Stimularea Interesului Fata de Chimie

Stimularea intereseului față de chimie

în baza aplicării raționale a principiului istorismului

Menținerea echilibrului între un stil de viață confortabil și un mediu înconjurător sănătos impune întărirea domeniului chimiei prin intermediul cercetării și dezvoltării.

Multă lume percepe chimia și industria chimică ca fiind nocive pentru mediul înconjurător, și totuși o serie de progrese recente în cercetarea științifică din domeniul chimiei facilitează conceperea unor materiale și aplicații cu impact scăzut asupra mediului, păstrînd în același timp calitatea și stilul de viață dorit.

Chimia reprezintă o știință a vieții. Studierea ei este importantă și ne ajută la îmbunătățirea stării de sănătate dacă știm să ne alimentăm sănătos. Totodată este una dintre ramurile științelor naturii – alături de matematică, fizică și biologie. Mai mult ca oricare știință a naturii, chimia este legată de tot ceea ce ne înconjoară.

Viața oricărei celule vii nu ar fi posibilă fără intervenția unor procese chimice: în atmosferă , în mări și oceane, pe sol sau în adîncul pămîntului se produc necontenit procese chimice care asigură lumii existența pe care o are. În plus, omul a învățat să reproducă aceste procese în uzine sau laboratoare, să descopere o mulțime de alte procese, care nu au loc în mod natural și care să-i asigure materiale de care are nevoie și pe care nu le poate găsi în natură.

Prin chimie omul și-a făcut viața mai plăcută, și-a înțeles propria viață, s-a înarmat față de vitregiile existente sau viitoare. În ultimii ani a crescut interesul și dorința oamenilor de a înțelege forțile majore care le controlează viața. Iată de ce în educația școlară de azi pe lîngă matematică, fizică și alte obiecte se studiază și chimia.

Educația constituie factorul de bază în transmiterea și crearea de noi valori culturale și general – umane, în dezvoltarea capitalului uman, în formarea conștiinței și identității naționale. Calitatea educației determină în mare măsură calitatea vieții și crează oportunități pentru realizarea în volum deplin a capabilităților fiecărui cetățean.

Astfel apar necesitățile de implimentare în educația școlară a diferitor metode de predare. Pe lîngă multiplitatea metodelor aș propune o metodă de stimulare a interesului față de chimie prin metoda de aplicare a istorismelor.

CINE A INVENTAT CHIMIA?

V-ati intrebat vreodata cine a inventat chimia ? Ei bine, haideti sa aflam cine este inventatorul Chimiei. Istoria chimiei începe încă din antichitate, cînd omul primitiv începe să transforme mediul înconjurător pentru îmbunătățirea condițiilor de viață și continuă și în zilele noastre. Cele mai vechi recorduri in interesul omului pentru chimie a inceput in 3000 i.Hr. La aceea  vreme chimia a fost mai mult o arta decat o stiinta. Egiptenii antici au produs anumiti compusi , cum ar fi cei utilizati in mumificare. In 1000 i.Hr. artele chimice includeau : topirea metalelor si realizarea medicamentelor , colorantilor, fier si bronz. S-au inteles proprietățile fizice ale unor metale, cum ar fi cuprul, zincul, argintul și aurul . Multe grupuri de oameni au contribuit la aceste evoluții – printre ei au fost vechii egipteni, grecii, evreii, chinezii si indienii.

Grecii sunt considerati ca stramosii care au incercat sa schimbe metalele fara valoare in metale de valoare  (fier in aur ). In secolul 4 i.Hr., grecul Zosimos a descris o substanta numita Xerion , un metal despre care se presupune ca transforma metalul in aur. Adaugarea de Xerion pe un metal il transforma in 200 de ani in aur. Acest lucru a fost gradul de cunoastere a chimiei. Desi grecii sunt prezentati ca oameni intelepti datorita realizarilor lor spectaculoase in domeniul stiintei, musulmanii sunt portretizati ca alchimisti si transmitatori ai intelepciunii grecesti iar oamenii de stiinta din occident sunt prezentati ca fondatorii chimiei dar adevarul este opusul. Este adevarat ca musulmanii au tradus numeroase carti si scrieri ale anticilor. Cu toate acestea , musulmanii si-au dat repede seama ca in domeniul chimiei anticilor, fiind in principal alchimisti, s-au axat pe speculatii si mistere.  Will Durant noteaza ca musulmanii au introdus observarea precisa, experimentele controlate si inregistrarile atente.

Musulmanii nu au fost alchimisti, mai degraba ei au fost primii chimisti din lume. Ei au produs o varietate de compusi utili pentru dezvoltarea si progresul stiintei, culturii, industriei si civilizatiei. Musulmanii au inventat si au perfectionat procesele de distilare, sublimare, cristalizare, oxidare si precipitare. Ei au descoperit procesul de calcinare, care a fost folosit pentru a transforma o substanta in praf.

Ei au originea sintezelor a numeroase substante esentiale pentru dezvoltarea stiintei chimice. Scara PH-lui a fost inventia musulmanilor. Dovezile se gasesc în faptul că ,cuvântul alcalin provine de la cuvântul arab Al-Kili.Ei au inventat conceptul pentru soluții privind solubilitatea sau insolubilitate  substanțelor.

Ca si chimisti industriali, musulmanii au folosit tehnici avansate pentru extragerea de minerale si metale. Musulmanii au inventat și au utilizat pe scară largă multe instrumente chimice care sunt folosite si astazi. Ei au folosit arzatoare, băi de apă, burdufuri, creuzete, aparate de distilare, cântare și greutăți, pahare, filtre, flacoane, flacoane, eprubete, etc.

Musulmanii au fost primii care au instituit productia de hartie chimic-asistata. Prima fabrica de producție a hartiei în lumea musulmană a fost deschisa în Bagdad în 794  și milioane de cărți au fost publicate de cand  această invenție a sosit. În 891 , Bagdadul a avut peste o sută de librării. Cele mai multe moschei au avut biblioteci. Multe orașe au avut, de asemenea, biblioteci publice. Bagdadul la data cand au invadat mongolii “a avut treizeci și șase de biblioteci. Bibliotecile private au fost nenumărate, era un lucru obișnuit pentru oamenii bogați sa aibe biblioteci uriase de cărți. Princes, în conformitate cu Will Durant, “în secolul al zecelea s-ar putea deține mai multe cărți care ar putea fi găsite în toate bibliotecile din Europa .”

PRIMELE METALE

Metalul face parte din viața noastră cotidiană, el joacă un rol major în aproape tot ceea ce facem zilnic.

Se poate spune, fără a exagera, că lumea de azi nu poate fi imaginată fără materiale metalice.

Astăzi omenirea utilizează milioane și milioane de tone de metale și aliaje diferite. Furnalele și cuptoarele de elaborare de pretutindeni lucrează fără oprire pentru a produce suficient metal care să satisfacă imensele și variatele cerințe ale omenirii. Totuși, cu destul de puțin timp în urmă, producția și consumul de metal erau foarte mici.

Cum s-a produs această radicală schimbare?

Cîndva, după anul 13 000 î.e.n., omul epocii de piatră tîrzii a făcut o descoperire extraordinară: a găsit metal! Peste ce fel de metal a dat strămoșul nostru primitiv prima oară?

Probabil că aurul nativ a fost primul metal descoperit de om. Căci din cele trei metale, care se găsesc în stare nativă în natură (aurul, argintul și cuprul), aurul este cel mai larg răspîndit pe Pămînt.

Cuprul

Într-o vreme îndepărtată, în afară de aur, omul primitiv mai cunoștea argintul și cuprul. Cuprul nu era așa de răspîndit pe suprafața Pămîntului cum erau celelalte două metale. Dar, unul din neîndemînaticii noștri străbuni a făcut o descoperire norocoasă. Ni-l putem imagina alergînd la una din colibele pe care a învățat să le facă, povestind femeii sale și copiilor despre descoperirea sa. Probabil a spus: “Am găsit un bolovan roșu, moale și ușor de lucrat. E destul de mare ca să facem din el cuțite, cîrlige pentru pești și capete de lance, chiar vase de gătit! Acum o să avem tot ce ne trebuie. Suntem bogați!” Omul acela a fost primul rege al aramei (cupru), iar familia sa trebuie să fi fost mîndră de el. Locuise poate în valea Tigrului sau Eufrat, căci se crede că omul a cunoscut pentru întîia oară aramă în acea parte a lumii.

Descoperirii cuprului îi sînt consacrate multe legende. Potrivit uneia dintre ele, de exemplu, se spune, că însuși începutul metalurgiei revine acestui metal; ba, mai mult, descoperirii făcute de o tînără fată din vechiul Egipt. În urmă cu șase-șapte mii de ani înaintea erei noastre, spune legenda, pe malul Nilului, într-o locuință somptuoasă, la oră de seară, o tînără fată, cochetă ca oricare alta, se farda folosind un bastonaș de proveniență naturală, cunoscut în vremea aceea numai prin aspectul său exterior – pigmentul de culoare verde. Dar iată că bastonașul de fard scapă printre degetele tinerei și cade în căminul din fața să unde este mistuit de flăcări.

După trecerea nopții, dimineața, printre cărbunii stinși “prima metalurgistă” din istorie descoperă o pepită de culoare roșiatică: ea fabricase pentru întîia oară ceea ce mult mai tîrziu avea să se numească un “lingou” de cupru… Și dacă aceasta este legendă, ea are totuși, se pare, un miez de adevăr; folosirea carbonatului de cupru hidratat (malahit) era uzuală ca pigment pentru cosmetică în îndepărtata antichitate. Femeile egiptene, așa cum ne-o arată și celebra mască a reginei Nefertiti, își colorau pleoapele cu verde de malahit (carbonatul de cupru hidratat) și își alungeau ochii cu pudră de antimoniu (stibiul).

Deși metalul necorosiv era la început moale și ușor de prelucrat, pe măsură ce se ciocănea devenea mai dur. Acest fenomen este denumit “ecruisare” și se produce cînd metalele sînt supuse cicănirii, îndoirii, presării, fără a fi încălzite. Totuși metalul durificat prin prelucrare devine casant.

Încă de acum 7 000 de ani, vechii egipteni au început să utilizeze cuprul pe scară largă. Descoperiseră că era ușor ca prin lovire să obțină din cupru tablă. Din tablă făceau cele mai diferite tipuri de scule și chiar remarcabile instrumente chirurgicale. Obiecte confecționate din cupru au supraviețuit peste secole. Astfel de relicve ale trecutului ne-au învățat o mulțime de lucruri despre popoarele antice.

Cuprul a fost primul metal extras sau “topit” din minereuri. Acest fapt a constituit o piatră de hotar pentru lungul drum al metalurgiei – știința metalelor. Ca și multe alte descoperiri de importanță majoră și obținerea cuprului din minereu s-a petrecut accidental.

După cum se știe, omul a învățat de mult să aprindă focul. Uneori își făcea un fel de vatră, folosind formații naturale de roci pentru a-și pune focul la adăpost. Cîndva, undeva, s-a întîmplat ca focul să fie făcut pe roci conținînd compuși de cupru. Apoi, peste ele, s-au stivuit lemne care au fost aprinse. Flăcările aruncau limbi de foc, lemnul trosnea. În cele din urmă, așa cum se întîmpla și cu focurile de tabără, focul s-a stins. Trunchiurile au fost reduse la niște cărbuni aprinși, arzînd molcom. Aceștia constituiau mangalul, care este un carbon aproape pur, necesar pentru reacția chimică care eliberează cuprul din minereul său. Printr-o simplă întîmplare, au fost îmbinate exact elementele necesare (carbon, căldură și minereul de cupru): s-a produs ceea ce numim topit. Acesta a fost momentul cînd metalurgia, știința care a dus la miraculoasele metale din zilele noastre, a început cu adevărat.

Într-o regiune bogată în roci cuprifere, metalul fusese desigur produs în modul acesta accidental de multe ori. Și probabil, într-o zi, ridicînd o bucată grea din vatră stinsă, unul din strămoșii noștri a descoperit că aceasta putea fi folositoare. Astfel, omul primitiv a aflat, în sfîrșit, un lucru care i-a îmbogățit mult viața: metalul putea fi extras din minereurile sale. Topirea, care constituie și astăzi baza producției de metale, a devenit parte a cunoștințelor pe care omul le acumula continuu. Această descoperire a reprezentat un mare pas înainte spre Epoca metalelor.

FIER

Fierul a fost cunoscut cu mii de ani î.Hr. De către popoarele primitive, fiind metalul cel mai utilizat după bronz. Apariția fierului în Egiptul antic este controversată, unii menționează anul 2000 î.Hr., dar în piramide s-au găsit și unele obiecte din fier care atestă o vechime de 4000 ani î.Hr. În mormîntul faraonului Tutankhamon s-a găsit o lamă de cuțit care, analizată, a arătat originea ei meteorică. Fierul meteoric conține, în general, 90% fier și 8% nichel (restul fiind alte impurități, în special cobalt). În anul 1000 î.Hr., la construirea templului lui Solomon din Ierusalim s-au folosit 2500 tone de fier, fapt ce arată că în această perioadă el se producea în cantități mari.

Regele statului caldeo-babilonean Nabucodonosor ÎI, în anul 604 î.Hr. Cînd a cucerit Siria și Palestina, a luat din Damasc în captivitate și 1000 de potcovari. Damascul devenise renumit prin meșterii care prelucrau fierul, făcînd în special arcuri din oțel.

În anul 50 î.Hr., cînd Iuliu Cezar invadează Marea Britanie de azi, găsește fier forjat care avea pe atunci aceeași valoare ca și aurul, din cauză că fabricarea lui nu era cunoscută în Anglia și provenea din import.

În India, la Delhi, există o coloană de fier înaltă de peste 6 m, cu o greutate de aproape 6 t. Ea a fost lucrată în anul 415 de către Kumaragupta, în cinstea tatălui său. Această coloană nu este atinsă de rugină nici astăzi, după 15 secole. Pe lîngă semnele de întrebare în legătură cu modul în care a putut fi prelucrat atunci un bloc atît de mare de fier, se mai adaugă și secretul rezistenței sale deosebite față de agenții de oxidare atmosferici. Analiza chimică a arătat o compoziție de 99.72% Fe și 0.28% carbon, nici o altă impuritate.

După descoperirea Americii, s-a constatat că băștinașii acestui continent, aztecii din Mexic și incașii din Peru, aveau mici obiecte din fier. Cînd H.Cortés, cuceritorul sîngeros care a distrus imperiul aztec și a cucerit Mexicul, i-a întrebat pe localnici de unde aveau fierul din care își făceau cuțitele, aceștia au arătat spre cer. Într-adevăr, acest fier nu era de origine terestră, ci de origine meteorică.

Cuvîntul sumerian an-bar, cel mai vechi cuvînt care definea fierul, însemna cer și foc sau metal ceresc, ceea ce arată originea lui meteorică. În Vechiul Testament, fierul este menționat sub numele de barzil, cuvînt provenit probabil de la vechii asirieni care îl numeau barza, iar Berzelaios însemna “omul de fier”. Interesant este că cel care stabilește masa atomică a fierului, dar abia peste două milenii, este savantul suedez Berzelius. Coranul lui Mohamed menționează și el fierul.

Fierul era simbolizat de Marte, zeul războiului, probabil din cauza armelor de fier cu care se duceau războaiele. Alchimiștii asemănau fierul cu planeta Marte, iar Geber scria:” Marte sau fierul este un metal foarte livid, puțin roșu”. În anul 1350 apare în mod sporadic în Germania, iar peste un secol se dezvoltă în Anglia cuptorul înalt care avea să transforme fundamental industria fierului. În acest tip de cuptor se obținea nu fier, ci fontă și oțel, varietăți tehnice de fier aliat cu carbon rezultate prin reducerea cu cărbune a oxizilor de fier. Prin inventarea acestora, metalurgia fierului s-a transformat în industrie grea. Denumirea elementului provine din latinescul ferrum.

Fierul

Deși un timp bronzul și-a înlocuit “părintele” devenind monarh al metalelor, în cele din urmă a ajuns să joace un rol minor în metalurgie prin sosirea pe scenă, mult mai tîrzie este adevărat, a fierului. Să vedem cum a descoperit omul fierul, care pînă în zilele noastre a rămas metalul numărul unu.

Omul a cunoscut fierul pentru prima dată acum 6 000 de ani.

Dar în acea perioadă, el nu-l obținea din minereuri așa cum o face astăzi. În mod uimitor, fierul căzuse din cer! Fierul nu se găsește niciodată în scoarța terestră în stare nativă, precum cuprul și cîteva alte metale. Dar cînd un meteorit a reușit să supraviețuiască trecerii sale rapide prin atmosfera Pămîntului și să se zdrobească de Pămînt, s-a constatat că era alcătuit din rocă amestecată cu fier sau aliaje de fier sau nichel. Meteoriții sînt rareori compuși doar din metal. Omul primitiv a observat că fierul care ăi provenise în acest mod ciudat putea fi ciocănit și prelucrat la fel ca aurul, argintul sau cuprul în stare nativă. Dar fierul devenea mai dur decît toate aceste metale și era deosebit de prețuit fiind așa rar. De asemenea, părea ca un dar “de sus”. Era chiar denumit “metalul din ceruri”. Metalul acesta era atît de prețios încît, în timpurile vechi era, utilizat la confecționarea bijuteriilor. Într-un monument funerar din Egipt s-au găsit mărgele din fier de pe la 4 000 î.e.n. În antichitate, la Roma, inelele de căsătorie se făceau din fier. S-a găsit de asemenea o lamă de fier veche de 5 000 de ani.

MITURI, FIER

Îți amintești de personaj de desen animat, Popeye, care mănîncă o cutie de spanac atunci cînd vrea să dezvolte niște mușchi rapid.
Creatorii Popeye's au ales spanac – în loc de, să zicem, varză de Bruxelles sau broccoli – ca urmare a unui studiu din 1870 german care pretinde că spanacul conține la fel de mult fier ca în carne roșie!
În realitate, acest lucru a fost nimic mai mult decît o eroare de contabilitate. Oamenii de știință au pus punctul zecimal în locul nepotrivit!
Conținut de fier de spanac este, de fapt de o zecime din ceea ce a fost raportat. Greșeală a fost corectată în 1937. A fost prea tîrziu pentru Popeye.

CINE A DESCOPERIT FOSFORUL?

Fosforul. Toată lumea știe ce e, cum miroase și ce se întîmpla cu el. Dar cîți dintre voi știți cine l-a descoperit și cum?

Existența plumbului, aurului, argintului, cuprului, staniului, fierului, cărbunelui, sulfului, mercurului, zincului, arsenicului, antimoniului, cromului și bismutului nu a fost ceva ieșit din comun pentru individul secolului al XVII-lea. Toate aceste elemente.. erau. Și atît. Pe vremea aceea, omul știa (by default) că lumea este guvernată de 5 elemente: apă, aer, foc, pămînt și eter.

Asta pentru că într-o zi, cu cîteva mii de ani în urmă, s-au trezit niște deștepți în Babylonia, Grecia Antică, India, China, Tibet sau Japonia să împrăștie vestea asta. Nu știu dacă omul de rînd din Antichitate și-a pus întrebări mai serioase. Nici de omul Evului Mediu nu știu ce să spun. Poate și-a pus. Cu siguranță a privit lumea cu ochi diferiți, în metafore și semnificații.

Pînă una, alta, vremea a trecut. Alchimia era în floare cu toate că nu producea nimic. Cunoașterea de astăzi se bazează pe aparența absurditate a alchimiei din trecut. Asta pentru că se experimenta masiv, în goană după aur.

1669. Hamburg, Germania. Hennig Brand – alchimist

Ce s-a gîndit? „Hai să caut eu o modalitate de extragere a aurului din corpul uman”

Unde s-a gîndit să caute? „Din moment ce aurul e galben, ar trebui să caut într-o substanță galbenă. Urină să fie.”

Era 1669 cînd Hennig Brand cheltuia banii soției sale pe experimentul aducător de aur, în beciul întunecat și puturos al casei. Ne putem imagina singuri cît de încîntați erau vecinii. De nevastă nici nu mai pomenim.

Scrutătorul nostru avea nevoie de 50 de găleți de urină pentru a-și redobîndi renumele și banii pierduți.

Ce s-a întîmplat? A fiert urină, a distilat-o pînă s-a făcut o pastă și a încălzit-o la temperaturi foarte mari cîteva zile bune. Rezultatul? Fuioare de fum au scos la iveală bucăți de „ceva” care ardeau în aer. Ce era vaporul ăsta care ardea ca o lumînare?

Pentru că strălucea, Hennig Brand și-a numit descoperirea Icy Noctiluca. Așa a fost izolat, pentru prima dată, din greșeală, primul element, fosforul.

Fosforul se găsește în oase, în sînge, în ADN, în urină. Recomandat este să nu ingerăm așa ceva. Corpul nostru are modalitățile lui de a-și procura cele necesare.

Este Robert Boyle cel care a aflat, într-un experiment, că fosforul este ingredientul principal al chibritului. Așa a apărut primul chimist modern (sau tatăl chimiei, cum îi spun unii). Și-a împărtășit ideile, iar odată cu acest schimb de idei, a apărut și fenomenul de negare a tradițiilor.

Omenirea începea să se trezească. Iluminismul bătea la ușă.

FOSFOR

Fosforul a fost descoperit în anul 1669 de alchimistul german Hennig Brand din Hamburg. Acesta a încercat obținerea unei pietre filozofale capabile să transforme argintul în aur, prin calcinarea în retortă, în absența aerului, a unor rezidii de urină. A avut loc o reducere a fosfaților din urină, sub influența carbonului format prin pirogenarea resturilor organice conținute. El a descoperit proprietatea fosforului de a lumina în întuneric cu o lumină albastră, numindu-l foc rece. Denumirea de fosfor vine de la cuvîntul grecesc phosphoros, care înseamnă purtător de lumină. Ulterior, J.Kunckel în Germania și R.Boyle în Anglia redescoperă procedeul de obținere. A.L.Lavoisier are pentru prima dată intuiția că fosforul reprezintă un element. I.G.Gahn (1770), apoi Scheele (1777) semnalează prezența elementului în oase. Multă vreme fosforul a fost considerat ca o curiozitate, fiind numit phosphor mirabilis. Trăgînd pe un perete o dungă cu o baghetă de fosfor alb, urmă devine luminiscentă, emițînd o lumină albastră, perfect vizibilă pe întuneric. Fenomenul persistă un timp limitat, după care orice lumină dispare. Are loc un fenomen de chemoluminiscență – o reacție de oxidare la rece, însoțită de emisie de lumină. Acest fenomen este foarte diferit de fosforescență – fenomen fizic în care o substanță este trecută într-o stare energică superioară prin iradiere, după care se revine cu întîrziere în starea fundamentală, prin emisia unor cuante de lumină. Spre deosebire de chemoluminiscență, fosforescența se poate repeta de nenumărate ori, dacă se repetă iradierea substanței. (Denumirea de fosforescență vine tot de la emisia de lumină a fosforului, la început existînd confuzie între cele două fenomene.

COBALT

Compuși ai cobaltului se foloseau în vechiul Egipt la colorarea sticlei în albastru și apoi la prepararea smalțului. Bucăți mici de sticlă albastră cu conținut de cobalt au fost găsite în mormîntul faraonului Tutankhamon, datînd din jurul anului 1400 î.Hr. O bucată de sticlă de culoare albastră numită Minunata piatră a Babilonului a fost trimisă în dar regelui egiptean Tutmes I din partea orașului Așșur.

În Evul Mediu, în unele mine au fost descoperite minereuri din care nu se putea extrage nici un fel de metal prin metodele cunoscute la acea vreme. Minerii superstițioși blestemau aceste minereuri și ajunseseră să creadă că acestea ar conține un spiriduș răufăcător, pe care îl numeau kobalt. Acest nume apare în scrierile atribuite lui Basilius Valentinius, lui Paracelsius și în lucrarea lui Agricolă „De re metalică”. Minereurile respective conțineau în afară de cobalt și mici cantități de stibiu, bismut, nichel, cupru, arsen și sulf, și de aceea prelucrarea era și mai complicată.Mai tîrziu, minerii au dat numele de cobalt unui minereu din Saxonia avînd proprietatea de a colora sticla în albastru, dar care era otrăvitor. Analizînd o probă dintr-un astfel de minereu, în anul 1735, chimistul suedez G.Brandt a găsit că acesta conține un metal care are proprietatea de a da un smalț albastru, și căruia i-a dat denumirea de cobalt, după mineralul din care l-a obținut. Chimistul comunică în același an Academiei de Știință din Uppsala descoperirea noului element, menționînd că e diferit de bismut.

Cobaltul a fost izolat însă abia cu 7 ani mai tîrziu, iar după 1780 Bergman, Liebig și Wöhler i-au studiat proprietățile.

BISMUT

Paracelsius considera bismutul ca un semimetal, un „bastard al plumbului”. La începutul secolului al XVI-lea, G.Agricola publică lucrarea „Bermannus”, în care trece bismutul între metalele adevărate. Cu toate acestea, bismutul va fi confundat încă multă vreme cu plumbul, antimoniul și chiar cu zincul. De altfel, chiar în secolul al XVIII-lea mai persista credința că bismutul este o varietate a plumbului, care în pămînt, în decursul timpului, „se coace” și se transformă în argint. Aceasta din cauză că în minele de argint bismutul se găsește adesea că un acoperiș al acestui metal prețios, motiv pentru care a și fost numit tectum argenti. Minerii care în căutare de argint găseau bismut erau convinși că au început exploatarea prea devreme, întrucît bismutul nu se transformase încă în argint. Către sfîrșitul vieții sale, G.Neumann arată că bismutul este un metal care se extrage din minereuri specifice lui; în 1737, chimistul francez J.Hellot obține bismut dintr-un minereu de bismut și cobalt; în anul 1740, J.N.Pott descrie clar proprietățile bismutului în „Exercitationes Chemie de Wismuth”; Claude Geoffroy Jr. arată în 1753 că bismutul este distinct de plumb. În 1780, chimistul suedez T.Bergman scrie reacțiile specifice bismutului și face o diferențiere clară între acest metal și antimoniu, plumb și zinc. Studiile asupra bismutului sînt reluate de Berzelius, Fremy și Schneider, iar Fleitman, în 1850, găsește metoda pentru separarea cantitativă a triadei As–Sb–Bi. Povestea numelui acestui element este destul de lungă: în 1612, în „Lexicon Alchemie Rulandi”, apărut la Frankfurt, se precizează denumirea wismath, care provine de la cuvintele germane weiss (alb) și masse (materie) – ceea ce mai tîrziu a devenit weissmuth, termen ce desemna nu metalul, ci sulfură de bismut. Cu timpul, această denumire s-a dat metalului. Cum scrierile științifice se redactau mai demult în limba latină, „w” a fost schimbat în „b” pentru a se ușura traducerea”, ajungîndu-se astfel la bisemutum, și în cele din urmă la bismut.

CAUCIUCUL

Istoria descoperirii cauciucului. Obtinerea cauciucului sintetic nu a fost intimplatoare.Mai intii a fost cunoscut cauciucul natural, obtinut din sucul ce se scurgea din arborii de hevea braziliana (cresterea in America de Sud).Aborigenii faceau din sucul coagulat mingi saritoare. Ei numeau acest material "cauciuc",ceea ce in limba lor inseamna cau-copac si uciu-curge,plinge.
Cu 500 de ani in urma Christofor Columb , care a descoperit America de Sud, a vazut minunatele mingi de cauciuc si le-a adus in Europa. Mult mai tarziu, la inceputul secolului al XIX-lea,savantii au studiat compozitia cauciucului natural. În cele din urma ei au constatat ca acesta este un polimer al unei hidrocarburi dienice, numite izopren C5H8. 

CAUCIUCUL VULCANIZAT

a fost decsoperit de Charles Goodyear în timp ce încerca să creeze un tip de cauciuc rezistent la frig și la căldură. Într-o zi, Goodyear a vărsat din greșeală într-un cuptor un amestec de cauciuc și sulfură.  El a observat că amestecul s-a întărit puțin însă putea fi utilizat în continuare deși stătuse la o temperatură ridicată. Cauciul vulcanizat descoperit de el este folosit acum pe scară largă de la cauciucuri pentru mașini, la încălțăminte sau la fabricarea pucului de hochei.

BIOGAZUL

Biogazul este un amestec de gaze combustibile, care se formeaza prin descompunerea substantelor organice in mediu umed si lipsa de oxigen. Componentul de baza a biogazului este metanul. Primele descrieri a biogazuluisunt efectuate de catre Volta la sfarsitul secolului al XVII-lea. Volta a extras pentru prima data metanul din gazele de mlastina. Procesul de formarea biogazului, fermentarea anaeroba, are loc la temperaturi intre 20-45°C in prezenta a doua specii de bacterii:

– Bacilus cellulosae methanicus, responsabil de formarea metanului, si

– Bacilus cellulosae hidrogenicus, responsabil de formarea hidrogenului.
Ulterior aceste doua specii au fost reunite sub denumirea comuna de methano-bacterium. Ca materie prima la formarea biogazului serveste biomasa, ce reprezinta materiale vegetale reziduale. Celuloza este principalul component a materiei organice utilizate la formarea biogazului. Continutul celulozei in materia organicaeste de circa 50%. Dintre alte componente putem mentiona plantele acvatice, algele, resturile animaliere etc.
În prezent exista circa sapte procedee de recuperare a energiei din reziduurile organice agricole: fermentarea anaeroba la temperatura mediului ambiant, fermentarea anaeroba la temperaturi ridicate, descompunere anaeroba termofila, distilarea distinctiva, compostarea, incinerarea si transferul de caldura.
Cel mai ridicat potential il are procesul de fermentare anaeroba la temperaturi in jur de 40°C. Prin fermentarea anaeroba microorganismele descompun materia organica, eliberand o serie de metaboliti, in principal bioxid de carbon si metan. În dependenta de materia prima, cantitatea de metan in biogaz este de 35-80%. Cantitatea maxima de metan se obtine la fermentarea resturilor animaliere, in special de la complexele avicole.
Biogazul necesita a fi prelucrat pana la utilizare. De obicei este trecut prin separatoare speciale, unde metanul este separat de restul gazelor. Utilizarea biogazului brut (preseparat) poate duce la intoxicare, deoarece in restul gazelor se poate contine gaze toxice.
Dintre componentele chimice ale materiei organice gradele cele mai ridicate de conversiune in biogaz au celulozele, hemicelulozele si grasimile.
Fermentarea anaeroba nu poate avea loc in prezenta luminii si oxigenului, in lipsa unui mediu cu umiditate mare. La descompunerea materiei organice mai participa microorganismele fermentative nespecializate: bacterii celulozice, lactice, acetice, sulfat-reductoare si denitrificatoare, precum si numeroase specii de ciuperci si unele drojdii. Microorganismele mentionate isi petrec activitatea in prima faza a fermentarii.
În faza urmatoare, numita metanogeneza, actioneaza bacteriile metanogene anaerobe specializate in producerea de metan. Majoritatea metanobacteriilor folosesc ca substrat numai hidrogenul si bioxidul de carbon. Metanul se formeaza prin reducerea bioxidului de carbon si oxidarea hidrogenului gazos de catre metano-bacteriile, care folosesc hidrogen. Reactia sumara a procesului este:
CO2 + 4H2O –> CH4 + 2H2O + Q(energie)
Energia eliminata in urma procesului este mica si, de obicei, se utilizeaza la intretinerea procesului de baza, care are o productivitate mai mare la temperaturi de circa 40°C, ceea ce permite pe timp de iarna realizarea procesului de fermentare fara energie termica din exterior (nu necesita instalatii suplimentare).
Pe langa metan se mai elimina hidrogen, hidrogen sulfurat, vapori de apa, amoniac, azot, indol si scatol.
Metanul este componentul care confera biogazului valoare energetica. În stare pura este un gaz combustibil, lipsit de culoare, miros sau gust; mai usor decat aerul (M=16); arde cu flacara albastruie; are o putere calorica de 97 MJ pe mililitru (putin mai mult ca motorina). Biogazul, comparativ cu metanul pur, are o putere de 25 MJ/ml, din cauza prezentei in el a bioxidului de carbon si altor gaze. Metanul nu se liche-fiaza la temperatura mediului ambiant (de la -20°C pana la +40°C). Se pastreaza la presiuni joase in containere cu volum mare sau presiuni ridi-cate in volume mici. De exemplu, o butelie de 0,1 ml la presiunea de 200 barili contine 28 ml de metan, cu care un tractor poate functiona 8 ore.
Întrebuintarea metanului.
a) Metanul se intrebuinteaza ca agent energetic. Este un combustibil superior carbunelui si chiar unor produse petroliere prin puterea calorica mai mare, cheltuieli de exploatare si transport mai redus.
b) metanul poate fi utilizat la obtinerea hidrogenului prin descompunere
CH4 –> C + 2H2 
sau prin oxidare, cand se obtine carbon, vapori de apa sau oxizi de carbon si hidrogen
2CH4 + O2 –> 2CO + 4H2 
c) este importanta reactia de clorurare a metanului, in urma carora se obtine clormetan, diclormetan, tricolormetan, tetraclormetan
CH4 + Cl2 –> CH3Cl + HCl
Prin clorurarea metanului se obtin unii dizolvanti si agenti frigorifici. 
Prin nitrarea metanului se obtine nitrometanul, folosit ca dizolvant si in unele sinteze organice prin amonooxidare.

FLUOR

Fluorul a fost ultimul halogen izolat, primul fiind clorul. De la descoperirea clorului și pînă la descoperirea fluorului au trecut 112 ani, și acest interval mare de timp se explică prin faptul că fluorul este cel mai reactiv dintre toate elementele chimice și din acest motiv separarea lui din combinații a creat dificultăți cu totul deosebite.

În anul 1440, Basilius Valentinus menționează principalul compus al fluorului, fluorina, care știm astăzi că este fluorura de calciu. În anul 1670, Schwankhard observă că, făcînd să acționeze acidul sulfuric asupra fluorurii de calciu, apare un gaz care atacă sticla. Peste un secol, în anul 1768, chimistul german A.S.Marggraf repetă și el această experiență, care îl duce la descoperirea acidului fluorhidric. Proprietățile acestui acid au fost studiate în primul rînd de către chimistul suedez C.W.Scheele, dar și de alți chimiști ca: A.Lavoisier, Gay-Lussac, M.A.Amperè, J.Thènard, H.Davy și frații Knox. Existența fluorului a fost presupusă de C.W.Scheele și M.A.Amperè de cînd se ocupau cu studiul proprietăților acidului fluorhidric, pe baza analogiei care există între cloruri și fluoruri. Chimiștii mai sus menționați au încercat să prepare fluorul, dar acesta nu a putut fi izolat decît destul de tîrziu, în anul 1886, după aproape un secol de încercări – și aceasta datorită faptului că fluorul atacă toate instrumentele metalice, sticla, porțelanul și se transformă în prezența apei. Toxicitatea vaporilor de acid fluorhidric au acționat mortal asupra lui T.Knox și asupra chimistului Louvet, în eforturile acestora pentru descoperirea fluorului. La fel atacase acest acid plămînii lui Gay-Lussac și apoi ai lui Davy.

În anul 1869, chimistul englez G.Gore obține puțin fluor în urma unui proces electrolitic, dar, datorită marii afinități pentru hidrogen, fluorul degajat se combina imediat cu hidrogenul absorbit de către electrodul de cărbune, cu atîta violență încît producea explozia. Astfel Gore este nevoit și el să renunțe la încercările sale de a descoperi fluorul. Au existat și alte încercări, dar toate au eșuat.

În anul 1886, chimistul francez Henry Moissan reușește să obțină pentru prima dată fluorul în stare liberă prin electroliză acidului fluorhidric anhidru, conținînd ca electrolit fluoro hidrura de potasiu, KHF2, într-un aparat de platină. Pentru întreaga sa activitate în domeniul chimiei, Moissan a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Chimie în 1906.

Denumirea fluorului provine de la latinescul fluere, care înseamnă a curge – datorită utilizării principalei sale combinații, fluorura de calciu, ca fondant pentru zguri în metalurgia metalelor prețioase.

DESCOPERIREA HIDROGENULUI

Hidrogenul a fost descoperit de către chimistul și fizicianul englez Henry Cavendish în 1766, în urma unui experiment în care a studiat reacțiile dintre mercur și acizi. Cînd a amestecat cele două substanțe, a observat apariția unor mici bule de gaz în amestec. Acest aspect l-a determinat să efectueze o cercetare suplimentară, numind substanța necunoscută „aer inflamabil”. În 1781 a descoperit că acest element produce apă atunci cînd arde. O analiză mai detaliată a fost făcută de către Antoine Lavoisier, care descoperă gazul independent de Cavenish în urma unui experiment ce urmărea determinarea masei pierdute sau create în urma unei reacții chimice. Cercetătorul a încălzit apă într-un recipient închis, vaporii formați condensîndu-i într-un alt recipient. Cantitatea pierdută a fost atribuită degajării unui gaz (H2). Chimistul francez a observat că „aerul inflamabil” al lui Cavendish în combinație cu oxigenul formează picături de apă, conform lui Joseph Priestley. Lavoisier a numit gazul „hidrogen”.

DESCOPERIREA OXIGENULUI

Oxigenul a fost descoperit de către Carl Wilhelm Scheele (1772) și Joseph Priestley (1774), independent unul de altul. Joseph Priestley a introdus o cantitate de oxid roșu de mercur într-o capsulă așezată sub un clopot de sticlă din care se scosese aerul și care a fost scufundat parțial în mercur. După încălzirea capsulei, focalizînd cu ajutorul unei lentile solare, el a constatat prezența unui gaz. Chimistul a numit noua prezență gazoasă „aer deflogisticat”. Antoine Lavoisier dă „aerului deflogisticat” o nouă denumire – oxigen (oxus = acid, genae = a produce). Astfel cuvîntul oxigen înseamnă producător de acizi. Denumirea propusă de Lavoisier provine dintr-o eroare a marelui chimist care considera că toți acizii conțin oxigen.

AZOT

Cel care a descoperit azotul este un tînăr scoțian de 23 de ani, Daniel Rutherford, care își făcea teza de doctorat la Universitatea din Edinburgh, la profesorul John Black, cel care izolase din aer “aerul fix” (dioxidul de carbon). Tînărul chimist făcea cercetări asupra aerului, dar în legătură cu respirația plantelor. În decursul a numeroase experiențe avea să dovedească faptul că în “aerul” care nu întreține arderea și respirația nu se află numai dioxidul de carbon, ci și azotul. Rutherford trece aer peste cărbune înroșit (mangal), iar produsul arderii îl spală cu alcalii caustice și apă de văr, unde se reține dioxidul de carbon, care trece în carbonații respectivi. „Aerul” care trecea mai departe, după aceste spălări, era azotul – pe care Rutherford îl numește aer mefitic, deoarece nu întreținea viața. Astfel, în teza sa de doctorat din anul 1772, Rutherford arată clar diferența dintre “aerul fix” (dioxidul de carbon) și “aerul mefitic” (azotul) și descrie izolarea azotului din aer. Așadar, în metoda să Rutherford izolează azotul eliminînd în primul rînd celălalt component important al aerului, oxigenul, prin arderea de fosfor și mangal, fără să intuiască însă că este vorba despre un element nou, necunoscut, ce avea să fie descoperit abia doi ani mai tîrziu.

În anul 1777, A.L.Lavoisier arată că azotul există în stare liberă în atmosferă și că el reprezintă 79% dintr-un volum de aer. În anul 1789, Lavoisier înlocuiește denumirea de aer mefitic cu cea de azot, care provine de la două cuvinte grecești: a, care înseamnă fără, și zoe, care înseamnă viață – întrucît azotul nu întreține viața. J.A.Chaptal (1823) îl denumește nitrogen, care derivă de la cuvintele grecești natron, care înseamnă salpetru și gennao, care înseamnă a produce. Denumirea de azot a rămas răspîndită în special în Franța, iar cea de nitrogen a fost preluată în țările de limbă engleză.

BARIU

Bariul (din gr. βαρύς: "greu", din cauza densității mineralului barita) este un element chimic cu simbolul Ba și numărul atomic 56. În tabelul periodic al elementelor se găsește în perioadă a șasea și grupa a II-a principală, fiind astfel un metal alcalino-pămîntos. A fost identificat pentru prima oară de către Carl Wilhelm Scheele. Bariu este în stare liberă metalic, strălucitor și de culoare alb-argintie. În natură nu se găsește, în stare liberă, din cauza reactivității sale ridicate. Bariul metalic este ușor inflamabil. Combinațiile sale solubile sînt toxice. Mineralele de bariu au fost examinate pentru prima dată în anul 1602, de către pantofarul și alchimistul italian Vicenzo Casciarolo. Acesta a observat că mineralele strălucesc în întuneric după încălzire. Prin publicația lui Ulisse Aldrovandi au devenit cunoscute sub numele de "pietre boloneze". Era vorba despre barita, care la încălzirea cu substanțe organice, devine fosforescentă. În 1774 chimistul suedez Carl Wilhelm Scheele, prin examinarea gipsului, a identificat oxidul de bariu (BaO). Doi ani mai tîrziu Johan Gottlieb Gahn a descoperit aceeași combinație, prin examinări asemănătoare. De asemenea în secolul 18 mineralogul englez William Withering a observat în minele de plumb din Cumberland, un mineral greu. Deoarece nu putea fii minereu de plumb, Withering l-a denumit "terra ponderosa". Minereul este cunoscut astăzi sub numele de witerita (Carbonatul de bariu BaCO3). Bariu metalic a fost obținut pentru prima dată în 1808 de către Sir Humphrey Davy în Anglia, prin electroliza unui amestec alcătuit din oxid de bariu (BaO) și oxid de mercur (HgO). Numele de bariu i-a fost dat după mineralul său, barita. Robert Bunsen și Augustus Matthiessen au obținut bariu în stare pură în anul 1855, prin electroliză unui amestec, format din clorură de bariu (BaCl2) și clorură de amoniu (NH4Cl). În 1910 Marie Curie izolează radiu, într-un amestec cu bariu. Metalul a jucat un rol important și în anul 1938 în experimentele nucleare ale lui Otto Hahns și Fritz Străßmann. Ei au bombardat încet uraniu cu neutroni și spre marea lor surpriză printre produșii de reacție s-a găsit și bariu. Găsirea a fost interpretată de ei ca o divizare corectă a nucleului de uraniu. Artificii: Culoarea verde a bariului

Sir HUMPHREY DAVY (1778 – 1829)

Sir Humphrey Davy, ingeniosul chimist si inventator britanic si-a inceput cu stangul cariera stiintifica. In perioada in care era doar un ucenic, a fost concediat din cauza ca provoca prea multe explozii. Dupa ce s-a specializat in chimie, si-a format straniul obicei de a inhala diversele gaze cu care avea de-a face. Din fericire, acest lucru a dus la descoperirea proprietatilor anestezice ale oxidului de azot. Insa, din nefericire pentru el, acelasi obicei a fost pe punctul de a-l ucide in repetate randuri. Frecventele otraviri ale organismului l-au lasat invalid pentru ultimele doua decade ale vietii sale. Chiar si in acest timp, a reusit “performanta” de a-si pierde complet vederea in timpul unei expozii din laborator.

TELUR

Telurul a fost descoperit în anul 1782, într-un mineral din Transilvania, de către transilvăneanul sas Franz Joseph Müller, înnobilat mai tîrziu ca baron von Reichenstein. Acesta născut la Sibiu în anul 1740, studiază dreptul și filozofia la Viena, frecventează Școala de Mine de la Chemnitz (fosta Cehoslovacie) și ajunge în 1775 inspector general al minelor, topitoriilor și salinelor din Transilvania.

La începutul secolului al XVIII-lea, un cioban român, Ion Armenian descoperă la Săcărâmb (lîngă Zlatna) un loc cu minereuri de aur. În anul 1747, baronul Ignat von Born, începe extragerea de aur și pirită din acel loc. Născut la Cluj în 1742, von Born ajunge, după studii făcute la Sibiu și Viena, un foarte apreciat mineralog și metalurgist. Aurul conținut în minereul de la Săcărâmb prezenta dificultăți serioase la separare. Se fac analize de către Borzony, Mathew și apoi Böhm, dar nu se poate găsi explicația.

În anul 1782, după numeroase analize făcute cu posibilitățile tehnice de atunci din Sibiu, Müller arată că minereul cu pricina conține, pe lîngă aur ca principal component, încă un metal necunoscut. Dorind o confirmare a concluziilor sale, Müller trimite în anul 1784 o mostră celui mai cunoscut chimist analist al epocii, suedezul T.Bergmann, care însă arată doar că mineralul nu conține antimoniu (așa cum crezuse A. von Ruprecht). Bergmann se stinge din viață În același an, iar lucrurile rămîn neclarificate.

Peste 12 ani, în anul 1796, Müller trimite o altă mostră din acest mineral chimistului M.H.Klaproth, la Berlin. După o serie de experiențe, la 25 ianuarie 1798 Klaproth citește în fața Academiei de Științe din Berlin un memoriu asupra minereurilor de aur de lîngă Zlatna din Transilvania, în care se arată că minereul de aur din zona respectivă conține un metal nou. Numele dat de Klaproth în anul 1798, telur, provine de la latinescul tellur, care înseamnă pămînt. După multe discuții, s-a arătat că locul acestui element în sistemul periodic este înaintea iodului, deși are masa atomică mai mare.

Minereul care a dus la descoperirea telurului și nu permitea separarea aurului fusese descoperit în mina Fața Băii din Săcărâmb, lîngă Zlatna. De aceea el a fost numit săcărîmbit sau naghiagit, întrucît Săcărâmbul avea și denumirea maghiară Nagyag.

Este curios că în alte țări, în mineralele sale, telurul este combinat cu bismut, sulf, cupru, nichel, mercur, numai în Ardeal fiind combinat cu aurul sau cu argintul. Astfel, telurul se numără printre puținele elemente care apar combinate cu “regele metalelor”, alături de argint, cupru, seleniu, sulf.

CADMIU

Un element chimic extrem de periculos pentru sănătatea umană este prezent în jurul nostru, la serviciu, acasă și nu de puține ori, chiar în farfuriile noastre. Cadmiul este metalul cu care se dă culoare somonului, se colorează în roșu aprins cutiile de răcoritoare, se lipesc bijuteriile și se fac acumulatorii de la gadgeturile noastre de zi cu zi. Toate acestea în condițiile în care cadmiul este unanim asociat cu cancerul, iar un tratament pentru tratarea intoxicației cu cadmiu este deocamdată necunoscut.

Cadmiul a fost descoperit de chimistul de naționalitate germană Friedrich Stromeyer în orașul Göttingen, Germania, în anul 1817, în timp ce acesta studia compușii zincului pentru a obține carbonat de zinc farmaceutic. El a observat că în loc să rezulte, ca de obicei soluții incolore, soluțiile obținute aveau o culoare galbenă. La început a crezut că acestea sunt impurificate cu fier sau arsen, dar mai tîrziu, a constatat că se afla în fața unui element nou. Acest metal, descoperit de Friedrich Stromeyer în vaporii unui amestec de funingine și de oxid de zinc, a fost un amestec „preparat “într-un cuptor. El a numit elementul cadmiu după „kadmeia “, numele grecesc de calamină sau carbonat de zinc.

Denumirea cadmiului își are rădăcinile în latinescul „cadmia “care înseamnă calamina de zinc și în grecescul „Kadmeia “care înseamnă pămînt din Cadmeia, descoperit pentru prima dată în apropierea Tebei, oraș fondat de prințul fenician Cadmus.

Cadmiul a fost folosit pentru prima dată în pictură în anul 1907, în Germania, iar timp de 100 de ani, Germania a fost singurul producător important de cadmiu.

BROMUL

A fost descoperit de Antoine-J.Balard, un tînăr preparator de chimie la Facultatea de Farmacie din Montpellier, Franța. Analizînd apele unui canal de lîngă Montpellier, care era în legătură directă cu Marea Mediterană, acesta face evaporări de apă pentru a obține o mai mare concentrație a sărurilor conținute. După răcirea soluțiilor și cristalizarea clorurii de sodiu, Balard tratează produsul cu apă de clor, eliberînd astfel iodul, pe care îl extrage cu eter. Însă lichidul rămas se colorează și el în galben brun. Trimite o probă cu acest lichid lui J.Liebig, dar acest mare chimist de mai tîrziu, care pe atunci avea numai 21 de ani, nu o examinează cu atenție, menționînd că este o combinație dintre clor și iod. Tînărul Balard nu crede în explicațiile lui Liebig, fiind preocupat de întrebarea dacă nu cumva în acel lichid galben, cu miros dezagreabil, înțepător, se ascunde un alt element. Balard continuă cercetările evaporînd apele pentru analiză la sursă, pînă se realizează o concentrație mare a conținutului lor în săruri, le tratează cu apă de clor și apoi cu eter, transportînd la laborator numai lichidul galben. Astfel, în loc să fie transportate mereu butoaie cu apă, se aduc la laborator numai cîteva sticle cu lichidul galben de care Balard își lega mari speranțe. Acest lichid galben este tratat cu eter și cu hidroxid de potasiu. Culoarea dispare și, încălzind pînă la evaporare, rămîne o substanță albă, asemănătoare cu clorura de potasiu. Aceasta, tratată cu MnO2 și H2ȘO4, degajă un fum roșu care, condensat, formează un lichid de culoare brun închis și cu miros respingător. Balard caută să izoleze iodul din „clorura de iod” (după spusele lui Liebig), dar, neputînd evidenția prezența acestuia, și dă seama că este vorba de un element nou pe care-l numește muride, o reminiscență a termenului acid muriatic, ce se folosește în farmacii chiar și astăzi. În Franța, în acea perioadă, orice descoperire științifică trebuia verificată de către Academia de Științe. Astfel, Balard trimite acestui înalt for o eprubetă cu murid, împreună cu descrierea metodei folosite pentru a-l obține. La Academie se constituie o comisie compusă din Gay-Lussac, Vauquelin și Thenard, care în 14 august 1826 confirmă în totalitate concluziile lui Balard și schimbă, cu acordul descoperitorului, numele de murid în brom (de la grecescul bromos – miros urît). Balard, în entuziasmul și recunoștința sa față de profesorul Anglada, la care era preparator, se oferă să împartă cu el gloria descoperirii bromului – căci descoperirea o făcuse în laboratoarele sale – dar Anglada îl refuză politicos și îi lasă tot meritul descoperirii. Liebig are mai tîrziu o replică răutăcioasă referitor la descoperirea lui Balard, spunînd că „nu Balard a descoperit bromul, ci bromul l-a descoperit pe Balard”.

CULOAREA MOV

a fost descoperită de un tânăr chimist de 18 ani. William Perkin intenționa de fapt să găsească un remediu pentru malarie. În 1856 Perkin lucra la crearea chininei artificiale. În urma experimentelor, el nu a obținut însă decât o mizerie groasă și întunecată. Cu cât se uita mai mult la această mizerie, cu atât Perkin vedea mai degrabă o culoare frumoasă, decât un simplu gunoi. În acest mod, Perkin a creat prima vopsea sintetică. Mai târziu, bacteriologul german Paul Ehrlich, inspirat de munca lui Perkin, a găsit o nouă utilitate pentru vopsea, în chimioterapie și imunologie.

Superglue, substanță folosită din 1958

Superglue-ul a fost descoperit accidental de Dr. Harry Coover. O dată în 1942, pe când încerca să dezvolte un plastic optic mult mai clar pentru obiectivul armelor și a doua oară nouă ani mai târziu, când încerca să descopere un polimer rezistent la căldură. În ambele cazuri produsul părea să fie prea lipicios pentru ce îi trebuia. Și-a dat seama mai târziu, în 1958, că lipiciul poate avea o întrebuințare foarte folositoare și astfel a apărut Superglue. Pe de altă parte, în 1970, Spencer Silver lucra într-un laborator pentru a obține un adeziv puternic. În cele din urmă și-a dat seama că produsul obținut era mult mai slab decât ceea ce găsise anterior. Se lipea, dar apoi foarte repede se dezlipea. Părea o inovație inutilă, până când un coleg care cânta în corul bisericii a ales să folosească lipiciul lui Spencer pentru a lipi semnele, care îi cădeau până atunci din cartea de rugăciuni. Semnele stăteau lipite și se dezlipeau apoi foarte ușor, fără a deteriora paginile.

CINE A INVENTAT TABELUL PERIODIC?

Tabelul periodic al elementelor

Cu totii l-am invatat in clasele gimnaziale. Unii il mai studiaza si acum. Este vorba de tabelul periodic al elementelor, tabelul cu elementele chimice. V-ati interbat vreodata cine a inventat tabelul periodic al elementelor? Ei bine, haideti sa aflam imperuna cine este inventatorul tabelului periodic al elementelor si cat de importanta a fost aceasta descoperire pentru stiinta moderna.

Tabelul periodic al elementelor este un set foarte important de informatii ce clasifica diferitele proprietati ale elementelor chimice. Mai precis, este utilizat pe scara larga in chimie, fiind una dintre cele mai importante discipline academice. Scopul sau principal este de compararea, sistematizarea si clasificarea comportamentelor elementelor chimice. In afara de chimie, tabelul periodic are o multime de roluri pe care le joaca si in alte discipline cum ar fi ingineria chimica, biologia sau fizica.

In 1789, Antoine Lavoisier a publicat o lista cu 33 de elemente chimice, grupandu-le in gaze, metale, nemetale si pamanturi. Chimistii au continuat in secolul urmator sa caute o metoda mai precisa de clasificare a elementelor chimice.

In 1829, Johann Wolfgang Dobereiner a observat ca multe elemente ar putea fi grupate in triade bazate pe proprietatile chimice. Litiul, sodiul si potasiul, spre exemplu, au fost grupate intr-o triada ca metale usoare, reactive. Dobereiner a observat ca, aranjate dupa greutatea atomica, al doilea membru a fiecarei triade este media dintre primul si al treilea membru. Aceasta observatie a devenit “Legea Triadelor”

Chimistul german a identificat, in 1843, zece triade, trei grupe a cate patru elemente si o grupa de cinci elemente. Jean-Baptiste Dumas a publicat in 1857 o lucrare ce descria relatiile dintre diferite grupe de metale. In 1864, Julius Lothar Meyer a publicat un tabel cu 44 de elemente aranjate dupa valente. Totodata, englezul William Odling a publicat un tabel cu 57 de elemente aranjate dupa greutatea atomica.

In anul 1869, chimistul rus Dmitri Mendeleev publica tabelul sau periodic al elemnetelor. Mendeleev a clasificat elementele pe linie dupa greutatea atomica si a trecut pe rand nou de fiecare data cand caracteristicile elementelor au inceput sa se repete. Recunoasterea si acceptarea tabelului lui Mendeleev a venit datorita a doua decizii pe care le-a luat. Una era ca a lasat locuri libere pentru elementele ce nu au fost inca descoperite. A fost primul care a recunoscut ca foloseste tendintele tabelului pentru a prezice elementele chimice lipsa precum galiul sau germaniul. Cea de-a doua decizie a fost ca, ocazional, a ignorat ordinea sugerata de greutatea atomica si a trecut la elementele adiacente, precum teluriul si iodul, pentru a le putea clasifica mai bine in familii chimice. Odata cu progresul teoriilor structurii atomice, se pare ca Mendeleev a clasificat elementele, neintentionat, in ordine crescatoare a numarului atomic sau dupa incarcatura nucleara.

Din iulie 2009, numarul total de elemnte incluse in tabelul periodic este 117 si este format din elemente cu numerele atomice de la 1 la 116 si elementul 118. Aceste elemente sunt clasificate in metale, metaloizi si nemetale.

Tabelul periodic al elementelor este intr-o continua dezvoltare, cu noi elemente ce asteapta sa fie descoperite. Tabelul isi are aplicatii in domenii stiintifice, dar mai ales in chimie si ajuta enorm stiinta moderna.

Acum ati aflat cine a inventat tabelul periodic al elementelor si cat de mult a contribuit aceasta descoperire in toate domeniile stiintei. Speram ca acest articol vi-a satisfacut dorinta de cunoastere si vi-a imbogatit cunostintele.

PLASTICUL

Cel mai vechi material plastic este celuloidul, fabricat in Statele Unite in 1870, pentru a inlocui fildesul bilelor de biliard. Cu acest produs, industria incepe sa produca pentru prima oara un tip de material care este folosit la fel de frecvent ca si o substanta naturala. Patruzeci de ani mai tarziu, in 1909, un chimist belgian, emigrat in Statele Unite, Leo Hendrik Baekeland (1863-1944) descopera bachelita, primul plastic considerat a fi un material frumos. Din punct de vedere chimic, bachelita reprezinta o revolutie. Materialele de baza folosite pana atunci pentru fabricarea plasticelor erau obtinute din materiale naturale. Bachelita insa, este fabricata in intregime din produse industriale. Ea constituie deci primul material plastic sintetic. Bachelita s-a folosit la fabricarea unui numar mare de obiecte: telefoane, bijuterii, porttigarete, aparate de radio, etc. Materialele plastice nu exista in natura. Ele sunt compusi creati artificial in laborator. Numele care li s-a dat aminteste de una dintre propietatile lor fundamentale, si anume plasticitatea, capacitatea de a se deforma sub actiunea unei forte exterioare si de a-si conserva apoi forma care le-a fost data. Exista numeroase procedee de fabricare a materialelor plastice. O galeata, o sticla, o casca de motociclist, o plansa de windsurfing sun toate fabricate din diferite tipuri de plastic. Pentru fiecare obiect, trebuie ales materialul plastic care are calitatile cele mai potrivite: suplete, rigidate, rezistenta la soc, elasticitate, transparenta, greutate mica.
O molecula de baza pentru fabricarea tuturor tipurilor de plastic
In general, produsul de la care se porneste in fabricarea materialelor plastice este naftul, un produs obtinut in rafinariile de petrol. Naftul este un amestec de diferite molecule de hidrocarburi. Acest amestec este adus la temperaturi inalte in prezenta vaporilor de apa, ceea ce provoaca ruperea moleculelor de hidrocarbura si obtinerea de molecule mai mici, molecule de etilena. Etilena este molecula pe care se bazeaza intreaga industrie a maselor plastice.

ZAHARINA
Zaharina, a fost descoperită din întâmplare în anul 1879 de către profesorii Ira Remsen și Constantin Fahlberg de la John Hopkins University. Cei doi oameni de știință încercau să creeze o vopsea nouă folosind derivați pe bază de cărbune. Constantin Fahlberg nu s-a spălat pe mâini după ce a plecat din laborator. Ajuns acasă, a observat că rulourile pe care le mânca erau foarte dulci. Și-a întrebat soția dacă a adăugat un nou ingredient în mâncare, iar atunci când ea a negat, Fahlberg a realizat că gustul se datorează mâinilor sale murdare. Astfel a apărut zaharina.

ARGON

John William Strutt, care din 1873 este cunoscut sub numele de Lord Rayleigh, un eminent fizician din cadrul laboratorului Cavendish al Universității Cambridge și care mai tîrziu avea să fie directorul acestui laborator, determină, în jurul anilor 1892-1893, densitatea azotului din aer și a celui provenit din amoniac. În cazul azotului din aer, Rayleigh efectuează experiența după ce în prealabil a eliminat oxigenul cu cupru încălzit la roșu (1892), apoi cu fier la roșu (1893) și, în sfîrșit, cu hidroxid feros. Densitățile rezultate arătau o concordanță perfectă. Dar Rayleigh nu se mulțumește cu aceasta și încearcă să determine densitatea azotului provenit din amoniac. Constată cu surprindere că densitatea azotului din aer și densitatea azotului din amoniac sînt diferite. Diferența nu se putea explica printr-o greșeală de experiență. Rayleigh îi solicită părerea cunoscutului chimist și fizician scoțian J. Dewar, care însă nu poate lămuri misterul și îi recomandă să refacă experiența lui Cavendish realizată în urmă cu 107 ani. Rămînea același reziduu ce reprezenta circa 1/120 din azotul conținut, despre care Cavendish trăsese concluzia: dacă aerul conține încă un element inert (în afară de azot), acest al doilea nu reprezintă decît 1/120 din compoziția sa. Deci Cavendish avusese în mîini, cu peste un secol în urmă, noul element ce avea să fie argonul. În anul 1893 (după 11 ani de cercetări), Rayleigh publică în revista „Nature” rezultatele experiențelor sale asupra neconcordanței densității azotului din aer cu cel din diferite combinații chimice și cere altor chimiști explicația acestei situații, fapt ce, evident îi impresionează pe oamenii de știință. Dintre chimiști, cel care a dovedit un interes deosebit a fost scoțianul William Ramsay, mai tînăr cu 10 ani decît Rayleigh. După ce în copilărie fusese pasionat de muzică și fotbal, Ramsay își începe studenția la Universitatea din Glasgow (orașul său natal) în anul 1869. Merge în Germania la Heidelberg ca student al lui R. Bunsen și apoi ca discipol al lui Rudolf Fittig la Tübingen, unde doi ani mai tîrziu își susține și teza de doctorat.

După ce studiază articolul lui Rayleigh, Ramsay este convins că diferența dintre densitățile azotului din aer și a celui provenit din combinații chimice este o dovadă că în aer există un gaz necunoscut mai greu decît azotul. Ia legătura cu Rayleigh și, după cum singur va spune mai tîrziu: “I-am cerut lordului Rayleigh și el m-a autorizat de a face experiența care să rezolve această problemă”. Această experiență a fost realizată în anul 1894 și constă în eliminarea azotului separat din aer cu magneziu metalic la cald. Oxigenul a fost fixat foarte ușor cu cupru încălzit. S-a constatat că circa 1% din volumul inițial de gaz rămîne necombinat, inert față de magneziu. Ca să fie sigur, Ramsay trece acest gaz și peste titan, de asemenea un fixator de azot. Astfel Ramsay reușește să obțină 100 cm3 din acest nou gaz, căruia determinîndu-i densitatea îi găsește valoarea de 19,086. Face cercetări spectrale și apare spectrul unui element necunoscut. La sugestia președintelui Congresului Societății Britanice de Științe Naturale, H.G.Madan, acest nou element este numit argon, care în limba greacă înseamnă leneș.

Știrea descoperirii argonului îl găsește pe H.Helmholz (unul din fondatorii principiului conservării energiei) paralizat, pe patul de moarte, și se spune că, după ce i s-a citit această noutate, muribundul ar fi zis:

“Eu am crezut întotdeauna că mai există ceva în plus în atmosferă”.

ACTINIU (Ac)

Scurt istoric: Actiniul a fost descoperit în 1899 de tînărul chimist francez André Louis Debierne, în vîrstă de 25 de ani, care funcționa ca preparator la Institutul „Charles Friedel” și era prieten al familiei Curie.

              Derbiene, lucrînd cu pămînturi rare, reușește să obțină un element radioactiv pe care îl numește Actiniu. În 1902 F.O.Giessel, ocupîndu-se de separarea lantanului de ceriu, descoperă un element nou pe care-l numește emaniu. Se constată însă că elementul emaniu era de fapt actiniul lui Debierne. O jumătate de secol acest element a rămas o curiozitate de laborator și abia în 1949 s-a constatat că actiniul este de 150 de ori mai radioactiv decît radiul și totodată o importantă sursa de neutroni. Numele provine de la grecescul akis, aktinos care înseamnă raza.

TEFLONUL

a fost descoperit accidental de către chimistul Roy Plunkett, în timp ce încerca să obțină un tip de clorofluorocarbon, care să poată fi folosit ca agent frigorific. El credea că dacă va reuși să determine un compus numit TFE să reacționeze cu acidul clorhidric, va putea obține ceea ce dorea.  Pentru a începe experimentul, Plunkett a luat o cantitate mare de gaz TFE, l-a racit si l-a presat în scopul depozitarii. în momentul în care a dorit sa foloseasca TFE, în recipientul cu pricina, nu era nimic. însa, cînd a rasturnat recipientul, din acesta au cazut fulgi albi. Cercetatorii de la Institutul DuPont au analizat acesti fulgi si care au creat teflonul în forma în care îl stim astazi. 

"PRAFUL INTELIGENT"

Cei mai mulți dintre noi am fi extrem de supărați dacă tema de la școală ne-ar exploda în față și s-ar fărămița într-o mulțime de bucăți.  Nu este însă și cazul studentei Jamie Link de la Universitatea din California.

În timp ce Jamie Link lucra la proiectul de doctorat în chimie, o bucată de silicon a explodat pur și simplu. Imediat după acest moment, studenta a observat că acele mici bucăți de silicon, rezultate din explozie funcționeau în continuare ca senzori. Jamie Link a primit pentru ''praful inteligent'' un premiu de inventică în 2003.

Micii senzori pot fi utilizați pentru a monitoriza puritatea apei potabile sau a apei de mare, pentru a identifica diferite particule biologice sau chimice din aer și chiar pentru a localiza și a distruge tumorile din corp. 

GEAMUL LAMINAT
      Este vorba despre un tip de geam securizat care nu se fragmentează sub incidența unor șocuri de natură să îl spargă. Atunci când se acționează asupra acestui tip de geam cu o forță distrugătoare, el este ținut închegat de un strat intermediar, cunoscut ca polivinil butiral (PVB), dispus între două sau mai multe straturi de sticlă. Această folie mediatoare păstrează straturile geamului unite chiar și atunci cand sticla este lovită, rezistența sa sporită prevenind fărâmițarea . În mod tipic, tehnologia se întrebuințează în cazul parbrizelor și lunetelor de automobile.
     Geamul laminat a fost inventat în anul 1903, de către chimistul francez Edouard Benedictus, pe care l-a inspirat un accident de laborator. Întâmplător, un recipient de sticlă a ajuns să fie acoperit cu nitratul de celuloză aflat în componența plasticului și atunci când, tot accidental, a fost scăpată pe jos, s-a spart, dar nu s-a împrăștiat în bucăți. Atunci lui Benedictus i-a venit ideea de a fabrica un material compozit din sticlă și plastic, pentru a reduce efectele nefaste ale accidentelor auto. Invenția nu a fost adoptată imediat de constructorii de automobile, dar geamul laminat a intrat rapid în componența vizierelor măștilor de gaz folosite în timpul Primului Război Mondial.

CINE A INVENTAT SĂPUNUL?

V-ati intrebat vreodata cine a inventat sapunul ? .Legenda spune ca sapunul a fost descoperit pentru prima data pe muntele Sappo Hill din Roma, când un grup de femei romane si-au spălat hainele în râul Tibru, la baza unui deal, sub care grăsimile animale jertfite au plutit în jos pe râu și au creat un amestec de lut. Ele au descoperit curând că folosind aceeasta substanță de curățare, spalatul hainelor a devenit clar mai usor.

Cu toate acestea, babilonienii au fost cei care au inventat săpunul și sunt dovezi pentru acest lucru pe recipientele babiloniene de lut care dateaza de la 2800 î.Hr. inscripționările de pe recipientele , au cunoscut rețeta săpunului și că produsul a fost făcută din grăsimi combinate cu cenusa de frasin și apă . Aceste referințe timpurii pentru săpun au fost pentru utilizarea sapunului să spele lâna și bumbacul în pregătirea pentru țesutul în pânză, săpunul nu a fost utilizat în mod necesar pentru spalarea corpului.

Papyrus Ebers (Egipt, 1550 î.Hr.) arată că vechii egipteni au combinat atât uleiuri animale și vegetale cu săruri alcaline pentru a produce o substanță. Ei au folosit acest amestec pentru tratarea ranilor, bolilor de piele precum și pentru spălare.

Potrivit stramosilor, fenicienii au facut sapun din seu de capră și cenușă de lemn în 600 î.Hr..

Grecii antici au spus ca trebuie să aibă leșie combinata și cenușă, ca o lotiune de curatare pentru vase și statuile  zeilor .

Romani au folosit urina ca substanta pentru a face săpun în primul secol d.Hr. Mai târziu, au combinat seu de capră și de cenusa de lemn de fag pentru a face săpun, atât solid cat si fin. Descoperirea unei întregi fabrici de săpun în ruinele din Pompei, unul dintre orașele distruse de erupția vulcanică din Mt. Vezuviu în 79 d.Hr. sugerează că industria a fost stabilita și că săpunul a fost cunoscut de Imperiul Roman. În timpul inceputulului de secol al erei noastre, romanii sunt bine cunoscuti pentru baile publice, în general, săpun nu a fost folosit pentru curățarea personala, acesta a fost folosit de către medici în tratamentul unor boli. Săpunul pentru curățenie și igienă personală a devenit popular în secolele ulterioare ale epocii romane.

Celtii, care a folosit grasimi animale si cenusa de plante pentru a face săpun , numit saipo, din care este derivat cuvântul săpun.

Arabii au produs săpun din ulei vegetal, ca uleiul de măsline sau uleiuri aromatice, cum ar fi uleiul de cimbru. Soda caustica a fost folosita pentru prima dată pentru fabricarea sapunului și nu sa schimbat de la săpunul curent care se gasete in magazine.

CINE A INVENTAT EPRUBETA?

Eprubeta este un obiect de nelipsit din laboratoarele de chimie sau biologie, dar folosit si in alte domenii. Dar v-ati intrebat vreodata cine a inventat eprubeta? Ei bine, haideti sa aflam impreuna cine este inventatorul eprubetei si ce utilizari are aceasta inventie.

Eprubeta este un recipient in forma de cilindru ingust si inchis la un capat. Eprubetele folosite in chimie sunt fabricate, de obicei, din sticla, pentru o rezistenta mai mare la caldura si la substante corozive chimice. Cele folosite in biologie sunt fabricate din plastic si sunt adesea aruncate dupa folosinta.

Nu se cunoaste cu exactitate cine este inventatorul eprubetei, dar stim ca au existat de multi ani. De cand au fost inventate, eprubetele aveau mai multe aplicatii, dar cu timpul au devenit intrumente de baza in chimie, biologie si medicina.

Antoine Lavoisier (1743 – 1794), considerat “Parintele Chimiei”, este adesea creditat cu inventia eprubetei. Acesta a folosit multe recipiente de sticla pentru experimentele sale, printre care si eprubeta. Numele de “eprubeta” a aparut pentru prima data in anul 1846.

Eprubetele sunt folosite in cateva domenii importante cum ar fi chimia, fizica, biologia si medicina. In chimie si in fizica se folosesc pentru a pastra, temporar, substante chimice sau pentru alte operatii precum a amesteca sau a incalzi substantele. In biologie sunt folosite pentru a realiza culturi de organisme vii precum bacterii sau mucegai. Medicina foloseste eprubetele pentru depozitarea esantioanelor de sange, urina sau alte substante, pastrate pentru analize. Eprubeta a devenit, pentru publicul larg, un simbol al stiintelor si al chimiei.

Conceptul de “bebe-eprubeta” (sau “gemeni-eprubeta” daca se nasc doi) este adesea folosit pentru copiii nascuti prin inseminare artificiala. Desi, in mod obisnuit, nu se foloseste nici o eprubeta in timpul operatiei de inseminare artificiala, numele de “bebe-eprubeta” a ramas in continuare folosit de publicul larg.

Desi, nu cunoastem cu exactitate cine este inventatorul eprubetei, putem spune ca aceasta inventie a schimbat modul de lucru in chimie si biologie si a reusit sa aduca un nou concept in gandirea umana.

LOUIS SLOTIN (1910 – 1946)

De nationalitate canadiana, Slotin era unul dintre cercetatorii implicati in proiectul Manhattan (proiectul SUA de dezvoltare a bombei atomice). In timpul experimentelor de laborator, acesta a scapat accidental o sfera de beriliu pe o alta sfera care continea plutoniu. Inevitabil, o reactie chimica a avut loc, iar martorii au declarat ca au vazut o stralucire albastra careia i-a urmat un val de caldura. Ghinionistul savant a fost dus de urgenta la spital, insa a murit 9 zile mai tarziu. Cantitatea de radiatii la care fusese expus era echivalentul situatiei de a se afla la 1500 de metri de locul declansarii unei bombe atomice. Ca urmare a acestui accident, in laboratorul din Los Alamos nu au mai avut loc manevrari manuale ale substantelor. Slotin a fost declarat post-mortem erou de catre guvernul Statelor Unite, pentru ca a reactionat indeajuns de repede pentru a preveni moartea colegilor sai care se aflau in apropiere.

MARIE CURIE

 este una dintre femeile care au participat la scrierea istoriei stiintei. De-a lungul activitatilor sale, ea a doborat nenumarate recorduri: prima femeie care a primit premiul Nobel, primul om de stiinta care a primit Nobelul de doua ori, in doua domenii diferite (fizica si chimie), prima femeie care a predat la Universitatea Sorbona din Paris, prima femeie laureata a Medaliei Davy pentru studiul asupra radiului. Marie Curie si-a dedicat intreaga viata studiului si stiintei. In afara de una dintre fiice, Eve, scriitoare, toti descendentii ei au urmat cariere stiintifice. Nascuta in Varsovia, Maria Sklodowska, pleaca la Paris pentru a urma cursurile de fizica si de matematica la Facultatea de Stiinte. Se casatoreste cu Pierre Curie, cu care are doua fiice: Irene si Eva. Obtine in 1903, impreuna cu Pierre Curie si Henri Becquerel, premiul Nobel in Fizica pentru cercetarile asupra radioactivitatii. In 1911 primeste cel de-al doilea premiu Nobel, de data acesta in chimie, pentru studiile asupra poloniului si radiului. Dupa moartea sotului sau intr-un accident de trasura, aceasta ii preia postul de profesor la universitatea Sorbona. In anii razboiului, nu ezita sa isi ia fiica mai mare, Irene, care avea deja 18 ani si sa plece impreuna pe front, ridicand mici lacase de prim ajutor, denumite “Petites Curies”. Acestea se aflau cat mai aproape de linia frontului, pentru ca soldatii raniti sa nu se deplaseze foarte mult. Anii de studiu asupra elementelor radioactive au expus-o inevitabil la o cantitate mare de radiatii, care se manifesta sub forma unei leucemii. In ciuda bolii sale, ea isi mentine in continuare postul de conducere in cadrul sectiei de chimie si fizica apartinand Institutului Radiului. In 1934, din cauza stadiului avansat se interneaza la sanatoriul din Haute-Savoie, unde moare la data de 4 iulie.

CINE A INVENTAT ATOMUL?

V-ati intrebat vreodata cine a inventat atomul ? Ei bine, haideti sa aflam cine este inventatorul atomului.  John Dalton a fost prima persoana care a sugerat ideea ca atomul este cea mai mica particula care a creat toate celelalte materiale care sunt in jurul nostru. De la introducerea acestei teorii, numerosi omanei de stiinta din aceea vreme, au venit cu ideea ca particulele mici sunt existente. Mai tarziu, odata cu dezvoltarea de noi tehnici stintifice, a fost dovedit de catre comunitatea stintifica in sec. al 19-lea ca John Dalton a avut dreptate la urma urmei.

Dalton a venit cu aceasta idee in 1803 si a fost mult mai devreme decat atunci cand a fost dovedit stintific, care a fost la sfarsitul secolului al 19-lea. Dalton a dezvoltat doar ideea atomului, dar el nu stie exact ce rol a jucat in natura. Componentele care au format un atom, nu au fost puse la indoiala ca ideea generala a fost ca atomul este cea mai mica parte din orice.

Multi oameni de stiinta, care, din cauza distantei geografice, nu au putut fi in comunicare unul cu celalalt, astfel fiecare a dezvoltat teorii cu privire la existenta unor particule mici, cu electroni pozitivi si incarcati negativ, care pastreaza aceasta chestiune. Acesti electroni pozitivi si incarcati negativ, sunt cunoscuti acum sub numele de protoni si electroni, au fost recunoscuti dupa descoperirea atomului.

Dalton a dezvoltat o teorie atomica in 1803, dar , Ernest Rutherford, un faimos om de stiinta britanic a dezvoltat un concept modern al structurii atomice. El a afirmat ca un atom este compus dintr-un nucleu greu care este in centru, cu o sarcina pozitiva de energie electrica si electroni incarcati negativ care il inconjoara.

Fizicienii latini, Democrit si Leucippus au dezvoltat individual ideea unui atom , in latina cuvantul “atom” inseamna nume indivizibil. Deci, teoria despre atom a fost dezvoltata in secolul al 4-lea i.Hr. Surprinzator, a fost nevoie de 22 de secole pentru ca cineva sa isi dea seama de existenta particulelor mici si un alt secol mai mult pentru ca cineva sa descopere modul in care functioneaza.

NICOTINA

Se spune ca odata a fost o foamete mare si ca intreg pamantul era neroditor. Dupa multe rugaciuni, Marele Spirit a trimis o fecioara fara straie sa faca pamantul din nou roditor si sa salveze oamenii. Ea a atins pamantul cu mana stanga, si acolo au rasarit cartofii si pamantul a devenit fertil. Apoi l-a atins cu mana dreapta si acesta a dat nastere vegetatiei si porumbului. S-a asezat, si pe tot pamantul ramas a incoltit tutunul. Exista doua interpretari ale acestei legende:

1) ca tutunul a fost un dar pentru minte, asa cum cartofii si porumbul au fost pentru stomac
2) ca tutunul a fost un mesaj (sau un blestem), ce arata ca darurile zeilor nu sunt nelipsite de pret.
Oricare i-ar fi fost originea, tutunul era extrem de folosit de catre amerindieni la vremea la care sosea Columb. În secolul al XVI-lea doi capitani de vas au convins trei amerindieni sa-i insoteasca la Londra. Acestia isi facusera rezerve serioase de tutun pentru perioada calatoriei, iar unii dintre marinari l-au incercat, le-a placut si au realizat ca le este foarte greu sa renunte la el.
Pentru a-si satisface propriile nevoi marinarii si exploratorii au plantat terenuri in Africa, Europa si America. Echipajul lui Magellan a lasat seminte in porturile din Philippine, precum si in alte porturi. Nemtii au adus tutunul de la hotentoti (bosimanii si populatia Bantu din Africa), iar portughezii l-au luat de la polinezieni.
Curand, oriunde mergeau navigatorii, tutunul ii astepta, si pe la inceputul secolului al XVII-lea micile parcele devenisera mari plantatii, extinse peste tot in lume. Navigatorii fumau oriunde ar fi crescut acesta, asa ca plantatiile s-au extins si mai mult. Ca o boala contagioasa, fumatul s-a extins de la un numar mic de indivizi la intreaga populatie. Consumatorii au inteles rapid ceea ce amerindienii stiau de generatii: o data ce ai inceput, este greu sa renunti. Tutunul nu poate fi folosit doar la fumat; el se poate si mesteca sau poate fi transformat in pulbere si inhalat sub forma de "priza".
Consumarea plantei neprelucrate sau a frunzelor sale nu este suficienta pentru destindere sau placere, si nici o alta substanta nu este un substitut adecvat.Pe masura ce tutunul patrundea in tot mai multe tari, se lupta impotriva sa aproape intotdeauna, considerat fiind nociv si imoral. Încercarile de a-i restrange utilizarea nu au facut decat ca tutunul sa devina mai valoros, iar aplicarea de taxe a incurajat contrabanda.
Tutunul a fost folosit adesea ca moneda de schimb datorita valorii sale ridicate. În cele din urma factorii economici au primat pentru mai marii lumii, ajungandu-se la castiguri importante din taxele mai sus mentionate in tari ca Marea Britanie, Italia, Franta, Rusia, Prusia si mai tarziu in Statele Unite. Pe masura ce guvernele s-au convins de pericolul folosirii sale, membrii acestora au majorat taxele, simtindu-se astfel cu constiinta impacata, asigurandu-si totodata venituri de milioane de dolari.
Raspandirea tutunului, ca si a alcoolului, este rezultatul unui tip de comportament care nu putea fi eliminat nici prin lege, nici prin aplicarea de taxe si nici prin bula papala.Ravagiile provocate de sifilisul introdus in Lumea Noua de catre omul alb, palesc in comparatie cu numarul de decesuri si de boli cauzate de tutun in intreaga lume. S-ar putea spune ca astfel indienii s-au razbunat.

NOTIȚELE ADEZIVE

În 1970, un chimist pe nume Spencer Silver lucra în laboratoarele de cercetare ale companiei 3M, încercând să creeze un adeziv puternic. Rezultatul muncii sale a fost un adeziv cu o slabă aderență. Când a tras de una din foile de hârtie lipite cu respectivul adeziv, a observat că lipiciul rămânea când pe o hârtie, când pe cealaltă. Părea o invenție inutilă. Patru ani mai târziu însă, un coleg care cânta în corul bisericii a avut o idee genială. Pentru a marca momentul în care îi venea lui rândul să cânte, acesta punea semne de carte în cartea cu cântări religioase, doar că acestea cădeau mereu. I-a venit ideea de a le lipi cu adezivul lui Spencer. Ca prin minune, acestea au rămas la locul lor, iar atunci când erau dezlipite nu lăsau urme pe foi. Astfel s-a născut notița autoadezivă. Astăzi, este unul dintre cele mai folosite produse de birotică.

AUR

Aurul este cunoscut din cele mai vechi timpuri, din vremea în care preistoria se împletește cu legenda. Deși în antichitate se cunoșteau și alte metale, aurul, prin strălucirea sa deosebită și prin raritatea în care se găsea față de celelalte, devine cel mai prețios dintre toate și apoi un simbol al bogăției și puterii. Marii scriitori și istorici ai antichității menționau pe larg existența acestui metal: Homer, în celebrele sale epopei „Iliada” și „Odiseea”, vechi de aproape 3000 de ani, istoricii greci Herodot (484-425 î.Hr.), Tucidide (460-396 î.Hr.), naturalistul latin Pliniu (24-79), autorul monumentalei „Historia Naturalis”, în 37 de volume, poetul latin Vergiliu (70-19 î.Hr.), autorul faimoasei „Eneide”, istoricul roman Tacit (55-120 î.Hr.) sunt cei mai de seamă care atestă importanța aurului în lumea antică.

Obiectele de podoabă descoperite pe malurile Nilului și pe cele ale Eufratului, în special în morminte, fac dovadă certă că acest metal era cunoscut cu cel puțin 5000 de ani î.Hr. Lucrări foarte recente apreciază apariția aurului cu mult înainte, acum 20.000 de ani î.Hr.

Descoperirile arheologice au scos la lumină obiecte de aur îngropate de milenii. Astfel, sarcofagul din aur al faraonului Tutankhamon, scos la lumină în Valea Regilor din Egipt, cîntarea 1111 kg. Tezaurul lui Priam, ultimul rege al Troiei, descoperit de arheologul german Heinrich Schliemann, are o vechime de peste trei milenii și era compus din podoabe de aur: diademe, agrafe, cercei, coliere etc.

Teritoriul țării noastre este legat de istoria aurului prin descoperirea de către niște țărani a Tezaurului de la Pietroasă, cunoscut și sub numele de Cloșca cu pui, care constă din 22 de piese din aur bătute cu pietre scumpe. Din cercetările făcute reiese că acest tezaur aparținuse regelui got Athanaric, care în secolul al IV-lea al erei noastre a ajuns cu poporul său pe teritoriul patriei noastre, în regiunea Buzău, Vrancea. Atacat însă de huni, acesta își îngroapă tezaurul la marginea actualei comune Pietroasa din județul Buzău și trece Dunărea. În anul 381 se îndreaptă către Constantinopol, cu aprobarea împăratului Teodosiu cel Mare, abandonîndu-și tezaurul.

În limba egipteană veche, denumirea aurului vine de la cuvîntul sol, care înseamnă Soare. În ebraică și feniciană aurul se numea zahav, care înseamnă a străluci. Alții susțin că denumirea ar proveni de la zeiței zorilor, Aurora.