Stilul Tehnico Stiintific

I. Clasificarea stilurilor în Limba Română

Stabilirea și ierarhizarea stilurilor funcționale ale unei limbi, și în special a limbii române literare constituie o operație destul de complicată.

Există doi factori mai importanți care determină constituirea principalelor variante ale unei limbi. Unul din acești factori, cel geografic, face ca un idiom să ia înfățișarea graiurilor, a subdialectelor și a dialectelor, rezultând stuctura dialectică a limbii respective.

Celălalt factor, este cel socio-cultural, care determină apariția limbajelor speciale (limbajul orășenesc, limbajul rural). Toți acești factori acționează și asupra limbii literare.Limba literară, devenind instrumentul de expresie al unor forme concrete de cultură, se va diversifica, creându-și mijloace variate de expresie.

Stilurile sau limbajele funcționale ale limbii sunt alcătuite din totalitatea mijloacelor de expresie, dând o formă proprie mesajelor din diverse domenii ale culturii.

Stilurile sau limbajele, pot fi comparate cu variantele teritoriale ale limbii române literare și de aceea pot fi numite și variante culturale ale acestei limbi. Ele se aseamănă cu dialectele, deoarece sunt forme concrete prin care se realizează limba literară. Se pot observa diferențe între acestea două deoarece dialectele literare (variantele teritoriale) se dezvoltă într-o fază mai veche a limbii literare și dispar în faza ei modernă odată cu unificarea lingvistică. Variantele culturale (stilurile sau limbajele) sunt mai puțin dezvoltate în limba veche, pe când în timpurile moderne cunosc perfecționarea.

Pentru definirea variantelor culturale au existat doi termeni: cel de stil și cel de limbaj. Unii cercetători optează pentru termenul de stil. Prin stil Iorgu Iordan înțelege modul personal în care un autor își exprimă ideile și sentimentele. Alți cercetători, optează pentru termenul de limbaj, dar majoritatea îl preferă pe cel de stil.

S-au încercat mai multe definiții ale stilului, dar abia după 1960 s-au realizat unele mai complexe.

„Limbajul este un sistem lingvistic mai mult sau mai puțin specializat în redarea conținutului de idei specifice unei activități profesionale, unuia sau mai multor domenii din viața social-culturală, cum sunt arta litaraturii, știința sau tehnica, filozofia, critica literară și artistică, istoria, viața familială etc., care, toate, au, ori tind să aibă, cuvinte, expresii și reguli proprii de organizare rezultate din diverse restricții impuse limbii".

Altă definiție este dată în 1966 de C. Maneca: „stilul este ansamblul elementelor fonetice, morfologice, sintactice și lexicale, folosite într-o comunicare de un anumit tip, determinat de conținutul și de mijloacele lingvistice alese de vorbitor pentru a o transmite".

În interiorul limbii literare există mai multe limbaje speciale sau stiluri funcționale. Ion Coteanu este cel care s-a ocupat în mod deosebit de problema relațiilor ce se pot stabili între divesele limbaje sau stiluri. După părerea sa, variantele se diferențiază în funcție de factorii socio-culturali. Între aceste variante se stabilesc relații ierarhice, ele participând cu funcționalități diferite la diverse ansambluri care se reunesc într-un diasistem al limbii.

Diasistemul se manifestă prin stiluri, stilurile prin mesaje, între ele existând o relație de subordonare.

Este variabil numărul nivelelor de generalizare funcțională a limbii. Ion Coteanu admite în 1962 existența a patru nivele:

realizat de diasistemul limbii sau de limba comună;

reprezentat de ramificațiile limbă populară-limbă literară;

cuprinde variantele celor două limbi;

reprezentat prin subdiviziunile variantelor de la nivelul al III-lea, care pot merge până la mesaje.

În domeniul limbii literare există trei nivele: diasistemul, stilurile principale ale limbii literare și subdiviziunile acestor stiluri.

Criterii de delimitare a stilurilor

Pentru a cunoaște numărul variantelor stilistice ale unei limbi, precum și raportul ierarhic dintre acestea, în limitele unui diasistem, trebuie urmate două căi: o cale bazată pe deducție care presupune stabilirea celor mai multor subdiviziuni și mai apoi se stabilește numărul de variante în care se împart; cea de-a doua cale, este cea inductivă, pornește de la mesaje și urmărește individualizarea unor unități, din ce în ce mai mari, pe plan ierarhic, ajungând până la sistemul stilistic al limbii.

Statistica este folosită, deseori, pentru a delimita stilurile. Paula Diaconescu consideră acest fenomen, ca fiind un fenomen necesar, dar insuficient.

C. Maneca și Lidia Sfârlea consideră că, frecvența fenomenului lingvistic poate oferi suficiente date pentru a deveni utilă în delimitarea stilurilor. Lidia Sfârlea afirma că frecvența este criteriul fundamental de delimitare a stilurilor, adică „ prezența sau absența, raritatea sau abundența unităților la toate nivelele limbii".

Etapele de delimitare a stilurilor sunt după părerea Lidiei Sfârlea:

1.„alegerea textelor astfel încât să cuprindă întreaga variate a stadiului lingvistic cercetat;

2. segmentarea textelor la toate nivelele limbii;

3. analiza unităților segmentate din punctul de vedere al frecvenței, distribuției și combinației;

4. stabilirea situației generale;

5. clasificarea mesajelor prin raportare la situația generală, desprinderea structurilor la toate nivelele limbii;

6. reintroducerea structurilor, explicarea și motivarea lor cu referire la facorii extralingvistici".

O clasificare mai complexă, este realizată de Paula Diaconescu care are ca punct de plecare concepția lingvistului american R. Jakobson care, admite mai multe stiluri corespunzând, în principiu, diverselor funcții ale limbii. Acestea sunt:

1. stilul tehnico-științific cu funcția referențială (cognitivă);

2. stilul oficial-administrativ cu funcția conativă orientată către destinatar;

3. stilul publicistic- cu funcția fatică orientată spre menținerea contactului;

4. stilul oratoric- cu funcția conativă și cea emotivă.

Paula Diaconescu nu preia funcția metalingvistică care determină o variantă a stilului științific, dar introduce funcții noi: funcția marcată expresiv-estetic și funcția nemarcată expresiv-estetic, distingându-se un stil artistic și un stil neartistic.

Stilurile limbii române literare

Cea mai veche clasificare în ceea ce privește stilurile a fost realizată de Iorgu Iordan; după părerea sa, ar exista șase stiluri:

stilul literar propriu-zis sau artistic;

stilul științific și tehnic;

stilul publicistic;

stilul oficial;

stilul oratoric;

stilul familiar.

Primele sunt, de obicei, scrise, iar ultimul este folosit în vorbire.

Câțiva ani mai târziu, Ion Coteanu reduce numărul stilurilor literare la trei, denumite și stiluri fundamentale:

stilul literar artistic;

stilul științific;

stilul administrativ.

În cadrul fiecărui stil, autorul distinge mai multe varietăți.

Concepe limba ca pe o „ierarhie de sisteme parțiale", stabilind patru nivele de generalizare în cadrul acesteia. Această ierarhie este asemănătoare cu cea din 1962:

1.limba comună sau diasistemul limbii date;

2. limba populară și limba literară;

3. variante ale limbii populare și limbajele literar mediu, artistic și tehnico-științific;

4.variante ale precedentelor și variante ale limbajelor. Nu vorbește despre silul administrativ, dar adaugă stilul literar mediu.În 1970 realizează o schemă pe cinci nivele.Din această nouă clasificare, dispare limbajul literar mediu și reapare limbajul administrativ. Limba literară, devine limbaj literar și își adaugă epitetul de standard.Nivelul al cincelea, apare ca urmare a introducerii unui nivel intermediar între nivelele trei și patru.

Ultima schemă datează din 1973. Se păstrează organizarea pe cinci nivele, putându-se introduce chiar și un al șaselea nivel.Limbajul literar nu mai este echivalent cu cel standard. Limbajul administrativ dispare din nou, sau poate, autorul îl prezintă sub forma unui limbaj științific1 sau limbaj științific2, nespecificând ce înțelege prin aceasta.

Apropiată de concepția lui Ion Coteanu este cea a lui C. Maneca, el dedicând acestei probleme două cercetări bazate pe statistica unor eșantioane destul de întinse de cuvinte extrase din textele literare. C. Maneca consideră stilul administrativ după stilul științific. In clasificarea lui alaturi de stilurile: artistic, științific și colocvial, apare un nou stil, adică stilul familiar. Fiecare stil are subdiviziuni, cele ale stilului artistic sunt: „ poezia, proza și publicistica; cele ale stilului colocvial sunt monologul și dialogul".

Lidia Sfârlea realizează o clsificare finală care are cinci nivele:

Diasistem stilistic literar

În 1974 Paula Diaconescu propune o altă clasificare:

popular-cult (literar) acționează factorul socio-cultural cu componentele actului comunicării;

oral-scris acționează forma comunicării;

comun-stilat acționează scopul, conținutul și împrejurările comunicării, dar și relația emițător-receptor;

artistic-non-artistic, realizarea comunicării spre mesaj;

aici apar diverse stiluri cum ar fi cel artistic, cel științific, oratoric, administrativ, publicistic.

Introduce stilurile oratoric și publicistic, amintite de Iorgu Iordan. S-a încercat introducerea unui stil sportiv, dar majoritatea cercetătorilor nu sunt de acord.

Există multe clasificări ale stilurilor, dar numai două dintre stiluri apar constant în toate clasificările: stilul artistic și stilul științific.

Uneori, stilul juridico-administrativ este considerat ca fiind o varietate a silului beletristic.

Ion Coteanu consideră că nu există stil publicistic, presa apelează la mijloace de expresie împrumutate din cele trei stiluri fundamentale: stilul artistic, stilul științific și stilul administrativ, în funcție de mesajele pe care le transmit.

O altă clasificare o relizează Ștefan Munteanu:

1. stilul poetic (înalt);

2. stilul popular;

3. stilul savant.

V. P. Murat în articolul Despre problemele fundamentele ale stilistilcii, împarte stilurile în șapte categorii:

1.stilul conversației culte;

2. stilul poetic;

3. stilul publicistic-poetic;

4. stilul oficial-administrativ;

5. stilul științific;

6. stilul tehnic-profesional;

7. stilul popular-familiar.

În același articol acesta afirmă că stilurile ar fi apropiate între ele într-o măsură mai mare sau mai mică.„Stilul științific e mai apropiat de cel tehnic-profesional, decât de cel poetic, iar cel publicistic-poetic e mai apropiat de cel oficial-administrativ decât de cel tehnic-profesional. Stilul conversației culte aflându-se în centru și se intersectează cu toate celelalte stiluri".

Stilul științific și stilul tehnic-profesional servesc fiecare scopurilor comunicării respective:- primul, în domeniul științei, în literatura științificș, în referate, lecții și convorbiri pe teme științifice; cel de-al doilea, în sfera tehnică- productivă, și în literatura tehnică.

În această clasificare, autorul nu diferențiază ca stil funcțional deosebit, stilul literaturii artistice.

Tot V. P. Murat în același articol afirma că fiecare dintre stilurile funcționale ale limbii „ este folosit în două variante: cea orală și cea scrisă, în funcție de forma comunicării: nemijlocită sau mijlocită prin texte scrise".

După clasificare stilurilor se încearcă o caracterizare a acestora.

Sanda Galopenția și Toma Paul au încercat să caracterizeze stilurile din punct de vedere al bogăției și al concentrației vocabularului.

Din punct de vedere al bogăției primul loc îl ocupă stilul beletristic (poezia și apoi proza), urmat de stilul administrativ și de cel științific.În ceea ce privește concentrarea, stilul științific se află pe primul loc, urmat de cel administrativ și apoi de cel beletristic.

După opinia lui I. Coteanu și a lui C. Maneca stilul științific utilizează mijloacele limbii în mod direct.

După Paula Diaconescu, stilul științific este stilul comunicării de informații, sub formă de raționamente în domeniul științei și tehna Paul au încercat să caracterizeze stilurile din punct de vedere al bogăției și al concentrației vocabularului.

Din punct de vedere al bogăției primul loc îl ocupă stilul beletristic (poezia și apoi proza), urmat de stilul administrativ și de cel științific.În ceea ce privește concentrarea, stilul științific se află pe primul loc, urmat de cel administrativ și apoi de cel beletristic.

După opinia lui I. Coteanu și a lui C. Maneca stilul științific utilizează mijloacele limbii în mod direct.

După Paula Diaconescu, stilul științific este stilul comunicării de informații, sub formă de raționamente în domeniul științei și tehnicii. Se caracterizează prin precizia construcțiilor, claritate și corectitudine.

II. Evoluția stilului tehnico-științific

În perioada 1532-1640 nu se poate vorbi încă de o „literatură științifică propriu-zisă" , dar este o perioadă în care au fost copiate și tipărite unele texte, foarte puține ca număr, dar care, prin caracteristicile lor dominante sunt considerate ca fiind cele mai vechi texte românești de tip științific sau tehnic. Aceste texte au diferite teme precum: indicații pentru practicarea unor profesiuni (Liturghierul); previziuni asupra viitorului (Gromovnicul); principiile de bază ale religiei creștine (Catehismul).

Toate aceste scrieri au o serie de particularități lingvistice comune: neutralitatea, claritatea și precizia.

În perioada 1640-1780 se observă o creștere considerabilă a numărului lucrărilor manuscrise.

În ceea ce privește scrierile științifice propriu-zise, primatul, din punct de vedere cronologic, îl ocupă textele geografice prin Geografie a Ardealului, manuscris transilvănean datând din secolul al XVII-lea și textele lingvistice, prin cea mai veche copie a unei Gramatici slavonești.

La sfârșitul secolului al XVII-lea apare prima lucrare filozofică autentică Pentru singur țiitorul gând, iar la începutul veacului următor apar primele scrieri științifice consacrate poporului român, datorate lui Dimitrie Cantemir, Constantin Cantacuzino și Miron Costin.

Începând cu anul 1750 începe traducerea scrierilor medicale culte moderne, prima lucrare fiind Alegerile lui Ippocrat, iar din anul 1777 apare primul manual special de matematică.

Apar numeroase lucrări științifice, traduceri și adaptări care au la bază cel mai frecvent originale redactate din limba latină și neogreacă, iar mai apoi din italiană sau franceză, germană și engleză.

Influența limbii franceze a fost hotărâtoare, pentru că numeroase manuale care se traduceau și se prelucrau erau din limba franceză. Urmează limba italiană a cărei influență s-a exercitat în Muntenia prin Ion Heliade Rădulescu și prin elevii săi, iar în Moldova prin Gheorghe Asachi și școala sa.

O contribuție destul de importantă o are și curentul latinist, care se adaugă celor două influențe, terminologia științifică se modelează definitiv după forma latino-romanică lăsând modelele grecesc și rusesc.

Întâlnim influențe ale limbii germane, mai ales în Transilvania, datorită traducerilor din acestă limbă sau a contactului direct cu știința și tehnica din Germania și Austria a tinerilor plecați la studii în aceste țări.

Până în anul 1860 știința și cultura se răspândesc în limba română prin instituții nou create: școala, presa, teatrul. Traducerile incep să se intensifice nu numai în ceea ce privește literatura, dar și în știință. Intelectualitatea acelei perioade reprezentată de profesori, medici, ingineri, scriitori, gazetari întrețin interesul viu pentru răspândirea științei prin școli și publicații. Acum, se încearcă găsirea unor căi și mijloace cât mai specifice limbii române pentru crearea terminologiei științifice. Aceasta fiind perioada de constituire a stilului științific.

Epoca modernă românească începe de la 1780 beneficiind de numerose studii bogate și variate din punct de vedere metodologic și tematic.

„Stilul știițific al limbii române în înțelesul modern al cuvântului este, pentru limba română, o creație a începutului de secol XIX,dobândind un statut mai precis. El s-a format o dată cu dezvoltarea științelor, a școlilor, în limba română și concomitent cu traducerea, prelucrarea și alcătuirea de manuale și lucrări de specialitate în diferitele compartimente ale științei".

Dimitrie Cantemir alături de Stolnicul Constantin Cantacuzino, sunt primii creatori ai unei terminologii științifice. Ei încearcă să pună bazele unei terminologii științifice și filozofice, lucrările lor fiind cunoscute foarte târziu, iar începuturile stilului științific putem spune, că datează din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea. Stilul științific s-a format în prima etapă prin traducerea unor cărți de știință popularizată și a unor manuale școlare folosite în Transilvania, Banat și Principate.

La sfârșitul veacului al XVIII-lea și începutul celui de-al XIX-lea limbajul, se realizează prin traducerea unor scrieri cu caracter științific, dar și prin elaborarea unor lucrări originale din diferite domenii ale științei și tehnicii.

În acel moment nu existau în limba română toți termenii necesari traducerii textelor, crearea lucrărilor cu caracter științific putând fi realizate prin intermediul neologismelor și a cuvintelor ce reflectau întocmai grafica sau fonetica celor din limba originalului, fapt caracteristic secolului al XVIII-lea.Neologismele se mai găsesc și în limba literară actuală.

Tot în această perioadă avem un număr foarte mare de traduceri și calcuri lingvistice. N. A. Ursu în cartea Formarea terminologiei științifice românești, explică frecvența lor prin „faptul că aceștia au dorința de a se face înțeleși”.

Petru Maior este cel care face apel la „necesitate introducerii și

însușirii neologismelor pentru a îmbogăți dialectica patriei…".

Începând cu anul 1830 se formează primele Societăți și Școli Științifice, dar și periodice specializate în probleme de știință și tehnică.

Se formează terminologiile care definesc concepte variate ale vieții culturale și științifice. După constituirea acestor terminologii se formează stilurile funcționale, adică stratificarea stilistică a românei literare la jumătatea veacului al XIX-lea.

Există numeroase dificultăți în a exprima noile relații lexicale, dificultăți care apar în majoritatea scrierilor epocii respective. În ceea ce privește traducerile, unele cuvinte sunt foarte greu de tradus. S-a căutat împrumutul de cuvinte pentru acelea cărora nu le-a fost găsit un echivalent în limba română. Și în alcătuirea Țiganiadei, Ion Budai-Deleanu întâmpină multe dificultăți.

Iancu Văcărescu observă și el că lipsesc „din limba noastră toți termenii științei".

Chiar și după 1830 apar cercetători care fac afirmații asemănătoare, foarte greu se poate scrie o carte într-o limbă care nu are cuvinte.

Abia în secolul al XIX-lea apar primele încercări de a sesiza specificitatea limbajului științific și de a distinge diversele variante stilistice din limba română și profesia scriitorului:

stilul filozofic

stilul istoric

stilul retoric

stilul poetic

Stilul științific este denumit și limbaj științific. Se consideră totuși că termenul de limbaj este mai potrivit, el este mai concret față de cel de stil, dar cei doi termeni sunt considerați ca fiind sinonimi.

„Limbajul științific poate fi definit ca fiind aspectul limbii literare comune folosit cu regularitate în domeniile științei și tehnicii, caracterizat printr-un nucleu de trăsături specifice, marcate stilistic prin combinații irepetabile ale fenomenelor prin fenomene repetabile în limba standard, dar și în alte limbaje".

Ion Heliade-Rădulescu traduce și tipărește în 1832 o aritmetică tradusă după francezul Francoeur, acesta putând fi considerat unul din creatorii terminologiei matematice în limba română.

Apar și alte cărți care tratează domenii diferite cum ar fi: geografia, F. Aaron scrie un manual de geografie apărut la București în 1834. Un an mai târziu, I. Genilie publică o Geografie istorică, astronomică, naturală și civilă, el este considerat ca fiind întemeietorul terminologiei geografice. Tot acum apar și manuale de medicină, o contribuție în domeniul terminologiei medicale o aduc medicii munteni: Gheorghe Polizu, I. Basach.

În Moldova, în ceea ce privește formarea stilului științific, un rol important l-a avut activitatea desfășurată de Societatea de Medici și de naturaliști din Iași, înființată în anul 1835. Cel care a popularizat știința este Gheorghe Asachi în Moldova, autorul a mai multor manuale de aritmetică, geometrie și algebră.

I. Cihac publică un volum de istorie naturală, iar V. Fabian un manual de geografie în anul 1837. În jurul anului 1840 apar periodice de popularizare a științei, între care Icoana lumeii condus de Gheorghe Asachi și Provățuitorul sănătății și a economiei condus de doctorul C. Vârnav.

În ziarul Albina românească, dar și în revistele vremii, se publică articole cu caracter științific.

În Transilvania un rol important în răspândirea științei și crearea terminologiei medicale îl are doctorul Pavel Vasici Ungureanu.

Între anii 1830 și 1860 se introduc în limbajul științific numeroși termeni care se păstrează și astăzi în română literară, dar stilul științific nu-și perfecționase în întregime, după 1869, terminologia și mai ales, nu se fixase definitiv în tiparele lui de astăzi.

Se observă concurența dintre influențele latină, italiană și franceză, prezentă mai ales în variantele unor neologisme, majoritatea terminându-se în sufixul-iune: asimilațiune, circulațiune.

După 1860 are loc a treia perioadă din evoluția stilului științific care se prelungește, desăvârșindu-se în zilele noastre.

Centrele de cultură, unde se dezvoltă astăzi știința sunt acum Universitățile din Iași, București și cea din Cluj începând cu anul 1919. Din acest moment începe scrierea unor lucrări originale în diferite domenii: fizică, chimie, științe tehnice, agricultură, botanică, geologie, medicină, filologie, în critica și estetica literară.

Începând cu anul 1900, stilul științific se consolidează, terminologia se fixează treptat sub aspectul ei actual, rămânând deschisă în fața noilor cuceriri ale științei și tehnicii.

Din anul 1977 scrierile științifice ocupă, progresiv, un rol important. Asimilarea științelor europene este începută de Școala Ardeleană și continuată în Muntenia și Moldova în primele decenii ale secolului XX, urmează etapa afirmării spiritului științific românesc. Apar din ce în ce mai multe discipline științifice și crește interesul pentru studierea lor sistematică.

Știința s-a dezvoltat datorită stăruinței intelectualilor din etapele anterioare care au reușit după cum spuea N. A. Ursu „să introducă în cultura românească majoritatea noțiunilor științifice moderne și să formeze climatul favorabil unei activități științifice originale". Acelorași intelectualități, care au avut de luptat cu obstacolele începuturilor, le revine meritul de a fi: „transmis noii generații un stil științific aproape format".

III. Trăsături lingvistice ale stilului tehnico-științific

În organizarea stilistică a limbii române literare, stilul științific reprezintă un termen-extremă, celălalt termen-extremă fiind stilul beletristic.

În stilul beletristic, spre deosebire de cel științific semnificantul nu mai rămâne doar un simplu vehicul, indispensabil pentru transmiterea semnificației, dar nici nu participă la constituirea ei.

În interiorul stilului tehnico-științific se dezvoltă o serie de variante care merg de la opoziția cea mai accentuată la o apropiere maximă de stilul beletristic. Spre deosebire de stilul științific, care, pe măsura formalizării investigației științifice se închide tot mai mult în specificul său, stilul beletristic se caracterizează prin deschiderea cea mai amplă față de celelalte stiluri, dar și față de cele două variante ale limbii naționale: orală și scrisă.

Variantele stilului tehnico-științific sunt, după părerea lui Dumitru Irimia, următoarele:

varianta scrisului științelor exacte (matematica, fizica, chimia, astronomia);

varianta științelor naturii (botanică, zoologie, geografie);

varianta științelor umaniste (istoria și teoria literaturii, lingvistica)

varianta filozofiei.

„Apropierea maximă o realizează scrisul criticii literare, care oscilează în permaneță, în primul rând în funcție de critic, între stilul științific și cel beletristic, constituindu-se într-o variantă stilistică de tranzacție sau mixtă".

Relațiile stilului științific cu celelalte variante funcționale ale limbii se desfășoară într-un singur sens, dinspre stilul științific către acesta. Stilurile cele mai apropiate de stilul științific sunt stilurile beletristic și publicistic.

Procesul de cunoaștere favorizează pătrunderea termenilor specifici stilului științific, prin circulație, direct sau indirect, mai ales în stilurile publicistic și beletristic, în limba literară comună, determinând reorganizări ale diferitelor clase lexicale. În etapa contemporană, stilul științific desfășoară un rol activ în dezvoltarea limbii literare, acesta fiind mai evoluat în limbajul scris, decât în cel oral.

Stilul științific prin unele din variantele sale, determinate de specificul domeniilor de cunoaștere, depășeșește sistemul limbii naționale prin:

îmbinarea unor semne lingvistice aparținând unor limbi naționale diferite. În medicină și în domeniul științelor naturii, codul metalingvistic determină introducerea în text a unui număr de termeni din limba latină.

îmbinarea semnelor lingvistice cu semne aparținând limbajelor artificiale. În domeniul matematicii, al cercetării fizice, astronomice, chimice, semnele artificiale se asociază, în constituirea enunțului, cu simboluri matematice, fizice, chimice și cu semne grafice, desene.

Din punct de vedere morfologic, trăsăturile cele mai numerose ale stilului științific, dar și ale celorlalte stiluri sunt cele care apar în domeniul flexiunii verbale. În perioada 1532-1640, conjunctivul este modul cel mai frecvent întâlnit, fiind înlocuit adeseori de imperativ, acesta din urmă având o frecvență foarte redusă. Imperativul este folosit mai mult în varianta didactică a stilului științific. Și indicativul viitor, este utilizat foarte mult, mai ales la persona a III-a singular, fiind modul specific textelor care au ca scop prezicerea viitorului.

Conjunctivul prezent este folosit și el, tot la persoana a III-a singular, exprimând o acțiune care trebuie îndeplinită sau un sfat obligatoriu de urmat.

Perioada 1640-1780 este caracterizată, ca și epoca anterioară, tot prin dominarea flexiunii verbale. Aici verbele se găsesc la indicativul prezent și viitor, dar și conjunctivul prezent fiind înlocuit din ce în ce mai rar de imperativ. Verbele se impun în acest stil, prin frecvența lor foarte mare.

Indicativul prezent este utilizat întotdeauna la persona a III-a singular, la plural mai rar, este specific textelor tehnice și științifice de tip descriptiv. În textele care prezic viitorul, indicativul prezent are valoare de generalitate, iar în scrierile tehnice, bisericești el indică o acțiune ce trebuie îndeplinită. Prezentul, rămâne timpul cel mai frecvent utilizat, care, după părerea lui Dumitru Irimia dezvoltă diferite valori specifice, în funcție de conținutul semantic al enunțului:

-prezent atemporal, folosit ca instrument de definire a unor concepte diferite;

-prezent pantemporal, folosit ca instrument al comentării elementelor supuse investigației, în texte interpretative;

-prezent dinamic, este un instrument al descrierii actualizatoare a unor evenimente istorice, social-culturale, individual-umane, dar mai ales în enunțuri din domeniul istoriei și cel al științei literaturii.

-prezent descriptiv, care reliefează ideile dintr-un text de exegeză, a unei opere literare sau științifice.

În textele stilului beletristic, mai ales în genul liric domină indicativul prezent, dar și conjuctivul. Spre deosebire de genul științific în care proporția cea mai mare de utilizare o avea persona a III-a singular, în stilul beletristic persona cel mai des utilizată este persona a II-a singular și persona I în genul liric, persoana I în genul memorialistic, unde predomină deasemenea un timp trecut, imperfectul. Persoana a III-a este utilizată foarte mult în genul dramatic, vocea naratorului.

În textele genului științific apare și indicativul viitor, folosit tot la persona a III-a singular, dar și plural, la diatezele activă și reflexivă, fiind caracteristic scrierilor ce-și propun să afle viitorul, textele de prevestire. Viitorul prezintă și evenimentele din perspectiva desfășurării lor ulterioare.

În perioada 1640-1780, conjunctivul prezent este mai puțin folosit, apare atât la persona a III-a, cât și la persona a II-a singular. Este specific textelor tehnice, laice sau religioase, și exprimă o acțiune cu valoare de generalitate sau un sfat obligatoriu ce trebuie urmat, persona a II-a marcând o acoperire față de cel căruia îi este adresată respectiva cerere.

Conjunctivul, este modul prezent și în stilul beletristic, în special în textele care aparțin genului liric. Este utilizat ca și în stilul beletristic la persona a II-a.

În stilul științific, imperativul apare alături de vocativ, fiind asemenea conjunctivului un mod al adresării directe, adresare incompatibilă. În genul dramatic imperativul, dar și prezumtivul lipsesc în totalitate din vocea autorului, pe când în varianta stilistică a textelor istorice prezumtivul este foarte frecvent utilizat. Modurile nepersonale: gerunziul și participiul apar frecvent în genul dramatic, dar predominante rămân personele I și a II-a și prezentul indicativ, conjunctivul și imperativul.

Stilul științific se caracterizează și prin folosirea celorlalte timpuri, mai ales cele ale trecutului, cum ar fi imperfectul. Imperfectul este un timp al perspectivei, realizând o lărgire a universului cultural în care este situat obiectul investigației științei literare.

Caracteristic stilului științific este frecvența foarte mare a substantivelor, mai ales a celor proprii, pe când în stilul beletristic proporția substantivelor este cea mai scăzută. Stilul beletristic fiind dominat după părerea lui B. Kelemen de pronumele personal, pe când Gheorghe Bolocan crede că verbul este cel care domină. Tot în ceea ce privește stilul beletristic, Lidia Sfârlea vorbește de o dominare a adjectivului de către adverb, a substantivului de către verb.

Ceea ce deoebește stilul beletristic de cel științific este caracterul nerelevat al frecvenței unităților lexico-gramaticale, stilul științific este dominat de substantive, pronumele relativ și numeral.

Din terminologia stilului științific lipsesc aproape cu desăvârșire interjecțiile și derivațiile interjecționale (substantive, verbe, adjective, adverbe); acestea sunt prezente foarte rar, în varianta didactică a stilului științific, în comunicarea orală.

Stilul beletristic se caracterizează prin prezența, echilibrată a tuturor părților de vorbire, inclusiv a interjecției, lucru care îl deosebește de stilul științific.

În stilul științific substantivele proprii sunt prezente ca indicatori bibliografici sau ca simboluri ale unor concepte științifice, pe când în stilul beletristic, substantivele proprii exprimă sau sugerează profiluri caracterologice, exprimă sau provoacă atitudini, participă la procesul semnificării.

Substantivele comune și proprii sunt foarte frecvente în seriile enumerative specifice scrierilor geografice, celor istorice sau celor tehnice de tip descriptiv. Numele proprii desemnează adesea autori sau lucrări la care se face trimitere, din nevoia de rigoare, pentru susținerea unor informații. „Substantivele proprii nu se constituie într-o marcă specifică nu numai prin frecvență, dar și prin esența sa semantic-funcțională.”

Subiectul este prezent doar în structurile sintactice în care numirea autorului acțiunii este absolut necesară, prima propoziție principală dintr-o frază, cu subiect unic, este realizată prin coordonare. Această parte principală de propoziție este frecvent nedeterminată, inclusă, sau subînțeleasă în textele tehnice, laice, sau religioase.

Odată cu scăderea numărului subiectelor exprimate crește numărul predicatelor, aproape egal cu numărul propozițiilor. Predicatul, fiind, partea de propoziție, care exprimă, de regulă acțiuni ce trebuie îndeplinite, atunci când este utilizat modul conjunctiv sau imperativ, sau acțiuni care se vor desfășura în viitor, ținându-se seama și de anumite condiții. Predicatele nominale sunt folosite mai rar.

În majoritatea scrierilor științifice și tehnice cercetate, cele două părți principale de propoziție sunt în mod obligatoriu exprimate pentru a se asigura claritatea și precizia comunicării.

În ceea ce privește flexiunea pronominală, toate tipurile de scrieri științifice și tehnice atestă utilizarea mai mult sau mai puțin frecventă a pluralului autorului, marcat, de obicei, prin utilizarea formelor verbale de persona I plural. Pronumele personal „noi", indicând autorul unei scrieri științifice, poate fi întâlnit în scrierile geografice, în cele filozofice, dar și în cele de matematică.

În flexiunea după număr și persoană a pronumelor personale foarte puțin frecvente, mai ales la nominativ și acuzativ, pronumele care predomină sunt cele de persona a III-a. Persoana a II-a nu este folosită, iar persona I este folosită, mai ales la plural fiind o marcă a pluralului autorității științifice sau al modestiei.

Pronumele personale de politețe sunt absente din stilul științific scris, fiind folosite in varianta lui didactica.

Adjectivele sunt prezente si ele în stilul tehnico-științific predominând gradul pozitiv, neexistând comparativul și superlativul, dar lipsesc și adjectivele calificative sau apreciative. Acestea apar, mai frecvent, în textele de științe ale naturii sau în cele de știință a literaturii sau în alte științe umane, dar foarte rar primesc și alte forme în afară de cea a gradului pozitiv. Se mai întâlnește câteodată gradul comparativ de superioritate.

În textele matematice, adjectivele „mare" și „mic" formează gradul comparativ de superioritate și gradul superlativ în sintagme utilizate extrem de des. Forma de superlativ alături de un substantiv, care poate fi și un termen tehnic formează sintagme de tipul: „cel mai mare divizor comun", „cel mai mic multiplu comun".

Adjectivul, prezent și în stilul beletristic, intră în raport de subordonare atributivă și se impune ca epitet.

În ceea ce privește declinarea cazuală, vocativul este întrebuințat doar în varianta didactică a stilului științific și numai în momentul în care comunicarea se realizează oral.

Dativul persoanei și acuzativul precedat de morfemul „pe" sunt foarte rar întâlnite în textele științifice pozitive, dar sunt prezente în varianta științelor umaniste, mai ales în textele istorice, în legătură cu unele particularități ale planului de referință.

Dintre nominativ și acuzativ, acuzativul prepozițional este cel care domină, nici genitivul, care are o frecvență destul de ridicată nu se constituie într-o marcă stilistică.

Stilul beletristic, spre deosebire de stilul științific se caracterizează prin frecvența ridicată a cazurilor personale: dativul și acuzativul precedat de morfemul „pe", atât în flexiunea nominală, cât și în cea pronominală. Și în cazul vocativ este des întâlnit stilul beletristic, spre deosebire de stilul științific.

Fraza textelor științifice și tehnice, scrise în perioada 1640-1780, are o structură, simplă, clară, este realizată prin coordonare copulativă sau prin juxtapunere.

Frazele ample realizate după modele străine cu ajutorul unor subordonate sunt mai puțin frecvente, fiind specifice, mai ales lucrărilor științifice de tip teoretic. Propozițiile regente sunt în majoritatea cazurilor enunțiative, interogative retorice sau didactice sunt foarte puține, fiind prezente doar în unele lucrări științifice.

Stilul beletristic este deschis tuturor structurilor sintactice. Ca și stilul științific, are în componența sa structuri sintactice enunțiative, dar și interogative, exclamative și imperative.

„Dintre subordonate se remarcă, prin topică și frecvență, propozițiile condiționale și temporale, specifice scrierilor de tip tehnic sau pasajelor care au această caracteristică din textele medicale, în care detaliile suplimentare asupra condițiilor sau momentului în care trebuie sau poate fi săvârșită o acțiune sunt absolut necesare".

Propozițiile subordonate atributive lipsesc din textele tehnice, laice sau religioase, devenind specifice lucrărilor științifice cu caracter teoretic descriptiv, atestări putând fi găsite, de obicei, în textele geografice, lingvistice, medicale și matematice.

Pe lângă aceste trăsături, în stilul tehnico-știițific apar și alte trăsături specifice structurii sintactice. Apare, în primul rând, definiția, prezentă în toate tipurile de scrieri științifice. Definiția, apare pentru a clarifica anumiți termeni sau concepte, fiind adesea integrate în text. Parantezele sunt, și ele, utilizate din ce în ce mai des, mai ales parantezele explicative, având aproape același rol și structură, ca și notele de subsol.

O altă trăsătură ar fi apariția exemplificărilor și clasificărilor caracteristice scrierilor lingvistice. Tot textele lingvistice, dar și în cele matematice apar reguli descriptive sau normative. Aceste două tipuri de scrieri favorizează apariția în cadrul lor a exercițiilor și a problemelor. Textele lingvistice se mai caracterizează și prin apariția în cadrul acestora a listelor de paradigme, în cadrul textelor de prevestire apar tabele sintetice, pentru textele matematice apar formulele, acestea fiind modalități de exprimarea unor operații aritmetice printr-o structură sintactică, elementele esențiale fiind cifrele sau simbolurile acestora.

În textele medicale și în scrierile laice apar rețetele. Rețetele au o organizare strictă, fiind formată, în general, dintr-o propoziție temporală sau condițională care precizează situația în care este recomandată efectuarea unei anumite operații sau administrarea unui leac, acestea fiind scrise, de regulă, în limba română, cele din limba latină sunt înregistrate doar în scrierile medicale culte. Aceste conțin de obicei „simboluri, formule ale unor medicamente, cantitățile necesare tratamentului și, spre deosebire de rețetele românești nu sunt sau nu par a fi perfect integrate în text".

Apar și citatele, în primul rând prezente în textele filozofice, dar mai apoi întâlnite și în lucrările dedicate istoriei sau medicinei, sunt utilizate pentru a susține o idee, o informație.

O altă trăsătură poate fi considerată și apariția sumarelor denumite și scări, apar în majoritatea scrierilor. Notele și trimiterile apar din nevoia de a da cursivitate textului, în acest fel evitându-se repetițiile.

În manuscrise, acestea se găsesc pe marginea filelor, iar în tipărituri, pe marginea sau în subsolul paginilor, ele conținând în primul rând explicații, având aceleași trăsături ca și în parantezele explicative sau construcțiile incidente mult mai mult folosite în acea perioadă.

Tot în cadrul notelor, se găsesc și citate, care vin în susținerea afirmațiilor în text, citate dublate evident și de trimiterea la sursa din care s-a reprodus acel fragment. Aceste trimiteri la sursa ideilor sau a citatelor utilizate sunt întâlnite atât în notele de subsol, cât și în interiorul scrierilor științifice și tehnice. La aceste trimiteri, se adaugă și trimiterile corelative. La modalitățile de organizare a conținutului se adaugă și semnele grafice specifice, prin utilizarea lor se face dovada unui început de formare a comunicării științifice și tehnice în limba română. Semnul de paragraf este utilizat mai des în scrierile geografice, matematice și medicale.

În lucrările istorice și filozofice ca semn de notă este folosit asteriscul.

Scrierile științifice și tehnice care datează din perioada 1640-1780 se impun, mai ales, prin terminologie.

Scrierile dedicate diferitelor domenii de activitate, fie ea intelectuală sau practică, laică sau religioasă, se caracterizează prin autenticitatea terminologiei de specialitate.

Terminologia geografică, este destul de bogată, în cadrul ei, întâlnindu-se cuvinte specifice pentru toate cele trei tipuri de geografie, și anume: geografia fizică, geografia economică și geografia matematică.

Vocabularul textelor științifice este format și din termeni populari, dar și culți, pe când terminologia lingvistică este formată doar din cuvinte împrumutate sau obținute prin calchierea sau traducerea neologismelor reținute din lucrările folosite ca model sau izvoare. Termenii specifici, se referă, de obicei, la ortografie, fonetică, morfologie, sintaxă și poetică, acestea sunt considerate ca fiind părți constitutive ale gramaticii.

Terminologia din domeniul medicinei este foarte unitară, dar și bogată, indiferent de caracterul textului, chiar dacă aparțin medicinei populare, sau celei științifice, textele au în componență atât cuvinte populare cât si cuvinte de origine neologică. De obicei. cuvintele specifice terminologiei medicale populare desemnează, în primul rând părțile corpului și diferite boli. Neologismele, calcurile, traducerile sunt prezente în număr mai mare, atunci când desemnează afecțiuni interne ale corpului, boli psihice și mijloace de tratament.

Alături de termenii folosiți pentru exprimarea mijloacelor de tratament se adaugă încă două clase de cuvinte:

nume de plante, care mai târziu nu vor mai face parte din terminologia medicală, ci vor intra în cea botanică;

numele unor substanțe, care vor intra mai târziu în terminologia fizico-chimică.

Ca și în cazul terminologiilor: geografică și medicală, și în cazul terminolgiei matematice intră două componente:

componenta populară;

componenta savantă.

Aceste două componente dovedesc existența a două modalități diferite de creare a vocabularului specific matematicii:

utilizarea unui cuvânt din limba curentă

împrumutarea sau calchierea unui termen străin.

Primul procedeu, este procedeul cel mai răspândit în acea perioadă, singura terminologie formată după modelul limbii germane rămâne terminologia savantă.

Terminolgia filozofică este cel mai puțin dezvoltată, cuprinzând un număr destul de redus de neologisme și mai mulți termeni obținuți prin calchiere.

„Știința istorică este individualizată, având în componența sa, și cuvinte ce denumesc domeniul și persoanele care se ocupă cu investigarea lui: istorie, hronograf, istoric; dar și o categorie lexicală bogată, nespecifică, formată din numele unor popoare sau populații: alani, alemani, dachi, romani, slavi; și termeni referitori la organizarea vieții sociale: cetate, împărăție, neam, ținut, împărat".

Dintre toate terminologiile tehnice cea mai bine reprezentată este terminologia religioasă. În perioada 1640-1780 este mai bogată în termeni decât în epoca anterioară, datorită creșterii numărului de texte tehnice bisericești în limba română, caracterizându-se printr-o constantă în ceea ce privește forma, sensul și proveniența cuvitelor care o compun. Scrisul tehnic și științific bisericesc, rămâne fidel modelelor utilizate în epoca anterioară, modelul reprezentându-l culturile sud-europene și cultura de proveniență slvonă în mod deosebit.

Terminologia astrologică prezintă, și ea, o anumită unitate. Terminologia gastronomică cuprindea în acea perioadă două categorii de cuvinte care se găsesc și în scrierile medicale ale epocii: nume de plante, legume și fructe comestibile; numele unor substanțe chimice de uz culinar.

Textele științifice și tehnice vechi, alcătuite în perioada 1640-1780, conțin numeroase trăsături ceea ce le diferențiază de textele beletristice sau de cele specifice stilului juridic-administrativ. Toate cele trei stiluri: beletristic, juridico-administrativ și tehnico-științific s-au constituit ca variante funcționale distincte ale limbii române literare din secolul al XVI-lea. Stilul beletristic este situat pe primul loc, ca importanță, datorită numărului foarte mare de texte, dar și din cauza diversității lor compoziționale.

În ceea ce privește nivelul sintactic, organizarea textului și structura enunțurilor se caracterizează, în ansamblu, atât prin particularitățile stilului științific, cât și prin trăsături specifice.

Deosebirile dintre diferitele variante stilistice sunt accentuate prin desfășurarea și frecvența raporturilor sintactice. După părerea lui Dumitru Irimia sunt specifice următoarele caracteristici:

dezvoltarea unor raporturi de complemementaritate, în interiorul enunțului sau cu enunțuri „în absență";

absența enunțurilor sintactice;

dezvoltarea unor structuri redundante specifice;

dezvoltarea structurilor enumerative;

o dinamică specifică între tendința de expansiune a grupului nominal și verbal și tendința de concentrare a expresiei.

Cunoașterea științifică impune împletirea unui plan al comunicării în care subiectul își formulează ideile sale despre obiectul supus investigației cu un plan secund în care se introduc date dintr-un enunț anterior;

Enunțurile sintactice nerealizabile care sunt exprimate prin adverbe sau interjecții lipsesc;

În textele din științele exacte, redundanța ia forma afirmării aceleiași idei concomitent prin semne din limbajul natural și prin semne dintr-un limbaj simbolic;

Această etapă presupune organizarea enunțului în structuri enumerative, cu ajutorul unei relații de opoziție, enunțul având dimensiuni mai mici atunci când se află în interiorul unei propoziții sau dimensiuni mai mari atunci când este vorba de o întreagă propoziție sau frază;

Stilul științific se află într-un conflict permanent între dorința de cunoaștere absolută și exprimarea cât mai coerentă. În textele istorice sau de știință literară, construcțiile gerunziale, mai rare, sunt echivalente, frecvent, cu circumstanțialele de timp sau de cauză. În textele din varianta științelor exacte construcțiile gerunziale realizează, mai ales, funcția de complement circumstanțial de cauză, poate fi confundat uneori cu complementul circumstanțial instrumental. Construcțiile gerunziale nu pot fi înlocuite cu realizări prepoziționale. În alte enunțuri, construcțiile gerunziale corespund unor propoziții atributive, care sunt introduse prin adverbul „unde".

Tot Dumitru Irimia afirmă că există patru trăsături importante ce caracterizează diferitele variante ale stilului științific:

eterogenitatea semiotică a enunțului;

depersonalizarea raportului subiect – predicat;

dezvoltarea unor anumite raporturi sintactice;

desfășurarea enunțului sintactic în cadrul unor „modele".

Stilul științelor exacte, în primul rând al matematicii, se caracterizează printr-o reducere maximă a întrebuințării limbii naționale, prezentă în mod frecvent doar prin elemente de relație predicativă.

În textele de științe naturale se îmbină, în același enunț, semne lingvistice din sistemul limbii naționale cu semne din sistemul limbii latine. Uneori, termenii din latină se situează în raport de sinonimie perfectă cu termenii românești, într-o formă de redundanță, rezultând din împletirea planului prim al comunicării cu un plan secund.

Caracterul depersonalizat al raportului dintre subiect și predicat este specific, în mod special, variantei stilistice a științelor exacte, foarte frecvent în domeniul științelor naturii, mai puțin frecvent în textele de istorie și știință literară. Procesul de depersonalizare se realizează prin trei structuri morfo-sintactice:

Limbajul simbolic este utilizat frecvent pentru exprimarea propozițiilor – subiect sau nume predicativ;

Folosirea în mod frecvent a diatezei verbale impersonale, realizată cu ajutorul pronumelui reflexiv de acuzativ „se", in acest caz, subiectul este situat în nedeterminat.

Diatezele impersonală și pasivă impersonală sunt prezente în varianta stilistică a științelor naturale și umaniste și în textele științei filozofice, mai puțin. În textele filozofice dominante sunt diatezele activă și reflexivă.

Tot în ajutorul procesului de depersonalizare intră și folosirea construcțiilor gerunziale și infinitivale, a predicatelor complexe, construite dintr-un verb la participiu sau supin, dar și folosirea participiului verbal, postsubstantival. Acest proces de depersonalizare este moderat în unele cazuri de procesul invers, adică procesul subiectivizării actului cunoașterii.

Cea mai mare dezvoltare și frecvență, în ceea ce privește raporturile stilului tehnico-științific, o are raportul atributiv. Dezvoltarea acestui raport și modul său de articulare, în enunț, introduc foarte multe diferențieri între diferitele variante ale stilului tehnico-științific, mai ales între stilul științelor pozitive și al celorlalte științe.

Raportul atributiv, în varianta stilistică a științelor naturii, are loc, în special, în interiorul propoziției. În textele științelor umaniste există un echilibru în atribute și propozițiile atributive, subordonatele fiind introduse, mai ales, prin pronume relative.

Dezvoltarea raportului atributiv în sintaxă mixtă este specific variantei stilistice a științelor exacte, sau a științelor umaniste. Adverbul „unde" este elementul de relație, cel mai des utilizat. El poate face legătura între limbajul simbolurilor și limba națională sau poate lega două lanțuri de semne simbolice. Raportul atributiv este întâlnit destul de des în textele matematice, fizice, împletind cele două limbaje.

Frecvența anumitor raporturi sintactice accentuează diferențele dintre cele trei variante stilistice: științe exacte, științe umaniste, științe naturale.

Textele din domeniul științelor naturii sunt, în general, descriptive, fiind contorizate prin fraze de mici dimensiuni, uneori chiar propoziții independente având o structură internă destul de amplă. Când se trece peste utilizarea propozițiilor independente, frazele se caracterizează, în special, prin raporturi de coordonare, aceasta putând fi copulativă sau adversativă. Există și un raport de subordonare de propoziții – expansiuni, atributive sau completive directe, cel mai frecvent.

Textele care nu acordă nici o atenție semnificativă raporturilor sintactice, nici în ceea ce privește dezvoltarea, nici frecvența sunt textele de știință literară, descriptive și narative totodată. Textele lingvistice au o preferință mai mare pentru frazele ample care conțin propoziții în raport de coordonare sau în raport de subordonare atributivă sau completivă.

Textele de istorie sunt mai mult narative și sunt dominate de dimensiunea timpului, sunt caracteristice acestor texte, frazele ample care au în structura lor foarte multe circumstanțiale temporale, urmate, din punct de vedere al frecvenței, de circumstanțialele de cauză.

Textele de științe pozitive sunt deductive, în special cele de matematică, care îmbină fraze formate dintr-o singură propoziție subordonată, sau cu o dezvoltare minimă cu fraze destul de ample. În aceste texte predominante sunt raporturile de condiție, concesie și de consecuție, dar și relația de opoziție. Dintre relațiile de coordonare, cea mai frecventă, în textele de științe pozitive, este coordonarea concluzivă.

Ceea ce deosebește varianta stilistică a științelor exacte de varianta celorlalte științe, îndeosebi matematica, este că acestea au la bază investigația abstractă; formată din raționamente, iar univocitatea este cea care ajută la elaborarea teoremelor și la desfășurarea demonstrațiilor.

Din punct de vedere lexical, stilul științific se deosebește de limba literară comună și de celelalte stiluri, după părerea lui Dumitru Irimia prin următoarele caracteristici:

univocitatea semantică a unității minimale, cuvântul. În stilul științific și tehnic, termenii sunt utilizați numai cu sensul lor fundamental, neputând fi înlocuiți cu anumite sinonome, sensul lor fiind fixat în context.

marea mobilitate a vocabularului. Odată cu dezvoltarea științei și a tehnicii, a civilizației, procesul de cunoaștere științifică este urmat de introducerea termenilor noi, formați fie la noi, fie împrumutați unii dintre termenii vechi intrând în alte sectoare ale limbii naționale.

concentrarea maximă a vocabularului. Un număr foarte mic de cuvinte pot dezvolta frecvențe foarte ridicate.

specificitatea construirii de noi termeni. Din procesul de construire de noi termeni lipsește aproape de tot derivarea prin sufixe diminutivale sau augmentative. Acest procedeu, întâlnit foarte rar, în momentul în care intervine, formează noi termeni care au sens denotativ. Cei mai mulți termeni formați sunt constituiți cu ajutorul pseudo-prefixelor sau prin compunere.

structura specifică a vocabularului.

În stilul tehnico-științific se observă un vocabular specific.

În interiorul acestui vocabular se disting: fondul principal și masa vocabularului, având aceleași caracteristici și trăsături ca și alcătuirea lexicală a limbii literare comune, dar și trăsături diferite, specifice acestuia.

Punctul de întâlnire al celor două fonduri: fondul principal al limbii literare comune și fondul principal lexical al stilului științific este redus la unele elemente verbale ca de exemplu: „a fi", „a deveni", „a rămâne", dar și unele elemente joncționale: prepoziții, conjuncții, adverbe. Cei mai puțini termeni de legătură între cele două fonduri se regăsesc în varianta stilistică a științelor pozitive, iar mai mulți termeni putându-se întâlni în varianta științelor naturale sau a științelor umaniste.

Terminologia științifică este, foarte diferită de la o variantă stilistică la alta, fiind constituită din:

termeni vechi românești adaptați, desigur, la nivelul semantic al stilului științific: adunare, cerc, mărime, mulțime;

termeni constituiți pe teren românesc: a încifra, deîmpărțit, împărțitor, dreptunghi;

neologisme care se întâlnesc în toate variantele stilului științific în egală măsură: lingvistică, semn, fuziune. Majoritatea neologismelor au o circulație internațională, diferența de la o limbă la alta este de natură fonetică și morfologică.

Termenii cel mai frecvent întâlniți sunt cei de origine latină, au o circulație internațională, în varianta stilistică a științelor naturii și în medicină. Majoritatea termenilor sunt utilizați împreună cu sinonimul lor, de obicei, de origine populară. Ceilalți termeni sunt utilizați singuri, unii dintre ei neavând un corespondent în limba română.

Masa vocabularului stilului științific se distinge de cea a limbii literare comune prin:

frecvență redusă a elementelor populare, regionale, familiare, arhaice, argotice. Elementele populare apar, ca traducere a termenilor străini, în unele cazuri chiar neologici.

frecvență ridicată a neologismelor. Majoritatea termenilor sunt termeni de origine tehnică.

Stilul tehnico-științific are un limbaj propriu, specific, dezvoltarea sa începând înainte de anul 1700, dar după ce stilurile beletristic și juridic-administrativ erau deja formate. Evoluția sa este una rapidă, începându-se cu traduceri, texte adaptate în limba noastră și terminându-se cu creații proprii.

IV. Concluzii

Limba română, datorită progresului tehnic al științelor și artelor, s-a diversificat creând mijloace de expresie variate. Totalitatea mijloacelor întrebuințate pentru a da o formă proprie mesajelor din diverse domenii ale culturii constituie stiluri sau limbaje funcționale ale limbii literare.

Stilul literar este totalitatea particularităților lingvistice (fonetice, morfologice, sintactice, lexicale și expresive), necesare pentru a exprima un mesaj dintr-un anumit domeniu al culturii. Ele se numesc limbaje sau stiluri funcționale și sunt determinate de factorii sociali și culturali.

În prezentarea exhaustivă a tematicii în discuție, considerăm că putem vorbi de stilul artistic și de stilurile nonartistice, fără să apreciem că în absolut toate cazurile ele sunt despărțite printr-o graniță fermă; stilurile nonartistice sunt: cel tehnico-științific, cel oficial-administrativ și cel publicistic.

Stilurile funcționale ale limbii nu trebuie să fie confundate cu așa numitul stil individual. Stilul individual constă într-un ansamblu de particularități specifice operei unui singur scriitor. Datorită acestora se poate recunoaște cu ușurință autorul unui text literar, chiar dacă el nu e menționat. Evident, este vorba de marii creatori de literatură. Vorbim astfel de stilul eminescian, stilul sadovenian, stilul lui Creangă, fiecare având expresivitatea proprie, individuală, bazată pe capacitatea de a instrumenta resursele limbii.

Datorită dezvoltării în epoca contemporană a științelor și tehnicii, stilul tehnico-științific este foarte utilizat în aceste importante domenii ale activității și cunoașterii umane. Comunicarea se face, în acest caz, direct, apelându-se la raționamente, fără să uzeze sensibilitatea cititorului și, într-un sens, nici imaginația lui.

Încadrându-se fără abateri în normele limbii literare, trăsăturile de bază ale acestui stil, cerute de specificul activității pe care o exprimă sunt: claritatea, sobrietatea și precizia.

Caracterizarea stilurilor în funcție de bogăția și de concentrația vocabularului conduce la concluzia că stilul științific are o bogăție foarte mică și o concentrare foarte mare, trăsături aflate în opoziție cu ale celui beletristic.

În exprimarea științifică, având drept scop transmiterea informației sub forma faptelor de constatare, cuvântul devine termen, al cărui conținut este în mod obligatoriu monosemantic, univoc. Stilul științific nu admite polisemantismul termenilor și, prin aceasta, nici sinonimia lor, ci, eventual, dublații terminologice care se elimină însă, în timp, unul pe altul.

În stilul științific, variabilitatea individuală e dominată, anihilată de modelul stilistic colectiv, nu atât pentru că nu s-ar manifesta, cât pentru că variația atinge exclusiv planul semnificantului. Expresie a întrebuințării limbii în domeniul cunoașterii științifice a lumii, stilul științific se constituie într-un termen „extremă" al registrului stilistic al limbajului scris.

Puțin numeroase sunt lucrările consacrate istoriei stilului tehnico-științific. Lucrarea Formarea terminologiei științifice românești, de N.A. Ursu, care vizează numai sfera vocabularului, exprimă, sigur, un moment al procesului de constituire a stilului științific (1760-1860) cu începuturi între 1532-1640.

Importante contribuții asupra procesului evoluției stilului în perioada 1640-1780 a adus Gh. Chivu prin articolele sale. Se impune necesitatea unei lucrări care să fie rezultatul cercetării progreselor înregistrate în ultima sută de ani privind dezvoltarea acestui stil.

Marele număr de texte științifice și tehnice ajunse până la noi din perioada 1640-1780 este rezultatul unei dezvoltări fără precedent a diverselor domenii ale științei românești produse în secolul al XVIII lea și conține trăsături ce individualizează o variantă funcțională a vechii noastre limbi, de cultură distinctă de cea beletristică sau de cea juridico-administrativă, deci stilul științific care și-a consolidat strucurile specifice înainte de 1700.

După 1860 are loc cea de a treia perioadă de evoluție a stilului științific, perioadă care se prelungește, desfășurându-se până în zilele noastre.

Progresul științei din ultimele decenii ale secolului trecut a fost posibil grație străduinței intelectualilor din etapele anterioare, care au reușit să introducă în cultura românilor majoritatea noțiunilor științifice moderne și să formeze climatul favorabil unei activități științifice originale.

Se poate spune că aceeași intelectualitate care a luptat pentru a pune bazele începutului stilului științific are meritul de a fi transmis noii generații un stil științific format deja.

Privind evoluția, stilul tehnic și științific a cunoscut o înnoire totală și a dobândit o diversificare remarcabilă (de la texte destinate instrucției elementare la adevărate tratate științifice).

Noile scrieri ale domeniului abandonează sau marginalizează vechile modele sud-est europene și le înlocuiesc cu tipare stilistice venite din spațiul cultural specific vestului continental. Stilul științific a existat încă din epoca primelor traduceri în limba țării.

Secolul al XIX lea a adus din această perspectivă, nu însăși constituirea stilurilor de bază, ci doar modificări (mai mult sau mai puțin importante, cerute de noile condiții socio-culturale) în structura unor variante funcționale deja existente.

Dimitrie Cantemir, spirit renascentist, a utilizat pentru prima dată în scrisul nostru cult parodierea unor structuri specifice stilurilor nonartistice. El a dovedit astfel în jurul anului 1700 nu numai existența stilurilor neutilitare, respectiv științific, ci și pregnanța trăsăturilor prin care acestea se diferențiau, pentru toți receptorii unui act de cultură, de textele beletristice.

Sub aspectul informației, stilul științific se caracterizează printr-un grad maxim de densitate, reflectând tendința spre unitate a nucleului rațional din structura planului semantic al semnelor lingvistice. Lungimea textului lingvistic corespunde volumului mesajului. Organizarea textului e orientată în două direcții:

1. pe bază de raționamente;

2. situarea în interiorul opoziției adevăr – fals.

Dezvoltarea cu precădere în cadrul limbajului scris a stilului științific se desfășoară, însă, și pe cale orală. Această modalitate de comunicare prezentă în procesul de învățământ determină constituirea variantei: stilul științific didactic. Există o variantă a scrisului științelor exacte (matematică, fizică, chimie, astronomie) puternic formalizată, o variantă a științelor naturii (botanică, zoologie, geografie), una a științelor umaniste (istoria, teoria literaturii, lingvistica), alta a filozofiei. Apropierea maximă o realizează scrisul criticii literare, care oscilează în permanență, în primul rând în funcție de critic, între stilul științific și cel beletristic, constituindu-se într-o variantă stilistică de tranziție (sau mixtă).

Relațiile stilului științific cu celelalte variante funcționale ale limbii se desfășoară, de obicei, într-un singur sens – dinspre stilul beletristic către acestea – și aproape numai la nivel lexical. Cele mai receptive la procesul de expansiune a stilului științific sunt stilurile beletristic și publicistic.

Prin adâncirea procesului de cunoaștere, termeni specifici stilului științific pătrund, prin circulație, direct sau indirect, mai ales prin stilurile publicistic și beletristic, în limba literară comună, determinând reorganizări ale diferitelor clase lexicale. În felul acesta, în etapa contemporană, stilul științific desfășoară un rol activ în dezvoltarea limbii literare.

Stilul științific se definește printr-un conflict permanent între aspirația spre cuprinderea totalizatoare din punctul de vedere al cunoașterii și aspirația spre concentrarea maximă a exprimării.

Stilul științific cu diferitele sale variante se poate caracteriza prin patru trăsături:

eterogenitatea semantică a enunțului;

depersonalizarea raportului subiect – predicat;

dezvoltarea unor anumite raporturi sintactice;

desfășurarea enunțului sintactic în cadul unor „modele" date.

Stilul științelor exacte se caracterizează printr-o reducere maximă a întrebuințării limbii naționale prezentă prin elemente de relație predicativă.

În textele de științe ale naturii se îmbină în același enunț semne lingvistice din sistemul limbii naționale cu semne din sistemul limbii latine.

Elementele esențiale specifice stilului științific pe nivele ale limbii sunt:

În domeniul vocabularului care de multe ori este greu accesibil unui nespecialist semnalăm următoarele caracteristici:

evitarea sinonimiei;

înlăturarea omonimiei care poate genera confizie;

folosirea unui număr mare de neologisme provenite din împrumuturi și cerute de caracterul universal al știintelor; majoritatea neologismelor au circulație internațională;

specializarea lexicului în sensul folosirii unor termeni proprii fiecărei discipline (matematică, fizică, chimie, economie, politică, medicină, lingvistică);

utilizarea, uneori, a unor abrevieri, simboluri, formule, semne convenționale.

În domeniul sintaxei propoziției și a frazei, remarcăm caracterul neutru, depersonalizat al comunicării, ce urmărește demonstrația riguroasă, informația exactă și nu angajarea afectivă.

Așadar observăm următoarele trăsături generale în construcția mesajului:

topica normală;

cursivitatea;

repetiții datorită inexistenței sinonimiei perfecte;

fraza dezvoltată, cu raporturi de coordonare și subordonare în propoziții;

folosirea unui număr de locuțiuni conjuncționale;

evitarea elipsei;

lipsa reliefului stilistic.

Funcția cognitivă și tendința spre universalitate a științei impune dezvoltarea unui cod metalingvistic comun (național și internațional) care se realizează în limba română prin prezența numeroasă a neologismelor și a termenilor străini, mai ales latinești. Ponderea neologismelor este întărită și de caracterul specific, atât al obiectului supus investigației științifice, cât și al cunoașterii științifice insăși, precum și de înscrierea relativ mai târziu a științei în dezvoltarea culturii românești.

În legătură cu statutul stilului științific, în speță al terminologiei de specialitate din etapa contemporană, e necesar să precizăm că adaptarea vocabularului tehnico-științific e o problemă de asimilare a neologismului, de integrare a împrumuturilor externe în câmpuri terminologice specifice anumitor sectoare de activitate profesională.

Fenomenul trebuie raportat și la factorii socio-culturali implicați direct în procesul vertiginos al progresului și al răspândirii și însușirii de către alte popoare a creațiilor minții omenești.

O descoperire științifică nu se păstrează închisă între pereții laboratorului unde a fost experimentată de un savant. Ea devine curând un bun comun al întregii omeniri, transmițându-se în lume prin denumirea care i-a fost dată.

Neologizarea terminologiei științifice este deci un fenomen firesc, strâns dependent și cerut de progresul cercetării teoretice și practice de ale cărei rezultate beneficiază nu numai un popor, ci o lume întreagă prin însușirea și aplicarea cunoștințelor de către savanții fiecărei țări.

Este necesar să se găsească tiparele naționale cele mai potrivite prin care termenii noi să capete înfățișarea de cuvinte asimilate ca formă și integrate ca structură iîn lexicul limbii române. Succesul de pe urma căruia ar avea de câștigat limba română din unghiul îmbogățirii și al perfecționării funcționale, dar fără sacrificarea specificului național, depinde de cei chemați s-o utilizeze in profesiunea lor.

Pentru că mulți dintre termenii specificați au o circulație foarte largă, se poate constata tendința de internaționalizare a vocabularului din domeniul tehnico-științific.

Am constatat că limbajele profesionale, ca părți componente ale limbajului tehnico-științific, nu au o structură închisă, ele comută între ele, însuși fondul general lexical fiind permeabil la unii termeni ce le aparțin.

Se vorbește, spre exemplu, în medicină, de „aparatul respirator", de „blocaj renal", de „tub digestiv" (termeni luați din limbajul tehnico-științific). In limba literară standard întâlnim, în schimb, expresii ca „febra examenului", „pulsul vremii", „plagă socială".

În ultima vreme sunt lucrări de popularizare a științei care se adresează nu numai unui număr restrâns de inițiați, ci masei mari de cititori. Din dorința de accesibilitate, dar și de atractivitate, exprimarea în cazul acestora este mai plastică, implicând apariția unor elemente din „recuzita" stilului beletristic (cum ar fi figurile de stil: epitetul, comparația și chiar metafora).

Alături de regretul că un număr de termeni tehnici populari nu și-au găsit locul în stilul științific al unui anumit sector de activitate profesională, mai cu seamă când ei sunt oarecum sinonimi cu cei împrumutați din alte limbi, ne exprimăm dorința să se găsească tiparele naționale cele mai potrivite pe care termenii noi să capete înfățișarea de cuvinte asimilate ca formă și integrate ca structură în lexicul limbii române.

Succesul, de pe urma căruia ar avea de câștigat limba română din unghiul îmbogățirii și al perfecționării funcționale, dar fără sacrificarea specificului național, depinde de cei chemați s-o utilizeze în profesiunea lor (nu dorim să ajungem la „rom-gleză" – scrierea și rostirea corcitură).

V. Bibliografie

Chivu, Gheorghe, Limba română de la primele texte până la sfârșitul secolului al XVIIIlea, București, Editura Univers Enciclopedic, 2000.

Chivu, Gheorghe, Introducere în studiul limbii române literare, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982.

Constant, Maneca, Considerații asupra stilurilor limbii române literare, în lumina frecvenței cuvintelor, LR, XV, 1996.

Coteanu, Ion, Stilistica funcțională a limbii române (stil, stilistică, limbaj), București, Editura Academiei, 1973.

Coteanu, Ion., Structura și evoluția limbii române (de la origini până la 1860), București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1981.

Coteanu, Ion, Structura stilistică a limbii, în LR, XI, nr.4, 1962.

Culegere de articole. Probleme de lingvistică, București, Editura Științifică, 1964.

Diaconescu, Paula, Structura stilistică a limbii. Stilurile funcționale ale limbii române moderne, în SCL, XXV, 1974.

Gheție, Ion, Introducere în studiul limbii române literare, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982.

Gheție, Ion , Istoria limbii române literare, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978.

Graur, Alexandru , Încercare asupra fondului principal al limbii române, București, Editura Academiei R.P.R., 1954.

Graur, Alexandru, Studii de lingvistică generală, București, Editura Academiei R.P.R., 1955.

Iordan, Iorgu, Limba română contemporană, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1972.

Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române, București, Editura Științifică, 1975.

Ivănescu, Gheorghe, Studii de istoria limbii române literare, Iași, Editura Junimea, 1989.

Irimia, Dumitru, Structura stilistică a limbii române contemporane, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986.

Munteanu, Ștefan; Țâra, D. Vasile, Istoria limbii române literare. Privire Generală, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1978.

Sfârlea, Lidia, Contribuții la delimitarea stilurilor literare românești în Studii de Limbă literară și Filologie, II, București, Editura Academiei, 1972

Toma, Elena, Probleme ale formării terminologiei științifice românești în secolele XVIII-XIX, Universitatea din București, Facultatea de Litere, 1998.

Ursu, N.A., Formarea terminologiei științifice românești, București, Editura Științifică, 1962.