Stima de sine continuă să fie unu l dintre cele mai studiate conce pte în psihologie. În general, autorii au concluzionat că stima de sine este o… [632220]

Capitolul 1
Stima de sine
1.1 Definirea Conceptului
Stima de sine continuă să fie unu l dintre cele mai studiate conce pte în psihologie. În general,
autorii au concluzionat că stima de sine este o variabilă importantă pentru înț elegerea
comportamentului uman ( Coopersmith, 1967 , apud Lyne Piché et al 2000) . Acest accent pe stima
de sine a fost în mare parte datorat asocierii pozitive între stima de sine și o serie de variabile
importante pentru ființa umană și societate în ansamblu. Unul dintre primii psih ologi care și -a adus
aportul pentru subiectul dat a fost William James (1890, apud Dafinoiu, 2014). Psihologul american
a definit stima de sine ca fiind raportul dintre succesul și aspirațiile unei persoane. Deci, stima de
sine este evaluarea pe care fiec are individ o face în raport cu el însuși. Această evaluare exprimă un
sentiment de aprobare sau dezaprobare și indică la ce nivel se situează individul în raport cu
capacitățile sale personale, importanța, succesul și valoarea sa. Stima de sine este opini a personală a
individului în raport cu propria sa valoare, care poate fi remarcată în atitudinile pe care individul le
adoptă față de sine.
Cercetările stimei de sine au fost abordate din perspectiva a trei conceptualizări 1, care au fost
tratate și stud iate aproape independent . În primul rând stima de sine a fost investigată ca rezultat.
Cercetătorii care au studiat această abordare s -au concentrat asupra proceselor care produc sau
inhibă stima de sine ( Coopersmith 1967, Harter 1993, Rosenberg 1979 , apud , op.cit , p 142) . În al
doilea rând, stima de sine a fost investigată ca auto -motivare și a fost observată tendința oamenilor
de a se comporta în moduri care mențin sau cresc evaluările pozitive ale sinelui ( (Kaplan 1975,
Tesser 1988 ) 2. În cele din urmă, stima de sine a fost investigată ca o protecție a sinelui împotriva
experiențelor neplăcute ( Longmore & DeMaris 1997 ) 3.
Din punct de vedere istoric, în cultura iudeo -creștină noțiunea de stimă de sine a fost chiar
confundată cu iubirea de sine și narcisismul (Constantin 2008). Asociat cu egoismul și
culpabilitatea, acest concept a luat o conotație negativă. Pentru psihologu l Laporte (1994, apud
Kernis 2003) stima de sine implică doi termeni, care analizați separat permit definirea și întelegerea
stimei de sine. „Sinele” este un concept descriptiv, iar „stima” este un concept evaluativ și stima de
sine este modul în care o p ersoană dezvoltă și evaluează definirea propriei sale identități.

1 Alicia,D.,Cast, Peter,J., Burke , A Theory of Self -Esteem . Social Forces, (2002), Vol. 80, No. 3, pp. 1041 -1068
2 Idem
3 Idem

În cele din urmă, stima de sine ar fi o privire globală asupra sinelui care corespunde unei
hotărâri a valo rii personale. Aceasta ar oferi astfe l o dimensiune emoțională a imaginii de sine, o
auto-evaluare care este destul de subiectivă și reflectă abilitățile pe care persoană crede că le are,
indiferent de calitățile reale. În aceeași ordine de idei, oamenii pot crede cu tărie ca sunt foarte buni
sau foarte incompetenți într -un anumit domeniu și totuși această credința să nu le influențeze deloc
stima de sine, pentru că domeniul dat nu are nici o importanță pentru el.
Dafinoiu afirmă că stima de sine se bazează pe discrepanța dintre dorințele sin elui și ceea ce are.
Cu alte cuvinte, „între sinele /eul ideal și sinele prezent /real (autoperceput) ” (Dafinoiu, Boncu,
2014).
Din punct de vedere sociologic Hayes (2000 apud. Scârneci , 2009, p. 55 ) susține că oamenii se
identifică cu grupuri sociale dacă acestea sunt o sursă de stimă de sine și că suntem membrii unui
grup numai atâta timp cât acest lucru ne ajută la creșterea imaginii de sine. Iar profesorul Iluț
consideră că spontan sau deliberat „individul va selecta din potențialul relațiilor interperso nale pe
acelea care îi confirmă și întrețin auto -identificarea și stima de sine” (2001 , apud., idem., p.55).
Acest aspect este de asemenea descris de Rosenberg (ibidem , pp. 78 -79) din perspectiva
procesul ui de selectivitate social ă care presupune c ă, apar ținând simultan mai multor grupuri,
indivizii aleg ca repere pe acele persoane, situa ții și grupuri care le favorizeaz ă imaginea și stima de
sine. „Un individ va încerca s ă își men țină apartenen ța la un grup și va c ăuta s ă adere la alte grupuri
dacă aceste a pot s ă consolideze aspectele pozitive ale identit ății sale sociale” (conform lui Tajfel
aupd, ibidem ).
Subiectul stimei de sine pare să fie dictat nu numai de motivele general umane, ci și de cele
cultural -ideologice. Astfel, dacă în culturile de tip col ectiv – Japonia, de exemplu – nu găsim astfel
de preocupări (Heine et al., 1999 , apud Dafinoiu 2014), în cele întemeiate pe valori individualiste,
cum sunt cea americană sau cele vest -europene, ele au găsit un spațiu generos de manifestare și de
susținere. Astfel, după o adevărată explozie de interes față de stima de sine, in SUA s -a ajuns la
credința că multe dintre problemele societății se pot rezolva prin creșterea stimei de sine (Smelser
1989, apud, idem ) Astfel, a apărut „miscarea stimei de sine” din anii 1980 -1990, care a beneficiat
de un mare sprijin politic, social și financiar.

1.1.1 Componentele stimei de sine
Heatherton și Vohs (2000, apud. Scârneci, 2009, p. 94) consideră că „stima de sine globală este
un construct ierarhic cu trei componente majore: stima de sine de performanță, stima de sine socială
și stima de sine fizică. Fiecare componentă poate fi spartă în alte subcomponente. Stima de sine de

performanță se referă la simțul competenței generale și include abilitatea intelectuală, performanța
școlară, capacitățile autoreglatoare, încrederea în sine, eficacitatea. Stima de sine socială se referă la
felul in care oamenii cred că sunt percepuți de ceilalți. Stima de sine fizică se referă la felul în care
este văzut corpul fizic și include abilitățile atlet ice, atractivitatea fizică, dar și stigme fizice legate de
rasă sau etnie”.
În ceea ce priveste conținutul stimei de sine, Stan (2016) specifică că există o stima de sine
globală concretizată în sistemul general al respectului de sine al persoane i, în apre cierea valorii
proprii. Studiile realizaze pe baza analizei factoriale au relevat însă faptul că oamenii se
autoevaluează distinct în diferite domenii de viață sau în funcție de aspectele variate ale identității
personale activate într -un anume context, op erând cu valorizări de sine particulare pe anumite
domenii (Iliuț 2001 apud Stan 2016). În acest context apare diferențierea între stima de sine
generală (global self -esteem), ca predictor al stării generale de bine a persoanei, și stima de sine
specifică, tradusă prin sentimentul de competență al persoanei în anumite domenii particulare (de
exemplu, academic, social, fizic etc.), ca predictor al comportamentului performanțial.
Dintr -o aceeași perspectivă, de definire sau de organizare a conținutului stim ei de sine, F.
Sordes -Ader, G. Leveque, N. Oubrayrie și C. Safont -Mottay (1998 apud Constantin 2008 ) 4,
plecând de la modelele de reevaluare a dimensiunilor identitate construite de Tap, Massonnat și
Perron și de la modelul de reglare a conflictelor descrise de Baubion -Broye, au ajuns la definirea a 5
subdimensiuni ale stimei de sine. În opinia acestor aut ori, stima de sine globală se construiește din
evaluarea făcută asupra fiecăreia din următoarele dimensiuni:
1. Sinele emoțional – este reprezentarea individului cu privire la gradul de control pe care il are
asupra emoțiilor sale și asupra impulsivității . Este imaginea pe care o are persoana cu privire la
gradul său de stăpânire de sine care este considerată a permite o mai bună organizare in activități, o
mai bună planificare.
2. Sinele social – este vorba de reprezentarea interacțiunii cu ceilalți și d e sentimental de
recunoaștere socială.
3. Sinele professional – se raportează la reprezentările, comportamentele și performanța la locul de
muncă sau in context școlar. Percepția asupra propriilor competențe este incorporată in imaginea pe
care și -o const ruiește persoana despre propria persoană.
4. Sinele fizic – include imaginea corporală, percepția părerilor celor din jur cu privire la aspectul
fizic și aptitudinile fizice și atletice.
5. Sinele anticipativ – modul in care persoana privește spre viitor , atitudinea față de ceea ce il așteaptă
in viitor.

4 Macarie A., Constantin T, Iliescu, M, Fodorea A, Prepeliță G. (2008). Stima de sine – intre normalitate și trăsătură
accentuată, Psihologie si societate: noutăți in psihologia aplicată , Editura Performantica, Iasi,

1.2 Rolul stimei de sine în viața sexuală

Când vorbim despre sexualitate, ne referim la un concept larg, în sfera căruia intră multiple
aspecte pe care majoritatea autorilor le desemnează sub denumirea de „sistem sexual” (Freedman,
Kaplan apud Enăchescu, 2003, p.28).
După Lief ( idem ) sistemul sexual trebuie considerat în același mod în care privim oricare alt
sistem de organizare morfo -fiziologică. Pentru autorul menționat, sistemul sexual
se compune din: sexul biologic – cromozomi, hormoni, caracterele sexuale primare și secundare;
identitatea sexuală, în sensul de masculinitate și feminitate, din punct de vedere al rolurilor
psihologice în sfera sexuală; comportamentul și rolul sexual, în care intră, pe de o parte,
comportamentul sexul (comportamentul motivat prin dorința de plăcere sexuală sau orgasm), iar pe
de altă parte, comportamentul partenerilor (comportamentul cu conotații masculine și feminine).
Satisfacția sexuală este u na d intre cele mai abordate teme în acest domeniu, fiind
considerată unitate de măsură a sexualității unei persoane și un indicator al funcționalității cuplului.
Sexul presupune alinierea multor factori, cum ar fi atracția față de partener, atutudini pozitive față
de corp, față de sine, abilități de comunicare, tehnici etc., și toate acestea trebuie să armonizeze bine
împreună; atunci când toți acești factori se aliniază, rezultă plăcerea și satisfacția sexuală.
Cercetările disting două categorii de component e ale satisfacției sexuale (Meston și
Trapnell, 2005, apud, Boncu 2016) – personale și relaționale. Componentele personale includ o
serie de factori de personalitate precum stima de sine, empatia, anxietatea, asertivitatea, motivația.
Stima de sine sexual ă desemnează încrederea pe care o are cineva în abilitatea de a se
implica în activități sexuale cu alte persoane și de a -și satisface nevoile sexuale. Stima de sine
sexuală este relația pe care o avem cu sexualitatea nostră. Când vorbim despre stima de si ne
sexuală, ne referim la sentimentele pe care le are o persoană despre corpul său, este ceea ce aduce
persoana, atât din punct de vedere emoțional cât și din punct de vedere fizic, la sex și relații – ce
face o persoană cu asta și cum o împarte cu altcin eva.
Stima de sine este un concept care a fost abordat cu interes și în studiile privind sexualitatea
umană. Maslow, de exemplu, (1942) susține că femeile cu o stimă de sine ridicată ar avea un număr
mai mare de exper iențe și comportamente sexuale și f emeile cu o stima de sine scăzută au avut mai
puține experiente sexuale. El a ajuns la concluzia că stima de sine influentează nu doar nivelul
dorinței sexuale dar și determină comportamentul și atitudinile sexuale.

Acest subiect nu a mai fost studiat pâ nă în 1975, când Berman a găsit în studiul său o relație
pozitivă între stima de sine și frecvența activităților sexuale5. Apoi, în 1979 Herlod și Goodwin
(apud Piche, Lyne, 2000) nu a u găsit nici o relație dintre stima de sine și sexul premarital fara
afecțiune. Mai mult decât atât, nu a existat nici o relație semnificativă între stima de sine și numărul
partenerilor sexuali. În cele din urmă, ei au reușit să găsească o legtătura între stima de sine scăzută
la femei și sentimente negative despre sex. Ei a u descoperit că stima de sine a fost un factor care are
legătură cu diferite aspecte ale sexualității umane și și -au propus ca în viitor, în studiile lor să
cerceteze stima de sine în raport cu diverse variabile sexuale.
În 1991 Hurlbert și Whittaker ( apud Piche, Lyne, 2000) observă o legătură între stima de
sine ridicată și prezența masturbării la femei. Acești autori au remarcat, de asemenea, o relație
negativă între stima de sine și excitarea sexuală și o legătură pozitivă între satisfacția sexuală ș i
stima de sine.
Reaves Hally și Pollack (1993 apud, idem ) au constatat că persoanele cu un nivel mai ridicat
de stimă de sine și cei cu o varietate mai mare de experiențe sexuale au avut un nivel mai ridicat al
satisfacției sexuale. Cu alte cuvinte, subi ecții care au avut o stima de sine ridicată au raportat o
satisfacție sexuala mai mare. Persoanele care posedă o gamă mai largă de experiențe sexuale au
înregistrat un nivel mai ridicat al satisfacției sexuale decât cele cu experiență mai limitată. Dar
totuși, potrivit acestor autori relația dintre stima de sine și experiența sexuală este mică.
Un studiu a examinat relația dintre stima de sine și patru elemente ale experienței sexuale6:
dorința sexuală, excitația sexuală la femei, satisfacația sexuală și c omportamentul sexual.
Rezultatele studiului au indicat că există într -adevăr o legătură între stima de sine si satisfacția
sexuală, deși nesemnificativă. Autorii au concluzionat că mai mulți factori contribuie la variația
scorurilor stimei de sine. Acești factori se acumulează pentru a produce un ef ect semnificativ la o
persoană. Mecca și colab. (1995, apud Piche, 2000) explică că corelația între stima de sine și o
variabilă va fi întotdeauna scăzută, deoarece acest concept are influențe multiple asupra individului.
Stima de sine este o variabilă importanta atât în stabilirea , cât și în ruperea relațiilor. A stfel,
persoanele cu o stimă de sine redusă sunt vulnerabile la stresul emoțional, la autodenigrarea și
resimt o puternică reducere a nivelului stimei de sine după respingerea de către un partener. Pe de
altă parte, persoanele cu o stima de sine ridicată î n situații de acest gen realizează atribuiri externe,
acuzând factorii situaționali și contestând implicațiile negative pentru valoarea personală (Waller și
MacDonald 2010, apud Boncu 2016).

5 Berman, J., & Osborn, D. (1975). Specific self-esteem and sexual permissiveness . Psychological Reports, 36, pp. 323 -326
6 Piche, Lyne et al.,(2000), La determination du degre de relation entre l’esteme de soi et quatre elementes de l’experience sexuelle ,
The Canadian Journal of Human Sexuality.

1.2.1 Stima de sine și iubirea de sine
Una din condițiile esenți ale ale dezoltării armonioase a propriei identități o constituie și
iubirea de sine, care este rezultatul din compromisul nevoilor noastre și limitele impuse de realitate.
Pe de o parte, persoana care își valorizează propria persoană nu care în capcana dep endenței
exagerate – în care atenția este solicitată celorlalți pentru a căpăta dreptul de a exista – iar pe de altă,
o persoană care își iubeste partenerul până la autodistrugere nu se iubeste destul pe sine (Turliuc,
2004, pp. 98 – 99).
Echivalentă cu stima de sine ridicată, iubirea de sine implică o bună cunoaștere a propriei
persoane. „Oglindirea introspectivă conduce la descoperirea de sine, iar aceasta la determinarea
limitelor noastre psihologice, a granițelor propriei noastre identități: a ceea ce suntem în raport cu
ceilalți și cu lumea ( idem ).” Dacă oglindirea persoanei în afara sa sprijină dezvoltarea unei imagini
de sine pozitive, atunci descoperirea de sine are șanse să întărească efortul introspectiv cognitiv și
efectul său afectiv: iubirea d e sine.
Stima de sine ridicată rezidă în valoarea pe care ne -o atribuim. Cum arătăm mai sus, pentru
a-i putea iubi și stima pe alții trebuie, mai întâi, sa ne iubim si să ne stimăm pe noi înșine, așa cum
sugerează și tâlcul preceptului creștin „Iubește -ti aproapele ca pe tine însuți”. Absența iubirii de sine
se rasfrânge tragic asupra intimității, in numeroase modalități (G. Leleu, 2000, apud Turliuc 2004, p
98):
– Cel care nu se iubeste pe sine simte nevoia puternică de a fi iubit. Un individ care nu se
iubeste pe sine vede, adesea, numai ceea ce vrea să vadă și asteaptă confirmări și
reconfirmări ale iubirii, căutând dovezile de dragoste și fiind mereu la pândă în cautarea
gesturilor sau cuvintelor care sa confirme sentimentul amoros.
– Cel care nu se iubește pe sine riscă să nu știe să se lase iubit. Persoanele care nu se
iubesc pot să dezvolte o teamă de intimitate și tendința de a fugi de cei care s -au apropiat
prea mult de ei. Aceste persoane pot ridica bariere în calea celorlalți.
– Cel care nu se iubește n u există. Anularea sinelui și sprijinirea excesivă pe celălalt îl
poate obosi pe cel din urmă, care se vede secătuit emoțional. Când iubirea celuilalt
încetează individul poate trăi sentimentul anulării sale ca personalitate.
– Cel care nu se iubește nu se cunoaște. Cunoașterea de sine, a calităților și defectelor,
aptitudinilor, speranțelor și temerilor prijeluiește o serie de judecăți care întăresc stima
de sine. Necunoașterea de sine poate da frici de deficiențe care, pot părea insuportabile.
– Cel care nu se iubește va stârni o mulțime de conflicte. Nesiguranța cu privire la
propriile calități îl fac pe cel ce nu se iubește pe sine sa devină neîncrezător în
sentime ntele celuilalt. Cererile, provocările și reproșurile par să întărească convingerile
cu privir e la sine, la partener și la relația cu acesta.

Iubirea și stima de sine pozitivă se formează treptat, pe măsură ce părinții și apoi celalte
persoane semnificative limitează treptat omnipotența copilului, fără a -i leza încrederea în sine și
fără a se simț i respins. Acest lucru presupune refuzul anumitor nevoi, care îi generează mici
frustrări, pe care copilul le poate suporta.
Este semnificativă în acest sens observația lui Corneau (2000, p. 33 apud Turiuc, 2004 ):
„Unele persoane care au trăit frustrări pr ea intense sau chiar traumatizante în prima copilărie, vor
reacționa încercând sa -și impună voința cu orice preț, pentru a dovedi că valorează ceva. Ele nu
trăiesc în lumea iubirii ci în lumea puterii. E uimitor cum nevoia de iubirea frustrată se transform ă,
aproape întotdeauna, în voința de putere. Pe terenul cuplului, de pildă, pe măsură ce se stinge
iubirea romantică, apar adesea lupta pentru putere ”.
Multe evenimente ar putea conduce la sentimente de superioritate sau la cele de inferioritate.
Iubirea și stima de sine ridicată se mențin mai constante în timp atunci când prețuirea propriei
persoane este realistă și echilibrată. Atunci când evoluția psihosocială și emoțională a tânărului
adult a permis dezvoltarea firească a intimității cu sine, el poate constata că aceasta nu este complet
satisfăcătoare pe termen lung, din moment ce, nu exclude sentimentul neplăcut al izolării
emoționale.

Concluzii
Stima de sine constituie o componenta psihologică complexa care este fragilă și
schimbătoare. Ea crește de fiecare dată când ne străduim să ne respectăm standardele și scade atunci
când nu reușim să atingem respectivele standarde.
Sentimentul de încredere anticipează apariția stimei de sine. Individul trebuie ca mai întâi să
simtă și să trăiască realmente pentru ca să capete disponibilitatea de a înțelege că are motive de a -și
hrăni stima de sine. Cunoașterea de sine, sentimentul de apartenență și sentimentul de competență
pot fi stimulate în fiecare stadiu de dezvoltare, în fiecare perioadă a vieții, prin atitudini educative
adecvate și prin mijloace concrete. Așadar, trebuie acordată o importanță cu totul specială securității
și încrederii. Totuși, este dificil să izolezi stima de sine ca aspect esențial și pur al individ ului.
Adesea, stima de sine este percepută ca o dezvoltare psihodinamică; alteori este percepută ca fiind
un comportament; nu în ultimul rând, ea poate fi privită și ca o stare psihologică. Tocmai din cauza
acestor dimensiuni variate stima d e sine este dif icil de definit. Ca exmplu, conform dr. Nathaniel
Branden, psiholog umanist („The Benefits and Hazard of the Philosophy of Ay n Rand: A Personal
Statement”) susține că stima de sine este „capacitatea de a înfrunta dificultățile fundamentale ale
vieții, fără a pierde speranța”. Pe de altă parte, apar și confuzii în perceperea stimei de sine. Se
vorbește din ce în ce mai des despre „motivație”, iar tendința este generată de audiența pe care au
căpătat -o în ultima perioadă, mai peste tot în lume, practicile de inspirație nord -americană de „self –

help”. Din această perspectivă, „self -esteem” (așadar, stima de sine) se dezvoltă ca o activitate
terapeutică ce încurajează creșterea stimei personale. Americanii spun, de exemplu, că „o stimă de
sine crescută este foart e importantă în obținerea unor rezultate școlare excelente”. Așadar, potrivit
lor, pentru început, ar fi necesară o – ca să spunem așa – încredere nefundamentată pe experiență
care ar conduce la experiență și, finalmente, la o încredere consolidată. În SUA au existat școli (în
literatura de specialitate se citează cazul uneia din Colorado) în care, pe lângă disciplinele obișnuite
de studiu, în prima clasă de școală, s -au „predat” și până la 3 ore pe săptămână de „self -esteem”.
Asta până ce s -a constatat că doar cel mult 12% dintre elevii respectivi au reușit să învețe să
citească! Ca urmare, programul de „self -esteem” a fost stopat.
Este clar însă că o stimă de sine crescută favorizează dezvoltarea potențialului uman. Fiecare
dintre noi – și este normal să se întâmple astfel – se străduiește să -și materializeze aspirațiile, să se
dezvolte, să progreseze. Când stima de sine este ridicată, individul nu încetează să creadă că merită
să reușească și nu precupețește niciun efort înspre atingerea scopului său. Est e vorba, în fond,
despre o atitudine care atrage succesul, care confirmă încrederea. Când stima de sine este scăzută,
persoana riscă să -și abandoneze proiectele din cauza lipsei de tenacitate, fiindcă ea nu posedă
suficientă forță pentru a atinge reușita. Iar lipsa de perseverență este adesea responsabilă de eșecuri
și duce la lipsă de încredere. O astfel de persoană se mulțumește cu puțin, nu se străduiește, nu -și
face planuri: trăiește „de azi, pe mâine”.
Stima de sine nu este, așadar, o acțiune de defini re și definitivare de „self -esteem”, nici
egoism sau narcisism ce s -ar fi dezvoltat printr -o astfel de acțiune, ci, pur și simplu, este
recunoașterea sentimentului de încredere că ești în stare.

Capitolul II
Statutul marital
2.1 Cuplu
2.1.1 Definirea conceptului de cuplu
Definirea cuplui nu este tocmai usoară. Sunt implicare atât de mulți factori, încât aproape
fiecare ar putea găsi o definiție a ceea ce însemnă a forma un cuplu erotic. Este cunoscut faptul că
un cuplu erotic presupune persoane, de regulă de sexe diferite (deși nu este obligatoriu), care au
sentimente de afecțiune unul pentru celălalt, atracție secxuală, scopuri comune, timp petrecut în
comun (D. Vasile, 2007, p.13). Totuși, există cupluri care nu îndeplinesc una sau mai multe din
aceste caracteristici.
Din punct de vedere psihologic c uplul poate fi definit ca o „structură bipolară, de tip bio –
psihosocial, bazată pe interdeterminism mutual (partenerii se satisfac, se stimulează, se susțin, se
dezvoltă și se realizează ca individualități biologice, afective și sociale, unul prin intermediul
celuilalt)” (Mitrofan și Ciupercă,1998).
În formarea și menținerea cuplului, sexualitatea joacă un rol important, atât prin ea însăși cât
și prin implicațiile sale sociale, manifestate î n tot atâția factori de constituire a cuplului. Iată câțiva
dintre factorii de constituire și menținere a cuplului: legătura sexuală, coabitarea, constituirea
cadrului familial, evitarea solitudinii, dialog interpersonal. Gusturile estetice, vestimentare, culinare,
cât și opțiunile culturale, filozofice, politice, legate de creșterea copiilor sau de fidelitatea conjugală
își găsesc la celălalt partener confirmare, amplificare și justificare. Inegalitatea de nivel cultural
poate fi un factor de oprire a dia logului, dar inteligența și capacitatea de a învăța pot compensa o
inegalitate inițială.
Durata existenței cuplului este dependentă de toleranța individuală a celor doi parteneri față
de factorii de ruptură a cuplului. Factorii de ruptură a cuplului s -ar putea clasifica dupa cum
urmează: incompatibilitatea erotică, incompatibilitatea socială, incompatibilitatea caracterială
(infidelitatea, monotonia), evoluția divergentă (evoluția în timp a fiecarui partener îi poate duce pe
drumuri diferite, fie din punct de vedere al divergenței de gusturi si de valori, fie pur și simplu din
punct de vedere al aspectului fizic, marcat mai mult sau mai puțin de trecerea timpului și generând
în consecință o eroticitate obiectivă diferită la cei doi parteneri).
Relația de cu plu este prin definiție o relație în doi, caracterizată mai mult sau mai puțin
printr -un grad de exclusivitate care garantează o intimitate a cuplului. Pentru a forma cuplul, cei doi
parteneri au parcurs adesea o etapă de autonomizare față de propria famil ie nucleară, iar tensiunile
care au putut lua naștere cu această ocazie pot marca chiar și pe termen lung evoluția cuplului. Viața
în doi conduce, în cele mai multe cazuri, la o stare de stabilitate relatională, la un nou echilibru al

cuplului ca sistem fo rmat din cei doi parteneri. Dar acest echilibru este dinamic, supus influențelor
externe și evoluției fiecaruia dintre parteneri. Apariția copilului în cuplu poate reprezenta o
provocare pentru această stabilitate, noul sistem familial creat având nevoie d e regăsire a unui nou
nivel de echilibru. De fapt, problematica copilului nu poate fi separată de ideea de cuplu, chiar
pentru cuplurile fără copii putându -se vorbi despre copilul dorit, copilul imaginat, copilul care ar fi
putut sa fie, copilul nedorit sa u temut de unul sau ambii parteneri.

2.1.2 Diferențe di ntre bărbați și femei în relația de cuplu
Cuplul reprezinta înainte de toate o relatie în doi, în care fiecare dintre cei doi parteneri vine
cu propria sa indi vidualitate ș i istorie personală . Iau naștere astfel diferenț e între cei doi parteneri,
diferenț e ce pot uneori perturba echi librul cuplului, pâna la disoluț ia acestuia. Aceste diferențe pot
ține de însuș i specificul sexualitatii masculine sau feminine, neintegrarea lor în cadrul relaț iei de
cuplu prin comunicare putând sta în mod direct la originea unor disfuncț ii sexuale. Alte diferenț e
se referă la caracteristicile s tructurale diferite, masculine ș i feminine, si la m odul diferit de abordare
a relației de că tre cele doua sexe. Există bin eînțeles și diferenț e individuale, legate de personalitatea
fiecarui partener și fară legatura cu apartenenț a la un sex sau altul. Fiecare partener aduce în relația
de cuplu propria amprentă erotică, formată în funcție de istoria personală a fiecaruia, dar și de
specificul masculin sau feminin al erotismului, dezvoltat o dată cu integrarea rolurilor sociale
masculin ș i feminin.
Mai vulnerabil în identitatea sa decât femeia, bă rbatul ar avea mai mult tendinț a de a folosi
sexualitate a în scopuri defensive, precum ș i de a realiza un c livaj între obiectul dragostei ș i obiectul
dorinț ei. De asemenea, raporturile sale cu femeia vor fi deseori conflictuale, lasând să transpară
teama că partenera l -ar put ea feminiza, ș tirbindu -i astfel din atributele masculine.
La femeie, predomină în general legatura de intimitate afectivă sexualizată , existând o
ezitare de realizare, în plan real, a unei sexualităț i lipsite de sentimentalitate. În planul imaginarului,
această diferență între erotismul masculin și cel feminin este mai puțin evidentă , la ambele sexe
fantasmele cele mai erotice fiind fară conț inut afectiv. Expectaț iile legate de partener ar fi de
asemenea diferite la cele doua sexe. În t imp ce femeia ar avea o expectaț ie ero tică mai mult
calitativă , dorind sa fie sig ura că partenerul o doreste pe ea ș i nu doar "o femeie", bărbatul ar avea o
dorință erotică mai mult cantitativă , asteptând ca pa rtenera să fie totdeauna gata să facă sex cu el .
Există diferențe între sexe și în ceea ce priveș te orgasmul, iar neglijarea nevoilor orgas mice
ale partenerului sau absența cunoaș terii acestor nevoi prin necomunicare poate co nduce la o
sexualitate nesatisfăcă toare a cuplului. Orgasmul masculin ar fi caracterizat printr -o mică latență
preorgasmică, în general bărbatul trebuind să facă eforturi pentru a întârzia ejacularea (cu excepț ia
ejaculatorilor dificili). Orgasmul feminin are o mare latență preorgasmică , femeia având în general

nevoi e de o stimulare mai îndelungată pentru a atinge orgasmul. De asemenea, la bărbat există o
mare latență postorgasmică , un nou orgasm neputându -se produce decât la un interval suficient de
timp față de primul. La femeie există în schimb o mică latență postorgasmică , putând exista mai
multe orgasme repetate la intervale scurte de timp. Bi neînțeles că aceste diferențe cunosc variaț ii
individuale, existând atât femei c are pot atinge rapid orgasmul, ș i aceasta mai ales în cadrul unei
legături sexuale bine rodate , cât si bărbaț i care își pot întârzia suficient ejacularea.
Diferențele de gen, bă rbat-femeie , își spun cuvântul ș i în modul de abord are a relaț iei de
cuplu. Femei a abordează relația mai mult ș i cu mai multă complexitate decât bă rbatul, fiind
preocupată mai ales de aspectele emoționale ale acesteia. Bă rbatul are tendinț a de a fi preocupat de
probl eme concrete ș i de a se implica în acț iune pentru a le rezolva, uneori în detrimentul
comunic ării ș i a schimbului afectiv cu partenera. Femeia își asumă mai multă responsabilit ate
pentru relaț ie, având rolul soc ial de "expert în relaț ionare".
Conceptul d e inteligență emoțională si modul ei diferit de manifestare la partenerul masculin
și la cel feminin aduc o nouă viziune asupra problemelor de cuplu ș i a terap iei lor. Inteligența
emoțională confera subiectului capacitatea d e a dezvolta emoția adecvată ca intensitate ș i modalitate
de exprimare . Conștientizarea propriilor emoț ii se referă la capacitatea de a -și recunoaște ș i
monitoriza pro priile sentimente. Gestionarea emoț iilor se referă la stapânirea emoț iilor, capacitatea
de calmare a emoț iilor negative c e conferă subiectului capacitatea de a se reechilibra mai ușor în
situaț ii dificile ale vieț ii. Motivarea de sine înseamnă punerea emoț iilor în slujb a unui scop, auto
controlul emoț ional pentru amânarea recompensei. Recunoașterea emoțiilor celorlalț i, empa tia,
întelegerea emoț iilor celorlalț i reprezintă un prim pas spre a acționa pentru a favoriza emoț ii
pozitive ale celuilalt. Inteligența emoțională ar fi calitativ diferit ă la bărbat față de femeie, iar
deficitul de inteligență emoțională al unuia sau al ambilor parteneri ar caracteriza cuplurile care
ajung la separare.
Decisive în evoluția relaț iei dintre parteneri nu ar fi atât punctele de vedere divergente
asupra unor p robleme esenț iale, cât modul de abordare emotională a acestora. Depă șirea
diferenț elor înnascute între sexe ș i abordarea emoț iilor dificile cu un grad de inteligență emoț ionala
de catre ambii parteneri contribu ie la depășirea neînț elegerilor din cuplu, scazându -le
vulnerabilitatea în fața emoț iilor negative care pot eroda relația de cuplu.
Relaț ia de cuplu este expresia unui echilibru dinamic permanent, aflat sub influenț a mai
multor factori, interiori sau exteriori cuplului. Factorii interni, legaț i strict de cei doi part eneri, sunt
multipli, intricaț i și disociați: sexual itatea, plă cerea, erotismul, dorinț a de a avea un copil, calitatea
relației și comunicarea ș i, nu în ultimul rând, problema identității, care tinde să fie din ce în ce m ai
importante în epoca noastră . O relație de cuplu este și sub influenț a celor din jur, a presiunii exteme,
a activităților și experienț elor externe ale fiecarui partener.

2.1.3 Tipuri de iubire
În 1950, Abraham Maslow ( apud Turliuc, 2004, p. 134) critică cercetătorii din domeniul
social pentru faptul că ar fi neglijat studi ul iubirii. E. Walser, G.W. Walser ( ibidem ) au sugerat că
această neglijare are cel puțin trei motive. Primul fiind acela, precum că iubirea aparține domeniului
literaturii și nu celui științific. Al doilea motiv este acela că, până nu demult, iubirea roma ntică era
considerată un tabu. Al treilea motiv a fost acela că, cercetătorii, pur și simplu, nu au știut cum să
studieze un fenemon atât de complex.
Dacă foarte mult timp iubirea a fost puternic idealizată, astăzi ea este tratată în manieră mai
realistă atunci când sunt analizate componentele, caracteristicile sau chiar legătura ei cu presiunile
practice sau economice ale căsătoriei.
Deși a rămas destul de mult la nivelul simțului comun, studiul iubirii oferă astazi și unele certitudini
științifice. Ast fel iubirea tinde să fie definită ca o atitudine personală, ca o predispozitie de a simți, a
gândi și de a reacționa comportamental față de o altă persoană (Rubin, 1973).

După Turliuc (Tur liuc, 2004 p.135) aspectele cheie ale iubirii sunt: atașamentul,
sentimentul, cognițiile și comportamentul.
Atașamentul este elementul comun al iubirii conjugale, parentale sau filiale. Oamenii sunt
ființe sociale și evită să fie singuri ceea ce îi motivează să -și dezvolte diverse atașamente.
Atașamentul există în diferite proporții în toate mariajele și odată dezvoltat, poate persista chiar și
după ce cuplul s -a separat sau a divorțat.
Iubirea este cel mai frecvent considerată a fi un sentiment, o stare afectivă . Ca orice trăire
afectivă, sentimentul iubirii este acompaniat de anumite modificări organice sau răspunsuri
comportamentale . De exemplu, în iubirea -pasiune sau în cea romantică, crește nivelul de adrenalină,
al presiunii sanguine și a ritmului bătăilor inimii spre deosebire de iubirea filială.
Aspectul cognitiv al iubirii este strâns legat de cel afectiv. Toate stările afective sunt ghidate
de procese infirmaționale. Trăirea sentimentului de iubire față de partener este însoțită de gândurile
cu privire la aceasta.
Un aspect foarte important al iubirii este cel comportamental . Dacă iubirea nu se exprimă în
comportament, ea nu reprezintă decât cuvinte sau sentimente goale. Iubirea înseamnă a te dărui,
dorința de a face totul pentru persoana iubită, ea făcând parete din categoria comportamentului
altruist.
Iubirea romantică vs iubirea matură
Iubirea romantică . Multă vreme, s -a crezut că iubirea romantică apare la prima vedere, impresie
puternic întreținută prin literatură, industria filmului sau muzică. Această dragoste la prima vedere
este în mare măsură centrată pe atracția fizică și pe imaginile puternic idealizate. Cu cât implicarea

emoțională romantică este mai intensă la inceputul relației, cu atât șansele ca ea să dea naștere unei
relații durabile sunt mai mici.
De regulă, iubirea nu „cade” asupra îndrăgostitului, ci se dezvoltă treptat în cadrul
interacțiunilor succesive și sporirii progresive a gradului de intercunoaștere. Totuși, iubirea
romantică este considerată ca „emoție intensă, euforică”, importanța aspec telor sale
comportamentale și cognitive fiind semnificativ diminuată.
Analizând modul de tratare a iubirii romantice, Rubin ( apud Turliuc, 2004, p. 139) a studiat în
condiții de laborator comportamentul a trei categorii de cupluri: foarte îndrăgostite, pu țin
îndrăgostite și aleatoriu formate. Supunând rezultatele obținute analizei factoriale, Rubin a estras
trei componente ale iubirii romantice:
– Atașamentul sau nevoia de asociere și de independență , care indică existența unui
atașament fi zic sau emoțional față de un alt individ, care poate lua forma dorinței
puternice de a fi în prezența persoanei iubite sau de a avea un contact sexual cu aceasta.
– Dăruirea de sine sau predispoziția de a oferi securitate, care se exprimă prin dorința de
a fi pentru celălal t, de a -i satisface nevoile, a a -l sprijini și susține, înainte de a fi pentru
sine. Dăruirea de sine nu are legătură cu pulsiunile egocentrice sau cu dator ia impusă de
conștiința morală.
– Intimitatea sau exclusivitatea și absorbția în celălalt, vizeată nev oia de fuziune cu o
anumită persoană și nu cu altcineva, dorința de a -i comunica sentimentele și gândurile
intime.
Pe baza celor trei componente, Rubin a construit o scală de măsurare a iubirii. Pe baza
acesteia, Rubin a realizat și o scală a simpatiei, care indică modul în care noi percepem persoanele
plăcute, cu care interacționăm în diferite activități. Presupunând o mare tensiune emoțională, iubirea
romantică – studiată de Rubin – este specifi că tinerilor îndrăgostiți. Ea de debutează cu atracția
interpersonală, continuă cu dezvoltarea unei relații intime și poate sfârși cu decristalizarea afectivă
și disoluția cuplului erotic sau transformarea ei într -un alt timp de iubire: iubirea matura (Mit rofan
și Ciupercă, 1997).
Iubirea matură. Iubirea îndelung cristalizată și maturizată se caracterizează prin stabilitate, respect,
admirație, încredere, atașament și grijă față de celălalt. Ea poate susține în mod optim o relație
durabilă și angajamentul existențial pe termen lung.
Hill, Rubim și Peplau (1976, apud Turliuc 2004, p. 142) subliniau importanța în alegerea
partenerului marital, în cadrum „modelului re -filtrării”. Astfel, dacă în relațiile pre -maritale timpurii
indivizii utilizează un filtru m ai grosier, dar deciziile cu privire la continuarea relației sau cu privire
la stabilirea parteneriatului marital pun în funcțiune un filtru mai fin. O dată cu relația mai profundă

și cu asumarea viitorului comun, indivizii doresc și similaritatea altor va riabile pe care le consideră
importante: scopurile profesionale, valori și atitudini, dorința de a se căsători, de a avea copii.
Referindu -se la iubirea conjugală matura, Mucchielli (1974, apud Turliuc, 2004) a selectat
patru caracteristici specifice acesteia:
– Orientarea spre viitor , care implică voința și intenția construirii și consolitării vieții în
doi.
– Nevoia de a crea vizează realizarea unui cămin, a celorlalte bunuri comune, conceperea
și educarea copiilor. Dorința de a avea copii cu o anumită persoană este specifică iubirii
maritale.
– Acceptarea unei transcendențe, aceea a unității superioare a cuplului. Unitatea cere efort
și abandonarea unei părți a egocentrismului. Această caracteristică este prezentă în
uniunea liberă sau concubinaj
– Co-responsabilitatea sugerează că iubirea conjugală nu este acuzatoare și nu comportă
satisfacții solitare. Partenerii se simt co -responsabili pentru rezultatele tuturor acțiunilor
lor, începând cu cele ale activității sexuale și terminând cu consecințele deciziilor
riscante.
În efortul de a înțelege iubirea, cercetătorii au încercat să identifice numeroase componente
și timpuri sau lat uri ale iubirii. Modul în care iubim este influențat de personalitatea noastră, dar un
individ poate iubi diferite persoane în moduri diferite. Astfel, de exemplu psihologul Robert
Sternberg (1988, apud Mitrofan, 1994, p. 57) a „văzut” dragostea ca pe un triunghi ale cărui laturi
sunt pasiunea, intimitatea și obligația. Din combinarea acestor dimensiuni rezultă mai multe forme
de manifestare a dragostei și anume: dragostea asociativă (intimitate și obliga ție); dragostea
romantică (intimitate și pasiune); dragostea completă (intimitate, pasiune și obligație); dragostea
naivă (pasiune și obligație) ; dragostea golită (numai obligația).
Încă din 1973, J.A. Lee ( apud Turliuc, 2004 ) a identificat șase tipuri di ferite de iubire sau
atitudini diferite față de iubire. Aceste atitudini sunt: erotică (iubirea -pasiune, intensă), ludică
(iubirea -joc), storgică (iubirea prietenească), pragmatică (iubirea practică), „maniacă” (iubirea
dependentă) și agapică (iubirea altr uistă).
Iubirea erotică este una idealistă, ea are la bază imagini false sau naive. Persoanele care
iubesc în acest mod au tendința de a „v edea lumea în roz ”, de a fi foarte romantice și pasionante.
Iluziile, idealizarea partenerului sunt frecvente și dat orită faptului că implicarea puternică
emoțională și sexuală este, adeseor, timpurie. Acest tip de iubire este mai des întălnită la
adolescenți, dar nu lipsește nici la vârsta adultă.
Iubirea ludică sau iubirea ca joc este specifică persoanelor cu libido flotant, care sunt
predispuse la infidelitate. Preferând mai multe relații concomitent, îndrăgostitul ludic refuză să

devină prea dependent sau sa -i permită celuilalt să se atașeze prea mult de el. Lu dicul nu este
preocupat de cunoașterea partenerului și de auto -dezvăluirea propriei persoane, fiind dornic de
variație, fantezie și seducție.
Iubitrea storgică sau iubitrea prietenească este, de obicei, relaxantă, lipsită de pasiune și
emoții intense. Asu marea unei obligații formale este suficientă. Acest tip de iubire implică frecvent
o istorie îndelungată a susținerii mutuale, căldură și autodezvăluire profundă. Se poate conta pe
faptul că celălalt va fi dispus să ne sprijine atunci când avem nevoie. Dar , elementul de baza al
acestui stil de iubire este compania.
Iubirea pragmatică este o combinație între iubirea storgică și cea ludică. Persoanele care
aparțin acestei atitudini față de iubire își aleg partenerul după criterii practice, foarte clare, ținâ nd de
clasa socială, venit, interese. În momentul căsătoriei, persoana pragmatică încearcă să încheie cea
mai bună „afacere”, asig urându -se că toate contractele p erfectate o favorizează. Abordarea
pragmatică nu este atât de rece pe cât pare. În familie, iu birea față de partener coexistă necesitatea
de a regla toate problemele econimice și de a asigura confortul membrilor familiei. Iubirea de acest
tip crește de -a lungul anilor. Componenta cognitivă este mai puternică comparativ cu cea afectivă
sau comportam entală.
Iubirea „maniacă” sau iubirea dependentă este specifică persoanelor care simt o mare
nevoie de cineva. Este vorba de indivizii care se simt nesiguri, cărora le lipsește stima și încred erea
de sine și, care, din punct de vedere emoțional, sunt izolați. Ei sunt extrem de senzuali și de dornici
să se implice sexual. Iubirea la prima vedere poate fi frecventă la aceste persoane, cărora le place să
fie îndrăgostite. In plus, sunt extrem de p osesive, geloase și doresc ca sentimentele lor intense să
devină reciproce. Persoanelor dependente emoțional le este adeseori teamă că nu sunt sunt acceptați
de ceilalți. Anxietatea și puternica lor posesivitate le întărește teama de abandon și de a fi res pins.
Adeseori, ei trăiesc o iubire sufocantă pentru partener, fiind agresivi în manifestarea sentimentelor
lor. Prin urmare, emoția guvernează iubirea dependentă.
Iubirea a gapică este proiectată adesea ca un ideal. Conceptul grecesc „agape” desemnează
iubirea predispusă la sacrificiu. Iubirea agapică este necondiționată, neegoistă , chiar altruistă.
Iubirea altruistă nu implică schimburi reale, profunde. Dacă acest tip de iubire exstiă teoretic, nu ne
putem aștepta să -l întâlnim prea des în realitate.

2.1.4 Intimitatea cuplului
Dennis Bagarozzi (2001 apud D. Vasile, 2007 p. 51) definește intimitatea ca „ relație
personală apropiată, familară și de regulă afectuoasă sau de dragoste cu o altă persoană, care
presupune o cunoaștere detaliată sau o înțelegere profundă a celeilalte persoane, precum și o
exprimare activă a gândurilor și sentimentelor ce oferă o bază pentru familiaritate” .

Bagarozzi concluzionează că intimitatea este „un proces interactiv care conține o serie de
componente bine structurate și interrelaționate ”. În centrul acestora stau „ cunoașterea, înțelegerea,
acceptarea celuilalt ș i aprecierea modului unic al partenerului de a vedea lumea ” (ibidem p. 52 ).
Același autor menționează că intimitatea este o nevoie umană de bază, ce derivă din ne voia
fundamentală de supraviețuire, de atașament. Nevoia de intimitate poate fi conceptualizată, din
punctul de vedere al dezvoltării, ca o manifestare mai matură, mai diferențiată și mai avansată a
nevoii biologice universale de apropiere, de contact cu o altă ființă umană. De aceea, această nevoie
de intimitate va varia în intensitate de la o persoană la alta, astfel încât, în fiecare cuplu, partenerii
vor avea nevoi de intimitate diferite atât per global, cât și pe fiecare componentă a intimității în
parte.
Bagarozzi (2001, apud D. Vasile, 2007, p. 53 ) vorbește de nouă componente ale intimității:
Intimitatea emoțională reprezintă nevoia de a comunica și împărtăși cu partenerul toate
sentimentele, atât pe cele pozitive, cât și pe cele negative. Există c âteva limite care pot influența
manifestarea acestui tip de intimitate: credința că numai sentimentele pozitive trebuie manifestate,
sau, dimpotrivă, că doar cele negative, pentru a ști ce trebuie să îmbunătățeș ti.
Intimitatea psihologică reprezintă nevoia de a comunica, împărtăși și conecta cu o altă ființă
umană prin dezvăluirea caracteristicilor propriului sine, caracteristici semnificative și foarte
personale, cum ar fi speranțele, visele, fanteziile, aspirațiile, dar și propriile îndoieli, nemulțumiri,
temeri, probleme, insecurități, conflicte interioare cu partenerul. Acest tip de intimitate necesită o
mare putere interioară a celui care împărtășește, deoarece el devine în astfel de momente foarte
vulnerabil, dar și o mare capacitate de susținere a cel ui care ascultă pentru a nu -l răni pe partenerul
său. De aceea, încrederea reciprocă este foarte importantă pentru ca această formă de intimitate să
se manifeste.
Intimitatea intelectuală este nevoia de a comunica și împărtăși cu celălalt ideile importante ,
gândurile, credințele. Ea nu presupune intelectualizare sau raționalizare , orgoliu sau demonstrarea
superiorității, sau cererea de laudă și recunoaștere. Toate acestea vor crea distanță între parteneri și
în nici un caz intimitate. Dimpotrivă, ea presupu ne capacitatea unui partener de a vedea lumea prin
ochii celuilalt, indiferent dacă este sau nu de acord cu această perspectivă. Putem spune că este
varianta cognitivă a empatiei.
Intimitatea sexuală reprezintă nevoia de a comunica, împărtăși și exprima cu partenerul
acele gânduri, sentimente, dorințe și fantezii de natură senzuală și sexuală. Ea duce la trezirea
dorinței sexuale, dar nu e obligatoriu să se ajungă la actul sexual. Acest tip de intimitate presupune
săruturi, îmbrățișări, atingeri, dans, jocu ri erotice etc. Evident, ea este conectată profund cu
dragostea erotică, nu cu cea părintească, fraternă, amicală sau cea narcisică. De asemenea, așa cum

spuneam și mai sus, dragostea erotică trebuie să ajungă la maturitate pentru a facilita intimitatea
sexuală.
Intimitatea fizică (nonsexuală) reprezintă nevoia de apropiere fizică de partener, fără a avea
vreo tentă sexuală. Presupune atingere sau simple îmbrățișări, mersul de mână, dans, masaje
nonsexuale etc.
Intimitatea spirituală presupune nevoia de a î mpărtăși partenerului gândurile, sentimentele,
credințele și experiențele referitoare la religie, supranatural și aspectele spirituale ale existenței,
viață, moarte, valori morale etc. Spiritualitatea este o chestiune foarte personală. De aceea, este
nevoi e de o mare deschidere din partea ambilor parteneri pentru a ajunge la acest tip de intimitate,
deoarece ea nu înseamnă că cei doi împărtășesc aceleași valori, idei, practici.
Intimitatea estetică reprezintă nevoia și dorința de a împărtăși cu partenerul s entimentele,
gândurile, credințele, valorile, experiențele pe care persoana le consideră frumoase, la care sufletul
rezonează sau inspiră. Acest tip de intimitate nu se asociază și nu este preludiu pentru nici un alt tip
de intimitate. Este o experiență ca re se trăiește, se împlinește prin ea însăși.
Intimitatea socială și recreațională este nevoia de a se angaja în activități și experiențe
plăcute și de joc cu partenerul. Include activități precum: schimbul de glume și povestiri haioase,
împărtășirea eveni mentelor curente de viață, luatul meselor împreună, practicarea de sporturi și
jocuri, dansatul de plăcere etc. Aceste activități pot include și prieteni comuni sau rude.
Intimitatea temporală implică timpul pe care fiecare partener va dori să îl petreacă zilnic cu
celălalt pentru activități intime. Această cantitate de timp va fi diferită pentru cei doi parteneri.
Pentru unele persoane, 15 -20 de minute pot fi suficiente, în timp ce pentru altele, două ore nu vor fi
suficiente.

2.2 Căsătoria
„Din punct de vedere juridic, căsătoria reprezintă uniunea liber consimțită dintre un bărbat și
o femeie, incheiată cu respectarea dispozițiilor legale, în scopul întemeieri unei familii”(Filipescu.I,
1986 apud Iolanda, Mitrofan și Nicolae, Mitrofan, 1991, p. 68)
Pentru încheierea căsătoriei trebuie respectate cu strictețe anumite condiții de formă,
formalități premergătoare căsătoriei și cele ce privesc solemnitatea încheierii căsătoriei (art. 16
Codul familei apud Iolanda, Mitrofan și Niculae, Mitrofan, 1991, p.68): căsătoria se încheie în fața
delegatului de stare civilă, căsătoria se încheie într -un anumit loc, căsătoria se încheie în prezența
soților care trebuie să exprime personal consimțământul și trebuie încheiată astfel încât să permită
oricărei persoane să as iste. Încheierea căsătoriei constitue punctul de plecare în ceea ce privește
organizarea și desfășurarea vieții de familie.

Căsătoria este calea unor prefaceri psihologice ale personalității, prilejuind „la vremea
amiezii vieții” „metamorfozarea dintr -o stare în care omul e doar unealtă naturii sale instinctuale,
într-o altă stare, care nu mai e unealtă, ci el însuși, rezultat al prefacerii naturii în cultur ă și a
instinctului în spirit” (Jung, 1994, apund Mitrofan, Ciupercă, 2002, p. 23).
Căsătoria este un proces interpersonal al devenirii și maturizării noastre ca personalități, de
conștientizare, redirecționare și fructificare a tendințelor, pulsiunilor și afinităților inconștiente, de
auto-cunoaștere prin intercunoaștere. Scopul ei este „creșterea per sonală” prin experiența
conjugalității și tarentalități ( idem, op. cit ., p.24).
Căsătoria este o „experiență trăită” și care nu poate fi cu adevărat înțeleasă decât din
interiorul trăirii. Adesea parcurgerea unei căsătorii este descoperirea unui drum per sonal, irepetabil.
Pentru că orice căsătorie este o șansă unică, un potențial ce „conține implinirea”, dar nu orice
potențial se transformă automat în realitate.
Jack și Carole Mayhall (1992, apud Mitrofan, 2002, p. 26) încearcă să se apropie de
întelegerea căsătoriei ca de o „uriașă enigmă, un labirint colosal. Ea este agonia acomodării, durerii
și plăcerii, a încântării și dorințelor. Este un amestec de pământ cu extatic, de obișnuit cu romantic.
Vine în valuri, picături și torente. Zilele conțin tunete, raze de soare, grindină, vânt și ploaie.
Nuanțele ei sunt spectrul curcubeului, având predominante de roșu, purpuriu, galben și gri. Este
intimitate, depărtare, apropiere. Este o melodie liniștitoa re, un roman pământesc, un mister obscur,
cea mai mare piesă de pe pământ. Căsătoria constă într -o mulțime de alegeri. Alegi să iubești, să
înțelegi, să te bucuri, sa cunoști. Alegi … căsătoria. ”
Odată ce căsătoria a fost încheiată tinerilor căsă toriți le revin anumite obligații (Iolanda,
Mitrofan, și Niculae, Mitrofan, 1991, p.69) și anume: obligații de natură juridică (obligația de
sprijin material și moral, obligația de fidelitate și de a locui împreună, îndatoriri privind viața
sexuală, obligația de a declara numele pe care s -au învoit să -l poarte), obligații de natură economică
(de a procura împreună anumite bunuri care să fie folosite împreună, utilizarea în comun a
veniturilor fiecăruia și constituirea unui buget de familie) și obligații socialpsiho logice (satisfacerea
nevoii de comunicare, de cunoaștere, de afirmare a eului, a trebuințelor afective).
Căsătoria încheiată cu respectarea tuturor prevederilor legale nu asigură întotdeauna, o bună
funcționalitate a vieții conjugale și familiale, dovada o constituie divorțul principala modalitate de
desfacere a căsătoriei.
Sistemul familial este specific fiecarei societăți. Acesta se bazează pe un sistem de
reglementare a relațiilor dintre bărbați și femei de vârsta matură și dintre aceștia și copii.
2.2.1 Criterii implicați în alegerea partenerului
Alegerea partenerului a fost analizată atât de sociologi cât și de psihologii sociali. Ei au
inventariat un număr mare de criterii care ghidează alegerea partenerului din câmpul persoanelor

eligibile. Aceste cri terii pot intra în funcțiune concomitent sau succesiv și pot avea consecințe
importante asupra atracției, asupra dezvoltării intimității și a sentimentului iubirii mutuale (Turliuc,
2004).
Criteriul proximității fizice . Apropierea fizică și oportunitatea interacțiunilor pe care
aceasta le asigură au un impact important asupra dezvoltării relațiilor intime. Proximitatea conduce
la familiaritatea cu obiceiurile și preferințele celorlalți, iar familiaritatea poate da naștere și, ulterior,
poate spori atracți a.
Calitățile fizice ale persoanei , factor care influențează formarea primei impresii și alegerea
prietenilor. Oamenii tind să asocieze frumusețea fizică cu trăsături caracteriale și cu aspecte
comportamentale pozitive. Din studiul lui K.K. Dion, E. Berche id și E.H. Walster (1972 , apud
Turliuc, 2004 ) rezultă faptul indivizii care sunt atractivi fizic sunt percepuți ca fiind mai sensibili,
mai amabili, mai puternici, mai modești, mai sociabili, mai deschiși sexual, mai fericiți, ca având o
viață mai interesantă și mai mult succes în activitate, decât persoanele mai puțin atractive din punct
de vedere fizic. Aspectul fizic plăcut este “cel mai important determinant al dorinței de a întâlni
partenerul de cuplu din nou” (K.G. Shaver, 1987 apud Turliuc, 2 004). Oamenii preferă persoanele
atractive fizic, dar se așteptă, în același timp, ca acestea să fie mai selective. De aceea, preferința
pentru indivizii atractivi este moderată de teama de a fi respinși. În consecință, oamenii tind să -și
alega ca partener persoanele ce prezintă o atractivitate fizică similară cu cea proprie.
Similaritatea este criteriul analizat în studiile sociologice și indică faptul că factorul cel mai
important al alegerii partenerului este similitudinea variabilelor socio -culturale p recum: originea
socială, școlaritatea, clasa de apartenență actuală, apartenența etnică, religioasă, vârsta, interesele,
atitudinile, proximitatea spațială etc.
Teoria a fost reluată și de psihologi, care consideră că ar trebui să vorbim mai curând de homofilie
sau de tendința de a ne plăcea aceleași lucruri. Aceasta indică faptul că, atracția amoroasă ar fi
determinată de faptul că cei doi parteneri se ghidează după aceleași valori (cred în aceleași lucruri,
au același scop în viață, aceleași gusturi, asp irații și interese), se satisfac reciproc și se
recompensează mutual, dorindu -și continuarea relației.
Complementaritatea este criteriul care prezintă formarea cuplurilor premaritale și maritale
prin relaționarea unor persoane cu caracteristici socio -culturale diferite. nevoile complementare
influențează nu numai alegerea partenerului conjugal, ci și structura relațiilor maritale și a celor
părinte -copil.
Criteriul modelelor interne de atașament a fost accentuat de tot mai mulți cercetători și
clasat în rândul criteriilor importante în “alegerea” partenerului și în stabilirea unei relații intime.
Aceste modele servesc drept ghid în căutarea persoanei iubite. Din această perspectivă, fiecare
dintre noi are tendința de a re -crea în relațiile amoroa se propriul model intim de atașament .

2.3 Concubinajul
Concubinajul sau uniunea consensulă reprezintă un model de asociere, un mod de a trăi
împreună al cuplurilor moderne, în afara contractului căsătoriei. O diferență semnificativă între
aceste cupluri și familia nucleară nu există deoarece partenerii care trăiesc în cadrul uniunilor libere
realizează majoritatea funcțiilor familiei normale.
Cauzele care conduc la formare concubinajului sunt multiple și complexe. Conștientizarea
faptului că uniunea liber ă este un mod mai econimic, mai placut și mai confortabil de a trăi
împreună, ca și dorința de a avea relații intime emoționale nesubordonate vreunui contract legal fac
ca popularitatea acestui mod de viață să crească simțitor, mai ales în ultimii ani. Afi rmarea deplină a
sentimentului libertății și plenarității de manifestare a partenerilor în toate planurile face ca opțiunea
pentru concubinaj să satisfacă nevoia de autonomie. În uniunea liberă, tinerii se angajează în
vederea unei creșteri calitative a re lației spre deosebire de cei care optează pentru căsătorie și care o
fac din cauza presiunii din exterior.
Concubinajul poate fi, deci, o simplă etapă premergătoare căsătoriei. Totuși, realitatea
socială demonstrează că acest stil de viațo se impune tot mai mult ca un model de conviețuire
susceptibil de a se extinde asupra întregii vieți și de a înlocui căsătoria.
Se presupune că opțiunea pentru concubinaj încearcă să satisfacă nevoia de dependență și de
identificare cu cea de autonomie, angajând implic area afectivă plenară, negând aspectul contractual
al relației și și exaltându -l pe cel al libertății de manifestare, pe măsura satisfacției mutuale a
nevoilor autentice de a fi împreună. În viziunea specialiștilor (Coleman, Rotrin apud Turliuc)
avantajele concubinajului ar fi: satisfacție sexuală crescută, un nivel de trai ridicat, posibilitatea
realizării compatibilităților. Principalele dezavantaje sunt: dezinteresul față de funcția reproductivă,
limitarea prematură a experienței întâ lnirilor, perpeturarea rolului tradițional al familiei.

Concluzii
Căsătoria a suferit în ultimele decenii un proces deinstituționalizare – o slăbire a normelor
sociale care definesc comportamentul partenerilor. Aceste schimbări sunt evidente în creștere a
numărului și complexității uniunilor de coabitare și apariția căsătoriei între persoane de același sex.
Concubinajul a crescut rapid în ultimele decenii în ciuda faptului că numeroase studii au
constatat că căsătoria este asociată cu sănătatea și bunăsta rea fizică și psihică7. Aceste conststări i –
au determinat pe unii politicieni să solicite programe care să încurajeze căsători a. De exemplu,
guvernul Marii Britanii condus de David Cameron a adoptat legi fiscale care prevăd reducerea
impozitelor pentru cup lurile căsătorite și intenționează să le extindă în continuare în următorii ani.

7 Perelli -Harris, Styrc, Is marriage or cohabitation better for mental well -being? . ESRC Centre for Population Change ,
articol disponibil pe site -ul :
http://www.cpc.ac.uk/publications/cpc_briefing_papers/pdf/BP32_Is_marriage_better_than_cohabitation.pdf

O astfel de lege este deja implimentată și în alte țări precum: Franța, Germania, Damenarka,
Norvegia ș.a. Aceleași legi prevăd și răsplatirea rolului soțiilor casnice.
Având în vedere creșterea rapidă a concubinajului și schimbarea continua a acestei forme de
conviețuire, a fost important să se revizuiască dacă parteneriatele în general și căsătoria, în special,
continua să ofere beneficii distincte bunăstării.
Rolul coabitării în cursul vieții de familie pare să se schimbe astăzi și devine tot mai puțin
probabil ca uniunile de coabitare să culmineze în căsătorie și mai probabil să se încheie prin
separare8. Însă, din ce în ce mai des se întamplă că concubinii nu sunt numai parteneri, ci și părinți.
Acum, coabitarea pare să aibă efecte benefice asemănătoare cu căsătoria privind bunăstarea
psihologică, sănătatea și relaț iile sociale9. Iar asocierea pozitivă dintre conviețuirea premaritală și
divorț nu mai este valabilă p entru uniunile de coabitare și căsătoriile din prezent (Jose, O’ Leary,
2010 apud L. Brown 2014 ). În consecință, diferențele în calitatea relațiilor de tip concubinaj care au
fost analizate cu câteva decenii în urmă s -ar putea diminua, deoarece coabitarea a devenit mai
răspândită, la fel cum avantajele căsătoriei pare că s -au diminuat ( idem ).
Duăp cum se observă, cercetările au acordat o atenție su bstanțială relației dintre căsătorie și
starea de bine, mai puțin legătura dintre relațiile de cuplu de tip concubinaj și starea de bine. Un
studiu (Braithwaite et.al, 2010 apud Rusu, Mureșan, p. 3) a investigat acest lucru și în concluzie,
datele arată că indivizii impl icați într -o relație se angajează în mai puține comportamente de risc,
deoarece dedică mai mult timpul partenerului, iar cei ce adoptă comportamente de risc (consum
substanță, comportamente sexuale inadecvate) au o sănătate fizică/mentală scă zută și nu își pot
menține partenerii alături .
Prin urmare, putem concluziona, că deși con cubinajul a d evenit mai frecvent și a diminuat
difentețele față de căsătorie, totuși, el rămâme o instituție incompletă în care nici rolurile, nici
așteptările partenerilor nu sunt clar definite și impărtășite 10. Concubinii trebuie să elaboreze în mod
activ norme pentru relațiil e lor și să negocieze rolurile lor de parteneriat. Acest proce s poate
conduce la conflicte și dezacorduri care pot influența calitatea relației.

8 Kennedy, S., & Bumpass, L. (2011). Cohabitation and trends in the structure and stability of children’s family lives .
Paper presented at the Annual Meeting of the Population Association of America, Washington, DC.

9 Musick, K., & Bumpass, L. (2012). Reexa mining the Case for Marriage: Union Formation and Changes in
Well‐being. Journal of Marriage and Family, 74, pp. 1 -18.

10 Cherlin, A. J. (2004). The deinstitutionalization of American marriage . Journal of Marriage and Family, 66, pp. 848 –
861.

Capitolul III
Satisfacția sexuală
3.1 Definirea conceptului de satisfacție sexuală
Exista mai multe defi niții ale s atisfacției sexuale, u na dintre cele mai acceptate definiții a
fost propusă de Lawrance si Byers (1995 , apud Sánchez -Fuentes et al. 2014 ), care a definit -o drept
„un răspuns afectiv care decurge din evaluarea subiectivă a dimensiunilor pozitive și negative
asociate cu relația sexuală. Satisfacția sexuală este o componenta relevantă a sexualității umane ,
considerată ultima etapă de răspuns sexual (Basson, 2001 apud Sánchez -Fuentes et al. 2014 ) și un
drept sexual ( Organizația Mondială a sănătății, 2010).
Satisfacția sexuală sau satisfacerea cererii de sex a unei persoane, este un indicato r
important al unei căsnicii de succes, care duce la sănătatea familiei. Poate fi definită deasemenea,
ca prezența experienței sexuale pozitive și plăcute. Satisfacția sexuală are o relație foarte
importantă cu satisfacția maritală și este esențială pent ru a construi relații de familie puternice și
durabile. Ea afectează gândurile și sentimentele cuplurilor , le influențează direct sau indirect și ajuta
partenerii treacă mai ușor peste multe inconsecvențe și provocări din viața lor. De asemenea,
satisfacția sexuală joacă un rol important în prevenirea comportamentelor sexuale riscante, a
tulburarilor psihice, a crimelor sociale și î n cele din urmămă, a divorțului. Pe de altă parte,
nemulțumirea sexuală a femeilor influențează starea lor de spirit și are o relație semnificativă cu
depresia și alte tuburări psihice (Hajivosough , Tavakolizadeh et al. 2012 ).
Lipsa satisfacției sexuale este mai frecventă la femei comparativ cu bărbații. Acest fapt este
în mare parte influențat de c redințele iraț ionale și tabuuril e culturale impuse feme ilor legate de
activitatea sexuală și modelele parentale care nu iau în considerare nevoile sexuale ale femeilor
(Ramezani , Farahmand et al. , 2012) .
Un studiu narativ care și -a propus să exploreze factorii care afectează satisfacția sexuală la
femei , a anlizat 57 de studii, rezultatele au fost împărțite în patru categorii,11 printre care:
Factori demografici: durata căsătoriei și diferențele de vârstă dintre soți. S -a raportat că
există o scădere a satisfacției sexuale asociată cu vârsta. Se pare că o dată cu cre șterea vârstei,
activitățile sexuale a r fi afectate de noile sarcini care apar în viața femeilor, cum ar fi îngrijirea
copiilor și alte responsabilități în familie (Bartle -Haring et al. , apud Shahhosseini et al. , 2014 ). De

11 Shahhosseini, Zohreh; Gardeshi, (2014), A review of affecting factors on sexual satisfaction in women . Materia socio –
medica, Volume 26, Issue 6, Page 378

asemenea, un nivel mai ridicat al satisfacției sexuale a fost raportă la femeile cu o diferență de
vârstă cu soțul de 5 -6 ani. Studiile care au analizat relația dintre nivelul de educație și satisfacția
sexuală au indicat că femeile cu studii superioare exprimă un nivel mai ridicat al satisfacției
sexuale. Această constatare se poate dat ora cr eșterii cunoștințelor persoanelor, care la rândul lor își
pot schimba atitudinea personală față de sex și satisfacție sexuală ( idem ). Același studiu a r elatat că
femeile care sunt angajate în câmpul muncii au au prezentat un nivel mai ridicat al satisfacției
sexuale decât femeile casnice. Femeile ca re lucrează au mai multă independență financiară, mai
multă încredere în sine și prin urmare se simt mai mulțumite de viața lor sexuală.
Factori patofiziologici: bolile cronice și orice variație a nivelului hormonal pot afecta
diferite aspecte ale vieții sexuale. Efectele diabetului asupra libidoului și lubrifierii vaginale duce la
reducerea satisfacției sexuale12. Debutul menopauzei la femei, prin schimbări hormonale majore
este un alt factor care afectează satisfacția sexuală. Între timp, un alt studiu, sugerează că deși odată
cu înaintarea în vârstă scade frecvenț a activităților sexuale totuși, satisfacția sexuală crește la
femeile care îș i evaluează pozitiv partenerul și au mai mult confort în viața lor , sunt mai mulțumite
de activitatea lor sexuală c hiar dacă dorința sexuală și lub rifierea vaginală sunt scăzute
(Shahhosseini et al., 2014).
Factori psihologici: în majoritatea studiilor, sănătatea psihică este unul dintre cei mai
importanți factori care pot influența satisfacția sexuală. Alți factori care sunt asociați cu satisfacția
sexuală sunt stima de sine, empatia, depresia, anxietatea etc.
Factori socio -culturali: satisfacția sexuală necesită abilități de comunicare interpersonală,
aptitudini sociale și de rezolvare a conflictelor. Iar o educație sexuală adecvată va duce la creșterea
satisfacției sexuale (Bartle -Haring et al. , apud Shahhosseini et al. , 2014 ). Factorii cum ar fi statutul
socio -economic al cuplurilor precu m și relațiile cu familia extinsă ar putea contribui la conflictul
marital și satisfacția sexuală. Diferențe de con vingeri și atitudini în diverse comunită ți și bazate pe
contexte rasiale, etnice, religioase, culturale, precum si tabuurile socio -culturale referitoare la sex
sunt factori importanți care afectează satisfacția sexuală (Ramezani ,Farahmand , Mehrabi et al. ,
2012) .

12 . Enzlin P, Mathieu C, et al. , (2002 ), Sexual dysfunction in women with type 1 diabetes a controlled study . Diabetes Care. 2002;
pp. 672-677.