Str. Ion Ghica nr. 13, sector 3, Bucure ști [621129]

Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Arhitectur ă
Str. Ion Ghica nr. 13, sector 3, Bucure ști
Tel. +4021 3122301; Fax. +4021 3149525

Specializarea:
Arhitectură

Forma de înv ăță mânt:
cursuri de zi

Disciplina de studiu:
Euristica
proiectului de arhitectură

Anul de studii: 6

Anul universitar: 2016-2017

Titularul cursului:
Anca Sandu Tomaszewski
Email: [anonimizat]

Nu știu s ă spun pe scurt ce este ahitectura în ziua de zi. Po t s ă spun
îns ă cu certitudine c ă nu mai este ceea ce a fost pân ă acum zece sau
dou ăzeci și chiar treizeci de ani.
Și pot să mai spun ce nu este, raportându-m ă chiar la unele aspecte
contextuale prezente și concrete.
Arhitectura nu mai este doar construc ția de case. Și nu de case doar
frumoase și corecte func țional și tehnic.
Arhitectura nu este doar me ște șugul proiect ării, izvotât din reflexele
îndelung exersate de organizare func țională și culminând cu o
măiastr ă reprezentare plastic ă.
Ea nu este o chestiune de know how.
Este mult mai mult decât atât.
Arhitectura este gândul despre cum ne permitem s ă schimb ăm locuri.
Arhitectura este responsabilitate pe termen lung.
Arhitectura este fie și doar un proces complex, alc ătuit din cercetare și
creativitate. Și chiar mai mult.
Poate se desprinde câte ceva din cele ce urmeaz ă.
Ceea ce ve ți afla voi se va reflecta în lucrarea de diserta ție din cadrul
diplomei.

CERCETARE ȘI CREATIVITATE
ÎN ARHITECTURĂ
Postmodernitatea

Note de curs pentru anul VI.

I. ARHITECTURA DUP Ă MARELE MODERNISM.

Na șterea, activitatea și sfâr șitul CIAM
Înc ă de la începutul secolului, din interioruul Werkbun d, s-au manifestat atât în
planul ideilor, cât și în spa țiu fizic, dou ă atitudini de principiu ale arhitec ților cu privire la
datoria arhitecturii fa ță de societate și fa ță de ea îns ăș i. Una era pragmatic ă și se concentra
pe satisfacea nevoilor sociale mari și stringente, covâr șitoare cantitativ și cu o natur ă fizic ă
explicit ă. Cealalt ă nu renun ța la statutul de noble țe al arhitecturii, care, în fa ța lumii, d ă
socoteal ă esteticii.
Realitatea lumii interbelice a dat câ știg de cauz ă primeia, care s-a numit atunci
Stilul Interna țional , dup ă titlul c ărții lui Henry Russel Hichcock și Philip Johnson,
publicat ă în 1932. Noi îi spunem acum Modernism sau Func ționalism .
Cealalt ă form ă de arhitectur ă, care, asumat sau nu, a p ăstrat caracterul artistic al
arhitecturii chiar și sub limbajul frust al modernit ății și primatul denotativ al
func ționalit ății, poate fi numit ă Design Architecture . A fost arhitectura expresionist ă și este
alc ătuit ă și azi din operele (copios finan țate) ale marilor arhitec ți din star system.
Una din formele de manifestare ale Modernismului în planul ideilor a fost și
activitatea unui organism numit Congresul Interna țional de Arhitectur ă Modern ă – CIAM .
Dup ă evenimentul de la Weißenhof, în care eseurile avan gardei p ăreau s ă-și fi g ăsit o
unitate concluziv ă, venise momentul în care Mi șcarea Modern ă avea nevoie de o
fundamentare teoretic ă, ideologic ă, care s ă legitimeze demersul modernist. (Rog studen ții
să fac ă distinc ția dintre modern, modernitate și modernist, modernism . Amintesc, de
exemplu, c ă Mi șcarea Modern ă a început în secolul 19 timpuriu și nu s-a încheiat, pe când
Modernismul s-a desf ăș urat în perioada interbelic ă). Venise, prin urmare, momentul în care
Mi șcarea Modern ă junsese la faza academic ă, iar CIAM și-a asumat acest rol, pe care și l-a
îndeplinit, de altfel, foarte bine.
pân ă în 1959, când CIAM s-a autodizolvat.
CIAM a luat fiin ță în 1928, la ini țiativa istoricului de art ă elve țian Siegfrid Giedion,
a arhitectului Le Corbusier și a urbanistului olandez Cornelis van Easteren și acest prim
congres de înfiin țare a fost patronat de Mme Hélène de Mandrot, propr ietara de la Chateau
de La Sarraz, unde a avut loc. Citez câteva dintre ideile manifest emise atunci:
– "… scopul nostru este de a scoate arhitectura din impasul academic și de a o plasa în
context social și economic";
– "… arhitectura noastr ă trebuie dedus ă numai din prezent";
– "… o nou ă arhitectur ă, derivat ă din raționalitate și standardizare".
Despre încrederea oarb ă în progresul civiliza ției exclusiv prin industralizare, despre
convingerea c ă doar ra ționalitatea rezolv ă problemele societ ății, vă rog s ă reciti ți Notele de
curs din anii trecu ți și alte publica ții prev ăzute în bibliografia cursului din anul V.
Iat ă și succesiunea celor unsprezece congrese ce au avut loc între 1928 și 1959,
precum și temele lor:
CIAM I. – 1928 – La Sarraz – congres de înfiin țare
CIAM II. – 1929 – Frankfurt am Main – Locuin ța minimal ă
( Die Wohnung f űr das Existenzminimum)
CIAM III. – 1930 – Bruxelles – Modalit ăți de construire ra țional ă
(Rationelle Bebauungsweisen)
CIAM IV. – 1933 – Atena – Ora șul Func țional ( Die funktionelle Stadt)
CIAM V. – 1937 – Paris – Locuire și recuperare
CIAM VI. – 1947 – Bridgewater – Reconstruc ția ora șelor
CIAM VII. – 1949 – Bergamo – Art ă și arhitectur ă

CIAM VIII. – 1951 – Hoddesdon – Inima ora șului
CIAM IX. – 1953 – Aix en Provence – Despre habitat
CIAM X. – 1956 – Dubrovnik – Despre habitat
CIAM XI. – 1959 – Otterloo – Orgnizarea disolu ției
Important pentru soarta ora șelor europene și nu numai, a fost – cum știm din anii
trecu ți de studiu – congresul din 1933, soldat cu Charta de la Atena.

Reac ții la "ra ționalitatea" modernist ă Sciziunea și Finalul
… Prin 1953 (când la Aix-en-Provence avea loc Congr esul IX. CIAM), s-a produs
în chiar interiorul breslei o prim ă bre șă în bastionul modernismului, primul conflict între
genera ții. Un grup de arhitec ți tineri – Jaap Bakema, Aldo van Eick, Alison and P eter
Smithson, George Candilis, Giancarlo De Carlo și Shadrach Woods – repro șa veteranilor
moderni ști degenerarea ideilor lor în doctrine – încrederea oarb ă în ra țional, în știin ță și
industrie, exigen ța sever ă de a func ționa doar pe baza propriilor legi. Rezultatul acest ora
era: generalizarea unei arhitecturi rigide, ascetic e și impersonale, insuficient diferen țiate,
omniprezente și r ăspândirea dezumanizant ă a capitalului în lume. Se sus ține asumarea
profesiei ca act creator individual și producerea unei arhitecturi personalizate în rapo rt cu
utilzatorul.
Le Corbusier a p ărăsit CIAM, pretextând dezacordul s ău fa ță de faptul c ă se utiliza
prea mult limba englez ă.
Grup de arhitec ți disiden ți a fost delegat s ă organizeze Congresul X, ce urma s ă
aib ă loc în 1956, drept care s-a numit Team 10 . Tot ei au fost aceia care au organizat în
1959, la Oterloo, cu ocazia congresului XI., disolu ția CIAM.
Dup ă sfâr șitul celui de-al doilea r ăzboi și ca urmare a distrugerilor lui, s-a dezvoltat
în anii 50 și mai ales 60, un program de construc ții nemaiîntâlnit, care a remodelat
literalmente mediul construit al lumii. Cum proiect ul modernist fusese întrerupt brusc de
către r ăzboi, înainte de a- și fi manifestat "în toat ă splendoarea lor" toate efectele
urbanistice și sociale, solu ția la îndemân ă a fost reluarea liniei trasate înainte de r ăzboi.
Modernism-func ționalismul recent maturizat, promova înc ă, plin de entuziasm, procedeele
de construc ție “ știin țifice”, mai ales prefabricarea industrial ă. Aceasta corespundea
interesului de a produce mult, repede, în mas ă și în serie. Astfel au ap ărut peste tot cartiere
de locuin țe la scar ă mare, școli, spitale și birouri – relativ asemenea ca alur ă general ă. Iar
ora șele care trebuiau reconstruite dup ă distrugerile r ăzboiului, puneau în practic ă, pe
măsur ă ce aveau bani, principiile Cartei de la Atena – în tr-o manier ă mai mult sau mai
pu țin radical ă, de la caz la caz. În orice caz, acestea fiind pro iecte complexe, proiectarea de
arhitectur ă a devenit o activitate de echip ă – în sensul bun, dar și în sensul rău, al
depersonaliz ării actului de crea ție.
La vremea aceea, arhitec ții, în marea lor majoritate, erau, se vede, prea ambala ți în
munca lor ca s ă-și mai permit ă timp pentru reflexie.

Primele reac ții la "ra ționalitatea" modernist ă
Cum am v ăzut, primele reac ții la "re țeta modernist ă" s-au consumat în interiorul
breslei arhitec ților. Cu timpul îns ă, tot în aceste prime decade de dup ă r ăzboi, critica
neprofesioni știlor arhitecturii s-a dovedit mai vocal ă, mai r ăspândit ă și cu mai mare
influen ță . Mai ales sociologii au sesizat situa ția dramatic ă a marilor ora șe și au demonstrat
efectele grave ale rupturii dintre arhitectur ă și publicul ei. Societatea nu se împ ăcase de
fapt niciodat ă cu asceza, stearp ă pentru neini ția ți, a noii arhitecturi numit ă modern ă,
nemaivorbind despre dezastrele din urbanismul corbu sianist. Atunci au ap ărut scrierile
epocale, în urma c ărora s-a produs marele moment de inflexiune din int eriorul Mi șcării
Moderne: Postmodernitatea. (Aceea și aten ționare: a nu se confunda Postmodernitatea – ca

spirit al unei vremi care înc ă nu s-a încheiat, cu Postmodernismul – care a fost un curent al
arhitecturii despre care urmeaz ă s ă vorbim.)
Câteva dintre aceste texte de mare influen ță sunt (vezi Bibliografia!):
ș The Death and Life of Great American Cities , o faimoas ă carte scris ă în 1961 de
o economist ă – Jane Jacobs (1916-2006).
ș The Image of the City (1960), de Kevin Lynch (1918-1984)
ș The City in History (1961), și
ș The Myth of the Machine de Lewis Mumford (1895 –1990)
ș Complexity and Contradiction in Architecture (1966 ), de Robert Venturi (1925)
ș Learning from Las Vegas (1972 apoi 1977), tot Robert Venturi
ș Collage City (1978), Colin Rowe (1920-1999),
ș The Language of Post-Modern Architecture (1977), Charles Jencks (1939).
ș The City in History și, Louis Mumford etc.
Autorii au demascat urbanismul modernist ca ruin ător pentru coagularea spiritual ă a
comunit ăților, prin neutralitatea peisajului urban și au afirmat puterea ideilor, a creativit ății
și a cuvântului în arhitectur ă.
Ca urmare a acestor lovituri date absolutismului mo dernist, de-acum încolo, pân ă la
sfâr șitul anilor ’60, arhitectura și urbanismul au balansat între stagnarea conservato are și
calea liberal ă, dou ă c ăi pe care le-am putea defini ca:
1) Modernismul remanent , adic ă împingerea pân ă la ultimele consecin țe a
dogmelor moderniste, manifestate mai ales în arhite ctura cartierelor și suburbiilor. (Tema e
discutat ă în cartea mea Urbanismul modern și contemporan , din bibliografia anului V.)
2) Tendin țele noi, adic ă încerc ări de nuan țare a modernit ății și c ăut ări în direc ția
revalorific ării arhitecturii ca art ă cu semnifica ții culturale, despre care urmeaz ă s ă vorbim.
Dac ă prima se caracteriza în continuare prin omogenitat e, celei de-a doua îi era
specific ă diversitatea.

New Brutalism
Termenul brutalism a fost folosit de criticul Sigfried Giedion în 195 4 în leg ătur ă cu
arhitectura realizat ă de so ții Alison și Peter Smithson, arhitectur ă derivat ă din principiul
modernist al sincerit ății. Nu doar betonul brut, ci multe alte elemente și materiale de
construc ții – grinzi metalice, plafoane din tabl ă ondulat ă, tuburi de instala ții ș.a.m.d. –
devenite elemente de expresie, erau l ăsate aparent cu o sinceritate brutal ă. Dar lucrurile nu
erau chiar atât de simple.
Mies și Le Corbusier î și prezentaser ă și ei structura și materialele cu extrem ă
onestitate, dar se opriser ă aici. Și apoi, detaliile elegante ale lui Mies lipseau din arhitectura
brutalist ă, lipsit ă de pedanterie și noble țe – tr ăsături incompatibile cu s ărăcia de dup ă
război. Atitudinea brutalist ă era voit frust ă, mai degrab ă tributar ă puritanismului
Apus de soare deasupra ora șului New York, 1932.
"We must give as much weight to the arousal of
the emotions and to the expression of moral and
esthetic values as we now give to science, to
invention, to practical organization. One without
the other is impotent. " (Louis Mumford)

englezesc. Tonul e agresiv, dorin ța de a exprima lipsa de compromis a unei estetici
descendente din teoria lui Lodoli.
Mai recent, contemporan cu so ții Smithson, era Louis Kahn, care reducea și el
arhitectura la mas ă, volum, spa țiu și lumin ă și se preocupa de expresivitatea suprafe țelor de
materiale naturale, dar o f ăcea în condi țiile diferite de dincolo de ocean.
Alison și Peter Smithson exprimau frustrarea unei genera ții puse s ă lucreze în
condi ții austere, pe o pia ță ocupat ă de marile nume de arhitec ți antebelici, ajun și acum
prestigio și. De aici abandonul ostentativ al perfec ționismului, care în plus ar ăta și
solidaritatea cu o comunitate care nu- și permitea luxul.

Tot specific englezesc și particular pentru echipa Alison și Peter Smithson era și
abandonul inten ționat al propor țiilor clasice și geometriei "ra ționaliste", în favoarea logicii
func ționale, topografiei locului și topologiei circula țiilor interioare. Ansamblul realizat în
East London o dovede ște. (Erau vremurile marilor complexe reziden țiale de locuin țe
colective despre care am vorbit în anul V. la Doctrine ).
Brutalismului, care nu s-a rezumat totu și a un singur birou de arhitectur ă englez, îi
mai este caracteristic ă inten ția de a g ăsi și de a exprima în mod manifest conceptul unic al
cl ădirii, cu natura, logica, condi țiile și necesit ățile ei unice.

(Despre New Brutalism a scris bine Reyner Banham.)

Structuralismul
Ca teorie interdisciplinar ă (structuralismul în filozofie, sociologie și mai ales
lingvistic ă) pune în prim plan totalitatea în raport cu indivi dualul și sincronicitatea faptelor
în raport cu evolu ția. Ofer ă astfel o perspectiv ă asupra rela ției dintre un obiect (o structur ă)
Hunstanton School Norfolk,
1949-54, arh. Alison & Peter Smithson
Robin Hood Estate,
1972, arh. Alison & Peter Smithson

Institutul Marchiondi Spagliardi,
arh. Vitoriano Vigano, Milano 1959
Re ședin țe pentru Universitatea East
England, arh. Denis Lasdun, 1959

și sistemul în care este integrat, împreun ă cu alte obiecte asem ănătoare. În țelegerea
obiectului rezult ă astfel din compararea cu celelalte obiecte și din considerarea pozi ției sale
în sistemul de rela ții stabilite. Cunoa șterea sistemului clarific ă situa ția obiectului cercetat.
Și structuralismul arhitectural este un curent arhit ectural sugerat de teoriile
antropologului și etnologului Claude Lévi-Strauss. Acesta postulase ideea c ă procesele
culturale nu au o baz ă istoric ă, ci c ă fiecare moment istoric con ține rela ții arhetipale, din
care se dezvolt ă procesele culturale specifice. În arhitectur ă trebuie deci c ăutate acele
forme și rela ții arhetipale din care se dezvolt ă arhitectura timpului respectiv.
În arhitectură, concret , termenul structuralism a fost introdus pentru a identifica
noua arhitectura olandez ă a anilor '55-65', centrat ă în jurul arhitec ților Aldo van Eick, și
Jacob Bakema – membri ai Team X. Teoriile lor s-au dezvoltat din dezbaterile care au avut
loc în acela și cadru din care a evoluat și Brutalismul. Ace știa se opuneau și ei
modernismului care- și revendica drept unic ă semnifica ție func țiunea arhitectural ă, oferind
publicului s ărăcie de idei și emo ții. Formele derivate peste tot din acelea și func țiuni au
condus și la pierderea identit ății, atât a locurilor urbane, cât și a locuitorilor. Pe de alt ă
parte, func ționali știi p ăcătuiser ă prin arogan ță , erijându-se în unicii de țin ători ai solu ției
pentru ca oamenii s ă fie ferici ți. Au impus astfel lumii nevinovate o ideologie și un cod
criptat, cu care omul obi șnuit nu s-a familiarizat de fapt niciodat ă. Ei nu aprobau îns ă nici
expresionismul, care în opinia lor c ădea în extrema cealalt ă.
Ca urmare, democratizarea arhitecturii și o nou ă calitate a locuirii, caracterizat ă
prin diversitate și personalizare, au fost scopul noii arhitecturi. L uarea în considerare a
opiniei publice avea s ă fie de acum încolo un mijloc privilegiat al arhite ctului. În virtutea
noii rela ții arhitect-utilizator, s-a experimentat uneori ang ajarea comunit ății chiar în
procesul de proiectare și realizare a grupurilor de locuin țe. Cel mai cunoscut exemplu este
ansamblul Byker la Newcastle al lui Ralph Erskine, iar eu cunosc bine ansamblul
Hesthaugen din Bergen. Este o arhitectur ă ce poate fi numit ă "arhitectura diversit ății
vie ții".
În contextul postbelic al marilor ansambluri se pro puneau structuri alc ătuite din
elemente multiplicate, non-ierarhice. Ele erau flex ibile, puteau adic ă s ă fie adaptate prin
ad ăugare sau substragere de module. "Coeren ță , cre ștere și schimb ări" au fost și principiile
care au stat la baza cunoscutului ansamblu Habitat 1967 din Montreal, al arhitectului
Moshe Safdie.
Unit ățile erau personalizate prin felurite diferen țieri. Prin compunerea și articularea
unit ăților se creau spa ții comunitare de mare calitate social ă. Sensibilitatea fa ță de
identitate a locului este o idee central ă a strucuralismului.
Aldo van Eyck a propus configura ții spa țiale, asem ănătoare unui țesut organic
celular.
Genera ția urm ătoare lor le-a a interpretat ideile și le-a continuat direc țiile.
Principalul exponent al acestei a doua genera ții a fost Hermann Hetzberger . El este autorul
sintagmei "Structur ă și coinciden ță ", care reflect ă rela ția fluent ă dintre structuri sociale și
structuri arhitecturale. Comportarea arhetipal ă a omului trebuie s ă sugereze și formele
privilegiate de locuire, iar aici este evident ă rela ția cu antropologia lui Lévi-Strauss
(Herman Hertzberger – Diagoon, Delft, 1971). În fine, iat ă o afirma ție a lui Herman
Hertzberger: "prin viziune structuralist ă putem distinge între o structur ă cu durat ă de via ță
previzibil mai scurt ă și una cu durat ă lung ă de via ță , poate ciclic ă, astfel încât putem s ă o
integr ăm cumva pe prima în cea de-a doua."

Municipal Orphanage, Amsterdam, 1955-60,
ar h. Aldo van Eick
Diagoon Houses, Delft, 1971,
arh. Herman Hertzberger
Habitat Montreal 1967, arh. Moshe Safdie

Curentul metabolist. Nakagine capsule Tower,
1972, arh. Kisho Kurokava
Structuralismul în varianta antren ării locuito-
rilor și a utiliz ării individualiz ării prin culoare,
dar nu numai. Ansamblul Hesthaugen, Bergen,
Norvegia, arh Nils Roar Ovsthus, anii 60.
Ansamblul Halen, Berna, Arh. Atelier 5,
1961. (listat în Swiss Heritage)

Metabolismul
Acesta a fost un curent dezvoltat în Japonia anilor '60, asem ănător structuralismului
sub aspect morfologic, izvorât îns ă mai pu țin din ra țiuni intelectuale subtile, cât dintr-o
necesitate ancestral ă a poporului japonez: nevoia de spa țiu.
În 1960, architectul japonez Kenzo Tange a proiecta t celebrul s ău plan pentru
golful Tokyo. Mai târziu, referindu-se la fazele in i țiale de concep ție, el afirma: "Cred c ă
era prin 1959 când am început s ă m ă gândesc la o problem ă care mai târziu s-a numit
structuralism. Problema era aceea a unei tranzi ții de la o abordare strict func țional ă, la una
multicriterial umanizat ă."
Kenzo Tange și-a diversificat apoi crea ția, exercitând în final o influen ță mare în
rândul genera ției sale de arhitec ți. În termeni de Metabolism i-a urmat Kisho Kurokaw a,
care îns ă a propus compuneri pe vertical ă, în cadrul ora șului.

Pânze sub țiri, geode, cable, utopii și noul expresionism
“Libertate” și “eliberare” au fost cuvintele cheie ale anilor ’7 0. Au fost ani ai
eliber ării și ai unui mare entuziasm fa ță de tot ce oferea prilejuri de deschidere a
arhitecturii c ătre diversitate și expresivitate. Ca și alt ădat ă, tehnologia a fost cea care a
furnizat un copios arsenal de astfel de prilejuri.
Cojile sub țiri de beton armat, mai ales de dubl ă curbur ă au fost un element de mare
spectacol al acelor ani. Pier Luigi Nervi a fost eroul unor astfel de structuri înc ărcate de o
plasticitate care le-a promovat la rangul de arhite ctur ă de bun ă calitate. Din entuziasmul
fa ță de expresivitatea nervurilor și cojilor de beton armat s-a dezvoltat, în general – chiar și
în România – o arhitectur ă interesant ă și admirat ă.
Tot în anii ’60 au ap ărut structurile gonflabile și apoi cele din cabluri .
Reprezentative sunt structurile olimpice din M űnchen, proiectate de Otto Frey.
Pionierul geodelor și cel mai consecvent creator al lor a fost Buckmins ter Fuller.
Din tinere țea lui provine Dymaxion House , iar cupola geodezic ă numit ă Biosfera și
construit ă la Monreal în 1967 r ămâne mo ștenirea sa cea mai remarcabil ă.

Structuri utopice. Archigram,
Walking City, 1964.
Biosfera din Monreal, 1967,
Buckminster Fuller.

Tot atunci s-a manifestat, mai ales în America, un curent al proiectelor utopice . Era
vorba atât de arhitectura de obiect – cupole, geode , turnuri – cât și de structuri urbane,
pline de fantezie, pricepere inginereasc ă, dar aproape nelume ști: ora șe pe ap ă, ora șe
deasupra unei autostr ăzi, ora șe într-un turn, ora șe suspendate etc. Seria de proiecte utopice
imaginate de grupul Archigram , printre care The Walking City din 1964, au deschis,
împreun ă cu Brutalismul, calea tehnologiei ca mijloc de exp resie estetic ă.
Al ături de toate acestea, și tot ca o form ă de reac ție la asceza func ționalist ă, a
ren ăscut acel curent interbelic cu originea în Germania , numit expresionism. O variant ă
surprinz ătoare a fost propus ă chiar de Le Corbusier , prin forma liber ă a Bisericii de la
Ronchamp, a c ărei originalitate i-a surprins chiar pe tinerii rev olu ționari. Era o reorientare
către unele forme preluate din arhitectura organic ă. Pe aceast ă linie au mai mers Hans
Scharoun , cu Filarmonica din Berlin (1963), Jørn Utzon cu Opera din Sydney (1956-76),
Eero Saarinen cu terminalul TWA a aeroportului din New York ș.a. – o arhitectur ă
plastic ă, uneori expresionist ă.
Pe alt ă linie, aceea a repunerii în discu ție a unor chestiuni fundamentale ale
existen ței, a fost arhitectura lui Louis Kahn . El a dezvoltat vechile principii ale lui Frank
Lloyd Wright, ale respectului fa ță de materialele naturale și a fost un maestru al luminii în
arhitectur ă.

De la genera ția hippie la Pluralismul cultural
Libertate și eliberare au fost cuvintele cheie ale anilor 70. Și în arhitectur ă, forma
refuza s ă mai fie dictat ă de func țiune, ci voia s ă țin ă pasul cu spiritul epocii în evolu ție –
un spirit în continuare puternic intelectualizat, d ar înc ărcat cu tipuri noi de ideologii
umaniste. În occident s-a n ăscut o nou ă sensibilitate, care a pornit lupta împotriva frigi dei
func țonalit ăți, a domina ției capitalului asupra esteticii și a comercialului asupra calit ății.
Pluralismul, în general, a fost o reac ție la Interna ționalismuul arhitecturii
func ționaliste. Sentin ța Form follows Function , justificat ă la vremea ei, nu- și mai g ăsea
locul în lumea anilor 60. Era firesc ca func țiunile unui program fiind aproximativ acelea și,
să fie și formele peste tot acelea și – sincere, geometrice, f ără decora ții. Less is a bore , a
fost parafraza lui Robert Venturi la faimoasa maxim ă a lui Mies van der Rohe Less is
more.
În acela și timp, tot mai multe voci denun țau formele arhitecturale impersonale ca
fiind de foarte multe ori, sub masca simplit ății, de-a dreptul simpliste. Or simplitatea
formelor nu trebuie s ă însemne s ărăcie de idei – defini ția simplismului.
Formele care î și exprimau doar func țiunea, f ăcându-și un triumf din lipsa expresiei
artistice, au fost cele care au îndep ărtat publicul de arhitectur ă. Publicului nu i se
Parcul olimpic München, 1972, Otto Frey

Aeroportul TWA , New York, 19 62, Eero Saarinen

transmitea nimic din semnifica țiile acumulate de cultura arhitectural ă de-a lungul secolelor
și cu care era obi șnuit. Atitudinea modernismului a fost justificat ă la vremea lui, dar
aceast ă distan țare de public, provocat ă de codul estetic modernist, sec, a sterilizat sufl ete.
Lucrurile nu mai puteau constinua astfel. "Solu ția universal ă" trebuia înlocuit ă.
Dar cu ce? Ce anume putea redifen ția arhitecturile globului? Nu putea fi decât un
reper cultural. Aici, în ceea ce mai târziu avea Ch ristian Norberg Schulz s ă numeasc ă
"genius loci", trebuiau redescoperite particularit ăți în m ăsur ă s ă reconfigureze arhitectura;
în rela țiile specifice dintre mediul construit și mediul natural, în rela țiile intercomunitare
specifice, în mentalit ăți, în morfologia urban ă tradi țional ă, în tradi ția de locuire, pân ă la
tehnicile și materialele locului.
De o mare pre țuire au început s ă se bucure acei arhitec ți care, de și moderni ști, nu-
și neutralizaser ă total crea ția. În general, erau arhitec ți ai regiunilor periferice, cum era
Alvar Aalto sau Arne Jacobsen sau Arne Korsmo, iar dintre arhitec ții români Octav
Doicescu sau Mircea Alifanti. Iar arhitecturile dif eritelor regiuni au început s ă se
redefineasc ă drept produse cu identitate cultural ă proprie, p ăstrându-se în acela și timp în
modernitate.

România anilor 50-'60-70
Doar în ță rile petroliere și în cele comuniste izolate și slab dezvoltate, vechile
promisiuni ale arhitecturii moderne aveau o rezonan ță nesperat ă în rândul dictatorilor
locali. În timp ce lumea evoluat ă era îngrijorat ă de impactul noilor tehnologii asupra
mediului, ora șele socialiste se transformau rapid în bidonviluri monstruoase. Nesfâr șite
cartiere-dormitor, muncitore ști, uzurpau inelele ora șelor, industriile poluau toate râurile, iar
centrele încercau s ă se emancipeze într-o manier ă de mult dep ăș it ă.
Și totu și… Înc ă înainte de r ăzboi, arhitectura româneasc ă se diversificase: pe de o
parte nu se încheiase înc ă aventura modernist ă, sus ținut ă de beneficiari priva ți, de cealalt ă
parte creștea cât al ții în zece o arhitectur ă eroic ă, finan țat ă de stat, reprezentat ă de
manifest ările lui Duiliu Marcu (Academia Militar ă, Ministerul de Externe, palatul CFR), în
timp ce teoria oficial ă propov ăduia în continuare – cam în pustiu – arhitectura
neoromâneasc ă, cu forme și semnifica ții ortodox-bizantine. Cine știe cum ar fi
evoluat lucrurile din acest evantai, oricum îns ă în bine în compara ție cu turnanta
dezastruoas ă pe care au luat-o dup ă ocupa ția sovietic ă.
Stalinismul, ca ideologie a noii puteri, a avut pre ten ția de a promova în planul
artelor un stil – realismul socialist – care s-a ma nifestat amarnic mai ales pentru c ă a impus
o neagr ă cenzur ă stilistic ă. De exemplu, prin anii 50, când Brâncu și, bolnav la Paris, a
oferit ca dona ție țării sale de origine atelierul (care se afl ă acum la Beaubourg), a fost
refuzat cu indignare de Academia Român ă, pe motiv c ă era un promotor al artei decadente,
str ăine idealurilor umaniste m ăre țe ale realism-socialismului. Paradoxal îns ă, tocmai
arhitectura – câmpul preferat al dictaturilor – a f ost cea mai putin afectat ă. Ceea ce s-a
realizat îns ă atunci cu adev ărat malefic, a fost punerea sistematic ă a unor solide baze
pentru dezastrele ce aveau s ă vin ă.
Un proces de degradare a început cu sl ăbirea lent ă a calit ății arhitec ților în general,
și evident, a arhitecturii. El a culminat cu paranoi a în moloz și beton armat a lui Ceau șescu,
căruia breasla arhitec ților, anihilat ă între timp, nu a mai fost capabil ă s ă-i opun ă nici o
rezisten ță.
Cadrul general care a f ăcut posibil ă aceast ă tragedie a fost construit de la început,
prin metodele puse la dispozi ție de socialismul de stat, în viziune sovietic ă: a fost abolit ă
investi ția privat ă și înlocuit ă cu controlul politic al investi ției de stat; practicarea liberal ă a
meseriei a fost integral înlocuit ă cu o activitate “de mas ă” în cadrul unor gigantice institute
de proiectare, controlate de activi știi de partid; astfel a disp ărut concuren ța și libera crea ție,

în favoarea jocurilor de culise din umbra politicul ui; arhitec ți valoro și au fost înl ătura ți și
înlocui ți cu cadre noi cu puteri executive, selectate pe cr iterii politice; au disp ărut toate
condi țiile pentru și a șa firava critic ă de arhitectur ă, care a r ămas doar în form ă de
prezent ări ale realiz ărilor socialismului biruitor.

Arhitectura stalinist ă: 1 . Octav Doicescu, Opera
Româna, Bucure ști, 1953.
Expresionism? Poate: 2. Mircea Alifanti, Aeroportul
Băneasa, Bucure ști, 1948.
Încerc ări de plastic ă urban ă: 3. Pia ța Teatrului
Na țional, Bucure ști, 1970
6. Sala Palatului, Bucure ști, anii ‘50.
Încerc ări plastice cu pânze sub țiri: 4. N. Porumbescu
și C. Rulea, Circul de Stat, 1960.
5. Ascanio Damian, Pavilionul H, Her ăstr ău, Bucure ști,
1953.

Imaginea ora șelor a sc ăpat totu și aproape intact ă în anii ’50 de cizma sovietic ă,
poate pentru c ă ambi țiile radicale și-au pierdut din suflu pe drum de la Moscova pân ă în
Carpa ți. În plus, atmosfera general ă atât de ostil ă de aici a avut un efect de atenuare. Și
oricum, mai erau înc ă activi câ țiva arhitec ți ai perioadei interbelice care, pe cât posibil, au
reu șit s ă converteasc ă retorica clasicizant ă a realism-socialismului într-un limbaj
acceptabil.
Rezultatul a fost c ă, obiectiv vorbind, cele câteva cl ădiri cam anacronice, u șor
ridicole prin emfaza limbajului aplicat la o scar ă modest ă, nu sunt deranjante, în primul
rând datorit ă corectei lor rela ții cu ora șul. Chiar și singura construc ție de mari propor ții,
Casa Scânteii, care era o replic ă mult mic șorat ă a Universit ății Lomonossov și cu care î și
blagoslovea T ătuca țările protejate – s-a integrat acolo unde a fost pla sat ă, drept cap de
perspectiv ă la Șosea. (Var șovia, s ăraca, a primit un astfel de cadou uria ș chiar în centru, și
de cel pu țin 10 ani se tot fr ământ ă cum s ă-l neutralizeze.)
In mod ciudat și fericit, chiar și în ace ști ani teribili, sumbri, ani de șoc, de teroare
politic ă, regres cultural și s ărăcie, a fost posibil ă în arhitectur ă o direc ție paralel ă, chiar una
luminoas ă și puternic ă, care avea s ă d ăinuie dou ă decenii. Ea fost trasat ă de câ țiva arhitec ți
tineri, în studen ție fo ști disiden ți ai plicticosului stil na țional și fani înfoca ți ai lui Le
Corbusier. Este cazul, de exemplu, al lui Mircea Al ifanti și al aeroportului B ăneasa, o
cl ădire cu avânt expresionist, sau al lui Ascanio Dami an și al pavilionului de expozi ții de
pe malul lacului Her ăstr ău, o construc ție tehnologic ă, simpl ă și poetic ă. Se poate vedea
cum, elibera ți de pis ălogeala tradi ționali știlor, arhitec ții c ăutau acum linii plastice moderne
dar proprii, adecvate locului, func țiunii și posibilit ăților tehnice.
Aceast ă linie avea s ă fie continuat ă cu și mai mult succes dup ă alt ă eliberare: aceea
de Stalin, de Moscova, de datoriile de r ăzboi și de dictatura realismului socialist, ruptur ă
care s-a petrecut în jurul anului 1960. Câteva obie cte de arhitectur ă reprezentative exprim ă
entuziasmul înaripat al arhitec ților, care se jucau acum și mai abitir cu formele plastice
contemporane, cu pânzele sub țiri, chiar și cu spa țiile urbane, ca și cum toat ă lumea ar fi
fost a lor și viitorul luminos.
Litoralul românesc a fost amenajat în câteva etape, începând de prin 1960 și pân ă
prin 1975. În Bucure ști, Circul de Stat, Pia ța Palatului cu sala mare, Pavilionul Economiei
Na ționale și ultimul ansamblu urban din aceast ă categorie, zona Teatrului Na țional (ast ăzi
deformat) și a hotelului Intercontinental, au fost exerci ții plastice lipsite de inhibi ții,
ilustrând nemijlocit o “voin ță de art ă” shopenhauerian ă. Se descifreaz ă în forma lor linii
trasate de arhitec ți, c ărora poate singura dat ă pân ă în 1990 nu li s-a dat peste degete. In
Pia ța Palatului, fronturile blocurilor noi de locuin țe trasau o curb ă elegant ă, încheiat ă cu
mândrul „bloc turn“ și îmbr ățișau un amplu spa țiu verde, unde se afl ă cele trei obiecte
puternic individualizate: Palatul Regal, biserica K re țulescu și Sala Palatului. Mai exista un
strop de sentiment omenesc pe aici.
Tot în timpul acestor extensii la vremuri mai bune au fost construite aripi noi la
vechile cl ădiri universitare și au fost create campusuri noi. Bolile copil ăriei nu disp ăruser ă,
ci mai ap ăreau erup ții, cum se vede la Institutul Politehnic, în forma unei farfurii
zbur ătoare aterizat ă pe cl ădirea rectoratului. O foarte apreciat ă realizare a fost prim ăria din
Baia Mare, unde convinsul func ționalist Mircea Alifanti, de și teoretiza purismul, nu și-a
putut ține în frâu talentul și a realizat un ansamblu interesant, vibrat și înscris într-o
manier ă poetic ă în peisajul natural.
Toate aceste m ărgele selectate pluteau de fapt într-o sup ă quasi omogen ă, format ă
din nenum ărate blocuri, aflate de atunci în continu ă înmul țire. Blocuri mari și blocuri mici,
mai bine sau mai prost f ăcute, blocuri punct și blocuri bar ă, blocuri de-a lungul axelor
majore sau blocuri în uria șe cartiere dormitor, chiar blocuri plomb ă în centru. Blocuri în
ora șe și blocuri la țar ă. Blocuri izolate și blocuri îmbr ățișate, împletite, în șiruite, curbate ca

ni ște cârn ăciori, formând o mare de blocuri, dar și blocuri aflate tam nisam la câte o
margine de p ădure, blocuri la mare și în mun ți, blocuri peste tot. Blocuri – imagini
devenite cu timpul de co șmar, dup ă ce rezolvaser ă ini țial relativ mul țumitor problema
locuin ței în ora șe. Cartierele de blocuri din anii ’80 r ămân imagini de ghetou, dup ă ce
ini țial fuseser ă vis ătoare adapt ări ale ora șelor gr ădin ă.

Aceast ă modernizare a ora șelor din anii ’60 se datora aceluia și contingent de
arhitec ți fani Le Corbusier. Era reversul medaliei. Iar soc ietatea româneasc ă era încântat ă
de ideea c ă eram sincroni cu Europa, nefiind tocmai la curent cu critica ce acolo avea în
curând s ă îndrepte lucrurile.
Ocupa ți deocamdat ă cu optimismul, nimeni – arhitec ți și societate – nu și-a dat
seama c ă nori cumpli ți se strângeau la orizont și pr ăbu șirea a venit tocmai când – o, sancta
simplicitas ! – începuser ă oamenii s ă cread ă c ă și cu socialismul s-ar putea împ ăca, odat ă
sc ăpa ți de ru și. Dar, începând de prin anii ’70, calitatea arhite cturii s-a degradat, ca efect
retard al “politicii de cadre” îndelung practicat ă. Cl ădirile de prestigiu au început s ă
manifeste o anume oboseal ă formal ă, prin încerc ări neconving ătoare de “plasticizare” a
Stilului Interna țional. Monopolul era acum bine ținut în pumni de plafonatele institute de
proiect ări, în care erau înfunda ți obligatoriu sute de arhitec ți anonimi.
Apoi s-au întâmplat toate lucrurile știute înc ă de pe vremea revolu ției industriale,
ajuns ă for țat și la noi dup ă un secol: satele s-au golit și ora șele s-au sufocat. Ceau șescu a
ordonat “îndesiri” de blocuri în cartierele dormito r, r ămase ca urmare, f ără infrastructura
corespunz ătoare.
În Bucure ști s-a ajuns la cartiere de 300-400 000 de locuitor i. In ora șe, de multe ori
nici urma traseelor stradale nu s-a p ăstrat. Râurile și marginile de ora ș au fost uzurpate de
industrii, cu mizeria, vacarmul, poluarea, mitoc ănia și infrac ționalitatea aferente. Fabricile
1. Filozofie postmodern ă: evocarea memoriei colective. Haralamb (Bubi) Geor gescu, biseric ă pentru o
comunitate româneasc ă în America. 2. Regionalism critic : Mircea Alifanti, Prim ăria din Baia Mare,
1970. 3. Postmodernism : B.E. Popescu, Dorin Ștefan, Casa de Cultur ă a Tineretului, Slatina.

– cândva un fabulos câmp de creativitate arhitectur al ă, erau acum ni ște fiare gr ăbit
asamblate.
Cutremurul din 1977 i-a deschis lui Ceau șescu calea demol ărilor și a fost un pretext
pentru desfigurarea definitiv ă a ora șelor. În Bucure ști s-a eliberat amplasamentul pentru
casa poporului și bulevardul aferent. La un moment dat, o idee p ărea salvatoare pentru
arhitec ți: adoptarea postmodernismului. Mai ales Bofill se potrivea, pe de-o parte cu
dimensiunea construc țiilor multietajate comandate de dictator, pe de alt ă parte amintea de
arhitectura eclectic ă a Bucure știlor de odinioar ă. În plus, era o mod ă în desf ăș urare în
occident și d ădea iluzia c ă se ține pasul cu lumea. Dar ce trist postmodernism e ac ela
căruia îi lipse ște umorul, autoironia, ce ridicol e în emfaza lui, cu preten ția de a-i fi luate în
serios cli șeele mecanic decalcate, f ără urm ă de interpretare, f ără urm ă de critic ă!
În fine, toate astea au trecut. Dup ă 1990 au venit alte necazuri, cum ar fi s ărăcia și
degringolada și ne a șteapt ă înte țirea altora, cum ar fi dictatura capitalismului. Pe ntru unii
sunt exasperante, pentru al ții sunt fleacuri în compara ție cu ce a fost. Cei mai mul ți
arhitec ți r ăma și în țar ă nu se mai preocup ă îns ă decât s ă fac ă fa ță acestei realit ăți, a șa cum
e ea. Concursul interna țional Bucure ști 2000, prin care se c ăutau solu ții de integrare a
zonei distruse de Ceau șescu în Bucure ști, cu palatul s ău monstruos cu tot, a fost câ știgat de
arhitectul Meinhard von Gerkan.
Deocamdat ă f ără urm ări, din cauza penibilelor jocuri politice și de interese
autohtone. Cei mai mul ți arhitec ți și-au pierdut speran ța. Eu nu.