Stingerea Obligatiilor
Cuprins
Introducere
A fi obligat e sinonim cu a fi constrâns la o anumită atitudine sau activitate. Cotidian, fiecare dintre noi ne simțim sau suntem obligați să ne comportăm într-un anumit fel, știind că dacă nu o vom face, vom suporta consecințele. Exemplele sunt infinite, în cele mai deosebite registre. Astfel, suntem obligați să traversăm strada în locurile marcate, să întoarcem o vizită unui prieten, să plătim impozitele, să fim la o anumită oră la serviciu, etc..
Doctrina a semnalat, în mod constant, că unele din categoriile enumerate în cadrul art. 1091 din vechiul Cod civil nu reprezintă propriu-zis mijloace de stingere a obligațiilor.
Astfel, novația este un mod de transformare a obligației, nulitatea și rezoluțiunea sunt moduri de desființare a raportului juridic obligațional cu efect retroactiv, iar prescripția extinctivă este un mod de stingere a dreptului la acțiune în sens material.
Valorificând opiniile exprimate de doctrină, noul Cod civil prevede în art. 1615 ca moduri de stingere a obligațiilor plata, compensația, confuziunea, remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare, cu mențiunea că la acestea se pot adăuga și alte mijloace expres prevăzute de lege.
Se impune, de asemenea, precizarea că, potrivit dispozițiilor art. 118 din Legea de punere în aplicare Noului Cod civil, obligațiile extracontractuale născute înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil sunt supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta.
În prezenta lucrare vom discuta despre principalele moduri de stingere a obligațiilor. Astfel că obiectivul primului capitol este definirea principalelor mijloace juridice de stingere a obligațiilor, stabilirea prevederilor legale cu privire la acestea, a criteriilor de clasificare.
Cel de-a doilea capitol prezintă modalități de stingere a obligațiilor prin executare voluntară în timp ce în cel de-a treilea capitol vom discuta despte executarea silită a obligațiilor.
Capitolul patru al lucrării este destinat altor mijloace de stingere a obligațiilor ca de exemplu, compensația, darea în plată, confuziunea etc.
Cel de-al cincilea capitol al lucrării constituie partea practică a lucrării și anume prezentarea câtrva spețe din practica judiciară a instanțelor judecătorești.
Capitolul 1.
Considerații introductive privind stingerea obligațiilor
Noțiuni introductive
Din multitudinea de obligații concrete existente, numai unele sunt de natură juridică, iar dintre acestea, doar anumite obligații sunt de drept civil. Dar toate obligațiile au ca numitor comun ideea de constrângere, realitatea că,dacă nu sunt îndeplinite benevol, se va exercita o anumită presiune, care uneori se materializează chiar într-o sancțiune a neîndeplinirii lor.
Tipul, natura și intensitatea sancțiunilor, care însoțesc obligațiile, constituie criteriul cel mai simplu de utilizat în clasificarea obligațiilor.
Obligația civilă desemnează o categorie juridică aparte, permițând delimitarea ei de alte obligații sau îndatoriri juridice, dar și de simplele datorii izvorâte din forul interior sau din simplele convenții sociale. Obligația civilă este un raport de drept, o legătură stabilită între (cel puțin) doi subiecți de drept distincți în virtutea căreia unul dintre subiecți datorează ceva concret celuilalt.
Sursa intelectuală a cvasi-contractelor o putem căuta în dreptul roman, de unde se și trage denumirea, care se pare că ar trebui atribuită lui Gaius, când a identificat, cu ocazia inventarului izvoarelor obligațiilor, unele surse care semănau cu contractul (quasi ex contractu), dar care nu erau totuși acte juridice. În această categorie, erau incluse gestiunea de afaceri și plata indebitului, care mai apoi – în dreptul bizantin – și-au dobândit cu totul structura de surse aparte de raporturi obligaționale, deși natura lor ridica controverse și erau în continuare explicate prin recursul la ideea de contract. Îmbogățirea fără justă cauză, care dă drept la o actio de in rem verso, este mult mai recentă, fiind opera pretoriană a dreptului francez de la jumătatea secolului al XIX-lea, care s-a ghidat după regula justiției commutative că nimeni nu poate să se îmbogățească doar pe spezele altuia. Normativ, vechiul Cod civil a preluat și dezvoltat reglementările din Codul Napoleon, iar practica judiciară română, atentă la ce se întâmpla în Hexagon, a preluat și ea mecanismul îmbogățirii fără titlu. Noul Cod civil a reluat firul reglementării din vechiul Cod civil, cu noutatea reglementării de lege lata și a lui actio de in rem verso.
Doctrina juridică românească, și străină, a adoptat clasificarea generică a izvoarelor obligațiilor în două mari categorii, astfel: actele juridice civile sunt acorduri de voință ori manifestări unilateral de voință ale diferitelor persoane făcute cu respectarea ori în executarea prevederilor legale, cu intenția de a produce efecte juridice, care altfel nu s-ar putea produce. Aceste se subclasifică în contracte și acte juridice unilaterale.
Articolele 1327-1329 Cod civil prevăd două tipuri de acte juridice unilaterale numite – promisiunea unilaterală și promisiunea publică de recompensă, dar și o multitudine de ipoteze din care decurge existența unor acte juridice unilaterale nenumite.
Astfel cum s-a menționat deja, noul Cod civil se preocupă și de definiția actului juridic unilateral, înțeles ca manifestare de voință a autorului său, care este supus, în ce privește regimul său juridic, dispozițiilor legale privitoare la contracte,care se aplică în mod corespunzător (conform art. 1325 Cod civil).Se pot desprinde din definiția actului unilateral,următoarele trăsături ale acestuia:
actul unilateral are un mecanism propriu de formare,distinct de acela al contractului, el întemeindu-se doar pe manifestarea unilaterală de voință a autorului său;
actul unilateral exprimă interesul autorului său unic (noțiunea de autor urmând a fi înțeleasă în sens tehnic, întrucât este posibil ca mai multe persoane care exprimă o voință unică să aibă calitatea de autor al actului unilateral, nu numărul de persoane care participă la act fiind determinant, ci numărul voințelor exprimate în act este cel care determină caracterul acestuia unilateral, bi- sau multilateral);
actul unilateral presupune intenția autorului său de a produce efecte juridice, respectiv, de a da naștere, a modifica sau a stinge raporturi juridice.
În doctrină s-a dat o explicație faptului că în vechiul Cod civil nu și-a găsit o reglementare generală actul juridic unilateral (regăsindu-se doar norme speciale, prin care, în anumite materii sau recunoscut unele efecte ale actului unilateral) și anume: conform tehnicii legislative de la acel moment, s-a urmărit să se reglementeze cel mai frecvent act juridic (contractul, care rămâne regula de manifestare a voinței juridice în dreptul civil), iar pe de altă parte, la acea dată, doctrina nu elaborase încă teoria actului
unilateral ca izvor de obligații.
Reglementată prin dispozițiile art. 1327 Cod civil, promisiunea unilaterală este înțeleasă ca actul juridic făcut cu intenția de a se obliga independent de acceptare, care îl leagă numai pe autor (alin. 1), în condițiile în care destinatarul actului poate refuza dreptul astfel născut (alin. 2). Deși în principiu revocabilă, pentru a nu se ajunge la situații de revocare intempestivă a promisiunii și a se creea astfel prejudicii destinatarului care poate intenționa să o accepte, în alin. 3 al art. 1327 Cod civil s-a prevăzut ca atunci când autorul actului nu a stipulat expres un termen, promisiunea să fie considerată făcută pentru o anumită durată. O asemenea obligație, de a menține promisiunea pentru un anumit interval de timp, instituie o limitare a exercițiului dreptului de a revoca oferta (recunoscut autorului actului unilateral), fiind menită să asigure evitarea abuzului de drept care s-ar deduce dintr-o revocare intempestivă.
Promisiunea publică de recompensă presupune constituirea unui raport juridic civil în al cărui conținut se regăsesc: pe de-o parte, dreptul patrimonial al destinatarului (destinatarilor) la recompensa – obiect al promisiunii autorului actului și obligația acestuia (acestora) la executarea prestației solicitate (ca obligație de a face sau de a nu face); pe de altă parte, dreptul autorului actului de a cere executarea întocmai a prestației pe care a solicitat-o și obligația și la plata recompensei când prestația a fost executată ca atare. Ambele obligații sunt de rezultat.
Caracterul exclusiv patrimonial al raportului juridic izvorât din promisiunea publică de recompensă (spre deosebire de ipoteza raportului născut ca urmare a promisiunii unilaterale, care poate fi, alternativ, atât patrimonial, cât și personal nepatrimonial) decurge din natura – dublă – a obiectului actului (prestația și recompensa propriu-zisă); natura patrimonială a recompensei rezultă din practica raporturilor sociale, în care se manifestă fie prin plata unei sume de bani, fie prin remiterea unui bun individual determinat (chiar dacă recompensa poate fi imaginată și într-o manifestare nepatrimonială).
Promisiunea publică de recompensă este un act juridic nesupus comunicării către creditorul obligației de plată. Dreptul acestuia de a cere plata (exigibilitatea acestuia) nu este condiționat de cunoașterea existenței promisiunii ori a obiectului acesteia. Dreptul se naște la momentul exprimării valabile a voinței autorului actului (care presupune și realizarea formelor specifice de a o face publică) și devine exigibil prin realizarea prestației.
În cazul pluralității de creditori ai obligației de plată, respectiv când două sau mai multe persoane au realizat prestația solicitată de către autorul actului, se distinge între:
ipoteza în care prestația, având caracter singular, a fost executată de creditori acționând (ori abținându-se) împreună, când obligația de plată a autorului actului este în toate cazurile conjunctă; conform art. 1328 alin. (2) Cod civil fiecare creditor va putea solicita partea din recompensă potrivit contribuției sale la obținerea rezultatului, iar dacă gradul de contribuție nu se poate stabili, fiecare va beneficia de o cotă-parte egală din recompensă (sau din valoarea acesteia, dacă recompensa nu se exprimă într-o sumă de bani ori într-un bun comod partajabil;
situația în care aceeași prestație a fost realizată de două sau mai multe persoane acționând independent, dreptul la recompensă revenind celei care a comunicat prima autorului actului îndeplinirea prestației. Articolul 1329 Cod civil instituie caracterul revocabil al actului juridic unilateral analizat, soluția constituind o excepție de la principiul irevocabilității care decurge din art. 1270 alin. (2) Cod civil.
Urmând principiul simetriei formelor, alin. (1) al art. 1329 Cod civil prevede cerința ca promisiunea să fie revocată de către autorul său în aceeași formă în care a fost făcută publică sau într-o formă echivalentă. Efectul revocator nu va opera dacă prestația solicitată a fost executată anterior publicării revocării.
Referitor la situația reglementată de art. 1329 alin. (3) ipoteza I Cod civil, în care se face referire la revocarea făcută „fără justă cauză”, împărtășim opinia exprimată în doctrină conform căreia expresia folosită de legiuitor semnifică, în realitate, o conduită abuzivă a autorului actului (în sensul art. 15 Cod civil). Instanța este cea în măsură să constate caracterul abuziv al revocării și să oblige autorul actului la plata despăgubirii. Cuantumul despăgubirii se stabilește prin raportare la cheltuielile utile și necesare efectuate de către destinatarul ofertei pentru realizarea prestației înainte de publicarea revocării și, în niciun caz, nu poate depăși valoarea recompensei. Autorul actului se poate apăra în acest caz dovedind că prestația nu putea fi realizată de către destinatar. Imposibilitatea de realizare a prestației poate fi atât subiectivă (prin observarea calităților destinatarului), cât și obiectivă (spre exemplu, promitentul a luat cunoșvil prevede cerința ca promisiunea să fie revocată de către autorul său în aceeași formă în care a fost făcută publică sau într-o formă echivalentă. Efectul revocator nu va opera dacă prestația solicitată a fost executată anterior publicării revocării.
Referitor la situația reglementată de art. 1329 alin. (3) ipoteza I Cod civil, în care se face referire la revocarea făcută „fără justă cauză”, împărtășim opinia exprimată în doctrină conform căreia expresia folosită de legiuitor semnifică, în realitate, o conduită abuzivă a autorului actului (în sensul art. 15 Cod civil). Instanța este cea în măsură să constate caracterul abuziv al revocării și să oblige autorul actului la plata despăgubirii. Cuantumul despăgubirii se stabilește prin raportare la cheltuielile utile și necesare efectuate de către destinatarul ofertei pentru realizarea prestației înainte de publicarea revocării și, în niciun caz, nu poate depăși valoarea recompensei. Autorul actului se poate apăra în acest caz dovedind că prestația nu putea fi realizată de către destinatar. Imposibilitatea de realizare a prestației poate fi atât subiectivă (prin observarea calităților destinatarului), cât și obiectivă (spre exemplu, promitentul a luat cunoștință de pieirea bunului solicitat a fi găsit, iar împrejurarea putea fi cunoscută și de către destinatar). Alineatul (4) al art. 1329 Cod civil instituie un termen special de prescripție, de 1 an, pentru dreptul la acțiunea în despăgubire avându-l ca titular pe destinatarul ofertei. Momentul de la care termenul începe să curgă este marcat de data la care revocarea a fost făcută publică.
Faptele juridice civile stricto sensu. Prin acestrea înțelegem toate celelalte împrejurări, exceptând acordurile și manifestările unilateral de voință, indifferent că sunt ori nu sunt conduit umane, de producer ori săvârșirea cărora prevederile legale leagă nașterea, modificarea ori stingerea de raporturi obligaționale. Reiese că faptele juridice stricto sensu, după natural or se clasifică în fapte jurdice conduite umane și alte fapte juridice ce nu sunt conduite umane.
Prin izvor de obligații se înțelege acel fapt juridic lato sensu care dă naștere unui raport obligațional, așadar generează un drept de creanță și datoria corelativă. După cum s-a precizat în doctrină, trebuie efectuată distincția între izvoarele obligațiilor și izvoarele dreptului, acestea din urmă reprezentând forma în care se exprimă dreptul obiectiv – adică normele juridice de generală aplicație, neparticularizate, prin aplicarea lor concretă, la anumite subiecte de drept. Desigur, prin același raționament, trebuie făcută distincție între izvoarele obligațiilor și izvoarele dreptului civil.
Codul civil inovează prin faptul că admite expres posibilitatea actului juridic unilateral de a fi izvor de obligații, aspect controversat sub imperiul Codului civil din 1864. În plus, art. 1165 Cod civil are meritul de a exprima exact ideea că legea, prin ea însăși, nu generează raporturi juridice obligaționale concrete. Legea oferă unei împrejurări puterea de a produce efecte juridice, dar reglementează doar raporturi juridice abstracte și potențiale, iar pentru a se ajunge la un raport concret este nevoie fie de un fapt juridic stricto sensu, fie de un act juridic, ceea ce se desprinde cu claritate din text.
Raportul juridic obligațional conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva. Debitorul este ținut de această prestație sub sancțiunea constrângerii sale de către organele de executare ale statului.
Raporturile juridice obligaționale au un caracter temporar, ele se sting de cele mai multe ori imediat după ce iau naștere sau la scurt timp,scopul și întreaga existentă fiind îndreptate spre stingerea acesteia, astfel înfăptuind dinamica circuitului civil.
Prin realizarea drepturilor de creanță și executarea obligațiilor corelative se ating scopurile urmărite de părțile raportului juridic obligațional.
În situația în care debitorul nu își execută voluntar obligația asumată, creditorul poate cere executarea silită în natură sau prin echivalent pentru valorificarea dreptului sau. Legea prevede și alte mijloace de stingere a obligațiilor care operează în temeiul acordului de voința al părților sau în baza prevederilor legale.
1.2 Mijloacele juridice de stingere a obligațiilor. Reglementare. Enumerare.
În art. 1615 Cod civil sunt prevăzute ca moduri de stingere a obligațiilor următoarele: plata, compensația, confuziunea, remiterea de datorie, imosibilitatea fortuită de executare precum și alte moduri expres prevăzute de lege. Prin alte modalități expres prevăzute de dispozițiile legale se face trimitere la reglementări cuprinse în alte texte legale care specifică cauze de stingere a raportului obligațional.
Modurile de stingere a obligațiilor prevăzute în alte texte de lege sunt: executarea silită în natură, executarea prin echivalent, rezoluțiunea sau rezilierea contractului, împlinirea condiției rezolutorii, novație,nulitate, prescripția dreptului la acțiune, decăderea din drepturi.
Includerea în sfera cazurilor de stingere a obligației a unora dintre aceste moduri a fost criticată de anumiți autori deoarece duc la o încetare a raportului juridic obligațional cu efecte diferite. Astfel, pentru că au ca efect desființarea retroactivă a raportului juridic obligațional, ca și cum acesta nu ar fi existat, nulitatea și rezoluțiunea nu ar putea fi considerate mijloace de stingere a obligațiilor. Așadar, acestea nu pot stinge un raport juridic neexistent.
În cazul prescripției extinctive s-a spus că are ca efect doar stingerea dreptului la acțiune în sens material, dreptul de creanță continuând să existe, astfel aceasta ar putea fi mai de grabă un mijloc de transformare a obligațiilor civile.
Deși observațiile anterioare nu pot fi contestate, trebuie să observat că, în toate situațiile, avem de a face cu o dispariție a raportului obligațional în sensul că creditorul nu mai poate pretinde cu succes executarea obligațiilor debitorului. Din punct de vedere practic nu credem că are vreo relevanță faptul că unele cauze dintre cele enumerate antrenează o desființare retroactivă a raportului obligațional(cazul nulității sau rezoluțiunii), sau doar transformarea lor într-un raport obligațional imperfect (cazul prescripției).
Esențial este că, în toate cazurile, obligația nu mai trebuie executată și de aceea trebuie sau poate fi considerată stinsă. Pe de altă parte „stingerea” implică o formă de executare directă sau indirectă a obligațiilor existențe. De aceea o parte din cauzele enumerate mai sus nu ar trebui incluse în sfera cauzelor de stingere a obligațiilor.
Plată este cel mai important mijloc de stingere a obligațiilor prevăzut la art. 1615 Cod civil. Aceasta presupune executarea voluntară a obligației de către debitor. Sunt situații, însă, când debitorul nu face plata, fiind necesar să se decurgă la procedura executării silite în natură a obligației.
1.3 Criterii de clasificare
Modurile de stingere a obligațiilor se clasifică în funcție de mai multe criterii:
A. După rolul voinței părților în încetarea raportului obligațional:
mijloace voluntare de stingere a obligațiilor:
remiterea de datorie,
executarea voluntară a obligației și
compensația convențională;
mijloace de stingere a obligațiilor care nu implică manifestarea de voință a părților: imposibilitatea fortuită de executare, compensația legală și judiciară, confuziunea.
B. După cum stingerea obligației s-a produs sau nu ca efect al realizării voinței creditorului:
mijloace de stingere a obligațiilor prin care se realizează dreptul de creanță al creditorului: executarea obligației, compensația și darea în plată;
mijloace de stingere a obligațiilor prin care nu se realizează dreptul de creanță al creditorului:remiterea de datorie și imposibilitatea fortuită de executare.
Capitolul 2.
Stingerea obligațiilor prin executare voluntară
2.1 Considerații introductive. Principiul executării întocmai a obligațiilor
În accepțiunea tradițională, obligația, ca și raport juridic obligațional, indiferent de izvorul său, conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva, prestație pe care acesta din urmă este îndatorat să o execute, sub sancțiunea constrângerii sale. Așadar, debitorul este ținut să execute, după caz, o prestație negativă sau pozitivă, în funcție de obiectul obligației. Executarea prestației datorată de debitor are că efect realizarea dreptului de creanță, respectiv liberarea lui de datorie și, implicit, stingerea raportului juridic de obligație .
Executarea obligațiilor se poate efectua prin două modalități principale:
executare voluntară sau plată
executarea silită
Executarea voluntară în natură a obligației civile – indiferent de specificul concret al obiectului ei,desemnează plata.Plata reprezintă executarea voluntară, benevolă a obligației, și ea este cea mai uzitată formă de executare a datoriei, ducând la obținerea prestației la care este îndrituit creditorul.
Executarea indirectă. În acest caz nu discutăm de o imposibilitate fortuită de executare, situație în care obligația este stinsă ca urmare a producerii evenimentului fortuit. În această situație creditorul poate solicita de la debitor plata de despăgubiri ori daune-interese, în scopul reparării prejudiciului provocat, drept urmare a neexecutării culpabile ori necorespunzătoare a obligației.
Principiul executării întocmai a obligațiilor. Executarea în natură a obligațiilor semnifică executarea în totalitate a prestațiilor însăși, la care este îndatorat debitorul, obligație care nu poate să fie înlocuită cu altă prestație ori cu despăgubiri bănești, fără accordul creditorului.
Pentru a corespunde exigențelor principiului, executarea obligațiilor debitorului trebuie să satisfacă 3 criterii și reguli în același timp:
obligațiile trebuie să fie executate în întregime (expresie cantitativă a principiului);
obligațiile trebuie executate exact cum acestea reiese din actul sau faptul juridic ce reprezintă izvorul lor (expresie calitativă a principiului);
obligațiile trebuie executate în termenul care reiese din actul sau faptul juridic ce a dat naștere obligației (expresie temporală a principiului).
Codul Civil, prevede expres că în aplicarea dispoziției de principiu privind dreptul creditorului la îndeplinirea exactă a obligației, art. 1527 Cod civil consacră principiul executării silite în natură a obligațiilor, în virtutea căruia creditorul are dreptul de a obține constrângerea debitorului la executarea în natură a obligației.
Debitorul nu este liberat dacă oferă creditorului un echivalent în locul prestației datorate, decât dacă acesta din urmă consimte la darea în plată. Și în cazul executării silite în natură a obligației, creditorul obține exact obiectul obligației, realizându-se tot o plată, de data aceasta silită.
Dacă executarea silită în natură nu mai este posibilă, aceasta se va interverti într-o executare silită indirectă a obligației. În scopul facilitării executării prin echivalent a obligațiilor de predare a unui bun, mobil sau imobil, reglementarea procesual civilă de drept comun prevede posibilitatea stabilirii, de către instanța de executare, la cererea creditorului, a sumei care urmează a fi plătită de debitor ca echivalent al valorii bunului, dacă aceasta nu a fost stabilită în titlul executoriu, iar executarea silită în natură a devenit imposibilă.
Creditorul poate obține, în aceleași condiții procedurale, și obligarea debitorului unei obligații de a face sau de a nu face, intuitu personae, la plata daunelor-interese pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligației.
În doctrina de întâmpinare a noului Cod civil s-a arătat că, dacă depozitarul unui bun nu restituie bunul dat în depozit deoarece a fost distrus fără cauză străină, acesta poate fi condamnat, la cererea creditorului, să procure deponentului alt bun de același fel și cu aceleași însușiri. Tot astfel, dacă bunul dat în depozit este avariat, depozitarul poate fi constrâns să îl repare pentru a-l aduce în starea anterioară și a-l preda deponentului.
Remedierea executării necorespunzătoare poate avea ca obiect și alte măsuri decât repararea sau înlocuirea bunului, precum obținerea unei autorizații, și poate deveni necesară și în cazul obligațiilor având ca obiect plata unei sume de bani, precum în cazul efectuării unei plăți insuficiente, într-o altă monedă decât cea stipulată ori într-un alt cont decât cel convenit de părți. Dreptul la repararea sau înlocuirea bunului ori la alte mijloace de remediere este aplicabil numai în măsura în care executarea în natură (mai) este posibilă.
Executarea silită în natură a obligației de a da având ca obiect o sumă de bani este întotdeauna posibilă. Aceasta întrucât debitorul răspunde cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare, care servesc drept garanție comună pentru executarea creanțelor creditorilor săi. În virtutea acestei garanții, creditorul poate obține executarea silită a bunurilor urmăribile ale debitorului său, realizându-și creanța din prețul obținut ca urmare a vânzării acestor bunuri.
În cazul obligațiilor care au ca obiect constituirea sau transferul unui drept real asupra unui bun individual determinat, debitorul are două obligații principale: obligația de a constitui sau transfera dreptul real (obligație de a da) și obligația de predare a bunului (obligație de a face).
În cazul obligațiilor de a da, având ca obiect constituirea sau transferul unor drepturi reale asupra unor bunuri imobile înscrise în cartea funciară sau a unor bunuri de gen, realizarea obligației de a da având ca obiect constituirea sau transferul bunurilor imobile, respectiv al bunurilor de gen, este subordonată executării unei obligații de a face – obligația de înscriere în cartea funciară, respectiv obligația de individualizare a bunurilor (a se vedea, în acest sens
2.2 Plata
2.2.1 Noțiunea de plată. Natură juridică
Executarea voluntară în natură a obligației indiferent de specificul concret al obiectului ei, desemnează plata( art. 1469 Cod civil).
În jargonul civil, plata înseamnă executarea benevolă a obligațiilor, oricare ar fi prestația la care debitorul e ținut efectiv. Spre deosebire de limbajul comun, unde prin plată se înțelege a remite o sumă de bani, cuvântul plată poate fi folosit juridic pentru a desemna stingerea voluntară a oricărui tip de obligație.
Plata e considerată o modalitatea firească de stingere a obligațiilor deoarece debitorul execută obligațiile din proprie inițiativă și fără să fie forțat. Din punct de vedere practic, noțiunea de plată are două înțelesuri: mijloc de executare voluntară a unei obligații și,în accepțiunea tradițională a acestui mecanism juridic, de act juridic.
În cazul în care debitorul refuză plata, deși este conformă, raportul obligațional nu se stinge decât dacă debitorul folosește modalități de obligare a creditorului de preluare a executării (punerea în întârziere prin consemnare și apoi validarea consemnării).
Obligația de preluare a executariise desprinde din prevederile art. 1510 C. Civil, din materia punerii în întârziere a creditorului, unde se vorbește de sancționarea indirectă a refuzului creditorului de a primi plata, concretizată în refuzul creeditorului de a primi plata sau de a îndeplini actele pregătitoare fără de care debitorul nu își poate execută obligația.
2.2.2 Subiectele plății
Terminologic, cel care face plata (chiar dacă nu este debitorul) se numește solvens, iar cel care primește plata (creditorul ori altul indreptățit) se numește accipiens, și aceasta indiferent de obiectul concret al prestației plătite.
Art. 1472 Cod Civil, nu se referă la situații concrete determinate de calități speciale ale solvensului (co-obligați sau fideiusori), din considerentul de a sublinia ideea că orice persoană, indiferent de calitatea ei juridică, poate efectua plata.
În cazul obligațiilor cu pluralitate de debitori, plata se va efectua în conformitate cu regulile impuse de caracterul de solidaritate respectiv, de divizibilitate a obligației, astfel prevăzute în art. 1421 Cod civil.); în situația fideiusiunii, plata se va efectua în conformitate cu dispozițiile art. 2293 Cod civil.
În legătură cu sfera persoanelor care pot avea calitatea de solvens, textul legal prezintă doar categoria generală a terților față de raportul juridic obligațional, pentru ca în art. 1474 Cod civil să trateze în mod detaliat această prevedere.
Prevederea generală a efectuării plății de orice persoană comportă următoarele excepții:
obligațiile intuitu personae, prin natura lor, pot fi executate numai de debitor;
clauzele contractuale ce stipulează expres efecturea plății exclusiv de către debitor, independent de natura intuitu personae a obligațiilor.
Plata poate fi făcută de următoarele persoane:
debitor, personal sau prin reprezentant;
persoana ținută împreună cu debitorul (codebitorul solidar sau indivizibil);
de o persoană ținută pentru debitor (fidejusorul, comitentul pentru prepus, părinții pentru copiii lor minori);
un terț .
De la regula conform căreia creditorul nu are dreptul să refuze plata chiar dacă este făcută de un terț, există excepțiile:
în situația în care natura obligației impune ca plata să fie făcută numai de către debitorul acelei obligații, în afară de situația când creditorul își da acordul;
în situația în care s-a stipulat în convenția părților că executarea poate fi făcută numai de către debitor;
în cazul obligațiilor de a da un lucru cert, conform art. 1482 alin. (1) și (2) Cod Civil, plată poate fi făcută nummai de proprietarul acelui bun, care trebuie să fie o persoană cu capacitate deplină de exercițiu;
creditorul este obligat să refuze plata care îi este oferită de un terț dacă debitorul l-a încunoștințat în prealabil că se opune la această, cu excepția cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor.
Fie că debitorul, fie că un terț fac plată, solvens-ul trebuie să își execute obligațiile cu diligență pe care un bun proprietar o depun în administrarea bunurilor sale, iar în cazul unor obligații profesionale, diligență se va aprecia ținându- se seamă de de natură activității exercitate. Dacă debitorul refuză să facă de bună-voie plată, el va fi pus în întârziere de creditor, care va declanșă executarea silită.
Efectele plătii făcute de un terț. Plata efectuată de un terț, dacă nu se află în unul din cazurile de excepție, atrage stingerea obligației debitorului față de creditor dacă este făcută pe seama debitorului. Dacă plată a fost efectuată de terț fără intenția de a face o liberalitate, aceasta nu va avea ca efect o subrogație de drept a terțului în drepturile vechiului creditor. Există, însă, cazuri prevăzute de lege când odată făcută plata de către terț pe seama debitorului:
subrogatia se produce de drept în cazurile subrogației legale prevăzută de art. 1596 Cod Civil;
subrogația se produce pe cale convențională dacă sunt respectate condițiile prevăzute de art. 1594 Cod Civil (pentru subrogația consimțită de creditor), respectiv de art. 1595 Cod Civil (pentru subrogația consimțită de debitor);
subrogația nu se produce dacă nu sunt respectate condițiile legale ale subrogației.
Persoana care poate primi plată (accipiens-ul). Art. 1475 Cod Civil dispune că plată poate fi făcută: creditorului; reprezentantului sau legal sau convențional; persoanei autorizată de instanță să o primească; persoanei indicate de creditor să primească plată.
Prin excepție, se consideră uneori că plata se poate face și unui terț, nu numai direct creditorului sau unui reprezentant al acestuia. Astfel, în situația în care profită creditorului, și plata către un terț va fi valabilă, dacă este ratificată de creditor. La fel de valabilă e o asemenea plată, dacă terțul accipiens devine cesionar al creanței plătite .
Dacă primele două cazuri nu ridică probleme de analiză, în sensul că este vorba despre aplicarea regulii după care plata rămâne valabilă în măsura în care profiă creditorului, ultima dispoziție este mai dificil de dezlegat.
În discuție nu poate fi o chitanță liberatorie, întrucât aceasta face dovada că obligația s-a stins,iar dacă i se arată una debitorului, acesta nu are niciun interes să plătească posesorului acelei creanțe.
De remiterea înscrisului constatator al creanței – în sensul art. 1503 Cod civil – nu poate fi vorba, fiindcă aceasta funcționează ca o prezumție legală de stingere a obligației. Poate că textul sugerează un caz de subrogație personală, în sensul că terțul a plătit creditorului inițial, iar acum se întoarce împotriva debitorului; astfel textul ar căpăta un sens.
Obiectul plății. Debitorul este ținut să furnizeze creditorului prestația la care s-a obligat la data apariției raportului de creanță. Debitorul nu se poate libera executând o altă prestație, chiar dacă aceasta ar fi mai valoroasă patrimonial.
Dacă creditorul ar fi silit să primească în plată orice dorește debitorul, raportul de creanță și-ar pierde forța juridică și, paradoxal, el ar fi obligatoriu doar pentru creditor, care s-ar vedea nevoit să accepte orice obiect al obligației, orice prestație pe care o consider oportună debitorul. În cazul în care la momentul plății subiecții raportului obligațional convin să schimbe totuși obiectul inițial al plății, vom avea de-a face cu o dare în plată.
Noul Cod civil consacră mai multe articole modului specific în care se face plata în funcție de caracteristica prestației concrete care urmează să fie executată.
Pentru obligațiile de a (dare) ar trebui să facem distincție după dreptul și bunurile care sunt supuse translației juridice de la debitor la creditor. Astfel, pentru bunurile certe, debitorul trebuie să fie – în principiu – proprietarul acestora și să aibă capacitatea de a le înstrăina.
Dacă datornicul nu e proprietar al bunului promis, el se consideră ținut să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către creditor, debitorul fiind astfel obligat să le procure „si le transmit creditorului sau, după caz, să obțină acordul terțului” . Soluția noului Cod civil nu ține cont că bunul poate fi revendicat cu succes de un terț, caz în care creditorul va trebui să îi restituie bunul.
Între subiecții raportului obligațional, plata cu bunul altuia nu este liberatorie decât în momentul în care debitorul dobândește dreptul de a dispune de bun, până la acel moment creditorul nu are decât un drept de retenție asupra bunului care i-a fost remis.
În regulă generală, dacă legea nu derogă sau nu există forme de publicitate legale ori părțile nu au convenit altfel, proprietatea sau alt drept real se strămută solo consensu în patrimoniul creditorului, la momentul încheierii operațiunii juridice.
În toate cazurile, dacă părțile nu dispun altfel, obligațiile debitorului vor fi cele ale vânzătorului în ceea ce privește transmisiunea și garanțiile potrivit art. 1651 Cod civil.
Pentru obligația de a constitui o garanție, cel care o promite sau este obligat să o facă, când modalitatea și forma acesteia nu sunt clar determinate,poate – în principiu, alege să ofere creditorului fie o garanție reală, fie una personală, ori „o altă garanție suficientă” conform art. 1487 Cod civil. Doar când garanția este reală, obligația de a o constitui este tot una de a da (dare), și se vor observa atât regulile de mai sus, cât și normele speciale ce guvernează materia garanțiilor.
Dacă obligația de a da (dare) are ca obiect bunuri de gen, debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate. El nu este însă liberat decât prin predarea unor bunuri de calitate cel puțin medie.
Momentul transferului proprietății către creditor este ulterior încheierii contractului, fiind exact la data individualizării acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunul.
În cazul în care bunurile generice sunt banii, debitorul va fi liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate potrivit art. 1488 Cod civil, indiferent de mijlocul sau instrumental concret prin care se face plata (înmânare, virament etc.). Oricum, indiferent dacă este vorba despre bunuri certe sau de gen, obligația debitorului de a transfera proprietatea o cuprinde și pe aceea de a preda lucrul și de a-l conserva până la predare, la care se poate adăuga și datoria de a consimți la îndeplinirea formelor de publicitate potrivit art. 1483 Cod civil.
Pentru obligația de a face (facere) debitorul este în principiu ținut personal să o presteze, iar nu un terț, noul Cod civil cuprinzând însă câteva reguli ale acestor obligații după cum ele sunt de mijloace sau de rezultat.
Principiul indivizibilității plății. Art. 1490 reia și dezvoltă art. 1101 alin. (1) Cod civil conform căruia plata trebuie efectuată în întregime, creditorul având dreptul de a refuza executarea parțială a creanței; este confirmat, astfel, principiul indivizibilității plății care presupune că plata trebuie să fie integrală, chiar dacă prestația datorată este, prin natura sa, divizibilă.
În accepțiunea noului Cod civil, terminologic, este stipulată regula refuzului creditorului de a primi o plată parțială. În cazul obligației de a da o sumă de bani decurgând dintr-un contract de împrumut, plata integrală a creanței presupune, alături de capital, și plata dobânzilor, cu tilu de fructe civile. Regula indivizibilității plății sau a refuzării plății parțiale este stipulată în favoarea creditorului și are valoarea unei norme supletive, de la care părțile pot deroga; în acest demers, nu este absolut necesară o clauză contractuală expresă, simpla acceptare din partea creditorului a unei plăți parțiale, la momentul executării, fiind suficientă.
Cu titlu de exemplu, semnalăm următoare excepții de la principiul indivizibilității plății:
convenția contrară a părților, mai ales pentru ipoteza în care părțile stabilesc, din momentul contractării, efectuarea plății în mod eșalonat, practică frecventă în cazul obligațiilor de a da o sumă de bani;
compensația legală, care operează de plin drept, având ca efect stingerea obligațiilor inegale reciproce până la concurența celei mai mici, cu consecința acceptării de către creditorul obligației cu valoare mai mare a unei plăți parțiale;
decesul debitorului, când sunt mai multi moștenitori, între care datoria se va divide de plin drept.
Locul plății este stabilit de părțile raportului obligațional, dispozițiile legale aplicându-se doar în ipoteza în care acestea au tăcut. Noul Cod civil stabilește un șir de reguli de determinare a locului plății, care ține seama în special de natura prestației. Astfel:
obligațiile bănești trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plății;
obligația de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care bunul se afla la data încheierii contractului;
celelalte obligații se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului” .
Vechiul cod stabilea de principiu că plata e cherabilă, iar nu portabilă, ceea ce însemna că se plătea la domiciliul debitorului, norma fiind în acord și cu regula că o obligație se interpretează în favoarea celui care se obligă. Noul Cod civil modifică întinderea acestei reguli de tradiție, făcând plata obligațiilor bănești portabilă, celelalte datorii rămânând cherabile, mai puțin plata obligației de a preda un bun.
În fine, regula cheltuielilor ocazionate de plată nu se schimbă, datornicul fiind ținut să le suporte, indiferent că suntem sub imperiul noului sau a vechiului Cod civil. Chiar dacă se acceptă o plată parțială, cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de acest fapt rămân tot în sarcina debitorului.
Data plății. Data plății este data de împlinire a termenului suspensiv, care determină ca obligația să fie exigibilă, putând să îi fie cerută plata.
Dacă nu este prevăzut un asemenea termen convențional, obligația trebuie executată de îndată conform prevederilor art. 1495 Cod civil.
În fine, și instanța poate stabili un termen judiciar de plată, atunci când natura prestației sau locul unde urmează să se facă plata impune fixare unui asemenea termen.
Dacă debitorul este chemat în judecată, dar fără să fie pus în întârziere, datornicul are dreptul de a executa obligația într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea de chemare în judecată i-a fost comunicată. Obligația fiind executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului. Dacă plata se face prin virament bancar, data plății va fi aceea la care contul accipiens-ului este creditat cu suma datorată, indiferent de ziua în care solvens-ul a făcut viramentul.
Noul Cod civil reglementează și plata anticipată potrivit prevederilor art. 1496 Cod civil. Dacă din natura contractului sau a obiectului prestației nu reiese contrariul, debitorul poate să renunțe la termenul de plată, care era oricum în favoarea lui, și să execute obligația înainte de scadență.
Creditorul poate refuza însă o plată anticipată, dacă are un interes legitim ca aceasta să fie făcut la termen; oricum cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de executarea anticipată a obligației rămân în sarcina debitorului.
Dovada plății. Sugerând că ar fi vorba despre un principiu, datorită faptului că e plasat în capul unei secțiuni distincte, Codul Civil dispune ca dacă „ prin lege nu se prevede altfel, dovadă plății se face cu orice mijloc de proba” (art. 1499 Cod Civil).
Prima idee ce ar reieși din textul citat ar fi că, indiferent de natura prestației, de obiectul sau că și de izvorul concret al obligației civile (act/fapt) dovadă plății poate fi făcută prin recursul la orice mijloc de probă.
A două idee, însă de ordin substanțial, ar fi că plată e un fapt, pentru că numai faptele juridice pot fi probate cu orice mijloc de dovadă. Cele două idei sunt eronate, deși sugerate tocmai de plasarea textului amintit în arhitectura noului Cod Civil. În primul rând, a dovedi un raport juridic înseamnă a-i proba izvorul, iar raporul de plată fiind strâns legat de sursa obligației, implică, în principiu, că acel mijloc de probă admis pentru dovada obligației trebuie utilizat și pentru dovada plății ei. De unde, dacă va fi vorba despre un contract generator de obligații pecuniare, dovadă atât a actului cât și a plății este supusă exigențelor legale de probă în materie de acte juridice. În plus plata, fiind tratată ca un act juridic, este prin această supusă probelor actului juridic, chiar dacă sursa sa a fost un simplu fapt juridic.Pentru a simplifica sarcina probei plății, Codul Civil a instituit câteva prezumții de plată:
chitanța prin care s-a confirmat primirea plății principale generează prezumția relativă a executării prestațiilor accesorii;
chitanța prin care se confirmă plata unei prestații periodice generează prezumția relativă ca toate prestațiile periodice cu scadență anterioară cele la care se referă chitanța liberatorie au fost, de asemenea, executate;
când creditorul a remis debitorului titlul original al creanței sale, care constituie un înscris sub semnătură privată un înscris autentic, se prezumă relativ că debitorul a fost eliberat prin plată;
dacă plata se face prin virament bancar, se prezumă relativ realizarea plății dacă ordinul de plată este semnat de debitor și vizat de instituția de credit plătitoare;
prezumția de liberare a debitorului prin plată se extinde și asupra celorlalți debitori obligați solidar și asupra fideiusorilor, dar și asupra garanților care au constituit garanții reale, astfel încât creditorul are obligația că, după efectuarea plății, să consimtă la liberarea bunnurilor afectate de garanțiile reale constituite pentru satisfacerea creanței sale, precum și să restituie bunurile deținute de garanție, dacă este cazul.
2.2.3 Imputația plății
Problema imputației plătii apare în situația în care un debitor are mai multe datorii față de acelai creditor, iar debitorul face o plată care nu acoperă toate datoriile și nu se cunoaște care dintre acestea s-a stins.
Imputația plății este de două feluri: convențională, unilaterală (efectuată prin acordul părților, făcută de debitor sau de creditor) și legală (în lipsa imputației convenționale).
Imputația plății poate fi făcută prin acordul părților sau voința uneia dintre ele. De regulă, ea se face prin acordul părților. În acest caz, imputația plății nu cunoaște limite, doar că, fiind vorba de un acord patrimonial, în ipoteza în care este încheiat în frauda anumitor creditori, el poate fi atacat printr-o eventuală acțiune pauliană. În lipsa acordului de voință, imputația poate fi făcută de debitor sau de creditor prin voința unilaterală.
Debitorul poate face imputația plății în limitele stabilite de art. 1507 Cod Civil:
când creanța este producătoare de dobânzi și/sau a presupus cheltuieli, nu poate impune creditorului plată capitalului înaintea plății dobânzilor și nici pe acestea înaintea plății cheltuielilor;
dacă unele datorii sunt scadente, iar altele nu au ajuns la scadență, iar termenul a fost stipulat în beneficiul creditorului, debitorul poate face imputația numai asupra datoriilor scadențe;
în cazul plății efectuate prin virament bancar, imputația trebuie făcută de către debitor prin mențiunile corespunzătoare consemnate de el isusi pe ordinul de plată;
debitorul nu are dreptul să impună creditorului o plată fracționată.
Dacă debitorul nu face imputația plății, aceasta va fi făcută de creditor, care va preciza, în chitanța liberatorie de obligație, ce datorie s-a stins prin prestația debitorului.
Imputația legală este acea formă a imputației plății care se face de drept, în puterea legii, conform regulilor prevăzute de art. 1509 Cod Civil, respectiv:
în primul rând seconsidera plătită datoria ajunsă la scadență;
se sting prioritardatoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are mai puține garanții față de cele garantate sau față de cele cu garanții suficiente;
dacă toate datoriile sunt scadente, sub rezerva regulilor de la lit. b, imputația se face asupra celei mai oneroase dintre datorii;
dacă toate datoriile sunt scadente și la fel de oneroase, dar și garantate în egală măsură, se va considera plătită datoria cea mai veche,
dacă toate datorriile scadente sunt la fel de oneroase și au aceeași vechime, plata se impune proporțional asupra fiecăreia, înfrângându-se principiul indivizibilității plății. Așadar, creditorul va primi o plată parțială pentru fiecare dintre creanțele sale;
în toate cazurile plată se va impune mai întâi asupra cheltuielilor de judecată și executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor și penalităților, în ordinea cronologică a scadenței acestora și, în final, asupra capitalului, dacă părțile nu convin altfel.
2.3 Punerea în întârziere a creditorului
Dacă creditorul refuză nejustificat să primească o plată corespunzătoare de la debitorul său sau de la o altă persoană îndrituită să o facă, creditorul îndărătnic poate fi pus în întârziere.
Spre deosebire de vechiul Cod civil, care nu reglementa decât punerea în întârziere a debitorului, noul Cod civil introduce și mecanismul de punere în întârziere a creditorului, care nu vrea să primească plata „oferită în mod corespunzător”. Vechiul Cod civil reglementa doar oferta reală urmată de consemnațiune, o procedură greoaie și nepractică. Esența acestei proceduri consta în aceea că dacă creditorul respingea plata, debitorul îi putea oferi real, adică indicând exact, nu numai generic, bunul ce urma să fie predat cu titlu de plată. Dacă creditorul persista în refuz, bunul era atunci consemnat – adică indisponibilizat la cheremul creditorului. Efectul esențial al acestei proceduri era liberarea debitorului, iar obligația se considera stinsă la data consemnării plății, cu strămutarea riscurilor bunului în sarcina creditorului
Procedeul juridic al ofertei de plată și al consemnațiunii nu a dispărut din noul Cod civil doar că el este acum reglementat de Codul de procedură civilă și, prin urmare, nu îl vom trece aici în revistă. Deosebirea este doar terminologică față de vechiul Cod civil, întrucât noul Cod civil denumește somația emisă de debitor „punere în întârziere a creditorului”, păstrând aproape intact mecanismul procedural vechi, ale cărui efecte rămân cvasi-identice în cele două legi
Din acest unghi, punerea în întârziere a creditorului este un act procedural, care permite declanșarea întregii proceduri a ofertei de plată și a consemnațiunii. Punerea în întârziere a creditorului este, deci, o formalitate prin care se face efectiv oferta reală, care – dacă nu e acceptată de creditor – va fi urmată și de o consemnațiune a obiectului plății.
Punerea în întârziere a creditorului fiind un act de procedură – făcut la inițiativa debitorului și prin mijlocirea unui executor judecătoresc îmbracă forma unei somații, prin care creditorul este invitat să primească prestația datorată. În somație se vor indica locul, data și ora când suma sau obiectul oferit spre plată urmează să îi fie predat creditorului.
Debitorul poate însă să retragă bunul consemnat cât timp creditorul nu a declarat că acceptă consemnarea, ori dacă aceasta nu a fost validată de instanță. Consecința va fi renașterea creanței din momentul retragerii bunului, cu toate accesoriile sale.
Efectul esențial al punerii în întârziere a creditorului este că debitorul se liberează de obligație, care se considera stinsă la data consemnării plății, iar riscurile bunului trec la creditor. Apoi, tot acesta din urmă va prelua și riscul imposibilității de executare a obligației, iar debitorul nu va mai fi ținut să restituie nici fructele culese după punerea în întârziere. În fine, creditorul aflat în întârziere este obligat la repararea eventualelor prejudicii cauzate prin întârziere sa de a accepta plata, precum și la acoperirea cheltuielilor de conservare cu bunul datorat potrivit art. 1511 alin. (2) Cod civil.
Capitolul 3
Executarea silită a obligațiilor
În situația în care debitorul nu își execută de bunăvoie obligația asumată, creditorul poate cere executarea silită, pentru valorificarea dreptului său.
Dacă se ajunge ca obligația să fie executată forțat, creditorul trebuie mai întâi să îndeplinească câteva condiții preliminare ale executării silite, respectiv să se doteze cu nu titlu executoriu și să îl pună în întârziere pe debitor. După aceea va putea trece efectiv la alegerea unei forme concrete de executare silită, în funcție de diferite circumstanțe, între cea din natură și executarea silită prin echivalent.
Executarea silită are loc în oricare din formele prevăzute prevederile legale, succesiv ori simultan, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităților sau altor sume acordate potrivit legii prin titlu, precum și a cheltuielilor de executare; astfel:
executarea unor obligații de a face se poate obține la simpla cerere a persoanei îndreptățite, în baza unui titlu executoriu, fără să fie necesară intervenția executorului judecătoresc;
vânzarea de către creditor a bunurilor mobile ipotecate în condițiile art. 2455 Cod civil se face cu încuviințarea instanței, fără intervenția executorului judecătoresc.
Executarea silită se efectuează prim următoarele modalități:
Urmărirea bunurilor mobile și imobile ale debitorului sau aparținând terților ținuți să răspundă pentru obligațiile debitorului, în scopul îndestulării creditorilor;
Predarea către creditor a bunurilor, prevăzute în titlul executoriu, ce sunt deținute fără drept de debitor;
Alte măsuri prevăzute de lege.
Executarea silită se face cu respectarea dispozițiilor legii, a drepturilor părților și ale altor persoane interesate, fiind interzisă efectuarea de acte de executare de către alte persoane sau organe decât cele prevăzute la art. 623 Noul Cod de procedură civilă.
Sesizarea organului de executare, acesta fiind după dreptul comun executorul judecătoresc, nu poate fi făcută de creditor în lipsa unui titlu executoriu. Titlul executoriu
este un înscris oficial constatator al unei creanțe certe și lichide, justificând astfel începerea efectivă a executării silite. Înscrisul oficial nu înseamnă aici neapărat actul autentic, ci altceva decât un înscris olograf. Apoi, trebuie notat că doar legea poate să dispună care înscrisuri sunt și au forță de titluri executorii, voința particularilor fiind irelevantă în materie. Legea face deosebire – în funcție de originea forței lor executorii, între titluri care sunt de plin drept executorii ab initio și înscrisuri care devin executorii, prin învestirea cu forță executorie, posterior încheierii lor. În prima categorie intră înscrisurile executorii prin sine, care nu mai trebuie investite cu formulă executorie.
Constituie astfel de titluri executorii:
hotărârile judecătorești definitive executorii, precum și cele date în primă instanță cu executare provizorie;
ordonanțele și încheierile pronunțate de instanță și declarate de lege executorii;
titlurile executorii europene pentru creanțe necontestate;
încheierile și procesele-verbale întocmite de executorii judecătorești potrivit legii
unele acte autentice notariale
contractele de locațiune încheiate prin înscris sub semnătură privată, care au fost înregistrate la organele fiscale.
Alte înscrisuri nu sunt ope legis considerate titluri executorii, dar pot devein astfel de titluri și își dobândesc această forță juridică prin învestirea lor cu formulă executorie. Formula executorie se dispune prin încheiere de instață, și se aplică pe originalul înscrisului constatator al creanței sau pe o copie legalizată a acesteia, respectivul înscris devenind astfel titlu executoriu. Se pot învesti cu formulă executorie:
hotărârile executorii ale instanțelor judecătorești, în afara celor executorii de plin drept;
hotărârile arbitrale;
înscrisurile autentice, cu excepția actelor autentice notariale care constituie titluri executorii potrivit legii;
titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaște putere executorie.
De observat că titlul executoriu este întotdeauna un înscris oficial, în sensul că este emis după o anumită procedură și trebuie să respecte o anumită formă. Înscrisul autentic intră cel mai bine aici, alături de hotărârile judecătorești. Numai că trebuie ținut cont că nu orice act autentic e și titlu executoriu. Astfel, intră în ultima categorie actele autentice notariale care constată o creanță certă și lichidă.
Înscrisurile sub semnătură privată nu pot fi, în principiu, învestite cu formulă executorie, chiar dacă constată o creanță certă, lichidă și exigibilă, și deci nu constituie titluri executorii. Dar, un asemenea înscris dă dreptul creditorului să se adreseze instanței cu cererea de a-l obliga pe debitorul-pârât la executare, iar hotărârea judecătorească de admitere a pretențiilor creditorului va constitui titlul executoriu al creditorului. În schimb, un act autentic de vânzare-cumpărare, care consemnează obligația de a plăti o diferență de preț, va constitui titlu executoriu care va permite creditorului prețului să se adreseze direct executorului judecătoresc, fără să mai treacă prin fața instanței pentru a începe urmărirea debitorului rău platnic. În acest caz, calea spre executarea silită se scurtează.
Nu trebuie uitat că și titlul executoriu poate fi desființat cu efectul întoarcerii executării, dacă aceasta a fost făcută. După cum mai trebuie amintit că și executarea silită se perimă, după cum este supusă prescripției extinctive ca și creanța pe care vrea silit să o impună. Termenul general de prescripție pentru a obține executarea silită este de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel, care începe să curgă de la data când se naște dreptul de a obține executarea silită. În cazul hotărârilor judecătorești și arbitrale, termenul de prescripție începe să curgă de la data rămânerii lor definitive, iar în celelalte cazuri de la data scadenței creanței pe care o constată. Iar la împlinirea termenului de prescripție, se stinge dreptul de a obține executarea silită, iar orice titlu executoriu își pierde puterea juridică.
În fine, creditorul chirografar care are creanța constatată printr-un titlu executoriu
nu dobândește prin aceasta vreun drept special sau în plus față de ceilalți chirografari. Deci, titlul executoriu nu conferă vreun drept de preferință sau de urmărire,acestea rămânând atașate doar garanțiilor reale și privilegiilor, care vor transforma chirografarul într-un creditor garantat. Deși titlul executoriu nu metamorfozează creditorul chirografar într-unul garantat real, el poate conferi un avantaj practic esențial în caz de concurs cu alți chirografari. Față de aceștia din urmă, chirografarul înarmat cu un titlu executoriu va putea să obțină plata mai rapid, scăpând de concurența lor, deoarece creanța sa este executabilă silit imediat, ceilalți pierzând timpul cu învestirea creanțelor lor chirografare cu formulă executorie .
3.1 Dreptul la executarea silită în natură
Articolul 1516 alin. (1) Cod civil consacră principiul executării în natură (directe) a obligației, stabilind dreptul creditorului la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației. Executarea în natură a obligației presupune îndeplinirea prestației la care s-a obligat debitorul, iar nu plata unui echivalent bănesc.
Creditorului îi este recunoscut dreptul fundamental de a cere debitorului său executarea voluntară a obligației consimțite sau, după caz, impuse de lege. Dacă prestația datorată este executată de bunăvoie, obligația se stinge prin plată. În virtutea dreptului său de a pretinde executarea integrală și întocmai a prestației, creditorul poate refuza să primească o executare parțială, chiar dacă prestația ar fi divizibilă sau să primească o altă prestație decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestației oferite de debitor ar fi egală sau mai mare. Având și dreptul la îndeplinirea la timp a obligației, creditorul poate refuza executarea anticipată, dacă are un interes legitim ca plata să fie făcută la scadență.
Dacă debitorul nu își execută, total sau parțial, obligația sau o îndeplinește în mod defectuos ori cu întârziere, art. 1516 alin. (2) Cod civil instituie mai multe mijloace juridice la dispoziția creditorului: executarea silită a obligației; rezoluțiunea sau rezilierea ori reducerea propriei obligații; alte mijloace pentru realizarea dreptului său.
În afara mijloacelor juridice amintite, creditorul poate, după împrejurări, să obțină și daune-interese. Dreptul la executarea prin echivalent a obligației este astfel conservat în toate cazurile, putând fi exercitat doar cu titlu principal ori în mod complementar, atunci când însoțește exercitarea unui alt mijloc de realizare a dreptului creditorului. Astfel, cu titlu de exemplu, daunele-interese pot fi cumulate cu rezoluțiunea sau rezilierea contractului sau cu dobânda legală în cazul obligațiilor bănești, dacă debitorul nu datorează dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală. Tot astfel, creditorul poate cere atât executarea în natură a obligației, cât și a daunelor-interese sub forma clauzei penale stipulate pentru neexecutarea obligațiilor la timp sau la locul stabilit.
Articolul 1516 alin. (2) Cod civil nu instituie o ordine de exercitare a mijloacelor juridice de realizare a dreptului creditorului, acesta putând alege, în funcție de circumstanțe, modalitatea legală cea mai adecvată satisfacerii dreptului său. Cu toate acestea, din interpretarea altor texte ale noului Cod civil, precum art. 1527 alin. (1) și art. 1549 alin. (1), rezultă prioritatea executării silite în natură a obligațiilor față de celelalte mijloace de satisfacere a dreptului creditorului. Pentru a putea recurge la mijloacele amintite, este necesară îndeplinirea a două condiții generale:
neexecutarea obligației să nu aibă justificare legală – în sensul că debitorul nu poate dovedi existența uneia dintre cauzele justificate de neîndeplinire a obligației sale [ordinea executării prestațiilor, excepția de neexecutare a contractului sinalagmatic, imposibilitatea de executare datorată forței majore, cazului fortuit sau unui eveniment asimilat acestora, neexecutarea imputabilă creditorului sau unui terț pentru care debitorul nu este ținut să răspundă – și
debitorul să fie în întârziere (art. 1521-1526 Cod civil) .
În cazul în care debitorul nu își îndeplinește de bunăvoie obligația, creditorul, în virtutea dreptului său la executarea întocmai a prestației, poate obține executarea silită a obligației.
Ca regulă generală, executarea silită se face în natură, prin obligarea debitorului la executarea obligației în natura sa specifică. Prin excepție, dacă executarea în natură nu (mai) este posibilă ori creditorul nu mai este interesat de o executare în natură, acesta poate obține executarea prin echivalent (indirectă) a obligației.
În materie contractuală, dacă, fără justificare, debitorul nu își îndeplinește obligația, neexecutarea este însemnată, iar creditorul nu cere executarea silită a obligațiilor contractuale, acesta din urmă se poate libera de obligația sa corelativă, obținând rezoluțiunea sau rezilierea contractului. În cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere și în cazul unei neexecutări de mică însemnătate, dar cu caracter repetat.
Dacă neexecutarea este de mică însemnătate, creditorul nu are drept la rezoluțiune, fiind însă îndreptățit să obțină reducerea proporțională a prestației sale dacă, după împrejurări, aceasta este posibilă. Dacă nici reducerea prestațiilor nu este posibilă, creditorul poate obține doar daune-interese, dacă acestea i se cuvin (art. 1551 Cod civil) .
Articolul 1516 alin. (2) pct. 3 Cod civil permite creditorului să exercite, în scopul realizării sau protejării dreptului său la executarea obligației, și alte mijloace juridice, precum invocarea excepției de neexecutare a contractului, luarea unor măsuri conservatorii [cum sunt măsurile asigurătorii (sechestrul asigurătoriu, poprirea asigurătorie), asigurarea dovezilor ori exercitarea acțiunii oblice] sau exercitarea acțiunii revocatorii ( art. 1558-1565 Cod civil).
Amintim că dispozițiile privind executarea obligațiilor (art. 1469-1565 Cod civil) sunt aplicabile și în materia răspunderii civile delictuale cât privește dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită (art. 1381 Cod civil).
În aplicarea dispoziției de principiu privind dreptul creditorului la îndeplinirea exactă a obligației (art. 1516 Cod civil), art. 1527 Cod civil consacră principiul executării silite în natură a obligațiilor, în virtutea căruia creditorul are dreptul de a obține constrângerea debitorului la executarea în natură a obligației. Debitorul nu este liberat dacă oferă creditorului un echivalent în locul prestației datorate, decât dacă acesta din urmă consimte la darea în plată (art. 1492 Cod civil). Și în cazul executării silite în natură a obligației, creditorul obține exact obiectul obligației, realizându-se tot o plată, de data aceasta silită. Dacă executarea silită în natură nu mai este posibilă, aceasta se va interverti într-o executare silită indirectă a obligației. În scopul facilitării executării prin echivalent a obligațiilor de predare a unui bun, mobil sau imobil, reglementarea procesual civilă de drept comun prevede posibilitatea stabilirii, de către instanța de executare, la cererea creditorului, a sumei care urmează a fi plătită de debitor ca echivalent al valorii bunului, dacă aceasta nu a fost stabilită în titlul executoriu, iar executarea silită în natură a devenit imposibilă [art. 881 alin. (1) Noul Cod de procedură civilă]. Creditorul poate obține, în aceleași condiții procedurale, și obligarea debitorului unei obligații de a face sau de a nu face, intuitu personae, la plata daunelor-interese pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligației [art. 894 alin. (4) și ale art. 893 alin. (1) Noul Cod de procedură civilă].
Potrivit dispozițiilor art. 1527 alin. (2) Cod civil, dreptul la executarea în natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum și orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă.
În doctrina de întâmpinare a noului Cod civil s-a arătat că, dacă depozitarul unui bun nu restituie bunul dat în depozit deoarece a fost distrus fără cauză străină, acesta poate fi condamnat, la cererea creditorului, să procure deponentului alt bun de același fel și cu aceleași însușiri. Tot astfel, dacă bunul dat în depozit este avariat, depozitarul poate fi constrâns să îl repare pentru a-l aduce în starea anterioară și a-l preda deponentului.
Remedierea executării necorespunzătoare poate avea ca obiect și alte măsuri decât repararea sau înlocuirea bunului, precum obținerea unei autorizații, și poate deveni necesară și în cazul obligațiilor având ca obiect plata unei sume de bani, precum în cazul efectuării unei plăți insuficiente, într-o altă monedă decât cea stipulată ori într-un alt cont decât cel convenit de părți. Dreptul la repararea sau înlocuirea bunului ori la alte mijloace de remediere este aplicabil numai în măsura în care executarea în natură (mai) este posibilă.
3.1.1 Executarea silită în natură a obligației de a da
Pentru analiza acestui mijloc juridic este nevoie a se deosebi după cum obligațiile au ca obiect prestația de a da sume de bani, bunuri individual determinate și bunuri generice pe care debitorul le are, dar respinge individualizarea și predarea lor, precum și situația în care bunul sau bunurile predate nu sunt conforme. Astfel:
dacă obligația are ca obiect o sumă de bani, executarea în natură este întotdeauna posibilă;
dacă obligația are ca obiect un bun individual determinat, debitorul are două obligații, pe de o parte trensferul dreptului de proprietate sau a unui alt drept real, iar pe cealaltă parte, predarea bunului în materialitatea sa la creditor.
Executarea silită în natură a obligației de a da având ca obiect o sumă de bani este întotdeauna posibilă. Aceasta întrucât debitorul răspunde cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare, care servesc drept garanție comună pentru executarea creanțelor creditorilor săi. În virtutea acestei garanții, creditorul poate obține executarea silită a bunurilor urmăribile ale debitorului său, realizându-și creanța din prețul obținut ca urmare a vânzării acestor bunuri.
În cazul obligațiilor care au ca obiect constituirea sau transferul unui drept real asupra unui bun individual determinat, debitorul are două obligații principale: obligația de a constitui sau transfera dreptul real (obligație de a da) și obligația de predare a bunului (obligație de a face). În doctrina formată în sistemul vechiului Cod civil s-a arătat că executarea silită în natură a obligației de predare a unui bun este posibilă atâta vreme cât bunul se găsește la debitor, iar dacă debitorul, nesocotind obligația sa, a distrus sau a ascuns bunul, urmează a se proceda la o executare prin echivalent. Precizăm că, de regulă, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părți, cât și față de terți, numai prin înscrierea lor în cartea funciară pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea. Regula amintită urmează a-și găsi aplicare numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată. Până la data menționată, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate față de terți. De asemenea, menționăm că dispozițiile art. 876-915 Cod civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a acestui cod.
Dacă obiectul obligației de a da îl constituie bunuri de gen, constituirea sau transferul drepturilor reale operează în momentul individualizării bunurilor, ceea ce presupune, de asemenea, faptul personal al debitorului.
Așadar, în cazul obligațiilor de a da, având ca obiect constituirea sau transferul unor drepturi reale asupra unor bunuri imobile înscrise în cartea funciară sau a unor bunuri de gen, realizarea obligației de a da având ca obiect constituirea sau transferul bunurilor imobile, respectiv al bunurilor de gen, este subordonată executării unei obligații de a face – obligația de înscriere în cartea funciară, respectiv obligația de individualizare a bunurilor.
3.1.2 Executarea obligației de a face
Obligațiile de a face (facere), care nu sunt ad rem, ci presupun o acțiune personală a debitorului, nu pot fi, în principiu, executate silit în natură prin constrângerea persoanei debitorului. Regula fiind că nimeni nu poate fi silit fizic să desfășoare o anumită activitate, ceea ce se exprimă prin adagiul nemo potest cogi ad factum. Dacă s-ar admite contrariul, se va ajunge la constrângerea persoanei debitorului la muncă silită sau la închisoarea datornicilor, toate urmărind înfrângerea fizică a datornicului.
Pentru delimitarea sferei de aplicare a dispozițiilor art. 1528 Cod civil este necesară o primă distincție între obligațiile de a face intuitu personae și celelalte obligații de a face care nu presupun faptul personal al debitorului.
Obligațiile de a face care presupun faptul personal al debitorului nu pot fi realizate prin executare silită în natură prin mijloace directe, ci numai prin mijloace de constrângere indirectă, prin măsuri asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, determinându-se astfel indirect acțiunea debitorului. Aceasta, întrucât constrângerea nu se poate exercita direct asupra persoanei debitorului, potrivit principiului nemo ad factum praecise cogi potest.
În scopul executării silite în natură a obligațiilor de a face intuitu personae, creditorul poate recurge la procedura execuțională reglementată prin art. 894 Noul Cod de procedură civilă, constând în aplicarea de către instanța de executare, prin încheiere definitivă, a unei amenzi judiciare, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligației. Așa cum a reținut instanța noastră supremă, aplicarea acestui mijloc indirect de constrângere este posibilă numai în cadrul unei proceduri execuționale ce debutează prin încuviințarea executării silite.
Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii, debitorul nu execută obligația stabilită în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă datorată statului cu acest titlu. Pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligației stabilite în titlul executoriu, creditorul poate cere obligarea debitorului la daune-interese. Survenind astfel o intervertire a executării silite directe într-o executare silită prin echivalent, urmărirea silită va continua pentru realizarea daunelor-interese astfel stabilite.
În doctrină s-a reținut că, în cazul obligației de a face care implică o activitate personală deosebită din partea debitorului, executarea în natură are loc numai atunci când obligația este îndeplinită în mod voluntar de către debitor .
O a doua precizare necesară vizează obligațiile de a face având ca obiect predarea unui bun mobil individual determinat sau predarea ori evacuarea unui bun imobil, a căror executare silită se efectuează în mod nemijlocit asupra bunului în temeiul unui titlu executoriu, în condițiile și cu procedura prevăzute de art. 877-891 Noul Cod de Procedură Civilă.
În al treilea rând, dacă obligația de a face are ca obiect individualizarea și predarea unor bunuri de gen, creditorului îi este recunoscut dreptul de a opta între mai multe mijloace juridice în scopul realizării dreptului său: poate cere executarea silită în natură dacă aceasta este posibilă, întrucât, de exemplu, debitorul are o cantitate de bunuri de gen, dar refuză individualizarea și predarea; poate achiziționa cantitatea de bunuri ce face obiectul obligației, pe cheltuiala debitorului, urmând să recupereze prețul prin executarea silită asupra bunurilor debitorului; poate obține executarea prin echivalent.
Articolul 1528 Cod civil pune la dispoziția creditorului un mijloc eficient de drept material, complementar celui consacrat de reglementarea procesual civilă de drept comun, în scopul executării directe (în natură) a prestației datorate: îndeplinirea, în mod direct, fără concursul forței de constrângere a statului, a obligației de către creditor, prin mijloace proprii sau prin terțe persoane, pe cheltuiala debitorului.
Considerăm că intră în domeniul de aplicare a dispozițiilor art. 1528 executarea în Cod civil natura lor specifică a altor obligații de a face decât cele care presupun faptul personal al debitorului, cele privind predarea bunurilor mobile individual determinate și predarea sau evacuarea bunurilor imobile. Cum s-a arătat, în cazul obligațiilor de a face având ca obiect predarea bunurilor de gen, creditorul are, după împrejurări, și posibilitatea de a executa, pe cheltuiala debitorului, el însuși sau prin alte persoane, obligația de a face neîndeplinită de debitor.
Așadar, dispozițiile art. 1528 Cod civil își găsesc aplicare în cazurile în care participarea personală a debitorului nu este esențială pentru executarea obligației de a face.
Articolul 1528 Cod civil îl îndreptățește pe creditor să procedeze în mod direct la executarea în natură în cazul unor obligații de a face având ca obiect prestații, considerate în doctrină a avea o natură fungibilă, care prezintă aceeași valoare pentru creditor, indiferent de persoana care le execută, precum: ridicarea unor materiale de pe un teren, săparea unei gropi, mutarea unui gard, livrarea unor bunuri, realizarea unor lucrări ori prestarea unor servicii.
Executarea în natură a obligațiilor de a face amintite în temeiul dispozițiilor art. 1528 Cod civil se realizează de către creditor, prin mijloace proprii sau prin alte persoane, fără concursul organelor de jurisdicție și – spre deosebire de mecanismul procedural instituit prin dispozițiile art. 892 și art. 896 Noul Cod de procedură civilă, care presupune declanșarea procedurii execuționale, în temeiul unui titlu executoriu – în absența unui titlu executoriu și fără concursul organelor de executare.
Soluția legislativă, cu caracter de noutate – întrucât vechea reglementare (art. 1077 vechiul C.civ.) impunea condiția autorizării judiciare a creditorului – este de natură să faciliteze dinamica circuitului juridic civil, asigurând economie de timp și de resurse financiare.
Considerăm că, în ipoteza obligației de a face având ca obiect predarea unor bunuri de gen, creditorul poate să își procure el însuși sau prin terțe persoane bunurile datorate, indiferent dacă debitorul are aceste bunuri, dar refuză predarea, ori, dimpotrivă, nu le are. În cazul în care debitorul are bunurile, dar refuză predarea, creditorul are și posibilitatea de a solicita executarea silită în natură, în temeiul unui titlu executoriu, cu concursul forței de constrângere a statului.
În acest context, este de menționat și o altă modalitate atipică de executare silită directă – consacrată de doctrina și jurisprudența dezvoltate în sistemul vechii reglementări în privința obligației de a face având ca obiect încheierea în viitor a unui contract constitutiv sau translativ de drepturi reale: pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract. De lege lata, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanța, la cererea părții care și-a îndeplinit propriile obligații, poate să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract, dacă natura contractului o permite, iar cerințele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite – dispoziții care nu sunt aplicabile în cazul promisiunii de a încheia un contract real, dacă prin lege nu se prevede altfel. În cazul promisiunii bilaterale de vânzare, art. 1669 alin. (1) Cod civil prevede că, dacă una dintre părți refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, dacă toate celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite.
Art. 1528 alin. (2) Cod civil prevede, drept condiție de exercitare a dreptului creditorului de a proceda la executarea în natură a obligațiilor de a face, îndatorirea de a-l înștiința pe debitor fie odată cu punerea în întârziere, fie ulterior acesteia. Creditorul nu are obligația de a-l înștiința pe debitor despre intenția sa în cazul în care acesta din urmă este de drept în întârziere.
Norma juridică analizată urmărește să îl prevină pe debitor, pentru a-i permite să ia măsurile necesare, în cazurile în care acesta nu este de drept în întârziere.
Noul Cod civil instituie unele aplicații ale regulii de principiu analizate, dintre care pot fi amintite, cu titlu de exemplu, următoarele:
în materia vânzării, dacă cumpărătorul unui bun mobil nu își îndeplinește obligația de preluare sau de plată, vânzătorul are facultatea de a vinde bunul prin licitație publică sau pe prețul curent, dacă bunul are un preț la bursă sau în târg ori stabilit de lege, prin intermediul unei persoane autorizate.Și în această ipoteză, executarea directă se realizează în absența unui titlu executoriu (a se vedea, în același sens, cu privire la reglementarea similară din dreptul civil italian. Tot astfel, în cazul unui contract de vânzare având ca obiect bunuri fungibile supuse unui preț curent, care nu este executat din culpa vânzătorului, cumpărătorul poate cumpăra bunuri de același gen, pe cheltuiala vânzătorului, prin intermediul unei persoane autorizate;
în materia locațiunii, dacă, după încheierea contractului, intervine nevoia unor reparații aflate în sarcina locatorului, iar acesta, deși încunoștințat de locatar, nu începe să ia de îndată măsurile necesare, locatarul poate efectua aceste reparații, pe cheltuiala locatorului .
Alteori, noul Cod civil impune condiția obținerii autorizării judiciare în scopul executării în natură a unei obligații de a face de către creditor pe cheltuiala debitorului. Astfel, în cazul contractului de vânzare, în temeiul obligației vânzătorului de garanție contra viciilor, cumpărătorul poate obține, în justiție, înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia ori înlocuirea bunului cu un bun de același fel, însă lipsit de vicii.
Noul Cod de procedură civilă consacră mecanisme procedurale de realizare a executării silite în natură a obligațiilor de a face, care presupun – spre deosebire de mijlocul juridic instituit prin art. 1528 Cod civil – existența unui titlu executoriu și concursul forței de constrângere a statului: predarea silită a bunurilor mobile și a bunurilor imobile și executarea altor obligații de a face.
Creditorul – titular al unui drept de creanță corelativ unei obligații de a face având ca obiect o prestație fungibilă stabilite prin titlu executoriu – poate fi autorizat de instanța de executare, prin încheiere executorie, dată cu citarea părților, să îndeplinească obligația el însuși sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului. Creditorul poate solicita autorizarea instanței de executare numai după împlinirea unui termen de 10 zile de la data comunicării încheierii de încuviințare a executării silite, termen lăsat debitorului pentru a executa de bunăvoie obligația sa. În plus, dacă debitorul se opune la executarea obligației de către creditor, acesta din urmă poate beneficia – spre deosebire de cazul executării obligației în condițiile art. 1528 Cod civil – și de concursul executorului judecătoresc și al forței publice.
Așa fiind, mecanismele juridice consacrate de noul Cod civil (art. 1528) și Noul Cod de procedură civilă (art. 892) urmăresc aceeași finalitate – executarea în natură a obligațiilor de a face având ca obiect prestații fungibile de către creditor, fără participarea debitorului –, creditorul putând obține executarea în natură a unei obligații de a face având ca obiect prestații fungibile cu sau fără concursul forței de constrângere a statului.
În cazul obligațiilor de a face intuitu personae stabilite prin titlu executoriu, creditorul poate obține atât executarea silită directă, prin mijlocul indirect de constrângere al amenzii judiciare, cât și executarea silită prin echivalent.
3.1.3 Executarea obligatiilor de a nu face
În cazul obligațiilor de a nu face, eliminare rezultatului neexecutării obligației nu se poate realiza decât prin autorizarea instanței judecătorești și doar în măsura în care hotărârea aceasta indică desființarea.
Pentru a-l stimula să execute în natură obligația, sub vechiul Cod Civil era recunoscut dreptul instanțelor să îl condamne pe debitor la daune cominatorii. Acestea se prezentau ca sume de bani datorate de debitor cu fiecare zi de întârziere a executării obligației sale. Noul Cod de procedură civilă interzice expres acordarea de daune cominatorii (art. 895), dar intituie posibilitatea instanței de a amenda civil pe debitorul rău- platnic (art. 894).
În concluzie, pentru obligațiile propriu- zise de a face sau de a nu face, principiul nemo potest cogi ad factum rămâne strict aplicabil, pentru că persoana debitorului nu poate fi fizic constrânsă să desfășoare o activitate pe care o refuză. Cu toate acestea, în afară de obligațiile intuitu personae, care nu pot să fie executate forțat în natură, celelalte obligații pot fi executate silit în natură, dar indirect, pe cheltuiala debitorului și prin fapta unui terț sau chiar a creditorului.
3.2 Executarea prin echivalent
Când executarea silită în natură nu mai este posibilă, obligația va putea fi executată prin echivalentul său bănesc, ceea ce scoate în evidență caracterul patrimonial al oricărei creanțe. Echivalenta presupune o prețuire, o cântărire în bani a obiectului prestației în natură, datorat și neexecutat. Odată stabilită sumă de bani, bunurile debitorului vor fi executate silit pentru a se obține această sumă.
Sumele datorate în schimbul prestației în natură sunt denumite daune- interese. Se consideră că neexecutarea obligației este un fapt ilicit al debitorului și că prejudiciul trebuie reparat integral prin echivalent bănesc. Dreptul creditorului la daune- interese, în locul prestației în natură, este în viziunea noului Cod civil, echivalentul executării silite indirecte. Cu alte cuvinte noul Cod civil pare să identifice executarea prin echivalent cu repararea prejudiciului cauzat prin îndeplinirea unei obligații. Astfel răspunderea civilă a debitorului, chiar dacă e generat de neîndeplinirea obligațiilor, nu se angajează decât dacă această neîndeplinire cauzează un prejudiciu distinct de neplata obligației. Practic în cadrul unei acțiuni în executarea silită prin echivalent se cere și repararea daunei create prin neexecutare, însă prejudiciul trebuie dovedit distinct (art. 1537).
Pentru creanțele născute din fapte ilicite, chiar dacă principiul rămâne tot cel al executării lor în natură, neîndeplinirea lor nu este o chestiune ce să țină de răspunderea contractuală, ci de cea delictuală și executarea silită prin echivalent.
Executarea silită prin echivalent nu trebuie confundată cu evaluarea prejudiciului în bani, prejudiciul putând fi o cauză și o condiție a executării silite prin echivalent, în cazul în care o obligație preexistentă nu mai e executată în natură. Prejudiciul este o condiție a angajării răspunderii civile, iar când acesta se adaugă la neexecutarea în natură a unei obligații contractuale preexistente, se va vorbi despre răspunderea contractuală (art. 1350 N.C.C). Această situație poate fi exemplificată cu o obligație contactuala neprestata în natură, când creditorul cere executarea ei prin echivalent.
3.3 Opoziția la plată. Poprirea
Opoziția la plată este intervenția pe care o face o persoană îndreptățită de lege la un anumit debitor, punându-i în vedere să nu efectueze plată, fără prezența sa, ori fără consimțământul său. Debitorul este obligat să se abțină de la a face plata, în caz contrar putând fi obligat să o facă din nou. Pot face opoziții la plată: un alt creditor al aceluiași debitor, creditorul care a pierdut înscrisul constatator al creanței sale și află că debitorul este gata să facă plată celui care prezintă titlul, creditorul creditorului prin poprire.
Codul de procedura civilă reglementează opozițiile la plată. Toate modalitățile de contestație la executare reprezintă forme de opoziție dacă acestea sunt formulate de terți, rolul lor fiind aela de a împiedică executarea silită. Poprirea este reglementata in art. 780 – 793 Noul Cod de procedură civilă.
Se consideră că și instituția popririi reprezintă o opoziție la plată menită să împiedice prin indisponibilizarea bunurilor, executarea silită.
Poprirea este o opoziție la plată care reprezintă în același timp, și un mijloc de executare silită indirectă. Atunci când debitorul este la rândul lui, debitorul unui terț, creditorul debitorului poate cere instanței de judecată că plată pe care terțul trebuie să o facă creditorului sau să fie poprită, urmând a fi făcută direct creditorului popritor. Astfel suntem în prezența a trei persoane: creditorul popritor- persoană care face cererea de poprire, debitorul sau- debitor poprit, debitorul debitorului poprit care se numește terț poprit.
Pot constitui obiect al popririi:
Sumele de bani; în situația popririi sumelor de bani din conturile bancare pot face obiect al urmăririi silite prin poprire atât soldul creditor al acestor conturi, dar și încasările viitoare, cu respectarea dispozițiilor prevăzute de art. 728 Noul Cod de procedură civilă, dacă este cazul.
Titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile; poprirea se poate înființa și asupra sumelor sau bunurilor mobile incorporale pe care creditorul le datorează debitorului, dacă abele creanțe sunt certe și lichide;
Bunurile mobile corporale ale debitorului deținute de un terț în numele său; creanța cu termen ori sub condiție, în această situație, poprirea nu va putea fi executată decât după ajungerea la termen ori de la data îndeplinirii condiției.
Capitolul 4.
Alte mijloace de stingere a obligațiilor
Doctrina a semnalat, în mod constant, că unele din categoriile enumerate în cadrul art. 1091 din vechiul Cod civil nu reprezintă propriu-zis mijloace de stingere a obligațiilor. Astfel, novația este un mod de transformare a obligației, nulitatea și rezoluțiunea sunt moduri de desființare a raportului juridic obligațional cu efect retroactiv, iar prescripția extinctivă este un mod de stingere a dreptului la acțiune în sens material. Valorificând opiniile exprimate de doctrină, noul Cod civil prevede în art. 1615 ca moduri de stingere a obligațiilor: plata, compensația, confuziunea, remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare, cu mențiunea că la acestea se pot adăuga și alte mijloace expres prevăzute de lege.
Se impune, de asemenea, precizarea că, potrivit dispozițiilor art. 118 din Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil, obligațiile extracontractuale născute înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil sunt supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta.
Compensația
Compensația este acel mod de stingere a două obligații reciproce și de aceeași natură existente între două persoane, astfel încât fiecare este, concomitent, creditor și debitor al celeilalte. Așadar, are ca efect stingerea reciprocă a celor două obligații până la concurenta valorii celei mai mici dintre ele. Dacă obligațiile sunt de valoare egală, ele se sting în întregime.
Compensația este reglementată de art. 1616-1623 Cod Civil, care compun Capitolul II intitulat „Compensația”, din Titlul VII denumit „Stingerea obligațiilor”, al Cărții a V-a- „Despre obligații”.
Acest mod de stingere a obligațiilor prezintă o mare utilitate practică pentru ambele părți ale raportului obligațional. Astfel:
compensația este un mod simplificat de executare a obligațiilor, evitând efectuarea a două plăți cu cheltuielile, pierderea de timp și riscurile pe care le presupune orice plată;
asigură egalitatea între cele două părți, având astfel și rolul unei garantii, deoarece creditorul,compensând creanța sa împotriva debitorului, care este în același timp și creditorul său, cu creanța acestuia din urmă, este sigur că o va realiza, cel puțin până la concurenta propriei datorii față de cealaltă parte. Astfel fiecare parte evită riscul insolvabilității celeilalte. Prin compensarea creanțelor și datoriilor reciproce, el evită aceste riscuri, plătindu-se singur cu creanța pe care o are împotriva celuilalt . De asemenea, se evită concursul celorlalți creditori ai fiecăruia în realizarea reciprocă a creanțelor unuia împotriva celuilalt și invers.
Din textul articolului 1617 alin. (1) Cod Civil, reiese faptul că prin compensație se pot stinge orice fel de obligații, indiferent că au izvor contractual sau extracontractual, cu condiția să aibă ca obiect prestația de a da sume de bani sau alte bunuri fungibile de aceeași natură.
În cadrul relațiilor comerciale, operațiile se desfășoară prin conturi curente, iar contul curent este reglementat și funcționează pe principiul compensației. Uneori situația părților sau natura creanței exclude posibilitatea operării compensației.
În funcție de izvorul său, compensația poate fi de două feluri: legală și convențională.
Compensația legală
Compensația legală izvorăște din lege și își produce efectele de drept, dacă sunt îndeplinite condițiile ei specifice, fără a fi nevoie de acordul de voință al părților sau de o hotărâre judecătorească.
Pentru existența compensației legale se cer a fi indeplinite următoarele condiții:
obligațiile să fie reciproce, adică să existe între aceleași persoane, fiecare având atât calitatea de debitor cât și calitatea de creditor [art. 1617 alin. (1) Cod Civil]. Reciprocitatea subliniază că va fi vorba întotdeauna despre persoane distincte, care sunt legate de raporturi obligaționale diferite. Reciprocitatea nu înseamnă sinalagmatism, deoarece acest termen este rezervat altor raporturi complexe, în care fiecare subiect al obligației este simultan și creditor și debitor față de celălalt subiect. Obligațiile pot fi paralele, adică fără punct obiectiv de contact între ele, iar reciprocitatea se poate rezuma la coincidența că subiectul activ al unui raport are un rol pasiv în celălalt raport juridic;
datoriile să fie certe, lichide și exigibile, adică să fie neîndoielnice, determinate în întinderea lor și să poată fi cerută executarea acestora.
Dacă datoria este incertă, adică creanța corelativă ei este pusă sub semnul întrebării, ar fi injust ca ea să stingă o altă datorie care există cu certitudine. Lichiditatea creanței este necesară pentru a determina cu exactitate care este limita materială în care operează compensația și dacă se mai poate vorbi de un eventual rest de datorie, ce urmează să se plătească după ce compensația a operat. Exigibilitatea ne atenționează că doar obligațiile a căror plată poate fi cerută de creditorii lor pot fi compensate. Dacă nu, s-ar ajunge să se stingă prin compensație obligații care altfel nici măcar nu puteau fi executate, datorită faptului că termenul lor suspensiv de plată nu s-a împlinit. Prin excepție, termenul de grație care e acordat pentru plată uneia din datorii, nu împiedică realizarea compensației legale, datoriile să aibă că obiect prestația de a da sume de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile și de aceeași natură [art. 1617 alin. (1) Cod Civil].
Prestațiile reciproce trebuie să fie omogene. Cele mai omogene obligații sunt cele pecuniare, deorece obiectul lor îl constituie banii, care sunt întotdeauna fungibili și de aceeași natură. Dacă nu sunt bani la plată, bunurile datorate trebuie să fie interschimbabile între ele, fungibilitatea exprimând exact acest raport de schimb la plată a diferitelor bunuri. În principiu, bunurile generice sunt fungibile iar bunurile certe nu definesc un raport de fungibilitate. Obligațiile care se vor compensa trebuie să fie și de aceeași natură, fiind vorba nu atât de natură obligației ci de natură bunului care constituie obiectul prestației obligației.
părțile să nu fi renunțat expres sau tacit la beneficiul compensației.
Potrivit Noului Cod de procedură civilă, o creanță este exigibilă dacă obligația debitorului este ajunsă la scadență sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată. Absența exigibilității poate fi invocată numai dacă ea rezultă dintr-un termen legal sau convențional suspensiv de executare, stabilit în favoarea debitorului; astfel debitorul nu poate fi obligat să plătească înainte de termen, compensația fiind tot o plată, deoarece ar echivala cu decăderea din beneficiul termenului. De asemenea, doctrina semnalează faptul că nu pot fi compensate, nefiind exigibile, obligațiile naturale și obligațiile contractuale sub condiție suspensivă . Datoriile să aibă ca obiect o sumă de bani (care este esențialmente fungibilă) sau o cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură, adică fungibile prin natura lor, dar și fungibile între ele, ceea ce exclude compensația pentru obligații de a face, de a nu face și pentru multe dintre obligațiile de a da. Obligațiile reciproce care au ca obiect bunuri ce nu pot fi înlocuite unele cu altele nu pot fi stinse pe calea compensației legale, creditorul neputând fi obligat să primească decât ceea ce i se datorează. Compensația legală operează de cele mai multe ori în cazul obligațiilor pecuniare reciproce.
Compensația convențională
Compensația convențională este acea formă de compensație care operează prin convenția părților, atunci când nu sunt întrunite condițiile compensației legale iar părțile au totuși, interes să stingă anumite obligații reciproce pe această cale.Deși nu este expres reglementată în capitolul dedicat compensației, se poate deduce că operațiunea se poate realiza și pe cale convențională din regulile aferente imputației convenționale a plății.
Din moment ce imputația plății se poate face, în principiu, fără limite, înseamnă că părțile pot să convină asupra compensației și în ipotezele în care nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1618 alin. (1) Cod Civil.
Compensația legală operează de plin drept, în puterea legii. Totuși, aceasta nu poate opera împotrivă voinței părților. Părțile pot renunța la compensație, expres sau tacit. Astfel, un debitor care plătește datoria fără a opune compensația se consideră că a renunțat la aceasta.
Compensația produce următoarele efecte:
stinge cele două datorii reciproce, până la concurența obligației care are valoarea cea mai mică;
operează că o plată dublă, stingând implicit garanțiile și accesoriile obligației principale. Debitorul care putea să opună compensația și care a plătit datoria nu se mai poate prevala, în detrimentul terților, de privilegiile sau ipotecile creanței sale. Astfel nu poate opera compensația între cedent și debitor cedat dupa momentul efectuării cesiunii de creanță;
se aplică regulile de la imputația plății, când între părțile compensației există două sau mai multe datorii reciproce și compensabile;
fideiusorul poate opune creditorului compensația creanței pe care debitorul principal, a cărui datorie o garantează, o dobândește față de creditorul obligației garantate. Însă debitorul nu poate opune compensația creanței fidejusorului impotriva creditorului său ;
în cazul indivizibilității, compensația intervenită între unul dintre debitorii obligați indivizibil și creditori stinge obligația indivizibilă și îi liberează pe ceilalți debitori, aceștia rămânînd ținuți să plătească celui dintâi echivalentul părților lor;
în cazul compensației convenționale aceste efecte se produc de la data cînd s-a incheiat convenția privitoare la compensație.
4.2 Darea în plată. Cesiunea de creanță la locul executării
Stingerea obligației principale prin darea în plată conduce, în virtutea principiului accesorium sequitur principale, la stingerea și a obligației de garanție. Darea în plată se poate face prin transferul dreptului de proprietate sau al unui alt drept, cu privire la un bun mobil sau bun imobil. Articolul 2317 reprezintă o aplicație în materia fideiusiunii a regulii prevăzute la art. 1492 Cod civil: în cazul în care darea în plată constă în transferul proprietății sau al unui alt drept către creditor, debitorul este ținut de garanția contra evicțiunii și de garanția contra viciilor lucrului, potrivit regulilor aplicabile în materia vânzării. Odată cu transferul dreptului, obligația principală se stinge prin dare în plată și, în același timp, se stinge și obligația accesorie. Dacă însă, ulterior, creditorul este evins de bunul ce i-a fost dat în plată, are dreptul de a solicita de la debitor prestația inițială, fără însă ca odată cu renașterea obligației principale să renască și fideiusiunea.
Liberarea fideiusorului operează indiferent care a fost cauza evicțiunii, cu excepția situației în care evingător este chiar fideiusorul .Dispoziția cuprinsă în art. 2317 Cod civileste aplicabilă și în cazul în care sunt mai mulți fideiusori.
În doctrină s-a arătat că acest caz de încetare a fideiusiunii nu se aplică decât în cazul evicțiunii; dacă darea în plată este nulă din diferite motive – pentru incapacitate, dol, eroare, violență etc. – odată cu reactualizarea obligației principale de plată, redevine activă și obligația de fideiusiune, care, în realitate, nu s-a stins în mod valabil. De altfel, într-un asemenea caz, nici nu se poate vorbi despre o acceptare de bunăvoie din partea creditorului, condiție necesară pentru a opera efectul prevăzut de art. 2317 Cod civil .
Cesiunea de creanță a fost reglementată în vechiul Cod civil la materia contractului de vânzare-cumpărare (art. 1391-1398, art. 1402-1404), deși varietățile sale practice depășeau cadrul acestui tip de contract. În fapt, operațiunea juridică putea îmbrăca și haina altor acte cu titlu oneros – cum ar fi schimbul, renta viageră, darea în plată –, dar și a unor contracte cu titlu gratuit, cum este cazul contractului de donație. De asemenea, jurisprudența și, ulterior, legislația, prin instituirea unor condiții de publicitate speciale, alternative – art. 2 lit. a) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice – au recunoscut unanim cesiunea de creanță cu titlu de garanție.
Plasarea reglementării cesiunii de creanță la vânzare a fost criticată de doctrina românească, care, tradițional, analizează această operațiune juridică ca expresie a „dinamicii obligațiilor”, ca modificare a obligațiilor ce asigură „circulația acestora”, ca „mod de transmitere a obligațiilor”. În același sens, doctrina franceză, comentând articolele corespondente din Codul civil francez (art. 1689 și urm.), remarcă „plasarea lor defectuoasă în cadrul reglementării contractului de vânzare”.
Noul Cod civil consacră un titlu distinct transmisiunii și transformării obligațiilor, integrând într-o reglementare unitară și sistematică toate operațiunile juridice de această natură, operațiuni care anterior erau dispersate în diverse materii (cesiunea de creanță la contractul de vânzare-cumpărare, subrogația și novația în capitolul privitor la stingerea obligațiilor). Sistematizarea nouă, inspirată de structura materiei propusă de Codul civil Québec, Principiile Unidroit și Principiile Dreptului European al Contractelor, reflectă natura juridică, funcțiile și specificul acestor operațiuni.
Alineatul (1) al art. 1566 Cod civil definește cesiunea de creanță, precizând elementele esențiale ale acesteia:
este o convenție, prin urmare pentru valabila sa încheiere este necesară întrunirea condițiilor de validitate a contractelor (prevăzute de art. 1179 Cod civil);
„funcția esențială” a cesiunii este de transmitere a unei creanțe de la cedent la cesionar, în mod definitiv și irevocabil;
creanța se transmite așa cum se găsește aceasta în patrimoniul cedentului, așadar, păstrându-și natura și caracteristicile.
Cesiunea de creanță – ca și subrogația (art. 1593 Cod civil) și preluarea de datorie (art. 1599 Cod civil) – este o operațiune juridică de transmisiune a obligațiilor. Ea nu afectează ființa obligației, ci o transmite așa cum s-a născut și există în patrimoniul subiectelor inițiale ale raportului juridic. Prin aceasta, cesiunea, ca, de altfel, și subrogația și preluarea de datorie, se deosebește de novație, care nu operează o transmisiune, ci o transformare a obligației – obligația inițială se stinge și este înlocuită cu o nouă obligație (art. 1609 Cod civil). Asemenea subrogației, cesiunea modifică elementul activ al raportului obligațional, dreptul de creanță. Dacă în cazul subrogației însă, inițiativa operațiunii juridice aparține unui terț – care plătește creditorului și se subrogă în drepturile acestuia față de debitor (art. 1594 Cod civil) sau împrumută debitorul în vederea efectuării plății și se subrogă în drepturile creditorului plătit (art. 1595 Cod civil) –, în cazul cesiunii, inițiativa transferului dreptului de creanță aparține creditorului cedent, care, cu titlu oneros sau gratuit, transmite cesionarului o creanță împotriva unui terț.
Ca și preluarea de datorie, cesiunea de creanță reprezintă o transmisiune a obligațiilor. În cazul preluării de datorie, se transmite însă elementul pasiv al raportului obligațional – datoria, iar prin cesiune se transferă elementul activ – dreptul de creanță.
4.3 Confuziunea
Confuziunea este reglementată de art. 1624- 1628 Cod Civil. Obligația fiind un raport juridic, presupune cel puțin două persoane care să ocupe poziții juridice antagonice și ireductibile, în sensul că o persoană nu poate, în același timp și în același raport, să fie și subiect activ și subiect pasiv. În momentul în care o persoană cumulează aceste calități, devenind simultan și creditor și debitor, raportul juridic se stinge prin confundarea rolurilor distincte pe care aceștia le aveau. Terminologic, Noul Cod Civil a păstrat vechiul cuvânt confuziune, prezent în Vechiul Cod Civil, fără a-l actualiza, astăzi spunându-se confuzie. Cei doi termeni au sens identic însă cuvântul confuziune nu poate să se impună doar că termen juridic, pentru că astfel să se facă deosebirea semantica față de confuzie, termen comun.
Confuziunea se aplică tuturor obligațiilor indiferent de izvorul lor lor (contractual sau extracontractual).
Potrivit doctrinei, „ipoteza didactică” pentru confuziune este cazul moștenitorului care este debitor și prin moștenire devine și creditor al datoriei pe care o avea față de succesiune. Un alt exemplu de confuziune este retractul litigios. Confuziunea poate să apară și între persoane juridice care se reorganizează prin absorbția unei persoane juridice de către o altă persoană juridică – fuziune prin absorbție; raportul de obligații existent între cele două persoane juridice reorganizate prin fuziune se va stinge deoarece persoana juridică rezultată a devenit în acel raport juridic atât debitor, cât și creditor.
Confuziunea stinge raportul juridic obligațional cu toate garanțiile și accesoriile sale.
În doctrină s-a menționat că „prin crearea de separare de patrimonii” confuziunea este împiedicată. Noul Cod civil consacră expres, la art. 31 alin. (2), posibilitatea divizării patrimoniului, inclusiv patrimoniul de afectațiune. Patrimoniile de afectațiune sunt, potrivit art. 31 alin. (3), masele patrimoniale fiduciare, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum și patrimonii determinate potrivit legii. În cazul în care în patrimoniul aceleiași persoane există o asemenea diviziune sau afectațiune, iar creanța și datoria se găsesc în mase de bunuri diferite, potrivit alin. (2) al art. 1624 Cod civil compensația nu operează. La alin. (1) al art. 1625 Cod civil prevede o situație particulară: întrunirea în aceeași persoană, în cadrul aceluiași raport juridic, a calității de creditor ipotecar și proprietar. În acest caz, prin confuziune se stinge dreptul real accesoriu de ipotecă.
Soluția legislativă este preluată din Codul civil Québec; cu privire la art. 1686, în Codul civil al provinciei Québec adnotat se menționează că, în cazul în care o ipotecă se stinge prin confuziune, obligațiile garantate de aceasta nu sunt în mod necesar stinse prin confuziune deoarece este necesar să se reunească în aceeași persoană calitățile de creditor și debitor ai unei datorii. De asemenea, cu privire la jurisprudența vizând art. 1686 din Codul civil Québec, a se vedea deciziile pronunțate în cauzele Girard c. Fillion, respectiv Caisse populaire de Charlesbourg c. Jardin du Moulin Inc., în J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, p. 1897-1898. În doctrina românească este prezentat un exemplu de stingere a ipotecii prin confuziunea calității de creditor ipotecar cu cea de proprietar al bunului – cazul cumpărătorului unui imobil ipotecat care folosește suma de bani ce exprimă prețul acelui imobil pentru a-l plăti pe un creditor ipotecar al vânzătorului; astfel, cumpărătorul se subrogă în dreptul creditorului ipotecar pe care l-a plătit dobândind dreptul de ipotecă asupra propriului bun, iar confuziunea operează între calitatea de debitor și creditor în ce privește acțiunea ipotecară.
Prin încetarea cauzei care a provocat confuziunea, respectiv întrunirea în aceeași persoană a calității de creditor ipotecar și proprietar, confuziunea încetează, iar ipoteca renaște. Astfel, la alin. (2) al art. 1625 Cod civil prevede că în situația în care creditorul este evins din orice cauză independentă de el, ipoteca reînvie.
Păstrând soluția legislativă cuprinsă la art. 1155 din vechiul Cod civil privind efectele confuziunii, alin. (1) al art. 1626 Cod civil prevede că stingerea obligației prin confuziune – prin reunirea calităților de creditor și debitor în aceeași persoană – conduce la liberarea fideiusorului, ca o aplicație a principiului accesorium sequitur principale. În această situație, creditorul care are și calitatea de debitor în același raport obligațional nu mai poate cere plata de la fideiusor, fără ca acesta să-i ceară restituirea prin acțiune în regres.
Confuziunea ce operează prin reunirea calității de fideiusor cu cea de creditor ori de fideiusor cu cea de debitor stinge obligația accesorie a fideiusorului, dar nu și obligația principală; obligația debitorului principal continuă să existe.
Noul Cod civil prevede la art. 2314 un caz special: confuziunea calității de debitor principal și de fideiusor, când devin moștenitori unul față de altul, nu stinge nici acțiunea împotriva debitorului principal, nici împotriva aceluia care a dat fideiusiune pentru fideiusor.
Potrivit dispozițiilor art. 1627 Cod civil, drepturile terților, dobândite anterior în legătură cu creanța stinsă prin confuziune, nu vor fi afectate. Spre exemplu, dacă locatarul dobândește dreptul de proprietate asupra bunului pe care îl are în locațiune, raportul obligațional de închiriere se stinge prin confuziunea calității de locatar și locator, dar sublocațiunea consimțită de locatar continuă să ființeze.
Valorificând opiniile doctrinare potrivit cărora „confuziunea este în realitate o cauză de paralizie a obligației, care are ca efect trecerea obligației într-o stare de existență latentă”, iar odată cu încetarea cauzei care a provocat confuziunea obligația poate fi reactivată, Noul Cod civil stabilește la art. 1628 că, prin desființarea confuziunii, obligația renaște cu efect retroactiv. A se vedea exemplul oferit de doctrină – cazul desființării confuziunii când acceptarea succesiunii este anulată pentru viciu de consimțământ sau incapacitate.
4.4 Remiterea de datorie
Operațiunea juridică prin care subiecții unui raport obligațional renunță la creanță se numește remitere de datorie. Noul Cod Civil stipulează însă că „Remiterea de datorie are loc atunci când creditorul îl liberează pe debitor de obligația sa”. De observat că definiția legală e complet imprecisă, deoarece creditorul îl poate libera pe debitor în diferite feluri, de unde ar rezultă că remiterea de datorie ar fi o denumire generică pentru orice mijloc folosit în liberarea datornicului. Prima sursă a neclarităților în această materie e datorată tocmai denumirii folosite: remiterea de datorie. Sintagma a fost împrumutată din dreptul francez odată cu adoptarea vechiului Cod Civil, iar originalul remise de dette se poate aproxima prin iertare de datorie dar și prin restituire de datorie. În consecință, poate fi considerată că sinonimă pentru remiterea de datorie și expresia iertare de datorie, cu condiția că ea să nu sugereze că mecanismul iertării ar fi întotdeauna de formație voluntară unilaterală. Indiferent de sintagma aleasă, echivocul nu este numai al expresiei, ci chiar al situației juridice numită iertare remitere de datorie. Aceasta se poate referi la înmânarea titlului creanței, ceea ce e exploatat de lege din punct de vedere probatoriu, după cum remiterea de datorie are și un sens substanțial: contractul prin care se iartă debitorul de datorie, cu efectul liberării lui.
După întinderea efectelor sale extinctive, remiterea de datorie este totală, dacă nu se stipulează contrariul prin înțelegerea părților, sau parțială.
Dupa modalitatea de expresie a voinței celor care acordă, și respectiv acceptă, iertarea de datorie, remiterea poate fi expresă sau tacită.
Potrivit naturii actului prin care aceasta se realizează, remiterea de datorie poate fi oneroasă sau gratuită. Remiterea de datorie este un contract sau act juridic cu titlu gratuit, prinzând corp fie printr-o donație indirectă fie printr-un legat. Onerozitatea unei remiteri de datorie ar fi o contradicție în termeni sau ar masca un alt mecanism juridic cum ar fi darea în plată sau novația. Prin urmare credem că iertarea de datorie e întotdeauna gratuită și fără să intereseze neapărat în ce categorie concretă de liberalitate ar intră.
Remiterea de datorie este o liberalitate și nu se poate întrupa decât fie într-un contract inter vivos fie într-un act mortis causa. În prima ipoteză, remiterea datoriei nu este decât un contract încheiat între debitorul și creditorul unei obligații preexistente, prin care primul este iertat de datorie de cel de al doilea. Scopul acestui contract este stingerea fără executare a datoriei, după cum trebuie reținut că acordul debitorului e esențial, fără voința acestuia convenția nu se încheie, iar el nu va fi liberat. Reiese că remiterea de datorie este un contract unilateral, iar nu un act juridic unilateral. În a două ipoteză, iertarea de datorie se înfăptuiește prin testament sau mai precis legat, numit legat de liberațiune, prin care testatorul iartă postum de plată unei datorii un debitor al sau. Pentru că el să producă efectele caracteristice de liberare obligațională, acest legat va trebui acceptat, voința debitorului fiind indispensabilă. Astfel, oricare ar fi formă concretă prin care iertarea de datorie o îmbracă, voința datornicului exprimată în sensul că și el consimte la descărcare fără plată va fi necesară.
Condițiile juridice pe care remiterea de datorie trebuie să le îndeplinească sunt cele specifice actului juridic concret prin care ea se realizează, remiterea de datorie fiind o operațiune juridică al cărei efect esențial este iertarea datornicului de plată. Astfel, dacă iertarea de datorie va îmbrăca haina unui contract, vom avea de-a face cu o donație, mai puțin cea de formă,deoarece suntem în prezența unei liberalități indirecte, făcute pe calea remiterii de datorie. În cazul actului mortis causa, creditorul testator va trebui să observe condițiile de validitate ale testamentului, iar debitorul să facă actul de acceptare a moștenirii după regulile generale prescrise de lege. Creditorul va trebui să indice în actul de remitere exact datoria care se iartă, pentru a nu se genera confuzii, dar în afară de această se va aplică dreptul special al donației sau a testamentului, după caz.
Imposiblitatea fortuită de executare a obligației de către debitor
Potrivit regulii de drept „nimeni nu poate fi obligat la ceva imposibil” – ad impossibilium, nulla obligatio, o obligație se naște în mod valabil dacă este susceptibilă de executare. Cu toate acestea, pe durata existenței unui raport obligațional, o obligație născută valabil poate deveni imposibil de executat, din cauze obiective care exclud culpa debitorului și a creditorului și conduc la stingerea obligației pentru viitor.
Imposibilitatea fortuită de executare este mijlocul de stingere a obligațiilor care nu are ca efect realizarea directă sau indirectă a drepturilor creditorului, ce face obiectul art. 1634 Cod civil.
Cauzele care pot determina ca o obligație născută valabil să devină imposibil de executat, prevăzute la alin. (1) al art. 1634 Cod civil, sunt:
forța majoră [orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil – a se vedea comentariul de la art. 1351 alin. (2) Cod civil],
cazul fortuit [eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs –art. 1351 alin. (3) Cod civil]
ori alte evenimente asimilate acestora.
Capitolul 5.
Practică judiciară
Compensația legală este un mod de stingere a datoriilor reciproce până la concurența celei mai mici dintre ele, operând chiar și în situația în care părțile nu o invocă în mod expres. Compensația legală izvorăște din lege și își produce efectele de drept, dacă sunt îndeplinite condițiile ei specifice, fără a fi nevoie de acordul de voință al partilorsau de o hotărâre judecătorească. Este suficient ca această operațiune juridică să fie invocată pe cale de apărare, în orice stadiu al procesului nefiind necesar ca debitorul să formuleze o cerere în acțiunea creditorului prin care să o invoce. Constatând stingerea obligațiilor prin compensație, instanța va constata executarea obligațiilor de plată, nu în raport de data la care s-a invocat compensația, ci de data la care acestea au devenit scadente.
Prima instanță a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat în solidar pe pârâți la plata despăgubirilor civile, precum și să ridice de la domiciliul reclamanților bunurile menționate în procesele verbale încheiate la 7 și 8 martie 2002, în caz contrar, fiind obligați la plata de daune cominatorii de către 12 lei/zi întârziere.
În motivarea sentinței, s-a reținut că reclamantii sunt proprietarii imobilului din care, pe cale judecătorească, s-a dispus evacuarea pârâților, precum și obligarea la plată sumelor de 4.326 despăgubiri civile și 1.432 lei cheltuieli de judecată, sume încă nepredate.
Pentru aceste sume, pârâții, în apărare, au invocat intervenirea compensării cu o datorie pe care reclamantii o aveau, în urmă obligării lor la plată către reclamanți a valorii unor îmbunătățiri aduse imobilului . Împotriva sentinței au declarat, în termen legal, apel pârâții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în sensul că instanța în mod greșit nu a ținut cont de datoria reciprocă a reclamanților către ei .
În urma suplimentări probatoriului, prin decizia civilă nr.966 din 2 octombrie 2004, Tribunalul București a admis apelul și a schimbat în parte sentința, în sensul menținerii obligării pârâților numai la plată sumelor reprezentând valoarea lipsei de folosință pentru imobil pe perioada 3 octombrie 2001-11 martie2002 reactualizată, valoarea gazelor naturale reactualizată, diferențe rezultate în urma reactualizării debitului constatat prin: decizia civilă nr.328/2001 a Tribunalului București, prin decizia civilă nr.256/2001, a aceleași instanțe și prin sentință civilă nr.812/2000 a Judecătoriei Sector 2 .
În termen legal, au declarat recurs, atât reclamantii, cât și pârâții, primii criticând-o pentru greșită aplicare a legii, atunci când s-a dispus compensarea legală a debitelor părților, motiv încadrat în prevederile art.304 pct.6 Cod procedură civilă, cu motivarea că pârâții nu au formulat o cerere reconvențională în fața judecătoriei, prin care să solicite compensarea legală a debitelor.
Celelalte critici au fost încadrate în prevederile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, și vizează ignorarea autorității lucrului judecat cu referire la greșita compensare a debitelor față de decizia civilă nr.683/R/18 martie 2002 a Curții de Apel și respectiv în prevederile art.304 pct.10 Cod procedură civilă, în sensul că instanța nu s-a pronunțat asupra probelor administrate.
Pârâții, la rândul lor, au criticat decizia, doar în sensul gresitei aplicări a dispozițiilor art.274 Cod procedură civilă, întrucât deși a fost schimbată hotărârea, nu a fost diminuat cuantumul cheltuielilor și nu a înlăturat integral obligația de plată către reclamanți.
Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr.130/R din 20 octombrie 2005, a respins ca nefondat recursul reclamanților și l-a admis pe cel al pârâților, cu consecință modificării deciziei în sensul obligării reclamanților la plata către pârâți a sumei de 278 lei cheltuieli de judecată în apel, după compensare.
Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că, potrivit art.1143-1145 Cod civil, compensarea debitelor este o formă de stingere a datoriilor ce operează de la lege, chiar când debitorii nu ar ști nimic despre existența acestora, compensarea urcând la momentul la care amândouă se găsesc în ființă, fiind exigibile.
Întrucât modul de stingere a obligațiilor este prevăzut de lege, debitorul nu trebuie să formuleze în acțiunea creditorului o cerere prin care să invoce compensația, fiind suficient ca această operațiune juridică să fie invocată pe cale de apărare, în orice stadiu al procesului.
Constatând stingerea obligațiilor prin compensare, instanța va constată executarea obligațiilor de plată, nu în raport de data la care s-a invocat compensarea, ci de data la care acestea au devenit scadențe.
S-a reținut că, deși tribunalul nu a motivat neluarea în considerare a excepției privind autoritatea lucrului judecat, se constată că nu sunt întrunite cerințele art.1201 Cod civil, spre a se putea reține că fiind inoperantă compensarea legală, întrucât obiectul celor două judecăți este distinct, la fel și cauza juridică.
Hotărârea tribunalului este greșită, doar sub aspectul compensării în totalitate a cheltuielilor de judecată, o asemenea compensare neputând opera decât în limită celei mai mici cheltuieli, sens în care, potrivit art.312 și 274 Cod procedură civilă, recursul a fost admis, așa cum s-a arătat în considerentele mai sus prezentate.
Poprire. Debitor bugetar care nu a contestat poprirea. O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii. Potrivit art. 460 Cod procedură civilă, creditorul recurge la procedura validării popririi atunci când, după executarea silită prin poprire a fost încuviințată și poprirea înființată, terțul poprit nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin. Potrivit art.2 din O.G. nr. 22/2002 dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului. Asupra recursului civil de față:
Prin cererea formulată la 2.03.2011 creditoarea SC KYO INC SRL a solicitat în contradictoriu cu debitoarea Comuna Gighera prin Primar și terții popriți D.G.F.P. Dolj și Trezoreria Operativă și Contabilitate Publică a orașului Bechet să se dispune validarea popririi înființată în dosarul execuțional nr.144/ES/2010 al BEJ I. C., și să se dispună consemnarea în favoarea sa în mâinile terțului poprit Unitatea de Trezorerie Operativă și Contabilitate Publică a orașului Bechet a sumei reprezentând creanța ce o are contra debitoarei Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Gighera, conform titlului executoriu cel constituie sentința civilă nr.1067/C/2009 a Tribunalului Brașov, respectiv a sumei de 7.853,55 lei, reprezentând penalități de întârziere, cheltuieli de judecată și cheltuieli de executare.
A mai solicitat amendarea reprezentantului terțului poprit Trezoreria Operativă și Contabilitate Publică a orașului Bechet potrivit dispozițiilor art. 460 alin.2 Cod procedură civilă.
În motivarea cererii a susținut că are contra debitoarei Comuna Gighera o creanță constatată prin titlul executoriu sus amintit și actualizată de BEJ I.C. dosarul execuțional nr.144/ES/2010 și că în cadrul lucrărilor dosarului de executare, subsecvent încuviințării executării silite,executorul judecătoresc a formulat către Ministerul Finanțelor Publice, prin structurile sale operative la nivelul orașului Bechet o dispoziție de înființare a popririi asupra conturilor debitoarei deschise la Unitatea de Trezorerie Operativă si Contabilitate Publică a orașului Bechet .
A mai susținut că terțul poprit păstrează în mâinile sale fondurile debitoarei în conformitate cu prevederile art.59 din Legea nr.273/2003, refuzând să realizeze consemnarea sumelor cuprinse în titlu executoriu .
A susținut că titlul executoriu pe care îl are împotriva debitoarei este născut în urma unei proceduri speciale desfășurate pe terenul Directivei 2000/35/C.E. a Parlamentului European și a Consiliului și că procedura instituită pe calea dreptului comunitar îi garantează dreptul de a obține un titlu executoriu, susceptibil de îndestulare pe calea executării silite în termen de 90 de zile de la data începerii procedurii, care privește și instituțiile publice, iar în raport cu aceste norme terțul poprit Ministerul Finanțelor Publice are obligația să consemneze sumele reținute prin titlurile executorii născute pe terenul procedurii speciale reglementate prin această directivă.
Prin sentința civilă nr. 861/11.04.2011 pronunțată de Judecătoria Băilești în dosar nr. 867/183/2011, a fost admisă în parte cererea pentru validare poprire formulată de creditoarea SC KYO INC SRL în contradictoriu cu debitoarea Comuna Gighera prin Primar și terții popriți D.G.F.P.- Dolj, Trezoreria Operativă și Contabilitate Publică a orașului Bechet. S-a dispus validarea popririi înființată în dosarul execuțional nr. 144/ES/2010 al BEJ I.C. si obligat țertul poprit Ministerul Finanțelor Publice – DGFP Dolj prin unitatea de Trezorerie Operativă si Contabilitate Publică a orașului Bechet să plătească din contul debitoarei în favoarea creditorului sumele stabilite prin titlul executoriu precum si toate cheltuielile ocazionate cu executarea silită.
A fost respins capătul de cerere privind amendarea reprezentantului terțului poprit .
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că potrivit art.460 Cod procedură civilă dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi.
Prin sentința civilă nr.1067/C din 25.11.2009 pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul nr.6834/2009 a fost admisă în parte cererea formulată de creditoarea SC Sistemul Electronic de Arhivare,Criptare și Indexare Digitalizată SRL cu sediul ales în municipiul Cluj Napoca, jud. Cluj în contradictoriu cu debitoarea Comuna Gighera prin Primar, cu sediul în com. Gighera, jud. Dolj și a fost somată debitoarea ca în termen de 20 de zile să plătească creditoarei sumele de 7.899,06 lei reprezentând contravaloare servicii,aparatură și echipamente, 5.924,25 lei penalități de întârziere contractuale calculate până la data de 12.08.2009 și 39,30 lei cheltuieli de judecată. Prin aceeași sentință s-au respins celelalte pretenții formulate .
La data de 20.01.2011 SC KYO INC SRL – reclamanta din prezenta cauză a încheiat cu SC Sistemul Electronic de Arhivare, Criptare și Indexare Digitalizată SRL contractul de cesiune de drepturi litigioase cu nr.10 CC prin care cedenta a transmis reclamantei din prezenta cauză creanțele litigioase izvorâte din sentința mai sus menționată. Titlul de creanță constând în sentința civilă nr.1067/C din 25.11.2009 a devenit titlu executoriu prin investirea cu formulă executorie în condițiile legii. Prin încheierea din 10.11.2010 pronunțată în dosarul nr.2162/304/2010 de Judecătoria Segarcea a fost încuviințată executarea silită pornită în dosarul execuțional nr.144/ES/2010 de către executorul judecătoresc I.C. La data de 15.11.2010 executorul judecătoresc a întocmit somația și procesul verbal prin care debitoarea Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Gighera prin Primar a fost somată ca în termen de 24 de ore să achite în favoarea creditoarei suma de 13.862,61 lei conform titlului executoriu și 1.890 lei cheltuieli de executare. La data de 15.12.2010 BEJ I.C. a emis către Trezoreria Bechet în calitate de terț poprit adresa de înființare a popririi. Prin adresa nr.906/28.12.2010 Administrația Finanțelor Publice Bechet a precizat că, în conformitate cu prevederile art.2 din O.G. nr. 22/2002 se va trece la punerea în aplicare a popririi.
Potrivit art.2 din O.G. nr. 22/2002 dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.
Potrivit art.20 alin.1 din Constituția României dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar în conformitate cu art.2 al aceluiași text de lege dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Raportat la Hotărârea pronunțată de CEDO cauza Sandor contra României în care s-a statuat că este excesiv și prin urmare contrar dreptului la un proces echitabil să se pretindă unui creditor al statului sa meargă la o procedura de executare silita pentru a-si realiza dreptul de creanță stabilit printr-o procedură judiciara, instanța a apreciat că dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 22/2002 constituie o încălcare a dreptului creditorului la un proces echitabil . Constatând existența unui conflict între norma internă prevăzută de art. 2 din O.G. nr. 22/2002 modificata prin Legea nr.110/2007 și art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, în baza art. 20 din Constituția României, instanța a înlăturat de la aplicare prevederile art. 2 din O.G. nr.22/2002 modificată .
Cererea creditorului de a amenda terțul poprit a fost respinsă, întrucât potrivit art. 460 alin 2 teza a II-a Cod procedură civilă, terțul poprit care, cu rea credință a refuzat să-și îndeplinească obligațiile privind efectuarea popririi va putea fi amendat. În speța de față nu s-a putut reține că terțul poprit a refuzat cu rea credință să-și îndeplinească obligația, întrucât din cuprinsul adresei nr.906/28.12.2010 reiese ca acesta a întreprins demersuri in vederea îndeplinirii obligației de plată însă a ținut cont de dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 22/2002 modificată, dispoziție ce a fost considerată de instanța ca fiind contrară art. 6 alin 1 CEDO.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Dolj în nume propriu și pentru Trezoreria Operativă și Contabilitate Publică Bechet, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În motivarea apelului, apelanta a arătat că motivarea primei instanțe exceed competenței puterii judecătorești, nu este supusă exclusiv controlului judiciar și nu poate fi pusă în discuție constituționalitatea art. 2 din O.G. nr. 22/2002, verificarea fiind de competența exclusivă a Curții Constituționale.
Este adevărat că autoritățile statale sau instituțiile publice nu se pot prevala de lipsa fondurilor necesare executării unei hotărâri judecătorești dar, în situații de excepție, cum ar fi îndatorare excesivă, încetare de plăți, dificultăți financiare, CEDO a apreciat că stabilirea unui termen rezonabil pentru executare este o măsură ce intră în marja de apreciere a statului, respectând atât dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil. În acest context, perioade de prelungire a fazei de executare de 8 luni,10 luni, dar și de 1 ani și 7 luni au fost apreciate ca justificate în condițiile de excepție date.
Potrivit art. 460 Cod procedură civilă, creditorul recurge la procedura validării popririi atunci când, după executarea silită prin poprire a fost încuviințată și poprirea înființată, terțul poprit nu își îndeplinește obligațiile ce îi revin. Această procedură nu este una necontencioasă, nefiind incidente dispozițiile art. 331 Cod procedură civilă, potrivit cărora cererile necontencioase sunt acelea pentru dezlegarea cărora este nevoie de mijlocirea instanței fără să
se urmărească stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană. Apelanta a arătat că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 460 alin. 2 Cod procedură civilă pentru a putea obliga terțul poprit să plătească creditorului suma datorată de debitor creditorului.
Tribunalul Dolj, prin decizia nr. 450 din 07 octombrie 2011, a respins ca nefondat apelul formulat de terțul poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj în nume propriu și pentru Administrația Finanțelor Publice a orașului Bechet, împotriva sentinței nr. 861/11.04.2011 pronunțată de Judecătoria Băilești în dosar nr. 867/183/2011.
Pentru a se pronunța astfel, a reținut următoarele: Critica referitoare la incidența dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 22/2002 este nefondată, deoarece acest text de lege este aplicabil doar instituțiilor publice și autorităților publice debitoare, împotriva cărora a fost declanșată executarea silită în baza unui titlu executoriu. În cauză, apelantele au calitate de terț poprit și nu de debitor, deci nu pot invoca lipsa de fonduri în temeiul O.G. nr. 22/2002. Numai debitoarea Comuna Gighera se putea prevala de aceste dispoziții legale în faza de executare silită. Din moment ce tribunalul stabilește că prevederile O.G. nr. 22/2002 nu pot fi invocate de terții popriți, întrucât acest act normativ a fost edictat numai în considerarea debitorului, este inutil a se mai verifica motivele de apel privind constituționalitatea acestor prevederi legale interne și compatibilitatea lor cu jurisprudența CEDO. Este nefondată și critica potrivit căreia nu s-a făcut dovada existenței raportului juridic valabil între debitor și terțul poprit, întrucât debitoarea Comuna Gighera nu a contestat faptul Că are cont deschis la Trezoreria Bechet, iar prin adresa nr. 906/28.12.2010, Administrația Finanțelor Publice a orașului Bechet a înștiințat B.E.J. I.C. că va pune în aplicare obligația de plată a debitoarei și va vira suma într-un cont deschis la CEC Bank – Sucursala Craiova, menționat în adresa de înființare a popririi, ceea ce presupune că există un raport juridic între debitor și terțul poprit.
Împotriva deciziei a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Dolj în nume propriu și pentru Trezoreria Operativă și Contabilitate Publică Bechet, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În primul motiv de recurs a arătat că, instituția debitoare nu a refuzat executarea silită, însă s-a făcut aplicarea actului normativ care dă posibilitatea de a se plăti creanța în termen de 6 luni de la data la care debitorul a primit somația de plată, așa încât ingerința statului în dreptul creditorului de a obține executarea silită și, prin aceasta finalizarea procesului civil, are un scop legitim de a proteja bugetul de stat, fiind rezonabil cu scopul urmărit. Instanța a aplicat greșit norma de drept din interpretarea căreia rezultă că se recurge la validarea popririi, atunci când terțul poprit nu-și îndeplinește obligațiile sale pentru efectuarea popririi și dacă acesta datorează sume de bani debitorului. Instanța trebuie să verifice exclusiv existența titlului executoriu și a raportului juridic valabil între debitor și terțul poprit în baza căruia datorează sume de bani debitorului, iar hotărârea de validare are două efecte juridice esențiale: ea stinge raporturile juridice dintre creditorul urmăritor și debitorul urmărit, iar în al doilea rând generează obligația de plată a terțului poprit către creditorul urmăritor. În cauză, Direcția de trezorerie și contabilitate publică Bechet nu poate fi obligată să plătească sumele din adresa de înființare a popririi, întrucât organul fiscal nu are la rândul său obligații față de debitoarea din această cauză și nici nu a fost parte procesuală la soluționarea fondului cauzei.
În al doilea motiv de recurs, a arătat că nu putea fi pusă în discuție constituționalitatea O.G.nr.22/2002, această competență revenind în exclusivitate Curții Constituționale, iar concluzia instanței este greșită, în sensul că ori de câte ori se invocă O.G.nr.22/2002 sau alte acte subsecvente de punere în aplicare, pentru blocarea sau amânarea executării silite, acest impediment nu putea fi luat în considerare. Este adevărat că prin instituirea unui termen de 6 luni în care debitorul are obligația de face diligențe pentru îndeplinirea obligației de plată, se prelungește procedura de executare a titlului, iar Curtea Constituțională a observat că în jurisprudența CEDO, cauza Burdov c. Rusiei, hotărârea din 7 mai 2002, a statuat că, deși o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, excepțional se admite că acea întârziere se justifică în circumstanțe speciale, chiar dacă regula este a executării întrun termen rezonabil. Această întârziere nu trebuie să se eternizeze pentru a aduce atingere substanței dreptului protejat de art.6 paragraful 1 din Convenție, relevante fiind sub acest aspect hotărârea din 17 iunie 2003 a CEDO în cauza Ruianu c. România; parag.66, cauza Hornsby c. Greciei, parag.45;hotărârea din 28 iulie 1999, în cauza Immobiliare Saffi c.Italiei, parag.66; hotărârea din 7 mai 2002, în cauza Burdov c. Rusiei,parag.34 și hotărârea din31 martie 2005, în cauza Matheus c. Franței, parag.34. Autoritățile statale nu se pot prevala de lipsa fondurilor necesare pentru executarea hotărârilor judecătorești îndreptate împotriva sa, dar în cazuri excepționale cum ar fi îndatorarea excesivă, încetare de plăți ș.a., s-a statuat tot de CEDO, că stabilirea unui termen rezonabil pentru executare este o măsură care intră în marja de apreciere a statului, respectând tât dreptul de acces la justiție, cât și dreptul la un proces echitabil, sub aspectul duratei procedurii. Perioada de prelungire a fazei de executare de 8 luni, 10 luni, dar și de 2 ani și 7 luni au fost apreciate ca justificate în condițiile de excepție date (CEDO: Hotărârea Burdov c. Rusiei, parag.30; Hotărârea Societe de gestion du Port de Campoloro c. Franței, din 26 sept.2006, parag.62; Cererea nr.36575/02 Vladimir Sergeyevich Kornilov c. Ucrainei, decizia de admisibilitate din 7 octombrie 2003;Cererea nr.6493/03, Aleksey Fedorovich Mamon c. Ucrainei, decizia de admisibilitate din9 mai 2005; Cererea nr.60858/00, Vasyl Petrovich Krapyvnytski c.Ucrainei, decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002). Deși art.44 din Constituție garantează creanțele asupra statului, nu precizează că acestea trebuie executate de îndată, iar condițiile impuse în această materie de ordonanță, chiar dacă afectează celeritatea procedurii, nu contravin Constituției, urmărind găsirea unor resurse necesare pentru executarea obligațiilor, astfel că nu se poate reține încălcarea acestei prevederi și nici ale art.1 din Protocolul nr.1. În drept a invocat art.304 pct.8,9 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinare, intimata creditoare SC KYO INC SRL a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a terțului poprit M.F.P, adică a D.G.F.P. Dolj și instanța să anuleze recursul formulat de o parte care nu are calitatea de reprezentant, în lipsa unui mandat, iar cu privire la fond a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate, arătând că debitorul nu a formulat contestație la executare și nici nu a invocat lipsa fondurilor și aspectele invocate privind O.G.nr.22/2002 sunt incorecte.
Recursul este nefondat.
Examinând decizia în raport de criticile invocate și apărările formulate, Curtea a reținut cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant a terțului poprit M.F.P, adică a D.G.F.P. Dolj invocată prin întâmpinare, că nu este întemeiată în condițiile în care dreptul de reprezentare izvorăște din lege, potrivit art.70 din Cod procedură civilă, astfel că a fost respinsă excepția invocată sub acest aspect.
În ceea ce privește criticile recurentei din primul motiv de recurs, în sensul că nu poate
fi obligată să plătească sumele din adresa de înființare a popririi, întrucât organul fiscal nu are la rândul său obligații față de debitoarea din această cauză și nici nu a fost parte procesuală la soluționarea fondului cauzei, nu pot fi primite în condițiile în care are calitatea de terț poprit și nu de debitor. Această ultimă calitate o are debitoarea Comuna Gighera prin primarul localității,iar
terțul poprit nu putea invoca lipsa de fonduri în temeiul O.G. nr. 22/2002 și acest text de lege este aplicabil doar instituțiilor publice și autorităților publice debitoare, așa cum corect a reținut instanța de apel.
De asemenea, instanța a avut în vedere și faptul că debitoarea nu a contestat debitul și cu atât mai mult terțul poprit a comunicat executorului judecătoresc, că va pune în aplicare obligația de plată a sumei din titlul executoriu, astfel că nu se poate reține că instanța a interpretat “greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”.
Instanța a făcut în cauză o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor legale relevante în soluționarea justă a cauzei, așa încât criticile invocate nu se pot încadra în cazurile prevăzute de art.304 pct.8,9 Cod procedură civilă.
Instanța a verificat existența titlului executoriu și a raportului juridic valabil între debitor și terțul poprit în baza căruia datorează sume de bani debitorului, așa încât criticile nu sunt întemeiate. Chiar dacă în anumite condiții, așa cum susține recurenta pentru îndeplinirea obligației de plată, se prelungește procedura de executare a titlului, iar Curtea Constituțională a observat că în jurisprudența CEDO, cauza Burdov c. Rusiei, hotărârea din 7 mai 2002, a statuat că, deși o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, excepțional se admite că acea întârziere se justifică în circumstanțe speciale, în cauză nu se poate reține existența unor circumstanțe speciale. Amintim în acest sens, jurisprudența constantă a CEDO, (cauza Hornby c. Greciei, hotărârea din 13 martie 1997(camera),Culegere 1997-II) potrivit căreia: “nu ar fi de înțeles ca art.6 parag.1, să descrie în detaliu garanțiile procedurii-echitate, publicitate și celeritate acordate părților și să nu apere punerea în aplicare a deciziilor judecătorești;dacă acest articol ar fi considerat că privește exclusiv accesul la judecător și desfășurarea instanței, aceasta ar risca să creeze niște situații incompatibile cu principiile preeminenței dreptului, pe care statele contractante s-au angajat să le respecte atunci când au ratificat Convenția. Executarea unei sentințe sau a unei hotărâri, indiferent cărei jurisdicții ar aparține, trebuie deci considerată ca făcând parte integrantă din proces, în sensul art.6; de altfel, Curtea a și recunoscut acest lucru în cauzele privind durata procedurii. Or, protecția efectivă a justițiabililor și restabilirea legalității implică pentru administrație, obligația de a se supune unei sentințe sau hotărâri pronunțate de astfel de jurisdicții. Curtea reamintește în această privință că administrația constituie un element al statului de drept și că interesul acesteia se identifică cu cel al unei bune administrări a justiției. Dacă administrația refuză sau omite să se execute sau dacă ea întârzie să o facă, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în timpul fazei judiciare a procedurii și-ar pierde orice rațiune de a fi.“
De asemenea, în cauza Burdov c. Rusiei, menționată și de recurentă”Curtea reamintește că executarea unei sentințe sau hotărâri a oricărei jurisdicții trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din proces, în scopul îndeplinirii cerinței cu privire la dreptul de a fi ascultat, care este consacrat în art.6.O autoritate a statului nu poate folosi pretextul lipsei creditelor pentru a nu–și onora datoria. „(Hotărârea din 7 mai 2002, secția I, CEDO, 2002-III).
Nu în ultimul rând, trebuie amintit caracterul absolut al principiului primordialității dreptului comunitar care semnifică preeminența, atât a dispozițiilor din tratatele constitutive, cât și a normelor de drept derivat emise de instituțiile comunitare față de orice normă de drept intern a statelor membre, inclusiv în raport de dispozițiile constituționale. Curtea de Justiție a statuat primordialitatea dreptului comunitar, îndeosebi când statele membre au invocat dispoziții constituționale, în sprijinul neaplicării unor norme comunitare. Judecătorul național devine judecător comunitar de drept comun, interpretând în mod firesc, dreptul comunitar, așa cum era interpret al dreptului său național și ocazional al dreptului internațional.
Neexistând nici motive de ordine publică prevăzute de art.306 alin.2 Cod procedură civilă, în temeiul artr.312 Cod procedură civilă recursul a fost respins ca nefondat.
Capitolul 6.
Concluzii
Raportul juridic obligațional conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva. Debitorul este ținut de această prestație sub sancțiunea constrângerii sale de către organele de executare ale statului.
În situația în care debitorul nu își execută voluntar obligația asumată, creditorul poate cere executarea silită în natură sau prin echivalent pentru valorificarea dreptului său. De asemenea legea prevede și alte mijloace de stingere a obligațiilor care operează în temeiul acordului de voință al părților sau în temeiul legii.
În articolul 1615 Cod civil sunt prevăzute ca moduri de stingere a obligațiilor următoarele: plata, compensația, confuziunea, remiterea de datorie, imosibilitatea fortuită de executare precum și alte moduri expres prevăzute de lege. Prin alte moduri expres prevăzute de lege se face trimitere la reglementări cuprinse în alte texte legale care specifică cauze de stingere a raportului obligațional.
Modurile de stingere a obligațiilor prevăzute în alte texte de lege sunt: executarea silită în natură, executarea prin echivalent, rezoluțiunea sau rezilierea contractului, împlinirea condiției rezolutorii, novație,nulitate, prescripția dreptului la acțiune, decăderea din drepturi.
Titlul V al Cărții a V-a (Despre obligații) al Noului Cod Civil este dedicat materiei executării obligațiilor, materia guvernată de principiul executării A®n natură a obligațiilor. Executarea în natură a obligațiilor presupune executarea prestației înseși la care s-a obligat debitorul, adică realizarea obiectului avut A®n vedere de părți, debitorul neputând înlocui acest obiect cu o altă prestație sau cu despăgubiri bănești, fără consimțământul creditorului. Executarea în natură poate fi voluntară sau silită.
Principiul este consacrat în art. 1516 alin. (1) Cod Civil astfel : „Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, corectă și la timp a obligatiei”. Pentru a corespunde exigențelor principiului, executarea obligațiilor debitorului trebuie să satisfacă trei reguli în același timp: obligațiile să fie executate în întregime, așa cum acestea rezultă din actul sau faptul juridic ce constituie izvorul lor și să fie executate în termenul care rezultă din actul sau faptul juridic ce a dat naștere obligației. În cazul neexecutarii sau executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației de către debitor, din varii motive, cu includerea vinei debitorului și cu excluderea imposibilității fortuite de executare intervine executarea indirectă a obligațiilor, presupunând înlocuirea creanței inițiale cu o altă creanță, de despăgubire, care are drept obiect sumă de bani corespunzătoare prejudiciului suferit de creditor.
Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terț în raport cu acea obligație. (art. 1421, 1473-1474, art. 1482 și urm., art. 2293 Cod Civil). Plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului sau, legal sau convențional, persoanei indicate de acesta ori persoanei autorizate de instanță să o primească. (art. 1477Cod Civil). Locul plății este stabilit de părțile raportului obligațional, dispozițiile legale aplicându-se doar în ipoteză în care acestea au trecut. Plată trebuie să fie făcută în momentul în care creanță a devenit exigibilă, adică a ajuns la scadență iar dovadă plătii se poate face cu orice mijloc de probă dacă prin lege nu se prevede altfel.
Articolele 1510 – 1515 Cod Civil reglementează instituția punerii în întârziere, astfel art. 1510 prevede că punerea în întârziere a creditorului poate fi utilizată de debitor, atunci când creditorul refuză în mod nejustificat, plată oferită în mod necorespunzător, sau când refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu își poate execută obligația. Punerea în întârziere reprezintă un act juridic prin care creditorul își manifestă voința în sensul că dorește că creanță să să fie executată de către debitor și că întârzierea acestuia începe să îi producă daune pe care debitorul va trebui să le repare de asemenea. Aceste daune se numesc moratorii și sunt datorate pentru prejudiciul cauzat de debitor prin simplă întârziere a plătii. Punerea în întârziere a creditorului poate fi utilizată dacă există o ofertă de plată conformă din partea debitorului și creditorul refuză în mod nejustificat să accepte plată astfel oferită de debitor sau refuză efectuarea acelor acte pregătitoare fără de care debitorul nu poate să își execute obligația.
Dacă se ajunge că obligația să fie executată forțat, creditorul trebuie mai întâi să îndeplinească câteva condiții preliminare ale executării silite, respectiv să obțină nu titlu executoriu și să îl pună în întârziere pe debitor. Că regulă generală, executarea silită se face în natură, prin obligarea debitorului la executarea obligației în natură să specifică. Prin excepție, dacă executarea în natură nu mai este posibilă ori creditorul nu mai este interesat de o executare în natură, acesta poate obține executarea prin echivalent a obligației. Potrivit articolului 1516 alin. (2) Cod Civil, creditorul în caz de neexecutare, are un drept de opțiune între mai multe remedii. Între aceste remedii se regăsește și executarea silită a obligațiilor. Condițiile executării silite în natură a obligațiilor sunt reprezentate de: punerea prealabilă în întârziere a debitorului, posibilitatea executării silite în natură, neexistență altei cauze justificată a debitorului de a refuză executarea propriilor prestații. Când executarea silită în natură nu mai este posibilă, obligația va putea fi executată prin echivalentul sau bănesc, ceea ce scoate în evidența caracterul patrimonial al oricărei creanțe.
Sumele datorate în schimbul prestației în natură sunt denumite daune – interese. Se consideră că neexecutarea obligației este un fapt ilicit al debitorului și că prejudiciul trebuie reparat integral prin echivalent bănesc. Dreptul creditorului la daune- interese, în locul prestației în natură, este în viziunea Noului Cod civil, ecivalentul executării silite indirecte (art. 1530). Creditorul are dreptul la daune- interese atât în cazul neexecutarii cât și în cazul executării defectuoase ori cu întârziere a obligației.
Toate modalitățile de contestație la executare reprezintă forme de opoziție dacă acestea sunt formulate de terți, rolul lor fiind acela de a împiedică executarea silită.
Poprirea este o opoziție la plată care reprezintă în același timp, și un mijloc de executare silită indirectă. Atunci când debitorul este la rândul lui, debitorul unui terț, creditorul debitorului poate cere instanței de judecată că plată pe care terțul trebuie să o facă creditorului sau să fie poprita, urmând a fi făcută direct creditorului popritor. Astfel suntem în prezența a trei persoane: creditorul popritor- persoană care face cererea de poprire, debitorul sau- debitor poprit, debitorul debitorului poprit care se numește terț poprit. Se consideră că și instituția popririi reprezintă o opoziție la plată menită să împiedice prin indisponibilizarea bunurilor, executarea silită. În articolul 453 Cod de procedura civilă se prevede faptul că procedura popririi este declanșată de cererea creditorului sau din oficiu, fiind de competență executorului judecătoresc sau de competență instanței de judecată, în funcție de natură crenței urmărite silit.
Celelalte mijloace de stingere a obligației prevăzute de Codul Civil sunt: compensația, darea în plată, cesiunea de creanță la locul executării, confuziunea, remiterea de datorie, imposibilitatea fortuita de executare a obligației de către debitor.
Compensația este acel mod de stingere a două obligații reciproce și de aceeași natură existențe între două persoane, astfel încât fiecare este, concomitent, creditor și debitor al celeilalte. Așadar, are că efect stingerea reciprocă a celor două obligații până la concurență valorii celei mai mici dintre ele. Dacă obligațiile sunt de valoare egală, ele se sting în întregime. Compensația este reglementată de art. 1616-1623 Cod Civil, care compun Capitolul ÎI intitulat „Compensatia”, din Titlul VII „Stingerea obligatiilor”, al Cărții a V-a- „Despre obligații”. Din textul articolului 1617 alin. (1) Cod Civil, reiese faptul că prin compensație se pot stinge orice fel de obligații, indiferent că au izvor contractual sau extracontractual, cu condiția să aibă că obiect prestația de a da sume de bani sau alte bunuri fungibile de aceeași natură.
În funcție de izvorul sau, compensația poate fi de două feluri: legală și convențională.
Compensația legală izvorăște din lege și își produce efectele de drept, dacă sunt îndeplinite condițiile ei specifice, fără a fi nevoie de acordul de voința al părților sau de o hotărâre judecătorească.
Compensația convențională este acea formă de compensație care operează prin convenția părților, atunci când nu sunt întrunite condițiile compensației legale iar părțile au totuși, interes să stingă anumite obligații reciproce pe această cale.
Compensația legală operează de plin drept, în puterea legii. Totuși, această nu poate operă împotrivă voinței părților, ele putând renunță la compensație, expres sau tacit. Astfel, un debitor care plătește datoria fără a opune compensația se consideră că a renunțat la această.
Darea în plată este definită în doctrina că fiind operațiunea prin care debitorul execută către creditorul sau, cu consimțământul acestuia, o altă prestație decât aceea la care s-a obligat la încheierea raportului juridic obligațional. Darea în plată trebuie să îndeplinească condițiile obișnuite de valabilitate a oricărei convenții, în plus presupune și unele condiții împrumutate de la regimul juridic al plătii propriu-zise și de la regimul juridic al vânzării – cumpărării, astfel: existența unei obligații valabile pe care părțile urmăresc să o stingă; părțile să întrunească condiția de a face o plată valabilă; debitorul să fie proprietarul bunului dat în plată și să aibacapacitatea de a încheia acte juridice de dispoziție cu privire la bunurile sale.
Cesiunea de creanță în locul executării este o varietate de dâre în plată pe care este reglementată distinct tot în cadrul condițiilor plătii, prin articolul 1493 Cod Civil. Atunci când în locul prestației inițiale este cedată o creanță, obligația se stinge în momentul satisfacerii creanței cedate.
Noul Cod Civil definește confuziunea, în articolul 1624 alin. (1), drept mijloc de stingere a obligațiilor care constă în întrunirea în aceeași persoană, în cadrul aceluiași raport juridic, a calității de creditor și debitor. Potrivit doctrinei, „ipoteza didactica” pentru confuziune este cazul moștenitorului care este debitor și prin moștenire devine și creditor al datoriei pe care o avea față de succesiune. Utilitatea practică a confuziunii este data de efectul sau implacabil, ce se produce de îndată ce condițiile sale sunt îndeplinite. În definitiv, puțin contează dacă este sau nu reglementată confuziunea, deoarece în ipoteză în care una și aceeași persoană devine creditor și debitor în același raport obligațional, acesta este condamnat la stingere. Că și efect, confuziunea stinge raportul juridic obligațional cu toate garanțiile și accesoriile sale.
Remiterea de datorie este un alt mijloc de stingere a obligațiilor, reglementat la articolul 1629 Cod Civil, potrivit căruia remiterea de datorie este un act juridic de renunțare a creditorului la valorificarea creanței pe care o are împotrivă debitorului. În doctrina s-a arătat că deși remiterea de datorie semnifica renunțarea la un drept, ea nu este un act juridic unilateral, cu un contract, ce presupune și consimțământul debitorului. După cum creditorul îl liberează pe debitor de întreagă datorie sau numai de o parte a acesteia, remiterea de datorie poate fi totală sau parțială.
Imposibilitatea fortuita de executare reprezintă acea cauza de stingere a obligației care se datorează imposibilității fortuite absolute și perpetue de executare din partea debitorului. Cauzele care pot determină că o obligație născută valabil să devină imposibil de executat, prevăzute la alin. (1) al articolului 1634 Cod Civil, sunt: forță majoră (orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil); cazul fortuit (eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs) ori alte evenimente asimilate acestora. Debitorul este liberat prin intervenția uneia dintre aceste cauze dacă nu este în culpă și nu a fost pus în întârziere de a execută obligația. Efectele survenirii cauzelor prevăzute sunt: imposibilitatea executării obligației, liberarea debitorului de datorie și exonerarea acestuia de răspundere pentru consecințele neexecutării. Utilitatea practică a imposibilității fortuite de executare rezidă în efectele sale dar mai ales în aceea că da prilej de reflexie asupra impedimentelor la executare a obligațiilor. Chiar dacă dreptul își generează propriul obiect, există împrejurări externe lui, în care se dezvoltă și raporturile obligaționale, de care acestea trebuie să țină cont.
Bibliografie
Literatură de specialitate:
Adam Ioan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, București, 2004
Albu I. , V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Cluj-Napoca, Ed.Dacia, 1979
Andreea Ciurea, Fișe de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2013,
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. All Beck, București, 2002
C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. III, Ed. Librăriei „Universala”, 1925, p. 502;
C. Statescu, C . Birsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, .Ed. All, Bucuresti, 1994
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Hamangiu, București, 2009
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. a IX-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008
Evelina Oprina, Ioan Grăbuleț, Executarea silită directă, Ed. Universul Juridic, București, 2013
Flavius-Antoniu Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil – Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, vol. 1, București, 2012
G. Bonilini ș.a., Codice civile commentato, comentariul art. 2910 din Codul civil italian, pct. 4, p. 7029-7030
I.C. Vurdea, Intervertirea executării silite directe în executare silită indirectă, în RRD nr. 10/1974
J. Carbonnier, Droit civil. Volume II (Les biens. Les obligations). Paris: Presses Universitaires de France, Collection Quadrige, 2004
J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, comentariile ministrului justiției cu privire la art. 1590 din Codul civil Québec
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. I, Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, București, 2006
M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat,Ed. Hamangiu, București, 2006
M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil,București, 1921, p. 62.
M. Cotora, Ctin Iriza, R.E. Condurat, Buletinul jurisprudenței, Culegere de practică judiciară, 2012, Decizia nr. 449/19 .01. 2012 – Secția I civilă
Ovidiu – Sorin Nour, Teodor Bodoașcă, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Universul Juridic, București, 2011
P.Vasilescu, Drept civil. Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2012
Ph. Malaurie, L. Aynes, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligațiile, Ed. Wolters Kluwer, 2009
Pop L., Tabloul general al raspunderii civile in textele noului cod civil, articol publicat in Revista romana de drept privat, no. 1/2010
Pop L., Tratat de drept civil. Obligații, Ed. Universul Juridic, București, 2012
Roxana Stanciu, Încuviințarea executării silite, Ed. Hamangiu, București, 2014
S. Buzoianu (I), P. Papadopol (II), Discutii in legatura cu existent in dreptul roman actual a daunelor cominatorii, in Dreptul nr. 7/2004.
S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, București, 2001
S.I.Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012
Ștefan Scurtu, Drept civil. Regimul juridic general al obligațiilor. Garantarea obligațiilor în reglementarea NCC, Ed. C..H.Beck, București, 2014, pp. 100 și urm.
Turcu I. , Noul Cod civil republicat. Cartea a V-a. Despre obligații,ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2011
Legislație și jurisprudență:
Decizia. civ. nr. 310/RC/24.10.2002, publicată în MJ, Culegere de practică judiciară 2002, p. 44
ICCJ, dec. nr. 3 din 17 ianuarie 2011, prin care a fost admis recursul în interesul legii cu privire la dispozițiile art. 5803 din Codul de procedură civilă, raportate la prevederile art. 3731, art. 387, art. 572 și art. 5802 din același cod
Legea 287/2009 privind Noul Cod civil
Legea 71/2011 de punere în aplicare a Noului Cod civil
Legea nr. 134/2010 privind Noul Cod de procedură civilă
Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată în M. Of. nr. 732 din 18.10.2011
Noul Cod civil. Comentarii, doctrină, jurisprudență. Vol II., ART. 953 – 1649, Ed. Hamangiu, București, 2012, pp. 856 și urm,
Principiile UNIDROIT privind contractele comerciale internaționale 2004, disponibile la adresa de internet: http://www.unidroit.org, art. 7.2.3, comentariile 2 și 3
Bibliografie
Literatură de specialitate:
Adam Ioan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, București, 2004
Albu I. , V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Cluj-Napoca, Ed.Dacia, 1979
Andreea Ciurea, Fișe de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2013,
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. All Beck, București, 2002
C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. III, Ed. Librăriei „Universala”, 1925, p. 502;
C. Statescu, C . Birsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, .Ed. All, Bucuresti, 1994
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Hamangiu, București, 2009
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, ed. a IX-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008
Evelina Oprina, Ioan Grăbuleț, Executarea silită directă, Ed. Universul Juridic, București, 2013
Flavius-Antoniu Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil – Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, vol. 1, București, 2012
G. Bonilini ș.a., Codice civile commentato, comentariul art. 2910 din Codul civil italian, pct. 4, p. 7029-7030
I.C. Vurdea, Intervertirea executării silite directe în executare silită indirectă, în RRD nr. 10/1974
J. Carbonnier, Droit civil. Volume II (Les biens. Les obligations). Paris: Presses Universitaires de France, Collection Quadrige, 2004
J.-L. Baudouin, Y. Renaud, Code civil du Québec annoté, comentariile ministrului justiției cu privire la art. 1590 din Codul civil Québec
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. I, Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, București, 2006
M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat,Ed. Hamangiu, București, 2006
M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil,București, 1921, p. 62.
M. Cotora, Ctin Iriza, R.E. Condurat, Buletinul jurisprudenței, Culegere de practică judiciară, 2012, Decizia nr. 449/19 .01. 2012 – Secția I civilă
Ovidiu – Sorin Nour, Teodor Bodoașcă, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Universul Juridic, București, 2011
P.Vasilescu, Drept civil. Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2012
Ph. Malaurie, L. Aynes, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligațiile, Ed. Wolters Kluwer, 2009
Pop L., Tabloul general al raspunderii civile in textele noului cod civil, articol publicat in Revista romana de drept privat, no. 1/2010
Pop L., Tratat de drept civil. Obligații, Ed. Universul Juridic, București, 2012
Roxana Stanciu, Încuviințarea executării silite, Ed. Hamangiu, București, 2014
S. Buzoianu (I), P. Papadopol (II), Discutii in legatura cu existent in dreptul roman actual a daunelor cominatorii, in Dreptul nr. 7/2004.
S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, București, 2001
S.I.Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012
Ștefan Scurtu, Drept civil. Regimul juridic general al obligațiilor. Garantarea obligațiilor în reglementarea NCC, Ed. C..H.Beck, București, 2014, pp. 100 și urm.
Turcu I. , Noul Cod civil republicat. Cartea a V-a. Despre obligații,ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2011
Legislație și jurisprudență:
Decizia. civ. nr. 310/RC/24.10.2002, publicată în MJ, Culegere de practică judiciară 2002, p. 44
ICCJ, dec. nr. 3 din 17 ianuarie 2011, prin care a fost admis recursul în interesul legii cu privire la dispozițiile art. 5803 din Codul de procedură civilă, raportate la prevederile art. 3731, art. 387, art. 572 și art. 5802 din același cod
Legea 287/2009 privind Noul Cod civil
Legea 71/2011 de punere în aplicare a Noului Cod civil
Legea nr. 134/2010 privind Noul Cod de procedură civilă
Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată în M. Of. nr. 732 din 18.10.2011
Noul Cod civil. Comentarii, doctrină, jurisprudență. Vol II., ART. 953 – 1649, Ed. Hamangiu, București, 2012, pp. 856 și urm,
Principiile UNIDROIT privind contractele comerciale internaționale 2004, disponibile la adresa de internet: http://www.unidroit.org, art. 7.2.3, comentariile 2 și 3
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Stingerea Obligatiilor (ID: 129914)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.