Stima de sine continuă să fie unu l dintre cele mai studiate conce pte în psihologie. În general, autorii au concluzionat că stima de sine este o… [632223]

Capitolul 1
Stima de sine
1.1 Definirea Conceptului
Stima de sine continuă să fie unu l dintre cele mai studiate conce pte în psihologie. În general,
autorii au concluzionat că stima de sine este o variabilă importantă pentru înț elegerea
comportamentului uman ( Coopersmith, 1967 , apud Lyne Piché et al 2000) . Acest accent pe stima
de sine a fost în mare parte datorat asocierii pozitive între stima de sine și o serie de variabile
importante pentru ființa umană și societate în ansamblu. Unul dintre primii psih ologi care și -a adus
aportul pentru subiectul dat a fost William James (1890, apud Dafinoiu, 2014). Psihologul american
a definit stima de sine ca fiind raportul dintre succesul și aspirațiile unei persoane. Deci, stima de
sine este evaluarea pe care fiec are individ o face în raport cu el însuși. Această evaluare exprimă un
sentiment de aprobare sau dezaprobare și indică la ce nivel se situează individul în raport cu
capacitățile sale personale, importanța, succesul și valoarea sa. Stima de sine este opini a personală a
individului în raport cu propria sa valoare, care poate fi remarcată în atitudinile pe care individul le
adoptă față de sine.
Cercetările stimei de sine au fost abordate din perspectiva a trei conceptualizări 1, care au fost
tratate și stud iate aproape independent . În primul rând stima de sine a fost investigată ca rezultat.
Cercetătorii care au studiat această abordare s -au concentrat asupra proceselor care produc sau
inhibă stima de sine ( Coopersmith 1967, Harter 1993, Rosenberg 1979 , apud , op.cit , p 142) . În al
doilea rând, stima de sine a fost investigată ca auto -motivare și a fost observată tendința oamenilor
de a se comporta în moduri care mențin sau cresc evaluările pozitive ale sinelui ( (Kaplan 1975,
Tesser 1988 ) 2. În cele din urmă, stima de sine a fost investigată ca o protecție a sinelui împotriva
experiențelor neplăcute ( Longmore & DeMaris 1997 ) 3.
Din punct de vedere istoric, în cultura iudeo -creștină noțiunea de stimă de sine a fost chiar
confundată cu iubirea de sine și narcisismul (Constantin 2008). Asociat cu egoismul și
culpabilitatea, acest concept a luat o conotație negativă. Pentru psihologu l Laporte (1994, apud
Kernis 2003) stima de sine implică doi termeni, care analizați separat permit definirea și întelegerea
stimei de sine. „Sinele” este un concept descriptiv, iar „stima” este un concept evaluativ și stima de
sine este modul în care o p ersoană dezvoltă și evaluează definirea propriei sale identități.

1 Alicia,D.,Cast, Peter,J., Burke , A Theory of Self -Esteem . Social Forces, (2002), Vol. 80, No. 3, pp. 1041 -1068
2 Idem
3 Idem

În cele din urmă, stima de sine ar fi o privire globală asupra sinelui care corespunde unei
hotărâri a valo rii personale. Aceasta ar oferi astfe l o dimensiune emoțională a imaginii de sine, o
auto-evaluare care este destul de subiectivă și reflectă abilitățile pe care persoană crede că le are,
indiferent de calitățile reale. În aceeași ordine de idei, oamenii pot crede cu tărie ca sunt foarte buni
sau foarte incompetenți într -un anumit domeniu și totuși această credința să nu le influențeze deloc
stima de sine, pentru că domeniul dat nu are nici o importanță pentru el.
Dafinoiu afirmă că stima de sine se bazează pe discrepanța dintre dorințele sin elui și ceea ce are.
Cu alte cuvinte, „între sinele /eul ideal și sinele prezent /real (autoperceput) ” (Dafinoiu, Boncu,
2014).
Din punct de vedere sociologic Hayes (2000 apud. Scârneci , 2009, p. 55 ) susține că oamenii se
identifică cu grupuri sociale dacă acestea sunt o sursă de stimă de sine și că suntem membrii unui
grup numai atâta timp cât acest lucru ne ajută la creșterea imaginii de sine. Iar profesorul Iluț
consideră că spontan sau deliberat „individul va selecta din potențialul relațiilor interperso nale pe
acelea care îi confirmă și întrețin auto -identificarea și stima de sine” (2001 , apud., idem., p.55).
Acest aspect este de asemenea descris de Rosenberg (ibidem , pp. 78 -79) din perspectiva
procesul ui de selectivitate social ă care presupune c ă, apar ținând simultan mai multor grupuri,
indivizii aleg ca repere pe acele persoane, situa ții și grupuri care le favorizeaz ă imaginea și stima de
sine. „Un individ va încerca s ă își men țină apartenen ța la un grup și va c ăuta s ă adere la alte grupuri
dacă aceste a pot s ă consolideze aspectele pozitive ale identit ății sale sociale” (conform lui Tajfel
aupd, ibidem ).
Subiectul stimei de sine pare să fie dictat nu numai de motivele general umane, ci și de cele
cultural -ideologice. Astfel, dacă în culturile de tip col ectiv – Japonia, de exemplu – nu găsim astfel
de preocupări (Heine et al., 1999 , apud Dafinoiu 2014), în cele întemeiate pe valori individualiste,
cum sunt cea americană sau cele vest -europene, ele au găsit un spațiu generos de manifestare și de
susținere. Astfel, după o adevărată explozie de interes față de stima de sine, in SUA s -a ajuns la
credința că multe dintre problemele societății se pot rezolva prin creșterea stimei de sine (Smelser
1989, apud, idem ) Astfel, a apărut „miscarea stimei de sine” din anii 1980 -1990, care a beneficiat
de un mare sprijin politic, social și financiar.

1.1.1 Componentele stimei de sine

Heatherton și Vohs (2000 , apud. Scârneci, 2009, p. 94 ) consideră că „stima de sine globală este
un construct ierarhic cu trei componente majore : stima de sine de performanță, stima de sine socială

și stima de sine fizică. Fiecare componentă poate fi spartă în alte subcomponente. Stima de sine de
performanță se referă la simțul competenței generale și include abilitatea intelectuală, performanța
școlară, capacitățile autoreglatoare, încrederea în sine, eficacitatea. Stima de sine socială se referă la
felul in care oamenii cred că sunt percepuți de ceilalți. Stima de sine fizică se referă la felul în care
este văzut corpul fizic și include abilitățile atletice, atractivitatea fizică, dar și stigme fizice legate de
rasă sau etnie”.
În ceea ce priveste conținutul stimei de sine, Stan (2016) specifică că există o stima de sine
globală concretizată în sistemul general al respectului de sine al persoane i, în aprecierea valorii
proprii. Studiile realizaze pe baza analizei factoriale au relevat însă faptul că oamenii se
autoevaluează distinct în diferite domenii de viață sau în funcție de aspectele variate ale identității
personale activate într -un anume context, operând cu valorizări de sine particulare pe anumite
domenii (Iliuț 2001 apud Stan 2016). În acest context apare diferențierea între stima de sine
generală (global self -esteem), ca predictor al stării generale de bine a persoanei, și stima de sine
specifică, tradusă prin sentimentul de competență al persoanei în anumite domenii particulare (de
exemplu, academic, social, fizic etc.), ca predictor al comportamentului performanțial.
Dintr -o aceeași perspectivă, de definire sau de organizare a conținutului stimei de sine, F.
Sordes -Ader, G. Leveque, N. Oubrayrie și C. Safont -Mottay (1998 apud Constantin 2008 ) 4,
plecând de la modelele de reevaluare a dimensiunilor identitate construite de Tap, Massonnat și
Perron și de la modelul de reglare a conflictelor descrise de Baubion -Broye, au ajuns la definirea a 5
subdimensiun i ale stimei de sine. În opinia acestor autori, stima de sine globală se construiește din
evaluarea făcută asupra fiecăreia din următoarele dimensiuni:
1. Sinele emoțional – este reprezentarea individului cu privire la gradul de control pe care il are
asupra emoțiilor sale și asupra impulsivității. Este imaginea pe care o are persoana cu privire la
gradul său de stăpânire de sine care este considerată a permite o mai bună organizare in activități, o
mai bună planificare.
2. Sinele social – este vorba de r eprezentarea interacțiunii cu ceilalți și de sentimental de
recunoaștere socială.
3. Sinele professional – se raportează la reprezentările, comportamentele și performanța la locul de
muncă sau in context școlar. Percepția asupra propriilor competențe este incorporată in imaginea pe
care și -o construiește persoana despre propria persoană.
4. Sinele fizic – include imaginea corporală, percepția părerilor celor din jur cu privire la aspectul
fizic și aptitudinile fizice și atletice.

4 Macarie A., Constantin T, Iliescu, M, Fodorea A, Prepeliță G. (2008). Stima de sine – intre normalitate și trăsătură
accentuată, Psihologie si societate: noutăți in psihologia aplicată , Editura Performantica, Iasi,

5. Sinele anticipativ – modul in care persoana privește spre viitor, atitudinea față de ceea ce il așteaptă
in viitor.

1.2 Rolul stimei de sine în viața sexuală

Când vorbim despre sexualitate, ne referim la un concept larg, în sfera căruia intră multiple
aspecte pe care ma joritatea autorilor le desemnează sub denumirea de „sistem sexual” (Freedman,
Kaplan apud Enăchescu, 2003, p.28).
După Lief ( idem ) sistemul sexual trebuie considerat în același mod în care privim oricare alt
sistem de organizare morfo -fiziologică. Pentru autorul menționat, sistemul sexual
se compune din: sexul biologic – cromozomi, hormoni, caracterele sexuale primare și secundare;
identitatea sexuală, în sensul de masculinitate și feminitate, din punct de vedere al rolurilor
psihologice în sfera sexuală; comportamentul și rolul sexual, în care intră, pe de o parte,
comportamentul sexul (comportamentul motivat prin dorința de plăcere sexuală sau orgasm), iar pe
de altă parte, comportamentul partenerilor (comportamentul cu conotații masculine și feminine).
Una dintre cele mai abordate teme în acest domeniu este satisfacția sexuală, fiind
considerată unitate de măsură a sexualității u nei persoane și un indicator al funcționalității cuplului.
Sexul presupune alinierea multor factori, cum ar fi atracția față de partener, atutudini pozitive față
de corp, față de sine, abilități de comunicare, tehnici etc., și toate acestea trebuie să armo nizeze bine
împreună; atunci când toți acești factori se aliniază, rezultă plăcerea și satisfacția sexuală.
Cercetările disting două categorii de componente ale satisfacției sexuale (Meston și
Trapnell, 2005, apud, Boncu 2016) – personale și relaționale. Componentele personale includ o
serie de factori de personalitate precum stima de sine, empatia, anxietatea, asertivitatea, motivația.
Stima de sine sexuală desemnează încrederea pe care o are cineva în abilitatea de a se
implica în activități sexuale cu alte persoane și de a -și satisface nevoile sexuale. Stima de sine
sexuală este relația pe care o avem cu sexualitatea nostră. Când vorbi m despre stima de sine
sexuală, ne referim la sentimentele pe care le are o persoană despre corpul său, este ceea ce aduce
persoana, atât din punct de vedere emoțional cât și din punct de vedere fizic, la sex și relații – ce
face o persoană cu asta și cum o împarte cu altcineva.
Stima de sine este un concept care a fost abordat cu interes și în studiile privind sexualitatea
umană. Maslow, de exemplu, (1942) susține că femeile cu o stimă de sine ridicată ar avea un număr
mai mare de exper iențe și c omportamente sexuale și f emeile cu o stima de sine scăzută au avut mai
puține experiente sexuale. El a ajuns la concluzia că stima de sine influentează nu doar nivelul
dorinței sexuale dar și determină comportamentul și atitudinile sexuale.

Acest subiect nu a mai fost studiat până în 1975, când Berman a găsit în studiul său o relație
pozitivă între stima de sine și frecvența activităților sexuale5. Apoi, în 1979 Herlod și Goodwin
(apud Piche, Lyne, 2000) nu a u găsit nici o relație dintre stima de sine și se xul premarital fara
afecțiune. Mai mult decât atât, nu a existat nici o relație semnificativă între stima de sine și numărul
partenerilor sexuali. În cele din urmă, ei au reușit să găsească o legtătura între stima de sine scăzută
la femei și sentimente neg ative despre sex. Ei au descoperit că stima de sine a fost un factor care are
legătură cu diferite aspecte ale sexualității umane și și -au propus ca în viitor, în studiile lor să
cerceteze stima de sine în raport cu diverse variabile sexuale.
În 1991 Hurlbert și Whittaker ( apud Piche, Lyne, 2000) observă o legătură între stima de
sine ridicată și prezența masturbării la femei. Acești autori au remarcat, de asemenea, o relație
negativă între stima de sine și excitarea sexuală și o legătură pozitivă într e satisfacția sexuală și
stima de sine.
Reaves Hally și Pollack (1993 apud, idem ) au constatat că persoanele cu un nivel mai ridicat
de stimă de sine și cei cu o varietate mai mare de experiențe sexuale au avut un nivel mai ridicat al
satisfacției sexuale . Cu alte cuvinte, subiecții care au avut o stima de sine ridicată au raportat o
satisfacție sexuala mai mare. Persoanele care posedă o gamă mai largă de experiențe sexuale au
înregistrat un nivel mai ridicat al satisfacției sexuale decât cele cu experienț ă mai limitată. Dar
totuși, potrivit acestor autori relația dintre stima de sine și experiența sexuală este mică.
Un studiu a examinat relația dintre stima de sine și patru elemente ale experienței sexuale6:
dorința sexuală, excitația sexuală la femei, sa tisfacația sexuală și comportamentul sexual.
Rezultatele studiului au indicat că există într -adevăr o legătură între stima de sine si satisfacția
sexuală, deși nesemnificativă. Autorii au concluzionat că mai mulți factori contribuie la variația
scorurilor stimei de sine. Acești factori se acumulează pentru a produce un ef ect semnificativ la o
persoană. Mecca și colab. (1995, apud Piche, 2000) explică că corelația între stima de sine și o
variabilă va fi întotdeauna scăzută, deoarece acest concept are influențe multiple asupra individului.
Stima de sine este o variabilă importanta atât în stabilirea , cât și în ruperea relațiilor. A stfel,
persoanele cu o stimă de sine redusă sunt vulnerabile la stresul emoțional, la autodenigrarea și
resimt o puternică reducere a nivelului stimei de sine după respingerea de către un partener. Pe de
altă parte, persoanele cu o stima de sine ridicată î n situații de acest gen realizează atribuiri externe,
acuzând factorii situaționali și contestând implicațiile negative pentru valoarea personală (Waller și
MacDonald 2010, apud Boncu 2016).

5 Berman, J., & Osborn, D. (1975). Specific self -esteem and sexual permissiveness . Psychological Reports, 36, pp. 323 -326
6 Piche, Lyne et al.,(2000) , La determination du degre de relation entre l’esteme de soi et quatre elementes de l ’experience sexuelle ,
The Canadian Journal of Human Sexuality .

1.2.1 Stima de sine și iubirea de sine
Una din condițiile esenți ale ale dezoltării armonioase a propriei identități o constituie și
iubirea de sine, care este rezultatul din compromisul nevoilor noastre și limitele impuse de realitate.
Pe de o parte, persoana care își valorizează propria persoană nu care în capcana dep endenței
exagerate – în care atenția este solicitată celorlalți pentru a căpăta dreptul de a exista – iar pe de altă,
o persoană care își iubeste partenerul până la autodistrugere nu se iubeste destul pe sine (Turliuc,
2004, pp. 98 – 99).
Echivalentă cu stima de sine ridicată, iubirea de sine implică o bună cunoaștere a propriei
persoane. „Oglindirea introspectivă conduce la descoperirea de sine, iar aceasta la determinarea
limitelor noastre psihologice, a granițelor propriei noastre identități: a ceea ce suntem în raport cu
ceilalți și cu lumea ( idem ).” Dacă oglindirea persoanei în afara sa sprijină dezvoltarea unei imagini
de sine pozitive, atunci descoperirea de sine are șanse să întărească efortul introspectiv cognitiv și
efectul său afectiv: iubirea d e sine.
Stima de sine ridicată rezidă în valoarea pe care ne -o atribuim. Cum arătăm mai sus, pentru
a-i putea iubi și stima pe alții trebuie, mai întâi, sa ne iubim si să ne stimăm pe noi înșine, așa cum
sugerează și tâlcul preceptului creștin „Iubește -ti aproapele ca pe tine însuți”. Absența iubirii de sine
se rasfrânge tragic asupra intimității, in numeroase modalități (G. Leleu, 2000, apud Turliuc 2004, p
98):
– Cel care nu se iubeste pe sine simte nevoia puternică de a fi iubit. Un individ care nu se
iubeste pe sine vede, adesea, numai ceea ce vrea să vadă și asteaptă confirmări și
reconfirmări ale iubirii, căutând dovezile de dragoste și fiind mereu la pândă în ca utarea
gesturilor sau cuvintelor care sa confirme sentimentul amoros.
– Cel care nu se iubește pe sine riscă să nu știe să se lase iubit. Persoanele care nu se
iubesc pot să dezvolte o teamă de intimitate și tendința de a fugi de cei care s -au apropiat
prea mult de ei. Aceste persoane pot ridica bariere în calea celorlalți.
– Cel care nu se iubește nu există. Anularea sinelui și sprijinirea excesivă pe celălalt îl
poate obosi pe cel din urmă, care se vede secătuit emoțional. Când iubirea celuilalt
încetează ind ividul poate trăi sentimentul anulării sale ca personalitate.
– Cel care nu se iubește nu se cunoaște. Cunoașterea de sine, a calităților și defectelor,
aptitudinilor, speranțelor și temerilor prijeluiește o serie de judecăți care întăresc stima
de sine. Necunoașterea de sine poate da frici de deficiențe care, pot părea insuportabile.
– Cel care nu se iubeșt e va stârni o mulțime de conflicte. Nesiguranța cu privire la
propriile calități îl fac pe cel ce nu se iubește pe sine sa devină neîncrezător în
sentime ntele celuilalt. Cererile, provocările și reproșurile par să întărească convingerile
cu privire la sine , la partener și la relația cu acesta.

Iubirea și stima de sine pozitivă se formează treptat, pe măsură ce părinții și apoi celalte
persoane semnificative limitează treptat omnipotența copilului, fără a -i leza încrederea în sine și
fără a se simți respins . Acest lucru presupune refuzul anumitor nevoi, care îi generează mici
frustrări, pe care copilul le poate suporta.
Este semnificativă în acest sens observația lui Corneau (2000, p. 33 apud Turiuc, 2004 ):
„Unele persoane care au trăit frustrări prea intens e sau chiar traumatizante în prima copilărie, vor
reacționa încercând sa -și impună voința cu orice preț, pentru a dovedi că valorează ceva. Ele nu
trăiesc în lumea iubirii ci în lumea puterii. E uimitor cum nevoia de iubirea frustrată se transformă,
aproap e întotdeauna, în voința de putere. Pe terenul cuplului, de pildă, pe măsură ce se stinge
iubirea romantică, apar adesea lupta pentru putere ”.
Multe evenimente ar putea conduce la sentimente de superioritate sau la cele de inferioritate.
Iubirea și stima de sine ridicată se mențin mai constante în timp atunci când prețuirea propriei
persoane este realistă și echilibrată. Atunci când evoluția psihosocială și emoțională a tânărului
adult a permis dezvoltarea firească a intimității cu sine, el poate constata că aceasta nu este complet
satisfăcătoare pe termen lung, din moment ce, nu exclude sentimentul neplăcut al izolării
emoționale.

Concluzii
Stima de sine constituie o componenta psihologică complexa care este fragilă și
schimbătoare. Ea crește de fiecare dată când ne străduim să ne respectăm standardele și scade atunci
când nu reușim să atingem respectivele standarde.
Sentimentul de încredere anticipează apariția stimei de sine. Individul trebuie ca mai întâi să
simtă și să trăiască realmente pentru ca să capete disponibilitatea de a înțelege că are motive de a -și
hrăni stima de sine. Cunoașterea de sine, sentimentul de apartenență și sentimentul de competență
pot fi sti mulate în fiecare stadiu de dezvoltare, în fiecare perioadă a vieții, prin atitudini educative
adecvate și prin mijloace concrete. Așadar, trebuie acordată o importanță cu totul specială securității
și încrederii. Totuși, este dificil să izolezi stima de s ine ca aspect esențial și pur al individului.
Adesea, stima de sine este percepută ca o dezvoltare psihodinamică; alteori este percepută ca fiind
un comportament; nu în ultimul rând, ea poate fi privită și ca o stare psihologică. Tocmai din cauza
acestor d imensiuni variate stima d e sine este dificil de definit. Ca exmplu, conform dr. Nathaniel
Branden, psiholog umanist („The Benefits and Hazard of the Philosophy of Ay n Rand: A Personal
Statement”) susține că stima de sine este „capacitatea de a înfrunta dificul tățile fundamentale ale
vieții, fără a pierde speranța”. Pe de altă parte, apar și confuzii în perceperea stimei de sine. Se
vorbește din ce în ce mai des despre „motivație”, iar tendința este generată de audiența pe care au
căpătat -o în ultima perioadă, m ai peste tot în lume, practicile de inspirație nord -americană de „self –

help”. Din această perspectivă, „self -esteem” (așadar, stima de sine) se dezvoltă ca o activitate
terapeutică ce încurajează creșterea stimei personale. Americanii spun, de exemplu, că „o stimă de
sine crescută este foarte importantă în obținerea unor rezultate școlare excelente”. Așadar, potrivit
lor, pentru început, ar fi necesară o – ca să spunem așa – încredere nefundamentată pe experiență
care ar conduce la experiență și, finalmente , la o încredere consolidată. În SUA au existat școli (în
literatura de specialitate se citează cazul uneia din Colorado) în care, pe lângă disciplinele obișnuite
de studiu, în prima clasă de școală, s -au „predat” și până la 3 ore pe săptămână de „self -esteem”.
Asta până ce s -a constatat că doar cel mult 12% dintre elevii respectivi au reușit să învețe să
citească! Ca urmare, programul de „self -esteem” a fost stopat.
Este clar însă că o stimă de sine crescută favorizează dezvoltarea potențialului uman. Fie care
dintre noi – și este normal să se întâmple astfel – se străduiește să -și materializeze aspirațiile, să se
dezvolte, să progreseze. Când stima de sine este ridicată, individul nu încetează să creadă că merită
să reușească și nu precupețește niciun efor t înspre atingerea scopului său. Este vorba, în fond,
despre o atitudine care atrage succesul, care confirmă încrederea. Când stima de sine este scăzută,
persoana riscă să -și abandoneze proiectele din cauza lipsei de tenacitate, fiindcă ea nu posedă
sufici entă forță pentru a atinge reușita. Iar lipsa de perseverență este adesea responsabilă de eșecuri
și duce la lipsă de încredere. O astfel de persoană se mulțumește cu puțin, nu se străduiește, nu -și
face planuri: trăiește „de azi, pe mâine” .
Stima de sine nu este, așadar, o acțiune de definire și definitivare de „self -esteem”, nici
egoism sau narcisism ce s -ar fi dezvoltat printr -o astfel de acțiune, ci, pur și simplu, este
recunoașterea sentimentului de încredere că ești în stare.

Capitolul II
Statutul marital
2.1 Cuplu
2.1.1 Definirea conceptului de cuplu
Definirea cuplui nu este tocmai usoară. Sunt implicare atât de mulți factori, încât aproape
fiecare ar putea găsi o definiție a ceea ce însemnă a forma un cuplu erotic. Este cunoscut faptul că
un cuplu erotic presupune persoane, de regulă de sexe difer ite (deși nu este obligatoriu ), care au
sentimente de afecțiune unul pentru celălalt, atracție secxuală, scopuri comune, timp petrecut în
comun ( D. Vasile, 2007, p.13 ). Totuși, există cupluri care nu îndeplinesc una sau mai multe din
aceste caracteristici.
Din punct de vedere psihologic c uplul poate fi definit ca o „structur ă bipolar ă, de tip bio –
psihosocial, bazat ă pe interdeterminism mutual (partenerii se satisfac, se stimuleaz ă, se sus țin, se
dezvolt ă și se realizeaz ă ca individualit ăți biologice, afective și sociale, unul prin intermediul
celuilalt)” (Mitrofan și Ciuperc ă,1998).
În formarea și menț inerea cuplului, sexua litatea joacă un rol important, atât prin ea însă și cât
și prin implica țiile sale sociale, manifestate în tot atâția factori de constituire a cuplului. Iată câț iva
dintre factorii de constituire și menț inere a cupl ului: legă tura sexuală , coabi tarea, constituirea
cadrului familial, evitarea solitudinii, dialog interpersonal. Gusturile estetic e, vestimentare, culinare,
cât și opț iunile culturale, filozofice, politice, legate de creș terea copiilor s au de fidelitatea conjugală
își găsesc la celă lalt pa rtener confirmare, amplificare ș i justificare. Inegalitatea de nivel cultural
poate fi un factor de oprire a dialogului, dar inteli gența și capacitatea de a învăța pot compensa o
inegalitate inițială .
Durata existenței cuplului este dependentă de toleranța individuală a celor doi parteneri față
de factorii de ruptură a cuplului. Factorii de ruptură a cuplului s -ar putea clasifica dupa cum
urmează : incompatibilitatea erotică, incompatibilitatea socială , incompatibilitatea caracterială
(infidelitatea, monotonia), evoluția divergentă (evoluț ia în timp a fiecarui partener îi poate duce pe
drumuri diferite, fie din punct de vedere al divergenț ei de gusturi si de valori, fie pur ș i simplu din
punct de vedere al aspectului fi zic, marcat mai mult sau mai puț in de trecerea t impului și generând
în consecință o eroticitate obiectivă diferită la cei doi parteneri).
Relația de cuplu este prin definiție o relație în doi, caracterizată mai mult sau mai puț in
printr -un grad de exclusivitate care garantează o intimitate a cuplului. Pentru a forma cuplu l, cei doi
parteneri au parcurs adesea o etapă de autonomizare față de propria familie nucleară , iar tensiunile
care au putut lua naștere cu această ocazie pot marca chiar ș i pe te rmen lung evoluția cuplului. Viaț a
în doi conduce, în cele mai multe cazuri, la o stare de stabilitate relatională , la un nou echilibru al

cuplului ca sistem format din cei doi parteneri. Dar acest echilibru este dinamic, supus influențelor
externe și evoluț iei fiecaruia dintre parteneri. Apariț ia copilului în cuplu poate reprezen ta o
provocare pentru această stabilitate, noul sistem familial creat având nevoie de regăsire a unui nou
nivel de echilibru. De fapt, problematica copilului nu poate fi separat ă de ideea de cuplu, chiar
pentru cuplurile f ără copii putându -se vorbi despre copilul dorit, copilul imaginat, copilul care ar fi
putut sa fie , copilul nedorit sau temut de unul sau ambii parteneri.

2.1.2 Diferențe între bărbați și femei în relația de cuplu
Cuplul reprezinta înainte de toate o relatie în doi, în care fiecare dintre cei doi parteneri vine
cu propria sa indi vidualitate ș i istorie personală . Iau naștere astfel diferenț e între cei doi parteneri,
diferenț e ce pot uneori perturba echi librul cuplului, pâna la disoluț ia acestuia. Aceste diferențe pot
ține de însuș i specificul sexualitatii masculine sau feminine, neintegrarea lor în cadrul relaț iei de
cuplu prin comunicare putând sta în mod direct la originea unor disfuncț ii sexuale. Alte diferenț e
se referă la caracteristicile s tructurale diferite, masculine ș i feminine, si la m odul diferit de aborda re
a relației de că tre cele doua sexe. Există bineînțeles și diferenț e individuale, legate de personalitatea
fiecaru i partener și fară legatura cu apartenenț a la un sex sau altul. Fiecare partener aduce în relația
de cuplu propria amprentă erotică, formată în funcție de istoria personală a fiecaruia, dar ș i de
specificul masculin sau feminin al erotismului, dezvoltat o dată cu integrarea rolurilor sociale
masculin ș i feminin.
Mai vulnerabil în identitatea sa de cât femeia, bă rbatul ar avea mai mult tendinț a de a folosi
sexualitate a în scopuri defensive, precum ș i de a realiza un c livaj între obiectul dragostei ș i obiectul
dorinț ei. De asemenea, raporturile sale cu femeia vor fi deseori conflictuale, lasând să transpară
teama că partenera l -ar put ea feminiza, ș tirbindu -i astfel din atributele masculine.
La femeie, predomină în general legatura de intimitate afectivă sexualizată , existând o
ezitare de realizare, în plan real, a unei sexualităț i lipsite de sentimentalitate. În planu l imaginarului,
această diferență între erotismu l masculin și cel feminin este mai puțin evidentă , la ambele sexe
fantasmele cele mai erotice fiind fară conț inut afectiv. Expectaț iile legate de partener ar fi de
asemenea diferite la cele doua sexe. În t imp ce femeia ar avea o expectaț ie ero tică mai mult
calitativă , dorind sa fie sigura că partenerul o doreste pe ea ș i nu doar "o femeie", bărbatul ar avea o
dorință erotică mai mult cantitativă , asteptând ca pa rtenera să fie totdeauna gata să facă sex cu el .
Există diferențe între sexe și în ceea ce priveș te orgasmul, iar neglijarea nevoilor orgas mice
ale partenerului sau absența cunoaș terii acestor nevoi prin necomunicare poate co nduce la o
sexualitate nesatisfăcă toare a cuplului. Orgasmul masculin ar fi caracterizat printr -o mică latență
preorgasmică, în general bărb atul trebuind să facă eforturi pentru a întârzia ejacularea (cu excepț ia
ejaculatorilor dificili). Orgasmul feminin are o mare latență preorgasmică , fem eia având în general

nevoi e de o stimulare mai îndelungată pentru a atinge orgasmul. De asemenea , la bărbat există o
mare latență postorgasmică , un nou orgasm neputându -se produce decât la un interval suficient de
timp față de primul. La femeie există în schimb o mică latență postorgasmică , putând exista mai
multe orgasme repetate la intervale scurte de timp. Bineînțeles că aceste diferențe cunosc variaț ii
individuale, existând atât femei c are pot atinge rapid orgasmul, ș i aceasta mai ales în cadrul unei
legături sexuale bine rodate , cât si bărbaț i care își pot întârzia suficient ejacularea.
Diferenț ele de gen, bă rbat-femeie , își spun cuvântul ș i în modul de abord are a relaț iei de
cuplu. Femei a abordează relația mai mult ș i cu mai multă complexitate decât bă rbatul, fiind
preocupată mai ales de aspectele emoționale ale acesteia. Bă rbatul are tendinț a de a fi preocupat de
probleme concrete ș i de a se implica în acț iune pentru a le rezolva, uneori în detrimentul
comunic ării ș i a schimbului afectiv cu partenera. Femeia își asumă mai multă responsabilit ate
pentru relaț ie, având rolul soc ial de "expert în relaț ionare".
Conceptul de inteligență emoțională si modul ei difer it de manifestare la partenerul masculin
și la cel feminin aduc o nouă viziune asupra problemelor de cuplu ș i a terap iei lor. Inteligența
emoțională confera subiectului capacitatea d e a dezvolta emoția adecvată ca intensitate ș i modalitate
de exprimare . Conștientizarea propriilor emoț ii se referă la capacitatea de a -și recunoaște și
monitoriza pro priile sentimente. Gestionarea emoț iilor se referă la stapânirea emoț iilor, capacitatea
de calmare a emoț iilor negative ce conferă subiectului capacitatea de a se reechilibra mai ușor în
situaț ii dificile ale vieț ii. Motivarea de sine înseamnă punerea emoț iilor în slujb a unui scop, auto
controlul emoț ional pentru amânarea recompensei. Recunoașterea emoțiilor celorlalț i, empatia,
întelegerea emoț iilor celorl alți reprezintă un prim pas spre a acționa pentru a favoriza emoț ii
pozitive ale celuilalt. Inteligența emoț ională ar fi calitativ diferit ă la bărbat față de femeie, iar
deficitul de inteligență emoțională al unuia sau al ambilor parteneri ar caract eriza cuplurile care
ajung la separare.
Decisive în evoluția relaț iei dintre p arteneri nu ar fi atât punctele de vedere divergente
asupra unor p robleme es ențiale, cât modul de abordare emotională a acestora. Depăș irea
diferenț elor înnascute între sexe ș i abordarea emoț iilor dificile cu un grad de inteligență emoț ionala
de catre ambii parteneri contribu ie la depășirea neînț elegerilor din cuplu, scazându -le
vulnerabilitatea în fața emoț iilor negative care pot eroda relaț ia de cuplu.
Relaț ia de cuplu este expresia unui echilibru dinamic permanent, aflat sub influenț a mai
multor factori, in teriori sau exteriori cuplului. Factorii interni, legaț i strict de cei doi part eneri, su nt
multipli, intricaț i și disociați: sexualitatea, plă cerea, erotismul, dorinț a de a avea un copil, calitatea
relației și comunicarea ș i, nu în ultimul rând, problema identității, care tinde să fie din ce în ce m ai
importante în epoca noastră . O relație de cuplu este și sub influenț a celor din jur, a presiunii extem e,
a activităților și experienț elor externe ale fiecarui partener.