Stipulatia Pentru Altul

CUPRINS

CAPITOLUL I INTRODUCERE

Secțiunea I. Scurt istoric ……………………………….7.

§.1.Dreptul roman…………………………………………………….7.

§.2.Dreptul vechi francez…………………………………………..11.

§.3.Dreptul francez de după adoptarea Codului civil………12.

Secțiunea a II-a Noțiunea de stipulație pentru altul………………………………………………………………………………14.

§.1.Noțiunea de excepție de la principiul relativității efectelor contractului ……………………………………………………15.

§.2.Definiția stipulației pentru altul ……………………………..18.

Secțiunea a III-a. Natura juridică a stipulației pentru altul…………………………………………..18. §.1.Sistemul ofertei……………………………………………………19.

§.2.Sistemul gestiunii intereselor altuia………………………….21.

§.3.Sistemul angajamentului unilateral…………………………..23.

§.4.Sistemul contractului……………………………………………..24.

Secțiunea a IV-a. Aplicații ale contractului în folosul unei terțe persoane………………………25.

§1. Donația cu sarcini…………………………………………………25.

§2. Contractul de transport de bunuri…………………………….28.

§3. Asigurările facultative…………………………………………….31.

§4. Asociația și fundația……………………………………………….33.

§5. Renta viageră………………………………………………………..34.

§6. Concesiunea unor stabilimente de utilitate publică……….35.

CAPITOLUL II CONDIȚIILE DE VALIDITATE

ALE STIPULAȚIEI PENTRU ALTUL

Secțiunea I. Condiții generale………………………………..36.

§1. Capacitatea………………………………………………………….36.

§2. Consimțământul…………………………………………………..37.

§3. Obiectul……………………………………………………………..38.

§4. Cauza…………………………………………………………………40.

§5. Forma………………………………………………………………..41.

Secțiunea a II-a. Condiții speciale…………………………42.

§1. Voința de a stipula în folosul unei terțe persoane……….42.

§2. Terțul beneficiar trebuie să fie determinat sau determinabil……………………………………………………………………….42.

CAPITOLUL III EFECTELE STIPULAȚIEI PENTRU ALTUL

Secțiunea I. Raporturile dintre stipulant și promitent …………………………………………45.

Secțiunea a II-a. Raporturile dintre promitent și terțul beneficiar…………………………………..47.

Secțiunea a III-a. Raporturile dintre stipulant și terțul beneficiar……………………………………………………………………50.

Secțiunea a IV-a. Raporturile dintre beneficiar și avânzii – cauză ai stipulantului…51.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA…..53.

=== Stipulatia pentru altul15 ===

CUPRINS

CAPITOLUL I INTRODUCERE

Secțiunea I. Scurt istoric ……………………………….7.

§.1.Dreptul roman…………………………………………………….7.

§.2.Dreptul vechi francez…………………………………………..11.

§.3.Dreptul francez de după adoptarea Codului civil………12.

Secțiunea a II-a Noțiunea de stipulație pentru altul………………………………………………………………………………14.

§.1.Noțiunea de excepție de la principiul relativității efectelor contractului ……………………………………………………15.

§.2.Definiția stipulației pentru altul ……………………………..18.

Secțiunea a III-a. Natura juridică a stipulației pentru     altul…………………………………………..18. §.1.Sistemul ofertei……………………………………………………19.

§.2.Sistemul gestiunii intereselor altuia………………………….21.

§.3.Sistemul angajamentului unilateral…………………………..23.

§.4.Sistemul contractului……………………………………………..24.

Secțiunea a IV-a. Aplicații ale contractului în folosul unei terțe persoane………………………25.

§1. Donația cu sarcini…………………………………………………25.

§2. Contractul de transport de bunuri…………………………….28.

§3. Asigurările facultative…………………………………………….31.

§4. Asociația și fundația……………………………………………….33.

§5. Renta viageră………………………………………………………..34.

§6. Concesiunea unor stabilimente de utilitate publică……….35.

CAPITOLUL II CONDIȚIILE DE VALIDITATE

                      ALE STIPULAȚIEI PENTRU ALTUL

Secțiunea I. Condiții generale………………………………..36.

§1. Capacitatea………………………………………………………….36.

§2. Consimțământul…………………………………………………..37.

§3. Obiectul……………………………………………………………..38.

§4. Cauza…………………………………………………………………40.

§5. Forma………………………………………………………………..41.

Secțiunea a II-a. Condiții speciale…………………………42.

§1. Voința de a stipula în folosul unei terțe persoane……….42.

§2. Terțul beneficiar trebuie să fie determinat sau determinabil……………………………………………………………………….42.

CAPITOLUL III EFECTELE STIPULAȚIEI PENTRU ALTUL

Secțiunea I. Raporturile dintre stipulant și     promitent …………………………………………45.

Secțiunea a II-a.    Raporturile dintre promitent și terțul                                                                       beneficiar…………………………………..47.

Secțiunea a III-a. Raporturile dintre stipulant și terțul beneficiar……………………………………………………………………50.

Secțiunea a IV-a. Raporturile dintre beneficiar și avânzii – cauză ai stipulantului…51.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA…..53.

                                      BIBLIOGRAFIE

1. Alexandresco Dimitrie,       Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, vol. IV, partea I, Editura Națională, Iași, 1900.

2. Alexandresco Dimitrie,      Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, vol. X, Editura Socec, București, 1991.

3. Aubry C., Rau C., Cours de Droit civil francais, vol. IV, Paris, 1869.

4. Aubry C., Rau C., Cours de Droit civil francais, vol. VII, Paris, 1869.

5. Beleiu Gheorghe, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură și Presă "Șansa" S.R.L., București, 1992.

6. G. Baudry-Lacantinerie, Précis de Droit civil, vol. III, Editura L. Larose et Forcel, Paris, 1888.

7. Cantacuzino Mihai

Barbu, Elementele dreptului civil, București, Editura Cartea Românească S.A., 1921.

8. Căpățînă Octavian, Contractul comercial de transport, Editura Lumina Lex, București, 1995.

9. Colin Ambroise,

Capitant Henry, Cours elementaire de Droit civil francais, vol. 2, Paris, 1931.

10. Colin Ambroise,

Capitant Henry, Cours elementaire de Droit civil francais, vol. 3, Paris, 1929.

11. Cosmovici Paul

      Mircea, Drept civil. Drepturi reale. Obligații. Legislație, Editura ALL, București, 1996.

12. *** Corpus Juris Civilis, vol. I, Lipsiae, 1872.

13. Deak Francisc, Contracte civile și asigurări, vol. II, Editura Actami, București, 1995.

14. Deak Francisc, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, București, 1996.

15. Fontaine Michelle,

Cavalerie Robert,

Fouilhe Danielle, Droit, Paris, 1990.

16. Fuzier-Herman, Code civil. Supplément, Paris, 1902.

17.Filip Gheorghe, Dreptul transporturilor, Casa de Editură și Presă "Șansa" S.R.L., București, 1993.

18.* * * Code civil, Dalloz, Paris, 1988-1989

19. Hamangiu Constantin,

Rosetti-Bălănescu I.,

Băicoianu Al., Tratat de drept civil român, vol. II, Editura Naționala, București, 1929.

20. Hamangiu Constantin,

Rosetti-Bălănescu I.,

Băicoianu Al., Tratat de drept civil român, vol. III, Editura Naționala, București, 1928.

21. Hamangiu C.,

Georgean N., Codul civil adnotat, Editura librăriei "Universala" Alcalay & Co., vol.III, IV, VII București, 1925.

22. Molcuț Emil,

Oancea Dan, Drept roman, Casa de editură și presă "Șansa" S.R.L., București, 1993.

23. Planiol Marcel, Traité élémentaire de droit civil, vol. II, Librairie générale de droit & de jurisprudence, Paris, 1905.

24.* * * Pandectele române / 1924, București, 1925.

25. Popescu-Brăila

      Tudor R., Drept civil, I, București, 1993.

26. Safta-Romano Eugeniu, Contracte civile, vol. II, Editura Graphix, Iași, 1993.

27. Stătescu Constantin,

Bîrsan Corneliu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura ALL, București, 1992.

28. Sâmbrian Teodor, Drept roman. Principii, instituții și texte celebre, Casa de editură și presă "Șansa" S.R.L., București, 1994.

29. Stoica Valeriu, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Editura ALL, București, 1997.

30. Titulesco Nicolas, Essai sur une théorie générale des droits eventuels, Bucarest, 1908.

31. Viollet Paul, Histoire du droit civil français, Librairie de la Société du Recueil Général des Lois et des Arrets, Paris, 1905.

32. Vlachide P.C., Repetiția principiilor de drept civil, vol. II, Editura Europa Nova, București, 1994.

33.Zachariae K., Droit civil francaise, vol.V, Paris, 1860.

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

Secțiunea I Scurt istoric

De-a lungul timpului, instituția stipulației pentru altul a fost supusă unor regimuri juridice diferite, după cum a fost vorba de un sistem de drept sau altul.

Vom trece în revistă modurile în care a fost reglementată această instituție juridică în sistemele de drept clasice, anume dreptul roman, vechiul drept francez – cutumiar și al provinciilor de drept scris. De asemenea, în cuprinsul acestui capitol vom face câteva referiri la ceea ce a adus nou în această materie Codul civil francez de la 1804.

§.1. Dreptul roman.

În dreptul roman, actul juridic civil producea efecte numai între părțile contractante. Principiul relativității efectelor contractului s-a menținut nealterat în întreaga istorie a dreptului roman, găsindu-și la comentatori următoarea formulare: res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest (contractul încheiat între unii nici nu vatămă, nici nu profită altora).

Această regulă a dat cadrul general în care a evoluat materia contractelor și și-a găsit expresia în trei principii mai importante: nulitatea stipulațiunii pentru altul, nulitatea promisiunii pentru altul și nereprezentarea în contracte.

În ceea ce privește crearea de drepturi în folosul unuor terți care nu au participat la încheierea actului, mecanismul prin care se formează această stipulațiune se bazează pe formalismul verbal al întrebării și răspunsului. Acest mecanism este următorul: Primus îl întreabă pe Secundus: Spondesne mihi Tertio centum dare? (Promiți să te îndatorezi față de mine să-i dai o sută lui Tertius?); iar Secundus răspunde: Spondeo (Promit). Se naște întrebarea dacă acest contract este valabil, altfel spus dacă beneficiarul acestui contract, Tertius are vreo acțiune împotriva debitorului Secundus. Răspunsul este negativ, având în vedere principiul alteri stipulari nemo potest ("nimeni nu poate stipula pentru altul"). Deși principiul a fost formulat în legătură    cu stipulațiunea – care este un contract solemn -, el se aplică și contractelor și pactelor. Stipulația pentru altul este nulă atât față de Primus, deoarece acesta nu are nici un interes în cauză, cât și față de Tertius, pentru că nu a participat la încheierea contractului.

Pentru că acest principiu, din punct de vedere practic, era o piedică în calea necesităților practice, romanii au creat un mecanism care să facă executorie stipulațiunea pentru altul, cu toate că în sens formal ea rămânea nulă. Această modalitate indirectă a constituit-o "stipulatio poenae" (stipulația unei despăgubiri), care constituia un contract accesoriu pe lângă stipulația pentru altul. Astfel, după ce se încheia stipulația pentru altul (contractul principal), intervenea stipulatio poenae, prin care Secundus se obliga față de Primus ca în cazul în care nu-și va executa obligația față de Tertius să-i plătească lui Primus o sumă de bani cu titlu de amendă. Această a doua obligație este valabilă întrucât urma să își producă efectele între părți, și, chiar dacă prima obligație este nulă, Secundus prefera să o execute, deoarece prin stipulatio poenae el se obliga la o sumă mult mai mare decât cea inițială.

În ciuda atitudinii lor conservatoare, vechii jurisconsulți și constituțiile imperiale au dat o serie de decizii care au redus importanța regulii nulității stipulației pentru altul. Au fost admise excepții în cazul donației cu sarcini, situația referitoare la restituirea dotei, cazul mandantului care face o stipulațiune în favoarea mandatarului său și cazul celui care încheie o stipulație pentru cotutore, în scopul bunei administrării a tutelei.

§.2. Dreptul vechi francez.

Vechiul drept francez a păstrat regulile dreptului roman în materia stipulației, regula romană alteri stipular non potest rămânând în ființă. În sens invers, dreptul germanic admitea stipulația în beneficiul altuia și, sub influența cutumelor germanice, Pothier a acceptat stipulația pentru altul în dreptul francez (Pothier, Obligations, vol.II, p.32), încercând să găsească o explicație în ideea unei obligații naturale. Cum obligațiile naturale nu dau naștere unei acțiuni în justiție (debetur sed non exigitur) jurisconsultul francez admitea că stipulația pentru altul putea să oblige civiliter (generând acțiuni în justiție) în situația în care beneficiul promis terțului constituie o condiție înserată în contractul încheiat între părțile contractante, sau dacă reprezenta o sarcină impusă de stipulant promitentului, în cadrul unei liberalități, sarcină de care să profite terțul beneficiar al stipulației (liberalitatea sub modo).

Prin urmare opera de lărgire a cercului excepțiilor ce erau cuprinse în regulile venite din dreptul roman a fost realizată prin două procedee, după cum urmează:

1. s-a recunoscut terțului străin de contract și beneficiar al stipulației capacitatea de a primi plata de la promitent, prin înlăturarea imposibilității de acțiune care i s-ar fi putut opune, dacă s-ar fi păstrat soluția din dreptul roman; prin urmare, când un creditor care stipula pentru el însuși, spunea că plata poate fi făcută unui terț, iar acestă declarație dădea naștere unui drept în persoana terțului beneficiar;

2.    stipulația pentru altul este valabilă și produce efecte juridice nu în toate cazurile, ci numai atunci când: pe de o parte, în toate cazurile în care însoțește înstrăinarea unui lucru, cu titlu gratuit; iar pe de altă parte, în toate situațiile în care stipulantul are un interes personal și important în ceea ce privește valoarea lui evaluată în bani.

§.3.Dreptul francez de după adoptarea Codului civil

Dreptul civil francez a preluat concepția lui Pothier, prin introducerea a două articole în Codul civil: 1119 și 1120.

Potrivit art.1119:

"On ne peut, en générale, s'engager, ni stipuler en son propre nom, que pour soi-même."

Art.1121 dispune că:

"On peut pareillement stipuler au profit d'un tiers, lorsque telle est la condition d'une stipulation que l'on fait pour soi-mêeme ou d'une donation que l'on fait a un autre.Celui qui a fait cette stipulation ne peut la revoquer, si le tiers a déclaré vouloir en profiter.

După cum se poate observa, art.1119 conține regula potrivit căreia nu se poate stipula pentru altul. El nu este decât o consecință a unui principiu, anume că toate obligațiile presupun în mod necesar un singur debitor și un singur creditor.

Dar, în continuare, art.1121 arată excepțiile de la regula instituită de articolul precedent.

După cum s-a arătat, dispozițiile art.1119 și 1120 C.civ. francez sunt dominate de ideea că eficacitatea stipulației pentru altul depinde de    realizarea unui interes direct sau indirect (fie chiar artificial – creat prin adăugarea unei clauze penale) pe care stipulantul îl are la îndeplinirea de către promitent a prestației impusă acestuia din urmă în favoarea terțului beneficiar.

Același autor arată că în ceea ce privește eficacitatea stipulației pentru altul, este suficient ca stipulantul să aibă un interes pur moral la îndeplinirea prestației promitentului de către terț, ceea ce înseamnă că stipulantul, în caz de neexecutare din partea promitentului, are o acțiune în contra acestuia, fără ca exercițiul aceste acțiuni să fie supus condiției de a-și justifica interesul său, care este întotdeauna presupus ca rezultând din încheierea contractului.

Acest lucru, continuă autorul, este general recunoscut chiar de jurisprudența și doctrina franceză, iar în ceea ce privește dreptul nostru – unde nu avem nici un text de lege care să reglementeze stipulația pentru altul – aceste concluzi se deduc din principiile generale.

Reducând varietatea stipulațiilor în favoarea altor persoane la tipurile caracteristice ale acestui fel de contract, Și ținând seama de art.1119 – 1120 C.civ.francez, dar și de dezvoltările jurisprudențiale, ele pot fi concentrate în următoarele trei tipuri:

1.stipulații prin care se creează un beneficiu în folosul unei terțe persoane;

2.stipulații prina care se efectuează o liberalitate cu sarcini;

3.stipulații prin care se urmărește satisfacerea unui scop de ordin moral sau material în profitul unei persoane cu care stipulantul se găsește în raporturi juridice preexistente.

Secțiunea a II-a. Noțiunea de stipulație pentru altul

Fiind un contract de genul celor nenumite, stipulația pentru altul nu este definită de legiuitor prin reguli speciale, ea fiind stabilită de părțile contractante, în funcție condițiile reale în care își dau acordul de voință, fie prin combinarea unor elemente specifice diferitelor contracte numite, fie prin stabilirea unor elemente noi, independent de orice contract numit.

§.1. Noțiunea de excepție de la principiul relativității efectelor contractului

Relativitatea efectelor contractului exprimă ideea că drepturile    și obligațiile născute din contract aparțin, respectiv incumbă, direct părților contractante și, ca principiu, numai lor. Într-o poziție asemănătoare părților se află succesorii acestora – succesorii universali sau cu titlu universal, succesorii particulari și, într-o numită măsură, creditorii chirografari.

Excepția de la principiul relativității efectelor contractului va trebui să însemne că drepturile sau, după caz, obligațiile pot aparține, respectiv să incumbe nemijlocit unor persoane care nu au participat nici direct, nici prin reprezentare la formarea contractului și nici nu au calitatea de succesori ai părților.

În legătură cu stabilirea excepțiilor de la principiul relațivității efectelor contractului, se pun două întrebări:

– este posibil ca o persoană străină de contract să poată fi obligată printr-un contract la care nu a fost parte? Poate să existe o excepție, sub acest aspect, de la principiul relativității efectelor contractului?

Răspunsul este negativ: ca principiu, nimeni nu poate fi obligat printr-un contract la care nu a fost parte. Așa-numita promisiune a faptei altei persoane nu constituie o infirmare a acestui răspuns(o rezervă va trebui totuși să facem pentru cazul contractului colectiv de muncă, dar care interesează materia dreptului muncii);

– este posibil ca o persoană, total străină de contract, să dobândească direct și nemijlocit drepturi, pe baza unui contract la care nu a fost parte?

La cea de-a doua întrebare răspunsul este afirmativ. Este cazul contractului în folosul unui terț, denumit și stipulația pentru altul, care constituie o veritabilă excepție de la principiul relativității efectelor contractului.

Literatura de specialitate clasifică excepțiile în aparente și reale, incluzând în cadrul excepțiilor aparente promisiunea faptei alteia.

În ceea ce privește latura activă a raportului obligațional, autorii au identificat ca fiind excepții de la principiul relativității efectelor contractului:

-    stipulația în folosul altei persoane;

– invocarea contractului în cadrul unei acțiuni directe (cazul contractului de antrepriză pe clădiri – art.1488 C.civ.; cazul contractului de mandat – art.1542 alin.final C.civ.; un alt caz este cel prevăzut la art. 41 din Legea societăților comerciale nr. 31/1990 în sensul că în cazul încălcării de către administratorii ce au dreptul de a reprezenta societatea a interdicției de a transmite acest drept, dacă posibilitatea de a-l transmite nu le-a fost acordată în mod expres, societatea nu este obligată față de terți, dar poate pretinde de la cel substituit beneficiile realizate din operația respectivă).

§.2. Definiția stipulației pentru altul

Dacă nimeni nu poate fi obligat prin voința altcuiva, nimic nu se opune ca o persoană să beneficieze, în mod direct, de drepturi ce îi sunt conferite printr-un contract, la care nu are calitatea de parte și față de care își menține calitatea de terț.

Contractul în folosul altei persoane poate fi definit ca fiind acel contract prin care o parte, denumită stipulant, dispune ca cealaltă parte, denumită promitent, să dea, să facă sau să nu facă ceva în folosul unei terțe persoane, străine de contract, denumite terț beneficiar.

Dreptul terțului se naște direct și în puterea convenției dintre stipulant și promitent. Doar exercițiul dreptului subiectiv astfel născut depinde de voința terțului beneficiar.

Secțiunea a III-a. Natura juridică a stipulației pentru    altul

De-a lungul timpului, literatura de specialitate a încercat să răspundă întrebărilor referitoare la natura operației prin care două părți contractante pot da naștere, prin contractul lor, unui drept în folosul unui terț, pe care principiu de drept, pe ce noțiune elementară se poate baza rezultatul obținut. Așa au luat naștere teoria ofertei, teoria gestiunii intereselor altuia, teoria angajamentului unilateral, teoria contractului; toate aceste teorii să justifice, fiecare în parte, producerea efectelor în patrimoniul terțului.

§.1.Sistemul ofertei

Acest prim mod de înțelegere a stipulației pentru altul se bazează pe următorul raționament: stipulantul oferă terțului beneficiar dreptul pe care el l-a dobândit prin încheierea unui contract cu promitentul; oferta trebuie acceptată de către terț pentru ca angajamentul promitentului să devină ferm și să producă efecte juridice. Acceptarea odată pronunțată, ea retroactivează până în ziua încheierii contractului și terțul devine creditorul personal al promițătorului.

Teoria a fost criticată din mai multe puncte de vedere.

În primul rând, nașterea dreptului în favoarea terțului nu este numai rezultatul voinței creditorului; ambele părți de comun acord se învoiesc ca prestația să fie dobândită de terța persoană. Dar, întrucât sistemul ofertei nu ia în seamă voința părților pentru că nu ține seama decât de voința creditorului ofertant, stipulația în folosul altcuiva nu este un contract, ci o consecință a unui contract sau o modalitate a contractului, hotărâtă de ambele părți.

În al doilea rând, stipulația n-ar fi perfectă decât în momentul acceptării ofertei de către terțul beneficiar. În întărirea acestei afirmații să presupunem următoarele situații. Dacă creditorul ofertant ar muri înainte de acceptare, stipulația ar fi caducă (soluție care ar zădărnici orice contract de asigurare asupra vieții încheiate în favoarea terților). În același sens, orice creanță oferită terțului face parte, până la acceptare, din patrimoniul creditorului fiind afectată ca atare de dreptul de gaj al creditorilor acestuia din urmă. Astfel, în caz de insolvabilitate a creditorului ofertant, terțul ar urma să fie considerat ca un simplu creditor chirografar, primind numai o cotă parte din dreptul său. O astfel de consecință ar fi total contrarie celei pe care părțile au avut-o în vedere la formarea contractului.

O altă consecință, legată de teoria care explică stipulația printr-o ofertă adresată de stipulant terțului, este aceea că dreptul de creanță al beneficiarului, trebuind să traverseze patrimoniul stipulantului, este supus raportului și reducțiunii pe care le pot pretinde moștenitorii stipulantului, după decesul acestuia. În scopul păstrării egalității între succesori și al garantării dreptului lor de rezervă, Codul civil român a creat două instituții care răspund acestei finalități: anume instituția raportului și aceea a reducțiunii.

În virtutea primei moștenitorii-rezervatori (descendenții și soțul supraviețuitor) sunt obligați să aducă la masa succesorală bunurile pe care le-au primit cu titlu de donație de la autorul comun. Reducțiunea este acțiunea pe care moștenitorii-rezervatori o au împotriva donatorilor și a legatarilor spre a cere reducerea liberalităților excesive consimțită de autorul lor, prin care li s-a atacat rezerva garantată de lege din averea defunctului autor. Cei care au primit de la defunctul autor peste limita părții lui disponibile sunt supușu reducțiunii pentru reîntregirea rezervei.

Dacă liberalitatea facută pe cale de stipulație este conferită unuia dintre moștenitorii săi cu rezervă (copil sau soț), ceilalți moștenitori rezervatari ai stipulației vor putea pretinde raportul și, eventual reducerea liberalității, astfel că stipulația nu și-ar putea atinge scopul urmărit.

Aceasta, fiind urmărit de stipulant, este totdeauna de a face dreptul creat de el terțului beneficiar să nu treacă prin patrimoniul său, al stipulantului, ci să se fixeze de-a dreptul în patrimoniul terțului, la data când acesta acceptă stipulația.

§.2.Sistemul gestiunii intereselor altuia

Insuccesul explicării naturii juridice a stipulației pentru altul, prin teoria ofertei, a determinat, cum era de așteptat, elaborarea unei teorii.S-a încercat explicația stipulației prin gestiunea de afaceri.

Din punctul de vedere al acestui sistem, acceptarea terțului joacă rolul unei ratificări a actului întreprins din propria inițiativă a creditorului stipulant, care poate fi deci considerat ca un gestor al intereselor altcuiva.

Această teorie prezintă numeroase neajunsuri.

1.În primul rând, se face abstracție de natura contractulă a raportului dintre stipulant și promitent și de intenția comună în care aceștia au acționat.

2.În altă ordine de idei, noțiunea clasică    a gestiunii intereselor altei persoane, așa cum o definește art. 987 C. civ., echivalează cu amestecul gestorului în afacerile cuiva, afaceri existente deja în patrimoniul geratului (în cazul nostru al terțului).

S-a mai arătat că dacă ratificarea lui dominus rei (a stăpânului afacerii) face din gestor un mandatar al geratului, cu efect retroactiv, faptul se explică ușor, pentru că gestorul nu a lucrat în numele său, ci pe contul altuia, al geratului, al lui dominus rei.

Dimpotrivă, stipulantul lucrează în numele lui însuși, astfel că ratificarea cu valoare retroactivă de mandat este exclusăprin ipoteză, ca incompatibilă, pentru că nimeni nu poate fi mandatarul unei persoane pe care nu o poate reprezenta.

Lucrând în numele său propriu – chiar dacă o face în interesul altuia, ca în cazul donației cu sarcină – stipulantul nu poate fi mandatar; contractul se încheie între el și promitent, astfel că acceptarea beneficiarului nu se analizează într-o ratificare cu efecte retroactive de mandat.

Apoi, gestiunea de afaceri implică necesitatea despăgubirii gestorului pentru sumele vărsate de el în contul geratului, cum prevede art.991 C.civ., lucrurile petrecându-se aidoma ca la mandat.

Or, în stipulația pentru altul nu poate fi vorba de nici o reglare de conturi și de nici o despăgubire a stipulantului de către terțul beneficiar, care profită pur și simplu de opera stipulantului, fără a-i datora nimic în schimb.

§.3.Sistemul angajamentului unilateral

O altă teorie încearcă să explice dreptul terțului beneficiar pornind de la ideea puterii obligatorii a actului unilateral de voință.

Potrivit aceste teorii, mecanismul stipulației pentru altul ar fi următorul: între stipulant și promitent inervine un contract, la care se adaugă un angajament unilateral al promitentului prin care acesta se obligă, față de terțul beneficiar, la o anumită prestație.Din acest angajament unilateral, s-ar naște, direct în patrimoniul terțului un drept de-sine-stătător.

În general, doctrina nu și-a îndreptat atenția prea mult asupra acestui sistem, fiind incompatibilă cu caracterul contractual al stipulației pentru altul, aducându-se numeroase critici..

Faptul generator al obligației nu este o voință unilaterală, ci acordul de voință dintre stipulant și promitent și acest sistem ar nesocoti voința comună a părților contractante. Se disting aici trăsături caracteristice ale raporturilor dintre părți și dintre acestea și terțul beneficiar.

§.4.Sistemul contractului

Acest sistem era denumit în doctrina mai veche "sistemul nașterii directe a dreptului".

În lumina acestui sistem, dreptul terțului ia naștere direct în persoana lui, în momentul acordului de voințe în raportul dintre creditorul stipulant și debitorul promitent.

Unii autori, în special francezi, critică acest sistem și îi impută faptul că nu face decât să descrie operațiunea juridică și să-i constate rezultatele, în loc să o explice în mod rațional.

Doctrinarii români înclină spre acest din urmă sistem, pentru că stipulația în folosul altcuiva este rezultatul voinței comune a părților contractante. Acest acord de voințe are puterea de a da naștere unui drept direct în persoana unui străin, pentru că aceasta este înțelegerea părților și pentru că nu există nici un motiv care să împiedice un astfel de rezultat. Astfel, terțul beneficiar, ca și moștenitorul, poate refuza drepturile ce a dobândit, însă nu este nevoie de nici un fel de comsimțământ din partea lor pentru a dobândi beneficiul stipulației. Acceptarea stipulației nu face decât să întărească asupra terțului acceptant dreptul deja născut în persoana sa.

După prezentarea acestor concepții, precizăm că unii autori au ajuns la concluzia că toate sistemele expuse conțin o parte de adevăr și că, pentru a ajunge la o explicație completă a mecanismului stipulației, ele trebuie îmbinate într-o explicație unică.

Secțiunea a IV-a Aplicații ale contractului în folosul unei terțe persoane

Potrivit legislației civile în vigoare, orice convenție poate fi încheiată, chiar dacă ea nu este prevăzută expres în Codul civil, cu singura condiție, de ordin general, ca ea să nu contravină dispozițiilor imperative ale legii ori regulilor de conviețuire socială.

§.1. Donația cu sarcini

O primă aplicație a stipulației pentru altul o constituie donația cu sarcini.

S-a arătat că stipulația în favoarea unei terțe persoane, făcută cu intenția de a gratifica (donandi causa), reprezintă o donație indirectă, scutită de formele prevăzute pentru donații.

Donația indirectă realizată pe calea stipulației pentru altul prezintă însă și alte particularități față de regulile generale ale donațiilor.

Această donație se realizează independent de acceptarea donației de către donatar (terțul beneficiar) și de notificarea accetării donatorului-stipulant, întrucât dreptul stipulat în favoarea terțului beneficiar (donatar)se naște direct și nemijlocit în patrimoniul său din momentul încheierii contractului între stipulantul-donator și promitent.

Acceptarea donației – având drept efect numai consolidarea (și nu nașterea) dreptului în patrimoniul terțului-beneficiar (donatar) – poate fi făcută nu numai de către donatar, ci și de către succesorii săi în drepturi, și nu numai în timpul vieții, dar și după moartea donatorului (ori după ce a devenit incapabil).

Donația devine irevocabilă numai din momentul acceptării. Până la consolidarea prin acceptare a dreptului în patrimoniul donatarului, donatorul-stipulant (nu și succesorii săi în drepturi) poate revoca donația ad nutum. Înseamnă că până la acceptare nu operează forța obligatorie a contractului (irevocabilitatea de gradul I). În schimb, principiul irevocabilității donațiilor (irevocabilitatea de gradul II) trebuie să fie respectat; dreptul stipulat în favoarea donatarului se naște valabil în patrimoniul său din momentul încheierii contractului    dintre stipulant și promitent numai dacă stipulația nu conține clauze incompatibile cu principiul irevocabilității donațiilor.

Se precizează faptul că dacă donația indirectă (stipulația făcută donandi causa) este prevăzută în cadrul unei donații directe (donație cu sarcini) – donație dublă făcută printr-un singur act juridic – donația directă va fi guvernată, evident, de regulile aplicabile donațiilor (formă autentică sau dar manual, principiul irevocabilității, acceptarea de către donatarul direct și notificarea acceptării etc.). Numai în privința sarcinii stipulate, care este o donație indirectă grefată pe o donație directă, se aplică regulile specifice stipulației pentru altul.

În ce privește capacitatea de a face și de a primi donații, urmează a fi examinată, în acest caz, atât în raporturile dintre părțile donației directe (stipulant și promitent), cât și în raporturile dintre donatorul stipulant și donatarul-terț beneficiar. În schimb, în raporturile dintre promitentul-donatar direct și terțul beneficiar – donatar indirect – fiind vorba de executarea unei obligații – problema capacității de a face sau de a primi donații nu se pune. De exemplu, medicul curant al promitentului poate cere executarea sarcinii stipulate în favoarea sa (dacă nu este medicul curant al stipulantului-donator).

Prin excepție de la regula capacității donatarului-terț beneficiar de a primi donații, se recunoaște    validitatea sarcinii stipulate în favoarea unei persoane viitoare (neconcepute), cu condiția existenței ei la data executării sarcinii, de exemplu, sarcina stipulată în favoarea copilului care se va naște din căsătoria pe care o va încheia nepoata donatorului.

§.2. Contractul de transport de bunuri

Este considerat ca o aplicație a stipulației pentru altul și contractul de transport de bunuri, atunci când expeditorul convine cu transportatorul, ca acesta din urmă să predea încărcătura către o terță persoană denumită destinatar și care nu este parte a contractului de transport. Expeditorul are în acest caz calitatea de stipulant, transportatorul pe aceea de promitent, iar destinatarul calitatea de terț beneficiar.

În literatura de specialitate se susține că, datorită faptului că destinatarul dobândește un drept propriu față de cărăuș, drept izvorât din contractul încheiat de cărăuș cu expeditorul (dreptul de a dispune de marfă), drepturile destinatarului sunt identice cu cele ale terțului beneficiar din stipulația pentru altul. S-a arătat că acestea sunt două situații distincte, deosebirile dintre ele constând în primul rând din faptul că, în cazul stipulației în folosul altuia, terțul beneficiar dobândește drepturile sale din momentul încheierii contractului dintre stipulant și promitent, pe când în cazul contractului de transport destinatarul dobândește dreptul la eliberarea mărfii numai din momentul când marfa a ajuns la destinație și este pusă la dispoziția sa, moment până la care expeditorul are dreptul, de regulă, de a dispune de marfă, schimbându-i destinația (dreptul de contraordin).

În al doilea rând, terțul beneficiar poate deveni numai titular de drepturi, deoarece nu poate fi obligat printr-un act de voință aparținând altcuiva, pe când destinatarul dintr-un contract de transport poate avea atât drepturi, cât și obligații, ca de exemplu, de a achita prețul transportului și alte cheltuieli de trnsport, prin aceasta el se asociază sau aderă la contractul de transport (care inițial s-a încheiat între expeditor și cărăuș), adică îl acceptă.

În al treilea rând, trebuie subliniat că adesea, în practică, în baza aceluiași contract de transport, cărăușul este acționat concomitent de expeditor și de destinatar (de exemplu, de către expeditor pentru restituirea unor diferențe de taxe de transport, iar de către destinatar pentru a răspunde pentru lipsurile cantitative sau calitative constatate la sosirea mărfii la destinație). Acest lucru contravine teoriei stipulației pentru altul, conform căreia, din momentul aderării destinatarului la contractul de transport, expeditorul nu ar mai avea, în principiu, dreptul de a acționa pe cărăuș, deoarece prin primirea scrisorii de trăsură și a mărfii de către destinatar, acesta s-ar substitui expeditorului în ceea ce privește valorificarea oricărui drept derivând din contractul de transport.

Ținând seama de aceste deosebiri, în literatura de specialitate s-a ajuns la concluzia că ideea stipulației pentru altul nu poate explica pe deplin poziția destinatarului în contractul de transport poziția sui generis, care nu poate fi încadrată în principiile aplicabile stipulației, deși din multe puncte de vedere se aseamănă cu aceasta. Concluzionând, contractul de transport este o stipulație pentru altul cu unele particularități.

Datorită faptului că legislația în vigoare atribuie un rol activ tuturor părților din contractul de transport, inclusiv destinatarului (chiar de la încheierea contractului anual de prestații de transport), în doctrină s-a arătat că ar fi necesar să se reexamineze poziția destinatarului în contractul de transport pentru a se vedea în ce măsură caracterul de contract bipartit mai corespunde în prezent și dacă n-ar trebui să se adopte un nou punct de vedere, potrivit căruia acest contract este unul tripartit, ceea ce ar corespunde mult mai bine realităților economice prezente care cer ca toate părțile dintr-un asemenea contract să aibă un rol activ.

Recent, autorii s-au raliat opiniei potrivit căreia, poziția destinatarului în contractul de transport poate fi explicată pe deplin prin instituția stipulației în folosul altuia, fiind o aplicație specifică a acestei instituții juridice, drepturile destinatarului se nasc în momentul încheierii contractului dintre expeditorul stipulant – promitent, indiferent de faptul că terțul beneficiar-destinatarul a acceptat sau nu dreptul stipulat în favoarea sa. Exercițiul acestor drepturi este însă suspendat prin efectul legii până în momentul ajungerii mărfii la destinație, când destinatarul ia cunoștință că în folosul său există o stipulație pe care o poate accepta, aderând astfel la contractul de transport sau o refuză.

Acceptarea (aderarea la contract) destinatarului nu are efect constitutiv de drepturi, deoarece acestea s-au născut chiar din momentul încheierii contractului de transport de către expeditor și deci, prin ea, destinatarul își consolidează numai acele drepturi stipulate anterior în favoarea sa.

§.3. Asigurările facultative

Conform legislației în vigoare, respectiv Legea nr. 136/29.12. 1995, art. 9:

"Prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o prima asiguratorului, iar acesta se obligă ca, la producerea unui anume risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, denumită în continuare îndemnizație, în limitele și termenele convenite."

Contractul ce se va încheia în formă scrisă (art. 10 din legea menționată).

Asigurările facultative sunt acele contracte încheiate de asigurat, prin simplul său acord de voință, nefiind obligat prin lege la încheierea acestora.

În asigurările de persoane suma asigurată se plătește asiguratului ori beneficarului desemnat de acesta. În cazul decesului asiguratului, dacă nu s-a desemnat un beneficiar, suma asigurată se plătește moștenitorilor săi în calitate de beneficiari.

Ca aplicație a stipulației pentru altul, asigurare facultativă de persoane presupune desemnarea unui terț beneficiar, care se poate face fie la încheierea contractului, fie în cursul executării acestuia prin declarație scrisă comunicată asiguratorului sau prin testament. În cazul în care au fost desemnați mai mulți beneficiari, ei au drepturi egale asupra sumei asigurate (art. 34 din Legea nr.136/1995). Dacă unul dintre beneficiari nu există la survenirea riscului asigurat, nu poate ori nu voiește să exercite dretul stiulat în favoarea sa sau este decăzut din drepturi pentru că a produs intenționat decesul asiguratului, suma asigurată se va plăti celorlalți beneficiari.

Terțul beneficiar se bucură de acțiune directă împotriva asiguratorului. Deoarece suma asigurată nu intră în patrimoniul asiguratului nici în timpul vieții, nici după moartea acestuia, "creditorii asiguratului nu au dreptul să urmărească suma asigurată cuvenită beneficiarului" (art. 38 alin 2). Din aceleași motive se consideră că suma asigurată nu este supusă nici reducțiunii, ca liberalitate excesivă, nici raportului, ca donație îndirectă.

De reținut este faptul că beneficiarul trebuie să fie o persoană determinată sau cel puțin determinabilă la survenirea cazului asigurat, inclusiv o persoană viitoare.

În sfârșit, menționăm că asiguratorul are dreptul să opună beneficiarului (inclusiv moștenitori) toate apărările pe care le putea opune asiguratului în temeiul contractului de asigurare.

§.4. Asociația și fundația

Asociația și fundația reprezintă acte prin care o persoană fizică sau juridică constituie un patrimoniu distinct și autonom de propriul patrimoniu și îl pune în slujba realizării unui scop, ideal, obiectiv de interes obștesc.

Deci ea este totdeauna inspirată de o idee dezinteresată, culturală sau filantropică.

Sediul materiei acestora se află în Legea nr. 21/15.02.1924. În conformitate cu această lege, se disting două tipuri de fundații: fundația între vii și fundația testamentară.

S-a decis că liberalitatea făcută pentru înființarea și întreținerea unui spital este una în folosul zonei geografice respective și ca atare, în folosul unei persoane morale existente.

Prin urmare, asociația și fundația este o varietate de stipulație pentru altul, întrucât ea este o liberalitate făcută unei persoane, cu destinația de a servi unui scop determinat.

§.5. Renta viageră

În dreptul civil român, renta viageră este reglementată în art. 1639 și urm. C. civ., fiind un contract tipic aleatoriu.

Prin contractul de rentă viageră, o persoană înstrăinează un bun sau plătește o sumă de bani (capital) în schimbul unei prestații periodice în bani, care urmează a i se plăti până la decesul său.

După cum se poate observa din dispozițiile Codului civil, renta viageră poate rezulta uneori dintr-un contract, poate lua naștere cu titlu gratuit, între vii (art. 1640 C. civ.), în care caz este echivalentă cu o donație, sau prin testament, în această situație fiind o sarcină a succesiunii, un legat.

Renta viageră este liberalitate și în cazul în care este constituită nu în favoarea persoanei care a înstrăinat bunul sau plătește suma de bani, ci în favoarea unui terț, care dobândește calitatea de credirentier, contractul fiind supus, în aceste condiții, regulilor de fond prevăzute pentru donații, fără a se aplica însă regulile de formă ale acestora (art. 1642 alin. 2 C. civ.. Renta astfel constituită este o donație indirectă, rezultând dintr-o stipulație pentru altul (făcută donandi causa), iar regula este că pentru donațiile indirecte nu se cere respectarea formelor solemne.

Dacă renta a fost constituită în folosul unei terțe persoane, ea se va stinge prin moartea acestuia, nu prin moartea creditorului care, dacă moare înaintea terțului, renta va continua în persoana moștenitorilor.

§.6. Concesiunea unor stabilimente de utilitate publică

Acest contract poate fi o aplicație a stipulației pentru altul în cazul în care autoritatea publică impune anumite condiții concesionarului în favoarea particularilor sau a altor persoane fizice sau juridice

De exemplu, aceasta se întâmplă în cazul concesionării unor întreprinderi de transport, de iluminat public, etc.

CAPITOLUL II

CONDIȚIILE DE VALIDITATE ALE STIPULAȚIEI PENTRU ALTUL

Secțiunea I Condiții generale

Fiind un contract, stipulația pentru altul va trebui să întrunească toate condițiile generale de validitate ale oricărui contract, și anume condițiile privind capacitatea părților de a contracta, consimțământul părților, obiectul contractului și forma acestuia.

§.1. Capacitatea

Capacitatea de a încheia contracte este o parte a capacității de folosință a persoanei fizice sau juridice și, totodată, premisă a capacității de exercițiu a persoanei.

Art. 948 pct. 1 prevede că o condiție esențială pentru validitatea unei convenții este capacitatea de a contracta. Există însă și alte prevederi ale Codului civil în legătură cu capacitatea de a contracta a unei persoane. Astfel, art. 949 C. civ. prevede că:

"Poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege";iar art. 950 C. civ. declară necapabili următoarele persoane:

– minorii;

– interzișii;

– în general, toți cei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte.

Aceste prevederi consacră fragmentar principiul capacității. O prevedere cu caracter general o regăsim în art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 conform căruia:

"Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință și nici lipsit în tot sau în parte de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și în condițiile stabilite de lege".

Mai trebuie subliniat că această condiție, capacitatea, este o stare de drept, spre deosebire de discernământ, care este o stare de fapt.

Excepția incapacității de a încheia acte juridice    trebuie să fie expres prevăzută de lege, iar textele de excepție sunt strictă interpretare și aplicare. În acest sens, am prezentat mai sus art. 950 C. civ.

Precizăm că, datorită caracterului accesoriu al stipulației pentru altul, reguluăile relative la capacitate se aplică stipulantului și promitentului; în ceea ce-l privește pe terțul beneficiar al stipulației, trebuie remarcat că, în funcție de domeniul de aplicare, acesta poate beneficia de dreptul stipulat chiar de la concepție, neffind necesar să aibă capacitate deplină de exercițiu (sau capacitate restrânsă de exercițiu).

§.2. Consimțământul

Ca în orice contract, în cazul stipulației în folosul altuia o condiție necesară este consimțământul. Acesta reprezintă manifestarea de voință cu intenția de a produce efecte juridice și constă în hotărârea de a încheia un act juridic manifestată în exterior.

Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească condițiile:

– să provină de la o persoană cu discernământ;

– să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice;

– să fie exteriorizat;

– să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.

În legătură cu acestă ultimă condiție se menționează faptul că viciul de consimțământ alterează caracterul conștient, liber al actului juridic și, în lumina art. 953 C. civ., cunoaște mai multe forme, care sunt: eroarea, dolul, violența și leziunea.

Precizăm că este vorba despre consimțământul stipulantului și cel al promitentului.

§.3. Obiectul

Definiția juridică a obiectului actului juridic subliniază că acesta constă în conduita părților stabilită prin acel act juridic, respectiv acțiunile ori inacțiunile la care părțile sunt îndreptățite sau de care sunt ținute. Astfel, art. 962 C. civ. prevede că :

"Obiectul convențiilor este acela la care părțile sau numai una din părți se obligă".

Dat fiind faptul că conduita părților mai sus menționată are loc în legătură și prin intermediul bunurilor, acestea se pot și sunt considerate ca fiind obiect derivat al actului juridic.

În acest sens Codul civil, prin art. 963 stipulează că:

" Numai lucrurile ce sunt în comerț pot fi obiectul unui contract". În literatura de specialitate, nu toți autorii sunt de aceeași părere cu privire la ceea ce trebuie reținut ce este obiectul actului juridic, fiind formulate trei puncte de vedere.

Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic trebuie să îndeplinească condițiile generale următoare:

– să existe;

– să fie în circuitul civil;

– să fie determinat ori determinabil;

– să fie posibil;

– să fie licit și moral.

Există și condiții speciale, cerute numai pentru anumite acte juridice, și anume:

– cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului subiectiv, pentru cazul actelor constitutive sau translative;

– să existe autorizația administrativă prevăzută de lege, în cazurile prevăzute de lege;

– obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului, în cazul actelor cu pronunțat caracter personal.   

În cazul stipulației în folosul altuia se reține că stipulantul nu trebuie să fie titularul dreptului e care îl cedează, ci promitentul are această calitate, iar, în principal, translația dreptului are loc în urma unei contraprestații.

§.4. Cauza

Cauza sau scopul reprezintă acel element al actului juridic    care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act. Împreună cu consimțământul, cauza formează voința juridică.

În ceea ce privește structura cauzei, aceasta are două elemente componente: scopul imediat și scopul mediat. În actele cu titlu gratuit, scopul imediat îl reprezintă întenția de a gratifica (animus donandi). În actele reale acesta este reprezentat de prefigurarea remiterii bunului. Scopul mediat este reprezentat de motivul determinant al încheierii actului juridic și se poate referi la însușirile unei prestații sau la calitățile unei persoane.

Pentru a fi valabilă cauza trebuie să îndeplinească anumite cerințe, cum sunt:

– să existe;

– să fie reală;

– să fie licită și morală.

O deosebită importanță o au rolul și proba cauzei. În primul rând, prin mijlocirea cauzei părțile atribuie valoare de motiv determinant unei anumite împrejurări, care, altfel, ar fi rămas fără relevanță juridică și prin condițiile pe care trebuie să le îndeplinească scopul actului juridic acesta constituie instrumentul juridic prin care jurisprudența asigură restabilirea legalității și respectarea bunelor moravuri și a ordinii publice. În al doilea rând, referitor la proba cauzei, trebuie reamintite prevederile art. 967 C. civ. conform cărora:

" Convenția este valabilă cu toate că cauza nu este expresă.

Cauza este prezumată ână la dovada contrarie".

§.5. Forma

Prin forma actului juridic se înțelege acea condiție care constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voință făcută cu intenția de a crea, modifica ori stinge un raport juridic concret. Stricto sensu, prin forma contractului se desemnează tocmai modalitatea de exteriorizare a voinței juridice, care este substanța acestuia.

Lato sensu, prin forma contractului se desemnează trei cerințe de formă și anume:

– forma cerută pentru însăși valabilitatea actului – forma ad validitatem;

– forma cerută pentru probarea actului – forma ad probationem;

– forma cerută pentru opozabilitatea actului față de alte persoane.

În legătură cu stipulația pentru altul trebuie subliniat că forma acestui contract depinde de aplicația sub care apare.

Astfel, în cazul contractului de asigurare, acesta trebuie încheiat în formă scrisă, având astfel forță probatorie, conform art. 20 din Legea nr. 136/1995.

Secțiunea a II-a. Condiții speciale

Pe lângă condițiile generale enunțate în secțiunea I a acestui capitol, stipulația în folosul altei persoane trebuie să îndeplinească și unele condiții speciale.

§.1. Voința de a stipula în folosul unei terțe persoane

O primă condiție se referă la voința de a stipula pentru altul.

Fără a fi necesară folosirea unei formulări deosebite, aceasta trebuie să fie certă, neîndoielnică.

§.2. Terțul beneficiar trebuie să fie determinat sau determinabil

În privința stabilirii terțului beneficiar, se admite că pentru a fi valabilă stipulația, este necesar ca beneficiarul să fie determinat sau cel puțin determinabil.

O stipulație adresată unei persoane indeterminabile este ca și inexistentă, fiind lovită de nulitate absolută.

Va fi însă valabil contractul în folosul unei terțe persoane, chiar dacă aceasta nu a fost determinată de la început, însă au fost stabilite suficiente elemente pentru determinarea ei la momentul în care stipulația se va executa.

De exemplu, așa ar fi în cazul indicării în calitatea de beneficiar a moștenitorilor stipulantului. Stabilirea nominală a acestor moștenitori se va face numai la moartea stipulantului, dar simplul fapt al indicării calității de moștenitor constituie un element suficient de determinabilitate a acestora în viitor.Tot astfel,      este valabolă stipulațiunea adresată "celui mai bun student din ultimul an al Facultății de Drept din promoția…", criteriul determinabilității fiind acela al calificativelor obținute.

Se admite, de asemenea, că stipulația pentru altul este valabilă chiar dacă este făcută în folosul unei persoane viitoare, care nu există la momentul în care stipulația a fost încheiată.

Astfel ar fi, de exemplu, stipulația făcută de o persoană în beneficiul primului copil care i se va naște în viitor.

De asemenea, este valabilă stipulația în folosul unei persoane juridice în curs de constituire. În acest sens, Legea nr.21/1924, Legea pentru persoanele juridice admite (art.71) că sunt valabiel sarcinile impuse donatarilor sau legatarilor în folosul unei persoane juridice care nu există în momentul la care s-a făcut donația sau la decesul testatorului. Același lucru se întâmplă și în contractele de utilitate publică, dând naștere la stipulații colective din partea concesionarilor unor servicii publice în folosul unor întregi categorii de oameni; aceștia sunt determinați în bloc, însă stipulția trbuie să producă efecte în tot cursul contractului, deci și în favoarea celor care nu existau în momentul încheierii contractului.

Bineînțeles că în ipoteza în care previziunea nu se va realiza, stipulația va fi lipsită de valabilitate, datorită inexistenței terțului beneficiar sau, eventual, va putea profita stipulantului ori altei persoane .

Tot astfel, stipulația în folosul unei persoane concepute dar nenăscute va fi valabilă, cu condiția ca aceasta să se nască în viață.

CAPITOLUL III

EFECTELE STIPULAȚIEI PENTRU ALTUL

Secțiunea I Raporturile dintre stipulant și promitent

Între stipulant și promitent s-a încheiat un contract care a putut da naștere mai multor categorii de raporturi juridice. Prin clauzele acestui contract este posibil să se fi prevăzut anumite drepturi în beneficiul stipulantului însuși. Aceste clauze însă nu rețin atenția. Această parte a contractului va urma regulile obișnuite ale efectelor dintre părți, caracteristice oricărui fel de contract.

Interesează numai acele clauze prin care s-a stipulat ceva în sarcina promitentului și în beneficiul unei terțe persoane – adică acea parte a raporturilor, care sunt specifice unui contract în folosul unei terțe persoane. Drepturile se nasc direct și nemijlocit în persoana terțului beneficiar.

Va avea stipulantul o acțiune împotriva promitentului spre a-l sili pe acesta din urmă să-și execute obligația față de terț? Răspunsul este afirmativ: stipulantul poate acționa pe promitent, în virtutea raporturilor dintre ei, să-și execute obligațiile față de terța persoană.

În caz de neexecutare, stipulantul poate pretinde daune-interese, în măsura în care va dovedi producerea în patrimoniul său propriu, a unui prejudiciu datorat neexecutării de către promitent a obligației față de terț. De exemplu, stipulantul urmărea ca prin mecanismului stipulației pentru altul să-și achite o datorie a sa personală, pe care o avea către terț, astfel încât neîndeplinirea de către promitent a angajamentului luat a putut fi de natură să-l prejudicieze direct pe stipulant însuși, care, în acest fel, nu și-a putut achita datoria și a fost obligat la plata de daune către terț.

În cazul în care în contractul încheiat cu promitentul s-a prevăzut o clauză penală, stipulantul va putea să o facă aplicabilă în folosul său propriu, dacă promitentul nu și-a executat obligația către terț.

Dacă între stipulant și promitent s-a încheiat un contract sinalagmatic, neexecutarea de către promitent a obligației către terțul beneficiar poate îndreptăți pe stipulant să ceară rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea contractului ( în baza art. 1020 sau în baza art. 829 C.civ.) ori să invoace excepția de neexecutare a contractului.

Dcaă stipulația rezultă dintr-o donație cu sarcini, neexecutarea sarcinii prevăzută în actul de donație dă dreptul donatorului să revoce liberalitatea.

Pentru doctrina care vede în contractul de transport o stipulație pentru altul, al cărui destinatar este o altă persoană decât expeditorul, acesta, ca stipulant, este îndreptățit să pretindă cărăușului efectuarea transportului și să urmărească desăvârșirea lui prin predarea colet a mărfii în posesia destinatarului.

În orice caz, ceea ce trebuie să reținem este că dreptul născut din contractul în folosul unei terțe persoane aparține terțului beneficiar, și nu stipulantului.

Secțiunea a II-a     Raporturile dintre promitent și    terțul beneficiar

Deși terțul beneficiar nu este parte în contract, el dobândește direct și nemijlocit dreptul creat în folosul său și aceasta indiferent de orice acceptare din partea sa. Momentul dobândirii coincide cu momentul încheierii contractului dintre stipulant și promitent, îndependent de faptul că terțul beneficiar a acceptat sau nu dreptul stipulat în folosul său.

Semnificația faptului că că dreptul se naște direct și nemijlocit în patrimoniul terțului beneficiar, din momentul încheierii contractului dintre stipulant și promitent constă în următoarele.

Mai întâi, aceasta înseamnă că terțul beneficiar nu va avea de suferit concursul creditorilor stipulantului, de îndată ce dreptul nu face parte din patrimoniul stipulantului, fiind născut direct în patrimoniul terțului. Tot astfel, terțul beneficiar va fi la adăpost de pretențiile moștenitorilor stipulantului, de îndată ce dreptul nu a aparținut patrimoniului acestui stipulant.

În al doilea rând, înseamnă că terțul beneficiar, deși nu este parte contractantă, va avea o acțiune directă împotriva promitentului pentru satisfacerea dreptului său.

În al treilea rând, chiar dacă terțul beneficiar a decedat înainte de a fi acceptat dreptul prevăzut în contractul închiat de stipulant cu promitentul, atât dreptul, cât și acțiunile însoțitoare se vor transmite către proprii săi succesori, totastfel cum se vor transmite și celelalte elemente patrimoniale ce-i aparțineau la momentul decesului.

Am arătat că terțul beneficiar are la îndemână o acțiune împotriva promitentului spre a-i cere să-și execute obligația. Ce se va întâmpla dacă promitentul refuză să și-o execute?

Terțul beneficiar poate pretinde daune-interese pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării. El nu va putea cere însă rezoluțiunea contractului încheiat de stipulant și promitent, pentru bunul motiv că nu este parte a acestui contract, față de care a fost, este și rămâne un terț. Dealtfel, rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea contractului, ar fi lipsită de orice sens pentru terțul beneficiar și, lipsind interesul, pe cale de consecință, va lipsi și dreptul la acțiune în justiție.Tot așa, beneficiarul sarcinii prevăzută într-o donație este limitat la dreptul de a pretinde prestația pusă de donator în sarcina donatarului, dar nu poate pretinde și revocarea liberalității pentru neexecutarea sarcinii.

Nu trebuie să uităm totuși că dreptul terțului beneficiar are ca izvor contractul încheiat între stipulant și promitent. Aceasta înseamnă că promitentul va putea să invoce față de terțul beneficiar toate excepțiile pe care, în virtutea contractului, ar fi putut să le invoce și împotriva stipulantului pentru a-și motiva refuzul de executare. De exemplu, promitentul ar putea să refuze executarea obligației către terțul beneficiar, invocând împrejurarea că nici stipulantul nu și-a îndeplinit obligația ce-i revenea și care condiționa angajamentul pe care și-l asumase față de terț.

Ce semnificație poate fi atribuită acceptării de către terțul beneficiar a dreptului prevăzut în folosul său? Nimeni nu poate fi silit ca, împotriva voinței sale, să beneficieze de un anumit drept. De aici deducem că terțul beneficiar poate accepta, după cum poate și renunța la dreptul stipulat în folosul său.

Acceptarea acestui drept nu are efect constitutiv: dreptul se dobândește nu în virtutea acceptării, ci în virtutea contractului încheiat între stipulant și promitent. Acceptarea poate să consolideze un drept dobândit prin acest contract și va fi producătoare de efecte pe data nașterii dreptului, adică pe data încheierii contractului amintit.

După cum terțul beneficir poate accepta dreptul, tot astfel poate să și renunțe la el. În această ipoteză urmează a se proceda potrivit prevederilor contractului; în lipsa unor prevederi contractuale, după împrejurări, dreptul poate profita stipulantului, poate profita promitentului – care se va vedea scutit de executarea obligației – sau poate fi executat în folosul unui alt terț beneficiar, ce va fi indicat de către stipulant.

Secțiunea a III-a. Raporturile dintre stipulant și terțul beneficiar

Contractul în folosul unui terț nu creează, prin el însuși, raporturi între stipulant și terțul beneficiar. Scopurile urmărite prin stipulația în folosul terțului beneficiar pot fi foarte variate, ele fiind exterioare contractului intervenit între stipulant și promitent; aceste scopuri ne vor permite să descifrăm raporturile dintre stipulant și terț.

Astfel, este posibil ca, prin stipulație, stipulantul să urmărească să facă o liberalitate terțului beneficiar.Din acest punct de vedere, stipulațiunea va fi echivalentul unei donații – donație indirectă – care nu este necesar să fie făcută în forma cerută de art.814 C.civ.; se vor aplica însă regulile de fond ale donațiilor, în ceea ce privește capacitatea de a dispune sau de a primi, regulile referitoare la raport și eventual reducțiune.

La fel, este posibil ca stipulantul să folosească mecanismul stipulației pentru a-și achita o datorie anterioară, pe care o avea față de terțul beneficiar; tot astfel, prin același mecanism, stipulantul poate acorda un împrumut terțului beneficiar etc.

Natura raporturilor existente între stipulant și terțul beneficiar va determina și regimul juridic ce le va fi aplicabil.

Secțiunea a IV-a Raporturile beneficiarului cu avânzii cauză și stipulantului

Particularitatea stipulației în folosul altuia constă, printre altele, în aceea că până când se produce acceptarea din partea beneficiarului, creditorul obligației asumate de promitent este stipulantul. El poate pretinde promitentului să-și execute obligația față de terțul beneficiar și tot el – și numai el – este în drept să ceară rezoluțiunea contractului încheiat cu promitentul în caz de neexecutarea a obligației față de terțul beneficiar. Imediat ce intervine acceptarea stipulației creditor al promitentului devine beneficiarul, acesta având dreptul să ceară executarea obligației fără a avea însă dreptul să pretindă rezoluțiunea contractului încheiat de stipulant cu promitentul, pentru că, în raport cu el, stipulația nu este un contract sinalagmatic, nu dă naștere la obligații reciproce, terțul nedând în schimbul beneficiului cules nici o contraprestație. Împrejurarea că, după acceptare, beneficiarul devine creditorul direct al promitentului, explică pentru ce avânzii cauză cu titlu universal și creditorii stipulantului nu au dreptul să atace stipulația consimțită de autorul lor. Situația este foarte ușor de înțeles în cazurile în care stipulația, grefându-se pe un contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul dispune ca prețul (în tot sau în parte) să fie vărsat unui creditor de al său pentru ca, astfel, să se stingă datoria pe care o are față de acest creditor. În acest caz, este vorba de o delegație de plată: cumpărătorul este delegat de vânzător să achite o datorie pe care acesta din urmă o are față de un terț ce devine beneficiarul stipulației. Deci, după ce terțul, creditor al vânzătorului pe baza unui alt raport juridic anterior și-a văzut realizat dreptul său de creanță (datoria vânzătorului) stingându-se, este evident că moștenitorii și creditorii stipulantului nu mai pot avea nici un drept să atace stipulația făcută de autorul lor, pentru că acesta nu a făcut decât să plătească datoria. Același rezultat se obșine pe calea unei donații sub modo, când sarcina impusă donatarului este plata unei datorii a donatorului stipulant față de beneficiarul sarcinii. Nu este însă necesar ca stipulantul să aibă de stins o obligație civilă. Stipulația pentru altul poate fi folosită și în cazul achitării unei obligații naturale.

Într-un singur caz prestațiile efectuate de stipulant promitentului pentru obligația acestuia față de terțul beneficiar pot face obiectul unui raport sau al unei cereri de reducțiune. Astfel, primele plătite de stipulant promitentului în beneficiul terțului beneficiar atacând rezerva se poate pretinde raportul ori reducțiunea, după caz. Primele plătite asiguratorului (promitentul) sunt raportabile ori reductibile însă nu și capitalul plătit de promitent terțului beneficiar.

Când stipulația pentru altul nu reprezintă o liberalitate moștenitorii rezervatari nu au dreptul să o atace.

CONCLUZII

ȘI

PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Deși nereglementată de Codul civil, instituția juridică a stipulației pentru altul s – a dovedit a fi de largaă aplicație practică, nu numai în ceea ce privește raporturile juridice civile (donație, rentă viageră etc.), ci și în materie comercială (contractul de transport, contractul de asigurare – atunci când cel puțin una din părți este o societate de asigurare, se va aplica, raportului juridic respeciv, legea comercială, în conformitate cu art.56 C.com.).

De aceea credem că este necesar ca într-un viitor Cod civil această instituție să-și găsească o reglementare, nu ca aceea existentă în Codul civil francez (care a dat naștere, așa cum arătat în cuprinsul lucrării de față în câteva rânduri, la controverse), ci auneia care să țină seama de cuceririle practicii judiciare în materie , de reglementările existente în alte țări și nu în ultimul rând de părerile doctrine.

În ceea ce privește locul în care s-ar plasa o asemenea reglementare, față de cele arătate acolo unde ne-am ocupat de natura juridică a stipulației pentru altul, credem că acesta nu poate fi decât la materia unde s-ar afla importanta materie a teoriei generale a contractului.

De asemenea, credem că și în materia contractelor speciale (civile sau comerciale) ar fi necesară intervenția legiuitorului, făcându-se, pe de o parte, aplicația a ceea ce s-ar reglementa în teoria generală a contracului, iar pe de altă parte stabilindu-se eventualele derogări și excepții care, la nevoie, s-ar impune.

REFERAT

Lucrarea își propune să analizeze una dintre cele mai interesante probleme din materia teoriei generelale a obligațiilor și anume stipulația pentru altul, în contextul principiului relativității efectelor contractului.

Autoarea reușește o prezentare completă a temei, realizând o cercetare științifică remarcabilă.

Primul capitol cuprinde un amplu istoric al instituției juridice, cu trimiteri substanțiale la doctrină.

Sunt prezentate apoi problema definirii stipulației pentru altul și a naturii sale juridice, precum și aplicațiile sale în circuitul civil.

Capitolele speciale sunt consacrate condițiilor de validitate și efectelor stipulației pentru altul, insistându-se asupra celor mai recente soluții din practica judiciară.

Partea finală a lucrării conține concluziile și propunerile de lege ferenda, între care se detașează cea privind necesitatea unei reglementări exprese și distincte a acestei operațiuni juridice.

Stilul lucrării este elaborat și riguros, iar trimiterile la doctrina română și străină, ca și soluțiile practicii judiciare sporesc valoarea cercetării.

Lucrarea îndeplinește toate condițiile pentru a fi susținută în cadrul exemenului de licență.

Lector drd.,

COSTINIU FLORIN