Stiluri Parentale Si Personalitatea Parintilor din Invatamantul Prescolar

CUPRINS

ARGUMENT………………………………………………………………………………………1

CAPITOLUL I. FUNDAMENTARE TEORETICĂ

CAPITOLUL II . METODOLOGIA DE CERCETARE

CAPITOLUL III. PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR

CAPITOLUL IV. CONCLUZIILE CERCETĂRII

BIBLIOGRAFIE

ARGUMENT

Acest studiu își propune să evidențieze diferențele existente în ceea ce privește personalitatea și stilurile parentale ale colectivelor de părinți din cadrul învățământului preșcolar de stat și privat din România, prin aplicarea unor chestionare și teste de personalitate individuale.

Utilitatea demersului este reprezentată de rezultatele studiului, care pot conferi o mai bună viziune asupra relațiilor dintre educator sau profesor și părinții implicați în procesul educativ, având în vedere faptul că în ultima perioadă, numărul reclamațiilor depuse la Inspectoratele Școlare și nemulțumirile vizavi de activitatea și atitudinea cadrelor didactice, s-a înmulțit simțitor.

Datorită experienței în acest domeniu, consider că introducerea obligatorie a consilierii săptămânale a părinților este un pas necesar și util în vederea schimbării viziunii asupra mediului educațional și a reglării și îmbunătățirii relațiilor de comunicare și interpersonale dintre cadrele implicate și adulții ai căror preșcolari beneficiază de învățământul de stat sau privat.

Rezultatele cercetării pot fi aplicate si aduse la cunoștință astfel, în cadrul instituțiilor din învățământul preșcolar, putând avea utilitate chiar și în ceea ce privește consilierea școlară gimnazială sau liceală, în urma unei ample continuări și a unui studiu aprofundat și detaliat al acestor aspecte deosebit de importante ale implicațiilor indirecte ale stilurilor parentale asupra dezvoltării ulterioare a preșcolarilor și a relaționării cadru didactic – elev- părinte.

Eșantionul cercetării a cuprins 80 de parinți (40 participanți de sex femeiesc și 40 participanți de sex bărbătesc) ai căror copii frecventează grădinițe de stat sau private, cu media de vârstă de ani, selectați prin selecție aleatoare, nerepetată.

Instrumentele psihologice utilizate în cadrul cercetării sunt: Chestionarul de Personalitate ENR, Chestionarul Personalităților Accentuate PA și Chestionarul pentru evaluarea Autorității Parentale PAQ.

În urma analizei rezultatelor, s-au obținut

Acest studiu s-a realizat cu ajutorul acordat din partea Grădiniței cu Program Prelungit Nr.14 din Timișoara, a Grădiniței cu Program Prelungit „Troița”, a colectivelor părinților din aceste instituții și a doamnei profesor metodist, Margareta

CAPITOLUL I

FUNDAMENTARE TEORETICĂ

Personalitatea

1.1.1. Definirea și structura personalității

Psihologia studiază sistematic legile vieții psihice și structurile psihice ale personalității. Conceptul de personalitate se regăsește în toate științele socio-umane, inclusiv în pedagogie, însă perspectiva de abordare este diferită. Știința de asemenea aduce un aport semnificativ în ceea ce privește legile aplicate în acest fenomen.

Personalitatea reprezintă un element de bază al conduitei unui individ, diferențiind-ul astfel de restul persoanelor, prin amprenta unică și particularitățile ce o determină. Aceasta se situează la limita fină dintre umanitate și individualitate. Predictibilitatea generală a patternurilor de gândire, comportament și a celor emoționale, definesc și constituie personalitatea în ansamblul ei.

În antichitate, „persona” desemna masca, fiind un termen cu originea din teatrul grec.

Personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural ce își găsește originea chiar în primele etape ale dezvoltării umane. Toți oamenii se nasc cu un anumit potențial care de-a lungul timpului se dezvoltă, schimbă și valorifică prin socializare și învățare continuă.

Sigmund Freud a definit personalitatea ca fiind o integrare a sinelui, eului și supraeului iar C.R. Rogers afirmă faptul că aceasta este chiar sinele și anume un tot unitar al percepțiilor despre sine și al percepțiilor despre sine în raport cu alte persoane. Există mai multe concepte ale personalității care converg și reprezintă ipostaze ale individului, însă care nu pot fi delimitate foarte strict. Acestea sunt : individualitatea, persoana, individul, personajul.

Astfel, personalitatea poate fi definită ca o „întreagă organizare mentală a ființei umane în orice stadiu al dezvoltării sale. Ea îmbrățișează fiecare aspect al caracterului uman: intelect, temperament, abilitate, moralitate și fiecare atitudine care s-a format în cursul vieții cuiva” (H.C. Warren, L. Carmichael, 1930, apud G. Allport, op.cit.), sau ca „organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic” (G. Allport, 1991).

Structura personalității este dată nu numai de configurația componentelor ei psihice și a relațiilor dintre ele, ci și de modul de asimilare în sine a influențelor altor componente și substructuri. Aceste componente interacționează unele cu altele, se organizează și se relaționează reciproc. În existența individului, contează mai puțin absența sau prezența uneia din aceste laturi sau gradul lor de dezvoltare și mai mult modul propriu în care ele se structurează.

Personalitatea este constituită din temperament, aptitudini și caracter. Teoreticienii au adăugat într-o clasificare mai recentă și inteligența și creativitatea.Temperamentul predispune la anumite manifestări caracteriale iar caracterul inhibă anumite însușiri temperamentale. Relațiile de interinfluențare reciprocă între componentele personalității sunt importante.

Temperamentul se referă la trăsăturile native, iar caracterul la modul personal de dezvoltare, la modul în care individul înfruntă viața, motiv pentru care acesta este unic și specific rasei umane.

Abram Kardiner (1891-1981), psihiatru, psihanalist și antropolog, în urma studiilor efectuate asupra a opt culturi ale unor triburi primitive, a descoperit faptul că în cadrul fiecărui grup social există o structură de conduită comună, aceasta purtând denumirea de personalitate de bază, adică o configurație psihologică unitară ce se obiectivează într-un anumit stil de viață. Indiferent de forma sub care se manifestă, individul se exteriorizează prin acțiune și activitate, sub influența propriei personalități.

1.1.2. Dimensiuni și trăsături de personalitate

De-a lungul timpului, au apărut mai multe teorii ale personalității, printre cele mai cunoscute regăsindu-se : abordarea psihanalitică a personalității ( S. Freud), abordarea psihometrică a personalității (G. Allport, H. Eysenck), abordarea fenomenologică a personalității (C. Rogers). Dincolo de opoziția sau mai ales complementaritatea dintre diferitele abordări ale personalității, se poate spune că aceasta este unică, proprie fiecărui individ în parte, fiind nu doar o sumă de funcții ci o adevărată integrare a acestora. De asemenea, personalitatea este temporală și se afirmă prin intermediul comportamentelor. Multele teorii încearcă să explice diferitele configurații ale acesteia, făcând apel la variabile motivaționale, cognitive, sociale sau chiar biologice ale organismului. Astfel, studiul personalității este o activitate ce concură la cunoașterea de sine, fiind posibile mai multe abordări, globale sau analitice.

Observarea și descrierea indivizilor prin intermediul trăsăturilor de personalitate, permite cu ajutorul mijloacelor statistice, înțelegerea și observarea modului în care se structurează dimensiunile personalității.

Atunci când spunem că o trăsătură explică un comportament, trebuie să o descriem prin prisma proceselor psihologice responsabile în cazul respectiv. Există actualmente un larg consens în a considera ca pertinentă descrierea personalității prin cinci mari dimensiuni (The Big Five), care se prezintă ca factori bipolari. Aceste cinci dimensiuni sunt: extraversie, agreabilitate, conștiinciozitate, instabilitate emoțională și deschidere.

Aceste dimensiuni reprezintă defapt niște perechi aflate în opoziție: extrovert-introvert, instabil emoțional-stabil emoțional și așa mai departe. Personalitatea fiecăruia trebuie înțeleasă prin prisma modului în care toate aceste cinci dimensiuni sau factori, variază și se interconectează în structura oricărui individ. Toate persoanele prezintă scoruri diferite ale acestor factori. Studiile recente sugerează introducerea unei a șasea dimensiuni, a maturității caracterului având ca extreme egoismul și integritatea, sub denumirea de factorul H. Modelul format astfel, ar purta denumirea de Hexaco Model.

H.J. Eysenck definea personalitatea ca o „ organizare mai mult sau mai puțin durabilă a caracterului, temperamentului, inteligenței și fizicului unei persoane, care determină modul său unic de adaptare la mediu”. Folosind metoda factorială, acesta a elaborat un model bidimensional al personalității, inițial cu două dimensiuni: introversiune-extraversiune și neuroticism, completând ulterior cu o a treia dimensiune și anume psihotismul.

1.1.2.1. Extroversiunea

De cel puțin 2500 de ani, unii indivizi au fost descriși ca fiind mai îndrăzneți, mai comunicativi și mai degajați decât ceilalți. Se considera astfel, că aceste comportamente avea o bază biologică și erau considerate ca fiind foarte importante în societate. În ziua de astăzi, extroversiunea reprezintă una dintre dimensiunile fundamentale ale personalității umane.

Tyrtamus din Lesbos, un antic grec, cunoscut pentru minunatele capacități oratorice, a adresat o întrebare esențială care a rămas de actualitate până în ziua de astăzi și anume: „dacă toți grecii locuiesc sub același soare și sunt educați la fel, de ce caracterele tuturor sunt atât de diferite?”.

C.G.Jung (1921-1971) a denumit aceste trăsături: extraversie și introversie, prima dintre ele reprezentând persoanele orientate spre lume, societate, exterior, alți indivizi, iar ce-a de-a doua reprezentând indivizii orientați spre sine, spre interior. H. Eysenck a modernizat acest studiu prin metode experimentale și psihometrice. Primele sale încercări se bazau pe noțiunile de excitație și inhibiție pe care el considera ca fiind cele ce influențează aceste trăsături.

Persoanele extroverte emană energie, au nevoie de multă stimulare socială și își exprimă des și mult mai ușor sentimentele și trăirile. Motivația lor este puternică atunci când sunt înconjurați de prieteni, familie, anturaj. De asemenea prezintă o dorință de a schimba lumea, sunt adepții varietății, acțiunii propriu-zise și a realizărilor personale, sunt niște persoane relaxate, încrezătoare în forțele proprii și se reacționează după principiul: acțiunea înaintea gândirii. Extroverții au nevoie de aprecierea și părerea celor din jur. Un exemplu util ar fi acesta: în cazul unei prezentări în fața publicului, persoanele extroverte vor urmări reacția audienței iar în cazul în care aceasta este pozitivă, se vor simți mulțumite și împlinite, pe când persoanele introverte, se vor analiza profund și vor avea o părere personală foarte puternică despre propria prestație, indiferent de reacția publicului.

Personalitatea extrovertită are prin urmare, două caracteristici esențiale: sociabilitatea și comunicativitatea.

1.1.2.2. Neuroticismul

CAPITOLUL II

METODOLOGIA DE CERCETARE

Scopul cercetării

Obiectivele cercetării

Lucrarea de față are ca obiective:

Ipotezele cercetării

În vederea atingerii acestor obiective, au fost avansate următoarele ipoteze:

Prezentarea eșantionului

Prezentarea instrumentelor

Procedura de lucru

CAPITOLUL III

Prelucrarea și interpretarea rezultatelor

În vederea verificării ipotezelor de cercetare s-a recurs la prelucrarea datelor statistice brute cu ajutorul programului SPSS 10.0.

Rezultatele prelucrării statistice sunt redate în tabelele de mai jos, prezentate în cadrul fiecărei ipoteze analizate.

Pentru verificarea Ipotezei 1 care afirmă ……

Pentru verificarea Ipotezei 2 care afirmă……

Pentru verificarea Ipotezei 3 care afirmă…..

Capitolul IV

Concluzii, limite, direcții si aplicabilitatea cercetării

4.1. Concluziile

4.2. Limitele

4.3. Direcții de continuare

4.4. Aplicabilitate

BIBLIOGRAFIE (EXEMPLU)

Anghel, Z. M., Nistor, A., Portik, S. (2004). Sănătatea mintală în România. Direcții O.M.S și perspective naționale. În: Cercetări și aplicații în psihologie, volumul II, Timișoara, Editura Augusta și Artpress, p. 28-34

Enăchescu, C. (2001). Tratat de psihopatologie, București, Editura Tehnică.

……………………………………………….

www.insse.ro.

Anexe.

Ce documente se includ ?

Instrumente psihologice construite de autor

Diagrame excesiv de mari care nu pot fi incluse in lucrare

Imagini tip fotografii care nu pot fi incluse in lucrare.

Ce documente nu se includ?

Orice document care poate fi inclus în lucrare

Tabele cu cote brute rezultate din evaluările efectuate

Instrumente psihologice intrate in literatura de specialitate.