Stiluri Si Figuri Retorice Utilizate In Publicitatea Politica

Stiluri și figuri retorice utilizate în publicitatea politică

Rezumat: Prin intermediul acestei lucrări am vrut să arăt care este importanța stilurilor si figurilor retorice folosite in publicitatea politică românească și cum sunt folosite ele în diferite contexte.

Lucrarea de față este structurată în 4 capitole. Primul capitol cuprinde o introducere sumară cu principalele teme abordate. Cel de-al doilea capitol cuprinde o prezentare a conceptelor operaționale folosite în analiza comunicării publicitare din domeniul politic. În al treilea capitol este prezentat discursul publicitar politic , pornind de la ideea ca acesta presupune interferența strategiilor și a metodelor specifice comunicării publicitare cu cele ale comunicării politice. În partea a doua a celui de-al treilea capitol am analizat o serie de figuri retorice prezente in spațiul românesc precum si aspecte retorice și pragmatice întâlnite în publicitatea politică.

În ultimul capitol am realizat un studiu de caz în vederea stabilirii particularităților și a formelor de manifestare a textelor publicitare de pe blogurile politice românești.

Cuvinte cheie: figuri retorice, semiotică, politică, publicitate

Cod JEL: M37 – Advertising

Introducere

În discursul politic românesc de astăzi, a avut loc o transformare semnificativă a mijloacelor tradiționale de persuasiune. Aceste modificări sunt explicabile daca ținem cont de faptul ca publicitatea funcționează conform unui principiu care presupune adecvarea mijloacelor persuasive la așteptările și nevoile publicului consumator. Publicitatea politică invadează în timpul campaniilor electorale viața cotidiană a cetățenilor și, pentru a câștiga votul acestora, ea apelează la forme argumentativ-persuasive dintre cele mai diverse și subtile. Componenta verbală a acestor forme de publicitate politică, axată cu precădere pe mecanisme retorice si argumentativ-persuasive, este abil împletită cu componentele iconice și cele audio-vizuale, axate mai degrabă pe manipularea culorii, a dimensiunii textului însoțitor, a imaginii de televiziune (unghi de filmare, mișcări ale camerei, iluminare, joc de cadre, etc. ).

Putem menționa că publicitatea politică din România este în acest moment în formare, că spațiul însuși de formare, de manifestare a acestui domeniu extrem de vast este instabil și, ca atare, segmentul de limbaj analizat este fluctuant și în permanentă transformare. Nu încape îndoială că studii ulterioare axate asupra aceluiași domeniu vor scoate la iveală o utilizare diferită a resurselor limbii chemată să răspundă cerințelor unei mase largi de receptori.

Considerăm că permanenta transformare a comunicării publicitare din domeniul politic poate fi pusă în relație cu dinamica fără precedent a noilor forme de comunicare prin Internet si cu globalizarea lingvistică. De la formele simple, apropiate de discursul oral (sloganul), până la formele complexe, mixte, de interferență a semnului iconic cu cel lingvistic și cu cel acustic, dar și a vizualului cu auditivul (afișul/ posterul electoral, scrisoarea electorală, spotul, comunicarea de tip graffiti, etc.), mesajul publicitar din domeniul politic impune o permanentă reevaluare a modului în care acesta servește “comercializării politicului” și creării imaginii simbolice a candidaților politici.

Situate în spațiul de interferentă a multor discipline (stilistica, retorica, psihologia, sociologia, marketingul politic), mesajele publicitare necesită o analiză din diferite perspective. Îmbinarea elementelor verbale cu cele iconice în cadrul discursului publicitar reclamă abordarea acestui aspect din perspectivă lingvistică și semiotică.

Comparate cu formele tradiționale de publicitate (afișe, scrisori electorale), noile specii publicitare de tip graffiti, spot sau texte publicitare online reflectă adaptabilitatea si creativitatea fenomenului publicitar.

În cel de-al doilea capitol, intitulat „Stilul limbajului și discursul publicitar” cuprinde o prezentare a conceptelor operaționale folosite în analiza comunicării publicitare din domeniul politic. Regăsim o serie de definiții ale termenului discurs precum și o analiză din punct de vedere semiotic, dar și din perspectivă retorică, pragmatică și stilistică.

În al treilea capitol intitulat „Limbaj și discurs publicitar în domeniul politic” este prezentat discursul publicitar politic, pornind de la ideea că acesta presupune interferența strategiilor și a metodelor specifice comunicării publicitare cu cele ale comunicării politice. Capitolul include și o prezentare a trăsăturilor discursului politic precum și criterii de tipologizare a acestui gen discursiv.

În partea a doua a celui de-al treilea capitol am analizat o serie de figuri retorice prezente în spațiul românesc precum și aspecte retorice și pragmatice întâlnite în publicitatea politică.

În capitolul al patrulea am realizat un studiu de caz intitulat „Caracteristici și aspecte retorice ale textelor publicitare din blogurile politice” în vederea stabilirii particularităților și a formelor de manifestare a textelor publicitare de pe blogurile politice românești.

Stilul limbajului și discursul publicitar (limbaj – discurs – text publicitar)

Conceptele “limbaj, discurs, text”, aspecte terminologice de bază pentru analiza limbajului publicitar în domeniul politic, au constituit, în ultimele decenii, obiectul de studiu al lingvisticii, dar dat fiind că s-a observat că noțiunile de „text” și „discurs” se suprapun și se deosebesc în același timp, înlocuind adesea conceptul de „ limbaj”. Cu toate că aceste concepte sunt vehiculate în lingvistică de câteva decenii, specialiștii în domeniu nu au ajuns la o delimitare noțională distinctă, fapt care explică multitudinea de definiții date acestor fenomene controversate.

Conform unor specialiști conceptul de discurs a început să înlocuiască noțiunea slabă și imprecisă de limbaj, sensul discursului fiind acțiunea și procesul, în timp ce limbajul pare să se refere la lucruri (Fiske 2000: 113). Noțiune mai cuprinzătoare decât cea de discurs, limbajul presupune interacțiunea anumitor factori lingvistici și extra-lingvistici. Discursul reprezintă, din această perspectivă, o formă de manifestare a limbajului și o manieră de a înțelege limba.

Principalele direcții trasate de studiile lingvistice moderne despre discurs demonstrează accepțiile complementare și uneori chiar contradictorii ale termenului. Cea mai elaborată definiție a conceptului, formulată exclusiv din perspectivă lingvistică, consideră discursul „în sens larg, o secvență continuă de propoziții sau fraze, structurată și coerentă, dar și cele mai diverse forme de utilizare ale limbii scrise și orale, dialogice si monologice”, în timp ce, „în sens restrâns, acesta desemnează o actualizare a textului, un eveniment comunicativ, manifestat printr-un comportament lingvistic” (DȘL 2005:184).

În raport cu enunțul, discursul este definit ca „ o unitate lingvistică maximă: el are un sens deplin și corespunde unei situații comunicative complet dezvoltate. Discursul se compune din enunțuri care sunt grupuri de fraze pronunțate de o singura persoană și delimitate de tăceri, pauze precise, sau enunțuri emise de alte persoane; vin, în fine, frazele, care sunt unități sintactic încheiate. Cât despre elementele mai mici (cuvinte, foneme, etc.) , ele nu au autonomie în ceea ce privește discursul. Firește discursul poate fi constituit dintr-un enunț; iar acesta dintr-o singură frază.” ( Serge 1986: 328 ).

Din aceeași perspectivă, discursul este o unitate de comunicare aflată în relație de subordonare față de un gen discursiv specializat (fie roman, articol de ziar, prospect turistic, etc.). (Rovența- Frumușani 2004:64) .

Prin urmare, din punct de vedere pragmatic, discursul reprezintă „o enunțare ce presupune un locutor și un auditor, precum și intenția locutorului de a-l influența pe celălalt într-un mod sau altul” . (Benveniste 2000: 230).

Din punct de vedere semiotic – funcțional, discursul poate fi definit ca „ totalitatea faptelor semiotice (relații, unități, operații, etc.) situate pe axa sintagmatică a limbajului pentru a desemna și procese semiotice non-lingvistice” . (Greimas, Courtes 1979: 102)

Relevante pentru analiza discursului și pentru comparația limbaj vs. discurs și text publicitar sunt și trăsăturile distinctive ale conceptului menționate de studiile pragmatice asupra discursului (Maingueneanu 2007:47-49).

a) Discursul este o organizare transfrastică; el mobilizează structuri superioare celor ale frazei cum ar fi acelea ale genurilor de discurs, astfel de unități complete sunt și proverbiale și interdicțiile, considerate discursuri, în ciuda faptului că ele nu sunt constituite decât dintr-o singura frază.

b) Discursul este orientat. Proces derulat în timp, discursul este contruit și în funcție de finalitatea vizată de locutor.

c) Discursul este o formă de acțiune. În concepția teoreticienilor actelor de limbaj J. L. Austin (1962) și J. R. Searle (1972), orice enunț constituie un act ilocuționar (o promisiune, o sugestie menite să schimbe situația inițială). La un nivel superior, aceste acte elementare se integrează în enunțuri mai vaste, cum ar fi genurile de discurs. Activități de comunicare verbală, aceste acte de limbaj sunt inseparabile de activitățile nonverbale.

d) Discursul este interactiv. Interactivitatea presupune mereu prezența unei alte instanțe, căruia locutorul i se adresează și, în funcție de care, acesta își formulează discursul. În calitate de act de limbaj interactiv, discursul este un schimb, explicit sau implicit, între mai mulți locutori, virtuali sau reali. Formulat în prezența sau în absența unui destinatar, discursul reprezintă o interactivitate constitutivă. Deși conversația este forma cea mai evidentă a acestei interactivități, deoarece locutorii enunță și țin cont de reacțiile imediate ale interlocutorilor, totuși există numeroase alte forme de enunțare care iau forma discursurilor.

e) Discursul este prins într-un interdiscurs. Discursul nu are sens decât în interiorul unui univers în care circulă o infinitate de discursuri, printre care trebuie să-și definească statutul. Fiecare tip de discurs stabilește numeroase relații discursive în interiorul acestui sistem vast și, de aceea, până și analiza celui mai mic enunț trebuie să ia în considerare raporturile acestuia cu alte forme discursive care îl comentează, îl ironizează, îl parodiază, îl citează.

f) Discursul este contextualizat. Nu există discurs fără context, căci acesta nu este doar un cadru, un decor, ci el interacționează cu discursul care se construiește în interiorul său. În plus, discursul poate crea un context, pe care îl și modifică în cursul enunțării.

g) Discursul este asumat; el este atribuit unei instanțe care este, în același timp, sursă a reperelor personale, temporale, spațiale și care arată ce atitudine adoptă față de enunț și față de interlocutor.

h) Discursul este condus de norme. Ca orice comportament social, discursul se supune unor norme specifice, justificându-și modul de a se prezenta în formele respective. Orice act de vorbire implică norme particulare, iar participanții la activitatea de vorbire împărtășesc un ansamblu de norme specifice genului de discurs. Subliniind particularitatea discursului de a fi o realizare individuală a limbii, Emile Benveniste (1974: 46) distinge între discurs și text, între enunț și enunțare afirmând că enunțarea presupune conversia individuală a limbii în discurs.

Alți specialiști în domeniu identifică aspecte particulare ale fiecărui concept și plasează cei doi termeni în raport de sinonimie parțială: „pentru a desemna produsul verbal, lingviștii nu dispun numai de termenul discurs, ei recurg, de asemenea, la enunț, la text, care au diferite definiții” (Maingueneau 1991: 98). Astfel, dacă pentru unii cercetători, textul este exclusiv discursul scris, pentru alții, textul scris sau oral este echivalent cu discursul.

Teoria enunțării formulată de E. Benveniste (1974), conform căreia discursul este un enunț sau un ansamblu de enunțuri în situație de comunicare, stă la baza considerațiilor privitoare la influența exercitată de contextul socio-cultural și de componentele sale (context verbal, referențial, situațional, acțional și psihologic) asupra discursului. Din perspectiva condițiilor de generare și a rezultatului acestui proces, discursul este definit ca „un proces premergător produsului obținut care este textul scris sau oral” (Rovența-Frumușani 2004: 69). Astfel, deoarece este modelat de o anumită epistemă și deoarece vizează o anumită finalitate determinată de rolurile agenților discursivi, discursul trebuie analizat în situația de comunicare, luând în calcul elemente precum: emițătorul / receptorul, indicii temporali și spațiali ai acțiunii, intenția comunicativă a emițătorului, tema discursului.

Discursul publicitar – abordare multidisciplinară

Făcând parte din strategiile comunicării persuasive, discursul publicitar reprezintă un gen discursiv ce se impune din ce în ce mai pregnant în societatea contemporană. Dinamica ascendentă a discursului publicitar în spațiul public actual nu coincide însă cu o creștere semnificativă a numărului de studii consacrate acestui fenomen în lingvistica românească, mai ales în ultimii ani. Majoritatea studiilor închinate publicității sunt axate pe tratarea globală a acestui fenomen (strategiile de promovare, codurile iconice, sunetul, textul), problemele de limbă ocupând în ansamblul lucrărilor doar un spațiu limitat.

Punct de referință în numeroase discipline și utilizând concepte din domenii precum: lingvistica, stilistica, retorica, pragmatica, sociologia, filosofia, psihologia și estetica, discursul publicitar cunoaște încercări de definire dintre cele mai diverse, tocmai datorită situării sale într-un spațiu de interferență.

Acceptat sau nu ca tip discursiv distinct de către specialiști, discursul publicitar se plasează în proximitatea discursului persuasiv și argumentativ, fiind considerat, cel mai adesea, o categorie aparte a discursului publicistic (Stoichițoiu-Ichim 1997: 51).

Controversele legate de particularitățile distinctive ale acestei tip discursiv sunt consecințe ale absenței unei tradiții în comunicarea publicitară, perioada anterioară anului 1989 fiind mai săracă în mesaje publicitare. Renunțarea la stilul birocratic, oficial, specific limbajului publicitar de dinainte de 1989 și adoptarea strategiilor specifice formelor occidentale contemporane au creat condițiile necesare apariției unor modele publicitare proprii, în concordanță cu situațiile și mentalitățile locale (Zafiu 2001: 108). Era firesc ca revirimentul textului publicitar să aducă și o modernizare a mecanismelor argumentative și persuasive exploatate cu finalitate practică. Astfel se explică și proliferarea limbajului cotidian în publicitate și tendința de marcare a autenticității elementului promovat prin limbajul inedit bazat pe jocuri de cuvinte și pe alăturarea termenilor regionali, populari, argotizați cu cei neologici.

Discursul publicitar din perspectiva semiotică

Din perspectivă semiotică, discursul este o unitate transfrastică, diferită de „text” care poate fi și o singură unitate sintactico-semantică, nestructurată neapărat asemenea unei propoziții. În aceeași direcție de interpretare se înscrie și definiția, conform căreia discursul reprezintă un sistem de macro-unități semnificante, „structuri fizice făcute să întruchipeze idei în sens semiotic” (Deely 1997: 50).

Abordarea semiotică a discursului publicitar are în vedere conceperea acestei forme discursive asemenea unui construct mixt sau eterogen, bazat pe interferența a două componente: verbală și nonverbală. Dacă constituenții verbali sunt, de cele mai multe ori, caracterizați prin caracterul univoc, constituenții nonverbali se caracterizează prin plurivalență senzorială (vizuală, auditivă, eventual olfactivă, gustativă sau tactilă), trăsătură conferită de canalul de transmitere al reclamei (Cvasnii-Cătănescu 2002: 299).

Sincretismul imagine / text în „hiperstructura publicitară” instaurează o nouă retorică lingvistică și iconică, marcă de specificitate a discursului publicitar. Analizând statutul semiotic al discursului publicitar, R. Lindekens (1975) subliniază că „acesta presupune existența unui ansamblu, într-o manifestare procesuală, redată lingvistic printr-o sintagmatică”, fapt care determină structurarea textului publicitar asemenea unei „manifestări lineare organizate în unități frastice, referindu-se la un real preexistent” (Marcus 1985: 268).

În structura semiotică a textului publicitar, cei doi constituenți (lingvistic și iconic) joacă roluri specifice, facilitând înțelegerea mesajului. Analizând modul în care ia naștere sensul global al contextului publicitar, H. Plett (1983: 116) demonstrează că proximitatea interrelației imagine – text oferă „indicii asupra conținutului de adevăr al unui text”. Apariția semnului lingvistic determină și o percepție a obiectului figurat iconic (care poate fi prezent sau absent din constructul publicitar). Același proces de reconstrucție mentală a produsului publicitar se poate realiza și prin obiectul iconic, dacă constituentul lingvistic este absent.

Lipsa unuia dintre constituenții textului publicitar (lingvistic, plastic sau iconic) determină însă o semantizare puternică a elementului prezent, astfel încât să se poată suplini absența celeilalte componente și să se păstreze caracterul eterogen al contextului publicitar. Interrelația imagine – text, stabilită în structura mesajului publicitar, pune în evidență sensul global unic formulat de acest tip discursiv. „Punerea în discurs se analizează ca interacțiunea a două dimensiuni ale limbajului: dimensiunea figurativă, descriptivă și reprezentativă a lumii și dimensiunea tematică, clasificatoare și categorizantă” (Greimas, Courtès 1979: 69).

Studiul semiotic al discursului publicitar care propune o analiză unică a izomorfismului imagine – text a impus sintagme pe care le vom folosi și noi în analiza limbajului publicitar: „discurs imagistic”, „discurs vizual”, „iconotext publicitar”. Apariția acestor concepte este strâns legată de conceperea imaginii publicitare ca pe un text. De altfel, analiza semiotică a mesajelor publicitare demonstrează că și imaginile publicitare fac uz de tehnici specifice limbajului verbal.

Discursul publicitar din perpesctiva retorică

Retorica a fost asociată de către Aristotel cu o tehnică discursivă care exploatează forța cuvintelor de a convinge de justețea unei afirmații. Aplicând principiile retoricii la teoria argumentării, Ch. Perelmann (1977: 177) susținea că orice discurs care acționează asupra auditoriului în vederea impunerii unei anumite convingeri reprezintă obiectul de studiu al retoricii.

Astfel, în Antichitate, retorica era clasificată în trei genuri discursive: genul judiciar (în care oratorul se apără sau acuză, făcând apel la o pledoarie axată pe trecut), genul epidictic (în care oratorul elogiază sau blamează faptele contemporanilor, axându-și pledoaria pe prezent) și genul deliberativ (în care oratorul susține sau combate o cauză, orientându-și pledoaria către viitor). În limbajul actual, genul epidictic se identifică, într-o mare măsură, cu discursul publicitar, acesta din urmă adoptând ca strategie discursivă centrală elogiul unui produs și critica / respingerea celorlalte.

Discurs al virtuozității în exprimare, în care oratorul face apel la numeroase figuri retorice ale amplificării (hiperbola, metafora, repetiția, etc.), genul epidictic corespunde unui subtip discursiv din ce în ce mai prezent în spațiul public contemporan. Legătura stabilită între forma tradițională retorică epidictică și forma modernă publicitară este marcată și de schema argumentativă adoptată de ambele tipuri discursive. Echivalarea celor două tipuri discursive este justificată și de faptul că ambele plasează în centrul argumentării arta persuasiunii.

Retorica publicitară își pierde finalitatea și conduce la o receptare superficială a mesajului său dacă eludează obligativitatea de a obține un efect asupra publicului-țintă: acela de a îndemna la actul cumpărării / alegerii / votării.

Având întotdeauna în vedere receptorii, discursul retoric publicitar utilizează atât formule imprecise de adresare către publicul-țintă prin pronume de persoana a doua (tu / voi), cât și determinanți clar desemnați printr-o atentă selecție după categoriile sociale, de vârstă sau de orientare politică / culturală. Utilizarea figurilor discursive este esențială pentru textul publicitar care urmărește cu obstinație originalitatea.

Mizând pe emoționarea receptorilor în vederea determinării unei acțiuni imediate, discursul publicitar utilizează enunțuri seductive, ludice, încărcate de pathosul rostirii, în vederea obținerii consensului și a adeziunii la ideile enunțate.

Discursul publicitar din perpectiva stilistică

Discursul publicitar a fost definit, din perspectivă stilistică, ca „un subcod aparte al stilului publicistic (gazetăresc), cu care are același set de funcții (în termenii teoriei lui Roman Jakobson), precum și o serie de strategii discursive, pe lângă altele specifice” (Stoichițoiu Ichim 1997: 51). Pornind de la ramificarea limbii comune în diverse stiluri, prin raportare la profesiuni diferite, la categorii sociale sau la canalele de transmitere, vom încerca să prezentăm, fără pretenția exhaustivității, câteva direcții de cercetare asupra discursului publicitar, văzut ca un mesaj specific pentru un stil aparte: stilul publicistic.

Încadrat alături de stilul administrativ, tehnico-științific, beletristic și cel colocvial în sistemul stilurilor funcționale, stilul publicistic este folosit în toate mediile de informare și utilizează orice mijloc lingvistic care poate căpăta funcție persuasivă (lexic figurat, digresiuni, satiră, ironie, mijloace directe, etc.).

Plasat în sistemul amplu al nivelelor stilistice ale limbii, stilul publicistic este definit ca o „ expresie a publicizării, a interpretării pentru public, a vieții social-politice și cultural- științifice, naționale și internaționale .” (Irimia 1986: 185). Integrarea sa în categoria stilurilor colective determină centrarea stilului publicistic pe funcția conativă, de menținere a relației dintre emițător si receptor în comunicare.

Din aceasta perspectivă, stilul publicistic se individualizează printr-un caracter bipolar:” în sine” (comunică date despre realitate), dar și în raport cu protagoniștii (prin nota persuasivă si semantică inclusă în mesaj). Întemeierea atitudinii publicistului pe funcția informativă și pe cea persuasivă, coroborată cu interpretarea textului lingvistic printr-un raport variabil între funcția referențială și cea conativă (Irimia 1999: 166) conferă textelor redactate în stil publicistic aspectul unui hibrid lingvistic complex, aflat la granița mai multor variante de texte.

Aparținând clasei stilistice publicistice, discursul publicitar se bucură de „libertățile” limbajului artistic care poate construi un edificiu lingvistic inedit pentru referenți cunoscuți de public, însă revizuiți într-o lumină nouă, grație normelor stilistice angrenate în demersul retorico-persuasiv. Astfel, expresivitatea, proprietatea, corectitudinea, precizia și puritatea reprezintă condiții de bună transmitere a mesajului publicitar, a cărui claritate depinde de puterea expresivă a limbajului.

Discursul publicitar din perspectivă pragmatică

Discursul publicitar nu se poate realiza fără abordarea pragmatică a acestui fenomen lingvistic atât de bine ancorat în strategiile persuasive și argumentative. Aplicarea șablonului schemei clasice a comunicării la discursul publicitar, potrivit căreia un emițător transmite un mesaj către un receptor prin intermediul unui canal, iar mesajul este formulat într-un cod și se regăsește într-un anumit context comunicațional, relevă câteva trăsături distinctive ale acestui tip de discurs.

În studiile dedicate strategiilor persuasive utilizate in discursul publicitar se evidențiază orientarea limbajului mixt, bazat pe interferența dintre cuvânt si imagine, înspre un destinatar dorit „Discursul publicitar se realizează printr-o comunicare de tip non – reciproc, direcționată dinspre un emițător situat pe o poziție de autoritate, ca deținător exclusiv al informației, spre un destinatar cu rol pasiv. Discursul publicitar nu se adresează unui receptor individualizat, ci unui public conceput ca entitate colectivă și eterogenă.” (Stoichițoiu Ichim 1997:52).

Structura complexă a elementelor componente ale enunțului publicitar este dată și de pendularea acestui tip discursiv între poli opuși pe axa persuasiunii și argumentării numite de Adriana Stoichițoiu – Ichim (1997 :53) „tensiuni interne specifice” discursului publicitar, dihotomiile spontan-elaborat, rațional – emotiv, previzibil-stereotip – imprevizibil/inovator configurează într-un mod aparte arhitectura simbolică a acestui edificiu discursiv.

Perspectiva pragmatică asupra discursului publicitar plasează în centrul analizei ideea că trăsătura de bază a reclamei este persuasiunea. Existența în orice mesaj publicitar a unei formulări implicite de îndemn la achiziționarea unui produs/ la votarea unui candidat politic justifică abordarea preponderent pragmatică a publicității din studiile de specialitate. Modul în care un discurs publicitar ajunge să-l convingă pe receptor să aleagă un produs, să voteze un om politic este o problemă care ține de domeniul pragmaticii. „Studiind limba ca acțiune și interacțiune comunicativă, această nouă disciplină își propune să urmărească efectele contextului situațional asupra enunțului.” (Cîrnu 2004: 16)

Relația dintre participanții la comunicare, formularea enunțului publicitar în concordanță cu contextul comunicațional conferă perspectivei pragmatice omogenitate, disciplină studiind îndeosebi semnele lingvistice și finalitatea persuasivă vizată. Decodarea discursului publicitar a cărui constantă este funcția persuasivă este posibilă atât datorită emițătorului cât și receptorului. Astfel, receptorul înțelege că i se oferă posibilitatea de a cumpăra un produs, de a vota un om politic, iar emițătorul are misiunea de a stârni curiozitatea și interesul destinatarului pentru a-și prezenta cât mai atractiv produsul promovat.

Limbaj și discurs publicitar în domeniul politic

Stabilirea caracteristicilor de bază ale comunicării publicitare, în general, și ale publicității politice, în particular, drept cadru general al limbajului publicitar politic, permite iderntificarea unor subtipuri ale limbajului și discursului publicitar, după domeniul de manifestare: economic, politic, cultural, etc. Varianta discursului publicitar în domeniul politic se distinge prin câteva particularități conferite de formele de manifestare, obiectivele diferite stabilite de locutori, etc. Din aceasta perspectivă, studiul mecanismelor complexe ale publicității politice necesită o abordare interdisciplinară, în care lingvistica să conlucreze cu retorica, publicistica, politologia, sociologia și estetica.

O etapă importantă în realizarea publicității în domeniul politic este folosirea limbajului cu scopul de a câștiga adeziunea publicului la ideile politice enunțate. Astfel, avem în vedere definirea discursului publicitar în raport cu discursul politic.

Cadru general de manifestare a publicității politice, limbajul mediază interacțiunea om politic-cetățean, transmițând, în același timp, și o atitudine față de receptarea mesajului. Proces complex, în care persuasiunea deține un rol major, limbajul publicității politice reprezintă un sistem de comunicare înzestrat cu capacitatea de a transmite informație simbolică.

Considerații generale ale discursul publicitar la interferența comunicării publicitare cu cea politică

Definirea discursului politic impune luarea în considerare a structurii sale mixte, rezultată din îmbinarea particularităților comunicării publicitare cu cele ale comunicării politice.

Subliniind această dualitate constitutivă, cercetările de specialitate au propus încadrarea noii forme de discrus în diverse tipare tipologice. Se are în vedere ordonarea discursului publicitar în funcție de caracteristicile enunțării (DȘL 2005: 184), care distinge între: a) discursul centrat asupra emițătorului (monolog) și cel focalizat asupra destinatarului (dialog); b) un discurs autonom în raport cu situația de comunicare (de ex. discursul științific) și cel dependent de situație (de ex conversația); c) discursul sărac în indicații asupra enunțării și cel care se referă continuu la enunțare, precum și tipologia discursivă axată pe intenția comunicativă a emițătorului asociată cu sectoarele de activitate socială (Maingueneau 2007:31) care diferențiază discursul politic de cel administrativ, științific, didactic, mediatic și publicitar.

Caracterizat prin varietatea strategiilor de valorizare a candidatului politic și de seducție a publicului, prin enunțuri în a căror textură sunt strecurate cu abilitate mesaje cu puternică încărcătură simbolică, discursul publicitar optează pentru exprimarea inedită a unor adevăruri unanim acceptate și vehiculate. În opinia specialiștilor, succesul publicității ar mai putea fi explicat și prin apelul la afecte (speranță, nevoi) și prin existența unor reminiscențe ale miraculosului și magicului în viața adultă. De aceea „publicitatea pare să opereze o regresie (sau progresie) către dimensiunea mitică”. (Rovența-Frumușani 2004: 139). În consecință acest tip discursiv se caracterizează prin: complementaritatea codurilor semiotice ( utilitar, commercial, socio-cultural, mitic), intertextualitatea și diversitatea interacțiunilor discursive.

Discursul publicitar politic reprezintă un tip distinct al comunicării publicitare, care utilizează o gamă variată de mijloace de comunicare în masă, cu scopul de a promova o imagine favorabilă a unui candidat politic pentru a atrage sentimentele pozitive ale electoratului (Lilleker 2006: 147). Pornind de la conceptul-cheie al publicității care constă în atribuirea de semnificație unor produse/evenimente necunoscute publicului (McNair 2007: 31) și coroborând această trăsătură cu marca de individualitate a politicii care constă în finalitatea persuasiv-practică, ajungem la concluzia că un discurs publicitar politic joacă un rol primordial în adeziunea publicului la imaginea promovată. Elementul comun celor două tipuri de discurs: publicitar și politic este eficacitatea persuasivă, strategiile prin care se poate câștiga adeziunea receptorului la o idee propusă și capacitatea unui individ de a-și determina semenii să acționeze în sensul pe care acesta îl dorește.

Avantajele utilizării unui discurs publicitar politic se manifestă pe mai multe planuri de semnificație (Beciu 2002:99-100):

a) Transmiterea detaliilor semnificative de la emițător la receptor îndeplinește condițiile autonomiei și fidelității;

b) Comunicarea publicitar-politică este un act tranzacțional;

c) Textul publicitar politic conține adesea un avertisment legat de pericolul acordării unui vot negativ candidatului/partidului politic promovat, însoțit de o promisiune de satisfacere a așteptărilor publicului.

Trăsăturile de bază ale unui discurs publicitar politic de succes sunt următoarele:

Impactul dramatic;

Atragerea interesului și al complicității publicului;

Folosirea unor teme, motive familiare și relevante pentru produsul promovat;

Axarea pe oameni, pe viața lor și nu pe imaginea acestora de actori politici;

Simplicitatea și transmiterea unui mesaj ușor de înțeles.

Discursul publicitar politic – discursivitatea necesară și continuă

Raportate la categoriile de discurs politic (discurs politic oficial, electoral, instituționalizat, democratic-totalitar, direct-mediat), strategiile discursului publicitar variază în funcție de rolurile instituționale ale interlocutorilor, dar și de scopurile urmărite de fiecare participant la actul comunicativ.

Definit în moduri dintre cele mai variate de literatura de specialitate, discursul politic se distinge prin câteva trăsături specifice comune cu cele ale discursului publicitar. O teorie pornește de la premisa că discursul politic aparține tipului de texte instituționalizate de comunicare, de la care preia toți parametrii situației de comunicare. În raport cu celelalte tipuri de discurs, textele politice se disting îndeosebi prin convenționalitate: „Un discurs este politic atunci când evaluează situații de interes public. Orice discurs politic funcționează pe baza unei argumentații convenționale care justifică, pe de o parte, rolul instituției și, pe de altă parte, imaginea publică a celui care reprezintă instituția” . (Beciu 2000: 42)

Ceea ce face un discurs să fie politic este folosirea limbajului cu scopul de a legitima acțiunea puterii. În această tendință se înscrie și considerația că aparține politicului „orice discurs care are un scop politic, care poate influența un proces politic” (Cmeciu 2005: 61). Eficiența unui discurs politic este conferită și de axarea pe ficțiunea prezenței atât a contracandidaților, cât și a auditoriului, fiecărei instanțe corespunzându-i strategii specifice între consens și dezacord.

Constituit dintr-o succesiune de secvențe narative, retorice, descriptive, argumentative, și explicative, discursul politic apelează la strategii de seducție și persuasiune, care, strecurate în text sub aspectul textelor informative, exprimă lupta pentru putere a oamenilor politici. În vedere câștigării legitimității necesare pentru menținerea ordinii publice în societate, se folosesc „strategii defensive sau ofensive, orientate către contracandidați, îmbinate cu strategii persuasive, direcționate către electorat” . (Cmeciu 2005: 56)

Trăsăturile discursului politic care se prezintă ca posibile criterii de tipologizare a acestui gen discursiv pot fi sintetizate astfel:

Discursul politic vizează adoptarea de către publicul receptor a unei anumite aittudini față de fluxul informațional conținut în mesajul transmis.

Intenționalitatea comunicativă se axează pe principiul credibilității și nu pe adevăr.

Eficacitatea discursului politic este judecată în termenii deciziei pe care o ia publicul receptor în raport cu situația publică expusă.

Discursul politic reprezintă un proces comunicativ complex în care ansamblul strategiilor sunt subscrise unui program strategic de câștigare a încrederii auditoriului.

Funcția principală a discursului politic este persuasiunea.

Orice discurs politic este condiționat de realitatea istorică în care este formulat. Contextul social-istoric supus unei schimbări permanente determină articularea specifică a discursului politic. Acesta face ca discursul politic să fie „ recunoscut de către societate ca fiind constitutiv pentru un anume text, într-n anume loc, la un moment dat, într-o anumită situație” (Plett 1983: 85).

Aspecte pragmatice și discursive ale publicității politice

Dimensiunea pragmatică a textului publicitar exprimă ceea ce se întâmplă cu mesajul în comunicarea stabilită între emițător și receptor. Dintre cei 6 factori implicați într-o situație de comunicare: emițător, receptor, mesaj, context, contact și cod (Conform schemei de comunicare a lui R. Jakobson,1963), fundamental pentru perspectiva pragmatică asupra textului publicitar este contextul.

Desemnând „ansamblul factorilor care, dincolo de sensurile determinate de structura lingvistică a enunțurilor, afectează semnificația acestora” (Ionescu-Ruxăndoiu 1999:32) contextul implică: a) datele situației de comunicare:identitatea, rolul și statutul social al participanților, locul și momentul comunicării; b) supoziții despre ceea ce participanții știu sau consideră de la sine înțeles, despre opiniile și intențiile lor în situația dată; c) locul unde se inserează enunțul considerat în ansamblul de enunțuri din care face parte (DȘL 2005: 138).

Intenția comunicativă reprezintă un concept cheie în interpretarea pragmaticcă a unui text publicitar, deoarece determină forța ilocuționară a enunțului. „Actul ilocuționar asociază conținutului propozițional al unui enunț o forță convențională specifică, determinată de intențiile comunicative ale emițătorului”. (DȘL 2005: 256)

Astfel din punct de vedere pragmatic, semnificația unui enunț–text ia naștere din negocierea dintre emițător și receptor a intenției de comunicare (Ionescu-Ruxăndoiu 1999:29). Procesul comunicativ implică exprimarea directă sau indirectă a intenției comunicative, fapt care este condiționat de competența comunicativă a interlocutorilor ( DȘL 2005: 269).

În procesul comunicării, o importanță deosebită o are și intenția cu care un enunț marcheză modul de construcție al textului. Emițătorul selectează din sistemul limbii acele elemente care pot fi înțelese cu exactitate de receptor, activitatea de construcție a textului fiind realizată dupa reguli sintactice și semantice impuse de situația de comunicare. (Analizând dimensiunea pragmatică a textului, E Vasiliu 1990).

Factorii participanți la procesul comunicativ (emițătorul și receptorul) sunt plasați, în perspectivă pragmatică, la poli asimetrici, tocmai pentru că rolurile celor doi sunt diferite: emițătorului îi revine activitatea de construcție lingvistică, iar receptorului cea de interpretare a mesajului. Deoarece activitatea de producere a textului publicitar îi revine emițătorului, care îl direcționeză spre un receptor pasiv, comunicarea publicitară a fost interpretată ca unidirecțională (Stoichițoiu – Ichim 1997).

Emițătorul textului publicitar din domeniu politic

Din punct de vedere pragmatic, emițătorul nu mai este privit doar ca un simplu actant, înzestrat cu rolul de codificare a mesajului. Acesta devine un participant activ. (Maingueneau 2002: 214)

Emițătorul textului publicitar politic poate fi identificat, potrivit lingvistei Adriana Stoichițoiu–Ichim, fie printr-un plural al autorității („Scoatem România din criză” – Crin Antonescu; „ Împreună învingem” – Mircea Geoană), fie apare ca o prezență subiacentă discursului pe care îl produce („Revoluția bunului simț” – Crin Antonescu).

Receptorul textului publicitar din domeniul politic

Receptorul desemnează în analiza discursului persoana care primește mesajul verbal. Această folosire este însă ambiguă, deoarece nu este precizat dacă se referă la subiectul intern al actului de enunțare sau la actul extern. Studiile de analiză conversațională au relevat tipologia receptorului: prezent/absent; unic/multiplu, prezent căruia i se adresează un mesaj/ căruia nu i se adresează un mesaj; care are dreptul la cuvânt, la schimb de roluri/care nu are acest drept. (Maigueneau 2002). Receptorul are un demers predictiv și strategic în descifrarea mesajului. El trebuie să aleagă între interpretările posibile, utilizând dovezi la îndemână. (Ionescu – Ruxăndoiu 1999).

Aspecte retorice si figuri retorice ale publicității politice

Retorica marchează toate tipurile de texte, în calitatea sa de artă a cuvântului, a argumentării și a persuasiunii.

Retorica, în sensul clasic conferit de Aristotel și ceilalti filozofi ai timpului preocupați de acest aspect al comunicării, desemnează arta de a susține o idee printr-un echilibru perfect al celor 3 componente ale comunicării: ethos ( moralitatea, caracterul, modul obișnuit de viață care creează autoritatea și credibilitatea autorului), pathos( apelul la sentimentele și la emoțiile auditoriului) și logos (recursul la rațiune). Fixarea retoricii în tiparele argumentării, persuasiunii, seducției, manipulării auditoriului reprezintă baza „noii retoricii” cu caracter interdisciplinar care a dus la apariția a multiple subsisteme retorice: literar, muzical, juridic, pictural, cinematografic, propagandistic, etc.

Termenul figură a însemnat la origine, în latină, forma exterioară a unui corp, alcătuire, aspect, fiind utilizabil și în geometrie. Figura în retorică este definită ca o deviere de la uzul lingvistic normal, schimbare într-un anumit nivel al limbii, care facilitează expresia poetică sau pe cea oratorică, diferită ca grad de expresivitate ori de persuasiune față de maniera comună de exprimare. Figura nu este un simplu ornament: destructurarea pe care o presupune devierea de la uzul normal al limbii (de la sensul propriu literal al termenilor ori de la structurile sintactice neutre) este însoțită de „o restructurare a limbajului după un cod propriu, cel al retoricii, bazat pe uzajul figurat al termenilor și pe structuri sintactice specifice ( DȘTL: 213).

Încă din antichitate și până în zilele noastre, figura a dat loc la dezbateri îndelungi, ajungându-se ca în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea (Dumarsais și P. Fontanier) să o indice ca obiect fundamental de studiu al retoricii, lăsând pe planul al doilea aspecte legate de compoziția discursului oratoric/literar.

În discursul jurnalistic putem remarca mobilitatea repertoriului lexical din care se selectează termenul figurat, metaforele conotate politic (de obicei negativ) aparținând următoarelor arii:

a) metafore din aria vieții familiare; majoritatea termenilor metaforizați aparțin limbii vorbite fiind termeni uzuali, ei capătă cu ușurință asocieri insolite de sensuri metaforice, care se mențin datorită surplusului semantic rezultat odată cu clișeizarea. Încărcătura afectivă a respectivelor metafore se reduce la minimum în urma lexicalizării, fără să voaleze amprenta politică menținută contextual: Ion Iliescu și Adrian Năstase, nașii politicii, bătaie pe tortul electoral, vaccin antipenal.

b)metafore din aria medicală: termenul metaforic cel mai frecvent utilizat fiind substantivul boală și denumirile diverselor afecțiuni de care suferă, se pare, societatea românească în tranziție: cancerul corupției, miopie politică;

c) metafore din aria biologiei, metafore animaliere: caracatița corupției, dinozaur politic ș.a. care au pătruns în limbajul comun, politica e o junglă.

d)metafore din aria culturii: corul oportuniștilor, sarabanda prețurilor.

O altă formă ar putea fi chiasmul, repetarea a doi termeni dintr-o frază, în ordine răsturnată ceea ce produce încrucișarea lor. Este o figură mult folosită în titlurile jurnalistice și în sloganurile publicitare: tiparul său este (AB/BA) de simetrie încrucișată, relația între cuvinte fiind inversată – „La SNCFR se aplică dreptul forței, nu forța dreptului”, „Politica patronilor sau patronii politicii”; figura are caracter de joc de cuvinte, cu forma imediat perceptibilă și ușor de reprodus. Tocmai pentru că mecanismul este simplu, crește riscul de a fi folosit formal, în cazuri în care relația este forțată și aproape lipsită de sens; numai în situația în care inversarea gramaticală și simetria formală stabilesc un raport neașteptat între cele două părți ale formulei, avem de-a face cu abilitatea retorică și în acest caz se spun lucruri neașteptate între cele două părți ale formulei, avem de-a face cu abilitatea retorică și în acest caz se spun lucruri multe și diferite, cu aceleași cuvinte.

Metonimia, „schimbarea condiționată a numelor obiectelor, condiția fiind ca numele înlocuitor să indice ceva aflat în contingență cu obiectul exprimat prin termenul dinaintea înlocuirii” (Coteanu 1975: 41), este o sursă de noi sensuri strict determinate contextual, frecvent utilizată în limbajul comentariului politic, tipul special de metonimie – conținătorul pentru conținut – : conținătorul poate fi imaginat cu un spațiu, cu o clădire, cu o localitate, iar conținutul este reprezentat de oamenii aflați în spațiile amintite care au o putere de decizie politică.

Metonimia „cauză pentru consecință” o întâlnim în titlul – Adrian Năstase, cădere liberă între Zambaccian și mătușa Tamara (5-11 iunie 2007), în care cele două nume sunt denumirile celor două dosare instrumentate de procurorii DNA pentru trimiterea în judecată a familiei fostului premier Adrian Năstase; Zambaccian = numele unui imobil deținut de soții Năstase pe strada Muzeul Zambaccian din București (însuși numele străzii este o metonimie) care funcționează pentru a indica obiectul infracțiunii de corupție pentru care vor fi judecați; mătușa Tamara = moștenire de aproape un milion de euro, lăsată Danei Năstase de o mătușă nonagenară, care s-ar fi apucat de afaceri imobiliare cu persoane apropiate fostului premier, fapt ce a atras atenția și cercetarea procurorilor DNA, urmată de trimiterea în judecată a lui Adrian Năstase; în ambele situații este exprimată cauza ce a avut drept efect punerea sub acuzare.

Antonomaza este figura semantică prin care un nume propriu, considerat reprezentativ pentru clasa respectivă, este utilizat în locul unui nume comun pentru a denumi calități sau defecte atribuite persoanei care poartă acel nume; formal trecerea de la propriu la comun a numelor este marcată de utilizarea formei de plural cu valoare generalizatoare, iar numele proprii sunt selectate din sfera vieții politice, în tipul de discurs care ne interesează. Exemplificăm:

1)„Afarșă cu felicșii din politică” (27.06. – 03.07.2006) – felicși – persoane publice compromise politic și moral prin colaborarea cu securitatea comunistă” . Felix a fost numele de cod utilizat de omul politic Dan Voiculescu în timpul colaborării sale cu securitatea.

2) „Reforma n-a încăput la masă de iliești (2007 Jurnalul Național) – iliești- persoane politice cu atitudine comunistă, Ion Iliescu a fost acuzat de adversarii săi politici de o gândire pro-comunistă.

3) „atitudine becaliană” – persoane cu o cultură generală și politică precară, care au un discurs politic lipsit de substanță. Gigi Becali, lider populist, dar carismatic, care prin discursul sau ortodoxist i-a cucerit pe cei marginalizați de tranziție.

Canoanele retoricii clasice de producere a unui discurs structurat în cinci etape își păstrează și astăzi actualitatea, deoarece vizează atât regulile de construcție ale enunțului, adică discursul propriu-zis, prin invențiune (inventio), dispoziție (dispositio) și elocuțiune (elocutio), cât și actul enunțării prin memorie (memoria) și declamare (pronuntatio).

Această structurare a textului corespundea concepției aristotelice că retorica trebuie să vizeze toate elementele care ar putea servi drept indici persuasivi. În inventarul retoric intră întreaga „componentă retorică arhitecturală” ( Rovența-Frumușani 2000: 12), alcătuită atât din elemente lingvistice, gramaticale, oratorice, cât și cele nonverbale, cum ar fi mimica, gestica, aspectul fizic sau vestimentația retorului (Săvulescu 2004: 47).

Invențiunea (inventio) reprezintă subiectul discursului, ceea ce vrea să transmită autorul și anume, conținut informativ însoțit de o latură argumentativă și persuasivă plauzibilă și admisibilă. Dispozițiunea (dispozitio) privește modul în care se organizează un discurs sau un text. Deoarece termenul are în vedere o sferă semantică amplă legată de toată ordonarea tematică a unui discurs, el cuprinde următoarele părți: exordiu, narațiune, discuție (confirmare) și perorație. Exordiul are ca scop stârnirea interesului auditorului pentru tema propusă atenției. Acest expozeu scurt dorește să câștige bunăvoința și atenția ascultătorilor pentru ca ulterior acesta să adere mai ușor la ideile vehiculate în discurs. Narațiunea este o prezentare a conținutului faptic propriu-zis, într-o manieră clară, concisă și credibilă. Confirmarea constă într-o argumentare a ideilor susținute de vorbitor și o negare a argumentelor aduse de adversar. Perorația este secvența finală a discursului în care se desăvârșește demersul persuasiv propus prin apelul la pathos și la structuri de recapitulare și consolidare a ideilor susținute.

Elocuțiunea se referă la stilul utilizat în redactarea discursului, vizând organizarea cuvintelor în discurs, muzicalitatea textului conferită de jocuri de cuvinte, alegerea și utilizarea figurilor de stil. Acestei secvențe de construcție a enunșului îi corespunde apelul la emoții (pathos), dar și la stimuli ai creșterii credibilității (ethos), elemente care susțin ideea că stilul nu tebuie analizat în sens restrâns ca un înveliș atrăgător sau marcă stilistică specifică cu rol ornamentativ.

Memoria vizează resorturile interne ale discursului care fac din acesta un text ușor de reținut și de vehiculat atât de orator, cât și de auditoriu. Memoria ocupă un rol aparte în discursul publicitar politic. Se face apel la capacitatea de memorare de către omul politic a unor informații din prima parte a discursului (inventio) cu scopul de a fi reluate, dezbătute, argumentate în cuprinsul discursului. De asemenea, acest canon al retoricii ocupă un rol esențial și creează imaginea pozitivă a omului politic de la care electoratul așteaptă și capacitatea de a comunica liber, elegant, pe teme de interes public. Raportată la auditoriu, această categorie include strategiile de seducție prin care creatorul de publicitate/omul politic reține mesajul transmis de orator. În această sferă de interes se situează și expresiile șocante, construcțiile lingvistice inedite, jocurile de cuvinte menite să creeze euforia unui text in public.

Declamarea crește eficiența unui discurs oral, deoarece se preocupă îndeosebi de aspecte paraverbale (voce, debit, gestică), a căror relevanță pentru arta de a vorbi în public a devenit demult o certitudine. Regulile de declamare ale unui discurs s-au dovedit a fi adesea elementele cheie în persuadare, manipulare, prin acțiunea simultană a ethosului, pathosului și a logosului auditoriului.

Apariția neuroretoricii în anii 60-70 ai secolului XX a adus o altă clasificare a argumentelor, o reordonare a figurilor retorice prin eliminarea constrângerilor normative impuse de Aristotel. Tratatele noii retorici (1964, Durand) propun reinterpretarea figurilor retorice bazate pe concepția lui Quintilian de realizare a figurilor (adăugare, suprimare, suprimarea-adăugarea, permutarea) și structurarea argumentelor pe domenii (pentru discursurile politice și juridice) și argumentarea cotidiană.

Studiu de caz: Caracteristici și aspecte retorice ale textelor publicitare din blogurile politice

Obiectivele studiului

În vederea stabilirii particularităților și a formelor de manifestare a textelor publicitare de pe blogurile politice românești, am realizat o selecție a câtorva în funcție de conținutul identificat. Din multitudinea de bloguri politice vizualizate, mi-am îndreptat atenția spre șase din ele, destul de urmărite. Acestea aparțin unor politicieni „bloggeri” români: Adrian Năstase, Ion Iliescu, Crin Antonescu, Călin Popescu Tăriceanu, Elena Udrea respectiv Vasile Blaga. Deși există bloguri politice cu o activitate mai bogată, am optat pentru acestea pentru a cuprinde spectrul politic din mai multe părți. În perioada monitorizării acestor bloguri am notat apariția, evoluția, actualizarea informației precum și dispariția lor imediat dupa încetarea campaniei electorale. Unele bloguri sunt fie creații temporare ale staffului de campanie, fie bloguri politice care își intensifică activitatea on-line în aceeași perioadă, vehiculând în special informație cu conținut electoral, publicul fiind avid după acest fel de informații.

Complexitatea fenomenului studiat a impus formarea unei idei atât în domeniul informatic, cât și în cel lingvistic, nu pentru crearea unei lucrări teoretice care să vehiculeze concepte lingvistice deja bine explicate în lucrările de specialitate, ci pentru analiza unor situații concrete, selectate din mediul comunicării politice pe internet. Cercetarea publicității pe blog permite:

Stilurile retorice în publicitatea politică de pe blog

Identificarea raporturilor dintre limbajul publicitar politic electronic și celelalte limbaje specializate

Identificarea diverselor distorsionări ale comunicării în mediul virtual

Evidențierea caracaterului interdisciplinar al comunicării publicitar-politice mediată pe calculator

Identificarea influenței atât a limbii comune, cât și a pronunțării și a grafiei englezești asupra comunicării publicitar-politice on-line

Rolurile de comunicare din cadrul blogurilor

În textele publicitare postate pe blogurile politice, rolurile comunicaționale sunt foarte bine fixate și nu pot fi schimbate. Astfel, există un emițător unic, același de fiecare dată, autorul blogului sau creatorul de publicitate care administrează blogul, în timp ce toți ceilalți sunt receptori, care își pot asuma fie rolul de emițător (deschizând un canal de comunicare cu autorul blogului), fie rolul de auditor pasiv, care se implică în actul comunicativ fără a interveni.

Rolurile celor prezenți pe o pagină de blog sunt predeterminate. Deși toți participanții se bucură de dreptul la replică, doar autorul de blog are posibilitatea de a ”modera” discuțiile care se poartă prin intermediul “comentariilor” la postările sale. El își declară plăcerea de a comunica, dreptul de a-și exprima neîngrădit opinia, recunoscând nu de puține ori avantajul pe care îl are asupra celorlalți participanți la discuție. Discuțiile de pe bloguri reprezintă așadar un tip particular de interacțiune verbală.

Relația stabilită între emițător și receptor diferă în funcție de identitatea interlocutorului care se identifică fie cu rolul de votanți (electorat) (a), fie cu cel de contracandidat (b).

(a) Atunci când relația stabilită între emițător și receptor este aceea de candidat politic – electorat, mesajul publicitar politic își adaptează parametrii comunicaționali la consens, flatare a decidenților și împărtășirea opiniilor înto-o atmosferă de pace, liniște și armonie. De multe ori, textele publicitare postate pe blogurile politicienilor români adoptă forma unei conversații personale cu cetățenii chemați să sprijine politicianul candidat, relația dorită este cea de complicitate și acord. O utilizare specifică mediului politic, virtual, o reprezintă construcția anaforică formulată sub forma unei oferte / invitații la dialog:

„Vă invit să postați opiniile si ideile voastre pentru viitor. Vă invit să începem o dezbatere despre cum putem continua să creăm o Românie mândră și prosperă”. ( Călin Popescu Tăriceanu, România mândră și prosperă, http:/www.tăriceanu.ro/ )

În secvența selectată, politicianul blogger își construiește discursul în jurul raportului: eu-voi, optând pentru forme verbale și pronominale de persoana I plural („să începem”, „să creăm” ) și de persoana aII-a plural :”vă”, „să postați”. Bipolaritatea enunțului este creată de cele două instanțe comunicative, demersul emițătorului vizând implicarea receptorului în procesul discursiv.

■ În alte texte publicitare politice on-line, întâlnim repetiția, concretizată sub forme verbale ce trimit la îndemnul adresat electoratului de a-și exprima opinia prin vot: „ dați-ne un vot clar, dați-ne victoria zdrobitoare, pentru că nu vrem să facem compromisuri. Ei, cei de dreapta , au avut șansa lor și și-au bătut joc de ea și de români. Dați-ne victoria de care avem nevoie pentru a guverna pentru voi, așa cum v-am demonstrat și cum știți că suntem capabili să o facem: cu răspundere și cu profesionalism.” (Mircea Geoană, Un guvern pentru România, http://www.mirceageoana.ro/ ).

Inserată într-un text informativ, structura repetitivă care exprimă îndemnul de a acorda votul formațiunii politice promovate reduce neutralitatea enunțului. Adoptând strategiile de promovare ale unui produs comercial de succes, sintagma repetitivă exprimă explicit intenția persuasiv–argumentativă a politicianului.

■ Adresarea colocvială la persoana a 2-a, tonul prietenos, sunt menite să creeze o relație apropiată între candidatul politic și electorat, favorabilă persuasiunii și câștigării încrederii necesare pentru acordarea votului. În acest sens, textele publicitare de pe blogurile politice se caracterizează printr-o frecvență deosebită a imperativului. În condițiile în care transmiterea on-line a mesajului politic marchează o apropiere mai mare a emițătorului de receptor, cititorul on-line preferă enunțurile care îi sunt adresate în mod direct, ca în exemplele: „Pe 7 iunie, vino la vot și alege bine!” (Mircea Geoană); “Votați caracterul”; „Veniți la vot”, „Vă aștept alături de mine în 22 noiembrie!” (Crin Antonescu). Utilizarea cu precădere a imperativului în titlul textelor publicitare on-line este preferată, deoarece sub aspect sintactic, în astfel de enunțuri nu mai este necesar subiectul. Tonalitatea exclamativă a enunțului „ are meritul expresiv de a teatraliza acțiunea, de a o dramatiza, de a-i da o vioiciune deosebită, punându-l pe cititor să asiste el însuși la desfășurarea acțiunii respective.” ( Câmpeanu, 1997: 121).

■ În același registru al persuasiunii se înscrie și utilizarea în textele publicitare, on-line a adverbului „acum”. În enunțul slogan „Nevoia de alternativă. Acum!” (Crin Antonescu), adverbul „acum” conferă valoare imperativă enunțului. Prezent în discursul politic al schimbării, adverbul „acum” capătă conotații multiple, sugerând, pe de o parte, ideea de noutate, iar, pe de altă parte, ideea de actualitate și modernitate.

■ Uneori textul publicitar politic on-line capătă o formă dialogată, structurile interogative fiind marcate de o accentuată funcție argumentativă. În aceste texte publicitare on-line, interlocutorul pare că trebuie să răspundă la o întrebare care nu admite decât un răspuns afirmativ.

În cadrul mesajelor publicitare de pe blogurile politice, structurarea variată a structurilor interogative generează o configurare diferită a celui de-al doilea element cu care intră în relație: răspunsul. Astfel, interogații retorice pot avea fie un răspuns pozitiv, fie un răspuns negativ, în funcție de strategia de dezvoltare discursivă. Îndeplinind funcția de cadru al dezvoltării argumentative, interogațiile retorice cu răspuns pozitiv/negativ sunt fie vehiculate în vederea obținerii susținerii sau respingerii conținutului propozițional formulat de receptor: „se observă în general că interogația retorică dă tonul și creează atmosfera dezvoltării argumentative a intervenției de ordin retoric.” ( Ștefănescu 2008: 51).

Pe de o parte, interogațiile retorice ce induc un răspuns pozitiv reprezintă o tehnică de valorizare pozitivă a propriilor afirmații:

„Mă întrebați dacă se poate? Da, se poate ! (Victor Ponta, https://blogponta.wordpress.com/)

Pe de altă parte, actualizarea unui răspuns negativ amplifică dramatismul situațiilor puse în discuție, fiind o strategie tipică argumentării prin disociere și contestării de tip polemic:

„Cine și-l poate imagina comportându-se ca un președinte adevărat și punând mai presus de propriii nervi interesul public? Eu nu.” (Adrian Năstase, https://nastase.wordpress.com/ )

Aflate în strânsă relație de semnificație cu intenția comunicativă, structurile interogative din mesajele publicitare politice on-line pun în valoare intenția locutorului de a crea la nivel textual un liant între ideile transmise și receptor.

b) Atunci când relația stabilită între emițător și receptor este aceea de candidat politic – contracandidat, mesajul publicitar politic devine conflictual, agresiv, accentul fiind pus pe diferențele de vederi ale celor doi interlocutori.

■ Pentru exprimarea dezacordului dintre cele două instanțe comunicative se folosește o formă mai complexă prin reluarea unei întregi propoziții care este ulterior dezvoltată într-o frază:

„Traian Băsescu guvernează prin frică. Traian Băsescu guvernează prin frică tocmai ca să obțină această umbră uriașă care să acopere micimea personajului real. De frica noastră crește el. Dar tot prin ea se distruge tot ce s-a construit în această țară. Dacă e adevărat că frica păzește pepenii, atunci Traian Băsescu e cel mai mare pepene din Româniade azi! ” (Adrian Năstase, Despre frică și altele).

Strategia de discreditare a adversarului politic, imprimă discursului un ton mobilizator, de incitare la acțiune. Politicianul „blogger” mizează pe termeni ce provin din câmpuri semantice diferite: „guvernează” (termen extras din limbajul politic) și „frică” (termen selectat din gama variată a sentimentelor negative). Decodificarea mesajului este lesne realizată de cititor care sesizează ironia acestei afirmații paradoxale. Se răstoarnă valorizarea curentă a verbului de afirmație „a guverna”, imprimându-i conotații negative.

■ Pentru exprimarea relației conflictuale dintre interlocutori, se folosește și repetiția, care, în cadrul limbajului publicitar–politic, are o funcție aproape exclusiv persuasivă. În primul rând mesajele publicitare conțin repetiții enfatice care selectează antitetic un verb la timpul trecut și, respectiv, unul la timpul prezent:

„Traian Băsescu a fost, dintotdeauna, unul din principalii bugetari ai țării, iar acum este principalul bugetar al României.” ( Adrian Năstase, Cum este sa fii primul bugetar al țării? ).

Actualizarea acestui tip de repetiție situată în antiteză accentuează ironic trimiterea la o realitate politică ce devine paradoxală în percepția cititorilor. Insinuarea interpretării parodice a discursului generează un sens implicit formulat și în titlul postării de pe blog: acela că președintele este „primul bugetar al țării”.

■ O altă modalitate de a marca dezacordul și diferențele de opinie este utilizarea frecventă a metaforei în textele publicitare politice on-line, un procedeu retoric care are puterea de a scoate cititorul din monotonie, de a produce o impresie mai vie asupra auditorului. Utilizată în special pentru a denumi realități negative, metafora capătă rol argumentativ prin inserarea în texte ce evocă, pe un ton vehement, aspecte criticabile ale vieții politice. În textele politice metafora beneficiază de forme variate de manifestare: de la metafora–cuvânt la metafaora secvențială, de la metafora explicită la metafora implicită.

■ Metaforele explicite în care este prezent atât termenul metaforizat, cât și cel metaforizant, propun o analogie cu un grad sporit de subiectivitate. Deoarece accentul nu mai este pus pe capacitatea receptorului de a identifica obiectul metaforizat, metaforele explicite sunt folosite mai ales pentru valorea depreciativă pe care o conferă mesajului. Majoritatea metaforelor sunt de tip nominal, realizându-se cu ajutorul substantivelor comune/proprii simple:

(a) “Emil Boc, maestrul Jedi fără nici o putere de decizie.” (Adrian Năstase)

(b) “Boc, cel mai fidel dintre pământeni.” (Adrian Năstase)

(c) “Vom face tot posibilul și la București, dar și în țară, pentru a împiedica partidul-caracatiță care este PSD să sufoce România așa cum a mai făcut-o în trecut.” (Elena Udrea blog)

(d) “Un alt cuțit se îndreaptă spre spatele firavei noastre democrații: atacarea votului uninominal”. (Elena Udrea)

Exemplele selectate din mediul on-line propun metaforizarea unor nume proprii de persoană (a,b) sau de partide politice (c) asupra cărora este transpusă o incriminare. Plasate în centrul textului politic, aceste metafore au rolul de a iradia sensuri depreciative ansamblului textual, impunând dominanta semantică acuzatoare, ironică de interpretare a mesajului. Spre deosebire de textele axate pe metaforizarea numelor proprii, metaforizarea substantivelor comune (d) dezvoltă pe lângă valorizarea semantică și o funcție de plasticizare a discursului, solicitând mai mult locutorul să facă dovada măiestriei sale artistice.

Metaforele implicite sunt mai ample, secvențiale, cuprinzând o mare parte a textului. Absența termenului metaforizat determină un efort mai mare de decodificare a mesajului exprimat implicit. Astfel, în vederea facilitării lecturii în sens depreciativ, ironic, locutorul a conceput un demers focalizat, în jurul unei ample metafore iradiante:

„Astăzi, când aproape toata țara s-a trezit din visul democrației originale, Bucureștiul, cu atât mai mult nu ar accepta să dea votul său, chiar și indirect celui mai de seamă reprezentant al comunismului cu față umană, care mai bântuie încă politica românească, încercând să o controleze.” (Elena Udrea blog)

Desemnarea liderului politic social–democrat Ion Iliescu, printr-o metaforă clișeizată are un accentuat caracter acuzator, menit să declanșeze receptarea negativă a imaginii contracandidatului politic. Suspendarea termenului metaforizat și succesiunea secvențelor metaforice organizate într-o rețea prind textul într-o plasă a sensurilor conotative.

„Pescuitul în ape tulburi este rezervorul lor de bani.” ( Elena Udrea, Despre pescuit în ape tulburi și remaniere )

„Așa cum am putut vedea cu propriii mei ochi, există posibilitatea să te lovești de ziduri invizibile, de oameni care nu sunt ceea ce par a fi, manechine, fără de formă, în spatele cărora se ascund grupuri de interese sau de-a dreptul caracatițe cu iz interlop. Guvernul se luptă cu morile de vânt când vine vorba de tăierea privilegiilor, reducerea pensiilor necuvenite sau a salariilor uriașe de la stat.” (Elena Udrea blog)

Acutalizarea unor expresii populare și investirea lor cu conotații hiperbolice și alegorice („a se lupta cu morile de vânt”) , asocierile inedite de cuvinte („caracatițe cu iz interlop”) am plifică forța de sugestie a limbajului metaforic.

O situație des întâlnită este și aceea în care politicianul valorifică în registru depreciativ dimensiunea ludică, teatrală, cu scopul de a scoate la iveală strategiile de marketing din culisele vieții politice:

„În curând se face un an de când asistăm la un elaborat joc de fum și oglinzi orchestrat de Traian Băsescu și implementat de către guvernul aservit domniei sale.” (Mircea Geoana blog)

Uneori metaforele implicite mizează pe valențele ironice ale unor imagini selectate din sfera semantică animalieră:

„Nu ne sperie nimic din ceea ce faceți, pentru că, sincer, ceea ce faceți nu reprezintă decât zbaterea panicată a unei reptile încolțite.” ( Adrian Năstase blog)

Asocierea neașteptată a unor câmpuri lexicale între care nu există în mod normal nici o legătură (viața politică și existența unei reptile) și deformarea intenționată a unor trăsături creează efecte retorice de o deosebită expresivitate. Mizând pe exercițiul minții realizat de fiecare cititor, locutorul stabilește o legatură contextuală între cele două câmpuri semantice, cu scopul de a-i conferi o valoare peiorativă.

■ Un alt procedeu retoric utilizat în textele depreciative la adresa contracandidatului este și ironia, figură de gândire, constând într-o codificare a textului prin declanșatori de presupoziții negative, disprețuitoare la adresa unei persoane sau a unei situații. Axată pe contrastul între aparență și esență, ironia scoate la iveală dezaprobarea politicianului blogger față de contracandidatul său sau față de situația politică analizată. Decodificarea mesajelor ironice solicită receptorul să-și asume rolul de judecător al celor două instanțe discursive: politicianul blogger, persoana care ironizează și contracandidatul acesteia, plasat în situația ingrată de acuzat. Formulat ca un discurs creditabil, discursul ironic impune o decodare a textului enunțat „pe dos”, deoarece, sub masca seriozității se ascund intenții satirice și remarci depreciative la adresa oponentului politic sau a acțiunilor acestuia.

În descrierea ironiei ca strategie de argumentare în comunicarea politică on-line, avem în vedere fragmente selectate de pe blogurile unor politicieni romîni cu o bogată activitate în mediul virtual. Prezentă adesea în secvențe narativ – argumentative, ironia vizează expunerea într-o lumină defavorabilă a subiectului dezbătut. Efectul ironic ia naștere din tonul persiflant, jocul de cuvinte și asociere inedită de termeni. În structura analizată, modalitatea de actualizare a irnoiei urmează tiparul clasic întrebare-răspuns, accentul fiind pus pe suprasolicitarea registrului ironic în care este formulat răspunsul:

„De ce nu ar putea fi Crin Antonescu complice cu mine în Guvern? Înainte de toate, fiindcă din complicitate ar trebui să vină în fiecare zi la serviciu, lucru complet străin lui Crin Antonescu, parlamentar zeci de ani fără frecvență. Mai mult, ar trebui să se trezească la 7 dimineața. În fiecare zi! Și nu să iși facă apariția doar când apune soarele , la talk showurile de seara, când deabia începe să-și intre în mână. În același context, tânăra speranță liberală ar trebui să spună ferm că nu eu , ci el are legături cu aferile contestate din parcul amintit. ” (Elena Udrea blog)

Formulat ca un argument al lipsei de moralitate și de profesionalism al contracandidatului politic, acest text incisiv debutează printr-o interogație retorică urmată de o enumerare polemică axată de modalizatorul „ ar trebui să”. Mimarea tonului serios din inncipitul argumentării „ ar trebui să vină în fiecare zi la serviciu” este contracarată de cuvinte din câmpul semantic al înșelăciunii: „complice”, „complicitate”, „ afaceri contestate”. Plasat inițial în structura lingvistică cu caracter coercitiv „ ar trebui să vină în fiecare zi la serviciu, indiciele temporar „ în fiecare zi” îndeplinește rolul de declanșator de presupoziții, accentul fiind pus pe frecvența, connstanța și seriozitatea activității politice a contracandidatului. Exclamația retorică „în fiecare zi ” împletită cu structurile antitetice „ să se trezească la 7 dimineața” și „nu să apară cînd apune soarele” conferă o notă de absurd asocierii numelor celor doi reprezentanți aparținând unor grupuri politice opuse. Metaforele „ tânăra speranță liberală” și „ parlamentar de zeci de ani la fără frecvență” asociază activitatea parlamentară a politicianului liberal cu studiile superioare la fără frecvență. Mimarea admirației plasează meetafora studențească „ tânăra speranță liberală” în rândul textelor cu tentă ironică.

Alteori, textul ironic este generat și de scurte inserții a unor mostre din limbajul tinerilor:

„ Mă întreb oare câți politicieni sunt ținuți în lesă de acești doi moguli. Sunt aceiași politicieni care vor să vadă Guvernul căzut săptămâna viitoare, care vor să-l suspende apoi pe Președinte. S-au mai cizelat între timp – nu mai merg la spa-uri seara – dar sunt la fel: oameni acontați, ținuși din scurt și cu azimutul bine trasat. ” (Elena Udrea blog)

Ironia este generată, în acest caz, de exprimarea „ nu mai merg la spa-uri seara” care mută discursul în sfera ,limbajului facil, practicilor „ moderne” din viața socială actuală. Expresia specifică limbajului juvenil „ a merge la spa-uri” dezvăluie atitudinea disprețuitoare a locutorului față de comportamentul duplicitar al politicienilor de opoziție. Se obțin efecte comice prin contrastul dintre limbajul oficial specific textelor cu subiect politic și termenul străin adaptat limbii române prin formula de plural „ – uri” , posibilă marcă a oralității.

Ironia poate să reiasă și din exagerarea calităților adversarilor politici realizată îndeosebi prin antepunerea adjectivului ( „ Vântul cel neînfricat” ) .

„ Se pare că băieții buni se așază în formație de luptă conduși în bătălie de Vântul cel neînfricat, pentru a-l lovi decisiv pe Traian Băsescu.” (Elena Udrea)

Centrul de greutate al textului ironic, „Vântul cel neînfricat” reprezintă o parafrază după numele unor figuri legendare ale istoriei României ( Ștefan cel Mare). Câmpul semantic al războiului configurat prin termenii „ luptă”, „ în formație”, „ bătălie”, „ a lovi”, puse în jurul expresiei „ Vântul cel neînfricat”, sublinează semantismul enunțului. „ Baieții cei buni se așază în formație de luptă” pune în evidență absurdul situației în care se plasează oponenții grupării politice aflate la guvernare.

„Bătăiosul Voinescu, cel cu pedigree american, a încasat un șut în coaste când a lătrat mai tare și s-a așezat cuminte la picior. Fiorosul buldog Blaga s+a dus cuminte la Cotroceni să-i predea cușca de la interne pudelului Igaș, mai să-i lingă mâna stăpânului că îl lasă să doarmă în ploaie, unde mârâitul se aude mai încet. Biata Ridzi care făcea concerte și afișe cu fiica marinarului Mefisto era bună, acum bolnavă și bătută mai trebuie să o ia hingherii de DNA ca să înțeleagă toți că nu e bine să fii prins când furi oase”. (Victor Ponta )

O strategie aparte de generare a ironie observăm și în fragmentul extras dintr-o însemnare de pe blogul lui Adrian Năstase :

„ Declarațiile lui Traian Băsescu mi-au confirmat părerea că separația puterilor în stat funcționează în România! Sunt liniștit, statul de drept este protejat! Cum funcționează separația puterilor? Simplu: Emil Boc anunță pe de o parte, că nu respectă decizia ICCJ privind recalcularea pensiilor militarilor, iar Traian Băsescu, pe de altă parte, anunță că această decizie trebuie respectată. Corect, nu? Avem puteri diferite, separate de opinii diferite…..” (Adrian Năstase)

Folosirea expresie „ simplu..corect, un? ” imprimă sens contrar enunțului care trebuie citit cu intonașie persiflantă pentru a exprima semnificațiile adevărate ale textului politic.

O altă perspecctivă asupra rolurilor comunicaționale pe blog are C.M. Cneciu care stabilește patru tipuri de relații în care intră un candidat politic:

1. relația candidat – partid

2. relația conflictuală ( candidat – contracandidat)

3. relația de legitimare ( candidat – votanți )

4. relația de construire a imaginii ( candidat – consultanți – votanți)

Din această perspectivă se observă rolul rolul preponderent al publicității politice on-line în făurirea imaginii politicianului prin strategii discursive mânuite cu abilitate.

Un alt aspect relevant pentru publicitatea politică online este relația de incluziune stabilită între emițător și partidul ăn care este afiliat. Studiul blogurilor publicitare a arătat că politicianul român se plasează diferit în relația sa cu partidul. Există bloguri ( vezi Adrian Năstase) unde politicianul nu reliefează într-un mod aparte apartenența sa la un anumit partid. Sigla partidului cedează locul unei sigle personale, lărgind astfel sfera de adresabilitate către electoratul cu alte orientări/ preferințe politice. Există totuși bloguri unde politicianul plasează pe prima pagină sigla partidului ( vezi Crin Antonescu) tocmai pentru că publicul spu țintă este constituit cu prioritate din tineri liberali ( asemena lui Nicolae Robu), deținători ei însuși a unui blog.

În concluzie, deși lipsit de spectaculozitatea confruntărilor directe, gen dezbateri electorale, blogul politic oferă cadru de desfășurare adecvat multiplelor mecanisme publicitare discursive puse în mișcare de către candidați pentru câștigarea încrederii și a voturilor electoratului.

Bibliografie

Bălan, Zamfir. Prelegeri de retorică: persuasiune, argumentare, figuri retorice, Pitești, Independența economică, 2004

McNair, Brian. Vereș, Claudiu (trad.). Introducere în comunicarea politică, Iași, Polirom, 2007, la BCUT B2

Barbaros, Corina. Comunicarea politică: construirea spectacolului politic, a opiniei publice și a agendei publice, Iași, Adenium, 2014, la BCUT B2

Momoc, Antonio. Comunicarea 2.0: new media, participare și populism, Iași, Adenium, 2014, la BCUT B2

Otovescu, Dumitru. Comunicarea politică: note de curs și selecție de texte, Craiova, Beladi, 2004

Stanyer, James. Nicula, Rareș (trad.). Comunicarea politică modernă: politici mediatice în vremuri nesigure, Cluj, CA Publishing, 2010, la BCUT B2

DOSPINESCU, Vasile (pref.). Comunicarea politică, Suceava : Editura Universității Suceava, 2006-2007, «Comunicarea politică» – vol.1 și 2 apar ca nr. 2/2006 și 3/2007 ale revistei Anadiss, la BCUT B2

Bazac, Ana; Constandache, G. G.; Tîrziman, Elena, Comunicarea politică: repere teoretice și decizionale, București, Vremea, 2006, la BCUT B2

Gerstlé, Jacques, Comunicarea politică, Iași, Institutul European, 2002, la BCUT, B2

Stoiciu, Andrei. Comunicarea politică: cum se vând idei și oameni, București, Humanitas 2000, la BCUT, B2

Cmeciu Camelia Mihaela, Strategii persuasive în discursul politic, Iași : Universitas XXI, 2005, la BCUT, B2, Dep.

Cmeciu, Camelia Mihaela; Rovența-Frumușani, Daniela (pref.)., Semiotici textuale, Iași: Institutul European, 2010, la BCUT B3

Irimiaș George, Structuri textuale ale discursului politic totalitar: Studiu din perspectiva semioticii textului, Cluj-Napoca: Clusium, 2003, la BCUT, B3

Rovența-Frumușani, Daniela; Boicu, Ruxandra; Fîcă, Roxana, Ipostaze discursive, [Discurs electoral, Televiziune – Analiza discursului, Limbaj publicitar – Analiza discursului, Semiotică, Pragmatică], București: Editura Universității din București, 2009-2011, [Vol. I – 272 p.: sch., tab., il., Vol. II. – 2011. – 250 p.: tab.] la BCU Iași

Baciu Eugenia, Limbajul publicitar în domeniul politic, Bucuresti: Editura Universitara, 2012 la BCU București, Iași

Ghilezan, Marius, Manual de campanie electorala: elemente de New Media, Timisoara : Brumar , 2011, la BCU București

Bucea Laura-Elena et al. Societate, mass-media, politică, București : Pro Universitaria , 2010, la BCU Iași

Domenach, Jean-Marie, Propaganda politică, Iași: Institutul European, 2004, la Bibl. Univ. Politehnica Timișoara

Coman, Larisa, The Role of the Public Image of the Parties and of the Candidates in the Democratic Elections, [În acest articol dorim să arătăm care este rolul imaginii publice a partidelor și a candidaților în alegerile democratice. Cercetarea noastră se bazează pe analiza de conținut a noțiunii de comunicare politică, PR-ul politic și funcțiile principale pentru sistemul politic, precum și strategiile de imagine. În finalul articolului facem o distincție între marketingul politic și propaganda politică. Pe lîngă aspectele teoretice, vom analiza și diferitele cercetări efectuate în ultimul an asupra fenomenului politic în spațiul românesc. De asemenea, am încercat un demers investigativ bazat pe materialele de presă (print, newmedia), materialele de publicitate electorală, documente interne ale partidelor politice și ale staff-urilor de campanie electorală.], Analele Universității din Craiova. Seria Științe Filologice. Lingvistică = Annales de L’Université de Craiova = Annals of the University of Craiova 2013 No. 1-2, 207-219, la Bibl. Univ. “Ștefan cel Mare”, Suceava

Rad, Ilie, Limba de lemn în presă, București: Tritonic, 2009, la Bibl. Univ. Politehnica Timișoara

Kim L. Fridkin Æ Patrick J. Kenney Æ Gina Serignese Woodall, Bad for Men, Better for Women: The Impact of Stereotypes During Negative Campaigns, in Political Behavior. Mar2009, Vol. 31 Issue 1, p53-77. 25p. 6 Charts, 1 Graph. DOI: 10.1007/s11109-008-9065-x. , Database: Academic Search Complete, la BCUT Ebsco

Sullivan, Jonathan Campaign Advertising in Taiwanese Presidential Elections, in Journal of Contemporary China. Sep2009, Vol. 18 Issue 61, p675-688. 14p. 5 Charts, 5 Graphs. DOI: 10.1080/10670560903033968. , Database: Academic Search Complete, la BCUT Ebsco

Franz, Michael; Ridout, Travis. Does Political Advertising Persuade? in Political Behavior. Dec2007, Vol. 29 Issue 4, p465-491. 27p. 6 Charts, 1 Graph. DOI: 10.1007/s11109-007-9032-y., Database: Academic Search Complete, la BCUT Ebsco

Schembs, Katharina. Education through images: Peronist visual propaganda between innovation and tradition (Argentina 1946–1955) in Paedagogica Historica. Feb2013, Vol. 49 Issue 1, p90-110. 21p. 7 Color Photographs, 6 Black and White Photographs. DOI: 10.1080/00309230.2012.744067. , Database: Academic Search Complete, la BCUT Ebsco

Craven, David. Present Indicative Politics and Future Perfect Positions: Barack Obama and Third Text, in Third Text. Sep2009, Vol. 23 Issue 5, p643-648. 6p. 3 Color Photographs. DOI: 10.1080/09528820903185010. , Database: Academic Search Complete, la BCUT, Ebsco

Memou, Antigoni. When It Bleeds, It Leads: Death and Press Photography in the Anti-Capitalist Protests in Genoa 2001 in Third Text. May2010, Vol. 24 Issue 3, p341-351. 11p. 1 Color Photograph, 2 Black and White Photographs. DOI: 10.1080/09528821003799494., Database: Academic Search Complete, la BCUT Ebsco

Baumgartner, Jody C., Internet Political Ads in 2012: Can Humor Mitigate Unintended Effects of Negative Campaigning? in Social Science Computer Review. Oct2013, Vol. 31 Issue 5, p601-613. 13p. DOI: 10.1177/0894439313490399., Database: Academic Search Complete, la BCUT, Ebsco

Stefan Schwarzkopf (2005) They do it with Mirrors: Advertising and British Cold War Consumer Politics, in Contemporary British History, 19:2, 133-150, DOI: 10.1080/13619460500080199, la BCUT, Ebsco

https://nastase.wordpress.com/

https://ioniliescu.wordpress.com/

http://crinantonescu.pnl.ro/

http://www.tariceanu.ro/

Home

https://blogponta.wordpress.com/