Stocarea Informatiei In Memoria de Lunga Si de Scurta Durata. Mecanisme Biologice de Stocare Si Gestionare a Cunoasterii

Informatica

Stocarea Informatiei In Memoria de Lunga Si de Scurta Durata. Mecanisme Biologice de Stocare Si Gestionare a Cunoasterii

Byadmin ianuarie 1, 2024

Rezumat

Introducere

Capitolul 1 Aspecte teoretice

1.1 Noțiuni introductive

Procesele și formele memoriei

Caracterizarea psihologică a reprezentării în memorie

1.4. Calitățile reprezentărilor

1.5. Clasificarea reprezentărilor

Capitolul 2 Informatica psihologică

Măsurarea în psihologie

2.2Psihometria

2.3 Caracteristici psihologice ale mediului internet

Capitolul 3 Dependența de internet și repercusiunile acesteia.Studiu de caz

Concluzii

Bibliografie

Omul, pe lângă multe alte capacități de care dispune (de a simți, gândi, vorbi, imagina, dori, voi), o posedă și pe aceea de a reține, conserva și reutiliza propria sa experiență. Acest lucru este realizat cu ajutorul memoriei.

Introducere

Teoriile moderne care atribuie un rol semnificativ unor structuri mintale înnăscute în constituirea cunoașterii pot fi caracterizate drept o reluare a concepțiilor raționaliste clasice, care susțineau că există adevăruri de rațiune înnăscute în mintea noastră. Încercând să explice ce îseamnă că o idee, care nu este nici derivată din datele simțurilor, nici plăsmuită de noi, este înnăscută, Descartes recurge la o comparație: ne naștem cu capacitatea de a cunoaște idei așa cum ne naștem cu predispoziția de a contacta o anumită boală ereditară. A spune că o boală este ereditară înseamnă că ceva există în mod virtual, care va deveni actual în anumite condiții. Descartes spune că oamenii au anumite idei înnăscute, chiar dacă mulți dintre ei nu intră în posesia lor niciodată. Pentru ca aceste cunoștințe să devină reale se cere o concentrare intensă a atenției asupra a ceea ce este în noi. Experiența declanșează procese mintale ce conduc, în cazul unor oameni cu aptitudini pentru reflecție, la cunoașterea adevărurilor de rațiune.

În procesul funcționalității sale concrete, memoria își formează și o serie de calități care o valorizează în cel mai înalt grad. Acestea vizează atât memoria, în ansamblul ei, cât și diversele ei procese.

Cele mai importante dintre calitățile memoriei sunt:

• volumul memoriei, cantitatea de material cu care putem opera (pe care îl reținem, păstrăm, reactualizăm). Unii oameni ne uimesc prin cantitatea mare de informații de care dispun, dând impresia unor adevărate „enciclopedii ambulante";

• elasticitatea, mobilitatea sau suplețea memoriei, capacitatea de a acumula cunoștințe mereu noi, de a le organiza și reorganiza pe cele vechi, de a le depăși sau uita pe cele necorespunzătoare;

• rapiditatea întipăririi exprimă faptul că engramarea se realizează repede, cu mare economie de efort și de repetiții;

• trăinicia păstrării exprimă faptul că cele memorate sunt conservate corect, într-o formă acceptabilă, pentru o perioadă îndelungată de timp;

• exactitatea sau fidelitatea reactualizării celor memorate indică gradul de precizie, de corectitudine și acuratețe a recunoașterii și reproducerii;

• promptitudinea reactualizării, adică realizarea rapidă, promptă a recunoașterii și reproducerii, imediat după stimulare.

Rezumat

Materialul de fază prezintă sub aspect teoretic si experimental mecanismele memoriei de scurtă și lungă durată, mecanismele de stocare a informației prin procesul cogniției și, deasemenea, abordează aspecte privind informatica psihologică, impactul internetului asupra consumatorului si efectele acestuia.

Capitolul 1 Aspecte teoretice

1.1 Noțiuni introductive

Memoria este procesul psihic de întipărire, stocare (depozitare) și reactualizare a informațiilor.

Ea nu se reduce însă numai la atât. Dacă prezentăm unor subiecți silabe fără sens, în reamintirea lor, ei vor apela la gruparea silabelor. Dacă le prezentăm cuvinte, ei le vor regrupa dupa o serie de criterii. Așadar, memoria nu este un simplu mecanism psihic de întipărire, stocare și reactualizare, ci un mecanism psihic structurat, constructiv, chiar creativ.

Termenul de memorie are în psihologie sensuri diferite. Aceasta evidențiază complexitatea fenomenului și dificultatea de a-l defini univoc. Prezentăm mai jos câteva dintre sensurile cel mai frecvent întâlnite:

Memoria este funcția generală, grație căreia omul înmagazinează, conservă și apoi actualizează sau utilizează informațiile pe care le-a întâlnit (recepționat) în cursul experienței anterioare (cultivarea memoriei);

Funcție considerată ca un loc abstract în care vin să se înscrie noțiunile, faptele ("acest detaliu s-a gravat în memoria mea");

Aptitudinea de a-ți aminti anumite lucruri într-un domeniu dat (a avea, a nu avea memoria datelor);

Imaginea mintală conservată a faptelor trecute (voi păstra memoria acestor evenimente);

Ansamblul faptelor trecute care rămâne în amintirea oamenilor, a unui grup (memoria unui popor);

Amintirea pe care o avem despre o persoană dispărută sau despre un eveniment trecut, ceea ce rămâne din acea persoană sau din acel eveniment în mintea și trăirea oamenilor (a cinsti memoria unui erou);

Ceea ce lasă urme, amintiri, plăcute sau neplăcute, bune sau rele etc. (în
memoria a ceva, a cuiva).

După cum putem observa din formulările de mai sus, o primă trăsătură distinctivă a b#%l!^+a?memoriei constă în aceea că ea ține de ceea ce s-a petrecut cu noi sau în jurul nostru în trecut, reflectând trecutul.

O a doua trăsătură importantă care se rezidă din aceste formulări este diversitatea, eterogenitatea: memoria fce referire la toate genurile de informație, de obiecte, întâmplări și experiențe.

În cele din urmă, o a treia caracteristică pe care o putem scoate este implicarea în prezent a memoriei, participarea ei la desfășurarea curentă a activității noastre psihice și stocarea informației funcție de necesitățile neoastre.

Importantă este și și dimensiunea prospectivă a memoriei, care se concretizează în înregistrarea, păstrarea și reactualizarea proiectelor și planurilor acțiunilor ce urmează să fie realizate în viitor.

Memoria definește dimensiunea temporală a organizării noastre psihice, integrarea ei pe cele trei segmente ale orizontului temporal – trecut, prezent, viitor.

Datorită memoriei, ființa noastră psihică, Eul, capătă continuitatea identității în timp. Fără dimensiunea memorativă (mnezică), am trăi numai prezentul clipei, am fi în permanență puși în fața unor situații noi, pentru care nu am dispune de nici un fel de experiență elaborată, de nici un procedeu de abordare și rezolvare; ne-am zbate permanent în jocul încercărilor și erorilor, adaptarea devenind, practic, imposibilă.

Caracteristica memoriei devine, așadar, o condiție de bază indispensabilă a existenței și adaptării optime, a unității în timp a personalității noastre. Ea se datorează mobilității creierului – proprietatea de a-și modifica starea internă sub influența stimulilor externi – și capacității lui de înregistrare păstrare și reactivare (reactualizare) a ''urmelor" acestor stimuli. Se dovedește că întreaga materie, nu numai cea vie, este dotată cu proprietatea înregistrării, fixării și păstrării urmelor influențelor externe (urma unei monede pe o bucată de ceară sau de plastilină, urmele îndoiturii păstrate de coala de hârtie după împăturire, fixarea și păstrarea pe hârtia fotografică a imaginii obiectului etc). In cazul materiei vii, toate celulele posedă o proprietate mnezică, care le asigură capacitatea de recunoaștere reciprocă și a elementelor metabolice (molecule de proteine, enzime etc.) compatibile cu structura lor internă. Avem, apoi, codul genetic care păstrează și transmite caracterele ereditare ale speciei și ale părinților la descendenți.

Memoria este o proprietate a tuturor sistemelor biologice, vii. În evoluția sa istorică și filogenetică, această proprietate s-a diferențiat, organizat și ierarhizat, constituindu-se în forme și structuri specifice. La individ, putem vorbi de un sublim al dezvoltării funcției mnezice b#%l!^+a?și de cea mai complexă organizare și ierarhizare a ei.

La nivelul regnului animal și îndeosebi la nivelul omului, se delimitează memoria biologică, prin care se asigură păstrarea și reactualizarea informației, și a transformărilor legate de creșterea, maturizarea și integrarea sistemului organismului ca entitate vie, și memoria psihică, prin care se asigură fixarea, păstrarea și reactualizarea conținuturilor proceselor psihice (cognitive, afective, motivaționale), dobândite în cursul vieții individului, precum și a acțiunilor și procedeelor de abordare ' și rezolvare a diferitelor tipuri dc sarcini și solicitări.

Memoria psihică devine un atribut exclusiv al creierului, spre deosebire de cea biologică, ereditară, care este proprie tuturor țesuturilor și celulelor din organism. Memoria psihică se realizează în două forme: memoria individuală și memoria colectivă (istorică).

Prima reflectă trecutul și experiențele personale ale individului, așa cum s-au acumulat și structurat ele în viața și activitatea cotidiană. Cea de-a doua reflectă trecutul și experiențele comune ale colectivității-comunității locale și poporului din care face parte fiecare individ. Ea se perpetuează în interacțiunea și comunicarea interpersonală actuală, în forma obiceiurilor, tradițiilor și credințelor, se obiectivează în documente istorice, în muzee și monumente.

Fiecare dintre noi păstrăm în memorie atât istoria personală, cât și pe cea a familiei și a poporului din care facem parte. Prin intermediul memoriei colective, noi ne percepem și ne evaluăm nu ca entități izolatej insularizate, ci ca membri și reprezentanți ai unei comunități, cu calitățile și slăbiciunile ei. Memoria colectivă este cea care face posibile structurarea și manifestarea sentimentului de apartenență, de coparticipație și de comuniune, cu rol esențial în menținerea echilibrului și securității psihice.

Memoria este funcția generală, grație căreia omul înmagazinează, conservă, apoi actualizează sau utilizează informațiile pe care le-a întâlnit în cursul experienței anterioare.

Memoria este imaginea mintală conservată a faptelor trecute.

Din definițiile de mai sus putem să identificăm trăsăturile memoriei. Astfel, memoria este o capacitate psihică absolut necesară, fără care viața psihică a omului ar fi, practic, imposibilă. Caracterul necesar al memoriei decurge din faptul că ea este implicată în comportamentul complex al vieții omului: cunoaștere și învățare, înțelegere și rezolvare de probleme, creativitate. Memoria reflectă „trecutul ca trecut", readuce trecutul în prezent ținând seama de actualele condiții modificate ale prezentului. Așadar, memoria este cea care sudează elementele anterioare de cele care vor urma (un gând rostit de un altul care urmează abia să fie rostit), cea care dă posibilitatea reanalizării unor date anterioare ale cunoașterii, care împinge b#%l!^+a?cunoașterea mai departe. Prin valoarea sa adaptativă, prin rolul ei în realizarea echilibrului dintre organism și mediu, memoria este considerată „piatra unghiulară a vieții psihice" (I. M. Secenov). Un celebru filosof, Henri Bergson, considera, de asemenea, că memoriei îi revine un rol deosebit de important în producerea fenomenului de conștiință.

Prin faptul că redă trecutul (ca trecut), ținând însă cont de condițiile schimbate și actuale ale prezentului, ea adaugă o nouă dimensiune vieții psihice, contribuind, în felul acesta, la asigurarea continuității ei.

Totodată, memoria este implicată în prezent, ea participând la desfășurarea curentă a activității noastre psihice.

Memoria capătă tot mai pregnant un caracter mijlocit. Dacă la început rolul de mijlocitor îl joacă un obiect concret (putem ține minte sau ne putem reaminti ceva făcându-ne un semn pe un obiect), mai târziu cuvântul, gândul, deci acțiunea psihică internă, subiectivă, devine mijlocitoare. La om, memoria capătă un caracter logic, ea presupunând înțelegerea celor memorate și reactualizate. Prin caracterul său mijlocit, logic/rațional și conștient, ea devine un proces psihic specific uman, diferențiat aproape total de memoria animalelor, fapt care justifică încadrarea ei în categoria proceselor logice.

Conținutul memoriei este divers și constituit d), mai târziu cuvântul, gândul, deci acțiunea psihică internă, subiectivă, devine mijlocitoare. La om, memoria capătă un caracter logic, ea presupunând înțelegerea celor memorate și reactualizate. Prin caracterul său mijlocit, logic/rațional și conștient, ea devine un proces psihic specific uman, diferențiat aproape total de memoria animalelor, fapt care justifică încadrarea ei în categoria proceselor logice.

Conținutul memoriei este divers și constituit din:

imagini ale obiectelor, fenomenelor, situațiilor;

trăiri afective (bucurie, admirație, teamă, gelozie);

scheme ale acțiunilor externe (mers, tricotat, scris);

operații (adunare, extragere a radicalului, analiză gramaticală);

reacții dobândite ale organelor interne față de diferiți stimuli;

cuvinte, noțiuni, idei, reguli de inferență;

programe ale acțiunilor viitoare etc.

Conținutul memoriei a fost conceput diferit: unii psihologi au considerat memoria un depozit în care informațiile sunt plasate la întâmplare, alții apreciază că informațiile se organizează, după criterii logice sau afective.

Memoria se află în interacțiune și interdependență cu toate celelalte fenomene psihice. Ea permite desfășurarea proceselor psihice, contribuie la constituirea și perfecționarea proceselor cognitive și reglatorii, precum și la formarea și dezvoltarea însușirilor personalității. Este implicată în toate formele de învățare și asigură identitatea Eu-lui. Grație memoriei, ființa b#%l!^+a?noastră psihică, Eu-1, dobândește continuitatea identității în timp. Fără dimensiunea mnezică am trăi numai prezentul clipei, am fi puși în permanență în fața unor situații noi, pentru care nu am avea soluții de rezolvare. De fapt, întreaga materie, nu numai cea vie, este dotată cu proprietatea înregistrării, fixării și păstrării urmelor influențelor externe (exemplu: urmele lăsate de o monedă pe o bucată de ceară).

Rolul memoriei în ansamblul vieții și activității psihice umane este foarte mare. Pentru a înțelege și mai bine acest rol, să ne imaginăm pentra o clipă ce s-ar întâmpla fără memorie. Omul ar trăi într-un permanent prezent numai sub influența datelor nemijlocite de cunoaștere, comportamentul său fiind în haos, spontan, fără stabilitate și finalitate, fără durabilitate în timp; toate obiectele care ar acționa din nou asupra lui i s-ar părea absolut noi, necunoscute; el n-ar avea posibilitatea de a utiliza rezultatele cunoașterii, dimpotrivă, aceasta ar trebui luată de fiecare dată de la început; gândurile și acțiunile lui n-ar putea fi legate unele de altele; n-ar putea înțelege și învăța, n-ar putea rezolva problemele ivite în calea lui, n-ar avea ce frământa în minte pentru a fi creator și „sclipitor". Viața psihică a omului fără memorie – scria medicul și fiziologul danez Lange – este doar un ghem de impresii senzitive, adică un prezent fără trecut, dar și fără viitor.

Știți din proprie experiență că dacă învățați pentru o anumită zi, pentru o anumită oră și nu sunteți ascultați în acea zi și la acea oră, peste câteva zile uitați totul și trebuie să luați procesul învățării de la început. De ce? Pentru că a intrat în funcțiune o lege a memoriei care arată că memorarea pentru o anumită dată condiționează uitarea după trecerea acelei date.

Memoria se află în strânsă interacțiune și interdependență cu toate celelalte procese, însușiri și capacități psihice, fiind influențată de ele și influențându-le totodată.

Mare parte din tot ceea ce se stochează și se păstrează în memorie este, de fapt, materialul provenit prin contactul organelor de simț cu realitatea înconjurătoare (fapt care ne arată legătura memoriei cu procesele psihice senzoriale); memoria nu înseamnă numai acumularea de informații, ci și organizarea și chiar structurarea lor, prin aceasta ea raportându-se la gândire, la operațiile ei care facilitează o asemenea interpretare; nu reținem și nu reactualizăm orice, ci ceea ce ne place, ceea ce corespunde unor dorințe, aspirații, fapt care relevă legătura memoriei cu procesele afectiv-motivaționale; memoria implică și prezența unui efort voluntar, realizându-se astfel legătura ei cu voința; în sfârșit, trăsăturile temperamentale și caracteriale își vor spune cuvântul în ceea ce memorăm sau actualizăm (anumite aspecte ale realității vor fi reținute din lectura unui roman de către un optimist și altele de către un pesimist). b#%l!^+a?

Memoria are în viața psihică multiple roluri, fapt ce justifică atributul de „piatră unghiulară" (adică piatră care se află la temelia unei construcții);

dă voie la desfășurarea proceselor psihice. Exemplu: realizarea imaginii perceptive necesită un model stocat în memorie; reprezentările constituie o parte importantă a conținutului memoriei; înțelegerea și rezolvarea problemelor nu sunt posibile fără utilizarea informațiilor anterior fixate.

memoria ajută la constituirea proceselor superioare: gândire, imaginație, voință, sentimente sau a însușirilor personalității;

ea mijlocește relațiile dintre diverse fenomene psihice: observația – formă complexă a percepției, este influențată de gândire și limbaj, aceste influențe sunt mediate de memorie, cuvintele utilizate în formularea scopului ori a planului de observație fiind mai întâi asimilate;

memoria face posibilă reglarea comportamentului asigurând continuitatea acțiunilor, a activităților sau a scopurilor;

este implicată în toate formele de învățare și asigură identitatea eului. Exemplu: localizarea în timp sau spațiu, prin raportare la subiect transformă materialul memorat într-un episod din istoria persoanei; astfel informațiile despre prima zi de școală, despre întâlnirea cu un om deosebit pot deveni puncte de referință, jaloane ale vieții; reactualizarea informațiilor latente permite în acest mod asigurarea continuității existenței, legând trecutul de prezent și de viitor.

Memoria se caracterizează prin câteva trăsături esențiale:

este activă, dispunând de operatori proprii pentru prelucrări, evaluări și reorganizări logice ale materialului stocat, stabilindu-i-se importanța adaptivă, legătura lui cu stările de necesitate ale subiectului; Memoria este activă deoarece subiectul transformă materialul memorat în trecut, reorganizându-l după criterii prezente ale activității. Exemplu: informațiile despre caracteristicile percepției memorate la pagina X pot fi reorganizate dacă se solicită subiectului să prezinte, cu explicații și exemple, legile percepției care sunt enunțate în Aprofundarea IV; din reorganizarea informației rezultă unități logice cu structură mai complexă, se stabilesc legături noi între cunoștințe. Exemplu: după studiul separat al proceselor psihice este posibilă construirea unor unități b#%l!^+a?noi cum ar fi: „rolul proceselor cognitive în sistemul psihic uman" sau „interacțiunea dintre limbaj și procesele reglatorii" pentru a căror realizare nu este necesară memorarea unor informații noi; în procesul păstrării sunt posibile și alte schimbări ale materialului de care subiectul nu este în totalitate conștient, cum ar fi simplificarea, particularizarea sau generalizarea, de exemplu zvonul.. Memoria este activă și pentru că informațiile achiziționate produc schimbări în conduita subiectului; exemplu: modificarea anuală a mersului trenurilor determină după memorare, schimbări în alternarea perioadelor de somn și de veghe la unele persoane.

este selectivă, înregistrându-se și păstrându-se acele informații, experiențe și acțiuni etc. care corespund într-un fel sau altul particularităților noastre de vârstă și de sex, intereselor și scopurilor noastre actuale sau viitoare. Memoria este selectivă deoarece nu fixăm totul, nu păstrăm orice am fixat și nici nu reactualizăm integral conținutul păstrat; selectivitatea memoriei este determinată de motivație, atenție, efort voluntar, însușiri de personalitate, situație, tipul materialului de memorat etc. Exemplu: vârsta influențează memoria: s-a demonstrat experimental, contrar prejudecăților, că mai greu memorează copiii, iar tinerii memorează mai repede și mai fidel; starea generală a organismului afectează performanțele, subiecții obosiți sau bolnavi fixând informațiile cu dificultate; caracterul optimist determină memorarea preponderentă a întâmplărilor vesele, fericite, iar cel pesimist a evenimentelor triste.

Și păstrarea este selectivă; unele informații se pierd, altele se rețin. In această problemă s-au formulat opinii contrare Th. Ribot, psiholog francez, scria: „Tot întregul, fără îndoială, ne urmează în fiecare clipă; tot ce am simțit, am gândit și am voit din copilăria noastră primă, este aplecat peste prezent". Visele, aplicarea hipnozei demonstrează că subiecții pot reactualiza informații detaliate pe care nu credeau, în stare de veghe, că le mai păstrează. în condiții normale însă, unele conținuturi ale memoriei nu sunt niciodată reamintite.

datorită selectivității ei, memoria devine relativ fidelă, gradul de adecvare a informației reamintite la cea fixată fiind o caracteristică a personalității;

este situațională sau contextuală, înregistrarea și stocarea materialului realizâdu-se prin raportarea și încadrarea în coordonatele spațio-temporale date;

este mijlocită, fixarea, păstrarea și reactualizarea realizându-se prin utilizarea unor procedee mnemotehnice speciale (repetiții, asocierea cu elemente din fondul experienței b#%l!^+a?anterioare, sublinieri, scheme, împărțirea pe unități logice, exemplificarea și aplicarea informațiilor, noțiunilor, formulelor în rezolvarea efectivă a unor sarcini etc);

este organizată logic și sistemic, între elementele memorate stabilindu-se legături de semnificație, de asemănare-contrast, de subordonare și incluziune.

memoria este inteligibilă; ea presupune ca materialul să fie întâi înțeles, prelucrat cu ajutorul operațiilor gândirii; chiar în cazul informațiilor lipsite de sens, tendința specifică omului este de a introduce un înțeles; în acest mod s-au constituit procedeele mnemotehnice

Memoria este un proces psihic activ, selectiv, inteligibil, cu un caracter situațional sau contextual, mijlocit și organizat logic și sistemic, trăsături esențiale care o integrează în structura proceselor și activităților specifice omului.

În investigarea și evaluarea nivelului de dezvoltare și eficiență al memoriei se iau în considerație următorii indicatori (parametri): volumul; trăinicia; fidelitatea; completitudinea; promptitudinea.

Volumul se exprimă în cantitatea de unități mnemonice care se poate reține după o singură prezentare a materialului. El ne indică nivelul așa-numitei memorii pure, ca disponibilitate funcțională înnăscută. Astfel, cu cât volumul înregistrează o valoare mai ridicată, cu atât subiectul posedă o capacitate mnezică naturală mai mare, și invers.

Trăinicia constă în durata de păstrare în stare activă, reactualizabilă, a celor memorate. Ea se poate întinde pe un registru valoric între o oră și toată viața: unele impresii, informații se uită repede după ce au fost memorate, altele se mențin toată viața. Trăinicia depinde atât de particularitățile psihofiziologice ale individului (de exemplu, inerția nervoasă favorizează păstrarea, iar mobilitatea o slăbește), cât și de caracteristicile materialului, de semnificația lui, de frecvența solicitării în cursul activității cotidiene, de organizarea și sistematizarea internă.

Este evident că, pentru a ne fi utilă, memoria trebuie să posede o trăinicie cât de cât satisfăcătoare.

Fidelitatea arată gradul de corespondență calitativă dintre materialul memorat inițial și materialul reprodus: corespondența poate fi absolută, și atunci avem o fidelitate maximă b#%l!^+a? (situație mai rar întâlnită în realitate) sau parțială (situația cea mai frecventă). Fidelitatea parțială sau relativă poate fi rezultatul uitării unor elemente și înlocuirii lor cu altele (prin asociere sau generare spontană), sau al unei operații de selecție și reformulare a conținutului memorat anterior în cuvintele, sau imaginile proprii ale subiectului. Nivelul scăzut al fidelității duce la alterarea calitativă a conținutului informațional și experienței, făcându-le inadecvate și inaplicabile în vederea atingerii scopurilor. O formă a unei asemenea alterări este confabulația – reproducerea unor informații, întâmplări, evenimente ireale, dar pe care subiectul consideră că le-a memorat cândva. Infidelitatea memoriei se manifestă și în sfera recunoașterii perceptive, sub forma fenomenelor "deja vu", "deja conu" (deja văzut, deja cunoscut).

Completitudinea reflectă raportul cantitativ, de volum, dintre materialul memorat anterior și cel reprodus la momentul dat. De exemplu, dacă materialul memorat a constat din 20 de cuvinte, iar din el s-au reprodus 15 cuvinte, completitudinea este de 75%; din cele 15 cuvinte, trei pot fi eronate, "puse" de subiect, ele nefigurând ca atare în materialul original; aceasta înseamnă o fidelitate de 80%.

Ca și fidelitatea, completitudinea este condiționată atât de particularitățile psihofiziologice ale subiectului (inerție-mobilitate, interes-dezinteres, vârstă etc), cât și de caracteristicile materialului (volum sau întindere, grad de organizare și sistematizare internă, semnificație).

Promptitudinea se referă la rapiditatea fixării (engramări) și la încadrarea în timp util a reactualizării. Ea corelează pozitiv cu trăinicia: cu cât trăinicia a ceea ce am memorat este mai mare, cu atât promptitudinea este mai bună. Promptitudinea este deosebit de importantă pentru asigurarea eficienței adaptive a memoriei: dacă nu reușim să ne amintim o cunoștință, o informație când avem nevoie de ele, faptul că ni le amintim mai târziu nu mai are valoare.

O memorie poate fi considerată cu atât mai bună, mai eficientă, cu cât ; posedă un volum mai mare, o trăinicie mai mare, o fidelitate mai bună, o completitudine mai mare și o promptitudine mai mare. O memorie este cu atât mai slabă, cu cât acești indicatori iau valori mai scăzute.

Analizele comparative au pus în evidență existența unor deosebiri individuale foarte mari în valorile pe care le pot lua indicatorii de mai sus. Aceste deosebiri creează și disponibilități diferite în activitatea de învățare și în însușirea, și exercitarea unor profesii. Există profesii precum cea de actor, matematician, biolog, medic, farmacist ș.a. în care o memorie bună este o cerință obligatorie. b#%l!^+a?

1.2 Procesele și formele memoriei

Caracterul procesual al memoriei se vede în faptul că ea se realizează în faze, în etape, cu ajutorai unor acțiuni psihice, cum ar fi: memorarea, păstrarea și actualizarea celor memorate.

Memorarea este acel proces al memoriei prin care are loc întipărirea, fixarea experienței, engramarea ei.

După prezența sau absența intenției de a memora, a efortului voluntar, memorarea se împarte în neintenționată, (sau involuntară) și intenționată (sau voluntară).

În funcție de prezența sau absența gândirii, a înțelegerii, a unor asociații logice, desprindem memorarea mecanică (efectuată în lipsa înțelegerii) și memorarea logică (bazată pe înțelegerea și descifrarea sensurilor, implicațiilor, semnificațiilor materialului memorat).

Memorarea neintenționată se realizează fără să vrem, fără să ne propunem dinainte acest lucru, fără să facem vreun efort deosebit în acest sens, fără să utilizăm mijloace speciale mnemotehnice. Această formă are un caracter nesistematic, fiind în funcție fie de particularitățile stimulului (de obicei reținem stimulii mai deosebiți ca noutate, intensitate, semnificație), fie de cele ale subiectului (starea de mai mare sau de mai redusă receptivitate psihică). De regulă, ea durează puțin trecând foarte repede în forma intenționată a memorării. Deși nu presupune un scop anterior, ea este legată de activitatea subiectului, în sensul că se rețin mai bine, chiar fără să vrem, acele informații care se leagă, corespund nevoilor, necesităților, activității sau profesiunii noastre.

Mozart, numai după două audiții a unui Miserere în Capela Sixtină, a reușit să-1 transcrie acasă integral din memorie. Cum explicați această performanță?

Memoria involuntară apare prima în ontogeneză și se desfășoară în absența intenției de a fixa, fără efort și fără utilizarea unor procedee speciale; în acest mod se formează cea mai mare parte din experiența subiectului; în numeroasele activități desfășurate acesta reține, fără să-și propună, mai ales materialele supuse prelucrării prin operațiile gândirii; (ex.: analiza gramaticală a unei fraze în timpul concursului de admitere conduce la memorarea ei, deși candidații nu-și propun acest scop. La fel sunt reținute și informațiile ce corespund motivației subiectului, cele neobișnuite sau însoțite, de trăiri afective puternice.)

In pofida faptului că se desfășoară spontan, ea nu este lipsită de activism și selectivitate, înregistrând și conservând acele fapte, evenimente și informații care afectează, impresionează b#%l!^+a?sau prezintă o importanță deosebită pentru subiect.

Apoi, nici subiectul nu este complet pasiv, inert: el interacționează întotdeauna cu situațiile externe, desfășoară în raport cu ele anumite acțiuni, operații.

Se dovedește că memoria involuntară selectează și fixează mai bine acele obiecte și date care îndeplinesc un anumit rol în cadrul activității curente, respectiv de mijloace ale acțiunii (cum sunt datele într-o problemă) sau de scopuri (cum sunt soluțiile Ia probleme).Putem demonstra acest lucru experimental. Astfel, unui grup de subiecți îi prezentăm un set de 5 serii de numere de genul 2, 5. 8, 1…, 1, 3, 5, 7…., 2, 4, 8, 16… etc. și îi cerem să descopere regula după care au fost alcătuite; unui alt grup îi prezentăm aceleași șiruri, dar îi cerem să grupeze numerele două câte două. La sfârșit, solicităm fiecărui grup să ne reproducă numerele pe care le-a reținut. Ce ipoteză credeți că am putea formula în legătură cu performanțele celor două grupuri?

Memorarea involuntară apare prima în ontogeneză și se desfășoară în absența intenției de a fixa, fără efort și fără utilizarea unor procedee speciale; în acest mod se formează cea mai mare parte din experiența subiectului; în numeroasele activități desfășurate acesta reține, fără să-și propună, mai ales materialele supuse prelucrării prin operațiile gândirii; (ex.: analiza gramaticală a unei fraze în timpul concursului de admitere conduce la memorarea ei, deși candidații nu-și propun acest scop. La fel sunt reținute și informațiile ce corespund motivației subiectului, cele neobișnuite sau însoțite, de trăiri afective puternice.)

Memorarea intenționată (voluntară) presupune prezența atât a scopului cât și a efortului voluntar. Este organizată, sistematică, productivă, în funcție de natura materialului (cu sens sau fără sens), face apel la o serie de procedee și tehnici de memorare.

Este subordonată intenției, scopului și controlului deliberat, desfașurându-se, în toate fazele, sub egida lui „trebuie" (să memorez, păstrez, reactualizez) sau „vreau" (să memorez, păstrez, reactualizez). Ca urmare, sfera de cuprindere a memoriei voluntare devine, teoretic, mai întinsă decât cea a memoriei involuntare: dacă cea involuntară funcționează după principiul hedonic, selectând conținuturile cu semnificație directă pentru subiect, cea voluntară funcționează după principiul realității, selectând și reținând ceea ce trebuie.

Pentru realizarea ei în bune condiții, nu este suficientă doar propunerea scopului mnezic, ci propunerea unor scopuri clare, diferențiate, precise și mai ales mobilizatoare. Dependența ei de particularitățile activității este și mai mare. Ea este necesară mai ales în activitățile grele, dificile, monotone, neinteresante.

Probabil că memoria intenționat-voluntară este proprie numai omului și ea susține b#%l!^+a?procesul învățării sistematice și conștiente.

Prezența scopului este dublată și susținută de conectarea și participarea activă a mecanismelor reglajului voluntar. Aici, rolul principal revine unor asemenea trăsături ale voinței precum forța (gradul de mobilizare neuropsihică), perseverența (repetarea unui material de atâtea ori cât este necesar pentru o bună și completă fixare) și tenacitatea (insistarea asupra sarcinilor de memorare, indiferent de complexitatea și dificultatea lor). De asemenea, este greu de conceput desfășurarea memoriei voluntare fără participarea atenției voluntare, în trăsăturile ei semnificative – concentrarea, stabilitatea și distributivitatea.

Memoria voluntară are un caracter multimediat ea beneficiind de rolul reglator al limbajului verbal și de utilizarea unor procedee speciale de facilitare (procedeele mnemotehnice: sistematizarea materialului, stabilirea unor repere de recunoașterc-identilîcare, dezvoltarea sau stabilirea unor legături logice între secvențe, asocieri cu acțiuni motorii, cu imagini etc).

Toate acestea fac ca memoria voluntară să devină mai productivă (eficientă) decât cea involuntară și mai ușor gestionabilă în cadrul activității curente: când știi ce și de ce ai memorat este mai ușor să stabilești când și la ce îți va folosi.

Codul cel mai relevant în care se solicită și se manifestă memoria voluntară este învățarea organizată, sistematică, pe care o efectuăm ca activitate de bază în școală (de la ciclul primar până la cel superior).

Memorarea mecanică implică simpla repetare a materialului, folosirea asociațiilor de contiguitate (coincidență) în timp și spațiu. Ea duce la învățarea formală (adică doar a formelor verbale, dar nu și a conținutului logic), este aparent sau momentan eficientă, în esență fiind însă ineficientă. Situațional, conjunctural, ea se soldează uneori cu succes (cine nu a obținut uneori nota 10 fără să fi înțeles nimic din ceea ce a memorat!); dacă privim însă lucrurile în perspectivă, vom constata că efectele ei sunt de suprafață, inautentice, fără durabilitate în timp. Din acest punct de vedere, memorarea mecanică trebuie combătută. Nu trebuie să neglijăm însă faptul că în anumite situații (mai ales atunci când materialul de memorat nu dispune prin el însuși de diverse semnificații, de o structură logică, sau atunci când gândirea, operațiile ei sunt insuficient formate) memorarea mecanică este necesară. Se știe că numerele de telefon, numele de persoane, datele istorice, denumirile geografice, formulele, denumirile latinești ale plantelor etc. sunt reținute de cele mai multe ori pe baza memorării mecanice. Chiar și în aceste situații însă, individul «introduce» singur în material o serie de semnificații. îl leagă de experiența sa, b#%l!^+a?folosește tot felul de procedee de memorare pentru a ușura reținerea.

Memorarea logică, este o formă superioară, bazată pe înțelegere, pe dezvoltarea gândirii și a operațiilor ei, care devin premise absolut necesare, asigură realizarea unei învățări autentice, utilizabilă în practică, cu mari posibilități operaționale și de transfer în cele mai diverse situații. Ea înlătură învățarea formală, corespunzând raționalității omului. Este superioară memorării mecanice prin:

autenticitate (reunește într-un tot organic conținutul logic și forma verbală);

economicitate (în cazul ei, numărul repetițiilor este mult mai mic decât în cel al memorării mecanice);

productivitate (frazele se rețin cu o productivitate de 25 de ori mai mare decât cuvintele izolate – de aici necesitatea ca în învățarea limbilor străine cuvintele să fie învățate în fraze, nu izolat).

Memoria logică este mai rapidă și mai economicoasă: de exemplu, dând spre memorare 17 cuvinte fără sens (care se adresează memoriei mecanice) și 17 cuvinte cu sens (care se adresează memoriei logice) vom constata că numărul repetițiilor necesare pentru fixarea întregului material va fi în primul caz de 3-4 ori mai mare decât în al doilea.

Nu se cunosc forme de memorare necesare, utile și altele nenecesare, inutile, fiecare dintre ele fiind la fel de necesare și utile, în funcție de condițiile concrete. Nu există forme de memorare productive și altele neproductive, ci forme de memorare inegal productive. între formele memoriei nu există o ruptură, ci o strânsă interacțiune (de exemplu, memorarea mecanică constituie punctul de plecare pentru memorarea logică).

Păstrarea informațiilor sau conservarea, stocarea lor este acel proces al memoriei care presupune reținerea pentru un timp mai scurt sau mai îndelungat a celor memorate.

Este prin excelență un proces activ, dinamic, deoarece implică organizarea și reorganizarea informațiilor memorate, includerea lor în sisteme de noi legături, ca urmare, obținerea unor efecte relativ deosebite. Caracterul activ și dinamic al păstrării este pus în evidență de faptul că unele informații, care păreau a fi uitate, sunt readuse cu ușurință la lumină atunci când este necesar. De asemenea, el apare în evidență în situațiile în care reactualizarea materialului se realizează într-un alt fel, într-o altă formă, structură, ordine etc, decât aceea în care a fost memorat. Aceasta înseamnă că aproape fără să ne dăm seama, în timpul păstrării, materialul a b#%l!^+a? „dospit", a crescut pe nesimțite, a căpătat noi valențe.

După modalitatea informațională preferențială, au fost identificate formele
modale ale memoriei: memoria vizuală, memoria auditivă, memoria tactilă, memoria
chinestezică, memoria gustativă.

Acestea se impun ca dominante în recepționarea, selectarea și stocarea informațiilor primare, senzoriale. Astfel, la unii subiecți, dominantă în memorare, păstrare și reactualizare este informația vizuală, concretizată în reținerea cu un grad ridicat de exactitate și completitudine a formelor, culorilor, situațiilor spațiale, figurilor geometrice, fizionomiilor etc, fiind îndreptățită atribuirea calificativului de tip vizual; la alți subiecți, dimpotrivă, dominantă se dovedește capacitatea de recepție, fixare, păstrare, reproducere a materialului sonor – a vocilor umane, a sunetelor din natură, a structurilor muzicale, fiind îndreptățită atribuirea de tip auditiv; este demn de menționat faptul că unii reprezentanți ai acestui tip recunosc mult mai ușor persoanele mai puțin familiare după voce (timbru) decât după fizionomie.

Cazurile de dominanță a modalităților informaționale olfactivă și gustativă sunt mult mai puțin frecvente și ele se concretizează în dezvoltarea deosebită a aptitudinilor de degustare (în industria alimentară) și de mirosire (în industria cosmetică).

Tot după preferențialitatea modală, s-au identificat încă două modalități de memorie: imagistic-intuitivă și verbal-simbolică. Prima se caracterizează printr-o preferință și o performanță mnezică mai ridicată în raport cu materialul intuitiv-concret, prezentat în forma unor obiecte și situații reale sau a unor imagini și schițe; cea de-a doua, dimpotrivă, se distinge printr-o preferință și performanță mnezică mai mare în raport cu materialul verbal-simbolic, abstract.

Este evident că formele modale ale memoriei se includ ca verigi componente importante în structura diferitelor aptitudini speciale – tehnice, plastice, muzicale, sportive, matematice etc.

După criteriul timpului se delimitează trei forme ale memoriei – senzorială, de scurtă durată (MSD) și de lungă durată (MLD).

Memoria senzorială (vizuală, auditivă, tactilă etc), este subsumată procesului actual al percepției și ea constă în păstrarea urmelor secvențelor anterioare ale stimulului până la sosirea secvențelor următoare, cu care se articulează, se integrează, făcând posibilă constituirea imaginii perceptive finale. Dacă aceasta nu ar exista, practic, identificarea obiectelor ar deveni imposibilă. Memoria senzorială este numită și memorie de foarte scurtă durată (0-5 secunde), ea fiind, de fapt, stocajul senzorial, întrucât excitația provocată în organele senzoriale, până a ajunge în centrii din cortex, parcurge o serie de b#%l!^+a? „stații" intermediare, întâmpinând rezistențe, ceea ce face ca stimularea să aibă o inerție, deci să dureze până la 0,25-0,5 dintr-o secundă (această persistență face posibilă distingerea unor excitanți care apar un timp, foarte scurt, în câmpul perceptiv).

Memoria de scurtă durată se întinde doar pe durata a câtorva minute, maximum 5 (așa cum rezultă din datele experimentale). Ea a fost pusă în evidență pentru prima dată de către psihologii americani, soții Peterson. Experimentul princeps imaginat de ei a constat în următoarele: asubiecților li se prezentau spre memorare liste de cuvinte sau numere, după care subiecții erau atrași într-o conversație pe o temă lăturalnică oarecare, timp de 2-3 minute; apoi, subiecții erau solicitați să reproducă materialul dat spre memorare anterior. S-a constatat că performanțele erau catastrofale, nici un subiect nefiind în stare să reproducă materialul respectiv. Conversația lăturalnică a acționat ca un stimul perturbator, împiedicând fixarea pe termen mai lung a materialului propus pentru memorare.

Din experiența reală, ca exemple mai semnificative pentru relevarea memoriei imediate pot fi menționate traumatismele cranio-cerebrale, în urma cărora pacientul devine incapabil să-și amintească întâmplarea imediat după accident.

D. Nornam considera că ea durează de la 1-2 secunde la 8-10 minute. Memoria de scurtă durată este limitată și în ceea ce privește volumul, G. Miller demonstrând existența unei limite a memorării de 7±2 elemente (litere sau figuri simple); dacă elementele sunt grupate, putem reține 7 asemenea grupări, dar fiecare nu poate avea mai mult de 5±1 elemente. Cu tot acest volum redus, ea are o importanță deosebită, deoarece din memoria de scurtă durată cunoștințele trec în memoria de lungă durată, dacă se repetă de către subiect, dacă au încărcătură emoțională sau dacă au un înțeles care se asociază noțiunilor dinainte consolidate. întrucât ne ajută să operăm cu informațiile curente, atât timp cât este necesar, ea se mai numește și memorie de lucru sau memorie operațională.

Memoria de lungă durată reprezintă sistemul informațiilor și experiențelor, a căror limită inferioară de păstrare în timp este egală cel puțin cu limita superioară a memoriei de scurtă durată, limita superioară putând fi egală cel puțin cu durata vieții individului. Conținutul ei, bine organizat, poate fi reactivat în funcție de necesitățile subiectului, de situațiile deosebite etc. Se presupune că ea are o capacitate nelimitată și fixează tot ce ni se întâmplă.

În cadrul memoriei de lungă durată, se pot distinge: b#%l!^+a?

a. memoria episodică, ce cuprinde evenimente trăite personal de subiect, localizabile în timp și spațiu;

b. memoria semantică, alcătuită din idei, concepte, operații, scheme, deprinderi, atitudini, convingeri, asigurând o conservare trainică a cunoștințelor.

Memoria de lungă durată pune în evidență diferențele individuale în manifestarea memoriei (sub aspectul întipăririi și reactualizării și sub aspectul organului de simț de care este legată în mod special), acestea fiind determinate de predispoziții înnăscute ale unor organe de simț, de experiența de viață a fiecăruia, dar și de particularitățile de personalitate. Ea constituie premisa esențială a conștiinței continuității existenței noastre în timp.

Din punct de vedere fiziologic, ea este consecința transferului informației de pe suportul bioelectric propriu memoriei de scurtă durată pe suportul biochimic – combinații de molecule de aminoacizi – acidul dezoxiribonucleic (ADN) și acidul ribonucleic (ARN). Primul fixează informația pentru uzul ulterior, cel de-al doilea -denumit și mesager, mediază trecerea informației de pe suportul bioelectric pe cel biochimic (ADN), iar în cazul ecforării (reactualizării) asigură trecerea informației de pe suportul biochimic pe cel bioelectric.

Rolul de mecanism bazai al ADN în memoria de lungă durată a fost demonstrat experimental pe cobai. Astfel, s-a dovedit că injectarea unor molecule de ADN de la un animal versat (instruit) în parcurgerea unui labirint la unul novice a dus la reducerea numărului repetițiilor. Acest proces se desfășoară pe baza legii efectului, a lui Thorndike: încercările reușite se întăresc prin propriul lor efect pozitiv, tinzând să-și sporească frecvența, în vreme ce încercările soldate cu eșec se autoelimină treptat. Se conchide astfel că, acele molecule de ADN chiar dacă nu transmit comportamentul propriu-zis de parcurgere a unui labirint, ele creează premise favorabile pentru învățarea mai rapidă a acestui comportament.

In acest sens, se poate vorbi și de o anumită condiționare ereditară a memoriei de lungă durată în plan filogenetic – moștenirea ereditară poate să ofere condiții mai favorabile sau mai puțin favorabile pentru dezvoltarea memoriei de lungă durată.

Memoria de lungă durată constituie premisa esențială a conștiinței continuității existenței noastre în timp. Structura ei va fi în mod necesar complexă, eterogenă, cuprinzând toate genurile de elemente informaționale și experiențe, de la imagini și concepte, până la desprinderi, atitudini și convingeri.

Organizarea ei internă nu este de tip liniar aditiv, aidoma unui șirag de mărgele, ci una de b#%l!^+a?tip ierarhizat și configurațional, legăturile dintre elemente fiind de ordin logic, semantic. De asemenea, aceste elemente se articulează și în funcție de importanța și frecvența solicitării lor în activitatea cotidiană a subiectului: cele cu importanță și frecvență mare se vor situa Ia un nivel de funcționalitate (reactualizare) mai înalt, în timp ce elementele mai puțin importante și cu o frecvență redusă în activitatea cotidiană se vor dispune la un nivel de funcționalitate (reactualizare) mult mai scăzut.

Structura memoriei de lungă durată nu are un caracter static, inert, ci unul pregnant dinamic, atât în ceea ce privește volumul (întinderea) – care se poate îmbogăți și lărgi, sau, dimpotrivă, se poate reduce, îngusta -, cât și pozițiile pe care le ocupă pe axa reactualizării elementele componente.

Atât după volum, cât și după calitatea organizării interne, memoria de lungă durată pune în evidență mari diferențe interindividuale: de la cazul unei memorii prodigioase, bogate și diversificate, până la cel al unei memorii sărace, unidimensionale

La fel de diferențiată este și forma păstrării. Astfel, uneori materialul se păstrează exact în forma în care a fost memorat, alteori el este supus fie unui proces de diminuare (până la trecerea lui sub pragul conștiinței), destrămare și dispariție, fie unuia de amplificare, închegare și întărire.

Durata și forma păstrării sunt în strânsă dependență de condițiile în care a avut loc memorarea, de particularitățile materialului de memorat. Cercetările experimentale au arătat că materialul cu sens (inteligibil) este păstrat mai bine și mai mult timp decât cel fără sens. Chiar materialul cu sens se păstrează diferit în funcție de felul în care a avut loc memorarea: textuală sau pe baza ideilor principale. Volumul păstrării textuale a materialului scade cu timpul, pe câtă vreme păstrarea ideilor principale, a conținutului esențial crește.

Un cercetător a arătat că după 6 luni tezele principale sunt reținute în proporție de 60%, unitățile logice în proporție de 30%, iar forma textuală a materialului în proporție de 21,5%.

După modalitatea informațională preferențială, distingem:

memoria perceptivă: material concret furnizat de memoria vizuală, memoria auditivă etc.;

memoria verbală: material abstract sub formă de concepte, simboluri, inferențe (argumente) etc;

memoria procedurală: acțiuni sau reguli de acțiuni;

memoria afectivă: material furnizat de emoții, sentimente, pasiuni.

b#%l!^+a?

Reactualizarea informațiilor constă în scoaterea la iveală a celor memorate și păstrate în vederea utilizării, valorificării lor. Ea se realizează prin recunoașteri și reproduceri.

Reactualizarea informațiilor presupune folosirea și valorificarea informațiilor memorate și păstrate. Se realizează prin recunoaștere (în prezența obiectului; presupune îndeosebi procese de percepție; este relativ mai simplă, presupunând îndeosebi procese de percepție ) și prin reproducere (în absența obiectului; presupune confruntarea și compararea mintală a modelelor în vederea extragerii celui optim;) cu ajutorul limbajului.

Recunoașterea presupune suprapunerea modelului actual peste cel aflat în mintea subiectului, pe când reproducerea, confruntarea și compararea mintală a modelelor în vederea extragerii celui optim. Ele se aseamănă prin aceea că dispun de forme involuntare și voluntare. Uneori recunoaștem pe cineva dintr-o dată, fără efort, alteori trebuie să „scormonim" în mintea noastră pentru a ne reaminti cine este, unde l-am cunoscut, cu ce ocazie, cum îl cheamă etc. De asemenea, uneori reproducem fără efort o poezie numai auzindu-i titlul sau autorul, alteori este nevoie să facem apel și la alte informații pentru a ne-o reaminti. Atât recunoașterea cât și reproducerea dispun de grade diferite de precizie. Astfel, ele pot fi foarte precise, riguroase, dar și vagi, imprecise sau chiar eronate, dependent de tipul materialului reprodus sau de tipul reproducerii ca atare.

Intre procesele memoriei există o strânsă interacțiune și interdependență. Condițiile memoriei și conținutul reactualizării sunt strâns legate.

Caracterizarea psihologică a reprezentării în memorie

În limbajul cotidian termenul de reprezentare are variate înțelesuri și este utilizat în multe domenii ale științei și tehnicii. Indiferent de nuanțele utilizării termenului esențial este că reprezentarea desemnează substituirea a ceva prin altceva, întrucât este un proces care se produce ulterior altui proces. Re-prezentarea sugerează prezentarea a ceva după ce s-a produs un anumit fenomen. Rezultă că reprezentarea este un proces secundar întrucât se petrece în urma unei experiențe perceptive anterioare. La baza reprezentării stau mecanisme ale memoriei și ale percepției. Dacă reprezentarea are astăzi un loc bine delimitat în psihologie și o poziție privilegiată datorată psihologiei cognitive, nu astfel au stat lucrurile la începuturile psihologiei.

Perspective în abordarea reprezentării. Ebbinghaus în lucrarea sa „Despre memorie” (1885) comparând percepția cu reprezentarea sublinia că reprezentarea este palidă și acorporală, b#%l!^+a?foarte săracă în însușiri și lacunară, instabilă și inconsistentă, întrucât nu persistă decât un timp foarte scurt și își schimbă mereu forma. Mai apoi reprezentanții introspecționismului experimental au încercat să demonstreze existența unei gândiri fără imagini. Ei au insistat asupra faptului că gândirea se desfășoară într-un plan abstract total lipsită de imagini concret-intuitive. În acest scop au solicitat subiecții să descrie secvențele rezolvării unor situații problematice sperând că aceștia o vor face fără să implice descrieri și imagini ci doar secvențe abstracte. S-a constatat însă că subiecții deseori utilizau imagini, descrieri chiar pentru procese abstracte.

Teoria acțiunilor mintale a dus la recuperarea reprezentărilor pentru psihologie întrucât a demonstrat legătura reprezentărilor cu acțiunile mintale. Joacobson demonstra în 1931 că reprezentare mintală a unei mișcări este însoțită de schițarea ei corespunzătoare prin microcontracții musculare. Este fenomenul de ideomotricitate demonstrat de către Rey, în 1948, care a dovedit că blocarea coardelor vocale prin anestezie locală afectează procesul de construcție mentală a structurilor verbale și imagistice. Mai apoi, s-a demonstrat rolul micromișcărilor oculare în elaborarea reprezentărilor vizuale. Teoria acțională insistă asupra faptului că reprezentarea este rezultatul unui proces de interiorizare a schemelor perceptive și de elaborare a unor scheme mentale ce reproduc într-o manieră mult mai săracă în conținut imaginea și experiența perceptivă dar, după cum vom vedea, acest caracter schematic este un factor de superioritate al reprezentărilor în raport cu percepțiile.

Un alt reprezentant al școlii acționale, H. Wallon sublinia că la baza reprezentărilor se află acțiuni imitative interiorizate. La copil modelarea posturală și gestică a unor acte și a unor lucruri constituie sursa reprezentărilor. În acest context imitația, gesticulația, mimica, dansul, desenul, imitarea vocală sunt mecanisme ale genezei reprezentărilor. După cum sublinia P. Popescu-Neveanu (1976) geneza reprezentării se integrează în geneza funcției de simbolizare și comunicare.

Contribuția definitorie la elaborarea unui model interpretativ explicativ asupra reprezentărilor o are J. Piaget. Acesta a interpretat reprezentarea din perspectiva evoluției structurilor inteligenței. În acest context, reprezentarea apare ca un substitut al imaginii perceptive, ca un simbol, înlocuind sau simbolizând alte obiecte și acțiuni. Funcția de simbol a imaginii are un caracter intuitiv, reprezentarea constituind o extrapolare sau decodificare a semnelor prin care se codifică experiența într-o formă sau alta. Piaget ajunge la concluzia că reprezentarea este o reconstituire activă a experienței perceptive. b#%l!^+a?

P. Popescu-Neveanu (1976), pornind de la cercetări proprii spunea că înainte de constituirea conceptului figural, în gândirea copilului intervine o altă strategie interpretativă ce corespunde unei imagini sau figuri conceptuale. Astfel, conceptul rezidă din figura care îl influențează. Considerând reprezentările ca element al memoriei acestea nu se mai subordonează doar exigențelor memoriei ci și normelor de construcție logică și semantică. Se conturează trei tipuri de strategii în structurarea reprezentărilor: reproductiv-mnezică, constructiv-logică și anticipativ-fantezistă. Aceste strategii nu sugerează reducerea reprezentării la memorie, gândire sau imaginație ci subliniază mecanismele procesului reprezentării.

Perspectiva cognitivistă asupra reprezentării sugerează că reprezentarea prezintă o realitate fizică sub forma unui cod simbolic la nivel cortical. După cum arată M. Golu (2002) simbolurile au o realitate atât fizică dar și semantică iar procesarea simbolică este condiționată de realitatea semantică. Activitatea și procesarea simbolică implică operarea cu realitatea fizică și semantică a reprezentărilor. Elaborarea reprezentărilor se realizează în baza mecanismelor de engramare prin activarea diferitelor semnale din mediul intern sau extern și, pe de altă parte, în baza unui proces de învățare. După cum remarca M. Zlate (1999), psihologia cognitivă lărgește sfera noțiunii de reprezentare, referindu-se mai ales la rolul ei în funcționarea cognitivă generală și mai puțin la natura ei psihologică. Psihologia cognitivă a renunțat la sensul tradițional al noțiunii de reprezentare ca imagine schematică a unui obiect în absența acțiunii acestuia asupra organelor de simț și propune termenul de imagine mintală. Imaginea mintală se referă la acele producții imagistice cu care operează sistemul cognitiv în absența acțiunii unor stimuli vizuali asupra organelor de simț .

Neuropsihologia aduce argumente experimentale asupra mecanismelor reprezentării și legăturii acesteia cu percepția. Imagistica mentală este asemănătoare cu percepția fiind mediate de aceeași zonă cerebrală . Cercetări efectuate pe subiecți ce au suferit traumatisme cerebrale în zona emisferului drept au arătat că pacienții manifestă omisiuni vizuale în partea stângă a câmpului perceptiv. Aceste persoane nu reușesc să perceapă obiectele situate în partea stângă a câmpului vizual. Acest gen de afecțiune se regăsește și în elaborarea imaginii mentale și descrierii conținutului acesteia. Pacienții descriu doar obiectele plasate în partea dreaptă a imaginii mentale. Utilizând tehnicile moderne de imagerie corticală (rezonanță magneto-nucleară, RMN) s-a demonstrat un nivel mai ridicat al circulației sanguine în cadrul cortexului vizual în timpul rezolvării unor sarcini imagistice comparativ cu cel din timpul rezolvării unor b#%l!^+a?sarcini aritmetice. De asemenea, s-a constatat că modificările de circulație sanguină înregistrate în timpul sarcinii imagistice sunt similare celor care au loc în timpul sarcinilor perceptuale.

Geneza reprezentării poate fi abordată din două perspective: ontotogenetic și procesual.

Din punct de vedere onotogenetic, geneza reprezentării, a fost abordată și demonstrată experimental prin cercetările întreprinse de către J. Piaget. În contextul modelului său evolutiv-genetic reprezentarea apare la copil spre sfârșitul primului an de viață o dată cu sistematizarea experienței perceptive. Până pe la vârsta de 8-9 luni experiențele perceptive ale copilului sunt repetitive. Obiectul pierdut din câmpul perceptiv dispare pentru totdeauna și nu mai este solicitat. Cu alte cuvinte, copilul nu conservă experiența perceptivă. Dar pe măsură ce se dezvoltă și se sistematizează experiența perceptivă cu obiectul în aceeași măsură se constituie și se conservă treptat un invariant perceptiv al obiectului. Astfel, se conservă o serie de însușiri concret-intuitive ce țin de formă, volum, greutate, culoare cu pot fi atribuite mai multor obiecte. Piaget denumește acest moment crucial în dezvoltarea intelectuală a copilului drept conservare a obiectului permanent sau conservarea permanenței obiectului. Acest lucru permite copilului să opereze în plan mintal cu imaginea obiectului dincolo de particularitățile sale concret-intuitive. Dacă până în acel moment obiectul dispărut din câmpul perceptiv nu mai era revendicat, o dată cu dezvoltarea acestei capacități de conservare a permanenței obiectului, obiectul dispărut din câmpul perceptiv este căutat sau solicitat sau, și mai mult, copilul se deplasează pentru a recupera acel obiect. Schematic obiectul din punctul A ajunge în punctul B și copilul recuperând obiectul realizează o schemă reversibilă. Reversibilitatea este, după J. Piaget, operația fundamentală a inteligenței. Prin reversibilitate o operație se cuplează cu inversa ei după schema +1-1 = 0. Reversibilitatea este fundamentul achiziției invarianților perceptivi și apoi al noțiunilor științifice. Deplasarea A  B, B  A sugerează anularea efectului inițial, este ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Această reversibilitate a deplasărilor este punctul de pornire al elaborării imaginilor mintale. Mai apoi, spre sfârșitul stadiului inteligenței senzorio-motorii se constituie una dintre funcțiile fundamentale ale intelectului denumită de către Piaget funcția simbolic-reprezentativă. Imaginile mintale ca substitut al obiectelor se asociază cu cuvintele ca substitut atât al obiectelor cât și al imaginii obiectelor. În ultimă instanță, esența inteligenței o constituie capacitatea de a opera în plan mintal cu aceste gen de substitute, capacitatea de a intui o transformare, de a reface drumul transformării și de a surprinde ceea ce este invariabil într-o transformare. Expansiunea reprezentărilor se va produce în stadiul inteligenței preoperaționale. Prin jocul simbolic copilul va substitui realitatea înconjurătoare cu ajutorul imaginii a unor b#%l!^+a?simboluri, a unor reprezentări. Copilul se va juca „de-a șoferul, de-a vatmanul, de-a doctorul, de-a bucătarul, de-a educatoare, de-a tata, de-a mama”, transpunând în plan mental realitatea obiectivă și operând asupra ei cu un grad din ce în ce mai ridicat de autonomie. După cum arată Piaget, din acest moment, reprezentările se integrează firesc activității cognitive fiind în permanență solicitate de către gândire în elaborarea unor imagini tot mai schematice și mai abstracte.

Din punct de vedere procesual, geneza reprezentărilor trebuie căutată în activitatea cognitivă obișnuită a oamenilor. În acest context reprezentarea nu trebuie să fie văzută ca o simplă evocare din memorie a unor imagini. Ea rezultă în baza unui proces de acumulare, sistematizare, condensare, structurare, restructurare a experienței perceptive. Constatăm din acest punct de vedere că mecanismele genezei reprezentării sunt puternic influențate de particularități socio-culturale proprii unei anumite populații și unui anumit spațiu geografic. Spre exemplu, dacă vom solicita unor persoane care locuiesc în zona de influență a culturii europene, nord-americane să-și reprezinte un obiect (casă, cabană, munte, oraș etc.) vom constata similitudini izbitoare. În acest caz este și efectul utilizării prototipurilor în gândire și în reprezentare.

Specificul reprezentării ca proces. Reprezentarea constituie primul proces care sugerează un anumit nivel de autonomie mintală și spirituală. Reprezentarea se detașează de realitatea concretă, de particularitățile raportului hic et nunc pe direcția elaborării unui spațiu mintal autonom, distinct și dinamic. Reprezentarea este dependentă de experiența perceptivă dar se desfășoară cu un anumit grad de autonomie datorită faptului că ea nu mai este declanșată doar de fenomenele concrete, directe ale lumii externe ci, mai mult, de dinamica lumii interne subiective. Reprezentările pot fi declanșate de trebuințele noastre, motivațiile, interesele, preocupările dar și de emoțiile, sentimentele pe care le trăim. Mai mult decât atât, reprezentarea poate să fie declanșată și susținută într-o manieră voluntară în raport cu cerințele activității intelectuale.

Psihologia cognitivă aduce și o perspectivă nouă asupra modului în care este procesată informația în elaborarea imaginii mintale. Se vorbește astfel despre o procesare directă, dirijată de datele perceptive ca și despre o procesare indirectă dirijată de mecanismele cognitive. Cele două direcții de procesare se întrepătrund în procesul de elaborare a imaginii mintale. Acest lucru se vădește cel mai bine în analiza mecanismelor reprezentării.

Definirea reprezentării. Reprezentarea este procesul de elaborare a imaginii unui obiect în condițiile absenței acestuia din câmpul perceptiv, în baza unei experiențe perceptive b#%l!^+a?anterioare. b#%l!^+a?

După cum rezultă din această definiție, reprezentarea este un proces secundar întrucât se bazează pe exploatarea unor informații perceptive anterioare. Reprezentarea este simultan proces și produs. Ca proces, reprezentarea, realizează o sistematizare a experienței perceptive anterioare, o structurare a acesteia, o reorganizare, schematizare ce are drept rezultat o imagine mintală secundară. Produsul reprezentării este tocmai această imagine mintală care la rândul ei este caracterizată printr-o serie de particularități: este o imagine concret-intuitivă, schematică, figurativă.

1.4. Calitățile reprezentărilor

Analiza specificului imaginii mintale impune o tratare a mecanismelor care conduc la acesta. Analiza acestor mecanisme ne permite reliefarea unor trăsături definitorii ale reprezentării cum ar fi caracterul intuitiv-concret, caracterul figurativ, schematic și generalizat.

Mecanismele reprezentării. Reprezentarea este un proces complex aflat într-o poziție intermediară între procesarea directă senzorială și cea cognitiv-intelectuală. Din acest motiv se vorbește despre o dublă natură a reprezentării: una intuitiv-figurativă și alta operațional-intelectivă (Tinca Crețu, 2004). La baza acestei duble naturi a reprezentării stau următoarele mecanisme: perceptive, mnezice, cognitive, verbale, imagistice și reglatorii.

Mecanismele perceptive ale reprezentării sugerează rolul definitoriu al experienței perceptive în reprezentare. Informația oferită de către analizatori este integrată de către procesul perceptiv într-o imagine unitară cu atribute de integralitate. Această informație brută, de tip senzorial, condiționează existența unor percepții specifice de ordin vizual, auditiv, tactilo-kinestezic. Tipul de experiență senzorial-perceptivă îl regăsim ca sursă primară de informații dar și drept criteriu de clasificare al reprezentărilor: reprezentări vizuale, auditive sau kinestezice. Formele complexe ale percepțiilor conduc la forme corespunzătoare ale reprezentărilor astfel încât putem vorbi despre reprezentări spațiale, tridimensionale, reprezentarea timpului sau a mișcării. O serie de particularități, de trăsături definitorii ale percepției își vor pune amprenta asupra reprezentării: integralitatea, structuralitatea, figurativitatea.

Deseori, în manualele de psihologie, constatăm că definirea și caracterizarea reprezentării se realizează prin raportare la percepție. Sub aspectul conținutului informațional cele două procese se aseamănă întrucât ele captează și procesează informații concret-intuitive, b#%l!^+a?accesibile simțurilor. Sunt informații care vizează forma, mărimea, culoarea, distanța, poziția, mișcarea ș.a.m.d. Dar, din punctul de vedere al produsului se constată diferențe semnificative. Dacă imaginea perceptivă este bogată în conținut prezentând atât însușirile principale cât și pe cele de detaliu, imaginea din reprezentare este mai săracă în conținut, mai schematică ea prezintă doar însușirile relevante, semnificative, importante, caracteristice. Dacă în imaginea perceptivă sunt redate atât culorile fundamentale cât și nuanțele cromatice, în imaginea mintală sunt prezentate doar culorile fundamentale lipsind nuanțele cromatice. Dacă imaginea perceptivă este contextuală, relaționată cu fondul perceptiv în cazul imaginii mintale aceasta este detașată de fond, neraportată la context. Dacă în percepție se ajunge la elaborarea unor imagini complexe cu o încărcătură informațională foarte bogată, în reprezentare imaginea este schematică, săracă în conținut dar, această imagine, întrunește anumite atribute de generalitate pentru că face trimitere la o categorie întreagă de obiecte, fenomene.

Mecanismele cognitive ale reprezentării sugerează implicațiile procesării de tip descendent, indirect, cognitiv. J. Piaget a demonstrat modul în care se implică structurile operatorii ale inteligenței în geneza și procesul reprezentării. Imaginea din reprezentare are atribute operațional-intelective conferite de implicarea operațiilor gândirii. Pe această cale se dezvoltă generalitatea reprezentării, aspectul ei categorial. Reprezentările generale fac trimitere la o întreagă clasă de obiecte, fenomene, sunt adevărate prototipuri implicate în gândirea umană. Reprezentarea nu este o reproducere fidelă ci o imagine cu un anumit grad de conceptualizare.

Mecanismele mnezice ale reprezentării sugerează rolul memoriei ca suport neurofiziologic. Capacitatea sistemului nervos de a memora, de a fixa și a conserva informațiile constituie suportul fundamental al reprezentării. Dar reprezentarea nu trebuie să fie confundată cu o simplă reproducere din memorie. Memoria constituie doar suportul reprezentării nu și esența ei. Definitoriu pentru memorie este reproducerea fidelă a informației stocate. Procesele mnezice se validează tocmai prin capacitatea de a reproduce fidel și cât mai complet informația stocată. Nu același lucru se poate spune despre reprezentare. Reprezentarea se caracterizează prin actualizarea într-o manieră intuitivă, figurativă și schematică. Sunt redate însușirile cele mai relevante, semnificative și importante. Sunt omise însușirile de detaliu, nesemnificative și nerelevante. Se poate spune că ceea ce validează reprezentarea este tocmai nivelul înalt de schematizare și generalizare.

Mecanismele verbale ale reprezentării sugerează rolul cuvântului. După cum am văzut b#%l!^+a?funcția simbolic-reprezentativă constituie unul dintre instrumentele cele mai importante ale intelectului. Cuvântul este un integrator verbal, el integrează însușirile unui obiect și denumirea obiectului activează în plan mintal aceste însușiri. Cuvântul se substituie atât obiectului cât și imaginii acestuia. El constituie un vehicul pentru imaginile din reprezentare. Cuvântul are și un rol reglator întrucât poate activa, poate susține, coordona și conduce procesul reprezentării. Reglarea voluntară a reprezentării se realizează prin cuvânt. Prin cuvânt imaginile mintale sunt integrate, coordonate și devin modalități de lucru ale activității intelectuale.

Mecanismele imaginației se manifestă abia după ce reprezentarea s-a maturizat și integrat în activitatea intelectuală. Din punctul de vedere ontogenetic, reprezentarea. constituie un suport și un mecanism fundamental pentru imaginație. Bogăția reprezentărilor, dinamica acestora contribuie la dezvoltarea și manifestările imaginației. Mecanismele imaginației sunt implicate în dinamica reprezentării. Imaginația este procesul psihic ce manifestă cel mai înalt grad de autonomie. Deseori, în activitatea intelectuală, reprezentările sunt nevoite să reproducă structuri informaționale mult mai complexe și mai dinamice decât informația oferită de către percepție. Sunt procese și manifestări cu un înalt grad de dinamism și de autonomie mentală care pot fi reproduse în virtutea implicării mecanismelor imaginației. Cu alte cuvinte, sunt reprezentări care nu se revendică direct într-o experiență perceptivă ci sunt rezultatul unor construcții și reconstrucții cognitive și imagistice. Este cazul reprezentărilor transformative ce reproduc procese și transformări complexe, inaccesibile experienței perceptive. Pe de altă parte, deseori, rezultate ale procesului imaginativ devin obiect și conținut al reprezentării. Spre exemplu, visele sau alte construcții imagistice rezultate din reverie sau imaginație reproductivă sunt reactualizate și supuse unor prelucrări cu ajutorul reprezentării.

Mecanismele reglatorii sugerează cel mai bine autonomia reprezentării ca proces psihic. Reprezentarea poate fi declanșată și susținută prin intermediul trebuințelor, motivelor, stărilor de necesitate, intereselor, preocupărilor subiectului ca și cerințelor activității. Toate aceste mecanisme reglatorii pot declanșa și susține dinamica elaborării imaginilor mintale.

Integralitatea imaginii în reprezentare își are originea în integralitatea imaginii perceptive. Școala gestaltistă susținea că există o tendință înnăscută spre integralitate în raporturile perceptive ale omului cu lumea. Cu alte cuvinte, obiectul se impune dar se și conservă ca entitate unitară, integrată. J. Piaget a demonstrat că reprezentările nu au un caracter înnăscut ci ele se achiziționează și se dezvoltă în cadrul evoluției structurilor operatorii ale intelectului. Integralitatea imaginii mentale ne sugerează faptul că ne reprezentăm obiecte, lucruri într-o b#%l!^+a?manieră unitară integrată. Imaginea mintală nu se construiește aditiv ci ea pare că se impune cu atributele întregului.

Figurativitatea imaginii mintale își are și ea originea în figurativitatea imaginii perceptive. Caracterul figural este strâns legat de structuralitatea imaginii perceptive. Construcția imaginii perceptive se realizează prin operarea pe elementele de contur, de structură. Fiecare obiect, fiecare lucru are o identitate proprie rezultată din modul particular în care se structurează particularitățile obiectului pe elementele de configurație. Constatăm că în procesul explorării perceptive aceasta se orientează preponderent pe structură, pe configurație. Acest demers se regăsește în modul în care se conservă imaginile perceptive în plan mintal. Avem tendința de a păstra, de a reține cu prioritate tocmai acele informații care sunt mai puternic asociate cu elementele de identitate ale obiectului. Practic asistăm la un proces de codificare prin intermediul căruia sunt selectate și reținute elemente structural-figurative ale obiectului. Astfel, în plan mintal, se poate ajunge la un nivel de schematizare foarte înalt care ia forma unui simbol figurativ. Cel mai bun exemplu de simboluri figurative sunt figurile geometrice care redau doar prin câteva trăsături grupuri, categorii întregi de obiecte, fenomene. Spre exemplu cele trei linii ce desenează conturul unui triunghi fac trimite la o sumă întreagă de obiecte, lucruri ce prezintă această configurație: arbori, acoperișuri, piramide etc.

Operativitatea imaginilor mintale sugerează implicarea procesărilor descendente de ordin cognitiv. Pe această cale, reprezentările, manifestă dinamism și disponibilitate asociativă. Prin mecanismele cognitive imaginile mintale sunt integrate în lanțuri ideative și asociative care le conferă un grad ridicat de eficiență și constructivism mental. J. Piaget a propus ca nivelul de operativitate intelectuală să se instituie drept criteriu pentru clasificarea reprezentărilor în statice, dinamice și de transformare. Operativitatea imaginilor mintale se elaborează treptat, în strânsă dependență de operativitatea inteligenței. Un exemplu sugestiv îl constituie rotirea imaginilor mintale. În variate experimente s-a solicitat subiecților să-și reprezinte poziții intermediare ale unor obiecte tridimensionale sau ale unor litere. Se constată că nivelul de operativitate este strâns legat de viteza de rotire, existând un raport optim între viteza reală de rotire în plan perceptiv și viteza de rotire în plan mintal.

Caracterul panoramic al imaginii mintale sugerează cel mai bine absența fondului, imaginea obiectului este redată simultan sub toate fațetele. Acest atribut demonstrează dezvoltarea reprezentării ca și aptitudine specializată în variate domenii: arhitectură, pictură, scenografie etc. b#%l!^+a?

1.5. Clasificarea reprezentărilor

În clasificarea reprezentărilor pot fi utilizate variate criterii dar s-au impus următoarele: criteriul conținutului informațional, criteriul nivelului de generalizare și criteriul nivelului de operativitate intelectuală.

După criteriul conținutului informațional reprezentările se aseamănă foarte mult cu percepțiile datorită tipului de informații procesate prin intermediul analizatorilor. Conform acestui criteriu analizatorii, organele de simț oferă o informație brută de tip senzorial integrată apoi prin intermediul percepției într-o imagine unitară și complexă. La rândul ei informația perceptivă este sistematizată, restructurată, schematizată și organizată în imagini mintale corespunzătoare. Conform cu această descendență ce-și are originea în analizatori putem vorbi despre reprezentări vizuale, auditive, kinestezice.

Reprezentările vizuale întrunesc cel mai bine caracteristicile, trăsăturile și calitățile unei imagini mintale. Reprezentările vizuale sunt detașate de context, sunt mai palide, mai puțin nuanțate cromatic decât percepțiile corespunzătoare. În același timp, se evidențiază prin figurativitate, operativitate și caracter panoramic. Reprezentările vizuale sunt puternic angrenate în activități cum ar fi pictura, arhitectura, scenografia, desenul, modelarea. În mod obișnuit reprezentările vizuale au un caracter bidimensional. Imaginile mintale tridimensionale sunt mai greu accesibile, implică antrenament, exersări sau chiar o dotare specială. După cum arată Piaget, reprezentările spațiale tridimensionale sunt accesibile în condițiile dezvoltării structurilor operatorii ale inteligenței.

Reprezentările auditive vizează transpunerea în plan mintal a diverselor sunete muzicale, structuri melodice, cuvinte, propoziții, discursuri verbale. Reprezentările auditive reduc succesivitatea la o relativă simultaneitate. Percepția auditivă are un caracter de succesivitate care este dificil de transpus în reprezentare. Astfel, structurile melodice sunt reprezentate schematic prin ritm, intonație și variație de înălțime. Reprezentările auditive au un rol deosebit în însușirea limbilor străine și în creația muzicală.

Reprezentările kinestezice asociază în plan mintal imaginea unei mișcări cu micromișcări corespunzătoare la nivelul grupurilor de mușchi. Astfel, reprezentarea unei acțiuni dinamice, puternic încărcată afectiv dezvoltă micromișcări ale mușchilor implicați într-o situație reală în acțiunea respectivă. Persoanele care asistă la manifestări sportive prezintă acest gen de b#%l!^+a?micromișcări. Actele ideomotorii sunt implicate și în povestire în limbajul intern în forma sa desfășurată. Atunci când vorbim cu noi înșine, atunci când citim sau când povestim în planul limbajului intern se constată la nivelul coardelor vocale existența unor micromișcări care reproduc în fapt vorbirea. Dacă se anesteziază coardele vocale se constată perturbarea discursului mintal. În sportul de performanță se practică antrenamentul ideomotor care permite dezvoltarea prin exersări a unor scheme mintale care antrenează în mod corespunzător grupurile de mușchi și permit însușirea mai ușoară a unor scheme de acțiune motorie sau scheme tactice.

După criteriul nivelului de generalizare putem vorbi despre reprezentări individuale și reprezentări generale.

Reprezentările individuale se raportează la obiecte, situații, fenomene particulare. Aceste reprezentări sunt mai bogate în conținut pentru că redau obiectul cu mai multe detalii, într-o manieră mai vie. Dar, nu se poate spune că acest gen de reprezentări redau strict un obiect anume pentru că și aici asistăm la un anumit nivel de generalizare întrucât imaginea obiectului se construiește în urma unor raporturi succesive. Desigur că avem reprezentări foarte bogate, detaliate, pline de substanță pentru anumite situații, evenimente, întâmplări care ne-au marcat existența. Rezultă că aceste reprezentări au o puternică încărcătură afectivă, emoțională. În această categorie putem include și o categorie mai rară de reprezentări care rezultă din experiențe unice ce au marcat profund viața, existența individului. Acest gen de situații prezintă o încărcătură afectiv-motivațională foarte mare pentru individ. De obicei este vorba despre imagini ale unor evenimente, situații care au produs un puternic șoc emoțional. De exemplu, pentru persoanele care au trăit cutremurul din 1977 reprezentarea cutremurului va purta definitiv pecetea acelei unice experiențe.

Reprezentările generale reproduc într-o imagine schematizată acele însușiri comune relevante, semnificative pentru o întreagă clasă de obiecte, fenomene. Nivelul de generalitate este invers proporțional cu numărul de însușiri redate. Cu cât o reprezentare este mai schematică, mai structurată ea se referă printr-un număr redus de însușiri la o categorie tot mai largă de obiecte. Reprezentările generale fac parte din arsenalul de lucru al gândirii în demersul ascendent al acesteia. Categorizarea, ca demers al gândirii, este o operație prin intermediul căreia se utilizează reprezentările generale ce definesc o categorie sau alta de obiecte. Spre exemplu categoria fructe este desemnată prin cuvântul măr. Din acest motiv reprezentările generale constituie cea mai bună dovadă a demersului ascendent al gândirii în construcția conceptelor b#%l!^+a?empirice.

După criteriul nivelului operativității intelectuale implicate, J. Piaget împarte reprezentările în reproductive și anticipative.

Reprezentările reproductive sunt reprezentările obișnuite ce rezultă din raporturile cu experiența perceptivă anterioară. La rândul lor aceste reprezentări pot fi statice, cinetice și de transformare. Reprezentările statice redau imaginea unor obiecte fixe, așa cum au fost ele percepute. Acest gen de reprezentări sunt primele care se dezvoltă și sunt cel mai bogat reprezentate în experiența noastră. Reprezentările cinetice redau imaginea obiectului în mișcare. Reprezentarea mișcării este îngreunată de faptul că pe ecranul minții lipsește fondul, lipsesc reperele. Astfel, nu există posibilitatea raportării imaginii obiectului mobil la un reper fix. Cel mai adesea subiectul evocă într-o manieră voluntară fundalul sau reperele pentru a-și reprezenta obiectul în mișcare. În aceste condiții reprezentarea mișcării se apropie foarte mult de abstract. Reprezentările de transformare redau secvențele succesive prin care trece o structură geometrică în transformarea sa, cum ar fi de exemplu trecerea de la un arc de cerc la o linie dreaptă sau invers. Reprezentările cinetice și de transformare apar o dată cu achiziția unor structuri operatorii mai complexe după vârsta de 7-8 ani.

Reprezentările anticipative pot fi la rândul lor cinetice și de transformare. Ele redau deplasări sau transformări care nu își au corespondentul într-o experiență perceptivă directă. La elaborarea acestor reprezentări participă gândirea și imaginația. Sunt reprezentări în cadrul cărora regăsim prin excelență procesarea de tip descendent, dirijată de procedeele imaginației și operațiile gândirii. Pe această cale subiectul își poate reprezenta mișcări, deplasări foarte complexe cum ar fi traiectoria unei nave cosmice în zbor, traiectoria unui vapor pe oceanele lumii sau anticiparea unor transformări în baza unor modele abstracte cum ar fi modelul circulației sanguine, modelul transmiterii influxului nervos, modelul mișcării plăcilor tectonice.

Modelul tridimensional al intelectului propus de J.P. Ghuilford oferă posibilitatea înțelegerii mecanismelor de funcționare ale gândirii.

b#%l!^+a?

Modelul tridimensional al intelectului (după P.J. Guilford)

Capitolul 2 Informatica psihologică

Măsurarea în psihologie

A măsura înseamnă a atribui numere sau simboluri unui aspect al realității obiective sau subiective, în funcție de anumite aspecte cantitative sau calitative care le caracterizează. În acest mod relația dintre numere sau simboluri ajunge să reflecte relația dintre caracteristicile cărora le-au fost atribuite.

Felul în care sunt atribuite numere sau simboluri pentru a măsura ceva, se numește „scală de măsurare”. Este important să întelegem procesul de măsurare deoarcece:

vom cunoaște tipurile de transformări la care putem spune în mod legitim valorile rezultate prin măsurare. De exemplu, dacă am măsurat distanța în centimetri, știm că o putem transforma în inch prin aplicarea unei reguli, fără a altera semnificația valorilor.

Vom sti sa alegem procedurile statistice adecvate datelor numerice și scopurilor pe care ni le propunem. De exemplu, nu vom putea alege proceduri de tip „metric” (cantitativ) atunci când variabila dependentă este de tip „non-metric” (calitativ).

Statistica operează cu valori, numerice sau de altă natură, care rezultă dintr-un proces de măsurare. Dar numerele, deși au aceeași formă, nu sunt asemănătoare unele cu altele. Ele pot avea diferite semnificații sau proprietăți în funcție de tipul de măsurare din care rezultă.

În funcție de cantitatea de informație pe care o reprezintă valorile, ca rezultat al procesului de măsurare, putem distinge mai multe tipuri de scale de măsurare:

SCALE NOMINALE

O măsurare pe scală nominală înseamnă a clasifica obiectele în diverse categorii. În acest caz, o valoare nu este cu nimic mai mare sau mică decât altă valoare. De exemplu, „valoarea” atribuită genului poate fi codificată cu „M” sau „F”, ori, la fel de bine cu „2” sau „1”. În acest caz, respectivele „valori” nu sunt decât simboluri ale unei anumite calități pe care o ia caracteristică de gen a unei persoane. Altfel spus, într-un asemenea caz „2” nu înseamnă că este „mai mult” sau „mai bun” decât „1” ci doar faptul că este „diferit” de acesta.

Putem remarca că ambele codificări de mai sus sunt arbitrare, în locul lor putând utiliza orice alte simboluri, pe o baza de convenție. Variabilele măsurate pe scale de tip nominal pun în evidență diferențe calitative între valori și nu cantitative. Exemple de variabile exprimate pe scale nominale: bolile psihice (depresie, nevroză, etc.), tipurile temperamentale (sanguin, coleric, flegmatic, melancolic) etc.. – 6 – Valorile măsurate pe o scală de tip nominal au un caracter calitativ și nu suportă operații numerice, altele decât cele de insumarea.

SCALE ORDINALE

Valorile plasate pe o scală de tip ordinal au o anumită semnificație cantitativă. O anumită valoare este “mai mare” sau “mai bună” decât alta, aflată sub ea. Implicit, ea poate fi “mai mică” sau mai “puțin bună” decât altă valoare, aflată deasupra ei. Dacă o anumită persoană este mai preferată decât alta, și atribuim primei valoarea 1 iar celei de-a doua valoarea 2, atunci cele două valori se exprimă pe o scală de tip ordinal, care indică doar ordinea preferinței și nu măsura intensității acestei preferințe. Asadar numerele de tip ordinal ne spun dacă o valoare este mai mare sau mai mică decât alta, dacă o anumită calitate este prezentă într-o măsură mai mare sau mai mică, fără a putea preciza care este „diferența de cantitate” a caracteristicii măsurate. Ca urmare, valorile de tip ordinal au, ca și cele de tip nominal, o semnificație calitativă și nu una cantitativă.

SCALE DE INTERVAL

O variabilă măsurată pe o scală de interval ne oferă informații nu doar despre ordinea de mărime ci și despre „dimensiunea” exactă a caracteristicii măsurate. Valorile de acest tip au un caracter cantitativ, exprimat numeric, iar intervalele dintre ele sunt egale. Exemplu: scala Celsius. Dacă într-o zi se măsoară 5 grade iar în ziua următoare 10 grade, se poate spune cu precizie că a doua zi a fost cu 5 grade mai cald; Ceea ce este caracteristic valorilor măsurate pe scală de interval este absența unei valori 0 absolute. Cu alte cuvinte, valorile de acest tip nu ne permit evaluări de genul: „O temperatură de 10 grade este de două ori mai mare decât una de 5 grade”. Aceasta deoarece temperaturile măsurate pe scala Celsius nu au o valoare 0 absolută (dacă acceptăm că nici un om viu nu are inteligență nulă). Posibilitatea măsurării pe scale de interval în psihologie face adesea obiectul unor controverse. Aceasta pentru că cele mai multe dintre variabilele psihologice sunt expresia unor evaluări subiective, fapt care face greu de demonstrat egalitatea intervalelor dintre două valori consecutive. – 7 – Cu toate acestea, multe dintre măsurătorile studiilor psihologice sunt asimilate scalei de tip interval.

SCALE DE RAPORT

Valorile exprimate pe o scală de raport au (pe lângă egalitatea intervalelor) și o valoare 0 absolut la care se raporteaza (nu este posibilă nici o valoare mai mică de 0). Astfel este permisă aprecierea raportului dintre două valori. Exemplu: scala de temperaturi Kelvin (0 Kelvin este temperatura minimă absolută). În psihologie puține sunt variabilele acceptate ca fiind măsurate pe scala de raport, deoarece sunt puține situațiile în care avem de a face cu caracteristici ce pot lua valoarea 0 absolut. La fel ca și valorile măsurate pe scale de interval, valorile măsurate pe scală de raport suportă toate transformările matematice posibile. Din acest motiv, în practică, valorile măsurate pe scală de interval sau de raport sunt considerate similare(variabile numerice), fiind prelucrate prin același gen de proceduri statistice. Dacă luăm în considerare proprietățile numerice și tipul de transformări suportate de fiecare scală de măsurare, atunci ordinea crescătoare a acestora este nominal-ordinal-interval-raport. Din acest punct de vedere se poate chiar spune că scalele de măsurare se plasează pe o scală ordinală. Scale de măsurare și variabile

Ținând cont de măsurare, variabila se referă la o caracteristică supusă măsurării, în timp ce scala se referă la modalitatea de măsurare. Uneori aceeași variabilă (caracteristică) poate fi măsurată pe oricare dintre tipurile de scală. De exemplu, timpul de reacție poate fi exprimat pe o scală nominală („corespunzător”, „necorespunzător”), pe o scală ordinală („mic”, „mare”, „mediu”, „foarte mare”) sau pe o scală de interval/raport (în unități de timp). Uneori se folosește expresia „variabilă nominală”, („ordinală” sau „de interval”). Fără a fi greșită, atunci când folosim o astfel de exprimare trebuia să ne gândim că ea semnifică de fapt „variabilă măsurată pe o scală nominală…”, scala de măsurare și variabila fiind noțiuni diferite! – 8 – Să reținem, de asemenea, faptul că valorile măsurate pe o scală de nivel superior (cantitativ), pot fi convertite în valori măsurate pe scale calitative. Niciodată, însă, nu vom putea transforma valori calitative în valori cantitative. Atunci când există posibilitatea de a alege, se va prefera întotdeauna măsurarea pe o scală cantitativă (interval/raport).

Psihometria

Psihometria este componentă a ciberneticii psihologice impreună cu informatica psihologică si modelarea cibernetico-psihologică.

Psihometria este o stiintă complexă cu un arsenal diversificat de metode si cu o arie vastă deaplicatii, fiind rezultatul unei indelungate evolutii. Ea a apărut din necesităti practice, si anume dinnevoia reală de a cunoaste in expunere numerică diferitele fenomene din natură si societate.

Statisticizarea este un proces care a cuprins in orbita sa toate stiintele datorită necesitătii prelucrării volumului din ce in ce mai mare de rezultate.

Psihometria este stiința care descrie și analizează numeric, cantitativ determinările calitative ale fenomenelor psihologice de masă, supuse actiunii legilor statistice, dezvăluind particularitătile lor de volum, structură, conexiune, dinamică, precum si legile care le guvernează. Sub raport gnoseologic, Psihometria are următoarele faze:

a) Observarea – culegerea informației despre procesul sau obiectul luat in studiu;

b) Formularea ipotezelor;

c) Predictia – deductiile ce se fac pe baza ipotezelor formulate;

d) Validarea – este etapa de generalizare si verificare a predictiilor formulate prin culegerea de noi rezultate sau efectuarea de experimente.

Complexul de definitii date psihometriei are determinări istorice, metodologice si aplicative.

Statisticile istorice privesc faptul că Psihometria s-a constituit ca o stiintă interdisciplinară cu un profund caracter social.

Metodologic, Psihometria include un sistem de metode in special cantitative, cu fundamentarea epistemologică specifică.

Psihometria reprezintă aplicarea stiintelor pozitive (statistica, matematica, mecanica, termodinamica, stiinta calculatoarelor) in psihologie.

Psihometria s-a născut din necesităti practice, evolutia sa către stiintă realizandu-se in următoarele etape:

a) Psihometria descriptivă;

b) Psihometria analitică sau functională:

– aritmetică;

– probabilistică;

– informatională;

– sistemică.

Cultura statistică devine tot mai mult o componentă a culturii generale, iar gandirea statistică o manieră de analiză si interpretare a fenomenelor.

Apărută din nevoia de a surprinde cantitativ fenomenele sociale, Psihometria a apărut in mediul social, extinzandu-si aria de investigatie si particularizandu-se ca stiintă in nenumărate domenii.

Psihometria defineste sistematic conceptele, notiunile, principiile si metodele de cercetare

statistică in domeniul psihologic.

Sub raport metodologic, Psihometria are două componente distincte:

• Psihometria descriptivă reprezintă componenta clasică a statisticii, care are ca obiect de studiu

descrierea statistică;

• Psihometria inductivă reprezintă componenta care analizează prin metode specifice datele

experimentale; ea mai poartă denumirea si de inferenta statistică.

Există consemnări istorice precum că operatii statistice (evidenta populatiei, a terenurilor, a granelor) s-au efectuat incă din anii 2300 i.Ch., in China; egiptenii efectuau evidene ale terenurilor, populatiei si recoltelor in mod regulat incă din anii 1900 i.Ch. In textele biblice, in Grecia antică sunt mentionate inregistrări pentru ca in imperiul roman să capete un aspect regulat – recensăminte(census). In timpul impăratului Augustus s-a făcut bilantul bogătiilor imperiale, pentru ca in timpul lui Antonius Pius să devină obligatorie declararea nasterilor, infiintandu-se si birouri in care se păstrau registrele fiscale, vamale, cadastrale etc.

Investigatiile au fost diversificate in Evul Mediu:

– inventarierea de bunuri ale feudelor, manăstirilor, breslelor si corporatiilor;

– insemnările nasterilor, căsătoriilor, deceselor la parohii;

– lucrări de evidentă din initiativa statului.

Contabilizarea resurselor in antichitate si Evul Mediu a avut scopuri pragmatice, efectuanduse fără criterii riguroase.

Depăsirea stadiului de statistică practică sau materială in exclusivitate s-a produs in momentul in care, peste interesele practice imediate, s-au evidentiat interese de ordin stiintific, de analiză cu mijloace matematice a fenomenelor consemnate.

CATEGORIILE PSIHOMETRIEI

a. Fenomen de masă (fenomen colectiv, fenomen statistic)

Fenomenul exprimă trăsăturile individuale, exterioare, intamplătoare si vremelnice ale obiectelor, trăsături prin care domeniile realitătii se manifestă nemijlocit si multiplu.

Fenomenul de masă se constituie sub actiunea colectivă si repetată a unui număr mare de factori intamplători; de aceea, punerea in evidentă a esentei reclamă studiul unui număr mare de cazuri.

Fenomenul de masă reprezintă rezultatul raportului dintre necesitate si intamplare, dintre legea statistică si legea dinamică, dintre modelul stohastic si cel determinist.

Fenomenul de masă este rezultat al lanturilor de evenimente cauzale in care sunt integrate scopurile umane – individuale si sociale.

b. Lege statistică (stohastică, lege de probabilitate) reprezintă legea ce guvernează comportamentul fenomenelor de masă, descriind relatii cauzale statistice; ea se realizează ca o tendintă predominantă.

Legea statistică este una din formele de manifestare a conexiunii universale a fenomenelor din natură si societate.

Notiunea opusă si complementară este legea dinamică (deterministă) conform căreia, valorilor strict determinate ale unor factori le corespund intotdeauna valori strict determinate ale mărimilor dependente de acesti factori; raporturile cantitative dintre mărimi răman adevărate pentru fiecare caz individual. Exemplu: legea atractiei universale.

Legea dinamică descrie comportamentul riguros al sistemelor sumative si inchise a căror

evolutie poate fi determinată; legea statistică exprimă comportamentul sistemelor complexe, integrative si deschise.

c. Relatii cauzale statistice (legături statistice) reprezintă relatii prin care se realizează mecanismul procesului de determinare si dezvoltare a fenomenelor de masă.

Relatiile cauzale mecanice sunt descrise de legi dinamice, relatiile cauzale statistice sunt descrise de legi statistice si exprimă relatii neunivoce, relatii in care cauzele interactionează cu factorii aleatori intr-un cerc larg de conditii, astfel incat trecerea de la cauză la efect este mediată de jocul intamplărilor, cuprins intr-un model statistic (stohastic).

In succesiunea genetică a fenomenelor functie de ansamblul conditiilor care insotesc dinamica lor obiectivă, legea cauzalitătii se manifestă diferit functie de varietatea formelor de miscare si a nivelurilor de organizare a materiei.

Statistica in activitatea psihologilor

Utilizarea statisticii face parte integrantă din activitatea curentă a unui psiholog:

Una dintre cele mai obișnuite posturi ale psihologului este de a utiliza teste în evaluarea unor caracteristici psihice. Ei bine, statistica este direct și total implicată în acest aspect profesional. În faza de elaborare a testului alegerea itemilor și evaluarea consistenței interne (stabilirea calității de instrument de măsurare psihică), se bazează pe proceduri statistice. În faza de utilizare se utilizează proceduri statistice pentru fixarea etaloanelor de raportare a scorurilor individuale. Este evident că psihologul are nevoie de statistică, cu atât mai mult, în situațiile în care dorește să elaboreze el însuși un test psihologic.

Selecția psihologică este un domeniu de aplicabilitate larg răspândit și care se bazează puternic pe aportul statisticii. Cu ajutorul ei se pune în evidență calitatea prognostică (predictivă) a unuia sau mai multor teste luate împreună (baterie), se fixează pragul de respingere și se constituie scorurile individuale pe baza cărora se ia decizia de selecție.

Chiar și atunci când se dedică unei activități cu orientare puternic individuală, cum este psihoterapia, psihologul nu se poate dispensa de statistică. Ea îi este necesară pentru evaluarea eficienței unei noi metode terapeutice, comparativ cu o altă metodă, sau pentru identificarea anumitor condiții care pot influența eficiența ședințelor de terapie (ora zilei, similaritatea de sex dintre pacient și terapeut, etc.).

De asemenea integrarea în mediul științific profesional obligă psihologul să utilizeze metodele statistice în elaborarea studiilor proprii sau în înțelegerea studiilor din literatura de specialitate.

Studiul statistic își propune evidențierea legăturilor dintre diverse caracteristici ale realității adica intre diverse variabile. Există astfel variabile ale căror valori sunt dependente pentru că variază în funcție de valorile altei sau altor variabile, care sunt denumite, din acest motiv, independente. Identificarea lor corectă în cadrul unui studiu statistic este esențială pentru fundamentarea procedurilor statistice.

Variabila dependentă face obiectul măsurării cu scopul de a fi supusă unor concluzii. Prin opoziție, variabila independentă este utilizată ca variabilă de influență, ale căror efecte posibile asupra variabilei dependente urmează sa fie puse în evidență. Termenii „dependent”, „independent” se utilizează în mod obișnuit în legătură cu cercetarea experimentală. În acest context există variabile „manipulate” adică „independente” de reacțiile, intențiile, conduitele sau trăirile subiecților investigați (acestea fiind variabile „dependente”). În raport cu analiza statistică, definirea variabilelor ca dependente și independente nu este condiționată de măsurarea lor în condiții de experiment.

De reținut este faptul că nu există variabile care sunt „dependente” sau „independente” prin natura lor. Caracteristica de a fi de un tip sau de altul provine din rolul care le este atribuit de către cercetător într-un anumit context de cercetare.

Tinta oricarei cercetării științifice este identificarea unor adevăruri cu un anumit grad de generalitate. Din punct de vedere statistic „generalul” este reprezentat de totalitatea valorilor care descriu o anumită caracteristică, și este numit „populație”. Din păcate însă, investigarea tuturor „indivizilor” care compun o anumită populație nu este aproape niciodată posibilă. Ca urmare, în practica cercetării științifice se supun cercetării psihologice loturi mai restrânse, extrase din ansamblul colectivității vizate, ai căror parametri descriptivi (medie, variabilitate) sunt extrapolați, în anumite condiții și cu ajutorul unor proceduri specializate, la populația din care fac parte.

Cercetarea statistica face apel la următoarele definiții:

Populație – totalitatea elementelor care constituie obiectivul de interes al unei investigații. Prin „elemente” înțelegem cel mai adesea „persoane” (sau „subiecți”, cu un termen uzual in cercetarea psihologică).

Deci prin „populație” trebuie să înțelegem extinderea maximă posibilă, sub aspectul volumului, a respectivelor elemente. Extinderea menționată este, la rândul ei, definită prin obiectivul de cercetare, ceea ce înseamnă ca are o dimensiune subiectivă. De exemplu, într-un studiu cu privire la efectul oboselii asupra performanței cognitive, pot fi vizate diferite categorii de „populații”: a studenților, a elevilor etc.

Eșantion – reprezintă elementele selecționate pentru a fi efectiv studiate. Ideea pe care se bazează cercetările bazate pe eșantioane este aceea că se pot face aprecieri asupra unei întregi populații, în anumite condiții, doar pe baza caracteristicilor măsurate pe o parte a acesteia.

Exemplu: intr-un studiu care vizează influența inteligenței asupra reusitei scolare in ciclul primar, populația este reprezentată de toți scolarii din ciclul primar iar eșantionul de subiecții incluși în studiu.

Ideea de baza este ca dacă avem un eșantion a cărui alegere respectă anumite condiții, extras dintr-o populație oricât de mare, rezultatele obținute pe acesta pot fi extrapolate la întreaga populație.

Calitatea unui eșantion de a permite extinderea concluziilor la întreaga populație din care a fost extras se numește reprezentativitate. Totusi nici un eșantion nu poate reprezenta perfect datele populației fapt pentru care estimările pe bază de eșantion conțin întotdeauna o doză mai mare sau mai mică de eroare. Cu cât eroarea este mai mică, cu atât concluziile obținute pe eșantion pot fi generalizate cu o certitudine mai mare asupra populației.

Modul de constituire a eșantionului este decisiv pentru nivelul de reprezentativitate. Esențială în acest caz este asigurarea condițiilor ca acesta să acopere în mod real caracteristicile populației.

2.3 Caracteristici psihologice ale mediului internet

Prezența internetului și evoluția sa fulminantă, faptul că influențează viața unui număr din ce în ce mai mare de oameni de pe planetă, au creat un interes deosebit privind impactul psihologic al acestui mediu. Cu ani în urmă, la mijlocul deceniului 7, într-o carte ajunsă bestseller în America și Europa, Marshall McLuhan (1964) lansa ideea că fiecare tehnologie de comunicație influențează mesajul până într-atât încât însăși tehnologia în sine (calea de comunicare) reprezintă mesajul.

„Mediul” sau „spațiul cibernetic”, așa cum este mai frecvent denumit, prezintă particularități care generează răspunsuri și adaptări comportamentale specifice din partea utilizatorilor. În legătură cu analiza acestor particularități a apărut o întreagă literatură, interesul fiind stimulat de „invazia” internetului în viața personală, profesională și socială, în general.

Normal, mediul cibernetic este, în primul rând, unul de natură tehnologică. El este constituit din echipamente sofisticate și programe complexe, la care se adaugă o infrastructură la nivel planetar. Unul dintre fenomenele asociate relației cu mediul internet este și acela al atitudinii față de computere, care a generat un mare număr de studii. Complexitatea tehnologică și funcțională a calculatoarelor este în măsură să genereze ceea ce a fost denumit „anxietatea față de computere”. Există numeroase studii care au pus în evidență acest fenomen (Ballance & Ballance, 1992; Ballance & Rogers, 1991; Hudiburg,1990; Hudiburg & Jones, 1991). La rândul nostru, am pus în evidență faptul că, în aceleași condiții de acces la calculatoare, elevii de liceu care își asumă o experiență mai mică în utilizarea lor, manifestă un nivel mai ridicat de anxietate generală (Popa, Manea, Rotaru, Ionescu, & Oprescu, 1998).

Dincolo de aspectul tehnologic însă, mediul cibernetic are puternice conotații psihologice. Încercând o sinteză a acestor caracteristici, R. Suler, care a dedicat un excelent site web acestei probleme (http://www.rider.edu/users/suler/psycyber/psycyber.html) scoate în evidență două particularități psihologice definitorii:

– Serviciile puse la dispoziției de internet (email, web, chat, etc.) au semnificație psihologică prin faptul că mijlocesc comportamentul de relație, fiind încărcate, din acest motiv, cu conotații afective, motivaționale și cognitive.

– Computerul este perceput ca fiind o „extensie” a eului, o modalitate prin care ne manifestăm într-un univers cu alte limite decât cele la care se raporta viața noastră până acum. Manifestându-se în spațiul cibernetic, fiecare se actualizează pe sine, își angajează identitatea și, prin aceasta, își manifestă potențialul psihic.

Pe lângă acestea, am putea lua în considerare cel puțin alte două particularități:

– În absența unei percepții directe (imposibile) a caracteristicilor obiective ale mediului cibernetic, acestea sunt înlocuite cu reprezentări imaginative care devin înlocuitori ai unei realități prea complexe pentru majoritatea utilizatorilor.

– Însuși specificul tehnologic al mediului determină efecte asupra utilizatorilor, în sensul enunțat de McLuhan. Internetul este o extensie a personalității, sub toate aspectele sale. În cel mai direct mod, putem exemplifica fie și numai „autoritatea” pe care o câștigă cei care au competența de exploatare a tehnologiei, comparativ cu „sentimentul de inferioritate” al celor care nu o stăpânesc.

Particularități psihologice ale spațiului cibernetic

Pornind de la cele spuse mai sus, vom trece în revistă o serie de caracteristici psihologice ale mediului cibernetic, așa cum le-a sintetizat R. Suler (1998),

– Experiența senzorială limitată. Internetul rămâne, deocamdată cel puțin, un spațiu al cuvântului scris. Imaginea și sunetul, deși perfect posibile, sunt încă puțin accesibile din cauza vitezei mici de transfer care înseamnă nu doar consum mare de timp ci și costuri accentuate.

– Identitate flexibilă și anonimitate. În absența unei relații „față în față”, individul își poate permite să construiască identitatea pe care și-o dorește. Mai mult, poate avea chiar mai multe identități. Anonimitatea are un efect dezinhibant, fapt care determină nu doar efecte pozitive (exprimare liberă directă) ci și negative (posibile atitudini agresive, cum ar fi hărțuirea prin email sau atacurile calculatoarelor).

– Egalizarea statutelor. Accesul la internet, egal oricui dispune de instrumentele necesare, creează și posibilitatea relaționării de poziții directe cu persoane aflate pe orice nivel de poziție profesională sau socială. Acest fapt este definit adesea ca „net democracy”. Iată un exemplu: În urmă cu câtva timp, în grupul de discuție aeromed-list s-a pus problema ca fiecare membru să atașeze la semnătură și informații cu privire la studii și funcția pe care o deține. Răspunsul marii majorități a membrilor a fost acela că pe această cale se introduce o „presiune” care poate anihila tocmai caracterul deschis și dreptul la opinie, indiferent de „rangul profesional”.

– Anihilarea granițelor. Pe internet distanțele geografice au prea puțină importanță, cel mult tradusă printr-o relativă scădere a vitezei de comunicare. (Deși nici acest lucru nu este întotdeauna adevărat. Adeseori, comunicația este mai rapidă cu servere de peste ocean decât din propria țară, constata nu de mult un internaut francez). Efectele sunt spectaculoase, ele putând conduce inclusiv la restructurarea sistemelor sociale, ca să nu mai vorbim de posibilitatea de contact între oameni aparținând altor culturi.

– Dilatarea și comprimarea timpului. Internetul permite atât comunicarea „sincronă” (în timp real) cât și comunicarea „asincronă”, specifică emailului sau grupurilor de discuții. În acest caz, timpul de răspuns se dilată, permițând elaborare și reflecție. Pe de altă parte, timpul pare a se comprima. Utilizatori sistematici de internet de câteva luni trăiesc o experiență care le conferă un sentiment „vechime” având în vedere viteza cu care se succed și apar noutățile în acest mediu.

– Acces la relații numeroase. Potențialul de relaționare pe internet depășește cu mult ceea ce oferă mediul imediat al vieții cotidiene. Prin participarea la listele sau grupurile de discuții, cineva poate intra într-o anumită formă de contact cu sute de persoane. Mai mult, internetul oferă posibilități deosebit de puternice de căutare a persoanelor, în măsura în care acestea au o identitate în acest mediu.

– Înregistrarea permanentă. Posibilitatea de a păstra tot traficul de informații cu alte persoane, permite la nevoie, reconstituirea integrală a dinamicii relației, reevaluarea ei și fundamentarea direcțiilor de continuare.

– Alterări ale stării psihice. Experiența navigării pe internet și a comunicației „la nivel planetar” poate genera trăiri suprarealiste, asemănătoare visului sau reveriei. Pe de altă parte, un fenomen potențial, despre care vom discuta mai pe larg în continuare, este acela al dependenței de internet.

– Senzația de „gaură neagră”. Această expresie este utilizată pentru a defini sentimentul încercat de utilizatorii frecvenți ai internetului în fața situației de întrerupere a posibilității de comunicare, din motive tehnice sau de altă natură. Este, în esență, un sentiment de frustrare asociat cu neliniștea dată de lipsa de participare la un univers care își continuă existența tumultoasă.

În concluzie, putem afirma că internetul a produs și continuă să producă modificări majore în stilul de viață și comportamentul uman în general. Unul din aspectele cel mai des asociate cu utilizarea internetului este acela al multiplicării relațiilor interpersonale. Trebuie să spunem, totuși, că, analize de tipul celei de mai sus sunt, cel mai adesea, rezultatul unor evaluări de tip speculativ, sau bazate pe observații intuitive. Există puține studii bazate pe metodologie științifică cu privire la efectele psihologice ale utilizării internetului. Unul dintre acestea este cel publicat recent de revista online „American Psychologist” (oct. 2000). Susținut de câteva mari companii informatice, (Apple, Intel, Hewlett Packard, etc.), studiul s-a bazat pe monitorizarea unui eșantion de 93 de familii (256 persoane) din Pittsburgh (Pennsylvania) timp de un an de zile (1995-1996). Fiecare familie a primit un calculator și soft-ul necesar comunicării prin internet și accesul la o linie telefonică gratuită, în schimbul permisiunii de monitorizare a traficului și al supunerii voluntare la o serie de metode de investigare. Rezultatele au scos la iveală un paradox: Concomitent cu volumul comunicației pe internet se constată o reducere a implicării în relații sociale directe. Mai mult, datele au relevat faptul că pe măsură a creșterii nivelului utilizării internetului se amplifică sentimentul de singurătate, crește nivelul de stres raportat, fără a se constata, totuși, modificări de tip depresiv.

Printre explicațiile avansate de autorii studiului se află, pe de o parte, faptul că internetul a condus la o altă distribuție a bugetului de timp personal și, pe de altă parte, posibilitatea ca internetul să fi generat relații interpersonale de o calitate superioară (mai aproape de așteptările individuale) comparativ cu cele din mediul social imediat.

Tulburări comportamentale asociate utilizării internetului

Unul dintre subiectele mult discutate în legătură cu utilizarea internetului este, în prezent, acela al modificărilor comportamentale generate de acest mediu. Dintre acestea, dependența de internet este, de departe, în centrul interesului general.

Internetul poate crea dependență, la fel ca drogurile, alcoolul și jocurile de noroc, se afirmă într-un număr din Self Help & Psychology Magazine din anul 1996 (http://www.shpm.com/). Articolul semnalează un studiu pe 496 de utilizatori intensivi de internet, al căror comportament a fost evaluat din perspectiva criteriilor DSM-IV (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders – Fourth Addition). Concluziile cercetării sugerează că simptomele onservate sunt foarte apropiate de criteriile de diagnostic pentru comportamentul adictiv (pasiunea pentru jocurile de noroc, de ex.) deoarece implică imposibilitatea de control al propriilor impulsuri.

Termenul de „dependență” (addicion) utilizat în limbajul psihiatric pentru alte tipuri de dependență (alcool, droguri) s-a extins și asupra conduitei legate de uzul excesiv al internetului. În esență, acesta se aplică situațiilor în care utilizarea internetului se asociază cu efecte negative semnificative în plan psihologic, psihosocial și ocupațional. Preocuparea pentru acest fenomen este demonstrată de numărul relativ mare de studii pe această temă:

Brenner (1996), a utilizat metoda autoraportării într-o studiu online, primind 185 de răspunsuri pe timp de o lună. Rezultatele au arătat că 17% dintre subiecți au stat online mai mult de 40 de ore pe săptămână, 58% afirmau că cei din jurul lor se plâng de ei pentru faptul că petrec prea mult timp pe internet, iar 46% recunoșteau că dorm mai puțin de 4 ore pe noapte din cauza timpului de conectare.

La rândul său, Egger (1996) a primit 450 de răspunsuri la un chestionar similar. Cei care se considerau dependenți recunoșteau că așteaptă cu mare nerăbdare viitoarea conexiune, timpul dintre conexiuni părându-lise inutil, lipsit de sens. Nici Thompson (1996) nu a ajuns la concluzii mult diferite într-un studiu similar pe aceeași temă. Din 104 subiecți investigați, 72% au recunoscut că se simt dependenți de internet iar 33% acceptau că au probleme în viața de fiecare zi din cauza timpului petrecut online.

Invocând un studiu bazat pe interviuri telefonice, Young (1996) a diagnosticat ca „dependenți” utilizatorii de internet care petrec online cel puțin 38 de ore pe săptămână, pentru scopuri care nu au legătură cu învățământul sau cu exercitarea profesiei. De regulă în această situație se constată diminuarea performanțelor școlare sau profesionale, probleme în relațiile de cuplu și în general în viața de relație. Spre deosebire de aceștia, non-dependenții, care stau conectați până la 8 ore pe săptămână, nu prezintă astfel de caractersitici.

Suportul social este realizat prin nivelul ridicat de familiaritate, ignorarea convențiilor sociale, eliminarea distincției dintre spațiul de muncă și cel familial. Comunicarea electronică permite exprimarea liberă a opiniilor cu diminuarea sau chiar eliminarea fricii de respingere. Orice este permis, nimic nu este prohibit a fi exprimat! Si asta, indiferent de subiectul aflat in discuție. Un tânăr preot catolic care avea o puternică opoziție față de orientarea oficială a ierarhiei bisericii sale de a nu permite femeilor sa oficieze, a găsit un grup de discuții pe teme religioase în care ți-a permis să își exprime „deschis” aceste opinii, fără teama de a fi pedepsit în vreun fel. Adesea, dependenții sunt persoane cu un anumit grad de depresie, incapabile să își exprime deschis punctele de vedere și să își asume riscurile și responsabilitățile care decurg de aici.

Realizarea fanteziilor sexuale, se află printre cele mai obișnuite motivații (conștiente sau inconștiente) ale celor dependenți de internet. Și în acest caz, anonimitatea și eliberarea de constrângerile vieții cotidiene joacă rolul dominant. Insatisfacțiile din planul realității sunt înlocuite cu satisfacții în plan virtual. Foarte adesea, cei în cauză își creează o identitate cu totul diferită de identitatea reală (reinventarea de sine), ceea ce le permite să trăiască „experiențe” inedite.

Sentimentul de „deblocare” (eliberarea) a personalității, este dat de posibilitatea de a-și extinde repertoriul de conduite și expresii dincolo de limitele cotidiene. Afecte reprimate se pot manifesta liber, inconștientul se „materializează”. „Ziua sunt un soț model și un om obișnuit, dar noaptea mă transform într-un tip agresiv și plin de energie”, afirmă unul dintre participanții la studiul citat al lui Young.

Recunoaștere și putere. Jocurile interactive permit accesul la un statut de putere în raport cu ceilalți parteneri, bazat doar pe abilitățile proprii. În acest fel, oameni aflați în poziții umile și dependente în viața de fiecare zi, pot deveni „cineva” în spațiul relațiilor virtuale.

În ciuda studiilor care fundamentează diagnosticul de „dependență” de internet, subiectul a generat numeroase dezbateri. Există și opinii contrare (Davis, 2000). În esență, acesta susține că dependența de internet, dacă există, nu poate asimilată altor tipuri de comportament adictiv (drogurile sau alcoolul, de ex.). Petrecerea unui timp îndelungat pentru activități online online nu poate fi considerat, în sine, un simptom patologic. Există oameni care consumă mult timp cu alte activități (cititul, vorbitul la telefon, privitul la TV) fără ca aceste conduite să fie incluse într-o entitate patologică.

Într-o analiză cu privire la criteriile de evaluare a unei potențiale utilizări abuzive a internetului, Suler (site-ul citat anterior), identifică următoarele elemente diagnostice:

– preocupare obsesivă cu privire la internet chiar și în afara conexiunii

– nevoia de prelungire a timpului de conexiune

– imposibilitatea de control a timpului petrecut online

– sentiment de frustrare acută atunci când conexiunea trebuie să înceteze

– tendința de ascundere față de familie a timpului petrecut online

– riscul de a pierde relații cu oameni apropiați din cauza timpului petrecut online

– tendința de a sta online mai mult decât a fost planificat

Oricum, atâta timp cât utilizarea internetului nu generează dificultăți de adaptare profesională și familială și nu se asociază cu stări afective negative cronice, este greu de afirmat că avem de a face cu un comportament de tip dependent. O opinie interesantă cu privire la acest subiect exprimă Grohol (1999), care consideră că conduita de tip adictiv (dependent) are un caracter fazic. Fiecare nou utilizator de internet trece prin trei stadii tipice: entuziasm (încântare), dezamăgire (plictiseală), echilibru (normalitate). Există persoane care nu parcurg în mod natural aceste stadii. Unele dintre ele rămân ancorate în stadiul I (infantil?). Aceștia ar avea eventual nevoie de sprijin pentru a depăși faza de „fascinație” și de a evolua spre stadiul de normalitate în relația cu internetul.

Rețeaua Internet conține o gamă variată de metode /mijloace și servicii psihologice. Această analiză se bazează pe o tipologie a acestora, clasificate în primul rând după criteriul scopurilor urmărite de fiecare din ele. Și, fiindcă Internet-ul reprezintă un fenomen dinamic, basat pe tehnologii și idei aflate într-o rapidă dezvoltate, lista nu poate fi considerată încheiată; ea a fost concepută doar în scopuri descriptive.

1. Resursele informaționale privind problemele și cadrul conceptual al psihologiei

Numeroase bănci de date cu informație psihologică sunt disponibile pe Internet. Ele includ informații acumulate și baze de cunoștințe care acoperă variate fenomene, probleme, simptome, boli și concepte psihologice (exemplu, The Mental Health Net http://www.cmhc.com/).

Materialele arhivate conțin texte descriptive, acompaniate frecvent de grafice, desene, tabele statistice ș.a. În unele cazuri, deasemeni sunt puse la dispozișie fișiere cu secvențe de film și sunet. Pe lângă acestea, există resurse indexate, relativ complete, care oferă link-uri selectate și organizate către numeroase site-uri web cu conținut psihologic ( exemplu, Online Dictionary of Mental Health http://www.human-nature.com/odmh/index.html).

Băncile de informație și resursele psihologice pe Web (vezi o listă descriptivă a unor resurse descrisă de Tedjeske, 1997) diferă una față de alta în mai multe feluri:

(a) Generalitate versus specificitate: Există site-uri web care conțin cataloage generale cu referințe bibliografice privind numeroase concepte psihologice (similar cu o enciclopedie), și altele care se referă doar la un singur concept sau grup de concepte din diferite domenii /ramuri ale psihologiei;

(b) Nivelul profesional așteptat al utilizatorilor: Resursele informaționale diferă unele de altele în termenii nivelului intelectual și /sau profesional al utilizatorilor. Unele resurse sunt destinate unor profesioniști cu calificare înaltă și presupun o pregătire /educație specială /profesională /academică anterioară în psihologie, pe când altele sunt orientate către publicul larg, studenți, etc.;

(c) Revizuirea /înnoirea: Unele resurse informaționale, în mod usual cele menținute de organizații profesionale, agenții guvernamentale sau instituții academice, sunt revăzute și înnoite în mod regulat, altele sunt lăsate relativ neschimbate atâta timp cât nu apar informații noi. Acest fapt generează critici la adresa acurateții și credibilității informației furnizate și deseori utilizatorii sunt lăsați să decidă ei singuri în ce măsură pot avea încredere în informația furnizată /oferită pe site;

(d) Orientarea teoretică (și disiplina): Similar cu alte tipuri de publicații psihologice, conceptele sunt descrise și analizate în diferite moduri, pornind de la școala psihologică și /sau filosofică cu care autorul se identifică;

(e) Profunzimea prezentării: unele baze de date oferă informații minime sau definiții și descrieri scurte, pe când altele oferă informații detaliate, extinse și complete;

(f) Hipertextualitatea: Această trăsătură a web-ului este utilizată pornind de la cele mai simple până la cele mai sofisticate moduri. Rețeaua Internet permite stabilirea unor conexiuni și conectarea imediată la alte referințe, iar resursele informaționale în mod regulat se interconectează cu concepte apropiate incluse în alte descrieri din aceeași pagină sau din pagini diferite;

(g) Utilizarea multimedia: Multe baze de date conțin texte sau texte și imagin, altele includ forme de variate de suport multimedia, de la prezentări de slide-uri și imagini animate până la sunete și clip-uri video. Resursele multimedia sunt utilizate în mod special pentru analiza conceptelor, discutarea unor subiecte sau explicarea unor fenomene, cum ar fi noțiunile psihologice, hipnoza și descrierea unor experimente psihologice. Aplicațiile multimedia pe web sunt considerate ca mijloace educaționale excelente.

Băncile cu informații psihologice profesionale pot fi o resursă științifică de valoare pentru psihologii practicieni, profesorii de psihologie sau pentru profani. Fiind o resursă comodă, ieftină (în mod usual gratuită), frecvent împrospătată și eficientă, informația psihologică de pe web este într-un mod regulat și tot mai frecvent utilizată de psihologi și profesioniștii din domeniile conexe (Wilson, 1995). În comparație cu resursele profesionale tradișionale – inclusiv cărțile și revistele – resursele web au unele avantaje: marea lor majoritate sunt oricând și de oriunde ușor accesibile; informațiile relevante pot fi ușor copiate sau scoase la imprimantă; ele conțin informații în forme, altele decât textul și imaginile, care nu pot fi transmise prin resursele tradiționale. Natura digitală a textului permite o căutare rapidă a informației dorite fără a consulta index-urile generale din cărți și reviste. Deși încă nu există studii empirice, observațiile nesistematizate arată că resurse informționale bazate pe web și acoperind subiecte variate, de la informații vocaționale (Drake & Rudner, 1995) la subiecte cu conținut medical (Fogel, 1998; Wood, 1997), sunt pe larg utilizate de profesioniști și alte categorii de utilizatori (Chapman & DiBianco, 1996).

Capitolul 3 Dependența de internet și repercusiunile acesteia

„Lumea virtuală" devine un spațiu tot mai accesibil tuturor, grație device-urilor variate, la prețuri mici, iar situația favorizează apariția dependenței de internet, care ar putea fi introdusă pe lista bolilor psihice.

Dependența de internet a fost deja introdusă în ediția de anul acesta a "bibliei psihiatriei" (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders) și marcată ca necesitând studii aprofundate, notează Russia Today. Cei mai expuși riscului sunt copiii care, așa cum au observat părinții, devin nervoși, chiar violenți, atunci când device-urile care le permit accesul la internet sau la diverse jocuri le sunt luate și puse de-o parte.

Folosirea excesivă a rețelelor sociale, cumpărăturile online, jocurile de noroc online, dar și jocurile online în general, blogging-ul excesiv și vizualizarea materialelor video și a celor pornografice se numără printre obiceiurile dependenților de internet, arată un infografic realizat de Maps Of World. Tinerii cu vârste cuprinse între 18 și 24 de ani sunt și cei care folosesc în mod excesiv internetul – aproximativ 71% dintre aceștia. De asemenea, 75% dintre respondenții la studiu au declarat că petrec mai mult timp online decât și-au propus, iar 41% preferă să petreacă timpul în spațiul virtual în detrimentul ieșirilor cu prietenii.

În România, 39% dintre adulți susțin că petrec aproximativ 18,6 ore pe săptămână „conectați" online, depășind media europeană de 14,1 ore săptămânal, arată un studiu realizat de Mediascope anul trecut, notează Agenda. Tinerii cu vârste cuprinse între 16 și 24 de ani sunt cei care petrec cel mai mult timp online – aproximativ 75% dintre aceștia.

Câteva motive pentru care internetul creează dependență

Instrumente precum e-mail-ul, rețelele sociale și platformele de tip messenger satisfac nevoile sociale ale oamenilor, notează Mother Nature Network. Tom Stafford, cercetător în științe cognitive la Universitatea Sheffield din Regatul Unit, compară aceste unelte de socializare cu jocurile automate din cazinouri: cu toate că recompensele aduse de acestea sunt „mizerii", din când în când reușești să câștigi „potul cel mare". În cazul internetului, recompensa se traduce prin aflarea unor „bârfe suculente" sau un e-mail care îți poate însenina ziua. Iar acest lucru îi face pe utilizatori să revină în lumea virtuală.

Anonimitatea oferită de internet este un alt motiv pentru care persoanele sunt atât de atrase de acest mediu, notează iPredator. Acest lucru le permite utilizatorilor să stabilească legături cu alte persoane sau să facă schimburi de informații fără a-și dezvălui identitatea și, în același timp, le oferă posibilitatea de a deveni cine își doresc ei să fie. De asemenea, accesibilitatea este un alt factor care contribuie la crearea dependenței, prin ușurința cu care fiecare își poate „hrăni" nevoile de informare, activitate sau chiar de contact social.

Izolarea (falsă) oferită de spațiul virtual, departe de privirile iscoditoare ale prietenilor, ale partenerului de viață sau ale colegilor de muncă, îi permite dependentului de internet să își alimenteze nevoile fără a fi identificat, judecat, criticat sau pedepsit. Iar pentru că internetul este o resursă accesibilă și din punct de vedere financiar, nu există impedimente ce nu pot fi doborâte în îndeplinirea scopurilor sale.

Tom Stafford susține că dependența de internet nu este comparabilă cu cea cauzată de substanțele farmacologice, „dar este compulsivă, e convingătoare, ne distrage atenția", citează Mother Nature Network.

Alte studii efectuate arată însă că persoanele care au dezvoltat o dependență de internet suferă anumite modificări ale creierului atât la nivelul zonelor creierului responsabile de concentrare, control sau procesarea emoțiilor, cât și în cazul legăturilor dintre celule, notează Forbes. Câteva dintre aceste modificări sunt similare celor apărute în cazul dependenților de droguri, precum cocaină sau heroină.

Totuși, cât timp individul folosește internetul cu măsură, „ușoara dependență" se poate dovedi un lucru pozitiv, adaugă revista Forbes. Astfel, te poate ajuta să îți crești productivitatea în mediul profesional, dat fiind faptul că ești mereu conectat la internet și poți răspunde prompt în cazul diverselor probleme sau task-uri comunicate prin e-mail.

Mai mult, cu ajutorul internetului poți menține legătura cu cei dragi, aflați la distanță, în alt oraș sau în altă țară și, nu în ultimul rând, te poate ajuta să îți îmbunătățești abilitățile, grație multitudinii de informații aflate la un „click" distanță și, în unele cazuri, în mod gratuit.

Resursele informaționale pe web sunt nu doar o sursă de informare prețioasă, dar și de informații greșite, distorsionate, învechite sau false. Această situație poate fi problematică în special pentru utilizatorii tineri, începători sau naivi, care sunt mai puțin selectivi față de conținutul informațional. Este o problemă acută care caracterizează în general rețeaua Internet, fiindcă materialele în multe cazuri sunt publicate individual și nu sunt moderate sau preselectate într-un mod profesionist. Aceasta înseamnă că propria educație, privind utilizarea sofisticată a resurselor Internet, poate reduce consecințele severe posibile ale acestei probleme. O altă sugestie privind contracararea acestei probleme implică stabilirea și implementarea unor standarde pentru publicațiile pe web cu conținut psihologic (și nu numai) (Mack, 1997) și instituirea unui cod specific de conduită (Health on the Net Foundation, 1997).

Referindu-se la problema relatată mai sus, mai multe grupuri de cercetători (DiBlassio, Simonin, DeCarolis, Morse, Jean, Vassalotti, Franks, & Chambliss, 1999; Doran, Simonin, Morse, Smith, Maloney, Wright, Underwood, Hoppel, O'Donnell, & Chambliss, 1998; Morse, Doran, Simonin, Smith, Maloney, Wright, Underwood, Hoppel, O'Donnell, & Chambliss, 1998) au făcut o încercare impresionantă de a elabora o metodă de evaluare a resurselor informaționale cu conținut psihologic și medical de pe web. Aceste grupuri de cercetare au dezvoltat un index, divizat în șase categorii (i.e., Promote Belonging, Practical Suggestions for Change, Feedback Mechanisms, Clear and Adequate Information, Promote Normalization, and Referral Mechanisms), conform căruia calitatea unui site cu conținut psihologic putea fi evaluată. Utilizând acest index, rezultatele evaluării unui șir de site-uri au fost mai puțin decât impresionante.

Una dintre cele mai intens utilizate aplicații ale resurselor informaționale cu conținut psihologic bazate pe web are de a face cu interesele vocaționale ale utilizatorilor (Drake & Rudner, 1995; Forrest, 1995; Lorenzen, 1996; Stevens & Lundberg, 1998). Numeroase site-uri oferă informații cu descrieri de profesiuni, posturi, formare profesională, proceduri de aplicare ș.a.

În încercarea de a ajuta utilizatorii să se orienteze în această masă de informații, Doyle și Martorana (1997) au descris tipurile de informație necesare pentru cei care își caută servicii utilizând rețeaua Internet. Informațiile referitoare la carieră nu sunt, totuși, unicul beneficiu al utilizării acestor base de date: Lundberg și Thirsk (1995) au argumentat și demonstrat că rețeaua Internet nu este eficientă doar în extragerea de informații relevante, dar poate totodată servi și ca element pozitiv în dezvoltarea carierei personale, ajutând persoana să se orienteze în realitatea înconjurătoare cu orizonturi vocaționale largi și să-și îngusteze raza de căutare. Chapman și DiBianco (1996) au arătat cum poate fi utilizată eficient rețeaua Internet de către absolvenții de liceu pentru a explora posibilitățile de angajare și educație continuă.

Un exemplu de sistem informațional computerizat comprehensiv și dinamic de orientare profesională este descris de Imel (1996). Varietatea, cantitatea și exactitatea informațiilor oferite de un sistem avansat, atunci când operează pentru diferite tipuri de consumatori și în scopuri diferite, oferă o probă că tehnologiile bazate pe Internet pot fi angajate ca un suport eficient dar nu și substitut al educatorilor și consilierilor de orientare profesională.

Deși dependența de internet nu este recunoscută oficial ca un diagnostic medical, unul dintre simptomele acesteia este timpul mare alocat jocurilor pe calculator, care afectează capacitatea de a lua decizii în viața de zi cu zi.

Studiile anterioare arătau că până la 17,95% dintre adolescenți sunt dependenți de internet, numărul acestora fiind mai mare în țările din Est, comparativ cu cel din cele occidentale.

Potrivit unui nou studiu realizat în Taiwan, pe un eșantion de 2.293 de elevi în clasa a șaptea, simptomele dependenței de internet includ petrecerea pe calculator a unui număr mai mare de ore decât utilizatorul intenționase, precum și semne de insatisfacție în timpul activităților offline, cum ar fi anxietate, plictiseală, iritabilitate.

Din cercetările derulate de Centrul Medical Universitar Kaohsiung din Taiwan a rezultat că sindromul neurologic al deficitului de atenție (ADHD) este asociat dependenței de internet în rândul copiilor. În ceea ce privește fetele, depresia și sociofobia sunt asociate excesului de activitate în mediul online.

Băieții sunt mai mult expuși dependenței de internet decât fetele, la fel și cei care folosesc internetul mai mult de 20 de ore pe săptămână.

"Studiul indică faptul că tinerii care sunt hiperactivi sau sunt diagnosticați cu sindromul ADHD găsesc în internet un refugiu perfect", a spus Michael Gilbert, cercetător la Universitatea din California.

Dependența de internet a luat cea mai mare amploare în țările din Asia. În 2008, de exemplu, un sondaj realizat în China a arătat că peste patru milioane de adolescenți petrec mai mult de șase ore pe zi în mediul online.

Michael Gilbert susține că familiile ar trebui să încerce să integreze internetul în viața domestică. "A pune computerul într-un loc foarte expus, cum este holul, poate integra internetul în viața normală, nu să-l asocieze activităților realizate în secret", a spus el.

Cercetătorul crede că personalul din învățământ și specialiștii în probleme de sănătate trebuie să ia în serios potențialul clinic al dependenței de internet, care ar putea deveni una dintre problemele de sănătate publică majore ale secolului XXI.

Studiu de caz Dependența de internet și repercursiunile asupra copilului

Lot investigat : 40 copii și părinți

Obiective : stabilirea gradului de periculozitate privind dependența de internet

Chestionar copii

1

Ai hard drive-ul mai organizat decat biroul.

Da.

Nu.

2

Ai o sapca sau un tricou imprimat cu logo-ul unei companii de software si chiar ai purtat-o in public.

Da.

Nu.

3

Ai un backup CD pe care pastrezi scorurile la jocuri.

Da.

Nu.

4

Daca ai ceva timp liber in timpul concediului sau a vacantei, joci golf pe calculator.

Da.

Nu.

5

Ai internet de mare viteza – cea mai mare.

Da.

Nu.

6

CD-urile nu-ti mai incap in suporturile gasite in magazin. Le cladesti in diverse cutii.

Da.

Nu.

7

Folosesti CD-uri si DVD-uri drept suport pentru pahare.

Da.

Nu.

8

Cartea ta de vizita e prea mica sa incapa numele, adresa, titlul si toate adresele de e-mail.

Da.

Nu.

9

Stii adresa de mail a lui Bil Gates, insa nu-ti stii CNP-ul.

Da.

Nu.

10

Ai o a doua linie de telefon, special pentru internet.

Da.

Nu.

11

Daca intalnesti o persoana cu care mai vrea sa mai discuti si alta data si ceri numarul de voce, presupunand ca are, la fel ca tine, un numar separat de comunicare online.

Da.

Nu.

12

Iti amintesti cu exactitate data zilei cand ai adus acasa primul tau calculator, insa nu mai stii sigur in ce zi te-ai casatorit.

Da.

Nu.

13

Pentru tine o zi relaxanta la plaja inseamna sa-ti verifici mailurile pe laptop.

Da.

Nu.

14

Iti iei in vacanta instructiunile de la ultimele programe software achizitionate.

Da.

Nu.

15

Iti schimbi screen-saver-ul mai des decat hainele murdare.

Da.

Nu.

16

Computerul, imprimanta, faxul, toate functioneaza mult mai bine decat aparatura electrocasnica.

Da.

Nu.

17

Cand cineva spune ATM te gandesti la Asynchronous Transfer Mode.

Da.

Nu.

18

Cand trimiti o scrisoare prin posta folosesti multe "emoticoane" si prescurtari tipice.

Da.

Nu.

19

Iti accelereaza pulsul intr-o dezbatere despre componente hard sau software.

Da.

Nu.

20

Nu ai pune niciodata copilului tau un nume care (in combinatie cu numele defamilie) sa depaseasca opt litere.

Da.

Nu.

21

Ai marturisit in conversatii online lucruri pe care nu le-ai spus niciodata cuiva fata in fata.

Da.

Nu.

22

Daca cineva te-ar intreba ce este internetul, tu chiar ai fi in stare sa-i raspunzi.

Da.

Nu.

23

Ai trecut de toate nivelele jocului tau preferat intr-o singura zi.

Da.

Nu.

24

Ai cel putin trei jocuri pe calculator, dar niciun pachet de carti complet.

Da.

Nu.

25

Ai abonament la mai mult de o revista de specialitate.

Da.

Nu.

26

Primesti adrese de mail care incep cu "Draga utilizatorule".

Da.

Nu.

27

Poti sa ghicesti adresa web site-ului unei companii, dupa numele acesteia.

Da.

Nu.

28

Nu cumperi produse de la companii care nu au web site sau adresa de mail pentru a fi contactate.

Da.

Nu.

29

Folosesti agenda electronica mai des decat cea obisnuita, de hartie.

Da.

Nu.

30

Ai intrerupt caldura in camera cu calculatoarele, deoarece acestea fac suficienta caldura.

Da.

Nu.

CHESTIONAR APLICAT PĂRINȚILOR PRIVIND UTILIZAREA EXCESIVĂ A INTERNETULUI DE CĂTRE COPII
PRELUCRARE STATISTICĂ

Grup-țintă: 40 de părinți, care au participat la cele două stagii de formare din cadrul proiectului

DATELE PERSONALE ALE PĂRINȚILOR CHESTIONAȚI

Sex: □ Bărbătesc: 10 persoane

□ Femeiesc: 30 persoane

Mediul de proveniență:

Mediul urban: 30

Mediul rural: 10

Vârsta:

□ < 35 – 2 persoane (2 f)

□ 35-40 – 11 persoane (3b si 8 f)

□ 41-45 – 14 persoane (1 b si 13 f)

□ 46-50 – 5 persoane (2b si 3 f)

□ 51-55 – 7 persoane (3 b si 4 f)

□ > 56 -1 persoana (1 b)

f = femeiesc

b = bărbătesc

Nivel studii

DISTRIBUIREA PĂRINȚILOR PE CATEGORII DE VÂRSTĂ

Profesia

Magazioner – 1 persoană

Manager – 1 persoană

Economist – 2 persoane

Preot – 1 persoană

Constructor – 1 persoană

Medic – 1 persoană

Lector – 1 persoană

Secretară – 1 persoană

Turnător – 1 persoană

Nespecificat – 3 persoane

Numar copii

Aveți acasă un calculator?

□ Da – 40 persoane □ Nu – 0

Dacă da, aveți conexiune la Internet?

□ Da – 39 de persoane (10 b si 29 f)

□ Nu – 1 persoana (f)

II. NIVELUL DE CUNOȘTINȚE ALE PĂRINȚILOR ÎN CEEA CE PRIVEȘTE INTERNETUL

1- 3 persoane 1=nivel foarte slab

2 – 8 persoane 2=nivel slab

3 – 14 persoane 3=nivel mediu

4 – 11 persoane 4= nivel bun

5 – 4 persoane 5=nivel foarte bun

Sursele de obținere a cunoștințelor privind utilizarea Internetului

Cele mai folosite motoare de căutare de către părinți

Măsura în care părinții cunosc riscurile folosirii Internetului

1 – 2 persoane

2 – 1 persoană

3 – 12 persoane

4 – 9 persoane

5 – 14 persoane

Nu răspund – 2 persoane

Sursele de obținere a cunoștințelor privind utilizarea Internetului

Cele mai folosite motoare de căutare de către părinți

Măsura în care părinții cunosc riscurile folosirii Internetului

1 – 2 persoane

2 – 1 persoană

3 – 12 persoane

4 – 9 persoane

5 – 14 persoane

Nu răspund – 2 persoane

Ierarhia surselor de pericol prin folosirea excesivă a Internetului

Accesare pagini cu conținut ilegal, imoral, violent, rasist etc.: 5 (34 pers.) 80,5%

Mesaje Spam (de amenințare, hărțuire sexuală etc.) 5 (30 pers.) 70,5%

Participare la fraude pe Internet 5(30 pers.) 70,5 %

Tranzacții financiare nesigure 5 (28 pers.) 70,0%

Dependență de Internet 5 (28 pers.) 70,0%

Comunicare directă cu persoane necunoscute (în chat rooms, blog, msn etc.) 5 (28 pers.) 70,0%

Dependență de Internet 5 (28 pers.) 70,0%

Aprecierea pericolelor folosirii Internetului de către copii
– gruparea pe vârste –

9 ani – 4 persoane

10 ani – 2 persoane

11 ani – 2 persoane

12 ani – 5 persoane

13 ani – 3 persoane

14 ani – 5 persoane

15 ani – 3 persoane

16 ani – 4 persoane

17 ani – 2 persoane

18 ani – 5 persoane

19 ani – 4 persoane

21 ani – o persoana

Intensitatea folosirii Internetului de către copii

Mai puțin de 3 ore pe zi – 16 persoane

Peste 3 ore pe zi – 12 persoane

O dată sau de două ori pe săptămână – 8 persoane

O dată sau de două ori pe lună – 1 persoană

O dată sau de două ori pe an – 0 persoane

Nu știu / Nu sunt sigur – 1 persoană

Altfel (vă rugăm specificați) – tot timpul liber – 2 persoane

Pericolele identificate de către părinți

Comunicare cu persoane necunoscute – 3 persoane

Încercare de furt de date personale – 3 persoane

Deschizi o pagină și găsești site-uri porno – 3 persoane

Site-uri violente – 1 persoană

Mesaje care virusează – 2 persoane

Dependența de jocuri – 1 persoană

Cele mai utile măsuri identificate de părinți

Măsuri de protejare a copiilor

Educarea copilului – 1 persoană

Selecția opțiunilor împreună cu părinții – 1 persoană

Lucrul pe Internet doar după amiază – 1 persoană

Discutarea pericolelor cu copilul – 2 persoane

Limitarea timpului de accesare de către copil – 7 persoane

Exemplul personal al părintelui – 1 persoană

Parolarea calculatorului – 1 persoană

Introducerea de filtre pentru site-uri ilegale si imorale – 3 persoane

Supravegherea/ monitorizarea/ verificarea activității copilului – 15 persoane

Comunicarea permanentă cu copilul – 18 persoane

Conștientizarea riscurilor de către copil – 3 persoane

Restricții la accesarea unor pagini de Internet – 1 persoană

Nu știu – 2 persoane

Nu am luat măsuri – 4 persoane

Am încredere în copil – 1 persoană

Gradul în care pot fi protejați copiii

F. slab 1 – 1 persoană

Slab 2 – 4 persoane

Mediu 3 – 10 persoane

B 4 – 13 persoane

FB 5 – 12 persoane

Concluzii

Jocurile pe calculator dauneaza grav sanatatii, copiii care depasesc cinci ore pe zi in fata calculatorului riscand o dementa temporara, relateaza Daily Mail.

Potrivit unui studiu, copiii si adolescentii care stau prea mult in fata unui computer, socializand online, isi risca sanatatea.

Dependenta de tehnologie afecteaza creierul, incetinind activitatea cerebrala.

“Conexiunile din creier pot fi dezactivate temporar de activitatile cu un continut puternic senzorial – efectiv iti sparge creierii. Sau pot deveni inactive pentru totdeauna prin degenerare- si anume dementa“, sustine Susan Greenfield, un neurolog faimos.

Pe langa dementa, mai exista si alte probleme la care pot fi supusi tinerii care stau peste cinci ore pe zi in fata calculatorului.

Copiii se pot izola, pot trai intr-o lume a jocurilor si pot imita personajele preferate.

In plus, jocurile ii fac pe copii sa nu mai diferentieze realitatea de joc si pot deveni violenti doar pentru ca asa au vazut acolo.

Un studiu realizat de Intuitext subliniaza faptul ca aproape 40% dintre copii intra zilnic pe internet. Pe langa faptul ca lumina de la calculator afecteaza ochii, dependentii de computer risca o scadere a puterii de concentrare si oboseala cronica.

Rezultate slabe la invatatura
E de la sine inteles ca timpul petrecut la televizor sau la calculator le fura copiilor din orele pe care ar trebui sa le foloseasca pentru lectii sau pentru lectura. In plus, televizorul sau calculatorul ii deprind cu metoda “raspunsului pe tava”. Cum sa mai ai rabdare sa inveti, cand totul iti poate fi explicat intr-o pagina pe Google sau intr-o ora de documentar?

Un studiu publicat in 2010 in Jurnalul Asociatiei Medicale Americane arata ca prea mult timp petrecut la televizor la varste fragede poate duce la probleme legate de concentrare si de studiu la scoala, atunci cand ajunge la varste mai mari.

Obezitate
Cu cat stau mai mult la televizor si la calculator, cu atat copiii devin mai sedentari si mai lipsiti de chef de joaca si socilaizare.

Bicicleta, rolele, mingea sau coarda sunt lasate in debara si sunt inlocuite de sotronul cu mouse-ul pe ecran sau de cursele de masini in reteta.

In plus, mai exista si tentatia “ciugulitului” in fata ecranului.

Astfel, in dieta lor ajung popcornul, bomboanele sau cipsurile, usor de infulecat cu ochii atintiti la actiune.

Comportament violent
Copii care urmaresc programe TV violente sau joaca pe calculator astfel de jocuri au tendinta, in timp, sa dezvolte un comportament agresiv.

Exista si reversul acestui tip de atitudine in cazul copiilor care ajung sa creada ca lumea din jurul lor este periculoasa si ca sunt panditi de primejdii la orice pas.

Recomandări pentru părinți

Pune piciorul in prag pana nu e prea traziu si stabileste o limita a numarului de ore petrecut la televizor sau calculator. Faceti un regulament care nu trebuie incalcat, iar pentru orice abatere stabiliti si pedepse sau penalizari.

Daca nu poti sa arunci calculatorul sau sa il ascunzi din calea lor , propuneți o altă activitate. Stati cat mai multe ore departe de tentatiile electronice din casa.

• Implica-i in ativitati in casa, in bucatarie, in curte, in cercuri de pictura, muzica, dans, ore de tenis sau alt sport care le place.

• Provoaca-i copilului inventivitatea si creativitatea cu jocuri noi, puzzel-uri sau carti pentru varsta lui.

Noile reguli vor fi primite cu lacrimi si rugaminti din partea lor . Nu uita, insa, ca primul exemplu pentru ei esti chiar tu. Asa ca e bine sa reduci si din orele tale la televizor sau din timpul petrecut la computer de acasa, pentru a le arata copiilor ca se poate.

Concluzii

Cercetatorii au ajuns la o concluzie ciudata: si una, si alta. Pe de o parte, hiperconectivitatea ofera un efect mixt, incurajeaza talentul si capacitatea de a gasi rapid informatiile de pe web, incita curiozitatea si dorinta de cunoastere. Pe de alta parte, creeaza prin Internet o dependenta nesanatoasa si dezvolta bazele gandirii mecaniciste, in locul celei creatoare.

Faptul este benefic sub aspectul accesului la informatii, dar avand informatiile mereu stocate, avand chiar un aparat in buzunar gata sa gandeasca in locul nostru, acest lucru nu poate deteriora oare gandirea si chiar inteligenta umana?

Exista riscul ca o joaca simpla si usor de manevrat sa anihileze toate beneficiile castigate de societate in multe secole de civilizatie.

In plus, in momentul cand informatiile devin ele insele concentrate intr-un sistem unic, sau poate chiar un canal unic, nimic n-ar impiedica societatea sa-si adopte un sistem totalitar, abuzand de reteaua cu informatii.

Creierul nostru se cere reformatat pentru conditiile noii generatii – spune Danah Boyd, cercetatoare la Microsoft. Vom deveni mai creativi folosind metodele si mecanismele versatile pe care ni le ofera computerul si navigarea pe Internet, potrivit Infoniac.ru.

Alti experti au remarcat ca Internetul functioneaza ca "un creier extern", care adaugat celui intern, ii mareste acestuia atat capacitatea, cat si performantele. In plus, dispunem de un depozit extraordinar pentru stocarea datelor, eliberand spatiile destinate acestui scop din procesele mentale.

Expertul Paul Jones de la Universitatea din Carolina de Nord opineaza ca "inlocuirea memoriei cu un nou sistem de analiza si clasificarea datelor va fi cea mai spectaculoasa binefacere pentru societate, de la sfarsitul secolului XIX si pana la noi".

Cu totii suntem constienti ca traim o noua era a prefacerilor, care impune un nou mod de adaptare a societatii la facilitatile pe care ea insasi si le-a creat.

Sunt lucruri de a caror existenta poate nici nu ne-am dat seama: capacitatea de a sintetiza informatiile, capacitatea de a le cauta in cat mai multe surse, de a le verifica, de a le concentra pe diferite teme si capacitatea de a filtra informatii.

Tehnica de calcul, aflata in permanenta dezvoltare, poate raspunde mult mai sigur, mai sintetizat si mai precis decat creierul nostru tuturor acestor cerinte.

De fapt, aici este cheia problemei: indiferent daca suntem optimisti sua pesimisti progresul tehnic nu-l poate frana nimeni.

Inventarea locomotivei a fost tratata cu ironie, s-a crezut ca descoperirea curentului elecric este o joaca, iar cand Rutherford a conceput modelul atomic, in 1911, nici el insusi nu si-a inchipuit ca, pornind de la ceea ce descoperea si concepea el, omenirea isi va crea cea mai extraordinara sursa de energie, dar si cea mai temuta arma de distrugere.

Nimeni, nici macar Inchizitia, n-a putut opri inventiile si descoperirile pe care societatea si le-a pus in minte. Bun sau rau, este putin probabil ca va fi cineva in stare sa pun frana Internetului.

Bibliografie-Surse b#%l!^+a?

Atkinson,R.L.(2002). Introducere in psihologie.Bucuresti:Editura Tehnica

Cosmovici,A.(2005).Psihologie generala.Iasi:Editura Polirom

Miclea,M.(1999).Psihologie cognitiva .Modele teoretico-experimentale.Iasi:Editura Polirom

Muntean, A.(2009). Psihologia dezvoltarii umane.Iasi: Editura Polirom

Salavastru,D. (2009).Psihologia invatarii.Iasi:Editura Polirom

Zlate,M.(2004).Psihologia mecanismelor cognitive.Iasi:Editura Polirom

Informatică aplicată în psihologie, Suport de curs

(http://www.rider.edu/users/suler/psycyber/psycyber.html

http://marianpopa.tripod.com/

http://www.didactic.ro/materiale-didactice

internet

chestionar dependenta calculator

http://www.ziare.com/internet-si-tehnologie/internet/pe-unii-internetul-ii-face-mai-destepti-pe-altii-dimpotriva

b#%l!^+a?

Bibliografie-Surse b#%l!^+a?

Atkinson,R.L.(2002). Introducere in psihologie.Bucuresti:Editura Tehnica

Cosmovici,A.(2005).Psihologie generala.Iasi:Editura Polirom

Miclea,M.(1999).Psihologie cognitiva .Modele teoretico-experimentale.Iasi:Editura Polirom

Muntean, A.(2009). Psihologia dezvoltarii umane.Iasi: Editura Polirom

Salavastru,D. (2009).Psihologia invatarii.Iasi:Editura Polirom

Zlate,M.(2004).Psihologia mecanismelor cognitive.Iasi:Editura Polirom

Informatică aplicată în psihologie, Suport de curs

(http://www.rider.edu/users/suler/psycyber/psycyber.html

http://marianpopa.tripod.com/

http://www.didactic.ro/materiale-didactice

internet

chestionar dependenta calculator

http://www.ziare.com/internet-si-tehnologie/internet/pe-unii-internetul-ii-face-mai-destepti-pe-altii-dimpotriva

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Stocarea Informatiei In Memoria de Lunga Si de Scurta Durata. Mecanisme Biologice de Stocare Si Gestionare a Cunoasterii (ID: 150642)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Stocarea Informatiei In Memoria de Lunga Si de Scurta Durata. Mecanisme Biologice de Stocare Si Gestionare a Cunoasterii

Copyright Notice

Terorismul Cibernetic In Secolul al Xxi Lea, Si Radicalizarea Lui Intermediul Internetului

Implementarea Tranzactiilor Intr Un Sistem Distribuit Bazat PE Componente

Interfata Realizata cu Labview Pentru Placa de Achizitii de Date National Instruments 6008

Proiectarea Logica a Sistemului Informatic

Realizari Unui Pagini Web In Care Studentii Pot Vizualiza Situatia Scolara

Nevoile Informationale Specifice Imm Urilor

Copyright Notice

Similar Posts