cauza este instanța de fond din circumscripția instanței de control judiciar unde a fost strămutată judecarea cauzei în apel sau în recurs, iar nu instanța care a pronunțat sentința.
Încheierea prin care ICCJ dispune asupra strămutării nu este supusă nici unei căi de atac, atât ordinare cât și extraordinare.
După admiterea cererii de strămutare va fi înștiințată instanța de la care se strămută cauza.
În caz de admitere a cererii, după ce cauza a ajuns la instanța desemnată în urma strămutării, se poate formula o altă cerere de strămutare și de la aceasta, pe considerentul că prin strămutarea se desemnează o instanță dintr-o altă circumscripție teritorială unde doar se presupune că va putea fi asigurată desfășurarea normală a procesului.
Motivele pot fi aceleași sau altele, în orice caz împrejurările sunt, evident, noi.
Această nouă cerere nu este limitată deci de prevederea din art. 61.
Secțiunea 4. Aspecte de practica judiciara
1. Strămutare.Efecte asupra judecării cauzei.
Strămutarea este acel remediu procesual prin intermediul căruia judecarea unei anumite cauze penale este luată din competența unei instanțe și dată spre soluționare unei alte instanțe din aceeași categorie și de același grad, în vederea înlăturării oricărei suspiciuni asupra obiectivității și imparțialității tuturor judecătorilor unei instanțe.
Dispunând strămutarea judecării cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a strămutat numai judecarea unei anumite faze procesuale a desfășurării procesului, ci întreaga judecată, care implica soluționarea ei atât în fond, cât și în căile ordinare sau extraordinare de atac (art. 55-60 Cod procedură penală).
Secția penală, încheierea penală nr. 465 din 20 iulie 2004
Prin încheierea penală nr. 565 din 15 iulie 2004, Tribunalul Cluj a menținut starea de arest a inculpaților I.A., P.V.M., G.C., G.M., G.B. și M.S., trimiși în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj din 18 martie 2004, pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de droguri prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.
Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Cluj la data de 19 martie 2004, sub nr. 2918 fixându-se termen de judecată la 23 martie 2004, când s-a verificat regularitatea și legalitatea măsurii arestului preventiv, menținându-se starea de arest a tuturor inculpaților.
În timpul cercetării judecătorești, s-a formulat de către inculpatul G.M. o cerere de strămutare a cauzei, admisă de Înalta Curte de Casație și Justiție prin încheierea nr. 3702 din 1 iulie 2004, strămutându-se judecarea dosarului nr. 2918/2004 de la Tribunalul Cluj la Tribunalul Suceava, menținându-se actele îndeplinite de către Tribunalul Cluj.
Cu toate că la data de 1 iulie 2004, instanța supremă a strămutat judecarea cauzei de la Tribunalul Cluj la Tribunalul Suceava, Tribunalul Cluj la 15 iulie 2004 a menținut starea de arest a celor 6 inculpați.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs toți inculpații arestați.
Recursul a fost înaintat Curții de Apel Cluj, în fața căreia reprezentantul Parchetului a invocat excepția de necompetență, solicitând trimiterea de îndată a întregului dosar Curții de Apel Suceava – pentru judecarea recursurilor inculpaților – după care, dosarul 2918/2004 al Tribunalului Cluj să fie remis Tribunalului Suceava, pentru continuarea judecății pe fond.
Cu privire la excepția formulată, apărătorii inculpaților la unison, au apreciat că instanța competentă în speță, pentru soluționarea recursurilor inculpaților este Curtea de Apel Cluj, cu motivarea că instanța supremă a strămutat doar judecarea pe fond a cauzei la Tribunalul Suceava, și nicidecum faza procesuală a recursului promovat împotriva menținerii stării de arest a inculpaților, dispusă de Tribunalul Cluj.
Cu privire la excepția invocată, Curtea de Apel Cluj a reținut următoarele:
Strămutarea judecării cauzelor penale este reglementată în art. 55-61 cod proc.pen. și constituie un caz de prorogare judiciară a competenței teritoriale.
Strămutarea este acel remediu procesual prin intermediul căruia judecarea unei anumite cauze penale este luată din competența unei instanțe și dată spre soluționare unei alte instanțe din aceeași categorie și de același grad, în vederea înlăturării oricărei suspiciuni asupra obiectivității și imparțialității tuturor judecătorilor unei instanțe.
Dispunând strămutarea judecării cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a strămutat numai judecarea unei anumite faze procesuale a desfășurării procesului, ci întreaga judecată, care implica soluționarea ei atât în fond, cât și în căile ordinare sau extraordinare de atac. De aici, rezultă următoarele consecințe:
După strămutarea pricinii de la Tribunalul Cluj la Tribunalul Suceava, competența soluționării recursului a fost și ea schimbată, aparținând Curții de Apel Suceava. Situația este la fel când Curtea de Apel este prima instanță sau instanța de apel. Aceasta, pentru că s-a strămutat nu judecarea în primă instanță" sau judecarea apelului", ori judecarea recursului", ci judecarea cauzei".
Se impune această soluție, întrucât, fiind hotărâtă strămutarea judecării unui litigiu și fixată instanța competentă să-l judece, este firesc ca această competență să fie menținută până la pronunțarea unei hotărâri definitive în acel cadru care s-a considerat că asigură climatul propice pentru o judecată obiectivă, ori trimițând cauza Curții de Apel Suceava – instanță de control judiciar – competentă să judece calea de atac a recursului promovat de inculpați, aceasta din urmă rămâne în continuare competentă să judece o eventuală cale de atac ce s-ar declara împotriva hotărârilor instanței de trimitere, respectiv Tribunalul Suceava; altfel, s-ar ajunge ca o eventuală cale de atac (prezentele recursuri) să fie judecate din nou de Curtea de Apel Cluj, instanță ierarhic superioară Tribunalului Cluj, în fața căreia s-a considerat – prin admiterea cererii de strămutare – că nu se poate asigura o judecată în cele mai bune condiții și s-ar produce o întrerupere a cursului firesc al justiției.
Mai mult, din moment ce a fost admisă cererea de strămutare, înseamnă că aceasta a avut în vedere cauza în întregul ei, întregul proces penal din care face parte și recursul la menținerea stării de arest preventiv, neputându-se concepe o strămutare parțială, după cum nu se poate considera că judecătorii sunt obiectivi pentru jumătate din dosar și subiectivi pentru cealaltă jumătate.
Pentru considerentele ce preced, în baza art. 60 cod proc.pen., s-a trimis cauza privind recursurile declarate de către cei 6 inculpați arestați împotriva încheierii penale nr. 565 din 15 iulie 2004 a Tribunalului Cluj – Curții de Apel Suceava – spre competentă soluționare.
2. Rechizitoriul prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a unui învinuit și trimiterea în judecată a unui inculpat. Strămutarea judecării cauzei privind pe inculpat. Efecte.
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Competența. Incompatibilitatea și strămutarea. Strămutarea
Indice alfabetic: Drept procesual penal C. proc. pen., art. 60
– strămutare
– efecte
Potrivit prevederilor art. 60 alin. (2) C. proc. pen., în cazul în care Înalta Curte de Casație și Justiție găsește cererea de strămutare întemeiată, dispune strămutarea judecării cauzei, hotărând totodată în ce măsură actele îndeplinite în fața instanței de la care s-a strămutat cauza se mențin. Din aceste prevederi rezultă că strămutarea nu produce efecte asupra actelor îndeplinite în cursul urmăririi penale, întrucât art. 60 alin. (2) C. proc. pen. se referă numai la actele îndeplinite în fața instanței, iar strămutarea privește numai judecarea cauzei penale.
În consecință, dacă prin același rechizitoriu s-a dispus atât scoaterea de sub urmărire penală a unui învinuit, cât și trimiterea în judecată a unui inculpat, strămutarea cauzei penale privind pe inculpatul trimis în judecată nu produce efecte asupra soluției de scoatere de sub urmărire penală. Ca atare, în cazul în care împotriva soluției de scoatere de sub urmărire penală persoana vătămată formulează plângere în temeiul art. 2781 C. proc. pen., competența de judecată a plângerii aparține instanței căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, sesizată inițial prin rechizitoriu, iar nu instanței la care s-a strămutat judecarea cauzei privind pe inculpatul trimis în judecată.
I.C.C.J., secția penală, încheierea nr. 3592 din 5 iunie 2006
Prin sentința penală nr. 443 din 2 noiembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița a fost declinată competența de soluționare a plângerii formulate în temeiul art. 2781 C. proc. pen., de persoana vătămată O.M., în favoarea Tribunalului Vâlcea, cu motivarea că această instanță este, potrivit art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., competentă material și teritorial să soluționeze cauza în primă instanță.
Tribunalul Dâmbovița a apreciat că Tribunalul Vâlcea este competent să soluționeze plângerea, întrucât soluția de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului D.G., atacată de persoana vătămată O.M., a fost dispusă prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești, parchet care a sesizat Tribunalul Vâlcea ca fiind instanța competentă material și teritorial să cerceteze infracțiunile – între care și aceea prevăzută în art. 215 alin. (5) C. pen. – săvârșite de inculpata O.M., trimisă în judecată în aceeași cauză, în stare de arest preventiv.
Prin sentința penală nr. 62 din 10 mai 2006, Tribunalul Vâlcea și-a declinat, la rândul său, competența în favoarea Tribunalului Dâmbovița și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării acestuia.
La adoptarea acestei soluții, Tribunalul Vâlcea a avut în vedere faptul că, prin încheierea nr. 3249 din 11 iunie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus strămutarea dosarului privind pe inculpata O.M. la Tribunalul Dâmbovița și, ca efect al strămutării, competența de soluționare a plângerii petiționarei O.M., întemeiată pe dispozițiile art. 2781 C. proc. pen., aparține tot Tribunalului Dâmbovița.
Examinând conflictul negativ de competență, potrivit art. 43 alin. (1), (3) și (7) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în cauză, competența de soluționare aparține Tribunalului Vâlcea, pentru următoarele considerente:
Prin plângerea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița, persoana vătămată O.M. a atacat, în temeiul prevederilor art. 2781 C. proc. pen., soluția de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului D.G., dispusă prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești, actul de inculpare vizând-o pe petiționară. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești a sesizat Tribunalul Vâlcea cu judecarea infracțiunilor – între care și aceea de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. (5) C. pen. – săvârșite de inculpata O.M., apreciind că această instanță este competentă material și teritorial să soluționeze cauza.
Prin încheierea nr. 3249 din 11 iunie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus strămutarea dosarului privind pe inculpata O.M. la Tribunalul Dâmbovița. Strămutarea este un remediu procesual reglementat de Codul de procedură penală în vederea înlăturării situațiilor care pun în pericol normala desfășurare a unui proces penal, datorită unor stări de fapt neconvenabile existente la locul unde urmează să fie judecată cauza penală care face obiectul acelui proces. Strămutarea are, deci, procesual caracterul unei deplasări de competență teritorială între instanțe de judecată de același grad.
Admiterea cererii de strămutare produce efecte in rem și erga omnes, cauza penală fiind strămutată în întregul ei și pentru toate părțile. Strămutarea nu modifică, însă, obiectul cauzei strămutate și nici poziția procesuală a diferitelor părți.
Potrivit dispozițiilor art. 60 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, în cazul în care găsește cererea întemeiată, dispune strămutarea judecării cauzei, hotărând totodată în ce măsură actele îndeplinite în fața instanței de la care s-a strămutat cauza se mențin. Ca atare, admiterea strămutării nu aduce nici o atingere lucrărilor procesuale efectuate în cursul fazei de urmărire penală, dispoziția din art. 60 alin. (2) C. proc. pen. referindu-se numai la actele îndeplinite în fața instanței, ceea ce este explicabil, fiindcă ceea ce se strămută este numai judecata cauzei penale.
Rezultă că, vizând o anume cauză penală privind pe unul sau mai mulți inculpați trimiși în judecată în acea cauză, efectele strămutării nu pot fi extinse și asupra altor persoane în privința cărora, prin același act de inculpare, conform art. 262 C. proc. pen., s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale.
Întrucât prin încheierea nr. 3249 din 11 iunie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus strămutarea de la Tribunalul Vâlcea la Tribunalul Dâmbovița numai a judecării cauzei penale privind-o pe inculpata O.M., rezultă că efectele strămutării nu pot fi extinse și asupra scoaterii de sub urmărire penală a învinuitului D.G. dispusă prin același act de inculpare. Având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., plângerea în fața instanței împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată este de competența instanței căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță și cum această competență materială și teritorială aparține Tribunalului Vâlcea, care a fost sesizat inițial de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, aceasta este instanța competentă să soluționeze plângerea persoanei vătămate O.M. împotriva rezoluției de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului D.G.
Față de considerentele ce preced, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei privind plângerea formulată de petiționara O.M. în favoarea Tribunalului Vâlcea.
3. Strămutare. Efectele admiterii cererii de strămutare
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Competența. Incompatibilitatea și strămutarea. Strămutarea C. proc. pen., art. 60.
Indice alfabetic: Drept procesual penal
– strămutare
– efectele admiterii cererii de strămutare
Potrivit art. 60 alin. (2) C. proc. pen., în cazul în care constată că cererea de strămutare este întemeiată, Înalta Curte de Casație și Justiție dispune strămutarea judecării cauzei, hotărând totodată în ce măsură actele îndeplinite în fața instanței de la care s-a strămutat cauza se mențin, iar în conformitate cu alin. (4) al aceluiași articol, dacă instanța la care se află cauza a cărei strămutare se cere a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunțată este desființată prin efectul admiterii cererii de strămutare.
Efectul admiterii cererii de strămutare, constând în desființarea hotărârii pronunțate de instanța de la care s-a cerut strămutarea, prevalează asupra dispoziției de menținere a actelor îndeplinite, întrucât, din interpretarea sistematică a prevederii alin. (2) în raport cu cea cuprinsă în alin. (4) a art. 60 C. proc. pen., rezultă că menținerea actelor are loc numai atunci când judecarea cauzei nu a fost finalizată prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, pentru că în caz contrar ar fi anulat efectul strămutării. În consecință, dacă instanța la care se află cauza a cărei strămutare se cere a procedat între timp la judecarea cauzei, împotriva hotărârii pronunțate de aceasta fiind declarat recurs, prin efectul admiterii cererii de strămutare hotărârea este desființată, acest efect prevalând asupra dispoziției de menținere a actelor îndeplinite, cuprinsă în încheierea de admitere a cererii de strămutare.
I.C.C.J., secția penală, încheierea nr. 2272 din 6 aprilie 2006
Prin sentința penală nr. 833 din 5 octombrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2395/2005, Judecătoria Strehaia a respins plângerea formulată de petentul R.L. în contradictoriu cu intimații A.E., C.G., B.P., V.D., B.I. și V.P. și a menținut soluțiile dispuse prin rezoluția nr. 262/P/2005 a procurorului de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Strehaia.
Împotriva acestei sentințe petentul a formulat recurs, cauza fiind înregistrată la Tribunalul Mehedinți, secția penală, și având termen de judecată la 6 decembrie, 9 decembrie 2005 și 17 ianuarie 2006.La ultimul termen de judecată, s-a depus încheierea nr. 6893 din 7 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a admis cererea formulată de petentul R.L. și s-a dispus strămutarea pricinii la Judecătoria Caransebeș.
Prin încheierea din 17 ianuarie 2006 s-a dispus scoaterea de pe rolul Tribunalului Mehedinți a dosarului privind recursul declarat de petent, la care s-a atașat dosarul nr. 2395/2005 al Judecătoriei Strehaia, și înaintarea cauzei la Judecătoria Caransebeș.
Prin sentința penală nr. 138 din 15 februarie 2006 a Judecătoriei Caransebeș a fost declinată competența de soluționare a recursului formulat de petent în favoarea Tribunalului Mehedinți. În considerentele sentinței, instanța a reținut că prin încheierea nr. 6893 din 7 decembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis cererea formulată de petent pentru strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 2395/2005 al Judecătoriei Strehaia, a strămutat judecarea cauzei la Judecătoria Caransebeș și a menținut actele îndeplinite la instanța de la care s-a strămutat judecarea cauzei.
La data pronunțării acestei încheieri, pe rolul Tribunalului Mehedinți se afla judecarea recursului declarat de petent împotriva sentinței pronunțate de Judecătoria Strehaia în dosarul nr. 2395/2005.
Tribunalul Mehedinți nu s-a pronunțat asupra recursului și a trimis dosarul Judecătoriei Caransebeș, atașând și dosarul 2395/2005 al Judecătoriei Strehaia.
Instanța a constatat că a fost investită atât cu judecarea dosarului nr. 2395/2005 al Judecătoriei Strehaia, cât și cu recursul formulat de petent împotriva sentinței penale pronunțate în acest dosar.Față de dispozițiile art. 27 pct. 3 C. proc. pen., Judecătoria Caransebeș s-a declarat necompetentă a soluționa recursul formulat de petent și și-a declinat competența de soluționare a acestuia în favoarea Tribunalului Mehedinți, iar potrivit art. 43 din același cod a sesizat Înalta curte de Casație și Justiție, instanță ierarhic superioară comună, în vederea soluționării conflictului negativ de competență. Examinând cauza în baza actelor și lucrărilor de la dosar, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că Judecătoria Caransebeș este competentă să judece cauza, pentru considerentele ce se vor arăta.
În conținutul dispozițiilor art. 60 C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut în mod concret procedura de soluționare a cererii de strămutare, precum și efectele soluției de admitere a cererii asupra cauzei care a fost judecată de instanța de la care s-a solicitat strămutarea.
Astfel, „Curtea Supremă de Justiție dispune, fără arătarea motivelor, admiterea sau respingerea cererii. În cazul în care găsește cererea întemeiată, dispune strămutarea judecării cauzei, hotărând totodată în ce măsură actele îndeplinite în fața instanței de la care s-a strămutat cauza se mențin. Această instanță va fi înștiințată de îndată despre admiterea cererii de strămutare. Dacă instanța la care se află cauza a cărei strămutare se cere a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunțată este desființată prin efectul admiterii cererii de strămutare.”Din analiza cauzei a rezultat că, prin sentința penală nr. 833 din 5 octombrie 2005 a Judecătoriei Strehaia, pronunțată în dosarul nr. 2395/2005, a fost respinsă plângerea formulată de petent în contradictoriu cu intimații A.E., C.G., B.P., V.D., B.I. și V.P., menținându-se soluțiile dispuse prin rezoluția nr. 262/P/2005 a procurorului de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Strehaia.
Împotriva acestei sentințe petentul a declarat recurs, ce a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Mehedinți, fiind stabilit prim termen de judecată la 6 decembrie 2005, iar ulterior judecarea recursului a fost amânată la 9 decembrie și, respectiv, 17 ianuarie 2006.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin încheierea nr. 6893 din 7 decembrie 2005, a admis cererea formulată de petent pentru strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 2395/2005 al Judecătoriei Strehaia, strămutând judecarea cauzei la Judecătoria Caransebeș și menținând actele îndeplinite la instanța de la care s-a strămutat judecarea cauzei.
Se constată că prin admiterea cererii de strămutare a fost desființată sentința penală nr. 833 din 5 octombrie 2005 a Judecătoriei Strehaia pronunțată în dosarul nr. 2395/2005, iar recursul împotriva acestei sentințe aflat pe rolul Tribunalului Mehedinți nu mai putea fi soluționat, deoarece exista o imposibilitate de verificare a criticilor recurentului în raport cu o sentință desființată, ca urmare a efectului soluției pronunțate în cererea de strămutare.
Așadar, instanța de control judiciar, prin dezinvestirea sa și trimiterea cauzei la Judecătoria Caransebeș, nu numai că s-a conformat soluției dispuse de Înalta Curte de Casație și Justiție prin admiterea cererii de strămutare, dar a dat o reală eficiență finalității acestei instituții, respectiv asigurarea unei normale desfășurări a procesului penal, în condițiile în care motivele de strămutare invocate de petiționar au fost apreciate ca temeinice prin soluția pronunțată, și prorogarea competenței teritoriale de soluționare a cauzei unei alte instanțe judecătorești.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că efectul soluției de admitere a cererii de strămutare, și anume desființarea hotărârii pronunțate de instanța de la care s-a cerut strămutarea, prevalează asupra dispoziției de menținere a actelor îndeplinite, deoarece, pe de-o parte, din interpretarea sistematică a dispoziției din alin. (2) în raport cu aceea a alin. (4) a art. 60 C. proc. pen., rezultă că menținerea actelor are loc numai atunci când judecarea cauzei nu a fost finalizată prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești, pentru că în caz contrar ar fi anulat efectul instituției strămutării, iar pe de altă parte, cele două dispoziții, respectiv de admitere a cererii de strămutare și de menținere a actelor îndeplinite, în situația în care s-a pronunțat o hotărâre judecătorească, apar ca fiind contradictorii, ceea ce ar conduce la imposibilitatea producerii efectelor concrete ale strămutării.
Prin urmare, în mod corect Tribunalul Mehedinți a trimis cauza Judecătoriei Caransebeș pentru a fi judecată și, în consecință, în baza art. 43 C. proc. pen., s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei din urmă instanțe.
4. Strămutare. Temeiuri
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Competența. Incompatibilitatea și strămutarea. Strămutarea
Indice alfabetic: Drept procesual penal C. proc. pen., art. 55
– strămutare
– temeiuri
Potrivit art. 55 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție strămută judecarea unei cauze de la instanța competentă la o altă instanță egală în grad, între altele, când una dintre părți are o rudă sau un afin până la gradul al patrulea inclusiv printre judecători sau procurori, asistenții judiciari sau grefierii instanței. Prin urmare, împrejurarea că inculpatul este afin de gradul II cu grefierul șef al instanței la care se află cauza a cărei strămutare se cere constituie temei pentru strămutarea judecării cauzei la o altă instanță egală în grad. I.C.C.J., încheierea nr. 5352 din 18 septembrie 2006
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 25 iulie 2006, petiționara A.S. a solicitat strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. 3655/2006 al Judecătoriei Buzău.
Cererea de strămutare este fondată. Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că pe rolul Judecătoriei Buzău se află în curs de judecată dosarul nr. 3655/2006, instanță sesizată prin rechizitoriul nr. 4765/P/2005 al procurorului de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A.C. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală asupra părții vătămate A.S. În informațiile primite de la Tribunalul Buzău se confirmă relația de rudenie între soția inculpatului și grefiera șef de la Judecătoria Buzău, precum și faptul că soțul grefierei șef este executor judecătoresc în aceeași localitate.
Ca atare, în speță, motivele invocate de petiționară se regăsesc în prevederile art. 55 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 356/2006, în sensul că imparțialitatea judecătorilor ar putea fi știrbită datorită relațiilor de afinitate, inculpatul fiind afin de gradul II al grefierei șef de la Judecătoria Buzău.
În consecință, pentru înlăturarea oricăror suspiciuni, cererea formulată de petiționara A.S. a fost admisă și s-a dispus strămutarea judecării cauzei la o instanță egală în grad, Judecătoria Focșani, menținându-se actele îndeplinite în fața instanței de la care s-a strămutat judecarea cauzei.
5. Încheiere prin care s-a dispus asupra strămutării. Căi de atac. Inadmisibilitate
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Competența. Incompatibilitatea și strămutarea. Strămutarea
Indice alfabetic: Drept procesual penal C. proc. pen., art. 60 alin. (5)
– încheiere prin care s-a dispus asupra strămutării
– căi de atac
– inadmisibilitate
În raport cu prevederile art. 60 alin. (5) C. proc. pen., încheierea prin care Înalta Curte de Casație și Justiție dispune asupra strămutării nu este supusă niciunei căi de atac, ordinare sau extraordinare. I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 5861 din 13 octombrie 2006
Prin cererea înregistrată la 7 septembrie 2006, A.D. a solicitat revizuirea încheierii nr. 5489 din 28 septembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, prin care i-a fost respinsă cererea de strămutare a dosarului nr. 2727/2005 al Judecătoriei Roman. Revizuienta a solicitat admiterea cererii, casarea încheierii și admiterea cererii de strămutare.
Cererea de revizuire este inadmisibilă, pentru următoarele argumente:
Potrivit art. 393 alin. (1) C. proc. pen., hotărârile judecătorești definitive pot fi supuse revizuirii, atât cu privire la latura penală, cât și cu privire la latura civilă. Or, revizuienta nu a atacat cu revizuire o asemenea hotărâre definitivă, ci o încheiere prin care i s-a respins cererea de strămutare, încheiere care, deși este definitivă, nu rezolvă o cauză în privința laturii penale sau a laturii civile. Totodată, în raport cu cazurile de revizuire prevăzute în art. 394 C. proc. pen., rezultă că pentru a se putea cere revizuirea unei hotărâri judecătorești este obligatoriu ca să fi fost judecată definitiv cauza penală sub aspectele arătate.
Încheierea de respingere a cererii de strămutare formulată de A.D. nu privește o cauză definitiv rezolvată, ci numai strămutarea judecării cauzei aflate în curs de soluționare.
Astfel, așa cum prevăd dispozițiile art. 60 alin. (5) C. proc. pen., încheierea prin care Înalta Curte de Casație și Justiție dispune asupra strămutării nu este supusă niciunei căi de atac.
În consecință, cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă, revizuienta neavând calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva unei asemenea încheieri.
Secțiunea 5. Concluzii.
Pentru a se asigura normala desfășurare a procesului penal, în cazul intervenirii unor împrejurări locale care ar putea influența ( pune la indoială ) obiectivitatea și imparțialitatea judecătorilor unei instanțe, Codul de procedură penală a reglementat instituția strămutarii.
Așadar, strămutarea a fost definita ca fiind un remediu procesual prin care o cauză este luată de la instanța competentă să o judece și dată la o instanță de același grad, dar din altă localitate, unde normala desășurare a procesului penal poate fi asigurată.
Prin strămutaea cauzei penale se realizează o prorogare de competență teritorială a unei instanțe judecătorești, în favoarea unei alte instanțe de același grad.
Codul de procedură penală reglementează instituția strămutării în art.55 C.proc.pen., care prevede că Î.C.C.J., strămută judecarea cauzei de la o instanță competentă la o altă instanță egală în grad, în cazul în care, apreciind temeinicia motivelor de strămutare, consideră că prin aceasta se asigură desfășurarea normală a procesului.Textul art.55 alin.1 C.proc.pen., nu precizează expres temeiurile strămutării, adoptând o ormulă cu caracter de generalitate, în sensul că temeiul constă în asigurarea desfășurării normale a procesului.
În doctrină și în practica judiciară, au fost considerate motive de strămutare acel situații, stări sau împrejurări, care creează la locul judecării cauzei o ambianță cu totul defavorabilă unui cadru legal de înfăptuire a justiției și care pun sub semnul îndoielii imparțialitatea și obiectivitatea judecătorilor acelei instanțe.Este insă necesar ca aceste împrejurări să se reflecte în mod concret în desfășurarea procesului.
În literatura de specialitate, s-a arătat că deși nu se confundă cu vreuna din cauzele de incompatibilitate, temeiul strămutării poate rezulta din atidinea, din comportarea în mod repetat a unor subiecți procesuali oficiali față de una din părțile cauzei penale, atitudine sau comportare care nu poate fi încadrată în nici unul din cazurile de recuzare, dar care vădește existența unei porniri, unei lipse de obiectivitate și imparțialitate, reflex al influenței ( temerii sau presiunii) exercitată de climatul în care se desfășoară procesul penal.Strămutarea cauzei este posibilă în orice etapă de judecată,primă instanță, apel sau recurs.
Reglementarea strămutării este aplicabilă numai fazei de judecată.dacă necesitatea strămutării se ivește în timpul urmăririi cauzei, aceasta se rezolvă potrivit dispozițiilor generalec care reglementează faza respectivă.
Respingerea cererii de strămutare are drept efect înlăturarea suspendării cauzei și relurea judecății de către instanța la care se găsește.
Secțiunea 6. Bibliografie.
D. V. Mihăescu, Recursul penal, Editura Științifică, București, 1962
Grigore Theodoru-Drept procesual penal.Partea generală.Editura Cugetarea Iasi,1996.
I.Muraru-Drept constituțional și instituții politice,Ed.Naturismul,București 1991
I.Stoenescu,S.Zilberstein-Drept procesual civil,Ed.Didactică și pedagogică Bucuresti 1977
Ioan Griga-Drept procesual penal.Partea generală,Ed.Oscar Print,București 2004
Ion Neagu-Tratat de drept procesual penal.Editura Global Lex București 2010.
Ion Neagu.Tratat de drept procesual penal.Editura Global Lex București 2007
Ion Neagu Tratat de drept procesual penal Editura Global Lex București 2002
I.C.C.J.;sectia penală, www.legalis.ro
Legea nr 757/2001 publicată în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr.3 din 7.01.2002.
Legea nr. 54/1993 a fost republicată în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 209 din 13.05.1999.
Legea nr. 56/1993 republicată în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 56 din 8.02.1999
Monitorul oficial al României.nr.239/4.06.2001
Nicolae Volonciu-Tratat de procedură penală. Volumul 1.Editura Paidea,București 1996
Mihail Udroiu.Procedură penala.Partea generala.Partea specială. Ed.C.H. Beck București2010
Revista “Dreptul” nr.9/1998
Revista „Dreptul” nr. 7/2003
Viorel Ciobanu-Drept procesual civil,Vol.1.București 1986
V. Dongoroz, Noul Cod de procedură penală și Codul de procedură penală anterior-prezentare comparativă,Editura Politică,București, 1969
V. Dongoroz , Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, București, 1975
V.Neagu, I.Radu-Drept procesual civil, Ed.Didactica si Pedagogica,București 1972
V.Papadopol,M.Popovici,Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală:1976-1980,Editura Științifică și Enciclopedică,București,1982
V.Rămureanu,Codul penal comentat și adnotat,Ed. Științifică și Enciclopedică,București,1975
Secțiunea 6. Bibliografie.
D. V. Mihăescu, Recursul penal, Editura Științifică, București, 1962
Grigore Theodoru-Drept procesual penal.Partea generală.Editura Cugetarea Iasi,1996.
I.Muraru-Drept constituțional și instituții politice,Ed.Naturismul,București 1991
I.Stoenescu,S.Zilberstein-Drept procesual civil,Ed.Didactică și pedagogică Bucuresti 1977
Ioan Griga-Drept procesual penal.Partea generală,Ed.Oscar Print,București 2004
Ion Neagu-Tratat de drept procesual penal.Editura Global Lex București 2010.
Ion Neagu.Tratat de drept procesual penal.Editura Global Lex București 2007
Ion Neagu Tratat de drept procesual penal Editura Global Lex București 2002
I.C.C.J.;sectia penală, www.legalis.ro
Legea nr 757/2001 publicată în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr.3 din 7.01.2002.
Legea nr. 54/1993 a fost republicată în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 209 din 13.05.1999.
Legea nr. 56/1993 republicată în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 56 din 8.02.1999
Monitorul oficial al României.nr.239/4.06.2001
Nicolae Volonciu-Tratat de procedură penală. Volumul 1.Editura Paidea,București 1996
Mihail Udroiu.Procedură penala.Partea generala.Partea specială. Ed.C.H. Beck București2010
Revista “Dreptul” nr.9/1998
Revista „Dreptul” nr. 7/2003
Viorel Ciobanu-Drept procesual civil,Vol.1.București 1986
V. Dongoroz, Noul Cod de procedură penală și Codul de procedură penală anterior-prezentare comparativă,Editura Politică,București, 1969
V. Dongoroz , Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, București, 1975
V.Neagu, I.Radu-Drept procesual civil, Ed.Didactica si Pedagogica,București 1972
V.Papadopol,M.Popovici,Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală:1976-1980,Editura Științifică și Enciclopedică,București,1982
V.Rămureanu,Codul penal comentat și adnotat,Ed. Științifică și Enciclopedică,București,1975
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Stramutarea Cauzelor Penale (ID: 129917)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.