Stima de sine este o cheie importantă a succesului în viață. Dezvolta rea unui [610852]

INTRODUCERE

Stima de sine este o cheie importantă a succesului în viață. Dezvolta rea unui
concept pozitiv despre sine și o stima de sine sănătoasă este extrem de important ă pentru
fericirea și succesul copii lor și adolescenț ilor.
Conceptului de sine, reprezintă acumularea de cunoștinț e despr e propria persoană
sau propriul eu , precum credințe privind trăsăturile de personalitate, cara cteristicile fizice,
aptitudini,valorile, obiective și roluri. D ezvoltarea conceptului de sine începe la vârste
fragede . Copii i dobândesc infor mațiile despre ei înșiși care le permit să înțeleagă relaț ia
între ei și lumea înconjurătoare. Acest proces este o consecință directă a dezvoltării
abilităților cognitive și a relațiile sociale referitoare la familie .
În timpul copilăriei timpurii, conceptul de sine al copiilor este mai puțin diferențiat
și este centrat pe caracteristici fizice, modele parental e și aptitudini.
În timpul copilariei de mijloc, concep tul de sine devine mai integrat și diferențiat,
datorită faptului că acesta este implicat în activități sociale și de dezvoltarea emoțională ,
percepând mai clar sinele ca fiind o caracteristică inter nă.
În timpul copilăriei târzii și a adolescenței, conceptul de sine devine mai abstract,
mai complex, categoriza t și ierarhizat în reprezentări mentale cognitive sau scheme ale
sinelui , care coordonează procesul de formare a informațiilor relevante pentr u sine .
Un copil cu stimă de sine crescută va fi capabil :
 să fie independent ;
 să-și asume responsabilități;
 să fie mândru de realizările lui;
 să aibă o tolera nță crescută la frustrare ;
 să încerce noi sarcini și provocări ;
 să ofere asistență altor copii.
Un copil cu stima de s ine scazută:
 va evita să încerce lucruri noi ;
 se simte neiubit și nedorit;
 dă vina pe alții pentru propriile eșecuri;

 nu poate tolera un nivel normal de frustrare ;
 își minimalizează propriile abilități;
 este ușor influențabil;
 întâmpină dificultăți în a -și face prieteni.

În contextul celor menționate, prezenta cercetare urmărește caracteristici ale
dezvoltării stimei de sine la școlarul mic, care nu prezintă tulburări specifice de învățare, în
comparație cu școla rul cu tulburare dislexo -disgrafică.
Scopul cercetării este de a demonstra faptul că imaginea de sine la copii cu
tulburări specifice de învățare (T.S.I.), este semnificativ mai scăzută, dar se poate
îmbunătății prin diverse metode, exerciții, jocuri.
Obie ctivele cercetării sunt:
1. Stabilirea nivelului imaginii de sine la școlarul mic fără tulburări specifice de
învățare;
2. Stabilirea nivelului imaginii de sine la școlarul mic cu tulburări specifice de
învățare;
3. Creșterea nivelului stimei de sine la copii cu tulburări specifice de învățare, prin
jocuri care vizează:
a. formarea grupului;
b. alcătuirea unor perchi;
c. acomodarea cu regulile grupului și munca în echipă ;
d. relaxarea psihicului ;
e. dezvoltarea capacității de încredere în alții ;
f. dezvoltarea comunicării non merb ale;
g. dezvoltarea autocunoașterii, autoevaluării, exprimării verbale și
autoafirmării ;
h. dezvoltarea capacității de colaborare, cooperare.

CAPITOLUL I
IMAGINEA DE SINE LA ȘCOLARUL TIPIC

I.1. CARACTERIZARE GENERALĂ A IMAGINII DE SINE

Autoevaluarea este un factor decisiv în dezvoltarea psihologică a individului. Ea
este experimentată de obicei, sub forma unui sentiment care poate fi cu greu izolat sau
identificat, deoarece îl experimenteză constant ca parte a altor sentimente sau a oricăror
reacții emoționale.
Autoevaluarea are profunde efecte asupra procesului de gândire, a emoțiilor a
dorințelor și valorilor individului. Ea reprezintă cea mai semnificativă cheie a
comportamentului său.
Pentru a înțelege psihologia unui individ, trebuie înțeles ni velul stimei de sine și
standardele după care el se autoevaluează.
Omul experimentează dorința sa pentru autocunoștere ca pe o trebuință de bază.
Nimeni nu poate fi indiferent la întebarea ”Cum te autoevaluezi?”, natura umană nu -i
îngăduie acest lucru.
Stima de sine are două aspecte corelate: ea presupune un sentiment de eficacitate
personală și un sentiment de merit personal. Ea reprezintă suma integrată a încrederii în
sine și a respectului de sine.
Nevoia omului de stimă de sine este înăscută, dar om ul nu se naște cu cunoștințele
adecvate pentru ași satisface această trebuință, el trebuie să le descopere.
Majoritatea oamenilor nu identifică rolul și importanța rațiunii în vața lor, dar din
momentul în care un copil dobândește puterea conștiinței de s ine, el realizează faptul că
aceasta reprezintă un instrument de bază în confruntarea cu realitatea zilnică.
O persoană care crede despre el că este prost sau nebun , va privi acest lucru ca o
reflectare devastatoare a abilitățlor lui de a înfrunta realita tea. Din momentul în care un
copil dobândește capacitatea de rațiune și gândire, el devine tot mai conștient de
responsabilitățile sale.

Între 18 și 30 de luni copilul începe să se descrie în propriul său limbaj. El se poate
descrie ca fiind doar mare sau mic, baiat sau fată, sau se poate evalua ca fiind cuminte sau
neascultător , fericit sau trist. Auto -descriere a este un pas important spre dezvoltarea
conceptul ui de sine, deoarece copii nu se pot caracteriza singuri, dacă nu sunt conștienți de
ei înșiși ca indivizi. Auto -recunoașterea este atunci când un copil se uită în oglinda și se
recunoaște pe el însuși. Studiile spun că auto -recunoașterea se realizează între 14 și 18 luni.

I.2. IMAGINEA DE SINE – COMPONENTĂ A PERSONALITĂȚII
Omul percepe și-și formează un model informațional -cognitiv nu numai despre
obiect ele si fenomenele lumii externe, el se percepe și pe sine însuși , se autoanalize ază și
se autointerpretează în primul rând ca realitate fizică, ca înfățișare exterioară,formându -și o
imagine mai mult sau mai puțin obiectivă și complexă despre Eul fizic, asociată cu
judecățile de valoare corespunzătoare (frumos – urât, agreabil -dezagreabil, puter nic-slab
etc), iar în al doilea rând, se percepe, se autoanalizează și se autointerpretează ca realitate
psihologică, sub aspectul posibilităților, capacităților, aptitudinilor și trăsăturilor
caracteriale, formându -și de asemenea,o imagine mai mult sau mai puțin fidelă și obiectivă
despre Eul său psihic, spiritual, despre statutul social, asoci ată și aceasta c u judecăți de
valoare (capabil -incapabil, înzestrat -neînzest rat, tolerant -intolerant, bun -rău, etc.) astfel,
imaginea de sine nu apare ca un complex construit min tal, care se elaborează treptat in
cursul evoluției ontogenice a individului, în paralel și în strânsă interacțiune cu elaborarea
conștiinței lumii obiective, printr -un lung șir de procese și operații de comparație,
clasificare -ierarhizare, generalizare -integrare. Cele două componente de bază ale ei
(imaginea Eului fizic și imaginea Eului spiritual, psihic și psiho social) nu numai că se
întregesc reciproc,dar interacționează în mod dialectic: ele se pot afla în relație de
consonanță sau de disonanță, de coordonare, având același rang valoric în complexul vieții
și activității individ ului , sau de subordo nare, uneia atribuind -se o valo are (un preț de cost )
mai mare decât celeilalte.
Formarea imaginii de sine nu este nici un proces exterior care se desfă șoară cumva
pe lângă dinamica evolutivă a organizării interne a personalității, dimpotrivă ea se
întrepătrunde organic și constituie o direcție esențială a devenirii personalității însăși și,
sub aspect pragmatic -intrumental, reprezintă o cerință logică necesară a unei relaționări
adecvate cu lumea externă.
În virtutea simplului fapt că omul este o ființă activă, imaginea de sine se include
încă de la început ca factor mediator principal între stările interne de necesitate

(motivație) și situațiilor și solicitărilor externe. Modul general de raportare a individului,la
realitate,gradul d e veridi citate și adecvare a opțiunilor , hotărârilor și acțiunilor vor depinde
nemijlocit de calitatea imaginii de sine (completitudine, fidelitate, obiectivitate)
Ori, comparând indivizii între ei, se constată existența unor mari deosebiri în ceea
ce privește caracteris ticile structural -funcționale ale imaginii de sine . Astfel , la unii
,aceasta are un caracter difuz, vag este structurată mai mult pe criterii de ordin impresiv –
subiectiv decât pe crit erii de ordin cognitiv -obiectiv, este rigidă și refra ctară la influențe
externe care reclamă schimbare, la celălalt pol se situează persoanele la care această
imagine este elaborată la un grad înalt de completitudine și obiectivitate, este permanent
deschisă spre lume, implică operatorii comparației, ai revi zuirii critice și ai acceptării
eventualelor influențe de schimbare.
Între cele două extreme se interpune o gamă întinsă de variații și nuanțe , care susțin
registrul deosebirilor interindividuale în plan comportamental.
În planul cunoașterii, formarea imag inii de sine devine posibilă datorită capacității
de autoscindare pe care o posedă conștiința umană, aceea de a face propriul său suport și
mecanism obiect al investig ației și anlizei.
Prin intermediul acestei capacității individul este în același timp și subiect (cel care
furnizează informații cel ce este supus investigației cognitive).
Omul ajunge la o anumită imagine de sine nu numai pe calea autopercepe rii și auto
completării izolate , ci și prin relaționare interpersonală ,prin compararea succesivă cu
imaginile pe care și le formează despre alții și cu imaginile pe care alții și le formează
despre el. Tocmai prin intermediul opini ilor și aprecierilor celorlalți , el începe să se
raporteze la sine cât de cât obiectiv și să întreprindă o acțiune sistematică de
autocunoaștere, indiferent că ne convin sau nu, imaginile celorla lți despre noi intră
necondiționat , chiar și prin intermediul inconștientului în componența imaginii de sine.
Din punct de vedere direcțional sau vectorial, imaginea despre sine prezintă trei
fațete interconecta te: fațeta „așa cum se percepe și se apreciază subiectul la momentul dat”,
fațeta „așa cum ar dori subiectul sa fie și să pară” și fațeta „așa cum crede subiectul că este
perceput și apreciat de alții”. Fiecare dintre aceste fațete îndeplinește o funcție reglatoare
specifică în organizarea și desfășurarea comportamentului, introducând medierile sale în
raportul dintre solicitările interne și cele externe.
Prima fațetă („așa cum se percepe și se consideră individul la un moment dat”) se
include ca verigă mediatoare în organizarea și desfășurarea comportamentului situațional
curent,participând nemijlocit la formularea scopurilor și alegerea mijloacelor. Celelalte

două stau la baza proceselor interne de automodelare și autoperfecționare și a reglării
relaționării interpersonale.

I.3. FACTORII CARE INFLUIENȚEAZĂ IMAGINEA DE SINE
Imaginea de sine se construiește treptat în decursul vieții indivizilor, ea poate fi
construită negativ sau pozitiv, în funcție de peroanele din jur. Este evidentă situația în care
traumele adesea incurabile, produse de o educație negativă primită acasă sau la școală
transformă copilul într -un adult interiorizat, incapabil de ași asuma riscuri, de a lua decizii
singur, de a -și asuma responsabilități.
Famili a și școala sunt principalii factori educativi, cu rol în formarea imaginii de
sine, lor li se adaugă factorii social economici , cultura, religia, influ ența grupului, etc.
Familia este prima care contribuie la formarea imaginii de sine, ea este ceea care
oferă rădăcini și aripi să poată zbura. C. Rogers spunea că stima de sine redusă își are
originea în suportul emoțional inadecvat primit de la adulți din jurul copilului , astfel că
dacă ei aud frecvent sintagma ”nu faci nimic bine”, el nu va mai dori să facă nimic.
Există mai multe tipuri de părinți:
– părinți ”controlori intruzivi” care nu oferă copilului libertate de alegere, decid
ei în locul lui ”pentru binele copilului” transformând copilul într -un adult dependent ;
– părinți distanți care se ocupă doar de ei înșiși și nu se preocupă de nevoile
copilului , fapt care duce la un adult frustrat și dornic tot timpul de atenție și afirmare;
– părinți alcoolici care cre ează un mediu vulnerabil pentru dezvoltarea unui copil;
– părinții abuzivi verbal care sancți onează copilul prin tot felul de remarci
degradante și diverse etichete. Acești părinți fac abuz de puterea lor, disprețuind orice
reușită a unui copil, el ajungând să creadă că nu este bun de nimic.
– părinți abuzivi fizic care sunt incapabili de a -și con trola comportamentul,
pulsiunile agresive față de copii lor care vor crește într -un mediu familial periculos și
imprevizib il.
Școala este un alt factor care influențează dezvoltarea pozitivă a imaginii de sine
prin notele și calificativele acordate. Tot școala poate influ ența negativ imaginea de sine
prin utilizarea competiției dintre elevi (cel mai bun, cel mai altruist, cel mai inteligent, etc.)
Reușita școlară este rezultatul unor confruntări timpurii cu standardele de
performanță impuse de școală și de aceea influența ei asupra dezvoltării imaginii de sine
este foarte importantă. Reușita sau eșecul școlar au un impact puternic asupra formării

imaginii de sine deoarece vârsta 6 -11 ani este apreciată ca o perioadă critică pentru
formarea abilităților ș colare, a atitudinii față de învățare și față de școală. Succesele
primilor ani de școală dau copilului sentimentul de împlinire, fac mai suportabile
eventualele eșecuri, în timp ce frustrarea și înfrângerea din copilărie pot fi niște premise ale
înfrânger ii resimțite ca adult.
Mediul clasei este un alt factor care influențează stima de sine prin următoarele
atribute:
– demnitate;
– dreptate;
– corectitudine în notare;
– respectarea regulilor;
– acordarea de recompense.
Stima de sine a dascălilor poate influența și ea stima de sine a elevilor. Un dascăl
cu respect pentru școală și pentru el, poate să vadă dincolo de competențele de moment a le
elevului, poate să -i dezvolte anumite abilități, competențe, care să -i fie utile în viața de
adult.
Conform studiilor realizate de A. Shumski, J. Rousselet și S. Levine , factorii social –
economici au un rol esențial în dezvoltarea imaginii de sine la copii deoarece copii care
trăiau într -un mediu ostil, sărăcăcios, care au suferit frustrări repetate, aveau o perspectivă
limitată asupra viitorului acestora. În schimb copii provenind din familii cu situație
materială bună au o imagine mai clară a viitorului lor.

I.4. DIMENSIUNILE STIMEI DE SINE
În funcție de vârsta copilului, unele dimensiuni ale stimei de sine devin mai
importante decât altele, astfel că la vârsta de 8 -9 ani copii agresați un rol important în
dezvoltarea imaginii de sine îl are familia și școala.
Un copil cu o stimă de sine înaltă, dacă se cunoaște și se acceptă, își va face
prieteni care îl vor aprecia și stima de sine va crește. Astfel el va avea inițiativă în diferite
acțiuni și va reuși în ceea ce își propune. Astfel el își va regăsii echilibrul și va porni mai
departe spre ași căuta alte acțiuni care să -i mențină nivelul stimei de sine ridicat.
Copii cu stimă de sine crescută sunt, în general, dornici să se alăture grupului, să
inițieze jocuri, să lege prietenii, în vreme ce copiii cu stimă de sine redusă inclină să se
alăture grupului numai dacă acceptarea este garantată.

Creșterea stimei e sine într-un domeniu este relevantă pentru a compensa stima de
sine scăzută în alt domeniu , astfel copii cu o înaltă stimă de sine sunt competenți în acele
domenii pe care ei le consideră importante, mulțumindu -se cu rezultate bune sau mediocre
în alte domenii.
Adolescența este perioada în care scade ponderea părinților ca factori principali a
imaginii de sine și crește progresiv ponderea influenței persoanelor din cercul de prieteni.
Adulți pot susține formarea stimei de sine pozitivă, învățând copilul să se a precieze mai
mult în ansamblul comportamentelor și trăsăturilor sale.
Între 14 -23 de ani stima de sine a băieților este ușor mai crescută decât a fetelor.
Fetele fiind foarte vulnerabile, depinzând foarte mult de presiunile mediului social și
familial î n care trăiesc.